CAPITOLUL 4

Îşi stabilise tabăra la celălalt capăt al camerei, pe un scaun tare de şcoală, cât se putea de departe de noi. Stătea cocoţat, doar pe jumătate întors către noi, aplecat deasupra paharului de whisky, pe care îl ţinea cu ambele mâini, privindu-l ca un mare gânditor sau cel puţin ca un gânditor solitar. Îşi vorbea sieşi, nu nouă, pe un ton emfatic şi incisiv, nemişcându-se decât pentru a mai sorbi o înghiţitură din pahar sau pentru a pleca fruntea ca să sublinieze un detaliu personal, de obicei obscur, al relatării sale. Se exprima cu acel amestec de pedanterie şi neîncredere la care recurg oamenii în reconstituirea unui episod dramatic, cum ar fi o moarte sau un accident rutier: deci, eu eram aici, dumneata erai dincolo, iar celălalt tip venea de acolo.

— Era la târgul de carte de la Moscova. Într-o duminică. Nu duminica dinainte, ci duminica de după, spuse el.

— Septembrie, îi suflă Ned, iar Barley întoarse capul spre el şi murmură „Mulţumesc”, ca şi cum era cu adevărat recunoscător pentru ajutorul primit. Apoi strâmbă din nas, se jucă nervos cu ochelarii şi reîncepu: Eram sleiţi, spuse el. Majoritatea expozanţilor îşi făcuseră bagajele de vineri. Ne mai învârteam pe acolo doar o mână de oameni. Cei care aveam contracte de pus la punct sau care nu aveam vreun motiv special să plecăm acasă în grabă.

Era fascinant şi domina centrul scenei. Îţi venea greu să nu te ataşezi de el, înfipt acolo în singurătatea sa. Îţi venea greu să nu gândeşti: „Fie ce-o fi, pentru numele lui Dumnezeu!”, cu atât mai mult cu cât nimeni nu ştia ce se va întâmpla cu Barley.

— Ne-am îmbătat sâmbătă noaptea, iar duminică ne-am dus toţi la Peredelkino cu maşina lui Jumbo. Părea din nou că trebuie să îşi aducă aminte că avea un auditoriu. Peredelkino este satul scriitorilor sovietici, spuse, ca şi cum nimeni nu auzise de el. Li se repartizează câte o dacha atâta vreme cât se poartă cum trebuie. Uniunea Scriitorilor administrează satul şi nu-i acceptă decât pe membrii ei, hotărând cine primeşte o dacha, cine scrie mai bine în închisoare, cine nu scrie deloc.

— Cine este Jumbo? interveni Ned, contrar obiceiului său.

— Jumbo Oliphant. Peter Oliphant, preşedinte al editurii. Lupus Books. Fascist scoţian în ilegalitate. Mare sculă la francmasoni. Îşi închipuie că se află pe o lungime de undă specială cu sovieticii. Carte de credit de aur. Amintindu-şi de Bob, întoarse capul către acesta şi continuă: Nu American Express, o carte de credit de aur pentru târgul de la Moscova, pe care i-au strecurat-o organizatorii ruşi, dovedind că ar fi o persoană importantă. Are drept la maşină gratuită, interpret gratuit, hotel gratuit, icre negre gratuite. Jumbo s-a născut cu o carte de aur în dinţi.

Bob arboră un zâmbet cam larg pentru a-i arăta că n-a luat în nume de rău bancul. Era un băiat cu o inimă mare, fapt remarcat de către Barley. Mi-a făcut impresia că Barley aparţinea acelei categorii de oameni de care nu se pot ascunde naturile fericite, tot astfel cum nici el nu-şi putea disimula propria accesibilitate.

— Iată-ne deci pe toţi plecaţi, reluă Barley, căzând din nou în reverie. Oliphant de la Lupus, Emery de la Bodley Head. O tipă de la Penguin, nu-mi pot aminti numele ei. Ba da. Magda. Cum naiba aş putea uita o Magda? Şi Blair de la A & B. Călătorind ca nişte nababi în limuzina aia tâmpită a lui Jumbo, continuă Barley, aruncând fraze scurte ca pe nişte haine vechi din cutia memoriei sale. O maşină obişnuită nu era destul de bună pentru Jumbo al nostru, trebuia neapărat să fie o namilă din aia de Ceaika, cu perdeluţe de dormitor, fără frâne şi cu o gorilă căreia îi puţea gura pe post de şofer. Ideea era să ne ducem să vedem dacha lui Pasternak. Se zvonea că va fi declarată muzeu, dar, după alţii, cică nenorociţii ăia aveau de gând să o dărâme. Poate că şi mormântul său. La început, Jumbo Oliphant nu ştia cine a fost Pasternak, Magda însă a şoptit: „Jivago”, iar Jumbo văzuse filmul, a spus Barley. N-aveau de ce să se grăbească. Tot ceea ce doreau era puţină plimbare şi o gură de aer de ţară. Şoferul lui Jumbo, însă, a luat-o pe banda specială, rezervată oficialilor, care circulau în Ceaika şi nu ţineau cont de nimeni şi de nimic, aşa că au parcurs traseul în fix douăzeci de secunde în loc de o oră, au parcat într-o băltoacă, s-au bălăcit până la cimitir, tremurând şi mulţumind lui Dumnezeu că au scăpat cu viaţă. Cimitirul se află pe o coasta de deal, printre o mulţime de copaci. Şoferul a rămas în maşină. Ploua. Nu prea tare, dar nu voia să-şi strice costumul lui oribil. Făcu o pauză, gândindu-se la şofer. Un maimuţoi nebun, bombăni el.

Aveam însă impresia că Barley se ocăra pe sine, şi nu pe şofer. Mi se părea că din Barley răsuna un întreg cor autoacuzator şi mă întrebam dacă îl aud şi ceilalţi. În el sălăşluiau nişte oameni care realmente îl înnebuneau.

— Ca un făcut, explică Barley, nimerisem o zi în care masele eliberate făcuseră o ieşire în forţă. În trecut, spuse el, ori de câte ori am fost aici, nu se zărea nici ţipenie de om. Doar mormintele împrejmuite cu gărduleţe şi copacii ce te înfiorau. Dar în acea duminică de septembrie, cu miresmele necunoscute ale libertăţii plutind în aer, erau vreo două sute de fani înghesuiţi în jurul mormântului, iar când am plecat noi de acolo numărul acestora crescuse. Mormântul era acoperit până la genunchi cu buchete de flori, şi se adăugau mereu altele. Vizitatorii îşi treceau buchetele din mână în mână, peste capete, pentru a le depune în vârful grămezii.

Apoi au început recitările. Un tip scund a citit o poezie, iar o fată corpolentă a citit proză. În momentul acela a trecut o nenorocită de avionetă deasupra capetelor noastre atât de jos, încât nu s-a mai auzit nimic. A trecut încă o dată şi încă o dată. Vrrr, vrrr! urlă Barley, bătând aerul cu pumnul înainte şi înapoi. Vâj, vâj! gemu el nazal, cu scârbă.

Avioneta însă n-a putut să potolească entuziasmul mulţimii, după cum nici ploaia n-a putut. Cineva a început să cânte, cei care căscau gura au reluat refrenul, ambianţa a devenit sărbătorească. În cele din urmă, avioneta s-a îndepărtat, probabil pentru că rămăsese fără carburant. Dar nu aceasta a fost impresia noastră. Am avut mai curând sentimentul că vocile care se înălţau l-au gonit pe porcul acela de pe cer.

Cântecul s-a înteţit, a devenit mai profund, mai mistic. Barley ştia vreo trei vorbe pe ruseşte, ceilalţi nici atât. Dar acest lucru nu i-a împiedicat să se alăture corului. Nu a împiedicat-o pe Magda să plângă până i-au secat lacrimile sau pe Jumbo Oliphant, coborând dealul, să se jure faţă de Dumnezeu, printre nodurile din gât, că va publica fiecare vorbuliţă scrisă de către Pasternak, nu numai volumul după care s-a făcut filmul, ci tot ce a scris, aşa să-l ajute Cel de Sus, şi că va subvenţiona totul din propriul buzunar, de îndată ce se va reîntoarce în castelul său întunecat din regiunea docurilor.

