În acel al treilea an al Marii Reconstrucţii Sovietice, Hotel Odessa nu era cine ştie ce bijuterie a necizelatei industrii turistice moscovite, dar nu era nici cea mai proastă piesă a ei. Era dărăpănat şi şubred, îşi alegea clientela pe sprânceană şi servea pe ruble mai curând decât pe dolari, şi îi lipseau rafinamente de genul unui bar acceptând valuta străină sau grupuri de turişti din Minnesota obosiţi de călătorie, care să-şi caute cu lacrimi în ochi bagajele dispărute. Era atât de prost luminat încât lămpile de alamă, negrişorii şi sala de mese cu consolă aminteau mai curând de trecutul întunecat în momentul agoniei sale decât de pasărea phoenix socialistă renăscând din propria cenuşă. Când ai ieşit din ascensorul ce se bălăbănea şi ai înfruntat privirea încruntată a supraveghetoarei de etaj, ghemuită în ghereta ei, înconjurată de cheile ruginite ale camerelor şi de telefoane de pe vremea străbunicilor, ai putea să ai prea bine senzaţia că te-ai reîntors în cele mai sinistre instituţii din tinereţea ta.
Dar Reconstrucţia nu opera încă în zona vizualului; se afla strict în stadiul audio.
Cu toate acestea, pentru cei care doreau aşa ceva, Hotel Odessa era însufleţit în zilele acelea şi, cu puţin noroc, mai este şi acum aşa. Recepţionerele de treabă ascund o inimă generoasă în spatele privirii lor de oţel; portarii sunt cunoscuţi pentru felul în care, făcându-ţi cu ochiul, îţi permit să iei ascensorul fără să-ţi ceară legitimaţia pentru a cincea oară în aceeaşi zi. Dacă ştii cum să-l iei, responsabilul restaurantului te va conduce cu amabilitate la separeul tău, mulţumindu-se cu un zâmbet, iar seara, între şase şi nouă, holul găzduieşte brusc parada improvizată a celor o sută de naţiuni din Imperiu. Vin să aducă un omagiu Romei birocraţi eleganţi din Taşkent, institutori bălai din Estonia, activişti de partid cu priviri fioroase din Turkmenia şi Georgia, directori de fabrică din Kiev, ingineri navali din Arhanghelsk, ca să nu mai vorbim despre cubanezi, afghani, polonezi, români şi un pluton de est-germani de o aroganţă lipsită de gust. Se scurg în puhoaie din autobuzele de aeroport şi părăsesc lumina soarelui străzii pentru a intra în semiîntunericul apăsător al holului şi a-şi împinge bagajele, metru cu metru, către tribună.
Barley, el însuşi emisar împotriva voinţei sale al unui alt imperiu, şi-a luat la rându-i locul, în acea seară, printre ei.
La început a stat jos, până când o femeie în vârstă l-a bătut pe umăr cerându-i să-i cedeze locul. Apoi a zăbovit într-un intrând de lângă ascensor, până când era să fie zidit în spatele unei metereze de valize din carton şi pachete în hârtie groasă de ambalaj. În cele din urmă se adăposti lângă un stâlp central şi rămase acolo, cerând scuze unuia sau altuia, urmărind cum se zbăteau înainte şi înapoi uşile de sticlă, rămânând în penumbră sau ieşind în plină lumină ţinând la vedere, pe piept, cu o mână, Emma de Jane Austen, iar cu cealaltă mână o îngrozitoare pungă de la aeroportul Heathrow.
Din fericire, Katia sosi şi îl salvă.
Întâlnirea lor nu avea nimic secret, iar comportamentul lor, nimic misterios. Privirile li s-au încrucişat în clipa în care Katia era împinsă prin uşa batantă. Barley repezi braţul înainte, făcându-i semn cu Jane Austen.
— Alo, eu sunt Blair. Nemaipomenit! urlă el.
Katia dispăru şi reapăru victorioasă. L-o fi auzit? Oricum zâmbea şi îşi ridica privirea către ceruri, cu o mimică expresivă, cerându-şi scuze pentru întârziere. Îşi trase de pe frunte o buclă neagră rebelă, iar Barley văzu inelul şi verigheta menţionate de Landau.
„Trebuia să fi văzut ce greu mi-a fost să plec de acolo”, spuneau gesturile ei de peste capetele celor din hol. Sau: „N-am reuşit pentru nimic în lume să găsesc un taxi.”
„Nu face nimic”, îi răspunse tot prin semne Barley. Prefăcându-se că nu îl vede, se scotocea mânioasă în geantă, în căutarea documentului de identitate, pentru a-l arăta băiatului în civil, care în acea seară avea misiunea plăcută să controleze toate femeile atrăgătoare ce intrau în hotel. Arătă o legitimaţie roşie, despre care Barley bănui că era eliberată de Uniunea Scriitorilor.
Atenţia lui Barley fu distrasă în timp ce încerca într-o franceză aproximativă să-i explice unui palestinian înalt că nu, îi părea rău, nu era membru al Mişcării pentru Pace, că din păcate nu era nici director al hotelului şi că se îndoia că ar exista vreunul.
Wicklow, care observase scena de la jumătatea scării, va raporta mai târziu că nu văzuse în viaţa lui o întâlnire „la vedere” mai reuşită.
Ca actori, Barley şi Katia erau costumaţi pentru piese diferite: Katia parcă era o eroină de tragedie, în rochia ei albastră, cu guler de dantelă, care-i stârnise imaginaţia lui Landau; iar Barley parcă juca într-un vodevil englezesc în costumul în dungi al lui taică-său, cu mânecile prea scurte şi cu o pereche de ghete de piele roase de la Ducker din Oxford, pe care doar un colecţionar de vechituri le-ar mai fi considerat splendide.
Primul contact a fost surprinzător pentru amândoi. La urma urmei erau încă doi străini, mai apropiaţi de forţele care îi aduseseră aici, decât unul de altul. Înfrânându-şi impulsul de a-i da un pupic oficial pe obraz, Barley se trezi că-i priveşte uimit ochii, sumbri şi în acelaşi timp luminoşi, umbriţi de nişte gene atât de lungi şi atât de dese, că se întreba dacă nu erau cumva false.
