Adevărul insesizabil de care vorbea Ned ieşi încet-încet la iveală printr-o serie de percepţii distorsionate, ceea ce se întâmplă în general în lumea noastră secretă.
La orele optsprezece Barley a fost văzut ieşind din birourile VAAP, după cum ne semnalau în prezent cu insistenţă ecranele noastre. A fost un moment de panică, socotindu-se că s-ar putea să fie beat. Pentru că Zapadnîi era un bun prieten de pahar şi s-ar fi putut foarte bine să fi băut împreună o votcă de adio. Ieşi însoţit de Zapadnîi. S-au îmbrăţişat cu efuziune în prag, Zapadnîi congestionat la faţă şi cu mişcări cam nervoase, iar Barley rigid, de unde şi îngrijorarea supraveghetorilor că ar putea să fie beat şi hotărârea lor ciudată de a-l fotografia, ca şi cum, prin imortalizarea momentului, ar fi putut într-un fel sau altul să-l trezească. Şi întrucât aceasta este ultima sa fotografie de la dosar, vă puteţi imagina cât de multă atenţie i s-a dat. Zapadnîi este în braţele lui Barley, iar în îmbrăţişarea lor se simte forţa. Cel puţin din partea lui Barley. În imaginaţia mea, chiar dacă altcineva nu s-a gândit la acest lucru, s-ar zice că Barley îl susţinea pe bietul Zapadnîi pentru a-i insufla curajul de a-şi ţine jumătatea sa de promisiune. Era ca şi cum i-ar fi inspirat literalmente curaj. Culoarea trandafirie pare ciudată. Imobilul în care se afla VAAP acum, pe Bolşaia Bronaia, în centrul Moscovei, a fost cândva o şcoală. A fost construită, presupun eu, pe la începutul secolului. Ferestre mari, faţadă tencuită. Iar această faţadă a fost zugrăvită în anul acela. În roz-deschis. În fotografie, rozul se transformase în oranj ca focul, probabil din cauza ultimelor raze ale unui soare roşu. Cei doi oameni îmbrăţişaţi erau astfel prinşi într-un păgân halou stacojiu. Unul dintre pândari intră chiar în vestibul, pretextând că vrea să se ducă la cafenea, pentru a încerca să prindă aceeaşi scenă din unghi opus. Însă un bărbat înalt i-a stat în cale, urmărind scena de pe trotuar. Nimeni nu l-a identificat. La chioşcul de ziare, un al doilea bărbat, tot înalt, sorbea fără multă convingere dintr-o ceaşcă, având ochii îndreptaţi către cele două personaje îmbrăţişate.
Pândarii nu au reţinut zecile de oameni care au intrat şi au ieşit din clădirea VAAP în cele două ore în care Barley s-a aflat înăuntru. Ar fi fost imposibil. De unde să ştie dacă vizitatorii veniseră să cumpere copyright-uri sau secrete.
Barley s-a întors la hotel. La bar, a luat un păhărel cu un grup de prieteni editori, printre care Henziger, care a putut să confirme, spre marea uşurare a Londrei, că Barley nu era beat, ci, dimpotrivă, că era foarte calm şi dus pe gânduri.
Barley a menţionat în treacăt că aştepta un telefon de la unul din lacheii lui Zapadnîi… „Încercam încă să croşetăm treaba cu Transsiberianul.” Cam pe la orele nouăsprezece mărturisi că-i era o foame de lup, aşa că Henziger şi cu Wicklow l-au dus la restaurantul japonez, împreună cu două fete încântătoare de la Simon & Schuster. Wicklow conta ca ele să-l ajute pe Barley să se destindă în mod agreabil înainte de întâlnirea de seară.
În timpul cinei, Barley s-a dovedit atât de scânteietor, încât fetele au încercat să-l convingă să se întoarcă cu ele la Naţional, unde un grup de editori americani dădea o petrecere. Barley le-a răspuns că avea o întâlnire, dar că va veni poate mai târziu, dacă întâlnirea sa nu ţinea prea mult.
La orele douăzeci fix, după ceasul lui Wicklow, Barley fu chemat la telefon. A preluat legătura în restaurant, la mai puţin de cinci metri de masa la care erau aşezaţi: Wicklow şi Henziger au ciulit urechile din reflex profesional. Wicklow îşi aduce aminte că l-a auzit spunând: „Asta este tot ceea ce mă interesează”. Henziger crede că a auzit: „Ne-am înţeles”, dar putea să fie foarte bine: „Nu ne-am înţeles” sau chiar: „Nu ne-am înţeles încă”.
Oricum ar fi fost, Barley s-a reîntors la masă furios şi s-a plâns lui Henziger că nenorociţii ăia cereau şi mai mulţi bani. Henziger interpreta toate astea mai curând ca pe un semn de tensiune nervoasă, decât ca pe un semn de cine ştie ce mare îngrijorare pentru Transsiberian.
Un sfert de oră mai târziu, telefonul sună din nou. Barley reveni la masă zâmbind.
„Merge, îi spuse el jubilând lui Henziger. Semnat, parafat şi livrat. Ei nu se răzgândesc niciodată după ce au bătut palma.”
Henziger şi Wicklow aplaudară, iar Henziger remarcă: „Ne-ar fi de folos mai mulţi asemenea oameni la Moscova!”
Se pare că nu i-a trecut nici unuia dintre ei prin cap că Barley nu se arătase niciodată atât de entuziast faţă de un contract editorial. Dar, în fond, ce urmăreau ei decât marea lovitură din noaptea aceea?
Convorbirea lui Barley din timpul cinei avea să fie minuţios reconstituită după aceea, dar fără niciun rezultat. Era vorbăreţ, dar nu nervos. A discutat despre jazz şi despre idolul sau, Slim Gaillard. Cei mari au fost întotdeauna în afara legii, susţinea el. Jazzul nu însemna nimic dacă nu era o formă de protest. Până şi propriile reguli trebuiau să fie încălcate de către adevăraţii improvizatori, afirma el.
Iar toată lumea a fost de acord cu el, da, da, trăiască revolta, trăiască individul, jos oamenii în cenuşiu! Cu excepţia faptului că nimeni nu interpreta cuvintele lui cum trebuia. Şi, din nou, de ce s-o fi făcut?
La orele douăzeci şi unu şi zece, având mai puţin de două ore de omorât, Barley anunţă că s-ar întinde puţin în cameră, că avea de scris câteva scrisori şi câteva probleme de afaceri de clarificat. Atât Wicklow, cât şi Henziger s-au oferit să-l ajute, întrucât li se ordonase ca, în măsura posibilului, să nu-l lase singur.
