Nu există vreo operaţiune de spionaj care, câteodată, să nu se transforme în farsă, aşa cum ne place nouă, veteranilor, să spunem. Cu cât este mai importantă operaţiunea, cu atât sunt hohotele de râs mai puternice şi ţine de istoria Serviciului faptul că vânătoarea de-o săptămână pentru găsirea lui Bartholomew alias Barley Scott Blair a generat o frenezie şi frustrări atât de mari, capabile să pună în mişcare o duzină de reţele secrete. Astfel, tinerii novici conformişti, precum Brock de la Casa Rusia, au început să-l urască pe Barley chiar înainte de a-l fi întâlnit.
La capătul a cinci zile de goană după el, îşi închipuiau că ştiau totul despre Barley, cu excepţia locului în care se afla. Îi cunoşteau filiaţia de liber-cugetător şi studiile sale costisitoare, ambele făcute în pierdere, precum şi detaliile puţin edificatoare ale diverselor sale căsnicii, distruse toate. Cunoşteau cafeneaua din Camden Town unde juca şah cu primul pierde-vară venit. Un adevărat gentleman, chiar dacă era vinovat, aşa i-au spus lui Wicklow, care pretindea a fi detectiv specializat în divorţuri. Sub pretextele obişnuite, cusute cu aţă albă, dar eficiente, au interogat-o pe o soră de-a lui din Hove, pe care o aducea la disperare, câţiva furnizori din Hamstead, care-i scriau regulat, pe o fiică măritată, care-l adora, aflată în Grantham, iar în City pe un fiu, un tânăr lup, care era atât de retras în el însuşi, încât părea să fi făcut un jurământ al tăcerii.
Au vorbit cu membrii unei orchestre de jazz alcătuite din amatori, în care Barley cântase din când în când la saxofon, cu preotul unui spital, unde făcea vizite benevole, cu vicarul bisericii din Kentish Town, unde, spre stupefacţia generală, cânta uneori ca tenor. „O voce atât de frumoasă, atunci când apare”, spuse vicarul cu indulgenţă. Dar când au încercat, din nou cu ajutorul bătrânului Palfrey, să-i pună telefonul sub ascultare, pentru a-i auzi mai bine această voce minunată, n-au putut înregistra nimic pentru că nu-şi plătise abonamentul.
I-au găsit urma până şi în arhivele noastre. Mai bine zis, au găsit-o americanii, ceea ce nu le-a sporit încântarea. S-a descoperit că, la începutul anilor ’60, atunci când orice englez care avea nenorocul să deţină un nume cu rezonanţe nobiliare risca să se vadă recrutat de către Serviciul Secret, numele lui Barley fusese transmis la New York pentru cercetări, în virtutea unui pact bilateral de securitate, mai mult sau mai puţin respectat. Brock, furios, a cerut o contraverificare la Arhivele centrale, unde, după ce s-a negat existenţa oricărei informaţii despre Barley, s-a scos la iveală fişa sa dintr-o parte a indexului „alb”, care mai aştepta încă să fie transferat într-un computer. Pornind de la această fişă albă, a apărut un dosar „alb”, conţinând originalul formularului de cercetare şi corespondenţă legată de acest subiect. Brock s-a repezit în biroul lui Ned, ca şi cum deţinea cheia enigmei. Vârsta: douăzeci şi doi de ani! Pasiuni: teatrul şi muzica! Sporturi: nimic! Motivele unei eventuale recrutări: un văr numit Lionel din Garda Călare.
Dar aceste indicii nu duceau nicăieri. Ofiţerul recrutor îl invitase pe Barley la dejun la Athenaeum, apoi a ştampilat dosarul său cu „A nu se da urmare”, dându-şi osteneala chiar să adauge cu propria mână cuvântul „niciodată”.
Oricum ar fi, acest curios episod, vechi de mai mult de douăzeci de ani, a avut un efect indirect asupra atitudinii generale faţă de el, la fel ca şi îndoielile stânjenitoare generate de bizarele afinităţi de stânga ale tatălui său, bătrânul Salisbury Blair. În ochii lor, episodul submina ideea de independenţă a lui Barley. Nu în ochii lui Ned, pentru că acesta era de altă calitate, dar în ochii altora, ai lui Brock şi ai celor mai tineri, care aveau impresia că Barley le aparţinea cumva, măcar pentru faptul că fusese un aspirant lipsit de succes la mistica lor.
O altă decepţie: descoperirea de către poliţie a automobilului lui Barley, parcat ilegal în Lexham Gardens, cu aripa stângă înfundată, cu un permis de conducere expirat şi o jumătate de sticlă de scotch în torpedou, precum şi câteva scrisori de dragoste, scrise cu propria mână. Vecinii se plânseseră timp de câteva săptămâni de prezenţa acestui vehicul.
— Îl remorcăm, îl punem pe saboţi, îi dăm o amendă sau îl trimitem la fiare vechi? îl întrebă pe Ned la telefon cu amabilitate comisarul de la poliţia rutieră.
— Las-o baltă, răspunse plictisit Ned.
Cu toate acestea, Brock şi cu el se grăbiră să se ducă să arunce o privire, sperând în zadar să descopere vreun indiciu. Se dovedi că scrisorile de dragoste fuseseră scrise unei doamne din Gardens, care i le înapoiase. Respectiva a declarat cu un aer tragic că era ultima persoană din lume care să ştie unde se afla Barley în acel moment.
