Katia se trezi brusc cu presentimentul – cel puţin aşa s-a convins mai târziu – ca astăzi era ziua cea mare. Era o femeie sovietică emancipată, dar cu superstiţii adânc înrădăcinate.
— Aşa a fost scris, îşi va spune ea mai târziu.
Prin perdelele subţiate, un soare albicios lumina esplanadele cimentate ale acestei suburbii din nordul Moscovei. De jur împrejur, blocuri de cărămidă, cu rufe întinse de sus până jos în toate balcoanele, se înălţau către cerul senin precum nişte uriaşi trandafirii, jerpeliţi.
„E luni, gândi ea. Mă aflu în propriul pat. Am scăpat în sfârşit de stradă.” Se gândea la visul ei.
După ce se trezise, stătuse nemişcată o clipă, preocupată de lumea sa interioară, încercând să-şi elibereze mintea de gândurile negre. Nereuşind, sări din pat şi, impulsiv, aşa cum proceda de obicei, se fofila cu abilitate printre lucrurile întinse la uscat şi dotările îmbătrânite ale băii pentru a face un duş.
Era o femeie frumoasă, aşa cum observase Landau. Trupul ei înalt avea forme pline, fără a fi grasă, o talie subţire şi picioare musculoase. Părul ei negru era bogat şi, când n-avea chef să-l îngrijească, căpăta un aer sălbatic. Avea o faţă ghiduşă, inteligentă, care părea să anime tot ceea ce era în jurul său. Fie că era îmbrăcată, fie că nu, orice gest al ei păstra o graţie anume.
După ce şi-a terminat duşul, a închis robinetele cât a putut de tare şi le-a mai dat şi câte o lovitură cu un mai de lemn, parcă dorind să spună: „Na, na!” Fredonând uşor, luă o oglindă de mână şi se duse înapoi în dormitor ca să se îmbrace. Strada, din nou: unde era? La Leningrad sau la Moscova? Duşul nu-i spălase amintirea visului.
Dormitorul era cea mai mică încăpere dintre cele trei încăperi ce formau minusculul său apartament, un intrând cu un dulap şi un pat. Dar Katia era obişnuită cu lipsa de spaţiu, iar mişcările ei rapide în timp ce-şi perie părul, îl răsuci şi-l ridică în coc înainte de a se duce la serviciu aveau o eleganţă senzuală, chiar dacă nu era gândită. Apartamentul ar fi putut într-adevăr să fie mult mai mic, dacă n-ar fi avut dreptul la douăzeci de metri pătraţi suplimentari pentru munca ei. Unchiul Matvei avea dreptul la alţi nouă. Gemenii şi propria ingeniozitate justificau restul. Katia nu avea deci ce să-i reproşeze apartamentului său.
„Poate că această stradă se află la Kiev, gândi ea, reamintindu-şi o vizită recentă în acel oraş. Nu. Străzile din Kiev sunt largi, dar a mea era strâmtă.”
În timp ce se îmbrăca, imobilul începu să se trezească, iar Katia notă recunoscătoare ritualurile lumii normale. La început, prin perete, se auzi deşteptătorul familiei Goglidze, sunând de şase treizeci, urmat de urletele unui ogar nebun care se cerea afară. Bieţii Goglidze! „Trebuie să le dau ceva în dar”, gândi ea. Luna trecută, Nataşa îşi pierduse mama, iar vineri tatăl lui Otar fusese dus de urgenţă la spital, având o tumoare cerebrală. „Le voi da nişte miere”, gândi ea, şi în aceeaşi clipă surâse trist la amintirea unui fost amant, un pictor refuznik care, împotriva tuturor legilor naturii, reuşise să întreţină un roi ilegal de albine pe acoperiş, în spatele străzii Arbat. Potrivit prietenilor Katiei, acesta s-a purtat cu ea mizerabil. În mintea ei însă îi găsea întotdeauna scuze. Era artist, la urma urmelor, poate chiar un geniu. Un amant excelent care, între două crize de furie, o făcuse să râdă. Mai presus de orice, îl iubise pentru că reuşise imposibilul.
După Goglidze, se auzi scâncetul fetiţei Volkovilor, căreia îi dădeau primii dinţi, iar o clipă mai târziu, prin podea, hărmălaia noului lor casetofon japonez stereo bubuind în ritmul ultimului rock american. „Cum naiba îşi permit ei să-şi cumpere astfel de lucruri? se miră Katia într-un alt elan de empatie. Elisabeta mereu gravidă, iar Saşa doar cu o sută şaizeci de ruble pe lună?” După Volkovi, veni rândul Karpovilor, nişte urâcioşi, care nu ascultau decât Radio Moscova. Cu o săptămână în urmă, balconul Karpovilor se prăbuşise, omorând un poliţist şi un câine. Deştepţii din bloc au vrut să facă o colectă pentru câine.
Katia îşi intră în haina de achizitor. Lunea erau şanse să găsească pui proaspăt şi legume, aduse în mod clandestin de la ţară, la sfârşit de săptămână. Prietena ei, Tania, avea un văr care făcea, neoficial, pe intermediarul pentru micii producători. „S-o sun pe Tania.”
Această idee îi reaminti de biletele de concert. Se hotărâse, îndată ce va ajunge la serviciu, va lua cele două bilete pentru filarmonică promise de editorul Barzin, ca să-l ierte pentru avansurile de beţiv pe care i le făcuse la petrecerea de 1 Mai. Katia nici măcar nu observase avansurile sale, însă Barzin găsea întotdeauna ceva cu care să se tortureze, şi cine era ea să stea în calea remuşcărilor lui, mai ales dacă acestea luau forma unor bilete la concert?
După ce-şi va face, la prânz, cumpărăturile, va da biletele portarului Morozov, care-i promisese în schimb douăzeci şi patru de săpunuri de import ambalate în hârtie frumos colorată. Cu săpunurile acestea de lux va cumpăra cuponul de stofă cu pătratele verzi, din lână pură, pe care gestionarul magazinului de îmbrăcăminte i-o pusese deoparte în depozit. Katia refuza în mod hotărât să se întrebe de ce. În aceeaşi după-amiază, după recepţia oferită în cinstea ungurilor, ea îi va da materialul Olgăi Stanislavski, care, în schimbul unor servicii ce urmau a fi negociate, îi va face două cămăşi de cowboy la maşina ei de cusut est-germană, de curând schimbată contra vechii maşini Singer a familiei. Exact la timp pentru aniversarea gemenilor. Una pentru fiecare din ei. Poate că-i va mai rămâne destulă stofă ca să obţină pentru amândoi un control dentar la un cabinet particular. Şi aşa, adio concert. S-a făcut!