Barley însă le refuză oferta, iar ei n-aveau cum să insiste. Henziger, deci, îşi luă postul în primire în camera de alături, iar Wicklow se instală în hol, în timp ce Barley se întinsese, cu toate că în realitate el n-ar fi putut să se întindă nici măcar o secundă, pentru că tot ce a reuşit să facă într-un timp atât de scurt ţine de eroism.
Scrise cinci scrisori, ca să nu mai menţionăm două telefoane în Anglia, câte unul la fiecare din copiii săi, ambele interceptate în Regatul Unit şi retransmise la Grosvenor Square, dar niciunul din acestea nefiind de interes operaţional. Pe Barley îl interesa să afle veşti de la familie şi, în special, ce face nepoţica lui de patru ani. Insistă să-i fie adusă la telefon, dar micuţa a fost prea sfioasă sau prea obosită ca să vorbească cu el. Când fiica sa, Anthea, l-a întrebat care mai era viaţa lui amoroasă, el i-a răspuns: „Completă”, răspuns socotit cam neobişnuit, dar şi împrejurările erau neobişnuite.
Ned a fost singurul care a remarcat că Barley nu a menţionat nimic de reîntoarcerea sa în Anglia a doua zi, însă Ned nu mai era decât o voce în deşert, iar Clive se gândea serios, oricum, să-i retragă cazul.
Barley a scris şi două scrisori mai scurte, una lui Henziger şi alta lui Wicklow. Întrucât, aparent, ele nu fuseseră deschise, după cum au putut constata ulterior cei de la laborator şi, întrucât – fapt şi mai remarcabil – hotelul le-a livrat prompt la orele opt dimineaţa, a doua zi, exact la camerele al căror număr era înscris pe plic, s-a dedus că aceste scrisori făceau parte din problemele pe care le negociase Barley în timp ce se afla în interiorul clădirii VAAP.
Scrisorile îi anunţau pe cei doi interesaţi că, dacă părăseau în aceeaşi zi ţara fără zgomot, luând-o pe Mary Lou cu ei, nu li se va întâmpla nimic. Barley adăugase un cuvânt cald pentru fiecare din ei:
„Wickers, ai într-adevăr stofă de editor. Dă-i înainte!”
Iar pentru Henziger: „Jack, sper că aceasta nu te va obliga să te retragi prematur la pensie în Salt Lake City. Spune-le că oricum n-ai avut încredere în mine. Nici eu n-am avut încredere în mine, aşa că de ce să fi avut tu?”
Niciun fel de predică, niciun fel de citare de circumstanţă, extrase din dezordonata sa rezervă. Barley, se pare, se descurcă foarte bine fără ajutorul înţelepciunii altora.
La orele douăzeci şi două, părăsi hotelul însoţit doar de Henziger. Au cerut să fie lăsaţi la marginea nordică a oraşului, acolo unde Cy şi Paddy aşteptau din nou în camionul de supraveghere. De data aceasta, Paddy era la volan. Henziger se aşeză lângă el, iar Barley se urcă în spate cu Cy, îşi scoase haina, şi-l lăsă pe Cy să-i pună harnaşamentul cu microfoane şi să-i dea ultimele indicaţii operaţionale pentru a-l aduce la zi: că avionul lui Goethe, venind de la Saratov, ajunsese la timp la Moscova, că un bărbat ce corespundea descrierii lui Goethe intrase în imobilul lui Igor cu patruzeci de minute în urmă.
Curând după aceea, ferestrele apartamentului-ţintă se luminară.
Cy îi înmână lui Barley două cărţi, un volum broşat din From Here to Eternity, ce conţinea lista de cumpărături, şi un altul mai gros, legat în piele, disimulând un aparat de bruiaj, ce se activa prin simpla deschidere a copertei întâi. Barley se jucase cu unul dintre acestea la Londra şi se pricepea foarte bine să-l folosească. Microfoanele sale de contact au fost reglate de aşa manieră încât să neutralizeze impulsurile aparatului, spre deosebire de microfoanele normale din perete. Barley cunoştea şi dezavantajul acestui aparat de bruiaj. Prezenţa lui în încăpere era detectabilă. Dacă în apartamentul lui Igor erau instalate microfoane, cei de la ascultare puteau să-şi dea imediat seama că era folosit un aparat de bruiaj. Atât Londra, cât şi Langley au considerat că merită riscul.
Dar a fost neglijat celălalt risc, şi anume acela că aparatul ar putea să cadă în mâinile duşmanului. Era încă în faza de prototip, iar pentru punerea lui la punct au fost necesari mai mulţi ani de cercetare şi s-a investit o mică avere.
La douăzeci şi două şi cincizeci şi patru, exact în momentul în care părăsea camionul de supraveghere, Barley îi înmâna lui Paddy un plic şi-i spuse: „Acesta este pentru Ned personal, în cazul în care mi se întâmplă ceva”. Paddy strecură plicul în buzunarul interior al hainei. Observă că era un plic gros şi, atât cât putea să-şi dea seama în penumbră, nu avea destinatar.
Relatarea cea mai vie a traseului urmat de Barley între camion şi imobil nu a fost oferită în termenii riguros militari ai lui Paddy şi cu atât mai puţin ai lui Cy, al cărui stil amintea discursurile lui Haig, ci de bunul său prieten Jack Henziger, cu tonul său exuberant, care îl escortase până la intrare. Barley n-a scos un cuvânt, a spus el, n-a scos nici Jack. Nu voiau să fie identificaţi ca străini.
— Am mers alături, dar fără să reuşim să ne potrivim pasul, spuse Henziger. El avea pasul lung, iar eu – scurt. Mă enerva că nu puteam să ni-l potrivim. Imobilul este unul dintre acei monştri de cărămidă pe care-i au ei acolo, înconjurat de o alee de beton de un kilometru şi ceva. Am umblat o mulţime fără să ajungem nicăieri. E ca în vise, mi-am zis eu. Fugi şi fugi, dar nu avansezi deloc. Aerul era încins. Umed. Transpiram. Barley însă era proaspăt ca o floare. Era stăpân pe el, fără doar şi poate. Părea în plină formă. Se uita direct în ochii mei. Mi-a dorit mult noroc. Se împăcase cu el însuşi. O simţeam.
Strângându-şi mâinile, Henziger avu totuşi o clipă impresia că Barley era furios. Poate că era furios pe Henziger pentru că acum, în semiîntuneric, Barley părea hotărât să-i evite privirea.
