Katia l-a luat pe Barley la orele zece, duminică dimineaţa, din faţa intrării imensului hotel Mejdunarodnaia, unde Henziger insistase să tragă. Occidentalii îi spuneau, simplu, Mej. Atât Wicklow, cât şi Henziger, instalaţi în marele hol, ridicol de pompos, au asistat la fericita revedere şi la plecarea celor doi.
Ziua era minunată, mirosea a toamnă. Barley venise s-o aştepte foarte devreme, umblând de colo-colo prin curtea din faţă, printre limuzinele cu geamuri fumurii, care-i aduceau şi-i descărcau în flux continuu pe şefii Lumii a Treia. În sfârşit, apăru şi Lada ei roşie, care, printre limuzine, părea o explozie de râs la o înmormântare. Anna îşi flutura mâna albă ca o batistă, prin geamul din spate, iar Serghei, aşezat lângă ea ca un comisar băţos, se ţinea de plasa de pescuit.
Era important ca Barley să-i vadă întâi pe copii. Gândise la acest lucru şi spusese că aşa trebuie să procedeze pentru că şi cel mai mic detaliu conta, nimic nu trebuia lăsat la voia întâmplării. Doar după ce le-a făcut semn cu mâna entuziast amândurora şi s-a strâmbat la Anna, prin geamul din spate, îşi permise să se uite în faţă, unde unchiul Matvei stătea ţeapăn pe scaunul din dreapta, faţa lui lucioasă şi cafenie strălucind ca o castană, iar ochii săi de marinar clipind sub borul şepcii cu pătrăţele. Fie că va fi soare, fie că va fi furtună, unchiul Matvei se hotărâse să-şi pună hainele cele mai bune în onoarea marelui englez: haină de gabardină, cele mai bune ghete şi un papion. La rever îşi prinsese o insignă emailată, cu steagurile încrucişate ale revoluţiei. Matvei coborî geamul din dreptul lui, iar Barley îi întinse o mână şi-i strigă de câteva ori: „Bună ziua, bună ziua”. Abia apoi îndrăzni s-o privească pe Katia. Înainte de a reuşi să-i zâmbească, a intervenit un moment de impas, ca şi cum ar fi uitat rolul său, povestea de acoperire sau, pur şi simplu, încremenise văzând-o cât de frumoasă era.
Katia însă nu manifesta nicio reticenţă.
Sări din maşină. Purta o pereche de pantaloni prost croiţi şi arăta minunat în ei. Se repezi către el radiind de fericire şi de încredere. Strigă: „Barley!” Când ajunse la el, deschise atât de larg braţele, încât trupul ei i se oferea cu bucurie şi inocenţă pentru a fi îmbrăţişat. Ca o bună rusoaică cuminte, scrută cu demnitate îmbrăţişarea, dându-se înapoi, dar fără să-l lase din mâini, examinându-i faţa, părul, îmbrăcămintea veche de iarnă şi lăsând să-i scape un val spontan de vorbe amabile.
— Ce bucurie, Barley! Sunt într-adevăr atât de bucuroasă să te revăd! exclamă ea. Bun venit la târgul de carte, bun venit din nou la Moscova! Lui Matvei nu-i venea să creadă când ai dat telefon de la Londra! „Englezii au fost dintotdeauna prietenii noştri, a spus el. L-au învăţat pe Petru să navigheze, iar dacă acesta n-ar fi ştiut acest lucru, nici astăzi n-am fi avut flotă.” Se referea la Petru cel Mare, înţelegi. Matvei nu trăieşte decât pentru Leningrad. Ce zici, ce frumoasă e maşina lui Volodea! Sunt atât de mulţumită că are în sfârşit ceva care să-i placă!
Îi dădu drumul din braţe şi, ca un idiot fericit, cum arata în momentul acela, Barley exclamă: „Dumnezeule, aproape că uitasem!” Se întoarse să ia sacoşele din plastic, pe care le sprijinise de zidul hotelului, lângă intrare. În momentul când a reapărut, Matvei a încercat să coboare din maşină, pentru a-i face loc în faţă, dar Barley nici nu a vrut să audă.
— Nu, nu, nu şi nu! O să mă simt foarte bine cu gemenii. Mulţumesc, oricum, Matvei. Apoi îşi strecură cu greutate trupul lung pe bancheta din spate de parcă ar fi manevrat o semiremorcă şi distribui pachetele, în vreme ce gemenii chicoteau de uimire: occidentalul ăsta uriaş, cu ciolanele lui lungi ce nu încap nicăieri, ne-a adus ciocolată englezească, creioane colorate elveţiene, caiete de desen, câte unul de fiecare şi cărţile lui Beatrix Porter în englezeşte, iar unchiului Matvei o pipă frumoasă, care, după cum a spus Katia, îl va face nemaipomenit de fericit. I-a adus pe deasupra şi un pachet de tutun englezesc.
Iar pentru Katia, tot ceea ce şi-ar fi putut dori pentru restul vieţii: rujuri, un pulover, parfumuri şi o eşarfă franţuzească prea frumoasă pentru a putea fi purtată.
Totul s-a consumat până când Katia a ieşit din curtea hotelului. Maşina hurducăia către autostrada ciupită de vărsat, iar ea pălăvrăgea despre târgul de carte ce se deschidea a doua zi, încercând neîndemânatic să se strecoare printre gropile pline de apă.
Se îndreptau către răsărit. Deasupra lor strălucea un soare prietenos, auriu, de septembrie, făcând până şi suburbiile Moscovei să pară frumoase. Dar au intrat curând în zona tristă de câmpie de la marginea Moscovei, cu câmpuri fără stăpân, cu biserici părăsite şi cu transformatoare de înaltă tensiune înconjurate de garduri. Parcuri de dacha vechi se iveau ici şi colo de-a lungul şoselei. Frontoanele sculptate şi grădiniţele împrejmuite îi aminteau lui Barley de staţiile de cale ferată engleze, provinciale ale tinereţii lui. De pe locul din faţă, Matvei îi otrăvea acum pe toţi cu noua sa pipă, manifestându-şi extazul prin norii de fum. Katia însă era prea ocupată să le arate priveliştea pentru a-i mai da cine ştie ce atenţie.
— În spatele dealului aceluia e combinatul metalurgic cutare, Barley. Clădirea aia de ciment prăpădită din stânga ta e un colhoz.
— Grozav! spuse Barley. Fascinant! Şi ce zi, ooo!!
