Un cer presărat cu nori atârna ca o mantie deasupra palatelor cu arhitectură de import, dându-le un aspect mohorât în costumul lor de bal mascat. În parcuri se auzea muzică estivală, dar vara se ascunsese după nori, lăsând o ceaţă nordică alburie să înainteze capricios de-a lungul canalelor veneţiene. Barley mergea pe jos şi, ca întotdeauna când se afla la Leningrad, avea senzaţia că se plimba prin alte oraşe, când la Praga, când la Viena, când un pic de Paris sau vreun colţ din Regent’s Park. Niciun alt oraş pe care îl cunoştea nu-şi ascundea ruşinea sub atâtea faţade atrăgătoare sau nu punea atâtea întrebări neliniştitoare sub masca unui trist surâs. Cine se ruga în aceste biserici ireale, cu uşile închise? Cărui Dumnezeu? Câte trupuri au înfundat aceste canale graţioase sau au plutit îngheţate către mare? Unde altundeva pe lume şi-a construit o barbarie atât de mare nişte monumente atât de frumoase? Până şi oamenii de pe stradă, care vorbeau atât de încet, care erau demni şi rezervaţi, păreau uniţi în monstruoasa lor făţărnicie. Iar Barley, care hoinărea şi se uita curios ca orice alt turist şi, ca orice alt spion, număra minutele, avea impresia că le împărtăşeşte duplicitatea.
Strânsese mâna unui nabab american care nu era nabab şi deplânsese faţă de el boala soţiei sale, care nu era bolnavă şi care, probabil, nu era soţia lui.
Îi dăduse ordine unui subordonat, care nu era subordonatul său, să-i dea ajutor într-o situaţie de urgenţă care nu era de urgenţă.
Era în drum către o întâlnire cu un autor care nu era autor, căuta martiriul într-un oraş în care martiriul era distribuit gratuit, fie că stătea sau nu la coadă.
Era mort de frică şi era mahmur din cauza celor patru zile de băutură.
Devenise, în sfârşit, cetăţean al Leningradului.
Aflându-se pe Nevski Prospekt, îşi dădu seama că era în căutarea unei cafenele căreia i se spunea neoficial Saigon, un loc al poeţilor, al traficanţilor de droguri şi al speculanţilor, nu al fiicelor de universitari. „Tatăl tău are dreptate, o auzi el spunând. Sistemul va birui întotdeauna.”
Avea un plan german al oraşului, furnizat de Paddy, cu legende în mai multe limbi. De la Cy primise un exemplar din Crimă şi pedeapsă, o ediţie jigărită, broşată, într-o traducere care-l aducea în pragul disperării. Le pusese pe amândouă într-o sacoşă de plastic. La insistenţele lui Wicklow. Dar nu în orice sacoşă, ci în asta, care făcea reclamă pentru o ţigară americană infectă şi se vedea de la cinci sute de metri. Singura sa misiune în viaţă era acum să meargă pe urmele lui Raskolnikov în fatidicul său drum ce ducea la uciderea bătrânei doamne. Căuta o curte ce dădea către Canalul Griboedov. Era închisă cu porţi de fier, iar un copac cu ramuri mari îşi răspândea umbra deasupra ei. Se plimba fără grabă prin curte, consultându-şi cartea editată de Penguin, apoi scrută cu o privire îngrijorată ferestrele jegoase, aşteptându-se parcă să vadă cum se prelinge pe vopseaua îngălbenită sângele cămătarului. Doar arareori permitea privirii sale să se fixeze asupra acestei zone intermediare a câmpului vizual, domeniu privilegiat al claselor engleze de sus, unde se află obiecte neimportante, cum ar fi trecătorii sau cei care nu erau trecători, dar nu făceau nimic; sau poarta care dădea către strada Plehanova, ştiută doar de către localnici, după spusele lui Paddy, ca de pildă oamenii de ştiinţă care studiaseră chiar după colţ, la IMSOL, dar care, după cât îşi putea da seama Barley, la o privire scurtă, nu dădeau niciun fel de semn că s-ar reîntoarce.
I se tăiase respiraţia. Simţea un nod în capul pieptului, ca o pungă de aer. Ajunse la poartă şi o deschise. Traversă un vestibul. Urcă cele câteva trepte ce dădeau în stradă. Se uită în ambele părţi şi compară, în mod ostentativ, cele găsite cu datele din carte, în timp ce odiosul harnaşament al microfonului lui Wicklow îi tăia spatele ca un fierăstrău. Se întoarse pe călcâie şi trecu din nou cu paşi mari prin curte, apoi pe sub copacul cu ramuri ample până când ajunse din nou lângă canal. Se aşeză pe o bancă şi despături planul oraşului. Zece minute, îi spusese Paddy, întinzându-i un cronometru zgâriat, mai sigur decât ceasul său, un suvenir de familie. Cinci înainte, cinci după, apoi renunţă.
— V-aţi rătăcit? îl întrebă un bărbat palid, care părea prea bătrân pentru un agent. Purta ochelari italieneşti de curse şi pantofi de sport marca Nike. Engleza sa rusească avea accent american.
— Întotdeauna mă rătăcesc, bătrâne, mulţumesc, spuse Barley, politicos. Aşa îmi place.
— Ai ceva de vânzare? Ţigări? Scotch? Un stilou? Vrei să negociezi droguri, să schimbi valută sau ceva de genul acesta?