Telefonul se găsea în salon, unde dormea unchiul Matvei.
Un aparat roşu, de lux, fabricat în Polonia. Volodea îl scosese pe blat de la fabrica unde lucra şi avusese delicateţea să nu-l ia cu el când a părăsit-o. Trecând în vârful picioarelor pe lângă Matvei care dormea şi adresându-i o privire afectuoasă, întrucât Matvei fusese fratele preferat al tatălui ei, Katia îşi trase telefonul până-n capătul celălalt al coridorului, îl puse pe pat, începând să formeze numărul înainte de a se hotărî cu cine va vorbi mai întâi.
Timp de douăzeci de minute, le telefonă prietenilor, schimbând informaţii mai ales despre lucruri care se puteau procura, dar şi bârfind despre subiecte mai intime. În două rânduri, când pusese receptorul în furcă, sunase cineva. Regizorul ultimului film ceh a fost azi-noapte la Zoia. Alexandra spunea că era nemaipomenit şi că azi va lua taurul de coarne şi-l va suna. Dar nu ştia ce pretext să găsească. Katia îşi munci creierii şi veni cu o sugestie. Trei sculptori avangardişti, puşi până acum la index, urmau să-şi deschidă o expoziţie la sediul Sindicatului Feroviarilor. De ce să nu-l invite s-o însoţească la expoziţie? Alexandra era încântată. Katia avea întotdeauna cele mai bune idei. Se putea cumpăra carne de vită la negru în fiecare joi seara, din spatele unei maşini frigorifice, pe drumul către Şeremetievo, îi spusese Liuba. Întreabă de-un tânăr pe care-l cheamă Ian. Dar nu-l lăsa să se apropie de tine! Olga o informă că se găsea de vânzare ananas cubanez într-o prăvălioară din spatele străzii Kropotkin. Întreabă de Dimitri şi dă-i de două ori cât îţi cere.
Terminând cu telefoanele, Katia descoperi că o persecută gândul la cartea americană cu privire la dezarmare, cu coperte albastre şi titlul în alfabetul latin, pe care i-o împrumutase Nasaian. Acesta era noul redactor pentru literatura social-politică al editurii Octombrie. Nu-l plăcea nimeni, nu înţelegea nimeni cum obţinuse postul. Dar toată lumea remarcase că el ţinea cheia unicii maşini de fotocopiat, ceea ce-l plasa direct în rândurile obscure ale oficialităţilor. Katia îşi avea etajerele pe coridor, înţesate de la podea până la tavan cu cărţi. Căută îndelung. Cartea era un cal troian. Voia să o vadă afară din casa ei şi odată cu ea şi pe Nasaian.
— Urmează să o traducă cineva? îl întrebase ea sec într-o zi, când se preumbla prin biroul ei trăgând cu coada ochiului la scrisori şi umblând prin grămada de manuscrise necitite. De asta vrei s-o citesc?
— Credeam că te-ar interesa, replică el. Eşti mama. Liberală, indiferent ce-nseamnă asta. Ai făcut pe grozava în legătură cu Cernobâlul, cu fluviile şi armenii. Dar dacă nu vrei să ţi-o împrumut, n-o lua.
Descoperi nenorocita aia de carte sugrumată între Hugh Walpole şi Thomas Hardy, o împachetă în hârtie de ziar şi-o vârî în plasă. Atârnă plasa de clanţa uşii de la intrare, pentru că, aşa cum era în stare să îşi amintească totul în zilele acelea, tot astfel putea uita tot.
„Clanţa pe care o cumpăraserăm împreună de la talcioc! gândi ea într-un elan de tandreţe. Volodea. Bietul şi dragul meu soţ insuportabil, condamnat să-ţi hrăneşti nostalgia istorică în atmosfera urât mirositoare a unui apartament comun, împărţit cu alţi cinci văduvi de paie!”
Terminând cu telefoanele, udă la repezeală plantele şi se duse să-i trezească pe gemeni. Dormeau în diagonală în patul lor de o persoană. Aplecându-se, se uită la ei cu adoraţie, neavând, pentru o clipă, curajul să-i atingă. Apoi zâmbi pentru ca ei să fie siguri că-i vor vedea zâmbetul când se vor trezi.
Timp de aproape o oră li se dedică în întregime, conform programului ei zilnic. Le-a făcut nişte caşă, le-a decojit portocalele şi a cântat împreună cu ei nişte cântece tâmpite, sfârşind cu Marşul Entuziaştilor, preferatul lor, pe care l-au interpretat la unison cu bărbiile în piept, asemenea eroilor Revoluţiei. Habar n-aveau, deşi Katia ştia şi se amuza de fiecare dată, că era un marş nazist. În timp ce-şi beau ceaiul, le împacheta dejunul: pâine albă pentru Serghei, pâine neagră pentru Ana şi câte o chiftea pentru fiecare. Apoi îi închise gulerul de la cămaşă lui Serghei şi îndreptă fularul roşu al Anei, sărutându-i pe fiecare, înainte de a le peria părul încă o dată, întrucât directorul şcolii era un panslavist care o ţinea una şi bună că ţinuta ordonată era un omagiu adus statului.
După ce făcu toate acestea, se lăsă pe vine şi îi strânse pe gemeni în braţe, aşa cum făcea în fiecare luni, în ultimele patru săptămâni.
— Ce faceţi dacă mama nu vine acasă într-o seară pentru că a fost obligată să se ducă la o conferinţă sau să-i facă o vizita unui prieten bolnav? întreba ea veselă.
— Îi telefonăm tatei şi-i spunem să vină să stea cu noi, spuse Serghei eliberându-se din braţele Katiei.
— Iar eu am grijă de unchiul Matvei, zise Ana.
— Dar dacă tăticu’ nu-i acasă, ce faceţi atunci?
Începură să chicotească. Serghei – pentru că ideea îl neliniştea, iar Ana – pentru că o emoţiona perspectiva unei drame.
— Mergem la tanti Olga, strigă Ana, şi-i tragem pendula cu cuc! Îl facem să cânte.
— Şi care e numărul de telefon al mătuşii Olga? Puteţi să-l cântaţi şi pe ăsta?
L-au cântat râzând în hohote toţi trei. Gemenii mai râdeau încă în timp ce coborau cu zgomot înaintea ei scara urât mirositoare ce servea drept cuib de iubire adolescenţilor, de bar pentru beţivi şi, după cât se pare, drept toaletă pentru toată lumea în afară de ei. Au ieşit afară în soare, ţinând-o pe Katia de câte o mână şi au traversat parcul până la şcoală.
