Întregul Whitehall era de acord că niciodată o poveste nu mai trebuia să înceapă în felul acesta. Miniştrii avizaţi erau furioşi. Au desemnat un comitet de anchetă, înfricoşător de secret, însărcinat să descopere ce n-a mers bine, să audieze martori, să dea nume, să nu ierte nicio susceptibilitate, să arate cu degetul, să lumineze zonele întunecate, să prevină orice recidivă, să mă numească preşedinte şi să întocmească un raport la ce concluzie au ajuns, dacă au ajuns la vreuna, acest lucru rămânând unul dintre secretele cele mai inaccesibile, mai ales pentru aceia dintre noi care au fost membrii comitetului. Într-adevăr, cum o ştiam toţi foarte bine, funcţia acestui gen de comitet este aceea de a discuta solemn până când ultimul fir de praf stârnit cade pe dosar, iar membrii acestuia se întorc şi ei în praful uitării. Ceea ce a făcut şi comitetul nostru în mod conştiincios, cu un zâmbet acru, nelăsând în urma noastră decât o încruntare îngrozitor de secretă, un raport provizoriu lipsit de interes şi o grămadă de anexe secrete în arhivele Trezoreriei.
În limbajul nu prea controlat al lui Ned şi al colegilor săi de la Casa Rusia, totul a început cu o tâmpenie monumentală, când într-o frumoasă duminică, între orele şaptesprezece şi douăzeci şi treizeci, un anume Nicholas R Landau, comis-voiajor şi contribuabil cinstit, deşi de origine poloneză, fără cazier judiciar, s-a prezentat la uşile a nu mai puţin de patru ministere din Whitehall, implorând să i se acorde de urgenţă o întrevedere cu un ofiţer al Secţiei de informaţii britanice, aşa cum îi plăcea s-o numească el, trezindu-se ridiculizat, tras pe sfoară şi chiar agresat fizic o dată. Cu toate că o chestiune asupra căreia n-am putut niciodată să ajungem la un consens a fost aceea dacă nu cumva cei doi gardieni temporari de la Ministerul Apărării au mers atât de departe încât să-l ia pe Landau de guler şi de turul pantalonilor, aşa cum va susţine acesta mai târziu, şi să-l conducă manu militari la uşă, sau dacă pur şi simplu l-au condus politicos până în stradă, pentru a folosi vorbele lor.
Dar de ce, s-a întrebat grav comitetul nostru, de ce s-au crezut obligaţi cei doi gardieni să-i vină astfel în ajutor acestui distins domn?
Pentru că domnul Landau a refuzat să examinăm conţinutul genţii sale diplomat, domnule. Da, ne-a propus să ne-o încredinţeze în timp ce aştepta, cu condiţia să păstreze cheia la el, domnule. Dar era împotriva regulamentului. Ne-a agitat-o sub nas, a lovit-o cu palma, a aruncat-o în sus şi-a prins-o, în aparenţă pentru a ne dovedi că nu conţinea nimic primejdios. Dar nici aceasta nu se conforma regulamentului. Iar când am încercat cu minimum de forţă să-l descotorosim de numita servietă, acest domn – cum devenise Landau mai târziu în raportul lor – ne-a opus rezistenţă, domnule, a început să vocifereze cu un accent străin, provocând dezordine.
Dar ce striga? am întrebat noi necăjiţi numai la ideea că s-ar putea ridica vocea în Whitehall într-o zi de duminică.
Ei bine, domnule, atât cât am putut să înţelegem de la el, dată fiind starea lui emoţională, urla că această servietă conţinea documente foarte confidenţiale, domnule, care i-au fost încredinţate de către o rusoaică, domnule, la Moscova.
Şi cine, un polonez mărunţel, violent, ar fi putut adăuga ei. Într-o zi frumoasă şi fierbinte de duminică londoneză, când se dau meciurile de crichet la televizor, domnule, când noi tocmai urmăream în camera din spate reluarea partidei dintre pakistanezi şi Marele Botham.
Chiar şi la Foreign Office, acea vatră îngheţată a ospitalităţii oficiale britanice, unde un Landau disperat s-a prezentat cu o ultimă speranţă şi în disperare de cauză, n-a reuşit decât cu mult greu, după multe insistenţe şi lacrimi sincere pornite din sufletul său slav, credincios lui Dumnezeu, să se facă auzit de onorabilul Palmer Wellow, autorul unei savante monografii despre Liszt.
Dacă Landau n-ar fi recurs la o nouă tactică, probabil că nici lacrimile sale slave nu l-ar fi ajutat, dar de data aceasta a depus geanta diplomat deschisă pe masă, iar gardianul de serviciu, tânăr, dar nu mai puţin sceptic, şi-a lipit capul cu părul lins de geamul blindat, recent instalat, şi a verificat cu o privire indolentă dacă, în afară de cele câteva carneţele unsuroase şi un plic cafeniu, nu cumva conţinea vreo bombă.
„Reveniţi luni între orele zece şi şaptesprezece”, articulă gardianul ca un robot dintr-o gară galeză în minunatul său microfon nou-nouţ, înainte de a se înfunda din nou în penumbra gheretei sale.
Grilajul era întredeschis. Landau se uită la tânăr şi peste umărul lui zări un portic grandios, construit cu o sută de ani în urmă, pentru a-i intimida pe nesupuşii prinţi indieni ai dominioanelor britanice. Şi deodată îşi luă geanta diplomat, trecu peste toate baricadele aparent impenetrabile, concepute în mod special pentru a împiedica genul acesta de intruziune, traversă curtea sacră, fugind cât îl ţineau picioarele – „ca o gazelă, domnule” – şi urcă scările care duceau într-un hol enorm. A fost ziua lui norocoasă. Palmer Wellow aparţinea, între altele, unei falange conciliatoare din Foreign Office. Iar Palmer era tocmai de serviciu.
„Alo, alo, murmură Palmer în timp ce cobora treptele mari şi îl văzu pe Landau răvăşit şi gâfâind între doi gardieni solizi. V-aţi băgat în mare necaz. Numele meu este Wellow. Sunt subsecretar permanent aici.” Îşi ţinea pumnul stâng la umăr, ca şi când s-ar fi apărat de câini, dar îi întinse mâna dreaptă.
— Nu vreau niciun subsecretar. Vreau un ofiţer superior sau nimic.
— Dar postul de subsecretar este destul de înalt, îl asigură modest Palmer. Presupun că vă înşală limbajul.
Trebuie să recunoaştem, ceea ce a făcut şi comitetul, că până în momentul acela nimeni nu ar fi putut să-i găsească vreo hibă micului număr jucat de Palmer Wellow. Era caraghios, dar eficient. N-a comis nicio gafă. L-a condus pe Landau într-o sală de interogatorii şi l-a poftit să ia loc, acordându-i toată atenţia necesară. A cerut să i se aducă o ceaşcă de ceai cu zahăr, ca să-i treacă şocul, şi i-a oferit şi un biscuit ca să-i calmeze crampele la stomac. Cu un stilou foarte scump, primit de la un prieten, a notat numele şi adresa lui Landau, ca şi pe cele ale companiilor care-i angajaseră serviciile. A notat, de asemenea, numărul paşaportului britanic al lui Landau, precum şi data şi locul naşterii, 1930, Varşovia. I-a explicat cu o sinceritate dezarmantă că nu se pricepea deloc în probleme de informaţii, dar se angaja să remită documentele lui Landau „persoanelor competente”, care, bineînţeles, le vor acorda toată atenţia cuvenită. Şi, întrucât Landau insista în continuare, Wellow improviză o recipisă, pe o foaie de hârtie albastră, folosită de Foreign Office, o semnă şi chemă un portar să-i aplice ştampila, cu data şi ora. Îi spuse apoi că, dacă autorităţile mai doreau să discute cu el, îl vor contacta foarte probabil pe cale telefonică.
Doar atunci, deşi ezitant, se hotărî Landau să-i încredinţeze pachetul obosit; trecându-i-l peste masă, privi cu inima strânsă mâna mare a lui Palmer apucând pachetul.
— Dar de ce nu-l daţi pur şi simplu domnului Scott Blair? întrebă Palmer la vederea numelui înscris pe plic.
— Dar asta am şi încercat să fac, pentru numele lui Dumnezeu! izbucni Landau exasperat din nou. V-am spus, l-am sunat peste tot, l-am sunat până mi s-a făcut rău, v-am spus. Nu este acasă, nu este la lucru, nu este la clubul său, nu este nicăieri, protestă Landau, care, din disperare, pierdu controlul gramaticii limbii engleze. De la aeroport am încercat. De acord, e sâmbătă.