Întrucât Barley afişa acea expresie ridicolă, de nedefinit, ce pune stăpânire pe unii englezi în prezenţa femeilor frumoase, Katia bănui că prima ei impresie, atunci când vorbiseră la telefon, fusese corectă şi că era într-adevăr arogant.
Stăteau în picioare destul de aproape ca să-şi simtă căldura trupurilor şi ca Barley să-i adulmece parfumul machiajului. În jurul lor, conversaţiile continuau să se ducă în multiplele limbi ale acestui Turn Babei.
— Sunteţi domnul Barley? îi spuse ea cu răsuflarea tăiată, punându-i o mână pe braţ, în felul ei anume de a atinge oamenii, de parcă ar fi dorit să se asigure că erau reali.
— Da, în persoană, bună, grozav, dumneata eşti Katia Orlova, prietena lui Niki. Te-ai descurcat minunat, o sincronizare perfectă. Ce mai faci?
„Fotografiile nu mint, dar nici nu spun adevărul, gândi el, urmărindu-i pieptul cum se ridică şi coboară în ritmul respiraţiei. Ele nu prind aura unei femei care pare că tocmai a fost martora unui miracol şi te-a ales pe tine să fii primul căruia să-i spună ce a văzut.”
Mulţimea agitată din hol îl readuse la realitate. Oricât de mult i-ar fi unit acelaşi scop, două persoane nu ar fi putut supravieţui prea mult timp schimbând amabilităţi în mijlocul acestei harababuri.
— Ştii ceva, spuse el, ca şi cum i-ar fi venit pe loc o idee măreaţă. Ce-ai zice de o prăjitură? Niki a insistat să mă port cu deosebită grijă cu dumneata. După cum mi-a spus, v-aţi întâlnit la târgul acela. Ce tip grozav! Are o inimă de aur, continuă el vesel, conducând-o către scară, la piciorul căreia era prinsă o plăcuţă pe care scria: Bufet. Un om ales, dar şi o pacoste, desigur. Dar cine nu este?!
— O, domnul Landau este un om foarte amabil, spuse ea, vorbind, ca şi Barley, foarte mult, pentru urechile unui auditoriu neidentificat, fiind totuşi foarte convingătoare.
— Te poţi bizui întotdeauna pe el, confirmă Barley, în timp ce ajungeau la primul etaj. Dintr-un motiv oarecare, Barley îşi pierdu răsuflarea. Cere-i lui Niki să facă orice şi o va face. În felul lui, bineînţeles. Dar o face, fără să pună întrebări. Am spus întotdeauna că ăsta e modul în care recunoşti un prieten adevărat, nu-i aşa?
— Din punctul meu de vedere, fără discreţie nu poate exista prietenie, replică ea, de parcă ar fi citat dintr-o carte de sfaturi pentru căsătorie. Adevărata prietenie trebuie să se bazeze pe încredere reciprocă.
Aprobând călduros un adevăr atât de profund, lui Barley nu-i scăpă, totuşi, o oarecare similitudine cu cadenţa aforismelor lui Goethe.
Într-un perimetru delimitat de draperii se găsea o tejghea lungă de vreo zece metri, pe care trona un singur platou cu fursecuri. În spatele acesteia, trei femei corpolente, în halate albe şi cu bonete de plastic transparente făceau de gardă în jurul unui samovar enorm, bun pentru un întreg regiment, certându-se între ele.
— În felul lui, bătrânul Niki ştie să aprecieze o carte, remarcă Barley, lărgind subiectul în timp ce se aşezau la coadă în faţa unei bariere de frânghie. Bête intellectuelle, cum ar spune francezii. Ceai, vă rog, doamnelor. Minunat.
Femeile continuau să se ocărască între ele. Katia le privea cu un chip lipsit de expresie. Pe nepusă masă, spre uimirea lui Barley, îşi scoase legitimaţia roşie, mârâind – acesta este cuvântul – ceea ce o făcu pe una dintre ele să-şi părăsească tovarăşele atâta cât să poată smulge două ceşti de pe o poliţă şi să le trântească cu răutate pe două farfurioare, ca şi cum ar fi încărcat o puşcă veche. Turbată în continuare, umplu un ceainic imens. Luând cu o mână furioasă o cutie modernă de chibrituri, aprinse un ochi de aragaz, trântind ceainicul înainte de a se reîntoarce la tovarăşele ei.
— Doreşti un fursec? întreba Barley. Nişte pate de ficat?
— Nu, mulţumesc. Am mâncat o prăjitură la recepţie.
— Dumnezeule! Era bună?
— Nu cine ştie ce.
— Ungurii au fost simpatici?
— Discursurile mi s-au părut neinteresante, ba chiar banale. Dar de vină sunt ai noştri, sovieticii. Nu suntem destul de relaxaţi cu străinii, chiar dacă vin din ţările socialiste.
O clipă, niciunul, nici altul n-au mai ştiut ce să spună. Barley îşi amintea o fată pe care o cunoscuse la universitate, fiica unui general, cu un ten ca petalele de trandafir, care trăia doar pentru drepturile animalelor, până când s-a măritat în grabă cu un rândaş din parcul de vânătoare. Katia fixă cu o privire posomorâtă celălalt capăt al încăperii, unde se aliniau vreo douăsprezece mese înalte, fără scaune. La una dintre ele, Leonard Wicklow schimba glume cu un individ de vârsta lui. La altă masă, un Rittmeister bătrâior, în cizme de călărie, sorbea o limonadă cu o fată în blugi, gesticulând din braţe ca pentru a descrie imensitatea pământurilor sale pierdute.
— Nu înţeleg de ce nu te-am invitat la cină, spuse Barley. Îi întâlni ochii şi avu senzaţia că se scufundă în ei. Dar ştii cum e, omul nu vrea să fie prea băgăcios când nu e sigur de reuşită.
— Nu se cădea, răspunse ea, încruntându-se.
Ceainicul începu să bolborosească. Vajnicele luptătoare de la bufet stăteau cu spatele la el.
