— Hai, Ned, spuse Clive pe un ton degajat, fascinat încă de magia noului procedeu de transmisie. Bluebird a mai fost bolnav şi înainte. De câteva ori.
— Ştiu, spuse Ned cu gândul în altă parte. Ştiu. Nu mă deranjează faptul că este bolnav. Mă deranjează mai mult faptul că scrie.
Sheriton îl asculta cu bărbia în palmă, tot aşa cum ascultase derularea benzii. Între Ned şi Sheriton se dezvoltaseră legături de simpatie, aşa cum este normal, în cursul unei operaţiuni. Abordau transferul de putere ca şi cum se întâmplase cu mult timp în urmă.
— Dragul meu, asta facem toţi când suntem bolnavi! exclamă Clive într-o demonstraţie greşită a înţelegerii naturii umane. Scriem întregii lumi.
Nu mi-a trecut niciodată prin minte că boala l-ar putea lovi pe Clive sau că ar avea prieteni cărora să le scrie.
— Ceea ce mă deranjează este că încredinţează lungi scrisori unor intermediari misterioşi şi mă deranjează afirmaţia că încearcă să-i mai furnizeze lui Barley şi alte materiale, spuse Ned. Se ştie că, în principiu, nu-i scrie Katiei niciodată. Se ştie că este de o prudenţă desăvârşită. Deodată, se îmbolnăveşte şi îi scrie o scrisoare de dragoste, de cinci pagini, exuberantă, şi i-o trimite prin Igor. Care Igor? De când Igor? De unde până unde Igor?
— Ar fi trebuit să-i fotografieze scrisoarea, spuse Clive, începând să-l dezaprobe pe Barley. Sau să i-o sustragă. Ori una, ori alta.
Pierdut în gânduri, Ned nu dădu glas dispreţului pe care această sugestie îl merita.
— Cum aşa?! Ea-l ştie de editor. Asta e tot ce ştie despre el.
— Doar dacă Bluebird nu i-a spus altceva, spuse Clive.
— N-ar face-o, replică Ned, care reveni la firul propriilor gânduri. A fost o maşină, spuse el. O maşină roşie. Apoi, o maşină albă. Ai văzut raportul de filaj. Maşina roşie a fost prima, apoi maşina albă a preluat misiunea.
— Astea sunt pure speculaţii. Într-o duminică fierbinte, întreaga Moscovă pleacă la ţară, spuse Clive pe un ton de bun cunoscător.
Aşteptă degeaba o reacţie, aşa că reveni la subiectul scrisorii.
— Katia nu şi-a făcut niciun fel de probleme din cauza maşinii, obiectă el. Katia n-a spus că e ceva în neregulă. E nebună de bucurie. Dacă nu i s-a părut ceva putred, iar lui Scott Blair nu i s-a părut nici lui, de ce noi, aici, la Londra, ar trebui să ne facem sânge rău în locul lor?
— A cerut o listă de cumpărături, spuse Ned, ca şi cum auzea în continuare o muzică ce venea de departe. Un chestionar definitiv şi exhaustiv. De ce a făcut asta?
Ieşind în sfârşit din inerţia sa, Sheriton îl bătu pe umăr pe Ned cu laba lui mare.
— Ned, Ned, Ned, Ned. OK? E Ziua Întâi, aşa că suntem cu nervii în piuneze. Hai să dormim un pic.
Se ridică în picioare. Ne-am ridicat şi noi, Clive şi cu mine. Doar Ned a rămas cu încăpăţânare pe scaunul pe care şedea, cu mâinile împreunate în faţa sa, pe birou.
Sheriton se aplecă puţin să-i vorbească. Cu afecţiune, dar ferm.
— Ned, ascultă-mă, Ned, te rog. Ned?
— Nu sunt surd.
— Nu, dar eşti obosit. Dacă vorbim urât despre această operaţiune încă o dată, ne va scăpa printre degete. Mergem pe mâna omului tău, omul pe care tu ni l-ai adus nouă, pentru a ne convinge. Am mutat munţii din loc ca să ajungem aici. Avem sursa, avem creditele şi avem relaţiile influente indispensabile. Suntem pe punctul de a acoperi lacunele din cunoştinţele noastre, lacune pe care niciun fel de maşinării deştepte, niciun fel de gâfâitori electronice, niciun fel de iezuiţi ai Pentagonului n-ar reuşi să le acopere cât îi lumea. Dacă ne păstrăm sângele rece, dacă Barley şi-l păstrează pe al său şi dacă şi-l păstrează şi Bluebird, vom descoperi o mină de aur mai presus de visurile celor mai îndrăzneţi. Trebuie să ţinem de această operaţiune.
Sheriton vorbea însă cu prea multă convingere, iar figura lui, în ciuda măştii sale buhăite impenetrabile, trăda o nevoie aproape disperată.