— Astăzi însă este duminică, obiectă Palmer cu un zâmbet indulgent.
— Dar ieri a fost sâmbătă, nu-i aşa? Am încercat la firmă. M-am ales cu un ţiuit electronic. Am cercetat cartea de telefon. E un Blair în Hammersmith. Nu cu iniţialele sale, dar Scott Blair. Dau de o cucoană ţâfnoasă, care mă trimite la dracu’. Ştiu un reprezentant, Archie Parr, care îi rezolva problemele în partea de vest a ţării. Îl întreb pe Archie: „Archie, pentru numele lui Dumnezeu, cum pot să dau urgent de Barley?” „A întins-o, Niki. Una din fugile lui obişnuite. N-a mai fost la prăvălie de săptămâni întregi.” Încerc la informaţii. Ale Londrei şi ale împrejurimilor. Nu e înregistrat niciun fel de Bartholomew. Nici n-ar fi, nu-i aşa? Având în vedere că este un…
— Ce este? întreba Palmer intrigat.
— Ascultă, a dispărut. E-n regulă? A mai dispărut şi altădată. Are probabil motivele lui pentru care dispare. Motive pe care nu le cunoşti, pentru că nu eşti în măsură să le cunoşti. Sunt vieţi în joc, poate. Nu numai a lui. Este ultra urgent, aşa mi-a spus ea. Şi ultrasecret. Aşa că, mişcaţi-vă, vă rog!
În aceeaşi seară, cum nu se întâmpla mare lucru în lume, în afară de o criză plicticoasă în Golf şi o emisiune sordidă la televiziune, un scandal despre nişte militari şi nişte bani la Washington, Palmer merse la o petrecere destul de plăcută din Montpelier Square, dată de un grup de foşti colegi de an de la Cambridge, burlaci ca şi el, dar simpatici. O relatare cu privire la această reuniune a ajuns la urechile comitetului nostru.
— Apropo, a auzit vreunul dintre voi de un anume Scott Blair? întrebă Wellow la o oră târzie, când figura lui Landau îi fu readusă în minte de câteva măsuri din Chopin pe care le cânta la pian. N-a fost oare un Scott Blair care a avut de a face cu noi sau ceva de genul ăsta? întrebă el din nou, întrucât nu reuşise să acopere zgomotul.
— Era cu vreo doi ani înaintea noastră. Trinity College, îi răspunse o voce înfundată din partea cealaltă a camerei. Urma istoria. Nebun după jazz, voia să-şi câştige existenţa suflând în saxofon, dar nu l-a lăsat bătrânul lui. Barley Blair, matol de când se crăpa de ziuă.
Palmer Wellow execută un acord tunător, care reduse la tăcere zgomotoasa adunare.
— Adică e un spion împuţit? întrebă Wellow.
— Tatăl? E mort.
— Fiul, tâmpitule! Barley.
Ca unul apărut din spatele unei cortine, informatorul său ieşi din mulţimea de bărbaţi mai tineri şi mai puţin tineri şi se proţăpi în faţa lui cu un pahar în mână. Palmer îl recunoscu atunci cu plăcere pe un coleg drag de la Trinity College, pe care nu-l mai văzuse de vreo sută de ani.
— Habar n-am dacă Barley este un spion împuţit sau nu, spuse colegul lui Palmer, cu o asperitate în glas care-l caracteriza, în timp ce hărmălaia dimprejur creştea din nou. Ştiu în schimb că e un ratat, dacă aşa ceva poate fi trecut în palmaresul său.
Palmer, a cărui curiozitate fu alimentată din nou, se reîntoarse în birourile spaţioase de la Foreign Office şi la plicul şi carneţelele pe care le încredinţase spre păstrare portarului. Din acest moment, acţiunile sale, ca să repetăm cuvintele raportului provizoriu, au luat un curs regretabil. În termenii mai aspri ai lui Ned şi ai colegilor săi de la Casa Rusia, în momentul acela, în orice ţară civilizată, P. Wellow ar fi fost spânzurat de degetele mari ale mâinilor de una dintre cele mai înalte clădiri ale oraşului şi abandonat acolo, ca să poată medita în linişte la ceea ce făcuse.
Căci ceea ce a făcut Palmer a fost să se distreze cu carnetele. Timp de două nopţi şi o zi şi jumătate. Pentru că le găsise foarte amuzante. N-a deschis plicul maroniu – pe care Landau scrisese „Foarte confidenţial. În atenţia domnului P. Scott Blair sau a unui înalt membru al Serviciului de informaţii” – întrucât, ca şi Landau, Palmer aparţinea acelei vechi şcoli care gândea că nu se cade să citeşti corespondenţa altora. În orice caz, plicul era lipit la ambele extremităţi, iar Palmer era omul căruia nu-i plăceau obstacolele materiale, însă carnetul, cu aforismele şi citatele sale nebune, cu scârba sa totală faţă de politicieni şi militari, cu referirile sale presărate pe ici-colo la Puşkin – arhetipul omului Renaşterii – şi la Kleist – sinucigaşul perfect – l-a fascinat total.
Nu a sesizat în niciun fel urgenţa situaţiei, darămite răspunderea care-i revenea. Era diplomat, nu Prieten, cum erau numiţi spionii. Iar Prietenii, în bestiarul lui Palmer, erau oameni lipsiţi de forţa intelectuală a celor din rasa lui Palmer. Într-adevăr, deplângea pe faţă faptul că ortodoxa instituţie a Foreign Office-ului, căreia îi aparţinea, semăna din ce în ce mai mult cu o organizaţie de acoperire pentru activităţile dizgraţioase ale Prietenilor. Palmer era şi el un om de o erudiţie impresionantă, chiar dacă haotică. Studiase araba şi obţinuse o menţiune în istorie modernă, iar în timpul liber învăţase rusa şi sanscrita. La matematică şi bun-simţ era însă corigent, ceea ce explică de ce a sărit peste plicticoasele pagini cu formule algebrice, ecuaţii şi diagrame, ce constituiau esenţa celorlalte două carnete care, spre deosebire de divagaţiile filosofice ale autorului, se distingeau printr-un aspect plicticos de ordonat. Este ceea ce şi explică – cu toată dificultatea comitetului de a accepta o astfel de explicaţie – de ce Palmer a preferat să ignore Consemnul permanent pentru subsecretari privind defectorii şi ofertele de informaţii, fie solicitate, fie apărute din senin, şi să facă precum l-a tăiat capul.
— Face nişte analogii complet aberante în toate domeniile, Tig, îi zise el marţi unui coleg şi superior al său din Direcţia de cercetări, după ce gândise că venise momentul să-i spună cuiva despre preţioasa achiziţie. Pur şi simplu trebuie să citeşti ce-a scris acesta.
— Da’ de unde ştim că e un el, şi nu o ea, Palms?
Palmer o simţea pur şi simplu.
Colegul şi superiorul lui Palmer parcurse întâi primul carnet, apoi pe cel de-al doilea, se aşeză şi-l examina îndelung pe cel de-al treilea. Apoi reveni la cel de-al doilea, pentru a-i studia schemele. În faţa gravităţii situaţiei, experienţa sa profesională învinse.
— În locul tău aş preda toate chestiile astea cât se poate de repede, Palms, spuse el. Dar, după câteva momente de reflecţie, le transmise el însuşi, într-adevăr în mare grabă, dar nu înainte de a-i fi telefonat lui Ned pe linia directă, cerându-i să-l aştepte.
Două zile mai târziu, s-a dezlănţuit furtuna. La patru dimineaţa, în acea zi de miercuri, lumina mai ardea încă la ultimul etaj al unei căsuţe de cărămidă din cartierul Victoria, anexa aleasă de Ned şi cunoscută sub numele de Casa Rusia, unde se încheia, într-o atmosferă de stupoare generală, prima reuniune a echipei însărcinate cu operaţiunea denumită ulterior Bluebird. Cinci ore mai târziu, după alte două reuniuni la cartierul general al Serviciului, aflat într-un nou bloc-turn de pe Chei, Ned se afla iar la masa sa de lucru, înconjurat de o grămadă de dosare, ca şi cum fetele de la Registratură hotărâseră să ridice o baricadă de stradă.
— Căile Domnului ar putea să fie necunoscute, îi spuse Ned asistentului său roşcovan Brock între două livrări de dosare, dar nu se compară cu calea în care îşi alege băieţii.
În jargonul meseriei, băieţii sunt surse vii de informaţii, dar în limbajul normal, pur şi simplu spioni. Când vorbea de băieţi, Ned făcea oare aluzie la Landau? La Katia? La autorul nebotezat al carnetelor? Sau gândurile sale erau deja acaparate de contururile nedefinite ale acelui mare gentleman-spion britanic, domnul Bartholomew Scott Blair? Brock fie că nu ştia, fie că nu-i păsa. Provenea din Glasgow, din părinţi lituanieni, şi-l înfuriau conceptele abstracte.