Anna îşi împrăştiase creioanele în poală şi descoperise că, dacă le lingea vârfurile, acestea lăsau urme ca de acuarele. Serghei o pisa să le pună înapoi în cutia de tablă, iar Barley încerca să facă pace între ei, schiţând animale în caietul ei de desen pe care ea urma să le coloreze. Drumurile Moscovei nu sunt însă prea amabile cu artiştii.
— Nu verde, prostuţo, îi spuse el. Cine-a mai văzut vacă verde? Katia, pentru numele lui Dumnezeu, fiica ta crede că vacile sunt verzi.
— O, Anna a mea este o fantezistă! exclamă Katia râzând, adresându-i-se repede Annei peste umăr, care chicoti către Barley.
Dar toate acestea trebuiau auzite peste monologul neîntrerupt al lui Matvei, peste ilaritatea nebună a Annei şi interjecţiile îngrijorate ale lui Serghei, ca să nu mai spunem de hârâitul chinuit al motorului mic. Nimeni nu se mai auzea decât pe sine. Au părăsit brusc şoseaua, au traversat o pajişte şi au suit dealul fără să urmeze vreun drumeag, spre marea veselie a copiilor şi a Katiei, în timp ce Matvei îşi ţinea şapca cu o mână şi pipa cu cealaltă.
— Vezi? îl întrebă Katia pe Barley, acoperind vacarmul ca şi cum găsise un argument solid într-o ceartă prelungită între îndrăgostiţi. În Rusia putem să ne ducem exact unde ni se năzare, cu condiţia să nu intrăm pe domeniile milionarilor sau oficialităţilor noastre guvernamentale.
Au trecut coama dealului în hohote de râs şi mai puternice şi au coborât panta plină de iarbă, apoi au urcat din nou, ca o bărcuţă curajoasă în voia unui val, până la un drum de ţară pe malul unui pârâu. Apa ajungea până la un crâng de mesteceni, iar drumul continua alături de el. Katia reuşi cumva să oprească maşina, trăgând din toate puterile de frâna de mână, ca şi cum ar fi încetinit o sanie dezlănţuită. Erau singuri în paradis; aveau la dispoziţie un pârâu pe care puteau să construiască diguri, un mal pe care să întindă un picnic şi loc berechet să joace lapta cu băţul lui Serghei şi cu o minge pe care au scos-o din portbagaj. Toată lumea trebuia să stea în cerc, un jucător ţinând bâta, iar altul aruncând mingea. Anna, după cum s-a dovedit foarte repede, nu se prea înnebunea după lapta. Marea ei ambiţie era să ajungă la capătul jocului râzând cât se poate de mult şi apoi să se aşeze la masă şi să cocheteze cu Barley. Serghei, soldatul, era însă un mare adept al jocului, iar Matvei, marinarul, era de-a dreptul fanatic. În timpul acesta, Katia întinse pe jos cele necesare picnicului şi-i explică importanţa mistică a jocului în evoluţia civilizaţiei occidentale.
— Matvei mă asigură că acest joc se află la originea baseballului american şi a crichetului englezesc. El crede că a fost introdus la voi de către imigranţii ruşi. Sunt sigură, de asemenea, că îşi închipuie c-a fost inventat de către ţarul Petru cel Mare.
— Dacă este adevărat, reprezintă moartea Imperiului, spuse Barley grav.
Lungit în iarbă, Matvei trăncănea încântat, pufăind din noua lui pipă. Ochii săi, de un albastru atât de profund, pierduţi în trecutul glorios al Leningradului, aveau o strălucire eroică. Katia însă îl asculta ca pe un aparat de radio ce nu poate fi închis. Reţinea câte un detaliu şi rămânea surdă la restul. Traversă un petic de iarbă, se urcă în maşină, închise portiera în urma ei şi reapăru după câteva clipe în şort, ducând în mână o sacoşă de muşama cu mâncarea pentru picnic, sandviciurile fiind învelite în hârtie de ziar. Pregătise kotleti reci, friptură de pui rece, plăcintă cu carne. Avea castraveţi muraţi şi ouă fierte tari. Cumpărase bere Jiguli, iar Barley adusese scotch cu care Matvei toasta cu ardoare în cinstea unui monarh absent, poate pentru Petru însuşi.
Serghei stătea în picioare pe malul pârâului, mângâind faţa apei cu plasa de pescuit. Visul său, le explică apoi Katia, era să prindă un peşte şi să-l gătească pentru toţi cei care erau în grija lui. Anna desena. Se îndepărta cu ostentaţie de lucrare pentru ca toţi ceilalţi să o poată admira. Dorea să-i dea lui Barley un autoportret pe care acesta să-l pună pe perete în camera lui din Londra.
— Întreabă dacă eşti însurat, traduse Katia, cedând sâcâielilor fetiţei.
— În momentul de faţă nu sunt, dar sunt oricând disponibil.
Anna puse altă întrebare, dar Katia se înroşi şi o repezi. Îndeplinindu-şi misiunile loialiste, Matvei stătea întins pe spate, cu şapca trasă pe ochi, trăncănind de unul singur despre Dumnezeu ştie ce, dar oricum despre ceva care îl încânta.
— În curând va descrie asediul Leningradului, zise Katia cu un zâmbet afectuos.
Făcu o pauză, privindu-l pe Barley. Voia să spună: „Acum putem vorbi”.
Camionul cenuşiu plecă; era şi timpul. Barley îl observase iritat peste umărul Katiei, sperând că nu le este ostil şi că, oricum, o să-i lase în pace. Geamurile laterale ale cabinei erau prăfuite. Uşurat, îl văzu cum se îndepărtează, zdruncinându-se până la drum şi apoi dispărând.
— O, e foarte bine, spunea Katia. Mi-a scris o scrisoare lungă, iar în ceea ce îl priveşte totul este nemaipomenit. A fost bolnav, dar sunt sigură că s-a refăcut complet. Are o mulţime de probleme de discutat cu tine şi va veni special la Moscova în timpul târgului pentru a se întâlni cu tine şi a afla ce progrese s-au mai făcut în privinţa cărţii lui. Ar dori să vadă manuscrisul redactat, măcar o pagină. După părerea mea, ar fi primejdios, dar este foarte nerăbdător, vrea propuneri de titlu, vrea să vadă traducerea, până şi ilustraţiile. Cred că devine un autor dictatorial tipic. Va confirma toate acestea foarte curând şi va găsi un apartament unde să vă puteţi întâlni. Doreşte să facă el însuşi toate aranjamentele, îţi dai seama? Cred că ai o influenţă benefică asupra sa.