— E întotdeauna atât de greu să comunici prin telefon, nu crezi? spuse Barley, de dragul conversaţiei. Parcă ai vorbi unei flori de plastic, nu unei feţe omeneşti. Personal, urăsc chestia asta afurisită, tu nu?
— Poftim? Ce să urăsc?
— Telefonul. Să vorbeşti de la distanţă.
Ceainicul începu să scuipe în foc.
— Îţi faci cele mai tâmpite idei despre oameni când nu-i poţi vedea.
„Sari, îşi spuse el. Acum.”
— Îi spuneam acelaşi lucru mai zilele trecute unuia dintre prietenii mei, editor şi el, continuă Barley, pe acelaşi ton voios, de conversaţie. Discutam despre un nou roman pe care mi-l trimisese cineva. I l-am arătat, strict confidenţial şi a fost absolut răvăşit. Spunea că este cel mai bun lucru pe care-l văzuse de ani de zile. O bombă! Katia se uită în ochii lui, cu o privire înfricoşător de directă. Ciudat, nu avem nicio fotografie a autorului, continuă el, nepăsător. Nici măcar nu cunosc numele individului. Ca să nu mai vorbim că nu ştiu de unde îşi culege informaţiile, unde a învăţat meseria şi aşa mai departe. Înţelegi ce vreau să spun? Este ca şi cum ai auzi nişte acorduri muzicale şi nu ştii dacă e Brahms sau Cole Porter.
Se încruntase. Îşi supsese buzele şi părea să le umezească în gură.
— Nu consider că astfel de detalii sunt pertinente atunci când este vorba de un artist. Unii scriitori nu pot lucra decât în umbră. Talentul rămâne talent. Nu are nevoie de explicaţii.
— Nu aveam în vedere atât explicaţiile, înţelegi, cât mai ales autenticitatea, se corectă Barley. O dâră de puf urmă linia pomeţilor ei, dar, spre deosebire de păr, era auriu. În sfârşit, te pricepi la editare. Daca un tip a scris un roman despre triburile de pe colinele Birmaniei de Nord, de pildă, eşti îndreptăţit să te întrebi dacă a fost vreodată mai la sud de Minsk. Mai ales când este vorba despre un roman cu adevărat important, aşa cum este acesta. Un potenţial bestseller internaţional, după părerea amicului meu. Într-un caz ca acesta, cred că ai dreptul să insişti ca scriitorul să se arate la faţă şi să-şi certifice calificarea.
Mai curajoasă decât celelalte, cea mai în vârstă dintre cele trei femei turnă apă clocotită în samovar. A doua descuia casa de bani a regimentului. Cea de a treia punea cu linguriţa porţii de ceai pe un cântar de mână. Căutându-se prin buzunare, Barley scoase o hârtie de trei ruble. La vederea ei, femeia de la casă izbucni într-o tiradă disperată.
— Presupun că vrea schimbat, spuse Barley prosteşte. Nu vrem cu toţii schimbarea?
Apoi o văzu pe Katia punându-i treizeci de copeici pe tejghea şi observă că făcea gropiţe în obraji când zâmbea. Barley luă cărţile şi sacoşa, iar ea îl urmă cu ceştile pe o tavă. Când ajunseră la masă, i se adresă cu aer sfidător:
— Dacă un autor este obligat să dovedească neapărat că spune adevărul, rosti Katia, acelaşi lucru este valabil şi pentru editorul său.
— O, eu sunt pentru onestitate de toate părţile. Cu cât mai mulţi oameni îşi etalează cărţile pe masă, cu atât mai bine pentru toţi.
— Am informaţii că autorul s-a inspirat dintr-un poet rus.
— Pecerin, replică Barley. M-am documentat. Născut în 1807, la Dimerka, în apropiere de Kiev.
O observă. Privea în jos, cu gura apropiată de buza ceştii, şi, cu toate că îl preocupau o mulţime de alte subiecte, Barley văzu că urechea ei dreaptă, neacoperită de păr, devenise transparentă în lumina serii care se filtra prin fereastră.
— Autorul s-a inspirat şi din opiniile unui englez cu privire la pacea lumii, spuse ea cu deosebită severitate.
— Crezi că ar dori să-l mai întâlnească pe acel englez?
— Asta se poate afla. Nu se ştie.
— Englezul ar dori să se întâlnească cu el, spuse Barley. Au nemaipomenit de multe lucruri să-şi spună. Unde locuieşti?
— Cu copiii mei.
— Şi unde sunt copiii tăi?
Urmă o pauză, în care Barley avu din nou senzaţia stânjenitoare că încălcase cine ştie ce reguli morale necunoscute lui.
— Locuim în apropierea staţiei de metrou Aeroport. Nu mai este niciun aeroport acum acolo. Sunt doar blocuri. Cât staţi la Moscova, dacă nu vă supăraţi, domnule Barley?
— O săptămână. Apartamentul în care locuieşti are cumva o adresă?
— Nu se cade. Veţi rămâne tot timpul la Hotel Odessa?
— Da, doar dacă nu mă dau afară. Cu ce se ocupă soţul tău?
— N-are importanţă.
— Lucrează în domeniul editorial?
— Nu.
— E scriitor?
— Nu.
— Atunci ce e? Compozitor? Grănicer? Bucătar? Cum reuşeşte să-ţi asigure modul de viaţă cu care eşti obişnuită?
O făcu din nou să râdă, ceea ce păru să-i facă tot atâta plăcere ca şi lui.
— Era directorul unui combinat de prelucrare a lemnului, spuse ea.
— Şi acum ce conduce?
— Uzina lui produce case prefabricate pentru zonele rurale. Suntem divorţaţi, ca toată lumea la Moscova.
— Ce sunt copiii? Băieţi? Fete? Câţi ani au?
Întrebarea puse capăt râsului. O clipă, Barley crezu că-i va întoarce spatele şi va pleca. Îşi ridică brusc capul, iar figura i se crispa; ochii îi ardeau de furie.
— Am un băieţel şi o fetiţă. Sunt gemeni, au opt ani. Nu are nicio importanţă.