Abia joia următoare, verificând cu grijă declaraţiile bancare lunare ale lui Barley, Ned descoperi nişte viramente trimestriale de câte o sută de lire către o societate imobiliară din Lisabona, Real Nu-ştiu-cum Limitada. Se uită la decont fără să-i vină să creadă şi continuă să privească fix. Apoi, ceea ce nu obişnuia, lăsa să-i scape o înjurătură. Dădu imediat un telefon la Deplasări şi le ceru să verifice vechile liste de pasageri pentru zborurile de la Gatwick şi de la Heathrow către Lisabona. Când cei de la Agenţie i-au dat la rândul lor telefon, Ned înjură din nou. Reuşiseră. După zile întregi de apeluri telefonice, de întrevederi, de ciocănit la uşi, de încălcări ale regulamentelor, de operaţiuni de supraveghere, de telegrame transmise posturilor de legătură aliate din jumătate din capitalele lumii şi după atâtea umilinţe suferite de preaslăvita lor Secţie de Arhive din partea americanilor, nimeni dintre cei cărora li se adresaseră şi niciuna dintre aceste cercetări nu reuşise să scoată la iveală această informaţie crucială, indispensabilă, idioată, de care aveau atâta nevoie: cu zece ani în urmă, Barley Blair, moştenind vreo două mii de lire de la o mătuşă îndepărtată, îşi cumpărase dintr-o toană o căsuţă prăpădită la Lisabona, unde obişnuia să se ducă periodic pentru a-şi linişti sufletul lui sfârtecat. Ar fi putut să aleagă Cornwall, Provence sau Tombuktu. Dar hazardul a făcut să fie Lisabona, la malul mării, lângă o parcare neîngrijită şi prea aproape de piaţa de peşte pentru cei care aveau nasul mai fin.
Calmul de dinaintea bătăliei se instala deasupra Casei Rusia după această descoperire, iar chipul osos al lui Brock deveni pământiu de furie.
— Cine este Fratele nostru de la Lisabona în momentul de faţă? îl întrebă Ned uşor, ca o briză de vară.
Apoi îi telefona bătrânului Palfrey, alias Harry, şi-i ceru să fie permanent la dispoziţie, ceea ce, aşa cum ar fi spus Hannah, era un mod elegant de a califica situaţia mea.
Barley stătea la bar, când Merridew intră şi dădu peste el. Cocoţat pe un taburet, ţinea în gura mare un discurs despre natura umană unui maior de artilerie expatriat, îmbibat de alcool, pe nume Graves: maiorul Arthur Winslow Graves, înregistrat mai târziu în dosarul alb drept contactul lui Barley, singura glorie despre care n-avea să ştie niciodată. Din uşa deschisă, care dădea într-un patio, se vedea spatele înalt şi flexibil al lui Barley, aşa că Merridew, un bărbat gras, de vreo treizeci de ani, reuşi să-şi tragă sufletul înainte de a spune ce avea de spus. Alergase după Barley jumătate din zi, ajungând totdeauna după plecarea lui dintr-un loc sau altul, şi fiecare eşec îl înfuriase din ce în ce mai mult.
La Barley acasă, la vreo cinci minute de mers pe jos de aici, unde o englezoaică cu accent vulgar îi spusese prin deschizătura cutiei de scrisori să se ducă naibii.
La Biblioteca Britanică, unde bibliotecara îl informase că Barley îşi petrecuse după-amiaza cu nasul în cărţi, ceea ce părea să insinueze – cu toate că va nega pe loc în momentul când va fi întrebată direct – că Barley se afla într-o stare avansată de ebrietate.
La sordida taverna în stil Tudor din Estoril, unde Barley şi prietenii lui cinaseră mai mult cu lichide decât cu solide, sub muschetele de plastic, agăţate pe perete, şi părăsiseră zgomotos localul cam cu o jumătate de oră înainte.
Hotelul – prefera să se numească un umil pensio – era o fostă mănăstire, un loc îndrăgit de către englezi. Pentru a ajunge acolo, Merridew fu nevoit să se caţăre pe o scară din pietre de râu, peste care atârnă viţă-de-vie. Ajunse sus şi, după o primă privire precaută, se văzu din nou nevoit să coboare pentru a-i spune lui Brock să fugă – „şi când spun să fugi înseamnă să fugi” – şi să-i telefoneze lui Ned de la cafeneaua din colţ. Apoi fu nevoit să se caţăre din nou; i se tăiase răsuflarea şi era plin de draci, mai mult ca de obicei. Mirosul de gresie umedă şi aroma de cafea proaspăt măcinată se amestecau cu parfumul plantelor de noapte. Merridew nici nu le simţi. I se tăiase răsuflarea. Gâfâitul tramvaielor îndepărtate şi sirenele ambarcaţiunilor formau singurul fond sonor pentru monologul lui Barley. Dar Merridew nu-l sesiză.
— Copilaşii orbi nu pot mesteca, Gravey, bătrânul şi încântătorul meu prieten, îi explica Barley cu răbdare, cu degetul lui arătător lung şi subţire înfipt în buricul maiorului şi cu cotul pe bar, lângă o tablă de şah cu o partidă neterminată. E un lucru demonstrat ştiinţific, Gravey. Copiii orbi trebuie învăţaţi să muşte. Apropie-te. Închide ochii.
Luându-l afectuos de cap pe maior, cu ambele mâini, Barley îl trase către el, îi întredeschise fălcile docile şi îi vârî în gură câteva alune.
— Foarte bine. Şi acum, la comanda mea, mestecă! Mestecă! Atenţie la limbă! Mestecă! Ia-o de la început.
Profitând de acest răgaz, Merridew se hotărî să-şi facă intrarea. Cu un surâs afabil pe buze, îndrăzni să păşească în bar, surprins de a se vedea încadrat de două statui în mărime naturală ale unor mulatre în costume de curte, ce se aflau de o parte şi de alta a uşii. „Păr şaten, ochi verzi, îşi repeta el, ca şi cum ar fi redactat o fişă antropometrică a lui Barley. 1,83 în, bine ras, exprimare fluentă, zvelt, idiosincrasie pentru îmbrăcăminte. Idiosincrasie? Pe dracu’! gândi grăsunul Merridew, suflând din greu în continuare, în timp ce examina jacheta safari de pânză, pantalonii de flanelă gri şi sandalele lui Barley. Ce dracu’ se aşteaptă imbecilii ăia de la Londra să-l vadă purtând într-o noapte fierbinte la Lisabona? Vizon?”
— Scuzaţi-mă, spuse Merridew amabil. Caut de fapt pe cineva. Aţi putea cumva să mă ajutaţi?
— Ceea ce dovedeşte, pe curul bătrânii mele mame, reluă Barley, după ce-l repuse cu grijă pe maior în poziţie verticală, că, aşa cum spune vechiul cântec, deşi marele Manitu ne-a făcut din carne şi oase, e foarte urât să mănânci oameni.
— Vă rog să mă scuzaţi, dar cred că sunteţi domnul Bartholomew Scott Blair, spuse Merridew. Da? Dumneavoastră sunteţi?