— Ned?
— Te aud, Russell. Tare şi clar.
— Ned, pentru numele lui Dumnezeu, asta nu e o mică afacere de familie. Am jucat tare, acum trebuie să gândim bine. O lovitură mai mare ca asta nu există. Verdictul favorabil al preşedintelui nu trebuie să ne facă să ne îndoim de judecata noastră bună. El este ca un ordin pentru noi. Ned, cred într-adevăr că trebuie să dormi puţin.
— Nu cred că sunt obosit, spuse Ned.
— Ba eu cred că eşti şi nu sunt singurul care crede aşa. S-ar putea chiar să se spună că Ned s-a angajat cu toate forţele în favoarea lui Bluebird, până când lupul mare şi rău american i-a umflat agentul. Şi uite aşa, dintr-odată, Bluebird a devenit o sursă foarte nesigură. Cred că lumea va zice că eşti obosit ca dracu’!
M-am uitat cu coada ochiului la Clive.
Acesta se uită şi el în jos, către Ned, cu ochi atât de reci, încât mi-a îngheţat sângele în vine. „E momentul să te mişti, spuneau. E momentul să te pregăteşti pentru lansare.”
*
Atât Henziger, cât şi Wicklow îl supravegheau de aproape pe Barley în acea zi şi raportau frecvent, Henziger lui Cy, pe căi ştiute doar de ei, iar Wicklow lui Paddy, prin mijlocirea unui agent ocazional. Amândoi confirmau buna lui dispoziţie şi atitudinea sa decontractată şi, în termeni diferiţi, dezinvoltura sa suverană. Amândoi au descris cum i-a încântat la micul dejun pe doi editori finlandezi care şi-au manifestat interesul pentru Transsiberian.
„Îi mâncau din palmă”, spunea Wicklow, oferind, fără să-şi dea seama, o imagine comică a acestui mic dejun. La Mej însă orice este posibil.
Ambii au înregistrat amuzaţi încăpăţânarea lui Barley de a face pe ghidul pe lângă ei, când au ajuns la pavilionul permanent de expoziţii, şi cum l-a obligat pe şoferul taxiului să-i lase la capătul marelui bulevard, astfel încât cei doi pelerini ai lumii capitaliste să-şi facă primele impresii venind pe jos.
Cei doi spioni profesionişti au făcut astfel o plimbare agreabilă sub soarele umed de toamnă, cu haina pe umeri, încadrându-şi agentul, care îi onora cu comentarii turistice excentrice, ridicând în slăvi arhitectonica „perioadei Essoldo târzii” şi grădinile în stil „rococo revoluţionar”. Făcea mare caz de imensul bazin ornamental, ai cărui peşti aurii scuipau jeturi de apă pe pulpele a cincisprezece nimfe aurii, fiecare reprezentând o republică socialistă. Insistă să hoinărească până la coloanele albe ale Lăcaşurilor Dragostei şi ale Templelor Plăcerii, ale căror portaluri, sublinie el, erau dedicate nu lui Venus sau lui Bachus, ci zeiţelor decăzute ale economiei sovietice: cărbunele, oţelul şi chiar şi energia atomică, Jack!
„Era spiritual, dar nu băut, raportă Henziger, care, încă de la Leningrad, se ataşase de Barley. A fost nemaipomenit de haios.”
De la temple, Barley îi făcu să mărşăluiască pe triumfala Cale Împărătească, lungă de circa o mie cinci sute de metri şi Dumnezeu ştie cât de lată, care glorifica Realizările Poporului în Slujba Omenirii. „Niciodată Puterea populară n-a fost, desigur, simbolizată prin nişte imagini atât de despotice! a proclamat Barley. Niciodată, o revoluţie nu a proslăvit atât de perfect tot ceea ce şi-a propus să facă una cu pământul!” Încetul cu încetul, însă, Barley a fost nevoit să-şi urle afirmaţiile ireverenţioase pentru a acoperi hărmălaia difuzoarelor, care, cât este ziua de lungă, transmit mesaje de autosatisfacţie, aruncându-le în capul maselor ignorante care trec pe sub ele.
Au ajuns, în sfârşit, aşa cum trebuiau s-o facă, la cele două pavilioane ce găzduiau târgul de carte.
— La dreapta mea, editura Pace, Progres şi Destindere, anunţă Barley ca un arbitru la un meci de box profesionist. În stânga mea, distribuitorii minciunilor fasciste şi imperialiste, pornografii, asasinii adevărului. Antrenorii, afară din ring! Prima rundă!
Şi-au prezentat legitimaţiile şi-au intrat.