— Şi care e scopul obiectiv al vieţii tale astăzi, tovarăşe? îl întrebă Katia pe Serghei cu o ferocitate prefăcută, în timp ce-i mai îndreptă o dată gulerul.
— Să slujesc poporul şi partidul cu toate puterile mele.
— Şi?
— Să nu-l las pe Vitali Rogov să-mi umfle pachetul cu mâncare!
Alte hohote de râs, în timp ce gemenii se îndepărtară de ea în fugă şi urcară treptele de piatră. Katia le făcu semn cu mâna până când dispărură.
În metrou i se părea că vedea totul cu mult prea multă claritate şi de la distanţă. Observă cât de morocănoşi erau pasagerii, ca şi cum n-ar fi fost şi ea unul dintre ei, cum toţi citeau ziarele moscovite, o privelişte de neînchipuit cu un an în urmă, când ziarele nu erau bune la altceva decât să servească drept hârtie igienică sau să fie înfundate împotriva curentului pe lângă cercevele. În alte zile poate că şi Katia ar fi citit un ziar; dacă nu, o carte sau un manuscris pentru editură. Dar astăzi, în ciuda eforturilor de a scăpa de visul ei prostesc, trăia prea multe vieţi dintr-odată. Pregătea o supă de peşte pentru tatăl ei, ca să-l împace pentru cine ştie ce îndărătnicie. Îndură o lecţie de pian la bătrâna Tatiana Sergheevna şi era certată pentru lipsa ei de atenţie. Fugea pe stradă, dar nu reuşea să se trezească. Sau poate că strada fugea după ea. De aceea, probabil, a fost cât pe ce să uite să schimbe metroul.
Ajungând la serviciu, o construcţie pretins modernă din lemn scorojit şi beton cu jegul scurs în dâre prelungi – mai potrivit, gândea ea, pentru un bazin public de înot decât pentru o editură de stat – fu surprinsă la vederea unor lucrători care ciocăneau şi fierăstruiau în holul de intrare şi, pentru o secundă, avu impresia înspăimântătoare că erau pe cale de a construi un eşafod pentru propria execuţie publică.
— E subvenţia noastră, explică apoi cu vocea lui dogită bătrânul Morozov, care întotdeauna reuşea să schimbe o vorbă cu ea. Ni s-au alocat banii acum şase ani şi astăzi, în fine, un birocrat a consimţit să semneze ordinul de plată. Liftul era, ca de obicei, în reparaţie. „În Rusia, gândi ea, lifturile şi bisericile sunt întotdeauna în reparaţie.” O luă pe scări, suind treptele în grabă, fără să-şi dea seama de ce, adresând câte un „bună dimineaţa” vesel oricui simţea nevoia de aşa ceva. Gândindu-se mai târziu la graba ei, se întrebă dacă nu cumva ţârâitul telefonului n-o atrăsese în subconştient, întrucât în momentul în care intră în încăpere îl auzi urlând pe biroul ei, cerând să fie alinat de durere.
Apucă receptorul şi spuse, gâfâind: „Da”, dar evident vorbise prea devreme, pentru că primul lucru pe care-l auzi fu glasul unui bărbat care cerea în englezeşte să vorbească cu doamna Orlova.
— Doamna Orlova la telefon, răspunse ea tot în englezeşte.
— Doamna Ekaterina Orlova?
— Cine sunteţi, vă rog? întreba ea zâmbind. Sunteţi cumva lordul Peter Wimsey? Cine e la aparat?
„O fi vreunul dintre prietenii mei care face un banc tâmpit. Sau din nou bărbatul Liubei, sperând să obţină o întâlnire.” Apoi simţi cum i se usucă gura.
— A, mă tem că nu mă cunoaşteţi. Numele meu este Scott Blair. Barley Scott Blair de la editura Abercrombie & Blair din Londra. Mă aflu aici într-o călătorie de afaceri. Avem un prieten comun, Niki Landau. Niki a insistat foarte mult să vă sun. Ce mai faceţi?
— Bine mulţumesc, se auzi Katia spunând, simţind cum o învăluie un nor fierbinte şi cum i se pune un nod dureros în capul pieptului. În acelaşi moment intră Nasaian, cu mâinile în buzunare şi nebărbierit, modul lui de a acredita o profunzime intelectuală. Văzând-o vorbind, ridică din umeri şi-şi strâmbă faţa urâtă într-o grimasă de reproş, dorind s-o facă să închidă.
— Bonjour, Katia Borisovna, spuse el sarcastic.
Dar, la celălalt capăt al firului, interlocutorul îşi reluase dialogul cu insistenţă. O voce puternică, aşa că presupuse că aparţinea unui bărbat înalt, o voce sigură, aşadar presupuse că aparţinea unui individ arogant, acel tip de englez care poartă costume scumpe, este lipsit de cultură şi umblă cu mâinile la spate.
— Iată de ce v-am sunat, spuse el. După cât se pare, Niki v-a promis să caute nişte ediţii vechi din Jane Austen cu gravurile originale. Aşa e? Nu-i lăsă timpul necesar să răspundă şi continuă. Am adus două, destul de interesante, de fapt, şi mă întrebam dacă putem să ne întâlnim să vi le predau la o oră convenabilă amândurora.
Plictisit să-i mai adreseze priviri furioase, Nasaian începu să-i umble prin hârtiile din tava de corespondenţă, după cum îi era obiceiul.
— E foarte amabil din partea dumneavoastră, spuse ea în receptor, folosind o voce cât mai neutră posibil.
Se străduia să păstreze o figură inexpresivă şi oficială. Pentru Nasaian. Se abţinu să gândească. Acest lucru era pentru ea însăşi.
— Niki vă trimite şi o tonă de ceai Jackson, continuă vocea.
— O tonă! Ce vreţi să spuneţi?
— Nu ştiu nici măcar dacă Jackson mai fabrică ceai, ca să fiu cinstit. Avea pe vremuri o prăvălie minunată pe Piccadilly, la câteva case de Hatchard. Oricum, am trei feluri diferite de ceai, care se află acum în faţa mea…
Urmă o tăcere.
„Asta e, l-au arestat, gândi ea. Nu m-a sunat niciodată. Iar e visul meu. Dumnezeule din ceruri, ce să fac acum?”
— …Assam, Darjeeling şi Orange Pekoe. Ce naiba e Pekoe? Pare mai mult o pasăre exotică.
— Nu ştiu, presupun că-i o plantă.
— Cred c-aveţi dreptate. Oricum, problema este cum pot să vi le dau. Vi le pot aduce undeva? Sau puteţi să treceţi pe la hotel să bem un pahar la repezeală şi să facem cunoştinţă?