Continuând să-l ţină zdravăn pe maior de reverele hainei, pentru a evita un dezastru militar, Barley se întoarse pe jumătate, cu precauţie, pe taburetul său şi-l privi pe Merridew de jos în sus, de la pantofi până la buzele zâmbitoare.
— Numele meu este Merridew, sunt de la ambasadă. Sunt secretar doi comercial. Îmi pare deosebit de rău, dar am primit pe canalele noastre o telegramă foarte urgentă pentru dumneavoastră. Credem că ar trebui să veniţi să luaţi imediat cunoştinţă de ea. Vă deranjează?
Apoi Merridew îşi permise un gest neînţelept, caracteristic oficialilor corpolenţi. Întinse un braţ şi îşi trecu cu demnitate palma cu degetele îndoite pe cap ca şi cum ar fi vrut să se asigure că părul şi chipul se aflau încă la locul lor. Iar acest gest larg, făcut de către un bărbat gras, într-o sală scundă, păru să-i stârnească temeri lui Barley, care în alte condiţii s-ar fi potolit, dar în cazul de faţă deveni deconcertant de treaz.
— Vrei să-mi spui că a murit cineva, bătrâne? întrebă el cu un surâs extrem de crispat, ca un bărbat care se pregăteşte să asculte o glumă proastă.
— O, stimatul meu domn, nu fiţi atât de lugubru. E vorba de o problema comercială, nu de una consulară. Altfel, de ce ar fi fost transmisă prin canalele noastre? răspunse şi încercă să gâlgâie un râs liniştitor.
Dar Barley nu era convins. Nicidecum. Era prada celor mai sumbre presentimente, în ciuda optimismului lui Merridew.
— Şi atunci ce dracu’ încercaţi să-mi spuneţi? întrebă el.
— Nimic, replică Merridew speriat. O telegramă urgentă. N-o puneţi chiar aşa la inimă. O telegramă venită pe canale diplomatice.
— Şi cine zice că e urgentă?
— Nimeni. Nu pot să vă dau detalii în public. E confidenţială. Strict confidenţială.
„Au uitat de ochelarii lui, gândi Merridew, în timp ce-i întorcea privirea lui Barley. Rotunzi, cu rame negre, prea mici pentru ochii lui. Îi lăsă să cadă spre vârful nasului, când urlă la tine. Te ia drept ţintă.”
— N-am ştiut că o datorie cinstită nu poate să aştepte până luni, declară Barley întorcându-se către maior. Destinde-te, domnule Merridew, şi bea un pahar cu nespălaţii!
Merridew nu era neapărat un om foarte zvelt sau foarte înalt, dar avea forţă. Era isteţ şi, ca orice om gras, avea resurse neaşteptate de indignare pe care era în stare să o facă să se reverse în valuri la momentul oportun.
— Ascultă, Scott Blair, afacerile dumitale nu mă interesează deloc. Îmi face plăcere să ţi-o spun. Nu sunt aprod, nu sunt un simplu mesager. Sunt diplomat şi am o oarecare poziţie. Am pierdut o jumătate de zi umblând aiurea după dumneata, am o maşină şi un asistent care aşteaptă afară, şi am anumite drepturi în privinţa vieţii mele particulare. Îmi pare rău.
Duetul ar fi putut să continue la nesfârşit, dacă maiorul nu şi-ar fi revenit, împotriva tuturor aşteptărilor. Aruncându-şi umerii spre spate, îşi înfipse pumnii în cusătura pantalonilor şi-şi lăsă bărbia în jos, într-un simulacru de respect.
— Ordin din partea Maiestăţii Sale, Barley! lătră el. Ambasada este micul Buckingham local. O invitaţie este un ordin. Nu trebuie s-o insulţi pe Maiestatea Sa.
— Asta nu e Maiestatea Sa, obiectă calm Barley. Nu are coroană pe cap.
Merridew se întrebă dacă nu cumva ar trebui să-l cheme pe Brock în ajutor. Încercă să arboreze un zâmbet persuasiv, dar atenţia lui Barley se aţinti către nişă, unde un vas cu flori uscate ascundea un şemineu gol. Merridew insistă.
— Ce facem? Mergem? spuse el, de parcă s-ar fi adresat unei neveste în întârziere la un dineu.
Privirea năucă a lui Barley rămăsese însă aţintită asupra florilor moarte. Părea să-şi vadă întreaga viaţă în ele, fiecare mişcare greşită, fiecare pas greşit de până astăzi. Când Merridew era gata-gata să-şi piardă orice speranţă, Barley începu să-şi înfunde metodic nimicurile în buzunarele hainei sale, ca şi cum ar fi plecat la un safari: portofelul său jerpelit, plin de cecuri neîncasate şi de cărţi de credit anulate, paşaportul său îmbătrânit de sudoare şi de prea multe călătorii, carnetul şi creionul pe care-l ţinea întotdeauna la îndemână pentru a-şi mâzgăli perlele rare, dictate de înţelepciunea alcoolului, spre a reflecta la ele în momentele de trezie. După ce făcu toate acestea, aruncă pe tejgheaua barului o bancnotă mare, cu indiferenţa celui care nu va mai avea nevoie de bani multă vreme.
— Manuel, condu-l pe domnul maior până la taxi. Asta înseamnă să-l ajuţi să coboare scările, să se aşeze pe bancheta din spate şi să plăteşti şoferul înainte. După ce-ai făcut toate astea, poţi să păstrezi restul. Adio, Gravey! Mulţumesc pentru clipele vesele.
Cădea roua. Luna nouă se odihnea printre stelele umede. Au coborât scara, Merridew în faţă, recomandându-i lui Barley să aibă grijă la trepte. Portul era plin de luminiţe hoinare. O limuzină neagră, cu număr de CD aştepta la bordură. Alături de ea, Brock pândea liniştit din întuneric. O a doua maşină, cu un număr banal, era parcată ceva mai în spate.
— Uite-l pe Eddie, spuse Merridew făcând prezentările. Eddie, îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi! Sper că ai dat acel telefon.
— S-a făcut, spuse Brock.