În ceea ce mă priveşte, am fost nevoit să mai aştept o săptămână înainte ca Ned să se hotărască, nu fără reticenţa cuvenită, că era timpul să-l ia la bord pe bătrânul Palfrey. De când mă ştiu, mi s-a zis bătrânul Palfrey. Nici până în ziua de azi n-am înţeles ce s-a întâmplat cu numele meu de botez. „Unde-i bătrânul Palfrey? Unde s-o fi dus vulpoiul ăla îmblânzit de jurist? Aduceţi-l pe bătrânul sforar în ale legii! Chestia asta e de resortul lui Palfrey!”
Sunt uşor de descris în câteva cuvinte. Nu-i nevoie să-mi consacri ore întregi. Mă numesc Horatio Benedict de Palfrey, dar poţi să faci abstracţie imediat de cele două prenume şi, într-un fel sau altul, nimeni nu-şi aduce aminte de particula „de”. În cadrul Serviciului sunt Harry şi, adesea, fiind ascultător de la natură, îmi spun eu mie însumi Harry. De pildă, când îmi gătesc câte un cotlet în intimitatea minusculei mele garsoniere, seara, mă simt tentat să-mi spun Harry. Consilier legal în serviciul ilegalilor, acesta sunt eu şi, câteodată, asociat secund al defunctei case de avocatură Mackie, Mackie & de Palfrey, de pe Chancery Lane. Dar asta se întâmpla cu douăzeci de ani în urmă. De atunci încoace am fost foarte umilul dumneavoastră servitor secret, gata oricând să fur din talerele balanţei aceleiaşi zeiţe oarbe a Justiţiei, pe care inima mea tânără fusese învăţată să o venereze.
Un buiestraş{1}, mi s-a spus, nu era nici cal de luptă, nici de vânătoare, ci un cal destinat să fie călărit de femei. Ei bine, acest Palfrey n-a fost călărit pe distanţă lungă decât de-o singură coniţă, dar ea l-a călărit până în pragul mormântului lui, iar numele ei era Hannah. Din cauza ei m-am refugiat în interiorul acestei citadele secrete, unde pasiunea nu-şi are locul şi ale cărei ziduri sunt atât de groase încât mă împiedică să-i aud bătaia pumnilor şi vocea ei smiorcăită ce mă imploră să o las să intre şi să înfrunt astfel un scandal ce îl îngrozeşte atât de mult pe un tânăr jurist, aflat la începutul unei respectabile cariere.
Cu chipul plin de speranţă, dar cu inima seacă, mi-a spus ea. O femeie mai înţeleaptă ar fi păstrat aceste comentarii pentru ea, cel puţin aşa mi s-a părut mie întotdeauna. Câteodată, a spune adevărul cu orice preţ devine o formă de slăbiciune. „În acest caz, de ce te baţi pentru o cauză pierdută? i-aş fi replicat. Dacă pacientul e mort, de ce încerci să-l reînvii?”
Pentru că Hannah era femeie, părea să fie răspunsul. Pentru că ea credea în mântuirea sufletelor masculine, pentru că n-am plătit destul pentru neajunsurile mele.
Dar am plătit acum, credeţi-mă.
Din cauza lui Hannah mă preumblu pe coridoarele secrete până în ziua de astăzi, numind laşitatea mea datorie şi slăbiciunea mea – sacrificiu.
Din cauza lui Hannah mă aflu aici noaptea târziu, în această chichineaţă cenuşie care-i biroul meu, pe uşa căruia stă scris: „Serviciul juridic”, în mijlocul dosarelor, benzilor şi filmelor îngrămădite în jurul meu, tot atât de numeroase, ca dosarul Jarndyce contra Jarndyce, fără tradiţionala fundă roz, redactând un raport oficial, menit să scoată basma curată operaţiunea numită Bluebird şi protagonistul său, Bartholomew, alias Barley, Scott Blair.
Tot din cauza acestei Hannah, bătrânul Palfrey, în timp ce mâzgăleşte actul de disculpare, mai ridică din când în când capul, pune stiloul pe masă şi începe să viseze.
Rechemarea lui Niki Landau sub culorile britanice, dacă vreodată le-a părăsit cu adevărat, s-a produs la exact patruzeci şi opt de ore după ce carnetele aterizaseră pe biroul lui Ned. Chiar de la trecerea lui nefericita prin Whitehall, Landau era bolnav de furie şi de uimire. Nu s-a dus la lucru, şi-a neglijat micul apartament din Golders Green, pe care în mod normal îl dichisea şi-l iubea ca pe lumina ochilor. Nici chiar Lydia nu a putut să-l scoată din melancolie. Am obţinut urgent de la Interne autorizarea de a i se pune telefonul sub ascultare. Atunci când îi telefona, l-am auzit pe Landau amânând-o. Când şi-a făcut apariţia melodramatică la uşa lui, observatorii noştri ne-au raportat că a lăsat-o să intre cât să bea o ceaşcă de cafea şi apoi i-a făcut vânt.
— Nu ştiu cu ce-am greşit, dar, orice-ar fi fost, îmi cer scuze, au auzit-o ei remarcând trist la plecare.
Nici n-apucase să iasă bine în stradă, că Ned îl sună pe Landau. Mai târziu, acesta din urmă mă întrebă viclean dacă fusese o simpla coincidenţă.
— Niki Landau? se auzi vocea lui Ned, pe un ton care nu-ţi permitea să faci glume.
— S-ar putea să fiu, spuse Landau, aşezându-se mai bine pe scaun.
— Numele meu este Ned. Cred că avem un prieten comun. Inutil să menţionăm numele. Ai avut amabilitatea să-i laşi o scrisoare zilele trecute. În mod destul de ciudat. Era acolo şi un pachet.
Pe Landau vocea îl încântă imediat. Sigură şi autoritară. Vocea unui bun ofiţer, nu a unui cinic, Harry.
— Da, bine, aşa e, spuse el.
Dar Ned vorbea din nou.
— Nu cred că este nevoie să intrăm în prea multe detalii la telefon. Dar cred că este indispensabil să avem o lungă convorbire şi cred că trebuie să-ţi mulţumim. Cu cât mai curând, cu atât mai bine. Când putem face acest lucru?
— Oricând doreşti, spuse Landau, care-şi impuse ca nu cumva să adauge „domnule”.
— Voi crede întotdeauna că acum este cel mai bun moment. Ce zici?
— Cred că ideea este excelentă, Ned, spuse Landau, simţindu-i-se plăcerea în glas.
— Voi trimite o maşină să te ia. Nu va dura mult, aşa că poate ar fi mai bine să rămâi acasă şi să aştepţi să auzi soneria. Va fi un Rover verde, cu un număr de înmatriculare cu B. Pe şofer îl cheamă Sam. Dacă ai vreun dubiu, cere-i să-ţi arate legitimaţia. Şi dacă nu este suficient, sună la numărul înscris pe legitimaţie. Crezi că te descurci?
— Prietenul nostru comun e în regulă, nu-i aşa? întrebă Landau fără să poată să se abţină.
Ned însă închisese deja.
Două minute mai târziu se auzi soneria. „Aveau maşina pregătită la colţul străzii, gândi Landau, coborând scările ca într-un vis. Asta e. Mă aflu pe mâna unor profesionişti.” Casa se afla într-un cartier elegant, Belgravia, pe una din terasele recent renovate. În acest sfârşit de zi însorit, faţada casei, proaspăt vopsită în alb, strălucea de-i lua ochii lui Landau. Un palat al perfecţiunii, un templu închinat forţelor secrete care ne guvernează existenţa. Pe portalul cu coloane strălucea o placă de alamă, pe care scria SERVICIUL DE LEGĂTURI CU STRĂINĂTATEA. În momentul în care Landau urcă scările, uşa se deschise. Iar când portarul în uniformă o închise în urma lui, Landau zări venind spre el, în razele soarelui, un bărbat zvelt, drept, la vreo patruzeci şi ceva de ani, cu o figură plăcută, serioasă, respirând sănătate. Îi aprecie strângerea de mâna discretă, dar sinceră, ca aceea a unui ofiţer de marină.
— Bravo, Niki, intră.