Începea să-i aprecieze vorbăria. Îi dădea timp să se controleze. Îşi trecu degetele prin păr, descoperind, spre surpriza ei, că era bine pieptănată.
— Nu mi-aţi spus la ce hotel aţi tras, obiectă femeia pe un ton grav.
Nasaian întoarse brusc capul către ea, dezaprobator.
— Da, e-adevărat, ce prostie din partea mea! Sunt la Hotel Odessa. Îl ştiţi? La capul străzii, unde e vechea baie centrală, îmi place foarte mult. Întotdeauna cer o cameră acolo, dar câteodată nu pot să-mi reţină. În cursul zilei sunt ocupat cu diverse întâlniri – aşa se întâmplă când faci o vizită scurtă – dar serile sunt relativ liber, dacă asta vă convine. Ce ziceţi de diseară? Nu trebuie să amâni niciodată ceva pe a doua zi. Diseară v-ar conveni?
Nasaian îşi aprinse una din ţigările lui puturoase, cu toate că întregul birou ştia că femeia nu putea să sufere fumul. După ce-o aprinse, trase din ea cu buzele lui efeminate. Katia se strâmbă la el, dar acesta o ignoră.
— Este foarte convenabil, spuse Katia cu un glas milităros. Diseară trebuie să mă duc la o recepţie oficială în cartierul dumneavoastră. Este dată în cinstea unei delegaţii ungare importante, spuse femeia, nu foarte sigură pe cine voia să impresioneze. Aşteptam această întâlnire de săptămâni întregi.
— Grozav! Minunat! La ce oră? La şase? La opt? Când vă convine?
— Recepţia este la orele şase. Voi veni poate la opt şi un sfert.
— Poate-că-opt-şi-un-sfert e perfect. Aţi reţinut numele, nu-i aşa? Scott Blair. Scott, ca exploratorul din Antarctica. Sunt înalt şi jerpelit, am cam vreo două sute de ani şi port ochelari prin care nu văd nimic. Întrucât Niki mi-a spus că sunteţi replica sovietică a lui Venus din Milo, cred că vă voi recunoaşte oricum.
— E absolut ridicol! exclamă ea, fără să poată să se abţină să nu râdă.
— Mă voi plimba prin holul hotelului, aşteptându-vă. Dar de ce să nu vă dau numărul de telefon din camera mea, pentru orice eventualitate? Aveţi un creion?
Punând receptorul în furcă, îşi dădu seama că sentimentele contradictorii ce o năpădiseră răbufneau fără putinţă de a le stăpâni şi se întoarse către Nasaian cu ochii fulgerând.
— Grigori Tigranovici, orice funcţie ai avea aici, nu ai dreptul să umbli cum vrei prin biroul meu, să-mi cotrobăi prin corespondenţă şi să-mi asculţi convorbirile telefonice. Dacă ai ceva să spui, spune mai târziu!
Apoi luă manuscrisul unei traduceri tratând realizările cooperativelor agricole din Cuba şi începu să-l răsfoiască cu mâinile ei îngheţate, prefăcându-se că numără paginile. De abia după o oră îi telefona lui Nasaian.
— Te rog să mă ierţi că mi-am ieşit din fire, spuse ea. Unul din prietenii mei apropiaţi a murit la sfârşitul săptămânii trecute. Nu eram eu.
La orele prânzului, îşi modificase planurile. Morozov putea să aştepte biletele, tot aşa cum vânzătorul putea să aştepte săpunurile de lux, iar Olga Stanislavski stofa cadrilată. Plecă pe jos, luă apoi un autobuz, nu un taxi. Mai merse pe jos, traversă o curte după alta, până găsi cvartalul de case dărăpănate pe care-l căuta şi aleea de pe o latură a acestuia. „Este singurul mod de a mă găsi când ai nevoie de mine, îi spusese el. Portarul este prieten cu mine. Nici nu va şti măcar cine a lăsat semnul.”
„Trebuie să crezi în ceea ce faci”, îşi aminti ea.
Cred. Pe deplin.
Avea în mână cartea poştală, un Rembrandt de la Muzeul Ermitaj din Leningrad. „Cu dragoste, tuturor”, sună mesajul, semnat „Alina”, după care era desenata o inimă.
Găsise strada. Era strada din coşmarurile ei. Sună la uşă de trei ori, apoi strecură cartea poştală pe sub uşă.
O dimineaţă moscovită perfectă. Radioasă şi promiţătoare, cu un aer de munte. O dimineaţă în care ierţi toate păcatele. După convorbirea telefonică, Barley ieşi din hotel, pe trotuarul însorit, îşi decontractă încheieturile mâinilor şi ale umerilor, îşi roti capul în gulerul cămăşii, dădu frâu liber gândurilor, lăsând zgomotele şi miresmele oraşului să-i înece temerile. Duhoarea benzinei ruseşti, a tutunului, a parfumurilor ieftine şi a apei fluviului… Salut! Încă două zile şi nu voi mai simţi şarjele sporadice de cavalerie ale maşinilor de navetişti… Salut! Camioanele cafenii ce hurducăiau printre gropile de pe drum… Salut! Şi sinistrul vid dintre ele. Limuzinele cu geamurile fumurii, imobilele anonime cu crăpături înainte de vreme… Birouri? O cazarmă sau o şcoală? Băieţi cu feţele palide ca drojdia, fumând pe scara de la intrare, aşteptând, şoferi citindu-şi ziarul în maşinile lor parcate, aşteptând. Un grup tăcut de oameni cu aer solemn, cu pălării pe cap, privind către o uşă închisă, aşteptând.
„De ce m-a atras totdeauna oraşul acesta? se întrebă el, vorbind despre propria viaţă la timpul trecut, un obicei dobândit recent. De ce mă tot întorc aici?” Se simţea foarte binedispus, n-avea ce să facă. Nu ştia ce este teama.
„Pentru că oamenii fac haz de necaz, îşi răspunse el. Pentru că ştiu mai bine decât noi cum să trăiască în condiţii grele. Datorită dragostei lor pentru anarhie şi groazei de haos, şi a tensiunii ce-i stăpâneşte între aceste două stări.
Pentru că Dumnezeu a găsit întotdeauna o scuză ca să nu vină aici.
Datorită ignoranţei lor generalizate şi a strălucirii geniului ce pătrunde prin ea. Datorită unui simţ al umorului, tot atât de bun ca al nostru, poate chiar mai bun.
Pentru că ei sunt ultima mare frontieră într-o lume mult prea explorată. Pentru că ei încearcă din greu să fie ca noi, dar vin de atât de departe.