— Mulţumesc, n-am nevoie de nimic, replică Barley, uşurat, auzindu-se că vorbeşte normal. Dacă te dai puţin din soare, ar fi şi mai bine.
— Ţi-ar plăcea să întâlneşti un grup cosmopolit cu nişte fete a-ntâia? Îţi pot arăta adevărata Rusie, pe care nimeni nu o vede niciodată.
— Bătrâne, ca să fiu absolut cinstit, nu cred că ai mai şti cum e adevărata Rusie dacă s-ar ridica şi te-ar muşca de coaie, spuse Barley, revenind la harta sa. Omul se îndepărtă.
Vinerea până şi marii oameni de ştiinţa fac ceea ce face toată lumea, spusese Paddy. Vor încheia săptămâna îmbătându-se crunt, după trei zile de tropăit cu genunchii la gură, de schimburi de informaţii ştiinţifice şi de bilanţuri ale realizărilor. Gazdele lor leningrădene le vor oferi un prânz copios, dar le vor lăsa timp suficient să se preumble prin magazine, înainte de a se întoarce la informaţiile lor secrete. Va fi prima ocazie a prietenului tău de a şterge din grup dacă vrea.
Prietenul meu. Prietenul meu Raskolnikov. Nu al lui, ci al meu. În cazul în care dau de bucluc.
O întâlnire eşuată, mai rămân două.
Barley se ridică, îşi frecă spatele şi, având timp de pierdut, îşi continuă turul literar al Leningradului. Traversând din nou Nevski Prospekt, privi chipurile chinuite ale cumpărătorilor şi, într-un elan de înţelegere, se rugă să fie socotit unul dintre ei: „Sunt unul de-al vostru! Împărtăşesc tulburarea voastră! Acceptaţi-mă! Ascundeţi-mă! Ignoraţi-mă!” Încercă să-şi revină. „Priveşte în jurul tău. Ia un aer de tâmpit. Rămâi cu gura căscată.”
În spatele său se înălţa Catedrala Kazan. De partea cealaltă era Casa Cărţii, în faţa căreia, ca orice bun editor, Barley întârzie o clipă, trăgând cu ochiul la vitrine şi la turnul butucănos peste care trona un hidos glob pământesc. Dar nu a stat prea mult, temându-se să nu fie recunoscut de către cineva de la una din editurile de sus. O apucă pe strada Jeliabova şi se apropie de unul dintre marile magazine din Leningrad, în vitrinele căruia se aflau expuse haine ce se purtau în Anglia pe vremea războiului şi căciuli de blană demodate. Se plasă la vedere, în dreptul intrării principale, agăţând plasa de degetul mijlociu şi desfăşurând planul drept acoperire.
„Nu aici, gândi el. Pentru numele lui Dumnezeu, nu aici. Acordă-ne un pic de intimitate, Goethe, te rog! Nu aici.”
— Dacă alege magazinul, înseamnă că doreşte o întâlnire în văzul lumii, spusese Paddy. Îşi va agita braţele în sus şi va striga: „Scott Blair, nu se poate, tu eşti?”
Timp de zece minute, Barley nu se gândi la nimic. Se uită la hartă, îşi ridică privirea şi admiră clădirile din faţă. Se uită la fete, iar în lumina de vară leningrădeană acestea îi susţineau privirile. Dar vioiciunea lor nu avea darul să-l liniştească deloc, aşa că-şi vârî din nou nasul în hartă. Sudoarea îi alunecă pe piept precum nişte biluţe. Îi trecu prin minte că microfoanele s-ar putea scurtcircuita. Îşi drese glasul în două rânduri de teamă că nu va putea scoate o vorba. Dar, când încercă să-şi umezească buzele, observă că i se uscase limba.
Cele zece minute trecuseră, dar mai aşteptă încă două, simţind că le datora: sieşi, Katiei, lui Goethe. Împături harta, fără să nimerească îndoiturile iniţiale, dar, de fapt, nu le nimerea niciodată. Vârî harta în plasa ţipătoare de plastic. Se amestecă în mulţime şi descoperi că, la urma urmelor, putea umbla normal, fără să se clatine brusc, fără să-şi rupă oasele întinzându-se cât era de lung pe trotuar.
Se întoarse şi se plimbă cu paşi mari pe Nevski Prospekt către podul Anicikov, căutând troleibuzul 7, care să-l ducă la Smolnîi, la cea de a treia şi ultima apariţie în faţa spionilor reuniţi din Leningrad.
Doi tineri în blugi se aflau în faţa lui la coadă. În spate erau trei băbuţe. Troleibuzul sosi, iar cei trei băieţi se repeziră înăuntru. Barley îi urmă. Doi dintre ei discutau cu voce tare. Un bătrân se ridică pentru a ceda locul uneia dintre băbuţe. „Suntem o grămadă de oameni cumsecade aici, gândi Barley într-un nou acces de dependenţă faţă de cei pe care îi trăda. Să petrecem toată ziua împreună pentru a ne bucura unii de alţii.” Un băieţel i se încruntă în faţă, întrebându-l ceva. Avu o inspiraţie subită şi-şi ridică mâneca arătându-i ceasul de oţel al lui Paddy. Băiatul îl examină şi sâsâi de furie. Troleibuzul zdrăngăni când ajunse în staţie.
„I-a fost frică, gândi Barley uşurat, intrând în parc. Soarele ieşea dintre nori. S-a speriat, dar cine poate să-l învinovăţească?”