— Apoi mi-am spus s-ar putea să fie supărat pe Bluebird că l-a băgat în chestia asta. M-am gândit că s-ar putea să fie supărat pe noi toţi, dar prea politicos s-o spună. Pentru că era într-un fel foarte britanic, foarte rezervat, vorbea cu jumătate de măsură, ţinând totul în el.
Nouăzeci de secunde mai târziu, în timp ce se pregăteau să plece, Cy şi Paddy au văzut o siluetă la fereastra lui Igor şi au crezut că este a lui Barley. Mâna dreaptă ajusta partea de sus a perdelei, semnalul convenit că totul merge bine. Au plecat şi au lăsat supravegherea apartamentului în seama unor agenţi ocazionali, au stat de veghe cu schimbul întreaga noapte, însă lumina din apartament a fost tot timpul aprinsă, iar Barley n-a ieşit din clădire.
Una dintre teorii, dintre atâtea alte sute, este că nici n-a urcat în apartament şi că l-au luat şi l-au scos pe partea cealaltă, că silueta înaltă de la fereastră aparţinea unuia dintre oamenii lor, poate cel din fotografia luată la intrarea de la VAAP în după-amiaza aceea. Personal, nu mi s-a părut niciodată c-ar avea importanţă, însă experţii, din cine ştie ce motiv, au considerat altfel. Când o problemă ameninţă să te înece, nu există nimic mai bun decât un detaliu atât de irelevant, care să-ţi ţină capul deasupra apei.
Speculaţiile în legătură cu dispariţia lui Barley au început încet şi au fost puse cap la cap în cursul nopţii. Optimiştii ca Bob şi, pentru un timp, ca Sheriton au refuzat să creadă până în zori şi chiar după aceea. Barley şi Bluebird au băut din nou până au căzut sub masă, susţineau ei ca să-şi ridice moralul. „Se repetă povestea de la Peredelkino, de la cap la coadă”, şi-au spus ei unul altuia.
Apoi, un timp, dar nu foarte mult, au elaborat o teorie cum că ar fi fost răpit, până când, imediat după cinci şi treizeci dimineaţa – noroc cu diferenţa de fus orar – când Henziger şi Wicklow şi-au primit scrisorile, iar Wicklow, fără să mai facă tam-tam, a luat un taxi până la Ambasada britanică, unde gărzile sovietice de la poartă nu l-au împiedicat să treacă. Rezultatul: un mesaj-fulger adresat lui Ned: „Decriptează-l personal”, de la Paddy. Între timp, Cy expedia un mesaj similar la Langley, lui Sheriton şi oricărui doritor încă să asculte un om căruia zilele la Moscova păreau să-i fie numărate.
Sheriton a primit vestea cu flegma sa obişnuită. A citit telegrama lui Cy, a privit în jurul camerei şi a văzut că întreaga echipă este cu ochii pe el – fetele deştepte, băieţii cu cravată, credinciosul Bob, ambiţiosul Johnny, cu ochii lui de pistolar. Iar dintre britanici, Ned, eu însumi, Brock, deoarece Clive descoperise din prudenţă că avea de rezolvat urgent o treabă în altă parte. În Sheriton zăcea un actor, ca şi în Henziger, de altfel, şi acesta îşi folosi talentul acum. Se ridică în picioare, îşi trase centura pantalonilor şi îşi trecu mâna peste faţă, ca un bărbat care îşi dă seama că trebuie să se bărbierească.
— Ei, băieţi, ar fi mai bine să întoarcem scaunele pe masă până data viitoare.
Apoi se îndreptă spre Ned, care era încă aşezat la birou, studiind telegrama lui Paddy, şi-i puse o mână pe umăr.
— Ned, îţi rămân dator cu o masă, spuse el.
Se duse apoi către uşă, luă din cuier nou-nouţul lui pardesiu Burberry, îl îmbrăcă, se încheie la nasturi şi plecă, urmat după o clipă de Bob şi Johnny.
Alţii nu şi-au făcut o ieşire atât de elegantă, mai ales baronii de la Etajul XII.
S-a format, o data în plus, o comisie de anchetă.
Trebuiau date nume. Nimeni nu trebuia menajat. Trebuiau să cadă capete.
Directorul adjunct urma să fie preşedintele comisiei, iar Palfrey, secretarul ei.
Un alt scop al acestor comisii, am descoperit eu, este să dea demnitate unor evenimente care s-au petrecut fără urmă de demnitate. Eram toţi extrem de solemni.
Primii care trebuiau audiaţi, ca de obicei, erau cei care susţineau teoria unei conspiraţii, recrutaţi pe loc de la Foreign Office, Ministerul Apărării şi de la un organism foarte puţin simpatic, denumit Consultanţi Neoficiali, format din experţi industriali şi universitari, care se credeau spioni de duminică. Aceşti spionocraţi amatori se bucurau de o mare influenţă în bazarele Whitehall-ului şi au fost excesiv de mult audiaţi. Un profesor din Edinburgh a avut timp să fumeze cinci pipe cât şi-a făcut expunerea, aproape asfixiindu-ne pe toţi, dar nimeni n-a avut curajul să-i spună să stingă drăcia aia.
Prima mare întrebare era: Ce se va întâmpla mai departe? Vor avea loc expulzări, va urma un scandal? Ce se va întâmpla cu antena Moscova? A fost compromis cumva vreun agent ocazional?
Camionul de ascultări, cu toate că era proprietate sovietică, constituia o problemă ce-i implica pe americani, iar brusca lui dispariţie a provocat o îngrijorare mută printre toţi cei care sprijineau folosirea lui.
Cine trebuia expulzat şi de ce n-a constituit deloc o problemă simplă, pentru că şefii rezidenţelor din Moscova, Washington şi Londra sunt declaraţi ţărilor-gazdă. Nimeni din Centrul Moscova nu-şi făcea nicio iluzie în legătură cu activitatea lui Paddy sau cu a lui Cy. Acoperirea lor nu era menită să-i protejeze de partea adversă, ci de privirile curioase ale lumii exterioare.
În orice caz, nu au fost expulzaţi. Nimeni nu a fost expulzat. Nimeni nu a fost arestat. Ocazionalii, care au fost puşi cu burta la pământ pe timp nelimitat, şi-au văzut liniştiţi de treburile lor de acoperire.
Absenţa represaliilor a fost considerată de către pontifii occidentali drept deosebit de semnificativă.
Un gest conciliator în epoca transparenţei?