Standul de expoziţii al recent inauguratei şi geografic neclarei case editoriale Potomac & Blair constituia o mică, dar plăcută senzaţie a târgului. Inscripţia P & B creată cu drag la Langley strălucea între rafturile bătrânicioase ale editurilor Astral Press şi Purbeck Media. Decoraţia interioară a standului, caracterizată de către arhitecţii de la Langley drept austeră, dar de bun-gust, atrăgea de îndată privirile. Exponatele – în marea lor majoritate, aşa cum se obişnuieşte, machete oarbe ale unor cărţi ce trebuie să intre în producţie – erau pregătite cu toată grija pentru detaliu pe care serviciile de informaţii o acordă, în mod tradiţional, simulacrelor. Singura cafea bună din târg putea fi găsită fierbând în permanenţă într-un aparat ingenios dintr-o nişă aflată în spatele unui paravan. Era servită de Mary Lou în persoană, o domnişoară de la Langley. Privilegiaţii aveau chiar dreptul la o gură ilegală de scotch – care să-i ţină pe picioare toată ziua – interzisă prin dispoziţia specială a organizatorilor, întrucât până şi reconstrucţia literară trebuie să fie opera oamenilor treji.
Mary Lou, cu zâmbetul ei de şcolăriţă şi cu fusta largă de tweed, părea un produs natural al zonei elegante de pe Madison Avenue. Nimeni n-ar fi putut s-o suspecteze că avea ţesute în ea şi fire de la Langley.
Wicklow însuşi, cu vorbăria lui lustruită, trecea drept un tânăr editor cu privire vie şi aflat în ascensiune vertiginoasă, aşa cum sunt aceştia în zilele noastre.
În ceea ce-l priveşte pe cinstitul Jack Henziger, acesta era arhetipul bătrânului pirat, stabilit în piaţa modernă de carte americană. Nu făcea niciun secret din antecedentele sale. Conducte de petrol în Orientul Mijlociu, opere umanitare în Afghanistan, boabe de fasole roşie triburilor de cultivatori de opiu de pe colinele thailandeze. Henziger le vânduse pe toate, indiferent ce mai vânduse pe de lături pentru Langley. Dar inima sa aparţinea lumii editoriale, iar el se afla la Moscova pentru a o dovedi.
Barley părea să savureze din plin întreaga comedie. Ca şi cum ar fi reînnodat legăturile cu un univers de mult pierdut, o juca până la capăt, strângând mâini şi primind felicitări atât din partea colegilor, cât şi a concurenţei, până când, către orele unsprezece, declară că obosise să stea degeaba şi-i propuse lui Wicklow să facă turul standurilor pentru a încuraja trupele.
Aşa că o porniră împreună, Barley cu o grămadă de plicuri în braţe, din care lua câte unul din când în când şi îl vâra în vreo mână aleasă, strigând şi salutând în dreapta şi-n stânga pe culoarele ticsite de vizitatori şi expozanţi.
— Să mă ia dracu’ dacă ăsta nu este Barley Bloody Blair, declară o voce cunoscută din centrul unei expoziţii de Biblii ilustrate, în mai multe limbi. Ţi-aminteşti de mine, nu-i aşa? Al treilea din stânga în fotografie, în suspensor de vizon! Pe vremea când nu-ţi sunase încă ceasul gloriei.
— Spikey! Te-au lăsat să vii din nou! spuse Barley cu plăcere şi-i întinse un plic.
— Ceea ce m-ar îngrijora ar fi să nu mă lase să plec. Domnul ăsta e taică-tău?
Barley îl prezentă pe distinsul editor Wicklow, iar Spikey Morgan îi dădu o binecuvântare preoţească cu vârfurile degetelor sale îngălbenite de nicotină.
Şi-au croit drum înainte şi, după câţiva metri, au dat de Dan Zeppelin. Dan niciodată nu vorbea. Dan glăsuia pe un ton conspirativ cu un murmur de gropar, aplecându-se peste masă, către interlocutor, cu braţele încrucişate.
— Barley, spune-mi, te rog, un lucru. Drept cine ne iau ăştia, mă, pionieri sau nenorocitele de surori Mitford? O mână de cărţi, mai curând necărţi, contează drept succesul anului. E adevărat, au ieşit de la zdup o mână de nescriitori. Mare scofală! Azi-dimineaţă ajung la stand şi-l văd pe un labagiu că-mi scoate cărţile din rafturi. „Pot să vă pun o întrebare personală? i-am spus eu. Ce aia a mă-tii faci cu cărţile mele?” „Aşa mi s-a ordonat”, a spus el. A confiscat nici mai mult, nici mai puţin de şase cărţi. Printre altele, Mary G. Ambleside despre nenorocita aia de Conştiinţă neagră în cântece şi cuvinte. Ordine! Cine suntem noi, Barley? Cine sunt ei? Ce cred ei că restructurează, când n-au avut nici măcar structură vreodată? Cum poţi să restructurezi un cadavru?