Dar în momentul acela îl zări pe Goethe, exact acolo unde i se spusese. Goethe, marele amant şi gânditor, aşezat pe a treia bancă la stânga din locul în care te angajezi pe poteca de pietriş, un nihilist care nu ia niciun principiu drept bun.
Goethe. Citindu-şi ziarul. Treaz, jumătate din cât fusese, îmbrăcat bineînţeles în costumul său negru, arătând ca fratele său mai mare, însă mai scund. La vederea acestui personaj atât de banal, lui Barley i se strânse inima, dar îşi reveni. Umbra marelui poet se stinsese. Faţa cândva întinsă era brăzdată de riduri. Vioiciunea nu-şi găsea locul pe chipul acestui rus bărbos, cu aspect de funcţionar, care lua aer, la prânz, pe o bancă din parc.
Era totuşi Goethe, aşezat în mijlocul unui mănunchi de simboluri ruseşti rivale: niciun glonţ de pistol tras de pe aprigele statui ale lui Marx, Engels şi Lenin, care îi aruncau priviri mânioase de bronz de pe soclurile lor straniu separate; niciun foc de muschetă tras din sacra Cameră şaizeci şi şapte, din fostul pension pentru tinerele fete aristocrate ale Petersburgului, în care niciun marş funebru nu răzbătea din catedrala albastră în stil baroc, ridicată de Rastrelli, pentru a îndulci anii de declin ai unei împârătese; niciun marş cu ochii legaţi de la Comitetul Orăşenesc de Partid Leningrad, unde poliţişti uriaşi fulgerau cu privirile masele eliberate.
Smoala înseamnă smoală, îşi aminti aiurea Barley, în acest moment de monstruoasă banalitate. La Smolnîi, Petru cel Mare şi-a înmagazinat smoala pentru prima Flota Rusă.
Cei care se aflau în apropierea lui Goethe erau tot atât de normali ca şi el. Chiar dacă ziua a fost întunecată la început, razele soarelui au făcut minuni, iar bunii cetăţeni se dezbrăcau ca apucaţi de o nevoie comună. Băieţii goi până la brâu, fetele ca nişte flori aruncate pe jos, matroane corpolente în sutiene de satin se lungiseră la picioarele lui Goethe, ascultându-şi tranzistoarele, mâncând sandviciuri şi discutând cine ştie ce, dar care le făcea să se strâmbe, să mediteze sau să râdă în succesiune rapidă.
Barley o apucă pe poteca de pietriş ce trecea pe lângă bancă, studiind informaţiile tipărite pe dosul hărţii împăturite. „Când te afli în teren, spusese Ned, în cursul unei şedinţe dedicate macabrei etichete a meseriei, sursa este vedetă, iar vedeta este cea care decide dacă întâlnirea trebuie să aibă loc sau nu.”
Cincizeci de metri îl separau pe Barley de vedeta sa, însă poteca îi unea ca o linie trasată cu rigla. Umbla prea repede sau prea încet? În clipa aceasta se afla chiar în spatele unei perechi pentru ca, în următoarea, să fie dat la o parte de cineva din urmă. „Dacă nu-ţi dă nicio atenţie, aştepţi cinci minute, şi încerci apoi o nouă apropiere”, spusese Paddy. Trăgând cu ochiul peste hartă, Barley văzu faţa lui Goethe ridicându-se de parcă i-ar fi adulmecat apropierea. Îi zări obrajii livizi şi ochii stinşi, înfundaţi în orbite; apoi albul ziarului pe care-l împături ca pe un sac de dormit. Observă rigiditatea din mişcările lui, un ce care nu se potrivea, aşa că, în gândurile care-i zburau cu iuţeală prin minte, Barley îl asemui cu un personaj al unui orologiu de mare precizie dintr-un oraş elveţian: „Îmi înalţ faţa lividă, bat de orele douăsprezece cu steagul meu alb, mă ridic în picioare şi plec”. După ce împături ziarul, Goethe îl strecură în buzunar şi aruncă o privire profesională la ceasul de la mână. Apoi, tot ca un mecanism, de parcă ar fi fost invenţia altcuiva, se integră în armata pietonilor care înainta către râu.
Barley îşi potrivise pasul după cel al lui Goethe. Prada sa urma drumeagul ce ducea către un şir de maşini parcate. Cu privirea şi mintea limpede, Barley îl urmă şi, ajungând la maşini, îl văzu, cu haina umflată de vânt, profilat pe apele repezi ale Nevei. Un vas de agrement trecu în josul apei, dar pasagerii nu dădeau semne de plăcere. În spate şontâcăia un transportor de cărbune, pătat cu miniu. Fumul gros ce se ridica din coşul său arăta frumos în lumina ce dănţuia deasupra râului. Goethe se aplecase peste balustradă şi privea cu atenţie curentul ca pentru a-i calcula viteza. Barley se îndreptă către el, cu pas ezitant, orientându-se cu tot mai multă sârguinţă după hartă. Deşi l-a auzit în acea engleză ireproşabilă care-l trezise pe veranda din Peredelkino, n-a răspuns imediat.
— Domnule? Scuzaţi-mă, domnule. Cred că ne cunoaştem.
Barley însă refuză să audă. Vocea era prea nervoasă, prea nesigură. Continuă să se încrunte la informaţiile sale. „Cine ştie ce agent, îşi zise el. Altul care face bişniţă cu droguri sau vreun peşte.”
— Domnule? repetă Goethe de parcă nu mai era sigur nici el. Doar acum, convins de insistenţele străinului, Barley ridică, fără prea multă convingere, capul.