Katia scotocea în poşetă. Pe partea cealaltă a crângului de mesteceni parcase o maşină roşie, dar Katiei părea să nu-i pese decât de propria bună-dispoziţie.
— Părerea mea personală este că munca sa va fi în curând considerată inutilă. Ţinând seama de paşii rapizi realizaţi la convorbirile de dezarmare, de noua atmosferă de cooperare internaţională, toate aceste lucruri îngrozitoare vor aparţine în curând trecutului. Fireşte, americanii ne suspectează. Fireşte, noi îi suspectăm pe ei. Dar, dacă ne unim forţele, putem realiza o dezarmare totală şi putem preîntâmpina cu puterile noastre orice fel de alte conflicte în lume.
Avea un ton didactic, ce nu admitea nicio contrazicere.
— Cum putem preîntâmpina orice alte conflicte în lume dacă nu avem armele cu care să le preîntâmpinăm? obiectă Barley şi se alese cu o privire fulgerătoare datorită temerităţii sale.
— Barley, eşti occidental şi negativist cred, îi replică ea şi scoase un plic din poşetă. Tu, şi nu eu, ai fost cel care i-a spus lui Iakov că trebuie să facem cercetări asupra naturii umane.
„Nu e timbrată, observă Barley. Fără ştampila poştei. Doar «Katia», în litere slavone, cu scrisul lui Goethe, după cât se pare.” Dar n-aveai cum să fii sigur. Un straniu presentiment, ca o otravă sau un început de alergie, îl cuprinse pe Barley.
— După ce boală trebuia să-şi revină? întrebă el.
— Era nervos când v-aţi întâlnit la Leningrad?
— Eram amândoi. Din cauza vremii, replică Barley, aşteptând în continuare răspunsul.
Se simţea uşor ameţit de băutură sau poate îi căzuse greu ce mâncase.
— Era nervos pentru că era bolnav. Curând după întâlnirea voastră, a avut o gravă depresie nervoasă, atât de bruscă încât nici colegii săi n-au ştiut unde dispăruse. Bănuiau ce e mai rău. Un prieten de încredere ne-a spus că le-a fost teamă că murise.
— Nu ştiam că are alţi prieteni de încredere cu excepţia ta.
— M-a ales reprezentantul său faţă de tine. Are, fireşte, şi alţi prieteni, dar pentru alte lucruri…
Scoase scrisoarea, dar nu i-o înmână.
— Nu este exact ceea ce mi-ai spus data trecută, murmură el cu glas slab, continuând să se lupte cu simptomele crescânde de neîncredere.
Obiecţia lui o lăsă indiferentă.
— De ce ar trebui să se spună totul de la prima întâlnire? Omul trebuie să-şi ia măsuri de apărare. E normal aşa ceva.
— Presupun c-aşa este, o aprobă el.
Anna îşi terminase autoportretul şi voia ca lucrarea ei să fie imediat recunoscută. Se desenase culegând flori pe un acoperiş.
— Superb! exclamă Barley. Spune-i că-l voi atârna deasupra şemineului. Ştiu exact unde. Într-o parte este o fotografie a Antheei la schi, iar în cealaltă parte o fotografie a lui Hal, într-o barcă cu pânze. Anna va veni perfect la mijloc.
— Întreabă câţi ani are Hal, spuse Katia.
Avea nevoie să se gândească. Mai întâi să-şi amintească anul de naştere al lui Hal, apoi anul în care se aflau, apoi să scadă unul din celălalt, încercând să facă abstracţie de bâzâitul din urechile sale.
— Păi, Hal are douăzeci şi patru de ani. Dar mă tem că a făcut o căsătorie cam tâmpită.
Anna era dezamăgită. Se uita la ei cu reproş, în timp ce Katia reluase conversaţia.
— Cum am auzit că a dispărut, am încercat să-l contactez prin toate mijloacele obişnuite, dar n-am avut succes. Eram extrem de deprimată. Îi înmână în sfârşit scrisoarea cu ochii luminaţi de plăcere şi uşurare. Când o luă, mâna lui o strânse pe a ei fără să-şi dea seama, iar ea îl lăsă. Apoi, acum opt zile, ieri a fost o săptămână, deci într-o sâmbătă, exact la două zile după ce mi-ai telefonat de la Londra, Igor m-a sunat acasă: „Am nişte medicamente pentru tine. Să ne întâlnim la o cafea să ţi le dau”. Medicament este cuvântul de cod pentru scrisoare. Voia să spună că are o scrisoare de la Iakov. Am fost uimită şi foarte fericită. Sunt ani de zile de când Iakov nu mi-a mai trimis nicio scrisoare. Şi ce scrisoare!
— Cine este Igor? întrebă Barley vorbind tare pentru a acoperi tunetul gândurilor sale.
Erau cinci pagini cu un scris regulat şi lizibil pe hârtie albă, de bună calitate, ce nu putea fi procurată din comerţ; Barley nu şi-l imaginase pe Goethe capabil să redacteze un document arătând atât de convenţional. Katia îşi retrase mâna, dar cu delicateţe.
— Igor este prietenul din Leningrad al lui Iakov. Au fost colegi.
— Grozav! Şi cu ce se ocupă acum?
A fost contrariată de întrebarea lui, dar nerăbdătoare să-i afle reacţia la scrisoare, chiar dacă nu putea s-o judece decât după aparenţe.
— E un om de ştiinţă care lucrează nu ştiu ce pentru un minister. Ce contează cu ce se ocupă Igor? Vrei să ţi-o traduc sau nu?
— Care e numele său de familie?
I-l spuse şi, în ciuda confuziei lui, îl încântă virulenţa glasului ei. „Ar fi trebuit să petrecem ani întregi împreună, nu ore, gândi el. Ar fi trebuit să ne tragem de păr când eram mici. Ar fi trebuit să facem tot ceea ce n-am făcut niciodată, înainte de a fi prea târziu.” Îi ţinea scrisoarea, iar ea îngenunche cu dezinvoltură în spatele său, pe iarbă, sprijinindu-se cu o mâna de umărul lui, în timp ce urmărea cu cealaltă mână, peste el, rândurile, pe măsură ce traducea. Îi putea simţi sânii atingându-i spatele. Efervescenţa lumii sale interioare se calma, teribilele sale suspiciuni făceau loc unei stări de spirit ceva mai analitice.