Datorită unei inimi imense, care bate în interiorul unui abator imens. Pentru că abatorul îmi aparţine.”
Voi veni „poate-că-la-opt-şi-un-sfert”, îi spusese ea. Ce descifrase în vocea ei? Prudenţă? Prudenţă faţă de cine? Faţă de ea? De el? De mine? În profesiunea noastră, curierii reprezintă mesajul.
„Priveşte spre exterior”, îşi spuse Barley. Exteriorul era singurul loc sigur.
Dinspre metrou apăru un grup de adolescente în rochii de bumbac şi băieţi în jachete de blugi, îndreptându-se către lucru sau spre şcoală, cu figurile lor mohorâte, luminându-se, pe nepusă masă, de râsete. Zărindu-l pe străin, îl studiară cu priviri reci: ochelari rotunzi cu lentile groase, pantofi de comandă, scâlciaţi, costumul său imperialist ponosit. La Moscova, dacă nu în altă parte, Barley Blair respecta convenienţele burgheze ale îmbrăcămintei.
Se lăsă luat de val, nepăsându-i unde se duce. Buna sa dispoziţie contrasta cu aerul mohorât şi nervos al oamenilor aşezaţi dis-de-dimineaţă la coadă în faţa magazinelor alimentare. În mulţime, eroii muncii socialiste şi veteranii de război, în hainele lor terne, cu rândurile de medalii de pe piept zornăind în lumina soarelui, păreau să fie veşnic în întârziere, oriunde s-ar fi dus. Până şi trândăvia lor avea un aer de protest. În noul climat, a nu face nimic era în sine un act de opoziţie. Deoarece, nefăcând nimic, nu schimbăm nimic. Şi, neschimbând nimic, ne agăţăm de ceea ce ştim, chiar dacă aceasta înseamnă zăbrelele temniţei noastre.
„Voi veni «poate-că-la-opt-şi-un-sfert».”
Ajungând la malul fluviului, Barley se simţi din nou ca un vagabond. Pe celălalt mal, turnurile de basm ale Kremlinului se înălţau spre un cer fără nori. „E ca un Ierusalim cu limba scoasă, gândi el. Atâtea turnuri şi atât de puţine clopotniţe. Atâtea biserici şi atât de puţine rugăciuni rostite.”
Auzind o voce lângă el, se întoarse prea brusc şi descoperi un cuplu de bătrâni, îmbrăcaţi în hainele de sărbătoare, întrebându-l cum s-o ia spre cutare loc. În ciuda memoriei sale nemaipomenite, Barley ştia doar câteva cuvinte ruseşti. Era o muzică pe care o ascultase adesea, fără să aibă vreodată curajul să-i pătrundă misterele.
Izbucni în râs şi-şi ceru scuze mute.
— Nu vorbesc ruseşte, bătrâne. Sunt o hienă imperialistă. Englez!
Bătrânul îl strânse prieteneşte de încheietura mâinii.
În toate oraşele străine în care fusese, necunoscuţi îl întrebau care e drumul către nişte locuri pe care nu le cunoştea, în limbi pe care nu le înţelegea. Doar la Moscova îl binecuvântau pentru ignoranţa sa.
Întorcându-se pe drumul pe care venise, întârzie în faţa vitrinelor murdare şi se prefăcu astfel că examinează produsele expuse.
Păpuşi de lemn pictate. Pentru cine? Conserve prăfuite de fructe sau, poate, de peşte? Pachete mototolite cu un conţinut misterios, poate că pekoe, care atârnau de-o sfoară roşie. Borcane umplute cu ceva ce semăna a medicamente murate, luminate cu becuri de zece waţi. Se apropia din nou de hotel. O ţărancă având ochi de beţivă îi puse în braţe un buchet de lalele ofilite, învelite în hârtie de ziar.
— E foarte amabil din partea dumneavoastră, strigă bărbatul şi, căutându-se prin buzunare, găsi, printre altele, o hârtie de o rublă.
O Ladă verde era parcată în faţa intrării, cu radiatorul înfundat. Pe un cartonaş prins în ştergător era scris de mână, cu cerneală, VAAP. Şoferul, aplecat peste capotă, scotea ştergătoarele ca să nu-i fie furate.
— Îl căutaţi pe Scott Blair? întrebă Barley. Eu sunt! Şoferul nu-i dădu nici cea mai mică atenţie şi-şi văzu de treabă. Blair? spuse Barley. Scott?
— Acestea sunt pentru mine, dragă? se interesă Wicklow, care apăruse în spatele său. Te descurci foarte bine, adăugă el cu voce scăzută. Impecabil!
„Wicklow îţi va supraveghea spatele, îi spusese Ned. Wicklow, mai bine decât oricine, va şti dacă eşti urmărit.” „Wicklow şi cine altcineva?” se întrebă Barley. Aseară, imediat după ce se înregistraseră la hotel, Wicklow a dispărut până după miezul nopţii, iar Barley, în momentul în care voia să se culce, l-a văzut de la fereastră, stând în stradă şi vorbind cu doi tineri în blugi.
Au urcat în maşină. Barley aruncă lalelele spre spate sub lunetă. Wicklow stătea în faţă şi sporovăia vesel cu şoferul într-o rusă perfectă. Şoferul lăsă să-i scape un hohot de râs. Wicklow i se alătură.
— Nu-mi spui şi mie despre ce este vorba? întrebă Barley. Wicklow se grăbi să se conformeze.
— L-am întrebat dacă i-ar plăcea să o conducă pe regină cu ocazia vizitei ei oficiale în Uniune. Au o vorbă pe aici. Dacă furi, fură un milion. Dacă regulezi, regulează o regină.
Barley coborî geamul şi bătu ritmul cu degetele pe rama metalică. Viaţa este o distracţie până la „poate-că-la-opt-şi-un-sfert”.
— Barley! Fii bine-venit în Barbaria, bătrâne! Pentru Dumnezeu, omule. Nu-mi strânge mâna în prag, avem şi aşa destule necazuri! Pari în plină formă, se plânse Alik Zapadnîi, după ce avuseseră timp să se examineze unul pe altul. Cum se face că nu eşti mahmur, pot să te întreb? Eşti îndrăgostit, Barley? Iar ai divorţat? Ce-ai de gând să faci, de simţi nevoia să-mi mărturiseşti?
Cu faţa şi ochii traşi, Zapadnîi îl studia cu o inteligenţă disperată, obrajii săi supţi purtând pe vecie umbrele detenţiei. Când Barley l-a întâlnit pentru prima oară, Zapadnîi era un traducător dubios, căzut în dizgraţie, care lucra sub alte nume. Acum era un erou dubios al Reconstrucţiei, îmbrăcat într-un costum negru, prea mare pentru el, şi o cămaşă albă cu un guler prea larg.