— Cred că sunteţi domnul Scott Blair, domnule, distinsul editor din Anglia.
Aceste cuvinte îl convinseră în sfârşit pe Barley să-l recunoască pe cel care i se adresă, întâi cu îndoială, apoi cu plăcere sinceră, dar discretă.
— Să fiu al naibii, spuse Barley încet, întinzându-i mâna. Dumnezeule mare! Marele Goethe în carne şi oase. Ne-am cunoscut la acea îngrozitoare serată literară. Eram singurii treji. Ce mai faci?
— O, mulţumesc, foarte bine, răspunse Goethe, cu un glas tensionat, care devenea însă din ce în ce mai sigur. Dar când dădu mâna cu el, Barley simţi că palma lui Goethe luneca de transpiraţie. Nici nu ştiu cum ar putea să-mi meargă mai bine în momentul de faţă. Bun venit la Leningrad, domnule Barley! Ce păcat că am o întâlnire în după-amiaza aceasta! Putem face câţiva paşi împreună? Să schimbam câteva vorbe? Lăsă glasul mai jos. Suntem mai în siguranţă dacă nu stăm pe loc, explică el.
Îl apucase pe Barley de braţ şi îl împingea de-a lungul malului. Această febrilitate secase orice gând tactic din mintea lui Barley. Aruncă o privire către silueta scundă de lângă el, către paloarea obrajilor săi supţi, către şanţurile de durere, de frică sau de îngrijorare care-i marcau chipul. Văzu ochii de animal hăituit mijindu-se nervos ori de câte ori trecea cineva pe lângă ei. Şi, instinctiv, avu un singur gând: acela de a-i proteja, de dragul lui şi al Katiei.
— Dacă ne-am plimba o jumătate de oră am putea vedea vasul Aurora, ale cărei lovituri de tun au dat semnalul începerii Revoluţiei. Următoarea revoluţie, însă, va începe cu măsuri delicate din Bach. E timpul. Eşti de acord?
— Fără dirijor, adăugă Barley cu un zâmbet larg.
— Sau poate cu jazz, pe care îl cânţi atât de frumos. Da, da! Asta e! Vei anunţa revoluţia cântând muzica lui Lester Young la saxofon. Ai citit ultimul roman al lui Ribakov? Interzis douăzeci de ani şi devenit ca atare o capodoperă rusă? Cred că este un viol al timpului.
— N-a apărut încă în engleză.
— Dar pe al meu l-ai citit?
Mâna subţire se strânse pe braţul lui Barley. Vocea oricum reţinută ajunsese un murmur.
— Cât am putut înţelege, da.
— Şi ce crezi?
— E îndrăzneţ.
— Doar atât?
— E senzaţional. Cât am putut înţelege. Mare.
— Ne-am recunoscut în noaptea aceea. O noapte de basm. Cunoşti zicala noastră rusească: „Un pescar recunoaşte un alt pescar de la depărtare”? Suntem pescari. Vom hrăni mii şi mii de oameni cu adevărul nostru.
— S-ar putea să o facem, spuse Barley cu îndoială în glas. Simţi chipul supt al lui Goethe întorcându-se brusc spre el. Trebuie să-l discutăm puţin, Goethe. Avem vreo două-trei probleme.
— De aceea ne aflăm aici şi tu, şi eu. Mulţumesc că ai venit la Leningrad. Când îl vei publica? Trebuie să apară rapid. Scriitorii de aici aşteaptă trei, cinci ani să fie publicaţi, chiar dacă nu sunt nişte Ribakovi. Eu nu pot să aştept. Rusia nu are timp. Nici eu.
Un şir de remorchere ajunse lângă ei, iar o barcă de două persoane alunecă îndrăzneaţă în siajul lor. Lângă parapet se îmbrăţişau doi îndrăgostiţi, o tânără stătea în umbra catedralei legănând cu o mână un căruţ de copil, în timp ce citea o carte pe care o ţinea în cealaltă mână.
— Întrucât n-am apărut la târgul audio de la Moscova, Katia i-a dat manuscrisul tău unui coleg de-al meu, spuse Barley cu prudenţă.
— Ştiu. Trebuia să rişte.
— Ceea ce nu ştii este că acel coleg al meu nu m-a putut găsi la întoarcerea lui în Anglia. Aşa că l-a predat autorităţilor. Oameni extrem de discreţi. Experţi.
Alarmat, Goethe se întoarse brusc către Barley, iar umbra spaimei i se întinse cu repeziciune peste trăsăturile sale atât de obosite.
— Nu-mi plac experţii, spuse el. Sunt temnicerii noştri. Dispreţuiesc experţii mai mult decât orice pe lume.
— Dar tu eşti expert, nu-i aşa?
— De aceea ştiu ce vorbesc! Experţii sunt fanatici. Nu rezolvă nimic! Sunt în solda oricărui sistem care îi angajează, îl perpetuează. Dacă vom fi torturaţi, vom fi torturaţi de experţi. Daca vom fi spânzuraţi, vom fi spânzuraţi de experţi. N-ai citit ce am scris? Când lumea va fi distrusă, nu va fi distrusă de către nebuni, ci de judecata sănătoasă a experţilor şi de ignoranţa superioară a birocraţilor. M-ai trădat!
— Nu te-a trădat nimeni, spuse Barley furios. Manuscrisul s-a rătăcit. Asta e tot. Birocraţii noştri nu sunt ca ai voştri. L-au citit, îl admiră, dar trebuie să ştie mai multe despre tine. Nu pot da crezare mesajelor, atâta vreme cât n-au deplină încredere în sursă.