— Totu-i bine acasă, nu-i aşa, Eddie? Ăi mici s-au culcat şi aşa mai departe? Cucoana nu te-aşteaptă să-ţi dea cu tigaia-n cap, nu-i aşa?
— E-n regulă, mormăi Brock, de parcă i-ar fi spus să tacă din gură.
Barley se aşeză în faţa, cu capul sprijinit de tetieră şi cu ochii închişi. Merridew era la volan. Brock stătea cuminte pe bancheta din spate. Cea de a doua maşină demară încet, aşa cum fac profesioniştii de la filaj.
— Pe drumul ăsta mergeţi de obicei la ambasadă? întrebă Barley, prefăcându-se că moţăie.
— Credinciosul câine de pază a dus telegrama la el acasă, explică Merridew cu multă risipă de vorbe, ca şi cum ar fi avut de răspuns unei întrebări deosebit de pertinente. Poate că nu ştii, dar la sfârşitul săptămânii suntem obligaţi să baricadăm ambasada din cauza irlandezilor. Asta e! Deschise radioul. O femeie cu o voce guturală se tânguia dramatic într-un bocet răscolitor. Fado. Îl ador! Cred că de aceea mă aflu aici. Sunt sigur. Ar trebui să scriu „fado” pe cererile mele adresate Radiodifuziunii. Dădu din mâna libera ca un dirijor. Fado, explică el.
— Voi sunteţi copoii ăia care v-aţi dus la fiică-mea să-i puneţi o mulţime de întrebări tâmpite? întrebă Barley.
— O, noi ne ocupăm doar de treburi comerciale, spuse Merridew continuând să dirijeze cu poftă. Dar în sinea sa era foarte îngrijorat să vadă că Barley nu era un inocent. „Cu cât mai curând va fi în mâinile lor, şi nu în ale mele, cu atât îmi va fi mai bine, gândi el, simţind privirea neîmblânzită a lui Barley fixată pe obrazul său drept. Dacă ăsta este genul de individ la care Centrala este nevoită să recurgă acum, Doamne, păzeşte să fiu numit într-un post acasă.”
Închiriaseră casa din oraş a unui fost membru al Serviciului, un bancher britanic, care mai avea o casă la Cintra. Bătrânul Palfrey făcuse aranjamentul. Voiau să evite sediile oficiale pentru ca ulterior să nu poată fi reţinut nimic împotriva lor. Totuşi, patina anilor şi locul însuşi spuneau foarte multe. Un felinar din fier forjat lumina bolta de la intrare. Dalele de granit fuseseră cioplite ca să nu alunece caii. Merridew sună la uşă. Brock se ţinea aproape, pentru orice eventualitate.
— Bună seara! Intraţi, vă rog, spuse Ned afabil, deschizând uşa enormă, bogat ornamentată.
— Ei bine, eu cred că vă las, nu-i aşa, spuse Merridew. Minunat, teribil, continuă Merridew, acoperindu-şi retragerea către maşină printr-un tir de exclamaţii, înainte ca vreunul să mai aibă timp să-l contrazică.
În timpul acesta, cea de-a doua maşină demară ca un prieten bun, care l-a condus pe celălalt până în pragul uşii, într-o noapte primejdioasă.
O bună bucată de vreme, sub privirile lui Brock, Ned şi Barley se cântăriră din ochi cum o pot face doar englezii care au aceeaşi înălţime, aceeaşi clasă şi aceeaşi formă a capului. Deşi Ned, aparent arhetipul controlului de sine şi al flegmei britanice discrete, se afla din multe puncte de vedere la antipodul lui Barley, şi dacă acesta din urmă era dezinvolt şi osos, cu o faţă care şi în repaos părea hotărâtă să exploreze peste evidenţe, amândoi aveau suficient de multe puncte comune pentru a se recunoaşte. De dincolo de o uşă închisă se auzea un murmur de voci bărbăteşti, dar Ned se prefăcu că nu le aude. Îl conduse pe Barley de-a lungul culoarului, până la bibliotecă.
— Pe aici, spuse el, lăsându-l pe Brock plantat în vestibul. Cât de beat eşti? îl întrebă el pe Barley, coborând glasul şi întinzându-i un pahar cu apă cu gheaţă.
— Nu sunt beat, spuse Barley. Cine sunt răpitorii mei? Ce se întâmplă?
— Numele meu este Ned. Vreau să fac rectificările necesare. Nu există nici o telegramă, nici o criză în afacerile tale, cel puţin nu mai mare ca de obicei. Nimeni n-a fost răpit. Sunt de la Serviciile de Informaţii Britanice. Aşa sunt şi cei care te aşteaptă în încăperea vecină. Cândva ai cerut să ni te alături. Ai acum ocazia să ne ajuţi.
Se instală tăcerea, iar Ned aşteptă răspunsul lui Barley. Aveau exact aceeaşi vârstă. De douăzeci şi cinci de ani, într-un fel sau altul, Ned îşi declinase funcţia de agent secret britanic unora pe care dorea să-i recruteze. Dar aceasta era prima oară când clientul său nu scotea o vorbă, nu clipea, nu zâmbea, nu făcea un pas înapoi şi nu dădea nici un semn de surprindere.
— Nu ştiu nimic, spuse Barley.
— S-ar putea ca noi să dorim ca tu să descoperi ceva.
— Descoperiţi voi ce aveţi de descoperit!
— Nu putem. Nu fără tine. De aceea suntem aici. Barley se apropie de bibliotecă, lăsă capul într-o parte şi, peste ramele ochelarilor lui rotunzi, se uită la titlurile volumelor, în timp ce îşi bea apa.
— Mai întâi, pretindeţi că sunteţi de la misiunea comercială, iar acum iată-vă spioni, spuse el.
— De ce nu schimbi câteva cuvinte cu ambasadorul?
— E un tâmpit! Am fost la Cambridge cu el. Scoase un volum legat şi examină coperta. Căcaturi, declară el dispreţuitor. Trebuie să fi fost cumpărate cu metrul. Cine-i proprietarul?
— Ambasadorul va confirma cele spuse de mine. Dacă-l întrebi dacă poate să joace o partidă de golf joi, îţi va răspunde că nu înainte de cinci.
— Nu joc golf, spuse Barley, luând un alt volum. De fapt, nu joc nimic. M-am retras din toate jocurile.