— Jumbo avea aceste elanuri de entuziasm, explică Barley cu un zâmbet dezarmant, întorcându-se către auditoriul său, dar în special către Ned. Câteodată îl ţin minute în şir.

Făcu o pauză, se încruntă din nou şi îşi scoase ciudaţii săi ochelari rotunzi, care par mai curând să-l incomodeze decât să-l ajute, se uită la noi, la fiecare pe rând, ca şi cum ar fi vrut să-şi reamintească situaţia sa.

Continuau să coboare dealul pe jos, vărsând lacrimi fierbinţi, când acelaşi rus mititel se repezi spre ei, ţinându-şi ţigara la înălţimea obrazului, ca o lumânare, întrebându-i în englezeşte dacă erau americani.

O dată în plus, Clive ne-a luat-o înainte tuturor. Îşi ridică încet capul, iar vocea sa autoritară deveni directorială.

— Acelaşi rus mititel? Care rus mititel? N-am auzit de niciunul până acum!

Reamintindu-şi de prezenţa lui Clive într-un mod atât de dezagreabil, Barley afişă din nou o expresie de silă.

— E cel care a recitat, pentru numele lui Dumnezeu, spuse el. Tipul care a recitat din poeziile lui Pasternak la mormântul acestuia. A întrebat dacă suntem americani. Am spus că nu, slavă Domnului, suntem britanici.

Mi-am dat seama atunci, ca şi ceilalţi presupun, că Barley, nu Oliphant, Emery sau Magda, şi-a asumat rolul de purtător de cuvânt al grupului.

Barley a început să redea dialogul. Graţie urechii sale de papagal folosea un accent rusesc pentru tipul mărunţel şi un lătrat scoţian pentru Oliphant. Toate aceste imitaţii îi ieşeau pe gură ca şi cum nu şi-ar fi dat seama.

— Sunteţi scriitori? întrebă mărunţelul prin glasul lui Barley.

— Nu, din păcate. Doar editori, replică Barley, reluându-şi vocea sa.

— Editori englezi?

— Ne aflăm aici pentru târgul de carte de la Moscova. Conduc o prăvălioară, Abercrombie & Blair, iar dumnealui este însuşi preşedintele editurii Lupus Books. Un individ foarte bogat. Va ajunge nobil într-o bună zi. Deţine o carte de credit de aur şi toate chestiile celelalte. Aşa e, Jumbo?

Oliphant îi reproşa lui Barley că vorbea mult prea mult, însă mărunţelul voia să afle şi mai multe.

— Îmi permiteţi să vă întreb atunci ce făceaţi la mormântul lui Pasternak? se interesă mărunţelul.

— O vizită întâmplătoare, spuse Oliphant, băgându-se în vorbă din nou. Absolut din întâmplare. Am observat mulţimea, ne-am apropiat să vedem ce se întâmplă. Pură întâmplare. Să mergem.

Dar Barley nu avea nicio intenţie să plece. L-au deranjat manierele lui Oliphant, a spus el, şi n-avea de gând să stea şi să se uite cum un milionar scoţian gras îl trimitea la plimbare pe un rus subnutrit.

— Facem ceea ce face toată lumea aici, replică Barley. Îi aducem omagiul nostru unui mare scriitor. Ne-a plăcut foarte mult şi cum aţi recitat. Emoţionant! Frumos scris. Superb!

— Îl admiraţi pe Boris Pasternak? întrebă mărunţelul.

Din nou Oliphant, acest mare activist al drepturilor civile, redat de către Barley, cu o voce aspră şi cu falca strâmbă:

— N-avem niciun fel de părere în legătură cu Boris Pasternak sau în legătură cu orice alt scriitor sovietic. Suntem aici în calitate de invitaţi. Doar ca invitaţi. Nu avem niciun fel de opinii cu privire la treburile interne sovietice.

— Găsim că este minunat, îi tăie vorba Barley. De clasă mondială! O stea!

— Dar de ce? se încăpăţână mărunţelul, provocând o reală polemică.

Barley nu avea nevoie să fie incitat. Nu contează că, de fapt, nu era total convins de geniul pe care unii i-l atribuiau lui Pasternak, spuse el. Nu contează, de fapt, că i se părea că Pasternak fusese supraapreciat. Toate acestea nu erau decât opinii de editor, în timp ce acolo avea loc un război.

— Noi îi respectăm talentul şi arta, răspunse Barley. Îi respectăm umanismul. Îi respectăm familia şi cultura. Şi în al zecelea rând sau al nu ştiu câtelea, îi respectăm capacitatea de a ajunge la inima poporului rus, în ciuda bandei de biro-monştri care l-au fugărit şi care sunt probabil aceleaşi bestii care ne-au trimis avioneta.

— Poţi să-l citezi? întrebă mărunţelul.

Barley le explică apoi cu un aer stânjenit că avea o memorie prodigioasă.

— I-am recitat primele patru versuri din Premiul Nobel.

M-am gândit c-ar fi potrivit după incidentul cu avioneta.

— Poţi să ni le reciţi acum? întrebă Clive ca şi cum totul trebuia verificat în cele mai mici detalii.

Barley începu cu o voce joasă şi am avut sentimentul că, într-adevăr, era un tip foarte timid:

 

Încolţit şi fără de scăpare,

Cu o mie de hăitaşi în spate,

Cu cât fug mai mult, mai mult îmi pare

Că de lume fug, de libertate.{2}

Mărunţelul asculta încruntat, cu privirea aţintită la jarul ţigării şi, pentru o clipă, Barley s-a întrebat dacă nu cumva căzuseră într-o cursă, dacă nu era o provocare, aşa cum se temuse Oliphant.

— Dacă-l respectaţi pe Pasternak atât de mult, ce-ar fi să veniţi cu mine să vă prezint pe câţiva dintre prietenii mei, propuse mărunţelul. Suntem toţi scriitori. Avem o dacha şi am fi onoraţi să stăm de vorbă cu nişte distinşi editori britanici.

Potrivit lui Barley, Oliphant nici n-a ascultat jumătate din spusele mărunţelului că a şi intrat într-o panică grozavă. Jumbo ştia tot ce se întâmpla când acceptai invitaţia unor necunoscuţi ruşi. Era expert în materie. Ştia că te atrăgeau în cursă, te drogau, te compromiteau cu nişte fotografii dizgraţioase, obligându-te să demisionezi din posturile tale de director şi să abandonezi orice fel de speranţă de a mai fi înnobilat. În plus, Jumbo se străduia să încheie un ambiţios acord de creditare prin intermediul agenţiei VAAP şi într-adevăr nu era momentul să fie găsit în compania unor indezirabili. Oliphant îi mărturisi toate acestea lui Barley într-o şoaptă teatrală, crezând, fără îndoială, că mărunţelul era surd.

— Oricum, încheie Oliphant triumfător, plouă. Şi ce-o să facem cu maşina?

Oliphant îşi privi ceasul. Numita Magda se uită în pământ. Emery se uită la numita Magda şi se gândi că sunt lucruri mai rele de făcut într-o după-amiază de duminică la Moscova. Barley însă, aşa cum a relatat el, l-a mai privit o dată pe străin şi l-a găsit simpatic. În ceea ce îl privea, nu se gândea nici la fată, nici la înnobilare. Se hotărâse deja că prefera să fie fotografiat în pielea goală, cu un regiment de târfe rusoaice, decât îmbrăcat la patru ace, la braţul lui Jumbo Oliphant. Aşa că, printr-un semn cu mâna, îi trimise pe toţi în maşina lui Jumbo şi plecă în aventura cu necunoscutul.

— Nejdanov, declară brusc Barley către auditoriul tăcut, întrerupându-şi discursul. Mi-am amintit numele lui acum. Nejdanov. Dramaturg. Conduce unul dintre studiourile teatrale şi nu reuşeşte să-şi monteze propriile piese.