— Dar doresc să-l publice?
— În primul rând au nevoie să fie siguri că nu eşti o momeală, iar cea mai bună cale pentru a se convinge este să stea de vorbă cu tine.
Goethe umbla prea repede, târându-l pe Barley după el. Se uita undeva în faţă. Pe tâmple îi apăruseră broboane de sudoare.
— Sunt un literat, Goethe, spuse Barley cu răsuflarea tăiată, fără să-l poată privi drept în ochi. Tot ceea ce ştiu despre fizică este Beowulf, fetele şi berea călduţă. Mă depăşeşte. Pe Katia, de asemenea. Dacă vrei să mergi pe calea aceasta, du-te cu experţii şi lasă-ne pe noi în pace. Asta am venit să-ţi spun.
Au trecut poteca şi s-au angajat pe altă peluză. Un grup de şcolari rupse rândurile pentru a-i lăsa să treacă.
— Ai venit să-mi spui că refuzi să mă publici?
— Cum aş putea să te public? replică Barley, exasperat la rândul său de disperarea lui Goethe. Chiar dacă am putea pune cap la cap materialele, ce se va întâmpla cu Katia? Ea este curierul tău, ţi-aminteşti? A livrat unei puteri străine secrete privind apărarea sovietică. Asta nu e o jucărie aici. Dacă se află despre voi doi, va fi moartă din ziua în care apare primul exemplar în librării. Ce fel de rol ar fi ăsta pentru un editor? Crezi că am de gând să stau la Londra şi să apăs pe butonul care să facă să săriţi în aer amândoi?
Goethe gâfâia, însă ochii săi încetară să mai cerceteze mulţimea şi erau întorşi către Barley.
— Ascultă-mă, pledă Barley. Stai un minut. Înţeleg. Sunt convins că înţeleg. Ai avut talent, dar a fost pus în slujba unei cauze nedrepte. Cunoşti toate hibele sistemului şi doreşti să te speli de păcate. Dar nu eşti nici Hristos, nici Pecerin. Nu te judecă nimeni. Dacă vrei să te sinucizi, e treaba ta. Dar o vei ucide şi pe ea. Şi dacă nu-ţi pasă pe cine omori, de ce ţi-ar păsa pe cine salvezi?
Se îndreptau spre un loc de picnic, cu scaune şi mese făcute din buşteni. Se aşezară unul lângă altul, iar Barley desfăşură harta. Se aplecară asupra ei, prefăcându-se că o examinează împreună. Goethe mai cântărea încă vorbele lui Barley, comparându-le cu propriile obiective.
— Nu există decât acum, explică el în cele din urmă, murmurând. Nu există altă dimensiune decât acum. În trecut am făcut totul greşit de dragul viitorului. Acum trebuie să facem totul ca lumea de dragul prezentului. A pierde timpul înseamnă să pierzi totul. Istoria noastră rusă nu ne mai oferă o a doua şansă. O prăpastie nu poate fi sărită decât dintr-un singur pas. În caz de nereuşită, ne dă ceea ce merităm: un alt Stalin, un alt Brejnev, alte epurări, altă eră glaciară de monotonie terorizantă. Dacă evoluţia actuală continuă, ar trebui să mă aflu în avangardă. Dacă se opreşte sau face cale întoarsă, voi fi o cifră statistică din istoria noastră postrevoluţionară.
— Şi Katia odată cu tine, spuse Barley.
Degetul lui Goethe, incapabil să stea liniştit, se plimba pe hartă. Se uită în jurul său, apoi continuă:
— Ne aflăm la Leningrad, Barley, leagănul marii noastre Revoluţii. Nimeni nu învinge aici fără sacrificiu. Susţineai că avem nevoie de cercetări în domeniul naturii umane. De ce eşti atât de şocat când îţi pun vorbele în practică?
— M-ai înţeles greşit atunci. Te-ai înşelat în privinţa mea. Sunt o gură mare inutilă. M-ai întâlnit într-una din zilele mele bune, asta-i tot.
Cu o stăpânire de sine înspăimântătoare, Goethe îşi desfăcu mâinile şi le puse cu palmele întinse pe hartă.
— Nu trebuie să-mi reaminteşti că omul nu se ridică la înălţimea vorbăriei sale, spuse el. Noii noştri oameni vorbesc despre deschidere, dezarmare, pace. Să le dăm deschiderea pe care-o vor şi dezarmarea. Şi pacea. Să-i lăsăm să se prindă în propria cacealma şi să le dăm ce doresc. Dar să ne asigurăm că de data aceasta nu pot da ceasul înapoi.
Stătea în picioare, incapabil să mai suporte nemişcarea la care îl obliga masa. Barley îl urmă.
— Goethe, pentru numele lui Dumnezeu! Calmează-te!
— Să-l ia dracu’ de calm! Ăsta ne omoară! Începu din nou să umble cu paşi mari. Nu rupem blestemul secretului trecându-ne secrete din mână în mână ca nişte hoţi! Am trăit marea minciună! Iar tu îmi spui să păstrez secretul! Cum a supravieţuit minciuna? Graţie secretoşeniei. Cum s-a năruit marele nostru vis utopic şi s-a înecat în mlaştină? Graţie secretoşeniei. Cum poţi să ascunzi propriilor concetăţeni nebunia planurilor de război? Graţie secretoşeniei. Neaprinzând lumina. Arată lucrarea mea spionilor voştri, dacă asta trebuie să faci. Dar publică-mă! Mi-ai promis, iar eu cred în promisiunile tale. Am strecurat în sacoşa ta un carnet cu noi capitole. Fără doar şi poate conţine răspunsuri la multe din întrebările pe care idioţii vor să mi le pună.