— Am auzit vocea, Alik, îi explică Barley cu un elan de veche afecţiune, în timp ce-i strecură în mână un teanc de numere vechi din The Times învelite cu hârtie maro. Mă vâr în pat cu o carte bună în braţe în fiecare seară la orele zece. Acesta este Len Wicklow, specialistul nostru în limba rusă. Ştie mai mult despre tine decât ştii tu însuţi, nu-i aşa, Leonard Carl?
— Mulţumesc lui Dumnezeu că mă mai ştie cineva! protestă Zapadnîi, având grijă să nu-i mulţumească lui Barley pentru cadou. Devenim atât de nesiguri de noi înşine, acum, când marele mister rus e scos la lumină. Cât de mult ştii despre noul tău şef, domnule Wicklow? Ai auzit spunându-se, de pildă, că a vrut să reeduce de unul singur Uniunea Sovietică? O, da! A avut viziunea încântătoare a unui milion de muncitori sovietici subeducaţi visând să-şi completeze lacunele în timpul orelor libere. Se gândea să le vândă un număr mare de titluri. Privind învăţarea limbii greceşti fără profesor, trigonometria şi elementele de bază ale întreţinerii casei. A trebuit să-i explicăm că sovieticul obişnuit se consideră limitat, iar în timpul liber e beat, şi ştii ce am cumpărat în schimb, pentru a-l face fericit? O carte despre golf. Nici nu puteţi să vă închipuiţi cât de mulţi dintre cetăţenii noştri stimaţi sunt fascinaţi de golful vostru capitalist. Nu că am avea capitalişti pe-aicea. O, Dumnezeule, nu! adaugă el în grabă, riscând o glumă primejdioasă.
Erau zece aşezaţi în jurul unei mese galbene, sub un tablou a lui Lenin pe lemn furniruit. Zapadnîi cuvânta, ceilalţi ascultau şi fumau. Niciunul dintre ei, după câte ştia Barley, nu avea competenţa să semneze un contract sau să aprobe o tranzacţie.
— Barley, ce-i toată povestea asta fără cap şi coadă? Spui că ai venit să cumperi cărţi sovietice? întrebă Zapadnîi pentru a deschide conversaţia, ridicându-şi sprâncenele arcuite şi lipindu-şi vârfurile degetelor ca Sherlok Holmes. Voi, englezii, nu cumpăraţi niciodată cărţile noastre. Ştiţi, în schimb, să ne faceţi pe noi să le cumpărăm pe ale voastre. În plus, eşti falit. Sau cel puţin aşa ne spun nouă prietenii de la Londra. A & B se hrăneşte cu aerul dat de Dumnezeu şi cu whisky. Aşa spun. Personal, consider că este un regim excelent şi atunci, de ce ai venit? Personal, cred că ai vrut să găseşti un pretext pentru a ne vedea din nou.
Timpul trecea.
Masa galbenă parcă plutea în razele soarelui, învăluită într-un nor de fum de ţigară. În capul lui Barley defilau imagini în alb-negru ale Katiei. Diavolul este întotdeauna alibiul femeilor. Au băut ceai din ceşti frumoase de Leningrad. Zapadnîi îşi pronunţă protestul său standard împotriva tratativelor directe cu editori sovietici, adresându-se lui Wicklow, singurul care părea să-l asculte: războiul etern între VAAP şi restul lumii era, evident, în toi. Doi indivizi palizi intrară să asculte ce se vorbea şi ieşiră. Wicklow încercă să le cumpere bunăvoinţa împărţindu-le câteva ţigări Gauloises albastre.
— Am primit capital, Alik, se auzi Barley explicând cu o voce ce părea să vină de departe. Timpurile s-au schimbat. Rusia e pe primul loc în zilele acestea. N-am avut decât să le spun băieţilor cu bani că pregătesc un catalog de autori ruşi şi au şi început să fugă după mine cât i-au ţinut picioarele lor scurte şi grăsune.
— Dar, Barley, aceşti băieţi, aşa cum le spui tu, vor deveni bărbaţi foarte curând, îl avertiză Zapadnîi, marele sofisticat, stârnind un nou hohot de râs de complezenţă. În special când vor voi să-şi recupereze banii, aş adăuga eu.
— Ţi-am explicat deja în telex, Alik. Poate ca nu ai avut timp să-l citeşti, spuse Barley cu un strop de agresivitate. Dacă lucrurile merg aşa cum le-am prevăzut, A. & B. va lansa anul acesta o colecţie nou-nouţă dedicată în întregime autorilor ruşi. Romane, literatură social-politică, poezie, literatură pentru copii şi tineret, ştiinţă. Avem o nouă colecţie broşată de medicină pentru toţi. Subiectele trec frontierele, ca şi reputaţia autorilor. Am dori să avem printre colaboratori adevăraţi medici şi oameni de ştiinţă sovietici. Nu suntem interesaţi în creşterea oilor în Mongolia Exterioară sau a peştilor în Antarctica, dar dacă ai subiecte valabile pe care ai dori să ni le propui, suntem gata să te ascultăm şi să cumpărăm. Vom prezenta catalogul nostru la viitorul târg de carte de la Moscova şi, dacă totul merge cum trebuie, vom scoate primele şase titluri în primăvara viitoare.
— Scuză-mi întrebarea, Barley, aveţi propria reţea de desfacere? Sau mai contaţi încă pe o intervenţie divină ca înainte? întrebă Zapadnîi cu tactul său ostentativ.
Rezistând tentaţiei de a-i spune lui Zapadnîi să se poarte cum trebuie, Barley continuă atacul:
— Negociem un contract de distribuire cu câţiva dintre cei mai importanţi editori şi, în curând, vom face o declaraţie oficială în acest sens. Cu excepţia romanelor. În acest domeniu, vom face apel la propria reţea lărgită, spuse el, incapabil să-şi aducă aminte de ce se opriseră asupra acestui aranjament bizar şi dacă l-au încheiat vreodată.
— Romanul este încă nava amiral a editurii A. & B., domnule, explică Wicklow cu zel, pentru a-l scoate pe Barley din încurcătură.
— Romanul ar trebui întotdeauna să fie nava amiral, îl corectă Zapadnîi. Aş spune chiar că romanul este cel mai mare în orice competiţie, dar aceasta este doar opinia mea personală, bineînţeles. Este cea mai înaltă formă de artă. Mai înaltă decât poezia, mai înaltă decât nuvela. Dar, te rog, nu mă cita.