— Vorbeşti foarte frumos englezeşte. Mai bine ca mine. O engleză pură ca apa de izvor.
— Mulţumesc! Am un dar din naştere pentru limbi străine.
— E mai mult decât atât. Este divin. Ca şi cum engleza s-ar fi oprit la Jane Austen. Unde ai învăţat-o?
— La Leningrad. Am urmat şcoala acolo. Engleza este pasiunea mea.
— Unde ai făcut universitatea?
— Tot la Leningrad.
— Când ai venit la Moscova?
— Când m-am măritat.
— Cum v-aţi întâlnit?
— Soţul meu şi cu mine ne cunoşteam din copilărie. Când eram la şcoală mergeam în tabere de vară împreună.
— Prindeaţi peşte?
— Şi iepuri, spuse ea. Zâmbetul îi reveni pe faţă, luminând întreaga încăpere. Volodea e din Siberia. Ştia cum să doarmă în zăpadă, cum să jupoaie un iepure şi să prindă peşte la copcă. Cât am fost măritată cu el, nu prea m-am ocupat de valorile intelectuale. Credeam că pentru un bărbat cel mai important lucru este să ştie să jupoaie un iepure.
— Ceea ce mă întrebam cu adevărat este cum l-ai cunoscut pe autor, explică Barley.
O urmări cum se lupta cu nehotărârea, observând cât de uşor reflectau ochii ei schimbările de stare emoţională. Se apropia, se îndepărta. Până când o pierdu complet. Se aplecă sub nivelul mesei, îşi aruncă părul desfăcut spre spate şi îşi ridică geanta.
— Mulţumeşte-i din partea mea domnului Landau pentru cărţi şi pentru ceai, spuse ea. Îi voi mulţumi personal, data viitoare, când vine la Moscova.
— Nu pleca! Te rog! Am nevoie de sfatul tău. Coborî glasul, devenind brusc foarte serios. Am nevoie de instrucţiunile tale ca să ştiu ce să fac cu manuscrisul acela delirant. Nu mă pot descurca de unul singur. Cine l-a scris? Cine este Goethe?
— Din păcate, trebuie să mă reîntorc la copiii mei.
— N-are nimeni grijă de ei?
— Bineînţeles că da.
— Dă un telefon. Spune că vei întârzia. Spune că ai întâlnit un bărbat fascinant care vrea să vorbească cu tine despre literatură întreaga noapte. De-abia ne-am cunoscut. Am nevoie de timp. Am tone de întrebări să-ţi pun.
Adunându-şi volumele din Jane Austen, o porni către uşă. Ca un vânzător încăpăţânat, Barley mergea poticnindu-se alături de ea.
— Te rog, spuse el. Ascultă. Sunt un editor englez amărât care are zeci de mii de lucruri fantastic de importante de discutat cu o rusoaică frumoasă. Nu muşc, nu mint. Ia, te rog, masa cu mine.
— Nu se cade.
— În altă seară se va putea? Ce să fac? Să ard tămâie? Să pun o lumânare în fereastră? Pentru tine am venit aici. Ajută-mă ca să te pot ajuta.
Ruga lui o zăpăci.
— Îmi poţi da numărul tău de telefon de acasă? insistă el.
— Nu se cade, murmură ea.
Coborau scara largă. Privind către marea de capete, Barley îi zări pe Wicklow şi pe prietenul acestuia. O apucă pe Katia de braţ, nu cu violenţă, dar destul de ferm pentru a o face să se oprească.
— Când? spuse el.
O mai ţinea încă de braţ, la nivelul bicepsului, chiar deasupra încheieturii cotului, acolo unde braţul este mai ferm şi mai rotund.
— Poate te sun în seara asta, târziu, replică ea, cedând în sfârşit.
— Nu „poate”.
— Te voi suna.
Rămânând pe scară, o urmări apropiindu-se de mulţime, apoi trăgând aer în piept, înainte de a-şi depărta braţele şi a-şi croi drum către ieşire. Asuda. Simţea ca un fel de şal umed atârnându-i pe umeri şi pe spate. Îi venea să bea ceva. Dar mai presus de orice dorea să scape de harnaşamentul cu microfoane. Să-l spargă în bucăţele, să le calce în picioare şi să i le trimită recomandat şi personal lui Ned Wicklow, cu nasul lui coroiat. Urca treptele patru câte patru spre el. Rânjind ca un hoţ şi povestind nişte aiureli despre o biografie sovietică a lui Bernard Shaw.
Katia umbla repede, căutând un taxi, deşi avea nevoie să-şi dezmorţească picioarele. Se adunaseră nori şi nu erau stele pe cer, nu se vedeau decât străzile largi şi luminile de pe Petrovka. Voia să se distanţeze de el şi de ea însăşi. O panică generală nu de teamă, ci de o puternică aversiune care ameninţa să o cuprindă. Barley n-ar fi trebuit să menţioneze gemenii. Nu avea dreptul să dărâme pereţii de hârtie dintre o viaţă şi alta. Nu trebuia să o sâcâie cu întrebări birocratice. Avusese încredere în el. De ce el nu avea încredere în ea?
Dădu colţul unei străzi şi-şi continuă drumul pe jos. Este tipul clasic de imperialist, ipocrit, insistent şi suspicios. Un taxi trecu pe lângă ea fără să-i dea atenţie. Un al doilea încetini, atât cât să audă la ce adresă voia să ajungă, apoi plecă în viteză, sperând să facă o cursă mai bănoasă, de pildă să ducă curve, să transporte mobilă, să livreze legume, carne şi votcă pentru piaţa neagră, să agate turişti. Începuse să plouă, cu stropi mari, care-ţi cădeau drept în cap.
„Umorul lui deplasat, întrebările sale, atât de impertinente. Nu mă mai apropii de el niciodată.” Ar fi trebuit să ia metroul, dar avea oroare de claustrare. Atrăgător, fireşte, aşa cum sunt mulţi dintre englezi. Acea stângăcie încântătoare. Era plin de spirit şi, fără îndoială, sensibil. Nu se aşteptase să se apropie atât de mult de ea. Sau, poate, ea a fost cea care s-a apropiat prea mult de el.