Briza râului mângâia faţa încinsă a lui Barley. Privind chipul lucios al lui Goethe, în timp ce înaintau de-a lungul apei, îşi închipui că zărea urmele inocenţei rănite care părea să-i fi provocat indignarea.
— Vreau pe supracopertă doar litere, îl anunţă el. Fără ilustrate, te rog, niciun fel de grafică senzaţională. M-ai auzit?
— N-avem nici măcar titlul, obiectă Barley.
— Foloseşte-mi propriul nume ca autor. Fără eschivări, fără pseudonime. Folosirea unui pseudonim înseamnă inventarea altui secret.
— Dar nici nu-ţi ştiu numele.
— O să-l ştie ei foarte bine. Având în vedere ceea ce ţi-a spus Katia şi noile capitole, nu vor avea nicio problemă. Ţine o evidenţă corectă a încasărilor. La fiecare şase luni, te rog să trimiţi banii unei cauze care merită. Nu va putea nimeni să spună că am făcut-o în propriul beneficiu.
Printre arborii ce se apropiau, răsunau acordurile unei muzici militare care rivaliza cu zdrăngănitul unor tramvaie nevăzute.
— Goethe, spuse Barley.
— Ce e? Ţi-e frică?
— Vino în Anglia. Te vor scoate ei din ţară. Sunt isteţi. Apoi vei putea spune lumii întregi tot ceea ce vrei. Vom închiria Albert Hall pentru tine. Te vom aduce la televiziune, la radio… N-ai decât să spui ce doreşti şi, când totul se va isprăvi, îţi vor da un paşaport şi bani, şi vei putea trăi fericit până la adânci bătrâneţi în Australia.
Se opriră din nou. Oare Goethe îl auzise? Înţelesese? Privirea sa impasibilă nu trăda nici cea mai mică emoţie. Ochii săi erau fixaţi asupra lui Barley, ca şi cum ar fi fost un punct îndepărtat pe linia orizontului.
— Nu sunt un transfug, Barley. Sunt rus, iar viitorul meu este aici, oricât de scurt ar fi. Mă publici sau nu? Trebuie să ştiu ceva cert.
Încercând să câştige timp, Barley vârî mâna în buzunar şi scoase cartea broşată jerpelită primită de la Cy.
— Asta este pentru tine, spuse el, în amintirea întâlnirii noastre. Întrebările lor sunt inserate în text, împreună cu o adresă în Finlanda unde poţi să scrii şi un număr de telefon din Moscova cu instrucţiuni cu privire la ceea ce trebuie sa spui când vei suna acolo. Dacă tratezi cu ei direct, au tot felul de jucării deştepte care să faciliteze comunicarea.
Puse cartea în mâna deschisă a lui Goethe şi rămase pe loc.
— Mă publici? Da sau nu?
— Cum vor da ei de tine? Trebuie să ştie.
— Spune-le că mă pot contacta prin editorul meu.
— Scoate-o pe Katia din ecuaţie. Ţine-o cu spionii şi las-o pe Katia în pace.
Privirea lui Goethe se fixase pe costumul lui Barley şi, ca şi cum l-ar fi deranjat, zâmbetul său trist era ca o ultimă zi de vacanţă.
— Porţi cenuşiu astăzi, Barley. Tatăl meu a fost trimis în temniţă de oamenii cenuşii. A fost împuşcat de un bătrân care purta o uniformă cenuşie. Oamenii cenuşii mi-au năruit frumoasa mea profesiune. Ai grijă să nu ţi-o distrugi pe a ta. Mă publici sau trebuie să o iau de la început şi să caut o fiinţa umană demnă de acest nume?
O clipă, Barley nu fu în stare să răspundă. Mecanismele sale de eschivare se epuizaseră.
— Dacă voi putea intra în posesia documentelor şi voi găsi o modalitate de a face din ele o carte, te voi publica, replică el.
— Te-am întrebat: da sau nu?
„Promite-i orice cere, în limitele rezonabilului”, îi spusese Paddy. Dar care erau limitele rezonabilului?
— De acord, îi răspunse Barley. Da.
Goethe îi dădu cartea înapoi, iar Barley, năucit, o vârî în buzunar. Se îmbrăţişară. Barley fu trăsnit de mirosul de transpiraţie şi de tutun stătut, dar simţi în această îmbrăţişare aceeaşi forţă disperată ca aceea din momentul despărţirii de la Peredelkino. Tot atât de brusc cum îl îmbrăţişase, Goethe se desprinse de el, privi nervos în jurul lui şi pomi cu paşi repezi către staţia de troleibuz. Urmărindu-l cu privirea, Barley remarcă interesul pe care perechea de bătrâni de pe terasa cafenelei, aflată în picioare sub umbra albastră a arborilor, îl purta plecării sale.
Barley strănută o dată, apoi încă o dată şi încă o dată. Strănută de-adevăratelea. Se întoarse în parc, cu faţa îngropată în batistă, în timp ce umerii i se zguduiau.
— Scott! Ce surpriză! exclamă J.P. Henziger, cu entuziasmul exagerat al omului ocupat care e făcut să aştepte, în timp ce deschidea uşa către cel mai mare dormitor din Hotel Europa. Scott, azi ne dăm seama cine sunt adevăraţii noştri prieteni. Intră, te rog! De ce ai întârziat? Vino să o saluţi pe Maisie.