La Lupus Books au fost îndrumaţi către o cafenea, unde preşedintele însuşi, de curând înnobilând Sir Peter Oliphant, le-a luat caimacul până şi ruşilor, rezervând o masă. Un cartonaş scris de mână, în ambele limbi, confirma triumful său. Steagul Marii Britanii şi cel al Uniunii Sovietice erau puse acolo pentru a împrăştia orice dubii. Flancat de interpreţi şi de înalte oficialităţi, Sir Peter ţinea o disertaţie cu privire la numeroasele avantaje pe care le aducea Uniunii Sovietice subvenţionarea generoaselor lui cumpărături de pe piaţa sovietică.
— Doamne, e chiar Contele! exclamă Barley înmânându-i un plic. Unde vă e coroana?
Clipind scurt din pleoapele sale prăfuite, marele om îşi continuă disertaţia.
La standul israelian domnea o atmosferă de pace înarmată. Coada întunecată era ordonată şi tăcută. Băieţii în blugi şi adidaşi sprijineau pereţii. Lev Abramovici avea părul alb şi o statură deosebit de impozantă. Slujise în gărzile irlandeze.
— Salut, Lev! Ce mai face Sionul?
— S-ar putea să câştigăm, s-ar putea să fim la începutul sfârşitului fericit, spuse Lev, vârând în buzunar plicul lui Barley.
Părăsind Israelul, Barley îl duse în trap mărunt pe Wicklow către pavilionul editurii Pacea, Progresul şi Destinderea, unde nu mai putea să fie niciun dubiu în legătură cu masiva răsturnare istorică ce avea loc şi cu persoana care se afla la originea ei.
Fiecare stindard, fiecare centimetru pătrat de perete urla noua Biblie. În standul fiecărei republici gândurile şi scrierile profetului – ce apucase să vină, văzut din profil fără semnul din naştere şi cu falca voluntară ridicată – erau expuse alături de cele ale lui Lenin, stăpânul său lipsit de culoare. La standul VAAP, unde Barley şi Wicklow au strâns câteva mâini, iar Barley a lăsat un teanc de plicuri, discursurile conducătorului, în supracoperte lucitoare, traduse în engleză, franceză, spaniolă şi germană, prezentau o atracţie total rezistibilă.
— Cât căcat de felul ăsta trebuie să mai înghiţim, Barley? îl întrebă sotto voce un blond editor moscovit. Când vor începe din nou să ne reprime ca să ne facă să ne simţim mai bine? Dacă trecutul nostru este o minciună, cine ne spune că viitorul nostru nu este tot o minciună?
Şi-au continuat drumul de-a lungul standurilor. Barley în faţă, Barley salutând, Wicklow în urma lui.
— Joseph! Ce plăcere să te văd! Am un plic pentru tine. Nu-l înghiţi pe tot dintr-odată.
— Barley! Prietene! Nu ţi-au transmis mesajul meu? Sau poate că nici nu ţi-am lăsat.
— Iuri! Ce plăcere să te văd! Am un plic pentru tine.
— Vino să bei ceva cu noi diseară, Barley. Vin şi Saşa, şi Rosa. Rudi are concert mâine, aşa că vrea să rămână treaz. Ai auzit de scriitorii cărora le-au dat drumul? Ascultă-mă pe mine. E o gogoaşă cât se poate de mare. Le dau drumul, le dau câteva mese, îi arată şi apoi îi bagă din nou la zdup până anul viitor. Vino încoace. Vreau să-ţi vând vreo două cărţi ca să-i fac draci lui Zapadnîi.
La început, Wicklow nici măcar nu şi-a dat seama că ajunseseră la destinaţie. Văzu pe un trepied nişte fanioane spălăcite şi o banderolă roşie, brodată cu litere aurii, şi-l auzi pe Barley strigând: „Katia, unde eşti?”, dar nu era menţionat nicăieri al cui era standul, probabil pentru că nu sosise firma. Aceleaşi cărţi de necitit despre dezvoltarea agricolă în Ucraina şi dansurile tradiţionale din Georgia îşi dădeau obştescul sfârşit pe rafturi, obosite, după ce fuseseră trambalate şi pe la alte expoziţii. Obişnuita jumătate de duzină de femei cu pulpe groase stătea acolo ca şi cum ar fi aşteptat trenul, iar un individ mititel, nebărbierit, îşi ţinea ţigara ca pe o baghetă de magician, strângând din ochi pentru a citi numele lui Barley pe ecuson.
„Nasaian, citi Wicklow la rândul său. Grigori Tigranovici. Redactor principal, editura Octombrie.”
— O căutaţi pe domnişoara Katia Orlova, presupun, îi spuse Nasaian lui Barley în engleză, ţinându-şi ţigara şi mai sus, fără îndoială pentru a-l privi mai bine pe vizitator.