— Asta este adresa, un simplu număr de căsuţă poştală, e firesc, spuse ea cu vârful degetului în colţul din dreapta sus al scrisorii. Se afla într-un spital special, poate că într-un oraş special. A scris scrisoarea în pat – vezi ce bine scrie când e treaz? – şi a dat-o unui prieten care pleca la Moscova. Prietenul i-a dat-o lui Igor. Normal. „Iubita mea Katia.” N-a început chiar aşa. Dezmierdările au fost altele. Dar nu contează. „Am fost lovit de o formă de hepatită, dar boala este instructivă şi sunt în viaţă.” Atât de tipic pentru el: să extragă întotdeauna o lecţie morală. Katia arătă din nou cu degetul. Cuvântul acesta dovedeşte că hepatita este chiar mai gravă. Este „virulentă”.
— „Virală”, o corectă calm Barley.
Mâna de pe umărul său se strânse dojenitoare.
— Ce contează care este cuvântul? Vrei să aduc un dicţionar? „Am avut temperatură mare şi multă fantezie…”
— Halucinaţii, o corectă din nou Barley.
— Cuvântul este galutinatia… începu ea furioasă.
— Fie cum zici!
— „…Dar acum m-am făcut bine şi, în două zile, voi pleca în convalescenţă timp de o săptămână la un centru de recuperare de pe malul mării.” Nu spune care mare. De ce ar face-o? „Voi putea face tot ce vreau, doar să nu beau votcă. Aceasta este însă o constrângere birocratică pe care, în calitate de bun om de ştiinţă ce sunt, o voi ignora foarte repede.” Nu e şi asta tipic pentru el? Ca imediat după hepatită să se gândească la votcă?
— Absolut, o aprobă Barley, zâmbindu-i pentru a-i face plăcere, sau poate pentru a se linişti pe el însuşi.
Rândurile erau foarte drepte, ca şi cum ar fi fost scrise pe hârtie liniată. Niciun cuvânt nu era şters.
— „Dacă toţi ruşii ar avea acces la spitale ca acesta, cât de sănătoasă ar deveni naţiunea noastră în curând!” Întotdeauna idealist, chiar atunci când este bolnav. „Infirmierele sunt atât de frumoase iar medicii atât de tineri şi de chipeşi, că pare a fi mai curând o casă a dragostei, decât o casă a bolii.” Spune asta ca să mă facă geloasă. Dar ştii ceva? Nu-i stă în fire să vorbească despre oameni fericiţi. Iakov este un tragedian. E chiar sceptic. Cred că i-au vindecat şi accesele de deprimare. „Ieri am făcut exerciţii pentru prima oară, dar m-am simţit epuizat ca un copil. Am stat după aceea întins pe balcon şi m-am bronzat înainte de a adormi ca un înger, fără altă greutate pe conştiinţă decât aceea că m-am purtat prost cu tine, că te-am exploatat întotdeauna.” Urmează cuvinte de dragoste, nu le voi traduce.
— Întotdeauna face aşa?
— Ţi-am spus doar, îi răspunse ea râzând. Nici faptul că-mi scrie nu e firesc şi au trecut multe luni, aş zice ani, de când n-a mai vorbit de iubirea noastră, acum total platonică. Cred că boala l-a făcut puţin sentimental, aşa că îl iert. (Ea întoarse pagina din mâna lui şi din nou mâinile li se întâlniră, dar a lui Barley era rece ca gheaţa. A fost surprins în sinea sa că ea nu a făcut nicio remarcă.) Acum ajungem la domnul Barley. Adică la tine. Este extrem de precaut. Nu-ţi menţionează numele. Boala, cel puţin, nu i-a afectat discreţia. „Te rog să-i spui bunului nostru prieten că voi face tot ce-mi stă în putinţă să-l văd în timpul vizitei sale, cu condiţia ca însănătoşirea mea să meargă bine. Să aducă cu el materialele, iar eu voi încerca să fac acelaşi lucru. Trebuie să ţin o conferinţă la Saratov în săptămâna aceea.” Igor spune că e vorba despre Academia Militară. Iakov întotdeauna ţine o conferinţă acolo în luna septembrie. Uite câte lucruri afli când se îmbolnăveşte cineva. „Voi veni la Moscova cât voi putea de repede. Dacă vorbeşti cu el înaintea mea, te rog, spune-i următoarele: să aducă întrebările pe care le mai au de pus pentru că, după aceea, nu mai am de gând să răspund nimic oamenilor în cenuşiu. Spune-i că lista sa trebuie să fie finală şi exhaustivă.”
Barley ascultă în tăcere urmarea instrucţiunilor lui Goethe, tot atât de categorice cum fuseseră la Leningrad. În timp ce asculta, norii negri ai neîncrederii s-au strâns în sinea sa, teroarea secretă copleşindu-l, până ajunse să-i fie din nou greaţă.
„O pagină de traducere, dar tipărită, te rog, tiparul este cu mult mai relevant, spuse ea în numele lui Goethe.
Aş vrea o introducere semnată de profesorul Killian de la Stockholm, te rog să-l abordezi cât de curând posibil, citea ea.
Ai alte reacţii din partea intelectualităţii voastre? Dacă da, fii amabil şi informează-mă.”
Date posibile de publicare. Goethe auzise că toamna piaţa era cea mai bună, dar oare trebuie să aşteptăm un an întreg? întrebă ea în numele iubitului ei.
„Şi din nou problema titlului. Ce zici de Cea mai mare minciună din lume? Vreau să văd o probă a copertei a patra. Şi te rog să trimiţi un rând de corecturi finale doctorului Dagmar şi-mai-nu-ştiu-cum, la Stanford, şi profesorului Herman Cutărică la MIT…”
Barley luă conştiincios note pe un carnet pe care scrisese în susul paginii: TÂRGUL DE CARTE.
— Ce e în restul scrisorii? întrebă el, în timp ce Katia introducea scrisoarea în plic.
— Ţi-am spus. Vorbe de iubire. S-a împăcat cu el însuşi şi doreşte să reînnoade o relaţie serioasă.
— Cu tine.
Urmă o pauză în timp ce-l cântărea din priviri.
— Barley, cred că eşti cam copilăros.
— Sunteţi amanţi, deci? insistă Barley. Să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Asta e?
— În trecut îi era frică de responsabilitate. Acum nu-i mai este. În orice caz, asta scrie. Bineînţeles, nu se pune problema. Ce-a fost, a fost. N-o putem lua de la început.