Era trecut de patruzeci de ani, musculos şi sprinten, dar avea acel gen de urâţenie prietenoasă care, în mod normal, l-ar fi atras pe loc pe Barley. Avea o brăţară din piele de elefant la o mână şi o brăţară de aur la cealaltă. Semiluni de sudoare îi pătau cămaşa de bumbac la subsuori. Wicklow apăru în spatele lui şi închise repede uşa. Centrul camerei era ocupat de două paturi alăturate, acoperite cu pături oliv. Într-unul din ele zăcea doamna Henziger, o pisicuţă de vreo treizeci şi cinci de ani, nefardată, cu pletele despletite întinse tragic peste umerii ei pistruiaţi.
Un bărbat în costum negru bântuia stânjenit pe lângă pat. Avea ochelari cu lentile galbene. Pe pat, deschisă, era o trusă medicală. Henziger îşi continuă numărul pentru microfoane.
— Scott, vreau să ţi-l prezint pe doctorul Pete Bemstorf de la Consulatul General American din Leningrad, un medic excelent! Îi suntem îndatoraţi. Maisie îşi revine foarte repede, îi suntem, de asemenea, îndatoraţi şi domnului Wicklow. Leonard s-a ocupat de camera de hotel, de oamenii din grup, de medicamente. Cum ţi-a mers azi?
— O comedie groaznic de lungă, îi ieşi lui Barley din gură.
Pentru o clipă scenariul părea ameninţat s-o ia razna rău de tot.
Barley aruncă sacoşa pe pat şi, odată cu ea, scoase din buzunar cartea ce-i fusese refuzată de Goethe. Cu mâinile tremurânde îşi scoase haina, îşi smulse harnaşamentul microfoanelor de sub cămaşă şi îl aruncă lângă sacoşă şi carte. Apoi, refuzând ajutorul lui Wicklow, întinse mâna la spate, o vârî pe sub betelie şi scoase din dreptul taliei cutia cenuşie cu aparatul de înregistrare, pe care o azvârli tot pe pat, făcând-o pe Maisie să-i scape printre dinţi o înjurătură şi să-şi mute rapid picioarele mai încolo. Se duse spre chiuvetă, goli sticla de whisky într-un pahar de pe etajeră, punându-şi o mână pe piept ca şi cum ar fi fost împuşcat. Bău şi iar bău, fără să dea atenţie marilor manevre care începuseră în încăpere.
Henziger, agil ca o pisică în ciuda corpolenţei sale, apucă sacoşa, scoase carnetul şi i-l înmână lui Bemstorf, care îl strecură în trusa sa medicală, printre fiole şi instrumente, unde dispăru misterios. Henziger îi dădu şi cartea, care se făcu nevăzută la rândul ei. Wicklow recuperă aparatul de înregistrare şi harnaşamentul. Acestea ajunseră tot în trusa pe care Bemstorf o închise, în timp ce îi dădea pacientei ultimele instrucţiuni: „Niciun aliment solid timp de douăzeci şi patru de ore, doamnă Henziger, ceai, o felie de pâine, neagră, dacă trebuie neapărat, şi aveţi grijă să luaţi toate antibioticele prescrise, indiferent dacă vă simţiţi mai bine sau nu”. Nici n-apucase bine să termine, că Henziger se şi amestecă în discuţie:
— Domnule doctor, dacă vreodată vă aflaţi cumva la Boston şi aveţi nevoie de ceva, orice, vorbesc serios, orice, nu ezitaţi. Iată cartea mea de vizită şi promisiunea mea şi…
Cu paharul în mână, Barley rămase cu faţa la chiuvetă, privindu-se cu furie în oglindă, în timp ce trusa Bunului Samaritean îşi continua drumul către uşă.
Dintre toate nopţile petrecute în Rusia şi, gândindu-mă bine, dintre toate nopţile petrecute oriunde în lume, aceasta a fost cea mai proastă din viaţa lui Barley.
Henziger auzise că se deschisese de curând la Leningrad un restaurant-cooperativă, cooperativa fiind noul nume de cod pentru particular. Wicklow îl descoperise, dar raportase că ar fi arhiplin. Pentru Henziger însă, un refuz reprezenta o sfidare. După multe telefoane şi ciubucuri grase, li s-a aranjat o masă suplimentară, cam la un metru de cea mai proastă şi zgomotoasă orchestră de ţigani pe care i-a fost dat lui Barley să o audă.
Şi iată-i acum, instalaţi acolo, sărbătorind miraculoasa vindecare a doamnei Henziger. Mieunatul cântăreţilor era amplificat de megafoane. Piesele se succedau fără niciun fel de pauză.
De jur împrejur stătea la masă acea Rusie pe care puritanul adormit din Barley o detestase întotdeauna, dar nu o văzuse niciodată: ţarii nu-atât-de-secreţi ai capitalismului, industriaşi parveniţi şi consumatori ostentativi, privilegiaţii partidului şi profitorii acestuia, femeile lor, împopoţonate cu bijuterii şi trăsnind a parfumuri occidentale şi a deodorante ruseşti, chelnerii care se aferau la mesele cele mai bogate. Vocile înfiorătoare ale cântăreţilor se ridicau din ce în ce mai puternic în încercarea de a domina acompaniamentul muzical, care se străduia să le acopere, dar vocea lui Henziger le acoperea pe toate.