— Cu excepţia şahului, îi sugeră Ned, întinzându-i cartea de telefon deschisă. Dând din umeri, Barley formă numărul. Auzi vocea ambasadorului. Zâmbetul lui fu mai curând golănesc, decât uimit.
— Tu eşti, Tubby? Sunt Barley Blair. Ce-ai zice de o mică partidă de golf, joi? Ţi-ar face bine la ficat.
O voce acidă îi răspunse că era ocupat până la orele cinci.
— Cinci nu-mi convine, replică Barley. Am juca pe întuneric… A închis idiotul, se plânse el, agitând receptorul mort.
Apoi văzu mâna lui Ned pe furcă.
— Nu-i o glumă, spuse Ned. E într-adevăr foarte serios. Pierdut din nou în propriile gânduri, Barley puse încet receptorul în furcă.
— Graniţa dintre cu adevărat foarte serios şi cu adevărat foarte caraghios este cu adevărat foarte subţire, remarcă el.
— Păi, s-o trecem atunci, ce zici? spuse Ned.
Discuţia din spatele uşii încetase. Barley apăsă pe clanţă şi intră. Ned îl urmă. Brock rămase în vestibul să păzească uşa. Noi cei de dincolo de uşă ascultaserăm tot la releu.
Dacă Barley era curios să ştie ce putea să-l aştepte în această încăpere, aşa eram şi noi. E un joc ciudat să întorci pe faţă şi pe dos viaţa unui om fără să-l cunoşti. Intră încet. Făcu câţiva paşi şi se opri, cu braţele lungi, legănându-se pe lângă trup, în timp ce Ned, la jumătatea drumului spre masă, îi prezenta adunarea compusă exclusiv din bărbaţi.
— El e Clive, acolo e Walter, iar dincolo e Bob. Acesta este Harry. Domnilor, vă rog să faceţi cunoştinţă cu Barley!
Barley de-abia dădu din cap la pronunţarea numelor. Părea să prefere să vadă cu propriii ochi, decât să asculte ceea ce i se spunea.
Mobilierul încărcat şi grămada de plante obişnuite de interior îi stârniră interesul, ca şi portocalul. Atinse un fruct, mângâie o frunză, apoi îşi mirosi delicat degetul mare şi cel arătător, de parcă ar fi vrut să se asigure că erau reale. Fierbea în el o furie reţinută, mai puternică decât dorinţa de a afla cauza. „Furie că a fost deranjat, m-am gândit eu. Că a fost selectat şi că i s-a spus pe nume. Un lucru despre care Hannah spune că mă temeam. Cel mai mult.”
Îmi amintesc că l-am găsit elegant. Nu, Dumnezeu mi-e martor, nu datorită îmbrăcăminţii sale neglijente, ci gesturilor sale şi nobleţei sale discrete. O curtoazie înnăscută, chiar dacă încerca să-i reziste.
— Nu mergeţi până la numele de familie, nu-i aşa? se interesă Barley după ce sfârşi inspectarea camerei.
— Mă tem că nu, spuse Clive.
— Un oarecare domn Rigby i-a făcut o vizită fiicei mele Anthea, săptămâna trecută. Spunea că e inspector de la fisc. O aiureală! Cică voia să corecteze o evaluare eronată. Era unul dintre voi, măi, măscăricilor?
— După descrierea pe care o faci, cred că ai dreptate, replică Clive cu aroganţa unuia care nu-şi bate capul să mintă.
Barley îl studie pe Clive, care deţinea unul dintre acele chipuri englezeşti ce părea să fi fost îmbălsămat de pe vremea când era încă rege-copil, se uită la ochii lui duri şi inteligenţi, impenetrabili, la cenuşiul tenului său. Se întoarse către Walter, atât de rotofei, zbârlit şi amuzat, un fel de Falstaff respins de lumea bună. Iar de la Walter, privirea sa trecu la Bob, remarcându-i alura de patrician, vârsta mai înaintată, bonomia sa, costumul său maro în loc de obişnuitele costume gri sau albastre. Bob stătea tolănit, cu picioarele întinse şi cu braţul trecut peste spatele unui fotoliu, într-o atitudine de proprietar. Din buzunarul de la piept ieşeau nişte ochelari cu rame de aur şi cu jumătăţi de lentile. Tălpile pantofilor săi crăpaţi, din piele de culoarea mahonului, semănau cu nişte fiare de călcat.
— Barley, eu sunt intrusul în această familie, declară Bob foarte în largul lui, cu un pronunţat accent bostonian. Presupun că sunt cel mai în vârstă şi nu vreau să mă aflu aici sub un steag fals. Am cincizeci şi opt de ani, da, da, Doamne ajută, lucrez pentru CIA, care, după cum probabil ştii, îşi are sediul la Langley, în statul Virginia. Am un nume de familie, dar nu vreau să te insult spunându-ţi unul care ar fi departe de cel adevărat. Ridică o mână cu pete de ficat pentru a-l saluta tacticos. Sunt mândru să te cunosc, Barley! Hai să ne distrăm, să facem treabă bună!
Barley se întoarse către Ned.
— Na, că totuşi chestia e simpatică, spuse el, cu toate că nu cu cine ştie ce entuziasm. Şi care-i destinaţia noastră? Nicaragua? Chile? Salvador? Iran? Dacă vreţi să fie asasinat vreun lider al Lumii a Treia, sunt omul vostru!
— Nu te ambala, i-o reteză Clive, deşi acesta era ultimul lucru de care putea fi acuzat Barley. Suntem tot atât de răi ca şi echipa lui Bob, şi facem aceleaşi lucruri. Doar că noi avem o legislaţie cu privire la păstrarea secretului pe care ei nu o au şi ne aşteptăm să semnezi un angajament în acest sens.
Apoi Clive făcu un semn cu capul în direcţia mea, ceea ce îi atrase, deşi târziu, atenţia lui Barley asupra existenţei mele. Totdeauna încerc să stau puţin deoparte în asemenea ocazii, lucru pe care l-am făcut şi în seara aceea. O veche manie ce-mi rămăsese de la tribunal, presupun. Barley se uită la mine şi, pentru o clipă, am fost deconcertat de sinceritatea de animal a privirii sale. Ea nu corespundea deloc imaginii de om neglijent pe care ne-o făcuserăm despre el. După ce mă studie din cap până în picioare şi văzu nu ştiu ce, se apucă să analizeze şi mai mărunt încăperea.