O voce agreabilă nu corespunde întotdeauna unui tip agreabil, dar în cazul lui Ned cele două se armonizau. Urmându-l în biroul oval, Landau simţi că i-ar putea spune orice pe lume şi că Ned ar rămâne întotdeauna de partea lui. Landau observă la Ned o mulţime de alte lucruri care-i plăcură pe loc, fără doar şi poate datorită puterii de seducţie a acestuia: un şarm discret, o frumuseţe reţinută şi siguranţa calmă a şefului; acel „Intraţi, vă rog”. Landau detectă şi poliglotul din Ned, pentru că şi el vorbea mai multe limbi. N-a avut decât să arunce un nume sau o expresie rusească, astfel încât Ned să aprobe imediat cu un zâmbet şi să-i replice în aceeaşi limbă. „Era unul de-ai noştri, Harry. Dacă te apăsa un secret, ăsta era omul căruia i-l puteai spune, nu idiotului ăluia de la Foreign Office.”
Înainte de a începe să vorbească, Landau nu-şi dăduse seama în ce măsură simţea nevoia să se confeseze cuiva. De cum a deschis gura, nimic n-a mai putut să-l oprească. Din momentul acela n-a făcut decât să se asculte cu uimire, pentru că nu vorbea doar despre Katia şi despre carnete, de ce le acceptase, cum le ascunsese, ci şi despre întreaga sa viaţă, despre sentimentul contradictoriu de a fi slav, despre dragostea sa pentru Rusia în ciuda a orice şi simţământul că era suspendat între două culturi. Totuşi, Ned nu-l presa, nu-l oprea în niciun fel. Era un ascultător înnăscut. Se mişca atât cât să-şi facă unele note ordonate pe fişe mici, şi nu-l întrerupea pe Niki decât pentru a clarifica un mic detaliu… momentul lui Şeremetievo, spre exemplu, când lui Landau i s-a făcut semn să treacă la „Plecări” fără măcar să i se adreseze o privire.
— Întregul grup a fost tratat astfel sau numai tu?
— Toţi. Un semn din cap şi am trecut.
— Nu te-ai simţit cumva aparte?
— Adică, cum?
— N-ai avut impresia că te bucurai de alt tratament decât ceilalţi? Un tratament de favoare?
— Am trecut ca o grămadă de oi, o turmă vreau să zic, se corectă Landau. Le-am arătat paşapoartele şi atât.
— Ai remarcat şi alte grupuri care să fi trecut atât de repede?
— Rusnacilor părea să nu le pese deloc. Poate pentru că era o sâmbătă de vară, poate pentru că era glasnost. Din când în când, îi luau pe câţiva deoparte şi-i lăsau pe ceilalţi să treacă. M-am simţit ridicol, ca să-ţi spun drept. Dac-aş fi ştiut, n-ar fi trebuit să-mi iau toate aceste precauţii.
— N-ai fost deloc ridicol. Ai procedat minunat, spuse Ned, fără nicio urmă de condescendenţă în glas, continuând să noteze. În avion, cine stătea pe locurile de lângă tine?
— Spikey Morgan.
— Iar de cealaltă parte?
— Nimeni. Stăteam lângă fereastră.
— Îţi aminteşti numărul locului?
Landau i-l dădu de îndată. Când călătorea, dacă era posibil, îşi rezerva întotdeauna acelaşi loc.
— Ai vorbit mult în timpul zborului?
— Da, o grămadă.
— Despre ce?
— În special despre femei. Spikey s-a mutat la Notting Hill cu două tipe nonconformiste.
Ned râse cu poftă.
— I-ai spus lui Spikey despre carnete? Pentru că te simţeai liniştit, Niki, ar fi fost perfect normal, ţinând seama de împrejurări, să mărturiseşti cuiva.
— Nici nu mi-a trecut prin cap, Ned. N-am spus nimănui. N-am spus şi nici n-am s-o fac. Îţi spun ţie pentru că el a dispărut şi tu eşti o oficialitate.
— Dar Lydiei?
Jignirea adusă demnităţii sale îi reduse pe moment din admiraţia pentru Ned şi chiar din surpriza pe care a avut-o văzându-l că îi cunoaşte atât de bine viaţa intimă.
— Tipele mele, Ned, ştiu puţin despre mine. S-ar putea să creadă că ştiu mai multe, replică el, dar ele nu-mi împărtăşesc secretele, pentru că nu le invit niciodată să facă acest lucru.
Ned continua să ia note şi, într-o oarecare măsură, mişcările precise ale stiloului său, adăugate insinuării că Landau ar fi putut să comită o indiscreţie, îl încurajară pe acesta să se arate curios la rândul său. Remarcase că trăsăturile calme şi reconfortante ale lui Ned îngheţau ori de câte ori Ned începea să vorbească despre Barley.
— Barley e bine, nu-i aşa? Sper că n-a avut vreun accident sau ceva de genul ăsta?!
Ned părea să nu-l audă. Luă o nouă fişă şi continuă să noteze.
— Presupun că Barley ar fi făcut apel la ambasadă, nu-i aşa? spuse Landau. Fiind un profesionist… îl trădează şahul, dacă vrei să ştii. N-ar trebui să joace, după părerea mea. Nu în public.
Doar în momentul acela, Ned îşi ridică încet nasul din hârtii. Iar Landau remarcă expresia sa glacială, mult mai înfricoşătoare decât cuvintele care o însoţiră.
— Nu menţionăm niciodată nume ca acestea, Niki, spuse Ned foarte liniştit. Nici chiar între noi. Bineînţeles, n-aveai de unde să ştii, aşa că n-ai greşit cu nimic. Te rog doar să n-o mai faci.
Văzând apoi efectul pe care-l avusese asupra lui Landau, se ridică în picioare, se îndreptă către o măsuţă de lemn şi turnă două pahare dintr-o carafă cu vin de Xeres şi-i întinse unul lui Landau.
— Da, e bine, spuse el.
Închinară astfel în tăcere un pahar pentru Barley, nume pe care Landau se jurase de vreo zece ori că nu-l va mai rosti.
— Nu vrem să te duci la Gdansk săptămâna viitoare, spuse Ned. Ţi-am aranjat un certificat şi un concediu medical plătit. Eşti bolnav. Suspect de ulcer. Şi, nu te supăra, nu te duci nici la lucru între timp!
— Fac tot ce-mi spui, răspunse Landau.
Dar înainte de a pleca a fost nevoit să semneze un angajament de respectare a Legii secretului de stat, sub privirea binevoitoare a lui Ned. E vorba despre un text alambicat, redactat într-un jargon juridic, menit să-l impresioneze pe semnatar, şi pe nimeni altcineva. De altfel, nici de legea în sine n-au de ce să fie mândri cei care au elaborat-o.
După aceea, Ned întrerupse microfoanele şi camerele video ascunse, pe care Etajul XII insistase să fie puse în funcţiune, dată fiind amploarea pe care o căpătase acţiunea.
Până în acel moment, Ned acţionase singur, acesta fiind privilegiul său în calitate de şef al Casei Rusia. Oamenii de teren sunt, înainte de toate, nişte singuratici. Nici măcar nu-l chemase pe bătrânul Palfrey să citească acest document vizându-i pe potenţialii răzvrătiţi. Nu încă…
Dacă Landau se simţise neglijat până în acea după-amiază, restul săptămânii fu copleşit de atenţie. Ned îi telefonă a doua zi dis-de-dimineaţă, pentru a-l ruga, cu amabilitatea-i obişnuită, să se prezinte la o adresă din Pimlico. Clădirea se dovedi a fi un bloc din anii ’30, cu ferestre din oţel curbat, vopsite în verde şi o intrare ca de cinematograf. În prezenţa a doi indivizi, pe care nu i-a prezentat, Ned îl puse pe Landau să repete povestea, fără să-l lase să răsufle, apoi îl aruncă în gura leilor.
Primul care l-a interogat era un tip distrat – parcă plutea – cu obraji de prune şi ochi albaştri de copil, cu un veston de cânepă care se potrivea cu părul lui vâlvoi de culoarea cânepei. Şi vocea-i plutea.
— Parc-ai spus o rochie albastră, nu-i aşa? Numele meu este Walter, adăugă el, ca şi cum ar fi fost surprins să-l afle şi el.
— Da, domnule.
— Eşti sigur? insistă el, mişcând din cap şi uitându-se strâmb de sub părul mătăsos care-i cădea pe frunte.
— Absolut sigur, domnule. O rochie albastră şi o plasă maro. De obicei, aceste plase sunt de aţă, dar a ei era din fir de plastic maro. „Băi, Niki, mi-am spus eu atunci, nu e momentul azi, dar în viitor, dacă vei dori să-ţi încerci norocul cu doamna asta, ceea ce e posibil să se întâmple, ai putea să-i aduci o geantă frumoasă de la Londra, albastră, care să se asorteze cu rochia ei, nu-i aşa?” De aceea îmi amintesc. Am făcut legătura asta în cap.