— Dragul meu băiat, întrerupse Walter tăcerea de moment cu vocea lui ascuţită, Vitali Nejdanov este un erou de ultimă oră. Trei dintre piesele sale într-un act vor avea premiera la Moscova în cinci săptămâni şi toată lumea nutreşte cele mai fantastice speranţe în privinţa lor. Nu că ar fi cine ştie ce, dar noi nu avem dreptul să spunem acest lucru întrucât este disident. Sau a fost.

Pentru prima oară de când l-am cunoscut pe Barley chipul îi fu luminat de o imensă fericire şi am avut dintr-odată sentimentul că aceasta era personalitatea lui adevărată, ascunsă sub o mască.

— E formidabil în cazul ăsta, spuse el cu plăcerea simplă a cuiva capabil să se bucure de succesul altcuiva. Fantastic! Este exact ceea ce avea nevoie Vitali. Mulţumesc că mi-ai spus, adăugă el dintr-odată întinerit.

Însă chipul său se întunecă din nou şi începu să-şi bea whisky-ul cu sorbituri mici.

— Ei bine, acolo ne-am dus, murmură el vag. Cu cât mai mulţi nebuni, cu atât e distracţia mai mare! Vi-l prezint pe vărul meu. Serviţi-vă cu un corn cu cârnat.

Însă ochii săi, după cum am observat, ca şi vorbele sale, s-au voalat în mod curios, ca şi cum se aştepta la o încercare grea.

M-am uitat de-a lungul mesei. Bob zâmbea, Bob ar zâmbi şi pe patul de moarte, dar cu sinceritatea unui bătrân cercetaş. Clive, în profil, tensionat şi impenetrabil. Walter, nervos ca întotdeauna. Walter, cu capul său inteligent aruncat spre spate, răsucindu-şi un smoc de păr în jurul degetului său arătător umed, în timp ce se uita la plafonul ornamentat, transpirând şi agitându-se pe scaun. Iar Ned, şeful – capabilul şi ingeniosul Ned, Ned lingvistul şi luptătorul, omul de acţiune şi strategul – stând aşa cum stătea de la bun început, în poziţie de drepţi, aşteptând ordinul pe care urma să-l dea. „Unii oameni, m-am gândit eu urmărindu-l, sunt blestemaţi cu prea multă loialitate şi riscă într-o bună zi să nu mai aibă nicio cauză pe care s-o servească.”

 

O casă mare, întortocheată, descria Barley în stilul telegrafic pe care-l adoptase, şindriluită în stil edwardian, verande rococo, o grădină năpădită de bălării, o pădure de mesteceni. Bănci ce putrezeau, un foc de cărbuni, mirosul unui teren de crichet într-o zi ploioasă, iederă.

În jur de treizeci de oameni, majoritatea bărbaţi, în picioare sau stând jos, în grădină, gătind, bând, ignorând ca şi englezii vremea rea de afară. Parcate la marginea drumului, maşini vechi, prăpădite, aşa cum erau şi maşinile englezilor înainte ca Thatcher şi porcii ei plini de bani să vină la cârmă. Oameni cu figuri simpatice, care se exprimau cu uşurinţă, nomenclatura artistică. Şi-a făcut apariţia Nejdanov, urmat de către Barley. Nu s-a întors niciun cap.

— Gazda era poetă. Tamara Nu-ştiu-cum Lesbiană, păr alb, încântătoare. Cu un soţ – redactor-şef al unei reviste de ştiinţă. Nejdanov era cumnatul acestuia. Fiecare era cumnatul cuiva. Lumea literară acolo avea braţul lung. Dacă ai voce şi eşti lăsat să ţi-o foloseşti, îţi găseşti auditoriu.

În arbitrariul memoriei sale, Barley împărţi episodul în trei părţi. Masa de prânz, care a început pe la paisprezece şi treizeci, când a încetat ploaia. Noaptea, care a urmat imediat după masa de prânz şi ceea ce a numit el „ultima picătură”, moment în care s-a întâmplat, ce s-o fi întâmplat nu ştim, şi care, după estimările noastre vagi, a avut loc între orele înceţoşate două şi patru, când Barley, pentru a folosi propriile cuvinte, naviga molcom între Nirvana şi o mahmureală îngrozitoare.

Până să vină masa, Barley s-a plimbat de la un grup la altul, întâi cu Nejdanov, apoi singur, tocându-şi gura cu oricine voia să discute cu el.

— Tocându-şi gura? repetă Clive suspicios, ca şi cum descoperise un viciu necunoscut.

— Trăncănind, Clive, se grăbi Bob să-i explice, amabil ca de obicei. Se trăncăneşte, se mai bea ceva. Nimic grav.

Când s-a anunţat prânzul, continuă Barley, s-au aşezat cu toţii în jurul mesei improvizate pe două capre de lemn. Barley la un cap, Nejdanov la celălalt, iar între ei sticle de vin alb georgian. Toată lumea vorbea în cea mai bună engleză pe care o ştia: dacă adevărul era adevăr, atunci când nu convenea aşa-numitei Mari Revoluţii proletare; dacă ar trebui să ne întoarcem la valorile spirituale ale strămoşilor noştri; dacă perestroika avea vreun efect pozitiv asupra vieţii oamenilor obişnuiţi şi că, dacă voiai să afli ce nu merge bine în Uniunea Sovietică, trebuia doar să încerci să trimiţi un frigider de la Novosibirsk la Leningrad.

Spre iritarea mea, pe care încercam să mi-o ascund, Clive interveni din nou. Ca un individ pe care-l enervau detaliile nesemnificative, dorea nume. Barley se lovi cu palma peste frunte, uitând de ostilitatea faţă de Clive. Nume, Clive, desigur. Dumnezeule! Un individ era profesor la Universitatea de stat din Moscova, dar n-am reuşit să-i prind numele. Altul lucra în domeniul aprovizionării cu materiale chimice. Acesta era fratele vitreg al lui Nejdanov şi îi spuneau toţi Farmacistul. Mai era cineva, un anume Gregor, de la Academia sovietică de ştiinţe, dar n-am fost în stare să-i aflu numele şi cu atât mai puţin specialitatea sa.

— Era vreo femeie la masă? întreba Ned.

— Două, dar nu Katia, spuse Barley, iar Ned, ca şi mine de altfel, a fost vizibil impresionat de rapiditatea percepţiei sale.

— Dar mai era cineva, nu-i aşa? sugeră Ned.

Barley se lăsă uşor pe spate ca să mai bea o gură. Apoi se aplecă în faţă, îşi puse paharul între genunchi, îşi fixă privirea asupra lui cu nasul în jos, ca şi când ar fi încercat să inhaleze înţelepciune din pahar.

— Desigur, desigur, mai era cineva, recunoscu el. Întotdeauna mai este cineva, nu-i aşa? adăugă el enigmatic, dar nu Katia. Altcineva.

Vocea i se schimbase, dar nu mi-am dat seama cum. Avea un timbru mai coborât, o undă de regret sau de remuşcare. Aşteptam ca şi ceilalţi. Cred că toţi am simţit chiar de atunci că se profila ceva extraordinar la orizont.

— Un tip uscăţiv, cu barbă, continuă Barley cu ochii privind în întuneric, ca şi cum l-ar fi întrezărit acum, în sfârşit. Înalt, costum închis, cravată neagră, obraji supţi. De aceea probabil îşi lăsase barbă. Mânecile, prea scurte. Păr negru. Beat.

— Avea vreun nume?

Barley mai scruta încă semiobscuritatea, descriind ceea ce niciunul dintre noi nu putea vedea.

— Goethe, răspunse el în sfârşit. Asemenea poetului. Îi spuneau Goethe. Vi-l prezint pe distinsul nostru scriitor, Goethe. Putea să aibă cincizeci de ani, putea să aibă optsprezece. Subţirel ca un băieţandru. Cu pete de culoare pe pomeţii obrajilor. Şi cu barbă.