Era luxoasă, şi probabil credea că proprietarul era Clive. Într-adevăr, era după gustul lui Clive, pentru că acesta aparţinea clasei mijlocii, în sensul că habar n-avea că existau şi gusturi mai rafinate. Era mobilată cu tronuri sculptate şi cu canapele îmbrăcate în creton, şi avea aplice sub formă de lumânări pe pereţi. Masa de şedinţă, în jurul căreia ar fi avut loc toţi semnatarii unei convenţii de armistiţiu, se afla în centrul unei firide înălţate, ornate cu ficuşi arborescenţi, puşi în vaze ca în peştera lui Ali Baba.
— De ce nu te-ai dus la Moscova? întrebă Clive înainte ca Barley să ia loc. Erai aşteptat. Ai închiriat un stand, ţi-ai reţinut locuri la avion şi la hotel. Dar n-ai apărut şi n-ai plătit. În schimb, ai venit la Lisabona cu o femeie. De ce?
— Ai fi vrut să vin cu un bărbat? întrebă Barley. Ce vă pasă vouă şi celor de la CIA dacă mă aflu aici cu o femeie sau cu o raţă sălbatică?
Trase un scaun şi se aşeză, mai mult în semn de protest decât de supunere.
Clive îmi făcu semn cu capul, iar eu mi-am început numărul obişnuit. M-am ridicat în picioare, am înconjurat masa lipsită de noimă şi am pus în faţa lui Barley un exemplar din Legea secretului de stat. Am scos din buzunarul hainei un stilou impresionant şi i l-am întins cu o faţă de înmormântare. Dar ochii săi erau fixaţi către un punct din afara încăperii, lucru pe care şi în această seară, ca şi în lunile care au urmat, am observat că îl făcea adesea. Era modul lui de a privi peste adunarea prezentă, către un teritoriu sumbru al grădinii sale secrete; de a izbucni într-o conversaţie gălăgioasă, ca şi cum ar fi dorit să gonească nişte fantome, pe care numai el le vedea; de a-şi pocni degetele fără motiv, ca şi cum ar fi vrut să spună: „S-a rezolvat, deci”, deşi, aşa cum toată lumea ştia, nimic nu i se propusese de la bun început.
— Ai de gând să semnezi? întreba Clive.
— Şi ce faceţi dacă n-o semnez? şicană Barley.
— Nimic. Pentru că, ţi-o spun acum, oficial, cu martori, că această întrunire şi tot ceea ce se petrece între noi este secret. Harry este avocat.
— Aşa este, spusei eu.
Barley împinse formularul nesemnat peste masă.
— Iar eu îţi spun că, dacă m-apucă, mă urc şi îl scriu pe acoperişul caselor, rosti el tot atât de calm.
Am revenit la locul meu cu superbul stilou în mână.
— Se pare că ai încurcat lucrurile rău de tot la Londra înainte de a pleca, observă Clive, în timp ce punea formularul înapoi în dosar. Datorii peste tot, nimeni nu ştie unde te afli, şiruri de amante înlăcrimate. Încerci să te distrugi sau ce faci?
— Am moştenit o listă editorială romantică, spuse Barley.
— Ce naiba înseamnă asta? zise Clive, fără complexe pentru neştiinţa lui. E vreo găselniţa pentru cărţi porno?
— Bunicul meu şi-a croit drum cu romane pentru servitoare. În zilele lui, oamenii aveau servitoare. Tatăl meu le numea „romane pentru mase” şi a continuat tradiţia.
Doar Bob s-a simţit obligat să spună câteva vorbe de îmbărbătare.
— La naiba, Barley! strigă el. Ce e-n neregulă cu literatura romantică? întrebă el. Oricum e mai bună decât gunoaiele care se pun pe piaţă. Soţia mea citeşte tone din astea. Nu i-au făcut niciun rău niciodată.
— Dacă nu-ţi plac cărţile pe care le publici, de ce nu schimbi genul? întrebă Clive, care nu citea niciodată nimic altceva decât dosarele Serviciului şi presa de dreapta.
— Am un colegiu de redacţie, răspunse el necăjit, ca şi cum i s-ar fi adresat unui copil care te bate la cap. Am un consiliu de administraţie. Am acţionari în familie, am mătuşi. Le plac lucrurile vechi, sigure. Ghidurile de toate felurile. Romanele de amor. Subiecte de actualitate. Păsările Imperiului Britanic. O privire către Bob. CIA văzută din interior.
— De ce nu te-ai dus la târgul audio de la Moscova? repetă Clive.
— Mătuşile au anulat proiectul.
— Vrei sa fii mai clar?
— Mă hotărâsem să lansez firma în afaceri cu casete audio. Familia a descoperit şi a apreciat că nu trebuie s-o fac. Punct.
— Aşa că ai fugit, spuse Clive. Este ceea ce faci tu în mod normal când te contrariază cineva? Poate ne-ai spune mai bine ce-i cu scrisoarea asta? îi sugeră el şi, fără să-l privească pe Barley, o împinse pe masă în direcţia lui Ned.
Nu originalul. Acesta era la Langley. Cercetat pe faţă şi pe dos, de la amprente până la urme ale maladiei legionarilor, cu ajutorul puterii de neînfrânt a tehnologiei. Un facsimil, pregătit în conformitate cu instrucţiunile meticuloase ale lui Ned, până la plicul maro sigilat purtând menţiunea: „Pentru domnul Bartholomew Scott Blair. Personal. Urgent”, scris de mâna Katiei, apoi deschis cu un coup-papier pentru a dovedi că fusese citit între timp. Clive i-l înmână lui Ned. Ned i-l înmână lui Barley. Walter îşi scărpina chelia cu laba, iar Bob luă o atitudine superioară, de tip simpatic care donase banii. Barley aruncă o privire în direcţia mea, ca şi cum mi-ar fi devenit client. Ce să fac cu asta? întreba el din priviri. Să o citesc sau le-o arunc în faţă? Am rămas, sper, impasibil. Eu nu mai aveam clienţi. Singurul lucru pe care-l aveam era Serviciul.