Un semnal clar ce ne era transmis, cum că Bluebird nu era decât un pion ce trebuia sacrificat pentru a obţine lista americană de cumpărături?
Sau un semnal mai puţin clar că documentele Bluebird erau autentice, dar prea stânjenitoare pentru a fi recunoscute ca atare?
Liniile de bătălie au fost stabilizate. Oarecum după principiul pe care mi-l explicase Ned, porumbeii şi uliii s-au despărţit din nou voios de o parte şi alta a Atlanticului.
„Dacă sovieticii ne semnalează că documentele sunt autentice, spuneau uliii, este clar că sunt false.”
„Şi viceversa”, spuneau porumbeii.
„Şi viceversa din nou”, spuneau uliii.
S-au scris vrafuri de hârtii, s-au dus lupte. Promovări, demiteri, pensionări; decorări, transferări şi retrogradări. Dar nu consens. Doar obişnuitul triumf al celui mai tare, deghizat sub masca deducţiei logice.
În comisia noastră, singurul care a refuzat să intre în horă a fost Ned. Părea hotărât să accepte, cu plăcere, vina.
— Bluebird a fost în regulă, iar Barley de asemenea, nu înceta el să repete comisiei, fără să-şi piardă buna dispoziţie. Nimeni n-a păcălit pe nimeni, doar că ne-am păcălit pe noi înşine. Noi am fost necinstiţi. Nu Bluebird.
Curând după ce şi-a exprimat această opinie, s-a considerat că trecea printr-o tensiune nervoasă, iar prezenţa sa la deliberări a fost solicitată din ce în ce mai rar.
A, desigur, s-a luat notă. La pasiv, pentru că desinenţa activă are dezavantajul că-l trădează pe actor. În mod foarte serios. S-a luat notă peste tot.
S-a luat notă că Ned a omis să anunţe Etajul XII cu privire la accesul de beţie al lui Barley, la întoarcerea sa de la Leningrad.
S-a luat notă că Ned a rechiziţionat tot felul de forţe în aceeaşi noapte, pentru care nu a dat seama niciodată, printre care pe Ben Lugg şi serviciile şefei de la Ascultări, Mary, care a ştiut suficient de bine să-şi reprime loialitatea faţă de colegul şi superiorul ei, pentru a oferi comisiei o imagine sinistră a despotismului lui Ned. Să ceară ascultări ilegale! Imaginaţi-vă! Să ceară scoaterea din funcţiune a telefoanelor! Câtă cutezanţă!
Mary a fost scoasă la pensie puţin după aceea, iar acum trăieşte în Malta, pradă furiei, existând temeri că şi-ar scrie memoriile.
S-a luat notă, de asemenea, chiar dacă cu regret, de comportarea discutabilă a consilierului nostru juridic de Palfrey – mi s-a dat chiar înapoi particula „de” – care a omis să justifice folosirea autorităţii delegate a ministrului de interne, fiind în deplină cunoştinţă că acest lucru i se cere prin Procedurile Interne secrete ce reglementează activitatea Serviciului în virtutea Amendamentului cutare şi în conformitate cu Paragraful cutărică al unui Protocol contestabil al Ministerului de Interne.
Drept circumstanţă atenuantă s-a luat în consideraţie faptul că totul s-a petrecut în focul bătăliei. Consilierul juridic nu a fost pensionat şi nici nu a plecat în Malta. Totuşi, nu a fost exonerat de vină. I s-a acordat o iertare parţială, în cel mai bun caz. Un consilier juridic n-ar fi trebuit să fie implicat atât de adânc într-o operaţiune. Însemna o folosire neadecvată a competenţelor sale de consilier juridic. Cuvântul „lipsit de discernământ” a circulat pe culoare.
S-a luat notă cu regret că acelaşi consilier juridic a redactat o călduroasă scrisoare de recomandare privindu-l pe Barley, semnată de către Clive cu nici patruzeci şi opt de ore înainte de dispariţia lui Barley, ceea ce i-a permis acestuia din urmă să intre în posesia listei de cumpărături, deşi, după toate aparenţele, nu pentru mult timp.
În orele mele libere, am redactat clauzele preavizului de licenţiere al lui Ned, gândindu-mă cu îngrijorare că puteam avea aceeaşi soartă. Viaţa în interiorul Serviciului poate avea limitele ei, dar gândul unei vieţi în afara lui mă îngrozea.
Anunţul morţii lui Bluebird a încetinit pentru un timp deliberările comisiei, dar totul a intrat curând în normal. Articolul incriminat era o notiţă de şase rânduri publicată în Pravda, aranjată cu grijă să nu spună nici prea mult, nici prea puţin, anunţând decesul, în urma unei boli grave, a distinsului fizician, profesorul Iakov Saveliev din Leningrad, şi enumerându-i cele câteva decoraţii primite în cursul vieţii. Murise din cauze naturale – ne asigura buletinul – curând după ce a ţinut o importantă cuvântare la Academia Militară din Saratov.
La primirea veştii, Ned şi-a luat o zi liberă, care s-a transformat în trei, din cauza unei gripe uşoare.
Dar susţinătorii teoriei conspiraţiei au marcat un punct. Saveliev nu murise.
Era mort de la bun început, iar noi am avut de a face cu un impostor.
Făcea ceea ce făcuse întotdeauna, conducea Secţia de Dezinformare Ştiinţifică a KGB.
Documentele sale au fost autentice, n-au fost autentice. N-aveau niciun fel de valoare.
Erau aur de douăzeci şi patru de carate.
Erau praf în ochii noştri.
Erau un sincer mesaj de pace trimis nouă, cu un risc imens, de către moderaţii din sânul conducerii de la Moscova, pentru a ne arăta că sabia nucleară sovietică ruginise în teacă şi că scutul nuclear sovietic avea mai multe găuri decât o strecurătoare.
Era un complot diavolesc urzit în scopul de a-i convinge pe americanii slabi de înger să-şi ia degetul de pe butonul nuclear.
Pe scurt, era destulă mână ca să-şi înfigă toţi colţii.
Şi, pentru că în relaţiile de simbioză ce există între statele beligerante nimic nu se poate produce într-unul, fără ca să provoace o reacţie în oglindă în celălalt, se institui o contrapropagandă internă, iar istoria participării americane în afacerea Bluebird fu rescrisă în grabă.
La Langley s-a ştiut de la bun început că Bluebird era rău, spunea contrapropaganda.
Sau că Barley era rău. Sau că erau amândoi.
Sheriton şi Brady au făcut un dublu-dublu joc, spunea contrapropaganda. Singurul lor scop a fost să stârnească praful destul de convingător şi să mai ia un avans de o lungime faţă de ruşi în competiţia neîncetată pentru Marja de Securitate.