— Da, pe ea o caut, răspunse Barley cu entuziasm, iar două dintre femeile adunate surâseră.
Chipul lui Nasaian se lumină de un zâmbet de o curtoazie înspăimântătoare. Mânuind cu eleganţă ţigara, se dădu la o parte, iar Wicklow o recunoscu pe Katia, aşa cum stătea cu spatele, în toiul unei conversaţii cu doi asiatici mititei, care, presupunea el, erau birmanezi. Din instinct, Katia se întoarse şi-l zări întâi pe Barley, apoi pe Wicklow. Îşi întoarse privirea din nou la Barley, pe care-l primi cu un surâs radios.
— Katia. Fantastic! spuse Barley sfios. Ce fac copiii? Au supravieţuit?
— O, mulţumesc. Sunt foarte bine!
Sub ochii lui Nasaian şi ai vestalelor sale, urmărit şi de privirea lui Wicklow, Barley îi înmâna o invitaţie la marele cocteil de inaugurare glasnostian dat de editura Potomac & Blair.
— O, apropo! S-ar putea să sar peste câteva dintre festivităţile din această seară, spuse Barley, în timp ce se întorceau la pavilionul occidental. Tu, Mary Lou şi Jack va trebui să vă descurcaţi pe cont propriu. Iau masa cu o frumoasă doamnă.
— O cunoaştem? întrebă Wicklow.
Râseră amândoi. Era o zi luminoasă.
„E-n regulă, îşi zise Barley mulţumit. Dacă e să se întâmple ceva, nu i s-a întâmplat încă.”
Cât ştia sau cât ghicea oricare dintre noi în legătură cu sentimentele lui Barley faţă de Katia? Într-o operaţiune atât de meticulos organizată şi controlată, dragostea este întotdeauna o problemă delicată.
Wicklow, cu toată viaţa sa libertină, era foarte puritan în ceea ce o privea pe a lui Barley. Tânăr încă, poate că nu era în stare să ia în serios ideea unei pasiuni la o vârstă mai coaptă. După părerea lui Wicklow, era vorba doar despre o toană a lui Barley, ceea ce era un lucru obişnuit pentru el. Oamenii de vârsta lui Barley nu se puteau îndrăgosti.
Henziger, de aceeaşi generaţie cu Barley, considera sexul ca unul din discretele avantaje în natură ale spionajului şi nu se îndoia că un tip în banca lui precum Barley se va deda plăcerilor trupeşti fără a uita de misiune. Ca şi Wicklow, dar din motive diferite, nu găsea nimic anormal în sentimentele pe care Katia i le inspira lui Barley şi chiar le considera profitabile din punct de vedere operaţional.
Dar la Londra? Acolo nu se formase nicio părere perfect conturată. Pe Insulă, Brady spusese ce avea de spus, însă atacurile, ca şi sfaturile sale, fuseseră respinse.
În ceea ce-l priveşte pe Ned, acesta era însurat cu o femeie tot atât de riguroasă ca el şi un judecător tot atât de neavizat în materie. „Citaţi-mi un singur agent într-o ţară inamică, căruia să nu i se aprindă călcâiele după o fată frumuşică, dacă ea se află de aceeaşi parte cu el împotriva întregii lumi,” avea obiceiul să spună Ned cu un surâs resemnat.
Bob, Sheriton şi Johnny păreau să fi ajuns fiecare în felul lui la ideea că viaţa particulară a lui Barley şi poftele acestuia erau în general de o complexitate atât de ciudată, că era mai bine să fie scoase în afara ecuaţiei.
Ce gândea bătrânul Palfrey, care profita de toate momentele sale libere pentru a se năpusti în Grosvenor Square şi, dacă nu putea să facă acest lucru, să-i dea telefon lui Ned ca să-l întrebe: „Ce face băiatul?”
Palfrey se gândea la Hannah. La cea pe care o iubise şi o mai iubea încă, aşa cum numai laşii o pot face. Acea Hannah al cărei zâmbet a fost cândva tot atât de cald şi de sincer ca al Katiei. „Eşti un om bun, Palfrey, îmi spunea ea cu o teribilă stăpânire de sine în zilele în care încerca să mă înţeleagă. Găseşti tu o cale. Poate că nu acum. Dar într-o bună zi.” Şi, vai, Palfrey găsise calea! Invocase codul, acel cod atât de convenabil, care stipula că orice avocat tânăr prins în adulter este ipso facto privat de dreptul de a se apăra. Invocase copiii, ai ei şi ai lui. Sunt atât de mulţi oameni implicaţi, dragă. Invocase căsătoria, al dracului să fie el! Cum se vor descurca oare fără noi, dragă? Derek nu este în stare nici să-şi fiarbă un ou! Invocase asocierea cu Derek şi când biroul de avocatură s-a desfiinţat, şi-a îngropat capul său tâmpit în nisipurile deşertului secret, unde nicio Hannah nu va mai fi în stare să-l vadă vreodată. A avut tupeul să invoce datoria, afirmând că Serviciul nu va ierta niciodată un divorţ împuţit, oricum, nu în cazul consilierului său juridic.