Aşa cum va remarca Ned mai târziu, când avea să pună banda pentru a fi ascultată de către echipă, acesta a fost momentul, tehnic vorbind, când Bluebird şi-a luat zborul. Banda nu relua niciun fel de tăcere apăsătoare sau vreo respiraţie ţinută de către cei din jurul mesei. În schimb, Barley a ales acest moment pentru a se lăsa prins de un acces de strănutat, primul dintre atâtea altele din cursul colaborării noastre. Începea cu câteva strănuturi disparate, care se accelerau până ajungeau o salvă lungă. Apoi se calmau, încetul cu încetul, în timp ce-şi ştergea faţa cu batista şi înjura între spasme.

— Ce porcărie, explică el cerându-şi scuze.

 

— Am fost strălucitor, reluă Barley. N-am făcut niciun pas greşit.

Îşi umpluse din nou paharul, de data aceasta cu apă. Sorbea din el cu mişcări încete, ritmice, ca o pasăre din aceea de plastic care trona printre miniaturi în toate barurile sordide englezeşti, în zilele în care nu fuseseră încă înlocuite cu televizoare.

— Domnul Minune, asta am fost. Stea de teatru şi de cinema. Occidental, curtenitor şi seducător. De aceea mă duc acolo, nu-i aşa? Sovieticii sunt singurii indivizi destul de naivi ca să-mi asculte tâmpeniile. Smocul de păr de pe frunte îi cădea spre pahar din nou. Aşa se întâmplă lucrurile pe-acolo. Te duci la o plimbare la ţară şi sfârşeşti prin a discuta cu o mână de poeţi beţi despre opoziţia dintre libertate şi responsabilitate. Dacă te duci să te pişi în vreun closet public împuţit, se găseşte unul de la pisoarul alăturat să se aplece către tine şi să te întrebe dacă există viaţă după moarte. Pentru că eşti occidental şi trebuie să ştii. Şi le spui. Şi-şi amintesc. Nimic nu se pierde.

Părea pândit de pericolul de a înceta să mai vorbească.

— De ce nu ne spui doar ce s-a întâmplat? Lasă reproşurile în seama noastră, bine? îi sugeră Clive, insinuând subtil că acestea depăşeau competenţele lui Barley.

— Am fost strălucitor! Asta s-a întâmplat. Un orator înnăscut, care şi-a avut ziua lui mare. S-o lăsăm baltă.

Dar acesta era ultimul lucru pe care aveam intenţia să-l facem după cum arăta zâmbetul vesel al lui Bob.

— Barley, cred că eşti prea sever cu tine însuţi. Nimeni n-ar trebui să se învinovăţească pentru faptul că străluceşte în societate, pentru numele lui Dumnezeu! Tot ceea ce ai făcut e că ţi-ai câştigat cina. Asta-i tot.

— Despre ce-aţi vorbit? întreba Clive, fără ca amabilitatea lui Bob să-l clintească.

— O, făcu Barley, ridicând din umeri. Cum să reconstruieşti Imperiul Rus între masa de prânz şi ceaiul de după-amiază. Pace, progres şi glasnost la kilogram. Dezarmare imediată şi necondiţionată.

— Dezvolţi adesea asemenea subiecte?

— Când sunt în Rusia, da, acestea sunt, replică Barley, provocat din nou, dar nu pentru mult timp, de tonul lui Clive.

— Am putea şti ce-ai spus?

Barley însă nu-şi spunea povestea pentru Clive. Şi-o spunea sieşi, încăperii sau oricui era în ea, tovarăşilor lui de călătorie, punct cu punct, un adevărat inventar al tuturor divagaţiilor sale.

— Dezarmarea nu era nicio chestiune militară, nicio chestiune politică, ci pur şi simplu o problemă de voinţă umană, le-am spus eu. Trebuia să decidem dacă doream pacea sau războiul şi să ne pregătim în consecinţă, deoarece vom culege ceea ce am semănat. Se întrerupse. Am zis ce mi-a trecut prin minte, explică Barley, adresându-i-se lui Ned. Argumente reîncălzite, pe care le-am citit pe ici, pe colo.

Înţelegând că se aştepta de la el o explicaţie mai precisă, îşi reluă relatarea:

— Întâmplător, în săptămâna aceea, eram expert în materie. Credeam că firma mea ar putea comanda o carte făcută la repezeală, iar la târg un pisălog mi-a propus un tratat cu privire la glasnost şi la criza păcii, odată cu drepturile pentru Anglia. Eseuri scrise de vulturi trecuţi şi prezenţi, reevaluări ale strategiei. Putea în cele din urmă să se instaureze o pace reală? Au cules declaraţii ale unor bătrâni cai de luptă americani din anii ’60 şi arătau cum mulţi dintre aceştia făcuseră stânga împrejur de îndată ce îşi părăsiseră funcţiile.

Se scuza şi mă întrebam de ce. Pentru ce ne pregătea oare? De ce simţea nevoia să atenueze şocul în prealabil? Bob, care, în ciuda candorii sale, era departe de a fi tâmpit, îşi punea probabil aceeaşi întrebare.

— Mi se pare o idee destul de bună, Barley. După părerea mea, ar aduce bani. Mi-ar plăcea să mă aleg şi eu cu o porţie, adăugă el râzând pe înfundate, ca între copii la vestiar.

— Aşa că ai înghiţit aiureala aia, spuse Clive cu vocea lui scăzută, dar ţepoasă. Şi le-ai vomat-o în poală. Asta vrei să ne spui? Sunt sigur că nu poţi să-ţi aduci aminte decât cu greu elucubraţiile unui alcoolic, dar ţi-am fi recunoscători dacă ai face un efort.

„Ce-o fi studiat Clive, mă întrebam eu, dacă a studiat vreodată? Unde? Cine l-a purtat în pântec? Cine l-a procreat? Oare unde găsea Serviciul aceste suflete moarte suburbane, cu toate virtuţile şi păcatele bine înrădăcinate?”

Totuşi, Barley a rămas tot atât de ascultător, în ciuda acestui nou atac.

— Am spus că aveam încredere în Gorbaciov, continuă el cu un glas egal luând încă o gură de apă. S-ar putea ca ei să nu fi crezut, însă eu credeam. Am spus că era sarcina Occidentului să afle cealaltă jumătate a acestuia, iar a Răsăritului să recunoască importanţa jumătăţii pe care o aveau. Am spus că, dacă americanii şi-ar fi dat tot atâta silinţă în privinţa dezarmării, cum au făcut pentru a plasa un nebun pe Lună sau pentru a pune dungi roz în pasta de dinţi, am fi avut de mult dezarmarea. Am spus că marele păcat al Occidentului a fost să credem că puteam falimenta sistemul sovietic prin supralicitarea cursei înarmărilor, pentru că în acest caz ne jucăm cu soarta omenirii. Am mai spus că, fluturând săbiile, Occidentul le dăduse liderilor sovietici o motivaţie pentru a-şi ţine porţile încuiate şi a conduce un stat militar.

Walter lăsă să-i scape o cascadă de râs şi-şi acoperi dinţii rari cu mâna lui lipsită de pâr.

— O, Dumnezeule! Deci noi purtăm vina pentru toate nenorocirile Rusiei. Grozavă glumă! Nu ţi-a trecut prin minte că şi-au făcut-o cu mâna lor, de exemplu? Că s-au încuiat în propria paranoia? Nu, nu i-a trecut, îmi dau seama.

Fără să se tulbure, Barley reluă mărturisirea:

— Cineva m-a întrebat dacă nu credeam că armele nucleare au menţinut pacea timp de patruzeci de ani. Am răspuns că astea erau tâmpenii iezuite. Se putea spune tot atât de bine că praful de puşcă a menţinut pacea între Waterloo şi Sarajevo. Oricum, am spus, ce e pacea? Bomba nu a împiedicat războiul din Coreea, nici pe cel din Vietnam. Ea nu a oprit pe nimeni să umfle Cehoslovacia, să facă blocada Berlinului, să construiască Zidul Berlinului sau să invadeze Afghanistanul. Dacă aceasta este pacea, să încercăm s-o facem fără bombă. Am spus că nu era nevoie de cercetare spaţială, ci de cercetări asupra naturii umane. Că superputerile trebuiau să se unească pentru a menţine ordinea în lumea întreagă. Eram în delir.