Până şi astăzi, când ascult benzile din nou, mi se pare curios să-l aud pe Landau spunându-i lui Walter „domnule”, în timp ce lui Ned nu i-a spus decât pe nume. Dar nu era atâta un semn de respect faţă de Walter, cât unul de silă, pe care acesta îl inspira.
La urma urmelor, Landau era un bărbat căruia îi plăceau femeile, iar Walter era exact invers.
— Iar părul negru, nu-i aşa? îngână Walter ca şi cum aşa ceva era greu de crezut.
— Negru, domnule. Negru şi mătăsos. Aproape ca pana corbului. Sunt absolut sigur.
— Nu era vopsit, ce crezi?
— Ştiu diferenţa, domnule, spuse Landau, atingându-şi propriul păr, hotărât să le mărturisească totul, inclusiv secretul tinereţii sale veşnice.
— Ai spus mai devreme că era din Leningrad. De ce ai spus asta?
— După atitudine, domnule. I-am recunoscut clasa. Aveam în faţa ochilor o rusoaică din Roma. Aşa mi-o închipui eu. Sankt Petersburg.
— Dar de ce n-ai văzut în ea o armeancă? Sau o georgiancă? Sau o evreică, de pildă?
Landau reflectă asupra acestei ultime sugestii, dar o respinse.
— Sunt şi eu evreu, înţelegeţi. Nu pretind că trebuie să fii evreu ca să recunoşti un alt evreu, dar să zicem că nu mi-a inspirat acest lucru.
Tăcerea, care putea să fie din cauza jenei, păru să-l încurajeze să continue.
— Cred că faptul de a fi evreu nu are nicio importanţă, ca să fim sinceri. Dacă aşa vrei să fii, noroc bun, iar dacă nu vrei, nu te poate obliga nimeni. În ceea ce mă priveşte, sunt în primul rând englez, apoi polonez, şi toate celelalte vin după aceea. Nu-mi pasă că sunt alţii care ar alege ordinea inversă. E treaba lor.
— Bine spus, spuse Walter cu putere, pocnindu-şi degetele şi chicotind, şi doar în câteva cuvinte. Şi spui că vorbea bine englezeşte?
— Mai mult decât bine, domnule. O engleză clasică. Ne-ar putea da lecţii tuturor.
— Ca o profesoară, dacă am înţeles bine.
— Aceasta a fost impresia mea, spuse Landau. Profesoară de liceu, profesoară universitară. Se vedeau studiile, inteligenţa, spiritul.
— Nu putea oare să fie interpretă?
— Interpreţii buni ştiu să stea în umbră, după părerea mea, domnule. Această doamnă ieşea în evidenţă.
— Iată un răspuns bun, recunoscu Walter, arătându-şi butonii roz. Şi zici că purta verighetă?
— Da, domnule. Un inel de logodnă şi o verighetă. Acesta este de obicei primul lucru la care mă uit, iar în Rusia nu e ca în Anglia. Trebuie să te uiţi invers, pentru că verigheta se poartă pe mâna dreaptă. Rusoaicele nemăritate sunt o adevărată plagă şi divorţul este la ordinea zilei. Dă-mi una cu un soţ zdravăn şi cu doi-trei copilaşi care s-o oblige să se întoarcă seara acasă, şi s-ar putea să mă intereseze.
— Chiar voiam să te întreb despre asta. Crezi că avea copii? Da sau nu?
— Sunt convins, domnule.
— Hai, hai! E imposibil! exclamă Walter iritat, lăsându-şi colţul buzelor să-i cadă în jos. Doar n-oi fi vreun medium.
— Coapsele, domnule, coapsele. Demnitatea cu care le poartă chiar atunci când e speriată. Nu era nici o Iunonă, nici o silfidă. Era mamă, pur şi simplu.
— Înălţimea? strigă Walter cu o voce deosebit de ascuţită, ridicând din sprâncenele fără păr, cu un aer alarmat. Poţi să ne spui ce înălţimea avea? Gândeşte-te la tine. Compar-o cu înălţimea ta. Când eşti lângă ea, ridici ochii sau îi laşi în jos?
— Talie peste medie, v-am spus.
— Deci mai înaltă ca tine?
— Da.
— 1, 70m? 1,73?
— Mai curând 1,73, spuse Landau morocănos.
— Şi vârsta? Mai spune-o o dată. Ai ezitat prima oară.
— Dacă are mai mult de treizeci şi cinci de ani, nu-i arată. O piele frumoasă, o siluetă delicată, pe scurt, o femeie în floarea vârstei, mai ales din punct de vedere intelectual, domnule, răspunse Landau cu un zâmbet supus. Căci, chiar dacă-l găsea pe Walter dezagreabil din anumite puncte de vedere, Landau, ca toţi polonezii, avea o slăbiciune pentru excentrici.
— E duminică. Imaginează-ţi c-ar fi englezoaică. Te-ai aştepta să meargă la biserică?
— Oricum ar fi studiat problema din toate unghiurile, replică Landau, surprins de răspunsul său spontan. S-ar fi putut să creadă că Dumnezeu nu există sau dimpotrivă. Dar n-ar fi eludat problema aşa cum o facem noi. Ar fi studiat chestiunea serios, ar fi ajuns la o concluzie şi ar fi acţionat în consecinţă.
Într-o clipă, gesturile afectate ale lui Walter se topiră într-un zâmbet larg, ca la comandă.
— Mamă, ce bun eşti! declară el cu invidie. Cu ştiinţele cum stai? adăugă el, piţigăindu-se din nou.
— Aşa şi aşa. Câteva noţiuni rudimentare, asta-i tot. Ce-am apucat şi eu, de ici, de colo.
— Cu fizica cum stai?
— Nivel de liceu, nu mai mult, domnule. Am vândut manuale şcolare. Nu sunt sigur c-aş reuşi la un examen nici măcar acum. Dar să zicem că lecturile m-au ajutat să-mi dezvolt cunoştinţele.
— Ce înseamnă telemetria?
— N-am auzit în viaţa mea.
— Nici în engleză, nici în rusă?
— În nicio limbă, domnule. Telemetria a trecut pe lângă mine.
— Dar PEEC?
— Cum aţi zis, domnule?
— Posibilă-Eroare-de-Explorare-Circulară. Dumnezeule, păi a scris o mulţime despre asta în carnetele alea caraghioase pe care ni le-ai încredinţat! Să nu-mi spui că aceste patru majuscule nu ţi-au rămas în minte?
— Nu le-am observat. Cred că am trecut peste ele, asta e.
— Până ai ajuns la pasajul cu privire la cavalerul rus care agoniza în armura sa. De acolo n-ai mai sărit peste nimic. De ce?
— N-am făcut-o în mod deliberat de-acolo. Aşa s-a întâmplat.
— Bine, să zicem că aşa s-a întâmplat şi ţi-ai format o părere. Aşa este? În legătură cu ceea ce autorul ne transmitea. Ce părere?
— De incompetenţă, presupun. Nu sunt prea tari la chestia asta. La rusnaci mă refer. Fac gafe.
— Adică, ce gafe?
— În materie de rachete, de exemplu. Fac erori.
— Ce fel de erori?
— De toate felurile. Erori magnetice, erori de dirijare, orice or fi astea, n-am înţeles nimic. Asta-i treaba voastră, nu?
Proasta dispoziţie defensivă a lui Landau n-a făcut decât să dea o valoare şi mai mare mărturiei sale. Incapacitatea sa de a străluci în anumite domenii, spre marele său regret, le dădea asigurări, cum o dovedeau acum gesturile de uşurare ale lui Walter.
— Cred că s-a descurcat bine, declară acesta, ca şi cum Landau n-ar fi fost de faţă, dând din nou din mâini, de data aceasta într-un gest teatral, pentru a conchide cu emfază: Ne spune ceea ce-şi aminteşte. Nu încearcă să inventeze ca să facă povestea mai frumoasă. N-ai face aşa ceva, nu-i aşa, Niki? adăugă el îngrijorat, desfăcându-şi picioarele ca şi cum l-ar fi mâncat între ele.
— Nu, domnule, nu vă fie teamă.
— N-ai făcut-o? Vreau să spun că, mai devreme sau mai târziu, vom descoperi, şi atunci tot ceea ce mi-ai spus îşi va pierde din valoare.
— Nu, domnule, e aşa cum v-am spus. Nici mai mult, nici mai puţin.
— Sunt sigur că aşa este, le zise Walter colegilor săi pe un ton natural de încredere, înfundându-se din nou în fotoliu. Cel mai dificil lucru în meseria noastră, de altfel ca în orice altă meserie, este să spui: „Cred”. Niki este o sursă naturală, o adevărată raritate. Dac-ar fi mai mulţi oameni ca el, nimeni n-ar mai avea nevoie de noi.