Mă gândeam şi la Insulă, la seara în care Barley şi cu mine am stat pe plaja de galeţi privind cum ceaţa groasă de peste Atlanticul cenuşiu se rostogolea către noi.
— Nu vor reuşi niciodată să o scoată de acolo, nu-i aşa? mă întrebase Barley. Vreau să zic, în cazul în care lucrurile ar lua o întorsătură proastă.
Nu i-am răspuns şi nu cred că se aştepta să-i răspund, dar avea dreptate. Era o cetăţeană sovietică pursânge şi comisese categoric un delict faţă de legile sovietice. Nu aparţinea categoriei acelora care puteau face obiectul unui schimb.
— Oricum, ea nu şi-ar abandona niciodată copiii, spusese el, confirmându-şi propriile dubii.
Am mai privit un timp marea cu ochii lui pierduţi către Katia şi ai mei către Hannah, care nici ea nu şi-ar abandona copiii, ci ar dori să-i ia cu sine şi să facă un om cinstit din ajutorul de băgător de seamă, obsedat de cariera din Chancery Lane, care se culca cu nevasta principalului său asociat.
— Raymond Chandler! urlă unchiul Matvei din fotoliul său, peste vacarmul făcut de televizoarele vecinilor.
— E fantastic, îl aprobă Barley.
— Agatha Christie!
— A, bine, Agatha.
— Dashiel Hammett! Dorothy Sayers! Josephine Tey!
Barley stătea pe canapeaua pe care-l aşezase Katia. Camera de zi era atât de micuţă, încât, dacă ar fi întins braţele, ar fi ajuns de la un perete la altul. Într-un colţ, o vitrină găzduia toate comorile familiei. Katia i le mai arătase: căni de ceramică modelate de o prietenă pentru căsătoria ei; medalioane cu portretul miresei şi al mirelui; un serviciu de cafea din Leningrad, desperecheat, care aparţinuse cucoanei al cărei portret trona într-un cadru de lemn pe raftul de sus; o veche fotografie sepia a unui cuplu tolstoian, bărbatul – cu barbă şi foarte înţepenit în gulerul lui alb tare, iar femeia – cu o căciulă şi un manşon de blană.
— Matvei este nebun după cărţile poliţiste englezeşti, strigă Katia din bucătărie, unde mai avea de pus câte ceva la punct.
— Şi eu, minţi Barley.
— Vrea să-ţi spună că au fost interzise sub ţari. Aceştia n-ar fi tolerat o astfel de intruziune în sistemul lor poliţienesc. Ai votcă? Nu-i mai da lui Matvei, te rog! Trebuie să mănânce ceva. Nu suntem alcoolici, ca voi, occidentalii. Noi nu bem niciodată fără să mâncăm.
Sub pretextul că examinează cărţile, Barley se duse pe coridorul micuţ de unde putea s-o vadă. Jack London, Hemingway şi James Joyce. Dreiser şi John Fowles. Heine, Remarque şi Rilke. Gemenii trăncăneau în baie. O privea lung prin uşa deschisă a bucătăriei. Se mişca deliberat lent, parcă în afara timpului. „A devenit din nou rusoaică, gândi el. Când ceva merge bine, este recunoscătoare. Când nu merge bine, aşa e viaţa.” Din camera de zi se auzea glasul vesel al lui Matvei.
— Ce-ţi spune? întrebă Barley.
— Vorbeşte despre asediul Leningradului.
— Te iubesc!
— Leningrădenii au refuzat să accepte înfrângerea. Făcea turte de ficat cu orez. Mâinile ei s-au oprit o clipă, apoi şi-au văzut din nou de lucru. Şostakovici continua să compună, chiar dacă îi îngheţa cerneala în călimară. Romancierii continuau să scrie, iar în fiecare săptămână puteai asculta capitolul unui nou roman, dacă ştiai în ce pivniţă să te duci.
— Te iubesc, repetă el. Toate eşecurile mele n-au fost decât o pregătire pentru întâlnirea cu tine. Asta e.
Katia suflă scurt şi amândoi tăcură o clipă, surzi la monologul vesel al lui Matvei, ce se auzea din camera de zi, şi la bălăceala din baie.
— Ce mai spune? întrebă Barley.
— Barley… protestă ea.
— Te rog, spune-mi ce zice.