— Şi credeai cu adevărat vreuna din tâmpeniile pe care le debitai? întrebă Clive.

Barley n-avea aerul că ştie. Păru că se ruşinează brusc de superficialitatea sa.

— Apoi am discutat despre jazz, continuă el. Marii maeştri. Bix Beiderbecke, Louis Armstrong, Lester Young. Le-am cântat un pic.

— Vrei să spui că avea cineva un saxofon? exclamă Bob amuzat. Ce mai aveau? Baterie? Tubă? Barley, nu-mi vine să cred ce aud!

Am avut impresia că Barley va ieşi din cameră. Se deşiră şi se proţăpi în două picioare. Îşi întoarse privirea către uşă, apoi se îndreptă dezolat către ea, astfel încât Ned se sculă în picioare, ca nu cumva Brock să ajungă primul la el. Însă Barley se opri la jumătatea camerei, unde se afla o masă joasă din lemn sculptat; se aplecă peste ea şi, bătând cu vârful degetelor ritmul, începu să cânte „pa-pa-paaa, pa-pa-pa-paa” nazalizat, simulând un acompaniament de talgere, de măturele şi de tobă.

Bob aplauda. Walter, de asemenea. Aplaudam şi eu, iar Ned râdea. Singur Clive nu găsea nimic distractiv în asta. Barley luă o gură de apă să se calmeze puţin şi se aşeză din nou pe scaun.

— Apoi m-au întrebat ce era de făcut, spuse el, de parcă nu-şi părăsise scaunul niciodată.

— Cine anume? întrebă Clive cu acea notă înnebunitoare de neîncredere în voce.

— Unul dintre cei de la masă. Ce importanţă are?

— Să presupunem că totul are importanţă, spuse Clive.

Barley îşi reluă accentul rusesc, cu vocea înfundată şi insistentă.

— „Foarte bine, Barley. Să presupunem că-i aşa cum spui. Cine va face aceste cercetări asupra naturii umane?” Voi, bineînţeles, le-am răspuns spre marea lor surprindere. „De ce noi?” Am spus că atunci când era vorba despre o schimbare radicală, sovieticii se pricepeau mai bine decât Occidentul. Au o clasă conducătoare restrânsă şi o intelectualitate cu o mare influenţă tradiţională. Într-o democraţie occidentală este mult mai greu să-ţi faci glasul auzit deasupra mulţimii. Au apreciat paradoxul. Şi mie mi-a plăcut.

Nici măcar acest atac frontal la adresa marilor valori democratice n-a reuşit să zdruncine cumsecădenia lui Bob.

— Ei bine, Barley, e o opinie cam simplistă, dar cred că e un sâmbure de adevăr în ea.

— Dar le-ai sugerat ce ar trebui făcut? insistă Clive.

— Am spus că nu mai rămânea decât utopia şi că tot ce cu douăzeci de ani în urmă părea un vis nebun era astăzi singura noastră speranţă, fie că vorbeam de dezarmare, de ecologie sau pur şi simplu de supravieţuirea speciei umane. Gorbaciov înţelesese acest lucru, Occidentul refuza să-l înţeleagă. Am spus că intelectualii occidentali ar trebui să-şi regăsească vocea. Am spus că Occidentul trebuia să dea exemplu, nu să-l urmeze, că era datoria fiecăruia să declanşeze avalanşa.

— Deci, dezarmare unilaterală, spuse Clive înnodându-şi mâinile. Aldermaston, iată-ne că venim! Bine, bine. Da.

Cu toate că da-ul lui suna mai mult a „de”, aşa cum pronunţa el da-ul când voia să spună nu.

— Şi toată această elocinţă doar după câteva lecturi vagi referitoare la acest subiect? spuse Bob impresionat. Barley, cred că este extraordinar! Dacă aş putea reţine aşa de bine lucrurile, aş fi mândru de mine, crede-mă! Poate că prea extraordinare, sugeră el, dar Barley nu recepta mai mult ca sigur subînţelesul.

— Şi în timp ce ne salvai de cele mai teribile instincte ale noastre, ce făcea individul căruia i se spunea Goethe? întrebă atunci Clive.

— Nimic. Toţi şi-au dat cu părerea, în afară de el.

— Dar asculta? Cu ochii larg deschişi, îmi imaginez.

— La ora aceea eram toţi pe cale de a redesena lumea. O nouă Yalta. Toată lumea vorbea în acelaşi timp. Cu excepţia lui Goethe. Nu mânca, nu vorbea. Nu încetam să arunc în el cu idei, pur şi simplu pentru că nu participa la discuţie. Tot ceea ce făcea era să devină din ce în ce mai palid şi să bea din ce în ce mai mult. Am renunţat.

Goethe n-a scos un cuvânt, continuă Barley pe acelaşi ton autocritic de neînţeles. Toată după-amiaza, niciun sunet, spuse Barley. Goethe asculta, cu privirea fixă către un glob de cristal imaginar. Râdea câteodată, dar în niciun caz atunci când era ceva de râs. Sau se ridica şi se ducea drept la masa cu băuturi ca să-şi mai ia o altă votcă, atunci când toţi ceilalţi beau vin, şi să se întoarcă apoi cu un pahar plin ochi pe care-l dădea pe gât din câteva înghiţituri, ori de câte ori cineva ţinea un toast potrivit. Goethe însă n-a toastat niciodată, spuse Barley. Era unul dintre aceia care exercitau influenţa morală prin tăcere, spuse el, astfel încât sfârşeşti prin a te întreba dacă nu cumva mor de vreo boală secretă sau sunt pe cale de a realiza ceva deosebit.

Când Nejdanov a condus întregul grup înăuntru ca să ascultăm Count Basie, imprimat stereo, Goethe l-a urmat docil. Târziu în noapte, când uitase de existenţa lui Goethe, Barley îl auzi, în sfârşit, pe acesta vorbind.

 

Ned îşi permise din nou să pună una din atât de rarele lui întrebări:

— Cum se comportau ceilalţi faţă de el?

— Îl respectau. Era mascota lor. „Să vedem ce zice Goethe”, spuneau ei. Acesta ridica paharul, bea în sănătatea lor şi râdeau cu toţii, cu excepţia lui Goethe.

— Şi femeile?

— Toată lumea. Se înclinau în faţa opiniei sale. Practic, îi întindeau covorul roşu. Iată că vine marele Goethe.

— Şi nu ţi-a spus nimeni unde locuia sau unde lucra?

— Doar că se afla în vacanţă, venit de undeva unde băutura era privită cu ochi răi. Îşi luase concediu ca să bea, iar ei beau în cinstea concediului său. Era fratele cuiva. Al Tamarei, poate. Nu ştiu. Sau văr. N-am înţeles prea bine.

— Crezi că-l protejau? întrebă Clive.

„Pauzele lui Barley erau într-adevăr surprinzătoare, m-am gândit eu. Contactul său cu lumea imediat înconjurătoare era atât de slab, încât spiritul său părăsea încăperea şi stăteai ca pe jar întrebându-te dacă se mai întoarce.”

— Da, spuse Barley brusc, părând surprins şi el de propriul răspuns. Da, da, îl protejau. Aşa e. Formau clubul lui de suporteri, desigur, asta erau.

— De ce îl protejau?

Altă pauză.

— Poate ca să nu fie nevoit să se explice. Nu m-am gândit atunci la acest lucru, dar acum da. Asta e.

— Şi de ce ar fi vrut el să evite să se explice? Poţi să ne sugerezi un motiv fără să-l inventezi? întrebă Clive, hotărât după cât se pare să-l exaspereze pe Barley.

Dar Barley nu se enervă.

— Nu inventez, spuse el, iar noi toţi ştiam că aşa este. Era din nou dus pe gânduri. Goethe era dotat cu o energie extraordinară. O simţeai, spuse Barley revenind printre noi.

— Ce vrei să spui?