Continuă să meargă, încercând să-şi vină în fire. Căuta un taxi. Ploua din ce în ce mai tare. Scoase din poşetă o umbrelă pliantă şi o deschise. Est-germană, primită în dar de la un iubit de scurtă durată, de care nu fusese prea mândră. Ajungând la o intersecţie, se pregătea să traverseze, când un ins într-o Ladă albastră opri lângă ea, cu toate că nu-i făcuse semn.
— Cum merge treaba, surioară?
Taximetrist, pieţar? Se aruncă în maşină şi-i dădu şoferului adresa. Acesta începu să se tocmească. Ploaia răpăia pe capota maşinii.
— E urgent, spuse ea, întinzându-i două hârtii a câte trei ruble. E urgent, repetă ea şi-şi privi ceasul, întrebându-se în acelaşi timp dacă toţi cei care se grăbeau să meargă la spital se uitau la ceas.
Tânărul părea că ţine cu ea. Conducea şi vorbea cu o viteză nebună, în timp ce ploaia intra prin geamul lăsat. Mama lui din Novgorod a leşinat culegând mere pe o scară şi s-a trezit cu amândouă picioarele în ghips, spunea el. Şiroaie de ploaie se scurgeau pe parbriz. Nu oprise să-şi pună ştergătoarele.
— Cum se simte acum? întrebă Katia, legându-şi o basma pe cap. „O femeie grăbită să ajungă la spital nu întreţine o conversaţie despre necazurile altora”, gândi ea.
Tânărul opri maşina. Katia zări porţile. Cerul se înseninase, noaptea era caldă şi înmiresmată. Femeia se întrebă dacă plouase cu adevărat.
— Ţine-i, spuse tânărul, întinzându-i hârtiile de trei ruble. Data viitoare, e bine? Cum te cheamă? Îţi plac fructele proaspete, cafeaua, votca?
— Ia-i pe toţi, spuse ea respingând banii.
Porţile erau deschise, ducând la un complex ce putea fi un imobil de birouri cu câteva ferestre slab luminate. Câteva trepte de piatră, pe jumătate pline de noroi şi de moloz, conduceau spre o pasarelă construită deasupra unei rampe de acces. Privind în jos, Katia văzu ambulanţele parcate, cu girofarurile lor albastre rotindu-se alene. Şoferii şi infirmierii stăteau în grup şi fumau. La picioarele lor se afla o femeie întinsă pe o brancardă. Avea faţa zdrobită, întoarsă într-o parte, ca şi cum ar fi încercat să evite o a doua lovitură.
„A avut grijă de mine”, îşi zise ea, gândindu-se pentru o clipă din nou la Barley.
Se apropie în grabă de imobilul cenuşiu care se ridica în faţa ei. „O clinică proiectată de Dante şi construită de Franz Kafka, îşi aminti ea. Angajaţii se duc acolo ca să fure medicamente pe care le vând apoi pe piaţa neagră. Medicii fac tot felul de alte lucruri pe sub mână pentru a-şi hrăni familiile, îşi aminti ea. Un spital rezervat celor mai amărâţi din imperiul nostru, pentru proletariatul fără noroc, care nu se bucura nici de influenţă şi nici de legăturile puţinilor privilegiaţi.” Vocea din capul ei avea ritmul paşilor pe care-i făcea când a intrat sigură de sine prin uşile duble. O femeie se răsti la ea, iar Katia, în loc să-i arate legitimaţia, îi dădu o rublă. Holul răsuna ca o piscină. În spatele unei tejghele de marmură erau câteva femei, care nu dădeau atenţie nimănui în afară de propriile persoane. Un bătrân în uniformă albastră moţăia pe un scaun, cu ochii deschişi, în faţa unui televizor ce nu mai funcţiona de mult. Trecu pe lângă el şi se angajă pe un coridor pe care erau aliniate pături cu bolnavi. Ultima oară când fusese nu erau paturi pe coridor. Probabil că le scoseseră din salon pentru a-i face loc cuiva important. Un intern epuizat îi făcea o transfuzie unei bătrâne, ajutat de o infirmieră purtând blugi şi un halat descheiat. Nimeni nu gemea, nimeni nu se plângea. Nimeni nu întreba de ce trebuie să moară pe un coridor. Pe o uşă era o plăcuţă indicatoare pe care se distingeau primele litere ale cuvântului „Urgenţă”. Se îndreptă într-acolo. „Prefă-te că eşti de-ai casei”, o sfătuise el prima oară. Atunci a mers. A mers şi acum.
Sala de aşteptare era o fostă sală de cursuri, luminată cu o veioză mică. Pe o estradă, o infirmieră şefă cu chip de madonă stătea în faţa unei cozi de pacienţi, tot atât de lungă, ca o armată în retragere. În acest amfiteatru, nefericiţii acestui pământ gemeau şi murmurau în penumbră, îşi consolau copiii. Pe bănci erau întinşi oameni cu răni pansate ca vai de lume. Beţivi se rezemau de pereţi şi înjurau. Aerul puţea a antiseptic, a băutură şi a sânge uscat.
Avea zece minute de aşteptat. Se trezi din nou că mintea îi zboară la Barley. Privirea lui deschisă şi familiară, aerul său pe cât de curajos, pe atât de lipsit de speranţă. De ce nu i-oi fi dat numărul meu de telefon? Mâna lui pe braţul meu, ca şi cum ar fi fost dintotdeauna acolo. „Pentru tine am venit.” Zări o bancă ruptă lângă uşa din fund, pe care scria „Toaletă”, şi se aşeză, privind în jurul ei. „Poţi muri acolo şi nimeni n-o să întrebe cum te cheamă, îi spusese el. Acolo este uşa şi în spate este vestiarul, repetă ea. Apoi sunt toaletele. Telefonul este în vestiar, dar nu e folosit niciodată, întrucât nimeni nu ştie că este acolo. În mod normal, nu poţi chema spitalul pe linia directă, dar acest aparat a fost instalat pentru un medic, un mare ştab, care voia să fie în contact cu amanta lui şi cu clientela sa particulară. Până în ziua în care a fost deportat. Cine ştie ce idiot a instalat telefonul ascuns, în spatele unui stâlp. Şi aşa a rămas de atunci.”