Sheriton era un genial.
Brady era un genial.
Toţi, absolut toţi, au fost genii!
Sheriton a dat o lovitură strălucită. Brady a dat o lovitură strălucită.
Agenţia era plină de strategi străluciţi, spre deosebire de triştii lor omologi din lumea exterioară. Dumnezeu să aibă în pază Agenţia. Ce ne-am face fără ea?
Şi ca şi cum asta n-ar fi fost îndeajuns, noi supoziţii s-au adăugat celor deja existente. De pildă, că Sheriton fusese unealta nevinovată a Pentagonului. Acesta din urmă pregătise falsa listă de cumpărături şi ştiuse tot timpul că Bluebird era o capcană.
Şi fiecare zvon nou trebuia luat în serios, chiar dacă singurul mister adevărat rămânea cine şi de ce îl inventase. Răspunsul, în multe cazuri, s-a dovedit a fi Russell Sheriton, care se lupta pentru propria piele.
În ceea ce-l priveşte pe Bluebird, dacă nu murise încă de moarte naturală, acum murea precis.
Doar Ned, întors din priveghiul său autoimpus, a fost atât de tâmpit, încât să avanseze ipoteza cea mai credibilă. „Bluebird a fost în regulă şi noi l-am omorât”, a spus el fără menajamente, la prima întâlnire la care a participat. N-a mai fost invitat la următoarea.
Şi toate acestea s-au întâmplat în timp ce n-am încetat să-l căutăm pe Barley, chiar dacă unii dintre noi eram fericiţi să nu-l găsim. Ne apropiam de el, ne învârteam în jurul lui şi prea adesea ne îndepărtam de el. Dar eram oameni de onoare. N-am renunţat niciodată.
Dar ce târg încheiase Barley? Şi de ce?
Ce erau ruşii gata să cumpere de la el, de la Barley, care până acum nu avusese nevoie decât de un dejun copios, plătit mai mult ca sigur din propriul buzunar, pentru ca să se convingă să schimbe definitiv tabăra?
La urma urmelor, fusese prăjit. Făcut scrum! Chiar înainte de momentul de a se fi dus la ei! Şi o ştia!
Ce-avea el să le ofere şi nu puteau ei să-şi procure singuri? Vorbim, la urma urmelor, de tortură, de procedeele cele mai abjecte, de abisuri ale agoniei din care, şi atunci când te întorci, nu-ţi revii, trăind un infern inimaginabil. S-ar putea prea bine ca ruşii să-şi îmbunătăţească imaginea, dar nimeni nu a presupus în mod serios că vor renunţa de azi pe mâine la metodele care i-au făcut să dispună de un avantaj sute şi sute de ani.
Primul şi cel mai evident răspuns era lista de cumpărături. Barley putea să le spună fără înconjur ruşilor că nu o va obţine de la stăpânii săi fără să primească anumite garanţii şi că preferă să suporte martiriul până la sfârşitul vieţii sale decât să le dea lista de cumpărături pe gratis.
L-au crezut pe cuvânt. Ei au înţeles că trebuiau să se lipsească de lista de cumpărături dacă nu acceptau condiţiile sale. Iar cum oamenii în cenuşiu din ambele tabere se tem tot atât de mult de abnegaţie ca şi de dragoste, blânzii înţelepţi din KGB au preferat să trateze cu acea parte a lui Barley pe care o înţelegeau, decât să se încurce cu aceea pe care nu o înţelegeau.
Ştiau că are puterea să refuze, să spună: „Nu, nu mă duc să aduc lista de cumpărături. Nu, nu voi păşi în apartamentul lui Igor, până când nu mi-aţi dat mai mult decât cuvântul vostru de onoare”.
Ştiau, după ce-l ascultaseră, că avea forţa necesară. Ca şi noi, au fost stânjeniţi oarecum de ea.
Iar Barley – aşa cum le spusese el lui Henziger şi lui Wicklow la cină – nu întâlnise până atunci un rus care să-şi dea cuvântul de onoare şi apoi să-l calce. Nu vorbea despre politică, bineînţeles, ci pur şi simplu despre afaceri.
Iar în schimb? Ce a cumpărat Barley?
Katia.
Matvei.
Gemenii.
Nu era un târg prost. Oameni în carne şi oase în schimbul unor argumente nereale.
Pentru el însuşi? Nimic. Nimic care să poată să schimbe puterea exigenţelor sale privitoare la cei pe care-i luase sub protecţia sa.
Încetul cu încetul, a devenit evident că Barley, o dată în viaţa lui, încheiase un contract de primă mână. Dacă Bluebird era o cauză pierdută, Katia şi copiii ei se dovedeau a fi o cauză salvată. A rămas la editura Octombrie, era zărită ocazional la recepţii, răspundea la telefon acasă şi la serviciu. Gemenii mergeau în continuare la şcoală şi cântau aceleaşi cântece idioate. Matvei îşi trăia viaţa lui de om cumsecade.
Curând, deci, o altă mare teorie se adăugă celorlalte, deja expuse: „Sovieticii se lansează într-o operaţiune de camuflaj intern. Ei nu vor să dea credit dezvăluirilor făcute de Bluebird privind incompetenţa lor”.
Acul cadranului a oscilat în partea cealaltă un timp, iar documentele Bluebird au fost considerate autentice. Dar nu pentru mult timp.
— Asta vor ei să ne facă să credem, spusese un puternic om al zilei.
Aşa că acul reveni cu iuţeală la poziţia sa iniţială, pentru că nimănui nu-i place să fie luat drept imbecil.
În orice caz, târgul încheiat de Barley a fost respectat. Katia nu şi-a pierdut privilegiile, legitimaţia roşie, apartamentul, slujba şi chiar, pe măsură ce lunile treceau, frumuseţea.
La început, este adevărat, rapoartele vorbeau de o paloare a văduviei, de un aspect neglijent şi de lungi absenţe de la muncă. E clar că nimeni nu-i promisese lui Barley că nu va fi invitată să dea de bunăvoie o declaraţie în legătură cu relaţia sa cu defunctul Bluebird.
Dar încetul cu încetul, după o perioadă convenabilă de retragere, a redevenit plină de viaţă şi a fost văzută în lume.
Dar Barley? Fierbinte, rece, foarte rece. Mătuşile sale au primit scrisori oficiale de demisie, purtând ştampila poştei din Lisabona, după câteva zile de la încheierea târgului de carte. Stilul lor purta amprenta vechiului Barley: un plictis general pentru viaţa editorială, industria cărţii explodase prea repede, era vremea să facă alte lucruri în cei câţiva ani buni pe care îi mai avea de trăit.