— Să zicem că noi, supraputerile literare, îl considerăm în felul acesta, domnule, declară Wicklow linguşitor.
Foarte flatat, Zapadnîi se întoarse către Barley.
— În ceea ce priveşte romanul, am dori să folosim propriul traducător şi să încasăm în plus cinci la sută drepturi de autor pentru traducere, spuse el.
— Nicio problemă, zise Barley cu cordialitate, dar pe jumătate adormit. În momentul de faţă, A. & B. îşi poate permite din plin acest lucru.
Dar, spre surpriza lui Barley, Wicklow interveni pe un ton aspru:
— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, dar aceasta înseamnă drepturi duble de autor. Nu cred că putem înghiţi aşa ceva şi să supravieţuim. S-ar putea să fi auzit greşit spusele domnului Zapadnîi.
— Are întru totul dreptate, spuse Barley, îndreptându-se brusc în scaun. Cum naiba să ne permitem un cinci la sută suplimentar?
Simţindu-se ca un prestidigitator care-şi pregăteşte numărul următor, Barley scoase un dosar din servietă şi împrăştie sub razele soarelui o jumătate de duzină de exemplare ale unei broşuri din hârtie lucioasă.
— Veţi găsi descrierea reţelei noastre americane la pagina 2, anunţă el. Potomac Boston este partenerul nostru în acest proiect. A. & B. urmează să cumpere în exclusivitate drepturile în limba engleză pentru orice lucrare sovietică şi să le cedeze pe cele pentru America de Nord editurii Potomac. Au o companie soră la Toronto, aşa că putem să acoperim şi Canada, aşa e, Wickers?
— Da, domnule.
„Cum dracu’ a învăţat Wicklow toate prostiile astea aşa de repede?” gândi Barley. Zapadnîi mai studia încă prospectul întorcând una după alta paginile groase, noi-nouţe.
— Voi aţi tipărit căcatul ăsta, Barley? se interesă el foarte politicos.
— Cei de la Potomac, răspunse Barley.
— Dar Potomacul curge la o bună bucată de drum de oraşul Boston, obiectă Zapadnîi, făcând caz de cunoştinţele sale de geografie americană în faţa celor puţini capabili de a aprecia acest lucru. Dacă nu l-au mutat de curând, el trece prin Washington. Ce atracţie reciprocă poate fi între acest fluviu, mă întreb, şi oraşul Boston? Vorbim de o companie veche, Barley, sau de una nouă?
— Nouă în domeniu, dar veche în afaceri. Sunt comercianţi, stabiliţi cândva la Washington, acum la Boston. Capital mixt. Portofoliu diversificat. Producţie de film, parcaje, jocuri mecanice, call-girls şi cocaină. Activităţile obişnuite. Editarea de cărţi este doar o ocupaţie secundară.
Dar, în râsul general, auzi în mintea sa vocea lui Ned: „Felicitări, Barley. Bob ţi-a făcut rost de un amic bogat din Boston, doritor să se asocieze cu tine. Tot ce ai de făcut este să-i cheltuieşti banii”.
Iar Bob, cu picioarele sale plate şi haina de tweed, arbora un zâmbet de cumpărător.
Orele unsprezece şi jumătate. Opt ore şi patruzeci şi cinci de minute până la „poate-că-la-opt-şi-un-sfert”.
— Şoferul doreşte să ştie la ce trebuie să se aştepte când va întâlni regina, urlă Wicklow entuziasmat la culme peste spătarul scaunului. Îl încânta treaba asta cu adevărat. Primeşte bacşiş? Pune să fie executaţi oamenii pentru delicte minore? Cum e când trăieşti într-o ţară condusă de două femei aprige?
— Spune-i că este epuizant, dar că facem faţă, răspunse Barley căscând cu poftă.
După ce se învioră cu o gură din sticluţa plată, se lăsă pe spate între perne şi se trezi urmându-l pe Wicklow de-a lungul unui coridor ca de închisoare. Doar că tot ce auzea el nu erau strigătele încarceraţilor, ci ţiuitul unui ceainic şi clinchetul unui abac răsunând în întuneric. O clipă mai târziu, Wicklow şi Barley se aflau în birourile unei companii britanice de căi ferate, înfiinţate în 1935. Becuri purtând urme de muşte şi ventilatoare electrice defuncte atârnau de pe grinzile subţiri de fier forjat.
Amazoane cu baticuri pe cap comandau o armată de maşini de scris cu litere chirilice, cât soba de mari, de pe vremea când şi-a înţărcat dracu’ copiii. Rafturile prăfuite erau înţesate cu registre, iar de la podea până la înălţimea ferestrelor se găseau teancuri întregi de cutii de pantofi cu dosare gălbui.
— Barley! Isuse! Bun venit pe tărâmul lui Prometeu descătuşat! Am aflat că ai făcut în sfârşit rost de bani. De unde? urlă un personaj între două vârste, în costum de luptă model Fidel Castro, repezindu-se la ei prin talmeş-balmeşul din încăpere. Tratăm direct, OK? Îi dăm dracului pe găozarii ăia de la VAAP?
— Iuri, ce plăcere să te revăd! Ţi-l prezint pe Len Wicklow, redactorul nostru, vorbitor de limba rusă.
— Eşti spion?
— Doar în timpul liber, domnule.
— Mamăă! Ce tip simpatic! Mi-aminteşte de fratele meu mai mic.
Ai zice că eşti pe Madison Avenue. Storuri veneţiene, grafice pe pereţi şi fotolii. Iuri e un evreu gras şi exuberant. Barley i-a adus o sticlă de Black Label şi o pereche de colanţi pentru noua şi frumoasa lui nevastă. Aruncând capacul sticlei de whisky, Iuri insistă să le toarne câte un strop în ceşti de ceai. Abordează sferele înalte ale societăţii ruseşti. Vorbesc despre Bulgakov, Platonov, Ahmatova. Vor da drumul lucrărilor lui Soljeniţîn? Ale lui Brodski? Discută şi despre o serie de scriitori contemporani britanici total lipsiţi de valoare, dar care, în mod arbitrar, se bucură de favoruri oficiale şi, ca atare, şi de celebritate în Rusia. De unii Barley n-a auzit în viaţa lui, pe alţii nu-i înghite. Cascade de râsete, toasturi, veşti despre prieteni englezi, moarte găozarilor de la VAAP. Rusia se schimbă de la o oră la alta, ştie Barley treaba asta? A văzut articolul din Moscow News de joia trecută despre descreieraţii neofascişti din Pamiat, ultranaţionalişti, antisemiţi şi anti-oricine în afară de ei înşişi? Şi ce zice despre articolul din Ogoniok despre Sigmund Freud? Dar despre poziţia luată în Novîi Mir cu privire la Nabokov? Editori, machetatori, traducători se revarsă ca o avalanşă. Dar nu apare nicio Katia… Toţi sunt beţi, în afara celor care au refuzat să bea. Este prezentat un mare scriitor, Mişa, şi poftit să ia loc pe un scaun de unde poate fi văzut de întreg auditoriul său.