— Şi atunci de ce scrie toate lucrurile astea? spuse Barley cu încăpăţânare.
— Nu ştiu.
— Îl crezi?
Era gata sa se înfurie de-a binelea pe el, când văzu în expresia lui Barley ceva ce nu era nici invidie, nici ostilitate, ci o grijă intensă, aproape înfricoşătoare, pentru siguranţa ei.
— Înşiră toate aceste vorbe doar pentru că este bolnav? De obicei nu se joacă cu sentimentele oamenilor, nu-i aşa? Se mândreşte cu faptul că spune adevărul.
Privirea sa pătrunzătoare nu o slăbea nici pe Katia, nici scrisoarea.
— Se simte singur, spuse ea pe un ton protector. Îi este dor de mine, aşa că exagerează. E normal. Barley, cred că eşti un pic…
Fie că n-a putut găsi cuvântul, fie că s-a gândit mai bine, Katia s-a hotărât să nu-l rostească.
— Gelos, îi suflă el.
Reuşi să facă tot ce ştia că aştepta de la el. Zâmbi. Un zâmbet bun, sincer, de prietenie dezinteresată. Îi strânse mâna şi se ridică în picioare.
— Pare să fie într-o formă fantastică, spuse el. Sunt foarte fericit de însănătoşirea sa.
Credea într-adevăr ceea ce spunea. Fiecare cuvânt suna convingător în glasul său, iar ochii i se mutară rapid către maşina roşie parcată de cealaltă parte a crângului de mesteceni.
Apoi, spre încântarea tuturor, Barley se lansă cu tot sufletul în rolul său de tată de familie în vizită la sfârşit de săptămână, rol pentru care viaţa lui frământată îl pregătise din plin. Serghei voise ca Barley să-şi încerce mâna la pescuit. Anna voia să ştie de ce nu-şi adusese cu el un costum de baie. Matvei se întinsese să tragă un pui de somn, zâmbind, legănat de whisky şi de amintiri. Katia, în şort, stătea în picioare în apă. În ochii lui Barley arăta mai frumoasă ca oricând, dar mai îndepărtată. Chiar şi atunci când aduna pietre pentru construirea unui baraj era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse în viaţa lui.
Totuşi, nimeni nu muncise vreodată mai din greu decât Barley la ridicarea unui baraj în acea după-amiază; nimeni nu înţelesese atât de clar cum puteau fi stăvilite apele. Şi-a suflecat pantalonii lui tâmpiţi de stofă şi s-a udat până la brâu. Simţea că pică de oboseală după atâtea beţe şi pietre cărate, cu Anna în cârcă, dirijând operaţiunile. Serghei i-a apreciat profesionalismul, iar Katia, cavalerismul romantic. În locul maşinii roşii apăruse una albă. Înăuntru se afla un cuplu. Portierele erau deschise, iar ei mâncau naiba ştie ce. La propunerea lui Barley, copiii se urcară în vârful dealului şi le făcură semn cu mâna. Cuplul nu le răspunse la salut.
Se lăsa seara şi printre frunzele uscate ale mestecenilor plutea mirosul focurilor de toamnă. Moscova era din nou făcută din lemn şi ardea. În timp ce încărcau maşina, o pereche de gâşte sălbatice zbură deasupra lor. Erau ultimele două gâşte de pe lume.
Pe drumul de întoarcere la hotel, Anna adormi în poala lui Barley. Matvei trândăvea, iar Serghei se încrunta la paginile din Squirrel Nutkin, ca şi când ar fi fost Manifestul Partidului Comunist.
— Când vorbeşti din nou cu el? întrebă Barley.
— Totul e aranjat, spuse ea enigmatic.
— De către Igor?
— Igor nu aranjează nimic. Igor e doar un mesager.
— Noul mesager, o corectă el.
— Igor e o veche cunoştinţă şi un nou mesager. De ce nu?
Katia l-a privit şi i-a ghicit intenţiile.
— Nu poţi veni la spital, Barley. E riscant pentru tine.
— Nu s-ar spune c-ar fi o sărbătoare nici pentru tine, replică Barley.
„Ştie, gândi el. Ştie, dar nu ştie că ştie. Are toate simptomele, o parte a ei a pus diagnosticul. Dar cealaltă parte refuză să admită că este în neregulă ceva.”
Sala de operaţiuni anglo-americane nu era pivniţa prăpădită din Victoria Street, ci mansarda inundată de lumină a unui minizgârie-nori nou-nouţ în apropiere de Grosvenor Square. Îşi zicea „Grupul de Conciliere Interaliat” şi era păzit în ture de puşcaşi marini americani concilianţi, camuflaţi în haine militare obişnuite. Domnea o atmosfera de efervescenţă eficientă. Echipe lărgite de tineri şi tinere, îmbrăcaţi la patru ace, veniţi cu toţii să ne ajute, zburdau între birourile curate, răspundeau la telefoane cu beculeţe, vorbeau cu cei de la Langley pe linii protejate, făceau să circule diverse hârtii, dactilografiau la maşini silenţioase sau aşteptau în atitudini voit decontractate în faţa unor şiruri de monitoare de televiziune care înlocuiseră orologiile gemene din vechea Casă Rusia.
Ai fi zis că este o navă cu două punţi. Ned şi Sheriton erau aşezaţi unul lângă altul pe pasarela închisă, în timp ce sub ei, dincolo de un geam antifonic, îşi vedeau de treburi echipajele lor cu efective inegale. Brock şi Emma dispuneau de un zid. Bob, Johnny şi cohortele lor, de celălalt zid şi de intervalul dintre ele. Dar toţi călătoreau în aceeaşi direcţie. Toate chipurile afişau aceeaşi supunere hotărâtă, toate privirile scrutau aceleaşi ecrane, urmărind valurile succesive ce se rostogoleau şi clipeau ca nişte cotaţii de bursă, pe măsură ce apăreau textele decriptate automat.
— Camionul s-a reîntors în siguranţă în doc, spuse Sheriton când de pe ecrane au dispărut aceste texte şi a apărut numele de cod BLACKJACK.
Camionul în sine era un miracol de infiltrare.