„De unde ştii tu locurile acestea? îl întrebase ea. Această intrare, această aripă, acest telefon, stai jos şi aşteaptă… Cum le ştii tu?”
„Umblu”, îi răspunsese el. Şi-l imagină cutreierând străzile Moscovei, fără somn, fără mâncare sau fără ea. „Sunt Nejidovul Rătăcitor, îi spusese el. Umblu pentru a ţine companie spiritului meu, beau ca să mă ascund de el. Când umblu, eşti lângă mine; îţi pot vedea faţa la nivelul umărului meu.”
„Va umbla până va cădea lat, se gândi Katia. Iar eu îl voi urma.”
Pe banca de lângă ea, o ţărancă purtând o basma de culoarea şofranului începuse să se roage în ucraineană. Ţinea în mâini o iconiţă; îşi plecase capul deasupra ei, din ce în ce mai jos, până când fruntea ei se lovi de rama de metal. Ochii i se luminară şi, când îi închise, Katia văzu cum i se preling lacrimi dintre pleoape. „Nu mai e mult şi o să arăt ca tine”, se gândi ea.
Îşi aminti cum îi povestise cândva vizita lui la o morgă din Siberia, o fabrică pentru morţi situată într-unul din oraşele fantomă în care lucra. Cadavrele, bărbaţi şi femei, claie peste grămadă, alunecau de-a lungul unui plan înclinat, de unde aterizau pe un carusel, unde erau trecute sub un jet de apă. Li se puneau etichete şi li se luau bijuteriile de aur de către bătrânele nopţii. „Moartea este un secret ca oricare altul, îi spusese el. Iar secretul este ceva care se împărtăşeşte doar câte unei persoane.”
„De ce încerci tu întotdeauna să mă înveţi sensul morţii?” îl întrebase ea făcându-i-se greaţă. „Pentru că tu m-ai învăţat sensul vieţii”, îi replicase el.
„Acest telefon este cel mai sigur din toată Rusia, îi spusese el. Chiar şi nebunilor de la Securitate nu le-ar trece prin cap să pună sub ascultare un telefon nefolosit de la un spital de urgenţă.”
Îşi aminti de ultima lor întâlnire la Moscova, în miez de iarnă. El luase un personal de la o gară uitată, dintr-un loc fără nume, de niciunde. Nu cumpărase bilet. Călătorise pe blat, împingându-i zece ruble conductorului, ca oricine altcineva. „Galantele noastre organe competente s-au îmburghezit atât de mult în zilele noastre, că nu mai ştiu să se amestece printre muncitori”, îi spusese el şi-l imagină un orfan amărât, cu lenjerie groasă pe sub haine, lungit în semiîntuneric pe plasa pentru bagaje, ascultând tusea fumătorilor şi bombănitul beţivilor, sufocat de miasmele umane şi de scurgerile caloriferelor, gândindu-se la lucrurile îngrozitoare pe care le ştia şi despre care nu vorbea niciodată. „Ce iad trebuie să fie, se gândi ea, să fii chinuit de propriile creaţii. Să ştii că binele absolut pe care-l poţi face în cariera ta reprezintă răul absolut pentru umanitate.”
Se revăzu aşteptându-l, în gara Kazan, adăpostită sub sinistra lumină de neon printre alte mii de oameni roşi de aşteptare. Trenul are întârziere, este anulat, a deraiat Aşa se zvonea. A nins mult pe tot drumul până la Moscova. Trenul soseşte, n-a plecat deloc, nu trebuia să-mi fi dat atâta silinţă să spun aşa de multe minciuni. Personalul gării turnase formol în closete şi toată gara puţea. Purta căciula de blană a lui Volodea, pentru că îi acoperea mai bine faţa. Fularul de mohair îi acoperea bărbia, iar haina de blană de miel, restul corpului. Nu dorise niciodată pe cineva atât de mult. Pe sub blană se simţea devorată de foame şi de înflăcărare.
Când se dădu jos din tren şi se apropie de ea prin mocirlă, Katia îşi simţi trupul înţepenit şi stânjenit ca al unui băieţandru. În picioare, lângă el, în metroul înţesat, era gata să urle în mijlocul mulţimii tăcute când s-a apropiat şi mai tare de ea. Împrumutase apartamentul Alexandrei. Aceasta plecase în Ucraina împreună cu soţul ei. Descuie uşa de la intrare şi-l lăsă să treacă înainte. Părea uneori să nu ştie unde se află, cu toate planurile pe care le făcuse pentru el, sau să nu-i pese. Îi era teamă câteodată să-l atingă, atât era de fragil, dar nu astăzi. Astăzi fugise către el, îl strânsese cu toată forţa, trăgându-l spre ea stângace şi brutal, pedepsindu-l pentru lunile şi nopţile de dor nestins.
Dar el? O luase în braţe aşa cum obişnuia tatăl ei s-o facă, ţinându-şi bustul departe de ea şi umerii ţepeni. Când se desprinse de el ştia că trecuse vremea când bărbatul putea să-şi îngroape neliniştile în trupul ei de femeie.
„Tu eşti singura mea religie, îi murmura el sărutându-i fruntea cu buzele lipite. Ascultă-mă, Katia, îţi voi povesti ceea ce am hotărât să fac.”
Ţăranca se lăsase în genunchi şi-şi lipea cu dragoste icoana când de inimă, când de buze. Katia a fost nevoită să păşească peste ea pentru a ajunge pe culoar. Un tânăr palid, în geacă de piele, se aşezase la capătul băncii. Avea unul din braţe băgat în cămaşă, aşa că presupuse că avea încheietura mâinii ruptă. Capu-i atârna în jos, iar când se strecură pe lângă el observă că avea şi nasul rupt, dar vindecat.