— Mişa n-a făcut încă închisoare, explică Iuri celor de faţă, cerându-şi scuze, în hohotele de râs ale tuturor. Dar, dacă are noroc, îl vor trimite înainte de a fi prea târziu, ca să poată fi şi el publicat în Occident!
Vorbesc despre ultimele capodopere în domeniul romanului rus. Iuri a ales doar vreo opt titluri de pe propria listă editoriala, fiecare, mai mult ca sigur, un bestseller, Barley. Publică-le şi vei putea deschide un cont în Elveţia pentru mine. Se caută peste tot nişte pungi de plastic, înainte ca Wicklow să adune copiile la indigo ale unui număr de opt manuscrise nepublicabile, pentru că aceasta este o lume în care xeroxul sau maşina de scris electrică sunt încă interzise, ca instrumente provocatoare de răzvrătire.
Vorbesc despre teatru şi despre Afghanistan.
— Ne vom întâlni în curând la Londra! exclamă Iuri, ca un jucător dement care mizează tot ce are. Ţi-l trimit pe fiul meu, e-n regulă? Iar tu pe-al tău. Ascultă, facem schimb de ostatici, şi în felul acesta n-o să ne bombardam unul pe altul!
Toţi tac în momentul în care ia cuvântul Barley şi păstrează tăcerea în faţa lui Mişa, marele autor. Wicklow traduce, în timp ce Iuri şi alţi trei au obiecţii faţă de traducere. Mişa are obiecţii la obiecţii. Începe să-l ia apa.
Cineva vrea să ştie de ce Marea Britanie mai este guvernată de Partidul Conservator fascist. De ce proletariatul nu le dă acestor ticăloşi un picior în fund? Barley bâiguie o explicaţie puţin originală despre democraţie, regimul cel mai prost din toate, când nu e vorba de celelalte. Nu râde nimeni. Poate că au auzit ce a spus, poate că nu le place. După atâta whisky, e cazul să plece, cât n-au dispărut complet zâmbetele de pe faţă. „Cum îşi pot permite englezii să predice drepturile omului, întrebă unul pe un ton îmbufnat, când ei îi aservesc pe irlandezi şi pe scoţieni?” „De ce sprijiniţi acel odios guvern din Africa de Sud?” urlă o blondă de nouăzeci de ani în rochie de bal. „Eu nu-l sprijin, spune Barley. Nu eu, vă asigur.”
— Ascultă, îi spune Iuri la uşă. Stai departe de nenorocitul ăla de Zapadnîi, ai înţeles? Nu spun că e KGB-ist. Doar atât, că a avut nevoie de nişte prieteni ai dracului de tari ca să-l poată repune în circulaţie. Eşti un tip cumsecade. Înţelegi ce vreau să spun?
S-au îmbrăţişat de vreo mie de ori.
— Iuri, zise Barley. Bătrâna mea mamă m-a crescut în credinţa că toţi sunteţi KGB-işti.
— Şi eu?
— Mai ales tu. Spunea că eşti cel mai rău.
— Te iubesc. Mă auzi? Trimite-mi-l pe fiul tău. Cum îl cheamă? Unu şi jumătate. Am o oră întârziere la etapa următoare, pe drumul lung şi greu care îi duce la „poate-că-la-opt-şi-un-sfert”.
Lambriuri întunecate, mâncare delicioasă, serviciu reverenţios, atmosferă de cabană de vânătoare seniorială. Sunt aşezaţi la o masă lungă de sub balcon, la Casa Scriitorilor, prezidată din nou de Alik Zapadnîi. Câţiva tineri scriitori promiţători, trecuţi de şaizeci de ani, se apropie, ascultă şi apoi pleacă ducând cu ei măreţele lor gânduri. Zapadnîi îi arată pe cei ieşiţi recent din închisoare şi pe cei care, spera el, le vor lua locul în curând. Birocraţi literari îşi trag scaune la masă şi îşi exersează engleza. Wicklow traduce, Barley străluceşte, toţi beau doar suc de fructe şi ce a mai rămas pe fundul sticlei de Black Label. Lumea va deveni mai bună, îl asigură Barley pe Zapadnîi, ca şi cum ar fi fost un expert în materie.
Fără să se gândească, îl citează pe Zinoviev. „Când se vor sfârşi toate acestea? Când vor înceta oamenii să stea la coadă în faţa Mormântului?” Se referea la Mausoleul lui Lenin.
De data aceasta aplauzele nu mai sunt atât de asurzitoare. La orele două, în conformitate cu noile reglementări privind consumul de alcool, chiar la momentul oportun, chelnerul aduce o carafă cu vin, iar Zapadnîi scoate în cinstea lui Barley o sticlă de votcă cu piper din servieta lui roasă.
— Ţi-a spus Iuri că aş fi KGB-ist? întreba el îndurerat.
— Bineînţeles că nu mi-a spus, îi răspunse Barley fără să ezite o clipă.
— Nu te considera, te rog, privilegiat. O spune tuturor occidentalilor. Ca să fiu sincer, câteodată Iuri mă îngrijorează puţin. E un tip cumsecade, dar toată lumea ştie că nu face două parale ca editor, aşa că te întrebi cum a reuşit un evreu ca el să ocupe postul pe care îl are? Săptămâna trecută şi-a botezat băieţelul Zagorsk. Cum îţi explici?
— Nu e problema mea, Alik. Trăim şi îi lăsăm şi pe alţii să trăiască. Punct. Wickers, scoate-mă de aici, îi spuse el acestuia printre dinţi, încep să mă trezesc.
Pe la orele şase, după alte două întruniri în care s-a vorbit enorm, după ce a reuşit în mod miraculos să refuze o jumătate de duzină de invitaţii pentru acea seară, Barley se afla din nou în camera sa de hotel, luptându-se cu duşul ca să-şi limpezească gândurile aburite de băutură, în timp ce Wicklow, voios, îi debita în gura mare probleme editoriale prin uşă, în beneficiul microfoanelor. Din ordinul lui Ned, Wicklow trebuie să stea în preajma lui Barley până în ultima clipă, în cazul că îl apucă tracul sau îşi uită rolul.