— Genul acela de tăcere elocventă. La o sută cincizeci de kilometri pe oră nu auzi decât ticăitul creierului.

— Dar nu ţi-a spus nimeni: „E un geniu” sau ceva în sensul ăsta?

— Nimeni. Nu era necesar.

Barley trase cu ochiul către Ned, care-l aproba dând încet din cap.

Om de teren până-n vârful unghiilor, chiar dacă era din obligaţie pe tuşă, Ned avea întotdeauna o lungime avans faţă de tine atunci când credeai că se afla în trenă.

Bob mai avea o întrebare.

— Te-a tras cineva cumva la o parte, Barley, să-ţi explice de ce Goethe avea probleme cu băutura?

Barley izbucni într-un râs nestăvilit. Momentele sale de lipsă de reţinere erau întru câtva îngrijorătoare.

— În Rusia nu trebuie să ai un motiv ca să bei, pentru numele lui Dumnezeu! Arătaţi-mi un singur rus demn de acest nume, care să poată face faţa treaz problemelor ţării sale.

Căzu din nou în muţenie, strâmbându-se în penumbră. Apoi ridică din sprâncene şi bombăni o înjurătură, fără doar şi poate la adresa lui. Îşi reluă brusc relatarea:

— M-am trezit tresărind pe la miezul nopţii, râse Barley. „Isuse, unde mă aflu?” Eram lungit pe un şezlong, pe verandă, cu o pătură nenorocită pe mine. Am crezut mai întâi că mă aflu în Statele Unite, pe una dintre acele verande din New England, protejate cu plasă împotriva ţânţarilor, cu vederea către o grădină. Nu puteam să înţeleg cum am ajuns în America atât de repede, după un prânz atât de plăcut; la Peredelkino. Apoi mi-am amintit că încetaseră să mai stea de vorbă cu mine şi că mă plictisisem. Nu că ar fi avut ceva împotriva mea. Erau beţi şi obosiseră să fie beţi într-o limbă străină. Aşa că ne-am retras pe verandă cu o sticlă de scotch. Cineva aruncase o pătură peste mine ca să mă apere de rouă. Cred că m-a trezit luna. O lună mare, plină. Însângerată. Apoi l-am auzit pe individul ăla vorbindu-mi. Cu un aer foarte grav. O engleză impecabilă. Isuse, am gândit eu, alţi invitaţi la ora asta. „Unele lucruri sunt nişte rele necesare, domnule Barley. Altele sunt mai rele decât ar fi necesar.” Cita ceea ce spusesem eu la masă, un extras din discursul meu cu privire la pace, care zguduise lumea. Nu ştiu pe cine citasem. Apoi m-am uitat mai îndeaproape şi l-am văzut în faţa mea pe vulturul ăla cu barbă, înalt de doi metri jumătate, aplecat peste mine, strângând în mână o sticlă de votcă, cu părul fluturând în vânt. S-a aşezat pe vine lângă mine, cu capul între genunchi, umplându-şi paharul. „Salut, Goethe, i-am spus. N-ai murit încă? Îmi face plăcere să te văd.”

Indiferent ce îl făcuse pe Barley să se simtă mai degajat, acelaşi lucru îl vârâse din nou în chingi, întrucât faţa lui se umbrise din nou.

— Apoi îmi înapoiază una din perlele emise de mine în timpul mesei. „Toate victimele sunt egale. Nici unele nu sunt mai egale decât celelalte.” Am râs, dar nu prea mult. Presupun că mă simţeam stânjenit. Mi-era silă. Aveam sentimentul că am fost spionat. Individul stătuse acolo tot timpul mesei, beat, fără să mănânce, fără să spună o vorbă. Dintr-odată, după zece ore, mă citează ca un casetofon. Nu e prea agreabil.

— „Cine eşti tu, Goethe? Cu ce te ocupi când nu bei şi nu asculţi?”

— „Sunt un proscris moral. Mă ocup de marile teorii profanate.”

— „Ce plăcut e să întâlneşti un scriitor, am spus eu. Ce fel de chestii scrii acum?”

— „De toate, spuse el. Istorie, comedie, minciuni, poveşti de dragoste.”

Apoi începu să delireze în legătură cu o poveste scrisă de el despre o bucată de unt, ce se topeşte la soare pentru că nu avea un punct de vedere consecvent. Doar că nu vorbea ca un scriitor. Prea sfios. Îşi bătea joc de el însuşi şi cred că şi de mine. Era dreptul lui, la urma urmei, dar asta nu însemna că era mai amuzant.

Aşteptarăm din nou, privindu-i silueta lui Barley. Oare tensiunea emana din el sau din noi? Luă o înghiţitură din pahar. Îşi întoarse capul şi bombăni ceva că „e bine” sau poate că „nu ţine”, pe care nici cei prezenţi, nici microfoanele nu le-au prins complet. Scaunul lui a pârâit ca lemnul de foc umed. Pe bandă suna ca o rafală de mitralieră.

— Apoi îmi spuse: „Hai, domnule Barley. Eşti editor. Nu mă întrebi de unde-mi iau ideile?” Am gândit atunci: Nu asta întreabă de obicei editorii, bătrâne. Dar ce dracu’? „Bine, Goethe, îi spun eu. De unde-ţi iei ideile?” „Domnule Barley. Îmi iau ideile în primul rând…” şi începe să numere pe degete.

Barley îşi răsfiră şi el degetele lungi şi numără pe ele, folosind doar uşoare intonaţii ruse. Am fost din nou foarte impresionat de fineţea memoriei sale muzicale, mai puţin exersată să reproducă cuvintele decât să le extragă dintr-o blestemată cameră de rezonanţă, unde niciun sunet nu părea să se stingă.

— „Îmi găsesc ideile… în primul rând pe feţele de masă de hârtie din cafenelele berlineze ale anilor ’30.” Apoi bău o gură zdravănă de votcă, trăgând în acelaşi timp, zgomotos, în piept aerul nocturn. Ca un uguit, înţelegeţi ce vreau să zic? Ca indivizii ăia cărora le bolboroseşte pieptul. „Doi, din publicaţiile unor concurenţi de-ai mei, mai talentaţi decât mine. Trei, din fanteziile obscene ale generalilor şi politicienilor din toate ţările. Patru, din intelectul eliberat al oamenilor de ştiinţă înrolaţi cu forţa de către nazişti. Cinci, de la marele popor sovietic, ale cărui aspiraţii democratice sunt filtrate prin intermediul consultărilor la toate nivelele, apoi aruncate în Neva. Şi şase, doar arareori, din mintea unui distins intelectual occidental, care se întâmplă să mi se ivească în viaţă.” Acesta eram eu, după cât se pare, pentru că îşi lipise ochii de mine ca să-mi vadă reacţia. Privindu-mă la nesfârşit, ca un copil precoce. Transmiţându-mi semnale de importanţă vitală. Apoi se răzgândeşte şi devine suspicios. Aşa fac ruşii. „Ai dat un întreg spectacol la masă, spuse el. Cum de l-ai convins pe Nejdanov să te invite?” Suna ca o batjocură. Avea aerul să spună: nu te cred. „Nu l-am convins, i-am spus eu. A fost ideea lui. Ce vrei să insinuezi?” „Ideile nu aparţin nimănui”, zise el. „I-ai băgat asta în cap. Eşti un tip deştept. Bună treabă, aş spune. Felicitări!” Apoi, în loc să rânjească la mine, mi se agăţă de umeri de parcă se îneca. Nu-mi dau seama dacă îi era rău sau, pur şi simplu, îşi pierduse echilibrul. Am avut chiar senzaţia neplăcută că s-ar putea să verse pe mine. Aş fi vrut să-l ajut, dar nu ştiam cum. Ardea ca dracu’ şi transpira. Transpiraţia îi picura pe mine. Părul îi era ud leoarcă. Ochii mari de copil. I-am desfăcut nasturele de la gât, cred. Apoi i-am auzit glasul ce se scurgea direct în urechea mea, i-am simţit buzele şi respiraţia fierbinte. Nu l-am putut auzi la început. Era prea aproape. M-am tras înapoi, dar a venit după mine. Cred fiecare cuvânt pe care l-ai spus, şopti el. Vorbele tale mi-au mers la inimă. Asigură-mă că nu eşti spion britanic şi-ţi fac şi eu o mărturisire la rândul meu.” Exact cuvintele sale, spuse Barley ca şi cum îi era ruşine de ele. Îşi amintea fiecare vorbă pe care o spusesem, iar eu îmi amintesc fiecare vorbă a sa.