Iar în privinţa planurilor sale imediate, îşi propunea „să dispară pentru un timp” şi să exploreze locuri exotice. Prin urmare, era clar că nu se mai afla în Rusia.
Adică, aparent clar, mai bine zis.
De altfel, aşa a afirmat el însuşi. Tot aşa a spus şi fata drăgălaşă de la agenţia de voiaj Barry Martin, care-şi avea birourile la Mejdunarodnaia. „Domnul Scott Blair hotărâse să se întoarcă la Lisabona în loc de Londra”, spusese ea. Un curier de la VAAP îi adusese biletul. Ea i l-a schimbat şi i-a reţinut un loc la o cursă directă Aeroflot ce decola luni la orele unsprezece şi douăzeci şi ajungea la Lisabona la cincisprezece şi treizeci, cu escală la Praga.
Biletul a fost folosit de cineva. Un bărbat înalt, care n-a vorbit cu nimeni şi care semăna ca două picături de apă, sau aproape, cu Barley. Înalt, poate, ca bărbatul din holul agenţiei VAAP. L-am controlat oricum. L-am verificat pe tot parcursul traseului, care s-a oprit la Tina, menajera lui Barley de la Lisabona. Da, da! Tina avusese veşti de la el, i-a explicat ea lui Merridew. Trimisese o ilustrată frumoasă de la Moscova, în care spunea că întâlnise o prietenă şi că aveau de gând să plece în vacanţă!
Merridew s-a simţit profund uşurat când a aflat că Barley nu se reîntorsese în cele din urmă în ograda sa.
În lunile următoare, înainte de a dispărea din nou, începuse să se schiţeze un tablou al vieţii de apoi a lui Barley. Un traficant de droguri vest-german auzi povestindu-se, în timp ce se afla în detenţie, că într-o închisoare de lângă Kiev era interogat un individ care răspundea descrierii lui Barley. Un tip vesel, spusese germanul. Popular printre ceilalţi deţinuţi. Liber. Până şi gardienii îl gratificau din când în când cu câte un surâs forţat.
Un cuplu de francezi aventuroşi, care se întorcea cu maşina acasă, fusese ajutat de un „englez înalt şi prietenos”, care le-a vorbit în franceză când fuseseră implicaţi într-o coliziune cu o limuzină sovietică în apropiere de Smolensk. Nimeni n-a fost rănit. Un metru optzeci, păr castaniu zburlit, politicos, un râs zgomotos, încadrat de neciopliţii ăia de ruşi.
Într-o zi, în apropiere de Crăciun, nu mult după ce Ned predase în mod oficial Casa Rusia, sosi un mesaj din Havana. O sursă cubaneză informă că un englez se afla în detenţie specială într-o închisoare politică în apropiere de Minsk şi că obişnuia să cânte foarte mult.
„Să cânte? întrebă Centrala înfuriată. Ce să cânte?”
„Cântă Satchmo”, răspunse Havana. Sursa era un împătimit al jazzului, ca şi englezul.
Şi ce s-a întâmplat cu textul scrisorii lui Barley către Ned? Acesta rămâne unul dintre micile mistere ale acestei afaceri, dat fiind că n-a ajuns niciodată în dosar şi nu există niciun fel de înregistrare a sa în istoria oficială a cazului Bluebird. Cred că Ned s-a agăţat de el ca de ceva la care ţinea mult prea mult ca să fie depus la dosar.
Acesta ar trebui să fie sfârşitul poveştii sau, mai curând, povestea n-ar trebui să aibă sfârşit. Dacă ar fi să-i crezi pe iniţiaţi, Barley se pare că plecase pentru a se alătura armatei umbrelor care bântuie prin străduţele întunecate ale societăţii moscovite, populate de detectori şi spioni abandonaţi, de cei schimbaţi şi de cei suspectaţi, însoţiţi de nevestele lor patetice şi de supraveghetorii lor îmbufnaţi, distribuindu-le raţiile din ce în ce mai reduse de articole de lux occidentale şi de amintiri occidentale.
Barley ar fi trebuit să fie zărit după câţiva ani, în mod accidental, la o petrecere, unde un fericit ziarist britanic ar fi fost în mod misterios prezent şi poate, dacă vremurile rămâneau aceleaşi, ar fi fost însărcinat cu o insignifiantă misiune de dezinformare sau i s-ar fi cerut să arunce cu puţin praf în ochii foştilor săi stăpâni.
Într-adevăr, se pare că acest ritual avea să fie curmat, când o telegramă urgentă de la succesorul lui Paddy raportă că un englez mare, cu părul castaniu, fusese zărit – nu numai zărit, ci şi auzit – cântând la un saxofon tenor la un club nou din oraşul vechi, după un an şi o zi de la dispariţia sa.
Clive fu scos din pat, mesaje zburară între Londra şi Langley, Foreign Office-ul a fost consultat şi o dată în viaţă a dat un aviz neechivoc: „Nu este problema noastră, nici a voastră.” Şi se părea că ruşii erau mai bine echipaţi decât noi pentru a-l ţine pe Barley în lesă. De altfel, ruşii făcuseră dovada acestui lucru şi înainte.
A doua zi sosi o altă telegramă, de data aceasta de la grasul Merridew din Lisabona. Tina, menajera lui Barley, cu care Merridew rămăsese vrând-nevrând în contact, primise instrucţiuni să pregătească apartamentul pentru sosirea stăpânului ei.
„Dar pe ce cale?” întrebă Merridew.
„Prin telefon”, răspunse ea. Îi telefonase Senhor Barley.
„De unde ţi-a telefonat, femeie tâmpită?”
Tina nu întrebase, iar Barley nu spusese. De ce să-l mai întrebe unde era, dacă azi-mâine venea la Lisabona?
Merridew era înspăimântat şi nu era singurul. I-am anunţat pe americani, însă cei de la Langley suferiseră o pierdere colectivă a memoriei. Doar că nu ne-au întrebat care Barley. Oamenii cred, în mod curent, că serviciile, cum e al nostru, iau măsuri de represalii foarte violente împotriva acelora care le-au trădat secretele. Ei bine, câteodată este adevărat; aşa procedează, cu toate că rareori o fac împotriva oamenilor de clasa lui Barley. Dar în acest caz, a fost clar de la bun început că nimeni – şi cu atât mai puţin cei de la Langley – nu voia câtuşi de puţin să pună sub lumina reflectoarelor pe cineva pe care-l doreau atât de mult să-l facă uitat. Mai bine să-i cumpărăm tăcerea, au căzut ei de acord şi să-i ţinem pe americani deoparte.