Camionul nostru! La Moscova! Noi! În engleză, i-am fi zis autocamionul, dar, din consideraţie pentru faptul că aparţinea americanilor, i s-a spus, pe scurt, camionul. O operaţie gigantică precedase achiziţionarea şi utilizarea lui. Era un Kamaz de un cenuşiu-murdar şi foarte mare, unul dintr-un întreg parc de camioane, aparţinând companiei SOVTRANSAVTO, de unde şi inscripţia mâzgălită cu litere latine pe flancul său jegos. Fusese recrutat, cu şofer cu tot, de către importanta antenă din München a Agenţiei, cu ocazia uneia dintre numeroasele sale incursiuni în Germania de Vest, menită să aducă produse de lux destinate puţinilor privilegiaţi moscoviţi care aveau acces la un magazin cu circuit închis. Totul, de la pantofi occidentali şi tampoane occidentale, până la piese de schimb pentru maşinile occidentale, fusese încărcat şi mutat de colo-colo în burta camionului. În ceea ce-l priveşte pe şofer, acesta era unul dintre camionagiii de cursă lungă, cum sunt numite aceste creaturi nefericite în Uniunea Sovietică. Angajaţi la stat, plătiţi ca vai de lume, lipsiţi de o asigurare de sănătate sau pentru caz de accident, care să-i protejeze de vreo nenorocire în Occident, în plină iarnă, ei se cuibăresc stoic la adăpostul marilor lor încărcături, mestecându-şi salamul înainte de a se duce să mai doarmă o noapte în cabinele lor inconfortabile. Strâng totuşi averi imense în Rusia de pe urma prilejurilor oferite în timpul curselor în Occident. De data aceasta, pentru nişte recompense mult mai mari ca de obicei, camionagiul de cursă lungă fusese de acord să-şi „împrumute” camionul unui „negustor occidental”, chiar aici, în inima Moscovei. Negustorul, care făcea parte din armata personală de toptunîi a lui Cy, i l-a împrumutat acestuia, care, la rândul lui, l-a înţesat cu tot felul de echipamente portabile ingenioase de supraveghere video şi audio. Toate au fost descărcate înainte ca respectivul camion să fie returnat prin intermediari şoferului legal.
Nu se mai întâmplase aşa ceva niciodată. Propria noastră instalaţie mobilă la Moscova!
Doar Ned găsea ideea alarmantă. Camionagiii de cursă lungă lucrează în perechi. Ned o ştia mai bine ca oricine. Printr-un decret al KGB, aceste perechi erau în mod deliberat constituite din elemente incompatibile şi, cel mai adesea, fiecare era obligat să prezinte informări despre celălalt. Dar atunci când Ned a cerut să consulte dosarul operaţiunii, a fost tratat cu refuz, în virtutea aceloraşi legi ale securităţii la care ţinea şi el atât de mult.
Dar cea mai impresionantă piesă din noul arsenal de la Langley nu fusese încă dezvăluită. Nici de data aceasta Ned nu a avut cum să protesteze. De aci înainte, benzile magnetice audio înregistrate la Moscova urmau să fie cifrate potrivit unor coduri aleatorii şi transmise prin impulsuri digitale într-un timp de o mie de ori mai scurt decât ar fi fost necesar dacă le-ai fi ascultat la tine în salon. Odată impulsurile reconvertite în sunete de către staţia de recepţie, nimeni n-ar mai fi putut zice, afirmau vrăjitorii de la Langley, că benzile fuseseră supuse unui astfel de tratament. Multiplicat, cuvântul AŞTEAPTĂ forma mici piramide pe ecran. A spiona înseamnă a aştepta.
Cuvântul SUNET îl înlocui. A spiona înseamnă a asculta.
Ned şi Sheriton şi-au pus căştile în timp ce Clive şi cu mine ne-am strecurat în fotoliile libere din spatele lor şi ni le-am pus pe ale noastre.
Katia stătea gânditoare pe pat, cu ochii aţintiţi asupra telefonului, nedorind să-l audă sunând din nou.
„De ce-ţi dai numele, când niciunul dintre noi nu şi-l dă? se întrebă ea.
De ce pronunţi numele meu?”
— Tu eşti Katia? Ce mai faci? Eu sunt, Igor. Vreau doar să-ţi spun că n-am mai auzit nimic de la el, e-n regulă?
— Şi atunci, de ce mă suni ca să nu-mi spui nimic?
— La ora obişnuită, de acord? La locul obişnuit. Nicio problemă. Exact ca altădată.
— De ce să repeţi ceea ce nu e nevoie, după ce ţi-am spus că voi fi la spital la ora convenită?
— Dar până atunci va şti în ce situaţie se află, va şti ce avion poate să prindă, va şti totul. Nu ai de ce să te îngrijorezi, nu-i aşa? Ce-ţi face editorul? A apărut în bună regulă?
— Igor, nu ştiu la ce editor te referi.
Ea aşeză receptorul în furcă înainte ca el să mai poată spune ceva.
„Devin nerecunoscătoare”, îşi spuse ea. Când oamenii sunt bolnavi, este normal ca prietenii vechi să se adune. Iar când peste noapte se promovează singuri, din vagi cunoştinţe, la statutul de prieteni vechi şi monopolizează centrul scenei, când ani de zile de abia dacă ţi-au vorbit, este tot un semn de loialitate şi nu este nimic îngrijorător în asta, chiar dacă, cu şase luni în urmă, Iakov îl declarase pe Igor irecuperabil… „Igor continuă să meargă pe drumul pe care eu l-am abandonat, remarcase el după o întâlnire întâmplătoare pe stradă. Igor pune prea multe întrebări.”
Şi iată-l pe Igor comportându-se ca prietenul cel mai apropiat al lui Iakov şi făcând pe dracu-n patru pentru el spre a-i veni în ajutor, oricât de riscant ar fi fost gestul său. „Dacă ai vreo scrisoare pentru Iakov, n-ai decât să mi-o dai mie. Am stabilit o comunicare excelentă cu sanatoriul. Ştiu pe cineva care face această călătorie aproape săptămânal!” îi spusese el la ultima lor întâlnire.
„Sanatoriul? strigase ea înfierbântată. Dar unde e? Unde se află sanatoriul?” Se pare că Igor nu se gândise ce să răspundă la această întrebare, pentru că se strâmbase, avea un aer stânjenit şi invocase secretul de stat… Între noi, secretul de stat?! De când fluturăm între noi secretul de stat?
„Sunt nedreaptă cu el, gândi ea. Am început să văd duplicitate pretutindeni. La Igor, şi chiar la Barley.”