— El este Johnny, explică Ned, făcând pe aghiotantul.
Johnny avea un păr cenuşiu ondulat, o bărbie proeminentă şi un dosar plin cu telegrame cu aspect oficial. Cu lanţul său de ceas, aur sută la sută, şi costumul gri antracit de comandă, putea să încarneze foarte bine în ochii unei barmaniţe străine tipul de englez. Dar nu în ochii lui Landau.
— Niki, în primul rând trebuie să-ţi mulţumim, amice, spuse Johnny, într-o americană tărăgănată de pe Coasta de Est. Noi, beneficiarii mai mari, sugeră tonul său superior. Noi, acţionarii majoritari. Mă tem că ăsta e Johnny. Un bun ofiţer, dar incapabil să nu facă apel la supremaţia americană. Câteodată mă gândesc că asta e diferenţa între spionii americani şi spionii noştri. Americanii, care au putere şi bani, îşi flutură norocul. Le lipseşte acel instinct al disimulării, care ne este atât de natural nouă, britanicilor.
Oricum, Landau se zbârli pe loc.
— Te superi dacă-ţi pun câteva întrebări? spuse Johnny.
— Nu, dacă e de acord Ned, răspunse Landau.
— Bineînţeles, accentuă Ned.
— Deci, ne aflăm în acea noapte la târgul audio. OK, amice?
— Mai curând seară, Johnny.
— O conduci pe femeie, pe Ekaterina Orlova, până la scară. Acolo unde se află gardienii. Îţi iei rămas-bun.
— Mă ţine de braţ.
— Te ţine de braţ, perfect. În faţa gardienilor. O urmăreşti cum coboară scările. Ai urmărit-o până-n stradă, amice?
Nu-l mai auzisem pe Johnny folosind cuvântul „amice”, aşa că am presupus că vrea să-l prindă cumva pe Landau, una dintre şmecheriile pe care psihologii din serviciul Agenţiei o recomandă membrilor acestora.
— Aşa e. Am văzut-o, răspunse sec Landau.
— Ieşind în stradă? Chiar în stradă? Fă o pauză şi gândeşte-te, îi sugeră el cu falsa expansivitate a unui avocat.
— A ieşit în stradă şi, cu ocazia asta, din viaţa mea.
Johnny aşteptă, până fu sigur că toţi ceilalţi îşi dădeau seama că aştepta, iar Landau în mod special.
— Niki, amice, în ultimele douăzeci şi patru de ore, am plasat oameni la capul acelei scări. Nimeni nu poate vedea strada de acolo.
Chipul lui Landau se întunecă, nu de jenă, ci de furie.
— Am văzut-o coborând scările. Am văzut-o traversând holul până la ieşirea în stradă. Nu s-a reîntors. Doar dacă n-a mutat cineva strada în ultimele douăzeci şi patru de ore, ceea ce sub Stalin s-ar fi putut întâmpla. Îţi garantez…
— Să continuam, domnilor, îi întrerupse Ned.
— Ai văzut pe cineva în spatele ei? întrebă Johnny, hărţuindu-l pe Landau.
— Când cobora scările sau când ieşea în stradă?
— În ambele cazuri, amice, în ambele.
— Nu, n-am văzut. N-am văzut-o ieşind în stradă, nu-i aşa, pentru că tocmai mi-ai spus că n-am văzut-o. Atunci de ce să nu răspunzi tu la întrebări şi să le pun eu?
În timp ce Johnny se lăsa alene în scaun, Ned interveni.
— Niki, unele lucruri trebuie examinate foarte îndeaproape. Miza este foarte mare, iar Johnny trebuie să respecte ordinele.
— Şi eu contez cât de cât, zise el. Sunt în joc spusele mele şi nu-mi place să fie puse sub semnul întrebării de un american care nici măcar nu este cetăţean britanic.
Johnny îşi consultă din nou dosarul.
— Niki, dacă eşti amabil, vrei să ne descrii dispozitivele de securitate de la acest târg, cel puţin, aşa cum le-ai remarcat?
Landau trase aer în piept, tensionat.
— Păi… începu el. Erau cei doi poliţişti tineri, în uniformă, care se vânturau prin holul hotelului. Sunt băieţii care ţin lista cu toţi ruşii care vin şi pleacă. Normal. Apoi, sus, în hol, erau ăia răi, poliţiştii în civil. Gură-cască, cărora ei le spun toptunîi, adăugă el pentru Johnny. După vreo două zile îi recunoşti fără probleme. Nu cumpără nimic, nu fură exponatele din standuri, nu-ţi cer eşantioane şi întotdeauna sunt însoţiţi de unul cu părul bălai, dar să nu mă întrebaţi de ce. Erau trei băieţi din ăştia acolo şi nu s-au schimbat toată săptămâna. Ei au fost cei care au urmărit-o cu privirea în timp ce cobora scările.
— Ca pe oricine altcineva, amice.
— După câte ştiu eu, ca pe oricine altcineva, dar aştept să mi se spună că greşesc.
— N-ai remarcat oare şi două doamne de o vârstă incertă, cu părul cărunt, care veneau în fiecare zi la târg, ajungeau devreme, plecau târziu, care nu cumpărau nimic, care nu intrau în negocieri cu niciunul dintre expozanţi, care n-aveau niciun fel de motiv valabil să frecventeze târgul?
— Vorbiţi despre Gert şi Daisy, presupun?
— Poftim?
— Cele două capre bătrâne de la comitetul bibliotecilor. Veneau acolo pentru bere. Plăcerea lor cea mai mare era să umfle broşurile din stand şi să pună mâna pe tot ce se dădea gratuit. Le-am botezat Gert şi Daisy, după o emisiune britanică de radio foarte populară în timpul războiului şi puţin după aceea.
— Şi nu ţi-a trecut prin cap că aceste două doamne ar putea îndeplini o misiune de supraveghere?
Ned încercă să-l oprească pe Landau cu un gest ferm din mână, dar era prea târziu.
— Johnny, spuse Landau fierbând de furie. Ne aflam la Moscova, da? Moscova, în Rusia, amice. Dacă aş fi stat într-adevăr să cercetez cine avea o misiune de securitate şi cine nu, n-aş fi ajuns niciodată să ies din pat dimineaţa şi nici să mă culc în el seara. După câte ştiu, acolo şi păsărelele din copaci sunt înţesate cu microfoane.
Dar Johnny îşi înfundase din nou nasul în veşnicele sale telegrame.
— Spui că Ekaterina Borisovna Orlova a remarcat că standul alăturat, al firmei Abercrombie & Blair, fusese gol în ziua precedentă, aşa e?
— Da, aşa am spus.
— Dar cu o zi înainte nu ai văzut-o, aşa e?
— Da.
— Pretinzi, de asemenea, că nu-ţi scapă privirii niciodată o femeie drăguţă.
— E adevărat. Mulţumesc şi să dea Domnul s-o ţin tot aşa!
— În cazul acesta, nu crezi că ar fi trebuit s-o remarci cu o zi înainte?
— Îmi mai scapă şi mie câte una, mărturisi Landau, îmbujorându-se din nou. Când stau cu spatele, când sunt aplecat peste masă sau când mă uşurez la toaletă. S-ar putea ca atenţia mea să fie distrasă pentru o clipă.
Johnny devenise din nou impasibil.
— Ai rude în Polonia, nu-i aşa, domnule Landau? Cuvântul „amice” îşi îndeplinise misiunea, întrucât la ascultarea înregistrării am remarcat că renunţase la el.
— Da, am.
— Ai o soră mai mare, care ocupă un post înalt în administraţia poloneză?
— Sora mea lucrează la Ministerul Sănătăţii în calitate de inspector al spitalelor. Nu este un post prea înalt şi a depăşit vârsta pensionării.
— Ai fost vreodată, direct sau indirect, ţinta avertizată a unor presiuni sau şantaje din partea unor agenţii din blocul comunist sau a unor terţi care acţionau în numele lor?
Landau se întoarse către Ned.
— Ce fel de ţintă? Mă tem că engleza mea lasă de dorit.
— Conştientă, preciza Ned cu un surâs în colţul gurii. Conştientă. La curent. Avertizată.
— Nu, n-am fost, spuse Landau.
— În cursul călătoriilor în ţările din Răsărit, ai avut relaţii intime cu femei de-acolo?
— M-am culcat cu unele dintre ele, dar nu m-am confesat nici uneia.