Urcam treptele cu teamă. Refuzasem serviciile de protecţie ale lui Brock şi oferta făcută cu jumătate de inimă de a mă sprijini. Casa scărilor era întunecată şi abruptă, neprimitoare şi neplăcut de liniştită. Era la începutul serii, dar ştiam că Barley era acasă. Am apăsat butonul soneriei, dar n-am auzit-o sunând. Aşa că am bătut în uşa scundă, de lemn gros. Îmi amintea de casa plutitoare de pe Insulă. Am auzit paşi înăuntru şi m-am dat înapoi imediat, fără vreun motiv anume, dar presupun că era ceva de genul fricii de animale. Va fi oare fioros? Va fi oare furios? Sau prea expansiv? Mă va arunca în jos pe scări sau mă va cuprinde în braţe? Aveam o servietă şi îmi amintesc că am trecut-o în mâna stângă, pentru a fi pregătit să mă apăr, cu toate că, Dumnezeu ştie, nu sunt un om violent. Mi-a mirosit a vopsea proaspătă. Uşa nu dispunea de vizor, aşa că Barley n-avea de unde să ştie cine îl caută înainte de a deschide uşa. L-am auzit trăgând zăvorul. Uşa s-a deschis spre interior.
— Bună, Harry, spuse el.
— Bună, Barley, i-am răspuns eu. Purtam un costum uşor, de culoare închisă, albastru, şi nu gri. I-am spus: Bună, Barley, şi m-am aşteptat să zâmbească.
Slăbise, era mai dur şi se ţinea mai drept, ceea ce-l făcea să pară şi mai înalt, depăşindu-mă cu un cap. Eşti un etern voiajor, filosofai. Era ceea ce îmi repetase adeseori Hannah la început, sperând că vom învăţa amândoi să devenim aşa ceva. Vechile sale gesturi dezordonate dispăruseră. Disciplina spaţiilor mici îşi îndeplinise misiunea. Era îngrijit. Purta blugi şi o cămaşă veche de crichet, cu mânecile suflecate până la cot. Avea pete de vopsea albă pe antebraţe şi era mânjit pe frunte. Am văzut în spatele lui o scară de lemn şi un perete pe jumătate zugrăvit, iar în mijlocul camerei o grămada de cărţi şi de plăci de patefon, pe jumătate protejate cu o husă.
— Ai venit pentru o partidă de şah, Harry? mă întrebă el, fără să-mi zâmbească.
— Dacă aş putea să vorbesc puţin cu tine… i-am spus eu, aşa cum aş fi putut să-i spun lui Hannah sau tuturor acelora cărora le propuneam o jumătate de măsură.
— Oficial?
— Păi…
Ca şi cum nu m-ar fi auzit, mă examină cu o privire directă şi, fără să-şi cruţe timpul de care se pare că dispunea din belşug, mă examină aşa cum examinezi, presupun eu, un tovarăş de celulă sau un anchetator într-un univers unde regulile de politeţe elementară tind să fie neglijate.
Dar privirea sa nu exprima nici jenă, nici aroganţă, nici nervozitate. Părea, dimpotrivă, chiar mai limpede decât mi-o aminteam, ca şi cum s-ar fi fixat în permanenţă asupra acelor orizonturi îndepărtate către care aluneca din timp în timp.
— Am o poşircă de vin la gheaţă, dacă te mulţumeşti cu atât, spuse el şi se dădu înapoi ca să mă lase să trec, urmărindu-mă înainte de a închide şi de a pune zăvorul.
Dar tot nu zâmbea. Starea sa de spirit era un mister pentru mine. Mi-am dat seama că nu voi putea să-l înţeleg, dacă nu se hotăra să-mi vorbească. În alţi termeni, am înţeles despre el tot ce stătea în puterea mea de înţelegere. Restul era neant.
Scaunele erau acoperite cu huse. Le trase şi le împături, ca şi cum ar fi fost aşternutul său de pat. Foştii deţinuţi, am observat eu de-a lungul anilor, au nevoie de foarte mult timp ca să se dezbare de orgoliu.
— Ce vrei? mă întrebă el, turnând câte un pahar de vin pentru fiecare.
— Mi-au cerat să fac puţină curăţenie, am spus eu. Să obţin câteva răspunsuri şi asigurări din partea ta. Şi să-ţi dau altele în schimb. Mă pierdusem. Dacă putem să te ajutam cu ceva… am spus eu. Dacă ai nevoie de ceva… Ce-am putea conveni pentru viitor şi aşa mai departe.
— Am toate garanţiile de care am nevoie, mulţumesc, spuse el politicos, agăţându-se de singurul cuvânt care părea să-i fi reţinut interesul. Vor acţiona în propriul ritm. Am promis să-mi ţin gura. Zâmbi, în sfârşit. Ţi-am urmat sfatul, Harry. Am devenit amant de cursă lungă, ca şi tine.
— Am fost la Moscova, i-am spus, străduindu-mă din greu să reiau firul conversaţiei. M-am dus în diverse locuri, am văzut unele persoane, mi-am folosit propriul nume.
— Care-i acesta? întrebă el pe acelaşi ton politicos. Numele tău care e?
— Palfrey, răspunsei eu, omiţând particula „de”.
Zâmbi, fie de simpatie, fie de aprobare.
— Serviciul m-a trimis acolo să te caut. Neoficial, dar într-un fel oficial. Să-i întreb pe ruşi despre tine. Să aranjez puţin lucrurile. Ne-am gândit că era momentul să aflăm ce se întâmplase cu tine. Să vedem dacă putem fi de ajutor.
Şi să ne asigurăm că respectau regulile jocului, aş fi putut adăuga eu. Că nimeni de la Moscova nu va face valuri. Fără scurgeri de informaţii tâmpite sau tunuri de presă.
— Ţi-am spus ce s-a întâmplat cu mine, zise el.
— Vrei să spui, în scrisorile tale către Wicklow, Henziger şi alţii?
— Da.
— Ei bine, am înţeles, evident, că au fost scrise sub ameninţare sau poate chiar de către o altă mână. La fel cum s-a întâmplat cu scrisoarea bietului Goethe.
— Aiureli, spuse el. Le-am scris de bunăvoie, încercam să ajung la mesajul pe care trebuia să i-l transmit şi la conţinutul servietei de lângă mine.