Nu era prima oară că Barley vorbea despre memorie ca şi cum ar fi fost o boală. Şi, probabil de aceea, m-am trezit, ca de atâtea ori, gândindu-mă la Hannah.

„Bietul meu Palfrey, mă necăjise ea într-unul dintre momentele ei de cruzime, în timp ce îşi studia trupul gol în oglindă, îşi bea votca cu apă tonică şi se pregătea să se reîntoarcă la bărbatul ei. Cu o memorie ca a ta, cum vei uita tu vreodată o fată ca mine?”

M-am întrebat dacă Barley avea efectul acesta asupra tuturor. Dacă punea degetul în mod inconştient pe punctul lor sensibil pentru a le scoate la iveală gândurile cele mai secrete. Poate că aceasta îi făcuse şi lui Goethe.

 

Pasajul care a urmat nu a fost niciodată parafrazat, nici rezumat, nici „restructurat”. Iniţiaţilor li s-a oferit înregistrarea fără montaj sau transcrierea integrală a benzii. Pentru neiniţiaţi, acest episod n-a existat niciodată. Acesta a fost momentul crucial din tot ceea ce a urmat şi a fost numit ulterior, cu voită neclaritate, „Contactul Lisabona”. Când le-a venit rândul alchimiştilor, teologilor şi beneficiarilor de pe ambele maluri ale Atlanticului, acesta a fost pasajul ales de ei pentru a fi introdus în cutiile lor magice ca justificare a propriilor argumente preselectate, caracteristice taberelor lor machiavelice.

— „Nu, dragul meu Goethe, nu sunt spion. Nu sunt, n-am fost şi nu voi fi niciodată. S-ar putea ca în tipul tău de ţară, nu într-al meu, să fie aşa. Ce zici de şah? Îţi place să joci? Hai să vorbim despre şah.” Părea să nu mă audă. „Şi nu eşti american? Nu eşti spionul nimănui, nici măcar al nostru?”. Ascultă, Goethe, i-am spus eu. Cinstit vorbind, încep să mă cam enervez. Nu sunt spionul nimănui. Eu sunt eu. Ori vorbim despre şah, ori du-te să cânţi la altă masă, e bine?” Credeam că-l voi face să tacă, dar m-am înşelat. Ştia totul despre şah, mi-a spus el. La şah, fiecare jucător are o strategie şi dacă celălalt jucător nu ghiceşte sau dacă îi slăbeşte atenţia, ai câştigat. La şah, teoria reprezintă realitatea. Dar în viaţă, cel puţin în anumite cazuri, sunt situaţii în care unul din jucători are nişte idei fanteziste atât de groteşti despre celălalt încât ajunge să inventeze inamicul de care are nevoie. E adevărat? Goethe, sunt total de acord. Apoi, dintr-odată, n-a mai fost vorba de şah şi a început să se justifice, aşa cum o fac ruşii când se îmbată. De ce ţine umbră pământului? Asta doar pentru urechile mele. Spunea că s-a născut cu două suflete, ca Faust, şi de aceea i se spune Goethe. Spunea că maică-sa a fost pictoriţă, dar că picta ceea ce vedea, atât de bine încât nu i s-a permis niciodată să-şi expună lucrările sau să cumpere materiale. Deoarece tot ceea ce vedem este secret de stat. Până şi o iluzie este secret de stat. Chiar dacă nu merge şi nu va merge niciodată, tot secret de stat rămâne. Iar dacă este o minciună de la cap la coadă, atunci este secretul de stat ultrasecret. Spunea că tatăl său a zăcut doisprezece ani prin lagăre şi că a murit de o supradoză de capacităţi intelectuale. Problema era că tatăl lui a fost un martir. A fi o victimă este destul de rău, dar, după cum spunea el, a fi un sfânt este şi mai rău. Martirii însă sunt ceea ce poate fi mai rău. E adevărat?

I-am spus că are dreptate. Nu ştiu de ce eram de acord cu el, dar sunt politicos din fire şi atunci când un individ mă apucă de cap cu amândouă mâinile şi îmi spune că tatăl său a făcut doisprezece ani de puşcărie şi că apoi a murit, n-am de gând să mă cert cu el, chiar dacă sunt pilit. L-am întrebat care este numele lui adevărat. Mi-a spus că n-are niciun nume. Că tatăl său a plecat cu el în mormânt. Spunea că în orice societate normală ignoranţii sunt împuşcaţi, în Rusia, însă, este invers. Tatăl său a fost împuşcat pentru că, spre deosebire de maică-sa, a refuzat să moară de inimă rea. Spunea că doreşte să-mi facă o mărturisire. Spunea că îi iubeşte pe englezi. Englezii sunt conducătorii morali ai Europei, moderatorii secreţi, unificatorii marelui ideal european. Englezii înţeleg raportul dintre cuvânt şi acţiune, în timp ce în Rusia nimeni nu mai crede în acţiune, aşa că acesteia i s-au substituit cuvintele, până sus în vârful piramidei, un substitut pentru adevărul de care nu vrea să mai audă nimeni, pentru că nu poate fi schimbat, iar dacă l-ar schimba, şi-ar pierde slujba. Sau pur şi simplu nu ştiu cum să-l schimbe. Spunea că nenorocirea ruşilor este că visează să fie europeni, dar că soarta lor este să devină americani şi că americanii au otrăvit lumea cu logica lor materialistă. Dacă vecinul meu are o maşină, eu trebuie să am două. Dacă vecinul meu are o armă, eu trebuie să am două. Dacă vecinul meu are o bombă, eu trebuie să am o bombă mai mare, să am chiar mai multe, chiar dacă nu-şi pot atinge ţinta. Aşa că, tot ceea ce am de făcut este să-mi imaginez arma vecinului meu şi s-o reproduc; în felul acesta am o justificare pentru tot ceea ce vreau să produc. E adevărat?

E un miracol că nimeni nu l-a întrerupt în momentul acela, nici măcar Walter, care şi-a ţinut gura, aşa cum am procedat toţi. Nu s-a auzit nici măcar un scârţâit de scaun, înainte ca Barley să-ţi continue relatarea.

— I-am spus că sunt de acord. Da, Goethe, sunt total de acord cu tine. Oricum, e mai bine decât să fiu întrebat dacă sunt spion englez. A început apoi să vorbească despre marele poet şi mistic al secolului al XIX-lea, Piturin.

— Pecerin, îl corectă cu o voce aspră Walter, care n-a mai putut să se abţină de data aceasta.

— Aşa e. Pecerin, aprobă Barley. Vladimir Pecerin. Pecerin a dorit să se sacrifice pentru omenire, să moară răstignit pe cruce cu mama sa la picioarele lui. Am auzit de el? Nu, n-am auzit. Pecerin s-a dus în Irlanda, s-a călugărit, spunea el. Dar Goethe nu poate face acest lucru pentru că nu poate obţine viza şi oricum nu-l iubeşte pe Dumnezeu. Pecerin îl iubea pe Dumnezeu, dar nu iubea ştiinţa decât dacă ţinea seama de sufletul omului. L-am întrebat ce vârstă avea. Goethe, nu Pecerin. I-ai fi dat şapte ani, mergând pe o sută. Spunea că este mai aproape de moarte decât de viaţă. Că are cincizeci de ani, dar că de-abia s-a născut.

Walter interveni, dar de data aceasta cu glas scăzut, ca într-o biserică, fără piţigăiala lui obişnuită.