Barley. Katia se încruntă. „Cu ce drept îşi permite el să critice declaraţia de afecţiune a lui Iakov? Cine se crede el, acest occidental cu manierele lui atrăgătoare şi suspiciunile lui cinice? Cum îndrăzneşte el să intre atât de repede în intimitatea mea, făcând pe Dumnezeu cu Matvei şi cu iubiţii mei copii? Nu voi avea încredere niciodată într-un bărbat crescut fără dogmă, îşi spuse ea cu severitate.
Pot să iubesc un credincios, pot să iubesc un eretic, dar nu pot să iubesc un englez.”
Deschise micul ei tranzistor şi trecu prin lungimile de undă scurte, după ce şi-a pus casca în urechi ca să nu-i deranjeze pe gemeni. Dar în timp ce asculta diversele voci care-şi disputau sufletul ei – Deutsche Welle, Vocea Americii, Radio Libertatea, Vocea Israelului, Vocea Dumnezeu-ştie-cui – fiecare atât de suavă, atât de plină de sine, atât de irezistibilă, simţi cum o cuprinde o dezamăgire furioasă. „Sunt rusoaică! ar fi vrut ea să strige. Chiar în plină tragedie, visez la o lume mai bună decât a voastră!”
Dar ce tragedie?
Sună telefonul. Apucă receptorul. Dar era doar Nasaian, devenit alt om, care dorea să verifice programul de a doua zi.
— Ascultă, doream să mă asigur personal că vrei într-adevăr să fii mâine la standul editurii Octombrie. Vezi tu, trebuie să începem însă foarte devreme. Dacă ai de dus copiii la şcoală sau ceva de genul acesta, pot foarte uşor să-i spun Elisavetei Alekseevna să vină în locul tău. Nu este nicio problemă. N-ai decât să-mi spui.
— Eşti foarte amabil, Grigori Tigranovici şi apreciez telefonul tău, dar, întrucât am petrecut cea mai mare parte a săptămânii trecute pregătind standul, bineînţeles că aş vrea să fiu prezentă la deschiderea oficială. Matvei poate foarte bine să ducă el copiii la şcoală.
Puse receptorul în furcă cu un aer preocupat. Nasaian, Dumnezeule! De ce ne adresăm unul altuia ca nişte personaje pe scenă? Cine credem noi că ne-ascultă, de are nevoie de fraze atât de frumos elaborate? Dacă vorbesc cu un străin englez ca şi cum ar fi iubitul meu, de ce n-aş putea vorbi normal cu un armean care este colegul meu?
El sună în sfârşit şi ştiu imediat că nu încetase să-i aştepte chemarea, pentru că zâmbea. Spre deosebire de Igor, nu rosti nici numele lui, nici pe al ei.
— Fugi cu mine, zise el.
— La noapte?
— Caii sunt înşeuaţi, avem de mâncare pentru trei zile.
— Dar eşti destul de treaz să fugim împreună?
— Uimitor, dar sunt. Urmă o pauză. Să nu crezi că n-am încercat! Dar n-am reuşit să mă îmbăt. Probabil îmbătrânesc.
Părea de-adevăratelea treaz. Treaz şi aproape.
— Dar ce faci cu târgul de carte? Îl vei părăsi aşa cum ai părăsit târgul audio?
— Ducă-se dracului de târg de carte! Ori fugim înainte, ori niciodată. După aceea vom fi prea obosiţi. Ce faci?
— O, sunt furioasă pe tine. Mi-ai vrăjit complet familia şi acum nu fac decât să mă întrebe când mai vii să le aduci tutun şi creioane colorate.
Altă pauză. De obicei nu se gândea atât de mult atunci când glumea.
— Da, aşa fac. Vrăjesc oamenii şi, din momentul în care sunt în mrejele mele, încetez să mai simt ceva pentru ei.
— Dar e îngrozitor! strigă ea profund şocată. Ce tot spui?
— Nu fac decât să repet cuvintele înţelepte ale unei foste neveste, asta-i tot. Spunea că am impulsuri, dar n-am sentimente, şi că nu trebuie să port niciodată o geacă de bumbac la Londra. Oricine spune ceva de genul acesta, îl crezi tot restul vieţii. N-am mai purtat geacă de bumbac de-atunci.
— Barley, femeia aceea… Barley, trebuie să fi fost o femeie crudă şi absolut iresponsabilă ca să-ţi spună aşa ceva. Îmi pare rău, dar greşea profund. A fost provocată, sunt sigură. Dar greşea.
— Greşea, nu-i aşa? Ei bine, care sunt sentimentele mele?! Lămureşte-mă!
Katia izbucni în râs, dându-şi seama că a picat direct în cursa lui.
— Barley, eşti un om rău, foarte, foarte rău! Nu vreau să mai am nimic de-a face cu tine.
— Pentru că nu simt nimic?
— În primul rând, simţi nevoia să protejezi oamenii. Pe toţi. Am remarcat acest lucru azi şi ţi-am fost recunoscători.
— Altceva?
— Pe de altă parte, ai simţul onoarei, ca să zic aşa. Eşti decadent, fireşte, pentru că eşti occidental. E normal. Dar ai fost mântuit datorită acestui simţ al onoarei.
— Au mai rămas plăcinte?
— Să nu-mi spui că ţi-e foame.
— Vreau să vin să le mănânc.
— Acum?
— Acum.
— Dar e absolut imposibil! Suntem toţi în pat şi e aproape miezul nopţii.
— Mâine.
— Barley, e mai mult decât ridicol. Deschidem târgul de carte şi amândoi avem o duzină de invitaţii.
— La ce oră?
O tăcere minunată se aşternu între ei.
— Ai putea să vii, poate-pe-la-şapte-şi-jumătate.
— S-ar putea să vin mai devreme.
Urmară câteva clipe destul de lungi, în care niciunul nu scoase o vorbă. Dar tăcerea îi apropia mai mult decât ar fi putut-o face vorbele. Două capete pe-o singură pernă, obraz lângă obraz. Când Barley puse receptorul în furcă, Katiei nu-i rămaseră în minte nici glumele, nici autoironiile lui, ci acel ton de sinceritate satisfăcută – era gata-gata să spună solemnă – pe care nu putea să şi-l îndepărteze din glas.
Cânta.
*
În cap şi-n afara lui. În inima şi-n tot trupul. În sfârşit, Barley Blair cânta.
În dormitorul său cenuşiu din sinistrul Mej, în ajunul Târgului de carte de la Moscova, cânta Bless This House în maniera uşor de recunoscut a Mahaliei Jackson, în timp ce valsa în jurul încăperii cu un pahar de apă minerală în mână, zărindu-şi chipul reflectat în imensul ecran al televizorului, unicul punct de glorie al camerei.