— Nemţii se aflau la patru kilometri de sudul oraşului. Mitraliau împrejurimile şi bombardau centrul cu artileria grea. Îi întinse şervete de masă, cuţite, furculiţe şi îl urmă în salon. 250 de grame de pâine pentru un muncitor, 125 de grame pentru ceilalţi. Eşti într-adevăr atât de fascinat de Matvei sau o faci din politeţe, ca de obicei?
— E o dragoste matură, dezinteresată, absolută şi tulburătoare. N-am mai cunoscut aşa ceva niciodată. Mi-am spus că trebuie să fii prima care să afli.
Matvei, într-un exerciţiu de pură adoraţie, îi zâmbea lui Barley. Noua sa pipă englezească lucea din buzunarul de la piept. Susţinând privirea lui Barley, Katia începu să râdă, dădu din cap, dar nu ca să nege, ci uluită. Gemenii năvăliră în cameră în halate şi se azvârliră în braţele lui Barley. Katia îi aşeză pe copii la masă. Matvei fu instalat în capul mesei. Barley luă loc lângă ea, privind-o cum punea în farfurii ciorba de varză. Cu un efort teatral, Serghei scoase dopul de la o sticlă cu vin. Katia însă n-a vrut decât o jumătate de pahar, iar lui Matvei i s-a permis numai votcă. Anna rupse rândurile pentru a aduce un desen pe care-l făcuse după o vizită la Academia Timiriazev: cai, un adevărat lan de grâu, plante care supravieţuiau zăpezii. Matvei povestea istoria bătrânului din atelierul mecanic de peste drum şi din nou Barley insistă să audă fiecare cuvânt.
— E vorba despre un bătrân pe care îl cunoştea Matvei, un prieten de-al tatălui meu, spuse Katia. Avea un atelier mecanic. Când era prea slăbit de nemâncare, se lega de maşini ca să nu cadă jos. Aşa l-au găsit Matvei şi tatăl meu atunci când a murit. Legat de maşini, îngheţat. Matvei doreşte, de asemenea, să ştii că şi el purta o insignă luminoasă la rever – Matvei arătă mândru locul pe pulover – ca să nu se ciocnească de prietenii săi în întuneric, când se duceau cu găleţile să ia apă din Neva. Aşa. Gata cu Leningradul, spuse ea hotărâtă. Ai fost foarte răbdător, Barley, ca întotdeauna. Sper că eşti sincer.
— N-am fost atât de sincer în viaţa mea.
Barley era pe cale de a ridica un pahar în sănătatea lui Matvei, când telefonul de lângă canapea începu să sune. Katia sări în picioare, dar Serghei i-o luă înainte. A dus receptorul la ureche, a ascultat, apoi a pus înapoi receptorul în furcă dând din cap.
— Atâtea apeluri greşite, spuse Katia şi împărţi farfuriile pentru turtele de ficat.
Nu era decât ea în cameră. Nu era decât patul ei.
Copiii se duseseră să se culce, iar Barley îi putea auzi sforăind în somn. În camera de zi, Matvei stătea lungit pe patul de campanie, visând deja Leningradul. Katia era aşezată pe pat, Barley lângă ea ţinând-o de mână, privindu-i chipul ce se profila pe fereastra fără perdele.
— Îl iubesc şi pe Matvei, spuse el.
Katia dădu din cap şi râse scurt. Barley îi mângâie obrazul cu dosul mâinii şi descoperi că plângea.
— Doar că nu aşa cum te iubesc pe tine, explică el. Iubesc copiii, unchii, câinii, pisicile şi muzicienii. Mă simt responsabil de întreaga Arcă. Dar te iubesc pe tine atât de profund, că mi-e ruşine de vorbele mele. Aş fi foarte recunoscător dacă am găsi o modalitate de a fi redus la tăcere. Mă uit la tine şi mi-e silă de sunetul propriei voci. Vrei să-ţi dau asta în scris?
Îi întoarse apoi cu ambele mâini faţa către el şi o sărută. După aceea îi puse capul pe pernă, o sărută din nou, întâi pe buze, apoi pe genele umede lăsate în jos. Dar, în timp ce braţele ei îi încolăciră gâtul şi îl traseră către ea, Katia îl împinse brusc într-o parte, sări ca arsă şi se duse să se uite ce fac gemenii. Reveni în dormitor şi trase ivărul de la uşă.
— Dacă vin copiii, trebuie să te îmbraci şi trebuie să fim foarte serioşi, îl avertiză ea sărutându-l.
— Pot să le spun că te iubesc?
— Dacă o faci, nu voi traduce.
— Dar ţie pot să-ţi spun?
— Daca eşti foarte cuminte.
— Vei traduce?
Nu mai plângea. Nu mai zâmbea. Ochii ei negri, logici, erau scrutători ca şi ai lui. „O îmbrăţişare fără rezerve, fără codiciluri ascunse, fără clauze restrictive, fără text scris cu caractere mărunte la sfârşitul contractului.”