Intrândul era cufundat în întuneric. Din plafon atârna inutil un bec spart. O tejghea lungă din lemn masiv îi bloca drumul către vestiar. Încercă să ridice tăblia, dar era prea grea, aşa că se ciuci şi trecu pe sub ea. Stătea în picioare între cuiere goale, umeraşe şi pălării uitate. Stâlpul se afla la un metru de ea. La lumina unei uşi batante văzu o pancartă scrisă de mână: ACEST APARAT NU DĂ RESTUL. Telefonul era la locul lui obişnuit, de partea cealaltă, dar de abia putea să-l zărească în întuneric, chiar atunci când s-a aflat lângă el.
Se uită fix la aparat, dorind să sune. Îi trecuse panica. Era puternică din nou. „Unde eşti? se întrebă ea. La unul din numerele tale poştale, unul dintre punctuleţele tale de pe hartă? În Kazahstan? Pe Volga mijlocie? În Urali?” Ştia că fusese în toate aceste locuri. Erau vremuri când putea să spună după tenul lui dacă lucrase în aer liber sau nu. Uneori părea că lucrase luni de zile în subteran. „Unde te afli tu, cu înfricoşătoarea ta culpabilitate? se întrebă ea. Unde eşti tu, tu şi teribila ta hotărâre? Într-un loc întunecat ca acesta? Într-un oficiu telegrafic al unui orăşel deschis douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru?” Şi-l imagină arestat, aşa cum îl visa câteodată. Într-o cabană albă, palid, legat de un cal de lemn, nereacţionând aproape deloc, în timp ce ei continuau să-l bată. Telefonul sună. Ridică receptorul şi auzi o voce neutră.
— Alo, Piotr la telefon, spuse el, folosind codul de protecţie reciprocă. (…Dacă am căzut în mâinile lor şi mă forţează să te chem, le voi spune un alt nume, ca să te pot ascunde.)
— Bună, eu sunt, Alina, răspunse ea uimită că e în stare să vorbească. După aceea nu-i mai păsă. Era în viaţă. Nu fusese arestat. Nu-l băteau. Nu-l legaseră de un cal de lemn. Simţea că-i era lene, că era plictisită. Trăia, îi vorbea. Fapte, nu emoţii, la început o voce îndepărtată, apoi numai pe jumătate familiară. Înainte şi înapoi, doar fapte. Fă asta. A spus asta. I-am spus asta. Spune-i că-i mulţumesc c-a venit la Moscova. Spune-i să se poarte ca un om rezonabil. Eu sunt bine. Tu ce faci?
Puse telefonul în furcă, prea slăbită să mai vorbească. Se întoarse în sala de cursuri şi se aşeză pe o bancă, precum toţi ceilalţi, să-i vină sufletul la loc, ştiind că nimănui nu-i va păsa.
Tânărul în geacă de piele era tot lungit pe bancă. Îi văzu nasul îndoit, impecabil, dar într-o parte. Şi-l reaminti pe Barley, recunoscătoare că exista.
Era lungit în cămaşă pe pat. Camera sa, o cutie fără aer, amenajată într-o despărţitură a ceea ce fusese pe vremuri un dormitor uriaş, în care răsuna obişnuitul cor al apei ce se aude în fiecare hotel rusesc: gâjâitul robinetelor, picuratul bazinului din cămăruţa de baie, bolboroseala enormului radiator negru, mârâitul frigiderului, ori de câte ori se repezea într-un nou ciclu de convulsiuni. Barley sorbea un whisky, din paharul de la baie, încercând să citească la lumina slabă a veiozei. Telefonul era lângă cotul său, iar lângă acesta, agenda pentru mesaje şi idei geniale. „Telefoanele pot fi vii, chiar dacă receptoarele sunt sau nu puse în furcă”, îl prevenise Ned. „Nu, acesta nu e, gândi Barley. Nu, acesta este mort şi îngropat până va suna ea.” Citea o carte minunată a lui Marquez, dar literele îi zgâriau ochii ca o sârmă ghimpată. Era nevoit să se oprească şi s-o ia de la capăt.
Auzi zgomotul unei maşini trecând pe stradă, apoi al unui pieton şi, în fine, al ploii, care lovea în ferestre ca alicele. Fără un ţipăt, fără un hohot de râs sau un strigăt de furie, Moscova se reintegrase în imensitatea deşertului nocturn.
Îşi aminti ochii ei. „Ce-o fi văzut la mine? O relicvă, îşi răspunse el, îmbrăcată în costumul tatălui meu. Un actor de mâna a şasea, ascuns în spatele propriului rol, iar sub machiaj, un nimic. Caută în mine o convingere profundă şi a văzut în schimb falimentul moral al englezilor din clasa mea şi din timpul meu. Caută o speranţă de viitor şi a găsit vestigiile unei istorii încheiate. Caută o relaţie umană şi n-a găsit decât eticheta «rezervat». O singură privire şi a fugit.
Rezervat pentru cine? Pentru ce mare zi, pentru ce pasiune m-am rezervat?”
Încercă să-şi imagineze trupul ei de femeie. Cu un chip ca al ei, cui îi mai trebuie un trup?
Bău o gură. Ea e curajul. Ea e necazul. Bău din nou.
„Katia, dacă asta eşti tu, îţi sunt rezervat.
Dacă.”
Se întrebă ce altceva trebuia să mai ştie despre ea. Nimic în afară de adevăr. Fusese o epocă, de mult uitată, când luase frumuseţea drept inteligenţă, însă Katia era evident atât de inteligentă că de data aceasta nu exista riscul de a confunda cele două calităţi. A mai fost o altă epocă, Dumnezeu să-l ierte, când luase frumuseţea drept virtute. Însă Katia emana atâta virtute, încât, dacă şi-ar fi băgat capul pe uşă în acest moment şi i-ar fi spus că tocmai şi-a omorât copiii, el ar găsi pe loc şase-şapte modalităţi de a-i dovedi că nu putea fi învinovăţită.
Dacă.
Mai luă o gură de scotch şi-şi aminti dintr-odată de Andy.