Treaz.
Treaz de-a binelea. Barley Blair. Singur.
Nu băuse nimic. În camionul închiriat, atunci când dăduse raportul, cu toate că transpirase ca un cal de curse, nu băuse nimic. Nici măcar un pahar cu apă, cu toate că îi delectase pe Paddy şi pe Cy cu o versiune edulcorată şi neîngrijorată a modului în care-şi petrecuse ziua.
Nu băuse nici la petrecerea editorilor francezi de la Hotel Russia, unde fusese cu Wicklow şi strălucise literalmente prin siguranţa sa.
Cu Henziger, la cocteilul suedezilor de la National, unde se arătase şi mai strălucitor, a luat în mână un pahar de şampanie georgiană ca o măsură de precauţie, dat fiind că Zapadnîi nu înceta să se arate uimit că nu bea nimic. Reuşise să-l depună intact în spatele unui vas cu flori. Deci nici acolo nu băuse nimic.
Şi la cocteilul dat de Doubleday la Ukraina, din nou cu Henziger, strălucind de data aceasta ca Steaua Polară, se agăţase de un pahar cu apă minerală în care plutea o feliuţă de lămâie, ca să arate ca gin cu apă tonică.
Deci, nimic. Nu din cine ştie ce măreţie a spiritului, nici din dorinţa de a-l reforma, Doamne fereşte! Nu semnase niciun angajament în privinţa temperanţei şi nici nu întorsese o pagina nouă în viaţa sa. Dorea, pur şi simplu, ca nimic să nu-i altereze gândirea clară, exaltarea lucidă care-l stăpânea, acel sentiment necunoscut de a fi confruntat cu un pericol îngrozitor şi de a fi capabil să-i facă faţă, de a fi pregătit pentru orice fel de eventualitate, chiar şi pentru aceea în care nu s-ar fi întâmplat nimic, deoarece această pregătire psihologică consta într-o apărare totală, centrată pe un absolut inviolabil.
„Am intrat, gândi el, în rândurile mititele ale acelora care ştiu ce trebuie să facă mai întâi, ce trebuie să facă în ultimul rând sau ceea ce nu trebuie să facă deloc dacă nava ia foc în miez de noapte.” Ştia în amănunt ce merita să fie salvat şi ceea ce nu avea nicio importanţă pentru el, ceea ce trebuia lăsat deoparte, ceea ce trebuia călcat în picioare sau lăsat în seama morţilor.
În mintea sa avusese loc o curăţenie generală, de la cele mai mici detalii până la cele mai mari teorii. Întrucât, aşa cum observase de curând Barley, marile teorii făceau ravagii printre micile detalii.
Era stupefiat de propria luciditate. Se uită în jurul său, făcu un tur-două, cântă câteva măsuri. Reveni la punctul iniţial, convins că nu neglijase nimic.
Nici nuanţa de incertitudine momentană din vocea Katiei, nici umbra de dubiu ce-i voalase o clipă apele întunecate ale ochilor ei.
Nici scrisul îngrijit al lui Goethe în locul mâzgălelilor sale nebune.
Nici glumele stânjenitoare, atipice ale lui Goethe despre birocraţi şi despre votcă.
Nici bocetele vinovate ale lui Goethe, deplângând modul în care, timp de douăzeci de ani, o tratase după cum avusese el chef, transformând-o într-un comisionar bun de aruncat după livrarea mărfii.
Nici promisiunile puerile ale lui Goethe de a recâştiga mai târziu cu ea tot timpul pierdut, cu condiţia ca ea să joace în continuare acel joc, cu toate că unul din crezurile lui Goethe era că nu-l mai interesa viitorul şi că întreaga sa obsesie era concentrată asupra prezentului. „Nu există decât acum!”
Iar din acest munte de ipoteze, care, după toate probabilităţile, nu erau nimic mai mult decât ipoteze, gândurile lui Barley îşi luaseră zborul drept spre marea recompensă pe care i-o oferea aceasta nouă luciditate: ideea că, potrivit teoriei pe care o punea în practică, Goethe avea dreptate şi ideea că, aproape întreaga sa viaţa, a reprezentat primul termen al unei ecuaţii corupte şi anacronice, în timp ce Barley, din ignoranţă, l-a reprezentat pe cel de-al doilea.
Şi dacă Barley ar fi fost chemat să aleagă, ar urma calea lui Goethe, şi nu a lui Ned sau a cine ştie cui, pentru că prezenţa sa ar fi solicitată de urgenţă în zona extremă de mijloc, al cărei cetăţean se alesese el însuşi.
Tot ceea ce i s-a întâmplat de la Peredelkino încoace confirma această intuiţie. Vechile cuvinte terminate în „ism” muriseră. Întrecerea între comunism şi capitalism eşuase în miorlăieli. Limba de lemn se retrăsese în subsolul camerelor secrete ale oamenilor din scenă şi care se încăpăţânau să danseze încă mult timp după ce se oprise muzica.
Iar în ceea ce priveşte loialitatea faţă de patria sa, aceasta se rezuma la o chestiune simplă: ce Anglie se hotărâse să servească? Ultimele sale legături cu visurile imperiale muriseră. Tobele şoviniste îl revoltau, iar Barley prefera să moară călcat de cizma acestora, decât să mărşăluiască în ritmul lor. Cunoştea o Anglie infinit mai frumoasă şi aceea era Anglia dinăuntrul său.
Întins pe pat, aştepta să-l cuprindă frica, lucru care nu s-a întâmplat. În schimb, s-a trezit jucând un fel de şah mental, pentru că şahul este domeniul posibilităţilor şi i se părea preferabil să le studieze cu calm, în loc să încerce să le clasifice când acoperişul îi cădea în cap.
Dacă ultima bătălie nu avea loc, nimic nu va fi pierdut. În caz contrar, vor fi o mulţime de lucruri de salvat.
Aşa că Barley începu să gândească, să-şi facă preparativele cu sânge rece, aşa cum l-ar fi sfătuit Ned, dacă Ned ar mai fi ţinut frâiele.
Gândi până în zori, moţăi un pic şi când se trezi continuă să gândească, iar când coborî la micul dejun, binedispus, nerăbdător să guste din deliciile târgului, o întreagă parte a minţii sale se consacrase în totalitate conceperii a ceea ce indivizii suficient de nebuni încât să o realizeze o consideră de neconceput.