Nu l-am văzut niciodată pe Ned într-o astfel de stare de spirit. Devenise un Iona al propriei operaţiuni, iar stoicismul său pus la încercare îi făcea presentimentele sumbre şi mai dificil de acceptat. Stătea la biroul său din sala de operaţiuni ca şi cum ar fi prezidat o curte marţială, iar Sheriton îşi omora timpul ca un ursuleţ de jucărie dotat cu inteligenţă. Atunci când, din disperare de cauză, m-am hotărât să-l duc pe Ned la Connaught, unde mergeam câteodată cu Hannah, pentru a face aşteptarea mai suportabilă, i-am oferit o somptuoasă cină la Grill şi tot n-am putut să pătrund dincolo de masca resemnării sale.
La drept vorbind, pesimismul său îmi afecta în mod serios propriul moral. Parcă eram aşezat pe un scrânciob. Clive şi Sheriton – la un capăt, iar Ned – la celălalt capăt. Întrucât deciziile nu sunt punctul meu forte, am fost cu atât mai tulburat văzând un om în mod normal atât de incisiv că se resemnează astfel acceptând ostracizarea.
— Asta-i doar în capul tău, Ned, i-am spus cu mai puţină convingere decât Sheriton. Tu mergi mult mai departe cu gândurile decât toţi ceilalţi. Foarte bine. Nu mai e cazul tău. Asta nu înseamnă un naufragiu, iar credibilitatea ta este acum mult deasupra nivelului mării.
— O listă finală şi exhaustivă de întrebări, spuse Ned din nou, ca şi cum un hipnotizator i-ar fi implantat aceasta formulă în cap. Dar de ce finală? De ce exhaustivă? Hai, răspunde. Când Barley l-a văzut la Leningrad, n-a vrut să accepte nici măcar chestionarul nostru preliminar. I l-a aruncat lui Barley în faţă şi acum, dintr-odată, cere să i se dea întreaga listă de cumpărături. O solicită. Lista finală. Marele şlem. Trebuie să fim gata cu ea la sfârşitul săptămânii. După aceea, Bluebird nu va mai răspunde la niciuna dintre întrebările oamenilor în cenuşiu. „Asta este ultima voastră şansă”, a spus el. De ce?
— Hai să considerăm lucrurile şi din punctul celălalt de vedere, i-am sugerat eu într-un murmur disperat, când chelnerul ne-a adus o a doua cană de vin roşu nepreţuit. Foarte bine. Bluebird a fost întors de către sovietici. E rău. Sovieticii îl manipulează. Atunci de ce pun capăt întregii afaceri? De ce să nu stea cuminţi şi să ne joace în continuare? Tu n-ai încheia afacerea dac-ai fi în locul lor? Tu nu ne-ai da un ultimatum, nu ai stabili termene finale. Ai face aşa ceva?
Răspunsul său făcea cât cea mai bună şi cea mai scumpă masă pe care i-am oferit-o vreodată vreunui ofiţer, coleg de-al meu.
— S-ar putea s-o fac, spuse el. Dac-aş fi rus.
— De ce?
Cuvintele sale te îngheţau şi mai mult, întrucât erau spuse pe un ton mult prea detaşat.
— Poate că nu mai putea fi prezentat. Poate că este incapabil să vorbească. Poate că nu este în stare să-şi ţină cuţitul şi furculiţa în mână. Sau să-şi săreze carnea. Poate că a făcut de bunăvoie câteva declaraţii despre încântătoarea sa amantă de la Moscova, care habar n-avea, într-adevăr habar n-avea, ce făcea. S-ar putea ca…
Ne-am întors pe jos în Grosvenor Square. Barley părăsise apartamentul Katiei la miezul nopţii, după ora Moscovei, şi s-a reîntors la Mej, unde Henziger îl aştepta în hol, citind în mod ostentativ un manuscris.
Barley era extraordinar de binedispus, dar n-avea nimic nou de raportat. O simplă seară în familie, i-a declarat el lui Henziger, dar s-a distrat totuşi foarte bine. „Chestia cu spitalul e încă în vigoare”, adăugă el.
A doua zi însă, nimic. Vid. A spiona înseamnă a aştepta. Spionajul înseamnă să-ţi faci sânge rău, uitându-te cum Ned se prăbuşeşte. Spionajul înseamnă s-o duci pe Hannah în apartamentul tău din Pimlico, între orele şaisprezece şi optsprezece, când se presupune că ar urma cursuri de limba germană, Dumnezeu ştie de ce. Spionajul înseamnă să simulezi dragostea şi să te asiguri că ea ajunge acasă la timp să-i servească cina dragului ei Derek.