— În ceea ce ne priveşte, ai acţionat foarte onorabil, i-am spus eu scoţând un dosar şi deschizându-l în poală. Toată lumea vorbeşte sub tortură şi tu n-ai fost o excepţie. Suntem foarte recunoscători pentru ceea ce ai făcut pentru noi şi conştienţi de preţul plătit de tine. Profesional şi personal. Dorim să primeşti o deplină compensare. Cu nişte condiţii, bineînţeles. Suma s-ar putea să fie mare.
Unde a învăţat să mă scruteze astfel? Să fie tot timpul inaccesibil. Să le transmită ălora o stare de tensiune, când el însuşi rămâne impasibil.
I-am citit condiţiile, oarecum asemănătoare celor impuse lui Landau, dar în sens invers. Să rămână în afara Regatului Unit şi să nu intre decât cu acordul nostru prealabil. O reglementare definitivă şi exhaustivă a tuturor pretenţiilor. Tăcerea sa perpetuă, exprimată ex abundanti cautela într-o jumătate de duzină de moduri diferite. O grămadă de bani pentru care să semnezi aici, cu condiţia – iar şi iar cu condiţia – că-şi va ţine gura închisă.
N-a semnat, totuşi. Se plictisise deja. Mi-a îndepărtat cu un gest neglijent superbul meu stilou.
— Apropo, ce-aţi făcut cu Walt? I-am adus o căciulă. Ca un acoperământ de ceainic, cu dungi, ca blana de tigru. Nu reuşesc să găsesc chestia asta nenorocită!
— Dacă mi-o trimiţi, voi avea grijă s-o primească, l-am asigurat eu.
După tonul vocii mele, zâmbi trist.
— Bietul Walt… I-au făcut vânt, nu-i aşa?
— Ne ofilim repede în această meserie, îi spusei eu, dar nu-l puteam privi în ochi, aşa că am schimbat subiectul. Presupun că ai auzit că mătuşile tale au vândut editura casei Lupus Books.
Începu să râdă. Nu râsul său de altădată, e adevărat, dar râsul unui om liber, în orice caz.
— Jumbo, diavolul bătrân! A reuşit să păcălească Vaca Sfântă! Bravo lui!
Ideea nu părea să-l deranjeze. Dimpotrivă, părea să se bucure de justeţea ei. Mi-e teamă, aşa cum suntem toţi în meseria noastră, de oameni cu instincte bune. Dar am reuşit să simt şi eu ceva, prin procură, din pacea care-l domina. Părea să fi devenit de o toleranţă infinită.
— Va veni şi ea într-o zi, mi-a spus el contemplând portul. Mi-au promis că într-o zi va veni.
Nu imediat. La ora aleasă de ei, nu de Barley, dar va veni. Nu avea niciun dubiu. Poate că anul acesta, poate că următorul. Dar ceva înlăuntrul imensei burţi birocratice ruseşti se va mişca şi va da naştere unui şoricel de compasiune. Nu se îndoia de aceasta. Se va face pas cu pas, dar se va întâmpla. Îi promiseseră.
— Ei nu-şi încalcă promisiunile, mă asigură el, iar în faţa unei încrederi ca a lui ar fi fost indecent să-l contrazic.
Dar mai era ceva care mă oprea să dau glas scepticismului meu obişnuit. Hannah, din nou. Simţeam că mă ruga cu ardoare să-l las să trăiască în pace cu umanismul său, chiar dacă eu îl distrusesem pe-al ei. „Crezi că oamenii nu se schimbă niciodată pentru că tu nu o faci, îmi spusese ea cândva. Tu nu te simţi în securitate decât atunci când eşti dezamăgit.”
I-am propus să-l iau la masă în oraş, dar părea că nu m-a auzit. Stătea în picioare, lângă fereastra lată, uitându-se la luminile portului, în timp ce eu îi priveam spatele. Aceeaşi atitudine ca atunci când l-am interogat prima oară aici, la Lisabona.
Acelaşi braţ lung, care ţinea paharul ridicat. Aceeaşi atitudine avută pe Insulă, când Ned i-a spus că reuşise. Dar se ţinea mai drept. Vorbea oare cu mine din nou? Mi-am dat seama că da. Urmărea sosirea vasului lor de la Leningrad, spunea el. Urmărea cum cobora pasarela în grabă către el, cu copiii alături. El stătea cu unchiul Matvei la umbra unui pom, în parcul de sub geamul său, acolo unde stătuse cu Ned şi Walter, pe vremea când era încă un copil mare. O asculta pe Katia traducându-i poveştile eroice ale lui Matvei de pe vremea rezistenţei. Credea în toate speranţele pe care eu le îngropasem odată cu mine, când am ales bastionul sigur al neîncrederii infinite, şi nu căile primejdioase ale dragostei.
Am reuşit să-l conving să ieşim la cină şi a avut amabilitatea de a mă lăsa să plătesc. Dar n-am putut cumpăra nimic altceva de la el. N-a semnat nimic, n-a acceptat nimic, nu dorea nimic; n-a cedat la nimic. Nu datora nimic şi dorea fără mânie ca toţi cei rămaşi în viaţă să ne ducem la dracu’.
Dar era de un calm olimpian. Nicio stridenţă în atitudinea lui. Îmi respecta sentimentele, chiar dacă era prea bine-crescut ca să mă întrebe care erau acestea. Nu-i spusesem niciodată despre Hannah şi ştiam că nu voi putea face acest lucru nici acum, pentru că pe noul Barley l-ar fi scos din răbdări starea mea de neschimbare.
În rest, părea preocupat să-mi dăruiască povestea sa, ca să am şi eu ceva de dus acasă stăpânilor mei. M-a condus înapoi la apartamentul său, a insistat să mai bem un ultim păhărel şi m-a asigurat că nimic din ceea ce s-a întâmplat nu era din vina mea.
Vorbi. Pentru mine. Pentru el însuşi. Vorbea… vorbea. Mi-a spus povestea pe care am încercat să v-o prezint aici, atât din punctul lui de vedere, cât şi dintr-al nostru. Continuă să vorbească până se făcu ziuă şi, când am plecat, la orele cinci dimineaţa, se întrebă dacă n-ar fi bine să termine de zugrăvit peretele înainte de a se culca. Avea atâtea lucruri de pregătit, îmi explică el. Covoare. Perdele. Etajere de cărţi.
— Totul va fi bine, Harry, mă asigură el în timp ce mă conducea afară. Spune-le asta.
Spionajul înseamnă aşteptare.