— Citeşte-o pe îndelete, îl sfătui Ned.
— Ai tot timpul, Barley, nu te grăbi, spuse Bob.
„Oare de câte ori nu citiserăm şi recitiserăm noi toţi aceeaşi scrisoare în timpul ultimei săptămâni? mă întrebam eu, văzându-l pe Barley cum examinează plicul pe faţă şi pe dos, cum îl îndepărtează, cum îl apropie, cu ochelarii săi rotunzi, asemenea unor ochelari de motociclist, ridicaţi pe frunte. Oare câte păreri n-au fost ascultate şi apoi respinse? A fost scrisă în tren, s-au pronunţat şase experţi de la Langley. În pat, au spus alţi trei de la Londra. Pe bancheta din spate a unei maşini. În grabă, în glumă, din dragoste, de frică. De către o femeie, de către un bărbat, spuseseră ei. Autorul este stângaci, dreptaci. E a cuiva care a scris iniţial în alfabetul chirilic, în alfabetul latin, în ambele, în niciunul din ele.”
Şi ca să pună capac acestei comedii, îl consultaseră chiar pe bătrânul Palfrey. „Potrivit legii dreptului de autor, destinatarul este posesorul scrisorii, dar autorul deţine copyright-ul, le-am spus eu. Nu cred că ne va târî cineva în faţa tribunalelor Uniunii Sovietice.” Nu pot să spun dacă părerea mea i-a îngrijorat sau le-a dat un sentiment de uşurare.
— Recunoşti scrisul sau nu? îl întrebă Clive pe Barley.
Introducându-şi degetele lungi în plic, Barley scoase în cele din urmă scrisoarea, dar în silă, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie o factură. Apoi făcu o pauză. Îşi scoase ochelarii rotunzi, demodaţi şi-i puse pe masă. Se întoarse odată cu scaunul, departe de ceilalţi şi, în timp ce citea, chipul i se încruntă. După ce parcurse prima pagină se uită la ultima să vadă semnătura. Trecu la pagina a doua şi citi restul scrisorii până la sfârşit. Apoi o reciti de la cap la coadă, de la „Iubitul meu Barley” până la „A ta iubitoare, K”. După aceea, cu gelozie, a strâns scrisoarea cu ambele mâini în poală şi s-a aplecat, ascunzându-ne, voit sau nu, faţa. Bucla de pe frunte îi atârna ca un cârlig, iar rugăciunile sale secrete au rămas ştiute numai de el.
— E sonată, spuse el către întunericul de dedesubt. E absolut sărită de pe fix. Nici măcar n-a fost acolo.
Nimeni nu l-a întrebat cine e ea sau ce înseamnă acolo. Până şi Clive cunoştea valoarea unei tăceri oportune.
— K e iniţiala de la Katia, diminutivul Ekaterinei, presupun, piţigăi Walter după altă aşteptare. Patronimul e Borisovna. Purta un papion pus strâmb, galben, cu motive maro şi oranj.
— Nu cunosc nicio K. Nu cunosc nicio Katia. Nu cunosc nicio Ekaterina, spuse Barley. Borisovna – idem. N-am regulat niciuna din astea, n-am flirtat, n-am cerut-o de nevastă, nu m-am însurat cu ea. N-am întâlnit-o niciodată, după câte mi-aduc aminte. A, ba da!
Aşteptară, aşteptam şi eu; şi am fi aşteptat toată noaptea, fără să scârţâie un scaun, fără să-şi dreagă cineva glasul, în timp ce Barley îşi scotocea memoria în căutarea unei femei pe nume Katia.
— O capră bătrână de la Aurora, reluă Barley. A încercat să-mi paseze nişte gravuri ale unor pictori ruşi. N-am marşat. Mătuşile ar fi sărit în aer.
— Aurora? întrebă Clive, neştiind dacă este un oraş sau o instituţie de stat.
— Editura.
— Îţi aminteşti cum o mai chema?
Barley negă din cap, ţinându-şi în continuare faţa ascunsă.
— Bărboasa, spuse el. Katia Bărboasa. Cincizeci de grade la umbră.
Vocea plină a lui Bob avea un timbru stereofonic şi calitatea de a schimba lucrurile pur şi simplu prin rezonanţă.
— Vrei s-o citeşti cu glas tare, Barley? spuse el cu o gentileţe de vechi camarad din cercetăşie. Poate că asta îţi va putea împrospăta memoria. Nu vrei să încerci, Barley?
Barley în sus, Barley în jos, toată lumea era prietenă cu el, cu excepţia lui Clive, care, după cum mi-amintesc, nu i-a spus niciodată altfel decât Blair.
— Da, este o idee bună. Citeşte-o tare, spuse Clive pe un ton de ordin, iar Barley, spre surpriza mea, o luă într-adevăr ca pe o idee bună. Îndreptându-se în scaun, cu o mişcare suplă, se întoarse în aşa fel încât atât scrisoarea, cât şi faţa lui să fie în lumină. Încruntat în continuare, începu să citească cu voce tare, pe un ton de zeflemea studiată.
— Iubitul meu Barley. Înclină scrisoarea, apoi reluă de unde rămăsese.
Iubitul meu Barley. Îţi aminteşti promisiunea pe care mi-ai făcut-o într-o seară, la Peredelkino, când, aşezaţi pe veranda prietenilor noştri, ne-am recitat unul altuia poezii ale unui mare mistic rus îndrăgostit de Anglia? Mi-ai jurat atunci că naţiunilor le vei prefera întotdeauna omenirea şi că, atunci când va veni ziua, vei acţiona ca o fiinţă umană demnă de acest nume.
Se opri din nou.
— Nimic din toate astea nu-i adevărat? întrebă Clive.
— Ţi-am spus doar. N-am întâlnit-o în viaţa mea pe această muiere!
Era o virulenţă în negarea lui Barley care nu se simţise până atunci. Parc-ar fi încercat să îndepărteze ceva ameninţător.
Aşa că, te rog acum să-ţi ţii promisiunea, dar nu la modul în care mi l-am imaginat în acea seară, când am hotărât să devenim amanţi.