— Scott, aş vrea să ştii ceva, zbieră el către Barley, întinzându-se agitat peste masă. Această ţărişoară se mişcă. Adulmec speranţa, adulmec schimbarea, adulmec comerţul. Iar noi, la Potomac, suntem pe cale să cumpărăm o parte din ea. Sunt mândru.
Dar întrucât vacarmul făcut de orchestră îi îneca vorbele, buzele sale mimau tăcut cuvântul „mândru” sub potopul unui milion de decibeli ţigăneşti.
Necazul era că Henziger era un tip cumsecade, iar Maisie, o fată la locul ei, ceea ce complica şi mai mult lucrurile. Întrucât supliciul continua, Barley ajunse la stadiul binecuvântat de surzenie. În sânul acestei cacofonii, descoperi propria cameră forte, de la ale cărei ferestre înguste eul său secret contempla noaptea albă leningrădeană. „Unde te-ai dus, Goethe? întrebă el. Pe cine ai alături, când ea nu este de faţă? Cine îţi ţese ciorapii negri şi cine îţi fierbe zeama aia lungă în timp ce tu o târăşti de păr pe nobila ta potecă altruistă către autodistrugere?”
Fără să-şi dea seama, se reîntorseseră la hotel, pentru că se trezi sprijinit de braţul lui Wicklow, printre alcoolicii finlandezi care se împleticeau ruşinaţi prin hol.
— Grozavă petrecere, spunea el oricui voia să-l asculte. Minunată orchestră. Ce bine c-am venit la Leningrad!
Dar în timp ce Wicklow îl ajuta cu răbdare să ajungă în cameră, partea trează din Barley privi peste umăr, în josul scării largi. Iar în întuneric, lângă intrare, o văzu pe Katia, aşezată picior peste picior, cu plasa în poală. Purta un taior ajustat. Sub bărbie avea înnodat un batic alb de mătase, iar pe faţa întinsă spre el se citea un zâmbet încordat, zâmbetul ei, trist şi plin de speranţă, dornic de dragoste.
Dar când privirea i se despăienjeni, o văzu adresându-i din colţul gurii cuvinte porcoase portarului, şi îşi dădu seama că nu era decât una dintre multele târfe din Leningrad în căutare de clienţi.
A doua zi, în sunetul celor mai discrete fanfare englezeşti, eroul nostru reveni acasă.
Ned dorea ca totul să se desfăşoare fără niciun fel de pompă, fără americani şi, mai ales, fără Clive, dar era hotărât să-i facă lui Barley o primire călduroasă, aşa că ne-am dus la Gatwick, cu maşina, şi, lăsându-l pe Brock postat la Sosiri, cu o pancartă pe care scria „Potomac”, ne-am instalat în salonul de oaspeţi pe care Serviciul îl împărţea, cu nu prea multă uşurinţă, cu cei de la Foreign Office, mărul permanent al discordiei fiind cine băuse ginul.
Aşteptarea se prelungea fiindcă avionul avea întârziere. Clive sună din Grosvenor Square pentru a întreba: „Palfrey, a sosit?”, de parcă s-ar fi aşteptat întru câtva ca acesta să fi rămas în Rusia.
A mai trecut o jumătate de oră şi Clive a telefonat din nou, iar de data asta a răspuns Ned însuşi. Abia trântise receptorul în furcă şi uşa se deschise, iar Wicklow intră zâmbind ca un băiat din corul bisericii, străduindu-se însă sa ne avertizeze din priviri.
La câteva secunde după Wicklow, apăru Barley, care arăta ca în pozele făcute de supraveghetori, doar că era alb ca varul la faţă.
— Tâmpiţii ăia de spioni aplaudau! explodă el înainte ca Brock să închidă uşa. Bulangiul ăla de comandant, cu accentul lui de Surrey. Îi iau gâtul porcului ăluia!
În timp ce Barley răpăia din gură, Wicklow ne expuse motivul supărării sale. Cursa charter de la Leningrad a fost ocupată de o delegaţie de tineri negustori englezi, pe care Barley îi categorisise în mod arbitrar drept tineri în ascensiune, de cea mai proastă speţă, ceea ce, dacă i-ai fi auzit, era adevărat. Unii erau beţi de la urcarea în avion, iar ceilalţi s-au grăbit să-i ajungă din urmă. Nici n-au trecut câteva minute de la decolare şi căpitanul, care, după părerea lui Barley, provocase incidentul, anunţă că avionul părăsise spaţiul aerian sovietic. S-a auzit un urlet de bucurie, în timp ce stewardesele serveau şampanie. Apoi toţi au început să cânte Rule, Britannia!
— Nu mai zbor decât cu Aeroflotul! tuna şi fulgera Barley în faţa auditoriului său. Voi scrie companiei aeriene. Voi…
— N-ai să faci nimic, îl întrerupse Ned amabil. Ne laşi pe noi să te tratăm ca un prinţ şi poţi să faci pe urmă cât tam-tam doreşti.
Acestea fiind spuse, se duse să-i strângă mâna lui Barley, care sfârşi prin a zâmbi.
— Unde este Walt? întrebă el, privind în jur.
— Mă tem că este plecat în misiune, spuse Ned, însă pe Barley deja nu-l mai interesa răspunsul.
Mâinile îi tremurau puternic când ridică paharul la gură şi vărsă câteva lacrimi, Ned asigurându-mă că aşa se întâmpla când se întorceau agenţii din teren.