— De ce l-ai întrebat ce vârstă are? De ce această întrebare, dintre atâtea altele pe care i le puteai pune? Ce naiba contează în momentul acesta câţi dinţi are în gură?

— Pentru că te intriga. N-are niciun rid pe faţă, în afară de momentele în care se încruntă.

— A zis „ştiinţă”? Nu cumva fizică? Ştiinţă?

— Ştiinţă. Apoi începu să recite din Pecerin. Traducând pe parcurs. Întâi în ruseşte, apoi în englezeşte. Cât de dulce este să-ţi urăşti ţara natală şi să-i aştepţi cu aviditate ruina… şi în ruinele sale să discerni zorii renaşterii universale. Poate că n-am prins eu tot, dar aceasta era esenţa. Pecerin a înţeles că-ţi poţi iubi ţara şi în acelaşi timp să-i urăşti sistemul, mi-a spus Goethe. Pecerin era nebun după Anglia, ca şi Goethe, de altfel. Anglia reprezintă leagănul justiţiei, al adevărului şi al libertăţii. Pecerin a arătat că nu era nimic neloial în trădare, cu condiţia să trădezi ceea ce urăşti şi să te baţi pentru ceea ce iubeşti. Ce-ar fi făcut Pecerin dacă, să zicem, ar fi stăpânit mari secrete despre sufletul rus? Ce ar fi făcut? Evident, le-ar fi dat englezilor. N-am avut decât o singură dorinţă în acel moment, să mă lase în pace. Am început să intru în panică. Dar el se apropia şi mai mult de mine. Şi-a lipit faţa de a mea. Sufla ca o locomotivă, iar inima-i bătea să-i sară din piept Mă privea cu ochii lui căprui, mari. „Ce-ai băut? l-am întrebat. Cortizon?”

— „Ştii ce-ai mai spus la masă?…” m-a întrebat el.

— „Nimic, i-am zis. Nu eram acolo. Erau alţi doi idioţi şi ei m-au pocnit întâi.” Iar nu mă auzea.

— „Ai spus: «În zilele noastre trebuie să gândeşti ca un erou ca să te comporţi ca o fiinţă umană normală.»

— „Nu e prea original, i-am zis eu. Nimic din ce-am spus nu este. Sunt lucruri pe care le-am ciupit de ici, de colo. Nu sunt ale mele. Uită acum tot ce-am spus şi du-te la ai tăi.” Nu m-a ascultat. M-a luat de braţ. Avea nişte mâini de fată, dar m-a strâns cu nişte degete ca de oţel.

— „Promite-mi că, dacă am curajul să gândesc ca un erou, vei acţiona ca o fiinţă umană demnă de acest nume.”

— „Ascultă, i-am zis. Hai să uităm toate astea şi să mâncăm ceva. Au nişte supă acolo, înăuntru. Îi simt mirosul. Îţi place supa? Supă adevărată?” Nu cred că plângea, însă faţa îi era udă leoarcă. Ca o durere, sudoarea îi acoperea toată pielea sa albă.

— „Promite-mi”, mi-a spus el, agăţându-se de încheietura mâinii mele, de parcă aş fi fost preot.

— „Dar ce trebuie să promit, pentru numele lui Dumnezeu?”

— „Promite-mi că te vei comporta ca un gentleman.”

— „Nu sunt gentleman. Sunt editor.” Apoi a râs pentru prima oară. Un râs homeric, având ceva bolovănos în el.

— „Nici nu poţi să-ţi imaginezi câtă încredere îmi dă refuzul tău”, mi-a spus el. Atunci m-am ridicat încet, încetişor, ca să nu-l sperii. Iar el continua să se agaţe de mine. „Comit un păcat faţă de ştiinţă în fiecare zi, spuse el. Transform plugurile în săbii. Îi păcălesc pe stăpânii mei. Îi păcălesc pe ai voştri. Perpetuez minciuna. Ucid umanismul din mine în fiecare zi. Ascultă-mă.”

— „Trebuie să plec acum, Goethe, bătrâne. Toate supraveghetoarele din hotelul meu stau în fund, aşteptându-mă îngrijorate. Dă-mi drumul, te rog, îmi rupi braţul.” Mă strângea la piept. Mă făcea să mă simt gras, atât era el de slab. Avea barba umedă, părul umed, ardea tot.

— „Promite-mi”, spuse el. Mi-a smuls promisiunea. Cu înflăcărarea lui. N-am văzut în viaţa mea aşa ceva. „Promite-mi! Promite-mi!”

— „De acord, i-am zis. Dacă voi reuşi vreodată să ajung erou, mă voi comporta ca o fiinţă umană demnă de acest nume. Ne-am înţeles. E bine? Şi-acum lasă-mă să plec, fii bun, te rog.”

— „Promite-mi”, mi-a spus el.

— „Îţi promit”, i-am răspuns şi l-am dat la o parte. Walter începu să ţipe. Niciunul din avertismentele noastre, nici privirile furioase ale lui Ned, ale lui Clive sau ale mele nu l-au mai putut reţine.

— Dar l-ai crezut, Barley? Nu cumva te trăgea pe sfoară? Şmecher cum eşti sub faţa asta de înger, ce-ai simţit?

Tăcere. Tăcere prelungită.

— Era beat, spuse el în sfârşit. Poate că de două ori în viaţa mea am fost la fel de beat ca el. Hai să zicem de trei ori. A ţinut-o pe votcă toată ziua şi a băut-o în continuare ca pe apă. Dar a avut unul din momentele lui de luciditate. L-am crezut. Nu e genul de tip pe care să nu-l crezi.

— Dar ce ai crezut? îl întrebă Walter furios. Despre ce crezi că îţi vorbea? Ce crezi că făcea? Toată vorbăria asta despre lucruri care nu-şi atingeau ţinta, despre minciunile spuse stăpânilor lui şi ai tăi, şah care nu este şah, ce altceva? Ştii cât fac unu şi cu unu, nu-i aşa? De ce n-ai venit la noi? Ştiu de ce! Ţi-ai ascuns capul în nisip. „Nu ştiu pentru că nu vreau să ştiu”, ăsta eşti tu.

Următoarele sunete de pe bandă sunt blestemele lui Barley adresate lui însuşi, în timp ce măsura cu paşi mari camera.

— La dracu’, la dracu’, la dracu’, şopti el.

Nu se mai opri. Până când auzi vocea lui Clive, care-l întrerupse. Dacă vreodată îi vine în minte lui Clive să dea ordinul de distrugere a Universului, îmi imaginez că va folosi acelaşi glas monoton.

— Îmi pare rău, dar trebuie să te anunţ că vom avea nevoie în mod serios de ajutorul tău.

Paradoxal, cred că într-adevăr lui Clive îi părea rău. Era un tehnocrat care nu se simţea în largul lui cu sursele vii, un spionocrat suburban, de şcoală modernă. Credea că faptele sunt singura informaţie valabilă şi dispreţuia pe oricine nu se lăsa condus de ele. Dacă îi plăcea ceva în viaţă în afară de propria avansare şi de Mercedesul său argintiu, pe care refuza să-l scoată din garaj, chiar dacă n-avea decât o zgârietură mică, atunci acestea erau tehnica şi atotputernicii americani în materie. Singurul mod de a-l face pe Clive să strălucească era ca Bluebird să fie un cod spart, un satelit sau un comitet interagenţii. În acest caz, Barley putea să nici nu se fi născut.

Ned, în schimb, era exact invers şi mai expus riscului datorită acestui lucru. Prin temperament şi formaţie, era agent şi şef de echipă. Informaţiile vii erau elementul său, aşa cum era şi pasiunea, dacă acest cuvânt figura în vocabularul său. Dispreţuia luptele interne de natură politică din sânul Serviciului de informaţii şi le lăsa de bunăvoie pe seama lui Clive, tot aşa cum îi ceda analiza lui Walter. Din acest punct de vedere era un primitiv, cum ar trebui să fie toţi oamenii care se ocupă de natura umană. În timp ce Clive, pentru care natura umană nu reprezenta decât o mlaştină întinsă şi împuţită, se bucura de reputaţia de a fi modernist.