— Aiureli, bombăni el. Idioata asta le încurcă pe toate.
Te rog să arăţi această carte unor englezi care gândesc ca noi. Public-o pentru mine, folosind argumentele pe care le-ai exprimat cu atâta patimă. Arat-o oamenilor voştri de ştiinţă, artiştilor şi intelectualilor voştri şi spune-le că este prima piatra a unei mari avalanşe şi că vor trebui s-o arunce ei pe cea de-a doua. Spune-le că, dată fiind această nouă deschidere, putem acţiona împreună pentru a distruge distrugerea şi a castra monstrul căruia i-am dat naştere. Întreabă-i ce este mai primejdios pentru omenire: să se conformeze ca un sclav sau să reziste ca un bărbat? Acţionează ca o fiinţă umană demnă de acest nume, Barley. Iubesc Anglia lui Herzen şi pe tine. A ta iubitoare, K.
— Cine naiba e femeia asta? E ţăcănită râu! Amândoi sunt, de altfel.
Lăsând scrisoarea pe masă, Barley se refugie în penumbra din celălalt capăt al încăperii, înjurând printre dinţi şi lovind aerul cu pumnul său drept.
— Da’ ce dracu’ vrea femeia asta? spuse el iritat. Amestecă două poveşti care n-au nicio legătura una cu alta. Oricum, unde e cartea?
Îşi reaminti de prezenţa noastră şi se întoarse cu faţa la noi.
— Cartea este la loc sigur, spuse Clive, privindu-mă pieziş.
— Unde e, vă rog? Îmi aparţine.
— Ne gândeam că aparţinea, mai curând era a prietenului ei, spuse Clive.
— Mi-a fost încredinţată. Aţi văzut ce scria el. Sunt editorul lui. E a mea. N-aveţi niciun drept asupra ei.
S-a vârât exact acolo unde intenţionam să-l aducem noi, dar Clive nu întârzie să-l distragă.
— El? repetă Clive. Vrei să spui că ea, Katia, e bărbat? De ce spui el? Dacă vrei să ştii, ne derutezi. Eşti un personaj derutant.
Mă aşteptasem la o explozie, dar mai devreme. Simţisem că docilitatea lui Barley nu era decât un armistiţiu, şi nu o victorie, şi că, de fiecare dată când Clive încerca să-l ţină în hăţuri, îl aducea mai aproape de revoltă. Aşa că, atunci când Barley se apropie cu paşi repezi de masă, aplecându-se peste ea şi ridicând mâinile cu palmele deschise, ca un gest de neputinţă, nu mă aşteptam să-i ofere lui Clive un răspuns gândit la întrebări. Dar nici nu luasem în calcul violenţa exploziei sale.
— N-ai niciun fel de drept, urlă Barley sub nasul lui Clive, plesnind masa atât de tare cu palmele încât hârtiile din faţa mea zbură în sus şi-n jos. Brock năvăli în cameră. Ned îi ordonă să se ducă la locul lui. E manuscrisul meu! Adresat mie de către autorul meu! Pentru a fi citit de mine, când îmi convine mie! N-aveţi niciun drept să mi-l furaţi, să-l citiţi sau să-l păstraţi. Aşa că daţi-mi cartea şi căraţi-vă acasă, în insula voastră împuţită! Smuci braţul în direcţia lui Bob şi adăugă: Şi luaţi-l cu voi şi pe guru ăsta din Boston.
— E insula noastră, îi reaminti Clive. Cartea, aşa cum o numeşti, nu este deloc o carte şi nici tu, nici noi nu avem niciun drept asupra ei, continuă el glacial şi cu rea-credinţă. Pe mine nu mă interesează preţioasa ta etică editorială. Şi pe nimeni de aici. Tot ceea ce ştim este că manuscrisul respectiv conţine secrete militare privind Uniunea Sovietică, care, presupunând că sunt adevărate, sunt vitale pentru apărarea Occidentului… în emisfera căruia te afli, dacă nu mă înşel, slavă Domnului. Ce-ai face în locul nostru? Ai ignora-o? Ai arunca-o în apa mării? Sau ai încerca să afli cum de a ajuns să fie adresată unui editor englez în declin?
— Vrea să fie publicată! De mine! Nu să fie ascunsă în camerele voastre blindate.
— Fie, spuse Clive, aruncându-mi din nou o privire.
— Manuscrisul a fost în mod oficial depus şi clasificat ultrasecret, i-am spus. Este supus aceloraşi restricţii ca şi această întâlnire. Ba chiar mai mult.
Bătrânul meu profesor de drept cred că se întorcea în mormânt şi mă tem că nu pentru prima oară. Dar este întotdeauna minunat ce poate realiza un jurist într-o adunare de indivizi care habar n-au de drept.
Tăcerea dură exact un minut şi paisprezece secunde, aşa cum reiese din înregistrare. Ned o cronometră când se întoarse la Casa Rusia. Aşteptase acest moment cu o deosebită nerăbdare, dar încă se mai temea totuşi că era vorba despre una dintre acele defecţiuni tehnice înnebunitoare, care par să se producă întotdeauna în momente cruciale. Dar când ascultă mai bine, prinse zgomotul îndepărtat al unui motor de maşină şi râsul unei fetiţe ce se auzeau prin fereastră. Pentru că Barley, în momentul acela, trăsese draperiile şi privea în jos, către scuar. Timp de un minut şi paisprezece secunde, deci, am urmărit spatele ciudat de suplu al lui Barley, profilându-se pe cerul întunecat al Lisabonei. Apoi s-a auzit pe bandă un zgomot îngrozitor, ca de geamuri sparte, urmat de gâlgâitul unui şuvoi de benzină şi ai fi putut presupune că Barley îşi plănuise ieşirea întârziată luând după el farfuriile ornamentale portugheze de pe perete şi vasele cu flori veştejite. De fapt, întregul vacarm nu se datora decât faptului că Barley, descoperind măsuţa cu băuturi, aruncă trei cuburi de gheaţă într-un pahar de cristal şi turnă peste ele câteva degete de scotch, făcând aceasta la vreo cinci centimetri depărtare de microfonul pe care Brock, cu excesul de precauţie care-l caracterizează, îl ascunsese într-unul din compartimentele mesei bogat ornamentate.