Walter, ca un şcolar obraznic, lăsă să-i scape un icnet de râs, cu umerii ridicaţi până în gât şi acoperindu-şi cu mâna dinţii strâmbi. Johnny însă continuă cu încăpăţânare:
— Domnule Landau, ai fost vreodată în contact cu serviciile secrete ale vreunei ţări aliate sau ostile, indiferent care?
— Nu.
— Ai vândut vreodată informaţii vreunei persoane de vreo profesiune sau stare socială oarecare – din presă, de la o agenţie de investigaţii, din poliţie, din armată – pentru vreun scop oarecare, chiar inofensiv?
— Categoric, nu!
— Şi nu eşti sau n-ai fost vreodată membru al vreunui partid comunist sau al oricărei organizaţii pacifiste, sau al unei grupări simpatizante a acestei cauze.
— Sunt supus britanic, replică Landau, împingând în afară mica lui bărbie de polonez.
— Şi nu ai vreo idee, oricât de vagă, oricât de confuză, cu privire la mesajul general al documentelor care ţi-au trecut prin mână?
— Nu mi-au trecut prin mână. Le-am transmis.
— Dar le-ai citit.
— Ce am putut, am citit o parte din ele. Apoi am renunţat, aşa cum v-am spus.
— De ce?
— Din decenţă, dacă vreţi să ştiţi. Acea decenţă care încep să cred că pentru dumneata nu înseamnă nimic.
Johnny însă, departe de a roşi, scotocea cu răbdare în dosarul său. Scoase un plic şi din plic un teanc de fotografii, format carte poştală, pe care le etală pe masă ca pe nişte cărţi de joc. Unele erau neclare, altele – cu raster mare. Câteva aveau o umbră în prim-plan. Se vedeau femei coborând treptele unui imobil cu aspect sinistru, destinat birourilor. Unele în grup, altele – singure. Unele duceau o sacoşă, altele ţineau capul în jos fără să aibă nimic în mână. Landau îşi aduse aminte că, după câte se spunea la Moscova, angajatele aveau obiceiul de a se strecura afară la ora prânzului să-şi facă cumpărăturile; îşi umpleau buzunarele cu ceea ce aveau nevoie, lăsându-şi plasele pe birouri, la vedere, ca lumea să creadă că ieşiseră să dea o raită pe coridor.
— Ea e! izbucni Landau arătând-o pe femeie cu degetul.
Johnny recurse din nou la una din şmecheriile lui avocăţeşti. Era într-adevăr mult prea inteligent pentru genul ăsta de tâmpenii, dar asta nu-l oprea să le facă. Arboră un aer decepţionat şi profund neîncrezător. Arătă ca şi cum l-ar fi surprins pe Landau minţind. Banda video a acestui interogatoriu îl arată şarjându-şi exagerat rolul.
— Cum dracului poţi să fii atât de sigur, pentru numele lui Dumnezeu? N-ai văzut-o în viaţa ta în palton.
Landau nu-şi pierdu cumpătul.
— Asta e, e Katia, spuse el hotărât. Aş recunoaşte-o dintr-o mie. Katia. Are părul ridicat, dar este ea. Katia. Şi plasa e aceeaşi, din plastic. Continuă să privească atent fotografia. Şi verigheta. Pentru o clipă, păru să uite că nu este singur. Dacă ar fi nevoie, aş face acelaşi lucru şi mâine pentru ea, murmură el. Şi poimâine.
Ceea ce duse la sfârşitul satisfăcător al interogatoriului ostil luat de Johnny.
Cu fiecare zi care trecea, cu fiecare întrevedere misterioasă care urma, niciodată de două ori în acelaşi loc, niciodată cu aceiaşi oameni, cu excepţia lui Ned, Landau avea din ce în ce mai mult senzaţia că lucrurile progresau către punctul culminant. Într-un laborator de ascultări, în spatele zonei Portland Place, s-au pus să asculte înregistrări cu voci feminine, rusoaice vorbind englezeşte şi rusoaice vorbind ruseşte. Dar n-a recunoscut vocea Katiei. Altă dată, spre neliniştea lui Landau, şedinţa a fost dedicată finanţelor, nu ale lor, ci ale lui Landau. Declaraţiile sale bancare – de unde dracu’ şi le-au procurat? – recipisele de impozite, fluturaşii cu salariile, economiile, împrumuturile, poliţele de asigurări… mai rău decât fiscul!
— Ai încredere în noi, Niki, spuse Ned, dar zâmbetul său sincer şi liniştitor îl convinse pe Landau că Ned se zbătuse mult, într-un fel sau altul, ca să-l apere faţă de alţii şi că lucrurile erau pe cale de a se aranja.
„Îmi vor oferi o slujbă, gândi el luni. Vor să facă din mine un spion, asemenea lui Barley.”
„Vor să îndrepte lucrurile în legătură cu tatăl meu, douăzeci de ani după moartea sa”, îşi spunea el marţi.
Miercuri dimineaţă, Sam, şoferul, sună la el pentru ultima oară şi totul se lămuri.
— Unde mergem azi, Sam? întrebă vesel Landau. La Turnul Însângerat?
— La Sing Sing, replică Sam şi izbucniră amândoi într-un râs copios.
Sam însă nu-l conduse nici la Turn, nici la Sing Sing, ci la o intrare laterală a unuia dintre ministerele de la Whitehall, ale căror uşi, doar cu unsprezece zile mai înainte, Landau încercase fără succes să le forţeze. Brock, omul cu ochii cenuşii, îl conduse pe o scară de serviciu şi dispăru. Landau intră într-o încăpere mare, care dădea către Tamisa, şi se trezi în faţa unui şir de bărbaţi aşezaţi la o masă. La stânga, stătea Walter, cu cravata bine potrivită şi cu părul lins spre spate. La dreapta, stătea Ned. Amândoi cu un aer grav. Între ei, cu palmele lipite pe masă, un bărbat mai tânăr, cu fălcile strânse şi cu un rictus sever, purtând un costum elegant şi având manşetele ieşite din mâneci, vizibil superiorul celor doi, şi care nu avea aerul că ar juca în acelaşi film cu ei, comentă Landau mai târziu. Era lustruit, cu buzele strânse şi părea pus la patru ace, ca pentru o apariţie la televiziune. Îi surâsese norocul, dar nu numai în privinţa banilor. Avea patruzeci de ani şi era în plină ascensiune, dar lucrul cel mai rău era aerul său de inocenţă. Părea prea tânăr pentru a i se încredinţa crimele unor adulţi.
— Numele meu este Clive, îi spuse el cu o voce scăzută. Pofteşte, Landau. Nu ştim ce să facem cu tine.
În spatele lui Clive – peste toţi ceilalţi, de fapt – Niki Landau mă descoperi cam târziu pe mine. Bătrânul Palfrey. Remarcând că m-a văzut, Ned zâmbi şi făcu din prezentare un întreg spectacol.
— Niki, ţi-l prezint pe Harry, minţi el.
Nimeni nu avusese până atunci dreptul să primească o descriere a statelor lui de serviciu, însă Ned îmi oferi una.
— Harry este arbitrul nostru local. El are grijă ca fiecare să fie tratat echitabil.
— Drăguţ, spuse Landau.
Acesta este momentul din istoria acestei afaceri când eu mi-am făcut modesta intrare în scenă ca băiat bun la toate, jurist, conciliator, rezerva echipei şi în cele din urmă cronicar; când Rosencrantz, când Guildenstern şi doar ocazional Palfrey.
Şi pentru a se ocupa şi mai bine de Landau, mai era şi Reg, un roşcovan mare şi liniştitor. Reg îl conduse pe Landau către un scaun aflat în mijlocul camerei, apoi se aşeză lângă el pe un altul. Reg îi plăcu pe loc lui Landau – lucru foarte normal, întrucât Reg era de meserie asistent social, iar clientela sa cuprindea transfugi, terenagii puşi pe tuşă, agenţi prăjiţi, precum şi alţi bărbaţi şi femei a căror loialitate faţă de Anglia s-ar fi putut toci dacă n-ar fi existat bătrânul Reg Wattle şi blânda sa soţie, Berenice, ca să-i ţină de mână.
— Ai făcut o treabă foarte bună, dar nu putem să-ţi explicăm fără riscuri de ce a fost bună, continuă Clive cu vocea sa seacă, în momentul în care Landau se aşezase confortabil. Chiar puţinul pe care-l ştii e prea mult şi nu putem să te lăsăm să bântui prin Europa de Răsărit, având în minte secretele noastre. E prea primejdios. Atât pentru tine, cât şi pentru cei implicaţi în această afacere. Deşi ne-ai făcut un mare serviciu, ai devenit un motiv de îngrijorare majoră. În vreme de război, ai fi riscat închisoarea, plutonul de execuţie sau mai ştiu eu ce. Dar nu suntem în război, cel puţin oficial.