Andy Macready, trompetistul, lungit pe un pat de spital, decapitat. Tiroida, îi spusese nevastă-sa vag lui Barley. Când i-au descoperit boala, Andy refuzase operaţia. Preferase să încerce să treacă înot Styxul şi să nu se mai întoarcă, spusese el. Aşa că se îmbătaseră împreună şi plănuiseră o călătorie la Capri, o ultimă masă copioasă, un butoi de vin roşu şi un înot lung către neant în apele murdare ale Mării Mediterane. Dar când tiroida a început să-l chinuie cu adevărat, Andy a descoperit că preferă viaţa, morţii, aşa că votă pentru operaţie. Ca urmare, îi tăiară capul, tot gâtlejul în afară de vertebre, şi îl ţinură în viaţă prin tuburi. Andy trăia fără raţiunea de a trăi, fără raţiunea de a muri, înjurând că nu înotase la timp, încercând să găsească un sens eului său pe care moartea nu voia să i-l ia.
„Sun-o pe nevasta lui Andy, îşi spuse Barley. Întreab-o ce mai face soţul ei.” Aruncă o privire către ceas, calculând ce oră era în lumea reală sau ireală a doamnei Macready. Întinse mâna către receptor, dar nu-l ridică, gândindu-se c-ar putea să sune. Se gândi la fiica sa, Anthea. Draga lui Ant.
Se gândi la fiul său Hal, care lucra în City. „Îmi pare rău că ţi-am stricat viaţa, Hal, dar mai ai timp s-o îndrepţi.”
Se gândi la apartamentul său din Lisabona şi la fata care plânsese cu lacrimi amare, şi se întrebă cutremurându-se ce s-o fi întâmplat cu ea.
Se gândi la celelalte femei ale sale, dar sentimentul lui de culpabilitate nu era atât de puternic ca de obicei, ceea ce-l uimi. Se gândi la Katia din nou şi-şi dădu seama că nu încetase să se gândească la ea.
Ciocănea cineva la uşă.
„E ea, a venit la mine, goală, doar cu un capot simplu.” „Barley, murmură ea, iubitule. Mă vei mai iubi şi după aceea?”
Ea n-ar face niciodată aşa ceva. E fără egal. Nimeni n-a fost ca ea şi nu va fi niciodată. Ea nu este acum pentru acele istorii banale repetate şi des repetate.
Era Wicklow, îngerul lui păzitor, verificând dacă protejatul său era în regulă.
— Intră, Wickers. Vrei o gură de scotch?
Wicklow ridică din sprâncene, cu aerul de a se interesa dacă a telefonat. Purta o geacă de piele pe care erau stropi de ploaie. Barley negă din cap. Wicklow îşi turnă un pahar de apă minerală.
— Am răsfoit cărţile pe care ni le-au vârât sub nas azi, domnule, spuse el pe un ton convenţional, pe care-l adoptau amândoi în prezenţa microfoanelor. Mă întrebam daca aţi vrea să vă fac o mică prezentare a lucrărilor social-politice.
— Prezintă-mi raportul, spuse Barley amabil, întinzându-se din nou pe pat, în timp ce Wicklow îşi luă un scaun.
— Ei bine, aş vrea să vorbim mai ales despre una din cărţile care ne-au fost propuse. Acel manual de condiţie fizică, cu ajutorul regimurilor alimentare şi a exerciţiilor de gimnastică. Cred că am putea-o lua în consideraţie pentru una dintre coeditările noastre. Mă întreb dacă nu l-am putea angaja pe unul dintre cei mai buni ilustratori ai lor, ridicând astfel nivelul impactului rus.
— Ridică-l până la ceruri.
— Dar ar trebui însă să-l întreb pe Iuri.
— Întreabă-l.
Pauză. „Hai s-o luăm de la început”, gândi Barley.
— Apropo, domnule, doream să ştiu de ce atâţia ruşi folosesc expresia „nu se cade”.
— Da, răspunse Barley, care nu întrebase niciodată ceva de genul acesta.
Se gândise la udobno. Înseamnă convenabil, dar şi oportun, potrivit, ceea ce poate să creeze confuzii câteodată. Una este să nu fie convenabil şi alta este să nu se cadă.
— Aşa este, într-adevăr, aprobă Barley, după un lung timp de gândire, în timp ce-şi sorbea scotch-ul. Apoi se pare că a moţăit, pentru că o clipă după aceea stătea în capul oaselor pe pat, cu receptorul la ureche şi cu Wicklow în picioare, lângă el. Erau în Rusia, aşa că ea nu-şi declină numele.
— Vino încoace, îi spuse el.
— Îmi cer scuze că sun atât de târziu. Te deranjez?
— Sigur că mă deranjezi! Tot timpul. Ce ceaşcă minunată de ceai! Mi-aş fi dorit să fi durat mai mult. Unde eşti?
— M-ai invitat la cină mâine-seară, aşa e?
Se întinse după agendă. Wicklow i-o ţinea deschisă.
— La dejun, la ceai, la cină, la toate trei, spuse el. Unde să trimit caleaşca de cristal? Mâzgăli o adresă. Ce număr de telefon ai acasă, apropo, în cazul în care mă pierd sau te pierzi tu cumva?
I-l dădu cam cu reţinere, o îndepărtare de la principii, dar totuşi i-l dădu. Wicklow îl urmări până la capăt cum îl scrie, apoi ieşi uşurel din cameră, în timp ce ei îşi continuau convorbirea.
„Nu se poate şti niciodată, gândi Barley şi, ca să-şi vină în fire, mai luă o gură bună de scotch, după ce ea închise receptorul. Când ai de a face cu femei frumoase, inteligente, virtuoase, pur şi simplu nu ştii ce gândesc. Se prăpădeşte după mine sau sunt eu un simplu chip din mulţimea ei?”
Apoi, o frică moscovită se abătu asupra lui cu forţa unei tornade în momentul când se aştepta cel mai puţin şi după ce o respinsese toată ziua. Terorile surde ale oraşului au izbucnit în urechile sale exact înainte de a auzi vocea melodioasă a lui Walter.
Este într-adevăr în legătură cu el? A inventat chestia asta ea însăşi? S-o afla în contact cu altcineva? Şi, dacă-i aşa, cu cine?