În cursul micii sale ascensiuni prudente către putere, Clive învăţase să zâmbească. Este o armă necinstită atunci când este folosită împotriva unor oameni prietenoşi, cam aşa cum este tăcerea la telefon. Dar Clive nu ştia nimic despre necinste, pentru că ignora totul în legătură cu opusul ei. În ceea ce priveşte pasiunea, ea trebuie folosită atunci când vrei să convingi pe cineva.
— La urma urmei, ai putea arăta cu degetul către nişte persoane foarte importante, continuă el cu un glas atât de scăzut, încât toţi ceilalţi au tăcut mâlc ca să-l audă. Ştiu că n-ai face-o în mod deliberat, dar, când eşti prins cu cătuşele de un calorifer, nu ai prea mult de ales. Oricum, în cele din urmă cedezi.
Atunci când Clive consideră că-l speriase destul de mult pe Landau, se întoarse către mine, îmi făcu un semn uşor din cap, urmărindu-mă în timp ce-mi deschideam servieta impozantă de piele, pe care o adusesem cu mine. Am scos documentul lung pe care-l pregătisem, stipulând că Landau renunţa definitiv la orice călătorie în spatele Cortinei de Fier, că nu va părăsi niciodată ţara fără să-l anunţe pe Reg cu atâtea zile înainte, detaliile urmând să fie stabilite între ei doi, şi că Reg va avea grijă de paşaportul lui Landau ca să prevină orice fel de neplăcere. În fine, că va accepta irevocabil prezenţa lui Reg în viaţa lui sau a altcuiva numit de autorităţi în locul lui Reg în calitate de confident, filosof şi arbitru discret al tuturor afacerilor sale de orice fel, inclusiv problema delicată a impozitării sumei de o sută de mii de lire, menţionată pe cecul ataşat documentului, plătibilă la agenţia Fulham a unei bănci engleze deosebit de plicticoase.
În afară de asta, pentru a fi în mod regulat speriat de autorităţi, va trebui să se prezinte la fiecare şase luni în faţa lui Harry, consilierul juridic al Serviciului, pentru a i se aduce aminte de angajamentele luate în privinţa păstrării secretului; adică în faţa bătrânului Palfrey, cândva amant al lui Hannah, un om atât de lovit de viaţă, încât putea fi însărcinat cu toată încrederea să-i menţină la verticală pe alţii. În plus, în virtutea celor de mai sus, ca o consecinţă şi ca un efect al lor, întreaga problemă privind o anumită rusoaică şi manuscrisul prietenului ei, precum şi conţinutul numitului manuscris – oricât de mult sau de puţin ar fi înţeles el din importanţa acestora – şi privind rolul jucat de un anumit editor englez va trebui să fie declarată din acest moment în mod solemn inexistentă, înmormântată, fără valoare şi ştearsă de pe faţa pământului de aici înainte în vecii vecilor. Amin.
Acest document fusese redactat doar într-un singur exemplar şi urma să zacă în seiful meu până când urma să fie tocat sau ajungea praf şi pulbere din cauza vechimii. Landau îl citi de doua ori în timp ce Reg îl citea peste umărul său. Apoi Landau se cufundă un timp în propriile gânduri, fără să dea prea mare atenţie celor care-l urmăreau sau care doreau ca el să semneze şi să înceteze astfel să mai constituie o problemă. Landau ştia că în această clipă el era cumpărătorul, şi nu vânzătorul.
Se revăzu în gând stând la fereastra camerei sale de hotel de la Moscova. Îşi reaminti cât de mult îşi dorise să-şi pună în cui ghetele de călător şi să aibă parte de o viaţă mai tihnită. Îi trecu prin cap ideea şugubeaţă că însuşi Creatorul său îi luase spusele drept bune şi îi îndeplinise dorinţa. Fapt care, spre neliniştea tuturor, îl făcu să izbucnească în râs.
— Ei bine, Harry, sper că Johnny yankeul achită nota de plată, spuse Landau.
Gluma sa fu însă primită cu răceala care o merita, pentru că, din întâmplare, aşa şi stăteau lucrurile. Aşa că Landau luă stiloul lui Reg şi semnă documentul, pe care mi-l remise şi mă urmări cum îmi puneam şi eu semnătura mea ca martor, Horatio B. De Palfrey, care, după douăzeci de ani de practică, ajunsese atât de ilizibilă, încât, dacă aş fi semnat „Supa de Roşii Heinz”, nici Landau, nici altcineva nu ar fi observat diferenţa. Am pus preţiosul document în coşciugul său de piele şi am închis încetişor capacul. Au urmat strângeri de mână, asigurări reciproce, iar Clive murmură:
— Îţi suntem foarte recunoscători, Niki, întocmai ca în filmul în care Landau se convingea periodic că este unul dintre eroi.
Apoi, din nou, îi strânseră mâna lui Landau şi-l priviră îndepărtându-se maiestuos, în lumina apusului de soare, sau, mai exact, îndepărtându-se cu un pas dezinvolt pe coridor, pălăvrăgind cu Reg Wattle, care era de două ori cât el. Apoi toată lumea a aşteptat cu nerăbdare să asculte înregistrările discuţiei, pentru care obţinusem toate autorizările necesare, sub pretextul irefutabil al interesului imens manifestat de către americani.
I-au pus apoi sub ascultare telefoanele de la birou şi de acasă, i-au citit corespondenţa şi i-au fixat o baliză radiomobilă pe puntea din spate a mult iubitului său Triumph decapotabil.
L-au spionat în orele libere şi au recrutat până şi o dactilografă din biroul său, care să nu-l scape din ochi, ca pe un „străin suspect” în ultimele sale săptămâni de preaviz.
I-au plasat potenţiale iubite pe terenul lui de vânătoare obişnuit din baruri. Dar, în ciuda acestor precauţii fastidioase şi inutile, dictate de acelaşi intens interes american, au dat chix. Nici cel mai mic ecou de lăudăroşenie sau de indiscreţie nu a ajuns la urechile lor. Landau nu se plângea niciodată, nu se fălea cu niciun prilej, n-a încercat niciodată să-şi facă publicitate. A devenit, de fapt, unul din puţinele episoade din meseria noastră încheiate în mod fericit.
A fost prologul perfect. N-a mai reapărut niciodată.
N-a încercat niciodată să intre în contact cu Barley Scott Blair, marele spion englez, în a cărui admiraţie a trăit până la sfârşitul vieţii sale. Până şi la inaugurarea magazinului video când şi-ar fi dorit mai mult decât orice pe lume să se afle în prezenţa acestui mare erou britanic pe cât de secret, pe atât de adevărat – nu a încercat să încalce regulamentul. I-a fost probabil suficientă satisfacţia de a şti că, într-o noapte, la Moscova, atunci când iubita lui ţară a apelat la el, a reuşit să se comporte ca acel gentleman englez care a visat toată viaţa să fie. Sau poate că polonezul din el era fericit că i-a tras un bobârnac în nas Ursului rus, vecinul său. Sau poate că amintirea Katiei a fost cea care l-a întărit în loialitatea sa: Katia cea puternică, virtuoasă, curajoasă şi frumoasă, care, în ciuda propriei frici, a avut grijă să-l avertizeze cu privire la primejdiile care-l ameninţau. „Trebuie să crezi în ceea ce faci.”
Iar Landau crezuse. Şi a fost deosebit de mândru că făcuse acest lucru, aşa cum ar trebui să fie fiecare dintre noi.
Până şi magazinul său de casete video prospera. A făcut senzaţie. Cam pretenţios pentru gustul unora, inclusiv al poliţiei din Golders Green, cu care a trebuit să am un schimb prietenesc de cuvinte. Pentru alţii însă, acest magazin era un adevărat dar ceresc.
Mai presus de orice, am reuşit să-l iubim deoarece el ne vedea aşa cum doream noi să fim văzuţi: depozitarii atotştiutori, capabili şi eroici, ai sănătăţii interne a marii noastre naţiuni. Un punct de vedere pe care Barley n-a părut niciodată dispus să-l împărtăşească, şi cu atât mai puţin Hannah n-a putut-o face, cu toate că ea n-a avut decât o viziune exterioară a acestui loc unde nu mă putea urma, acest templu al compromisului absolut şi, ca atare, potrivit raţionamentului ei inflexibil, un templu al disperării.
— E clar că nu acesta este remediul, Palfrey, îmi spusese ea doar cu câteva săptămâni înainte, când, dintr-un motiv oarecare, încercam să laud meritele Serviciului. Mi se pare mai curând a fi o boală.