În sala de operaţiuni din subsolul Casei Rusia domnea în permanenţă tensiunea unui raid aerian de noapte. Ned se afla la pupitrul de comandă, în faţa unei armate de telefoane. Din când în când clipea câte unul, iar Ned răspundea lapidar, monosilabic. Două asistente manipulau cu discreţie telegramele şi goleau tăvile de corespondenţă ce urma să fie expediată. Două ceasuri luminoase, unul indicând ora Londrei, celălalt ora Moscovei, străluceau pe peretele din fund ca două luni gemene. La Moscova era miezul nopţii. La Londra, erau orele 21. Ned de abia ridica ochii, atunci când gardianul-şef mi-a descuiat uşa.
N-am putut ajunge mai devreme. Am petrecut toată dimineaţa cu juriştii Trezoreriei, iar după-amiaza cu avocaţii de la Cheltenham. La cină am întreţinut o delegaţie de spionocraţi din Suedia, înainte de a fi expediaţi la teatru, potrivit obiceiului, pentru a vedea o comedie muzicală.
Walter şi Bob erau aplecaţi pe un plan al Moscovei. Brock vorbea la telefon, pe interior, cu sala cifrului. Ned era cufundat într-un inventar, interminabil în aparenţă. Îmi făcu semn cu mâna să mă aşez şi îmi împinse un teanc de mesaje mâzgălite, provenind de pe front.
Orele 09:54. Barley i-a telefonat, cu succes, Katiei, la editura Octombrie. Au stabilit o întâlnire la orele 20:15, la Hotel Odessa, diseară. Urmează.
Orele 13:20. Agenţi ocazionali au urmărit-o pe Katia până la un imobil situat pe strada Cutare, nr. 14. A lăsat un mesaj în cutia de scrisori a casei aparent goale. Urmează cât se poate de urgent fotografii prin valiza diplomatică. Urmează.
Orele 20:18. Katia soseşte la Hotel Odessa. Barley şi Katia discută în cafenea. Wicklow şi un agent ocazional îi supraveghează. Urmează.
Orele 21:05. Katia pleacă de la Odessa. Urmează rezumatul conversaţiei. Înregistrările pe bandă cât de curând prin valiză. Urmează.
Orele 22:00. Katia îi promite lui Barley că-i va telefona la noapte. Urmează.
Orele 22:50. Katia urmărită până la spitalul Cutare. Supravegheată de Wicklow şi de un agent ocazional. Urmează.
Orele 23:25. Katia este sunată la un aparat dezafectat al spitalului. Vorbeşte trei minute şi douăzeci de secunde. Urmează.
Brusc, nu mai urmează nimic.
Spionajul este normalitatea împinsă la extrem. Spionajul înseamnă aşteptare.
— Clive Fără-de-India primeşte în această seara? întrebă Ned ca şi cum prezenţa mea i-ar reaminti ceva.
I-am răspuns că numitul Clive se va afla în apartamentul său întreaga seară. A stat închis în Ambasada americană toată ziua şi mi-a spus că are de gând să fie de gardă.
Aveam o maşină, aşa că l-am condus pe Ned la Centrală.
— Ai văzut nenorocitul ăsta de document? mă întrebă Ned, bătând darabana cu degetele în dosarul de pe genunchi.
— Ce nenorocit de document?
— Lista de repartizări în operaţiunea Bluebird. Cei care au acces la dosarul Bluebird şi satrapii lor.
Din prudenţă, eram rezervat. Proasta dispoziţie a lui Ned la mijlocul unei operaţiuni era legendară. Lumina avertizoare de pe uşa biroului lui Clive arăta verde, ceea ce însemna: intraţi dacă îndrăzniţi. Pe plăcuţa de alamă era scris „Director adjunct”, cu litere ce străluceau mai ceva ca la Monetăria Regală.
— Ce dracu’ s-a întâmplat cu cei care trebuie informaţi, Clive? îl întrebă Ned, fluturându-i lista de repartizare pe sub nas, de îndată ce am intrat în încăpere. Transmitem celor de la Langley un pachet de informaţii explozive, fără menţionarea surselor, şi ăia se apucă peste noapte să angajeze mai mulţi bucătari decât oale de ciorbă. Explică-mi şi mie ce înseamnă asta? Hollywood? Avem un spion care-şi riscă pielea acolo. Avem tot acolo un potenţial transfug, pe care nici măcar nu-l cunoaştem.
Clive se plimba de jur împrejurul covorului auriu. Când discuta în contradictoriu cu Ned, avea obiceiul să umble şi să facă stânga-mprejur brusc, de parcă întorcea o carte pe dos. Procedă şi acum la fel.
— Crezi, deci, că lista celor care au acces la Bluebird este prea lungă? întrebă el pe un ton de procuror.
— Da. Şi ar trebui să gândeşti şi tu aşa. La fel şi Russell Sheriton. Cine dracu’ sunt ăia de la Comitetul de Legătură ştiinţifică al Pentagonului? Ce este Echipa de Consilieri Universitari ai Casei Albe?
— Ai prefera să-i iau de sus şi să insist ca Bluebird să fie rezervată Comitetului Inter-Agenţii? Doar directorii, fără personal, fără auxiliari? Asta vrei să spui?
— Dacă îţi închipui că mai poţi vârî pasta de dinţi la loc în tub, da, asta vreau să spun.
Clive se prefăcu apoi că reflectează cu toată obiectivitatea. Dar ştiam, atât eu, cât şi Ned, că el nu privea nimic cu obiectivitate. Cântărea cine era pentru şi cine era contra. Apoi lua în consideraţie aliatul cel mai preţios.
— În primul rând, niciunul dintre domnii ăştia mari pe care i-am menţionat nu este în stare să distingă stânga de dreapta în ceea ce priveşte operaţiunea Bluebird fără ajutorul experţilor, reluă Clive cu vocea lui lipsită de inflexiuni. Ori îi lăsăm să bâjbâie în ignoranţa lor, ori le acceptăm auxiliarii şi plătim preţul cerut. Acelaşi lucru este valabil pentru Serviciul de Informaţii al Apărării, cu experţii lor de la Marină, de la Armată, Aviaţie şi de la Casa Albă.
— Cine vorbeşte, Russell Sheriton sau tu? întrebă Ned.
— Cum oare le putem spune să nu-şi cheme echipele de experţi, când le oferim un material extrem de complex dintr-o singură suflare? insistă Clive, eludând întrebarea lui Ned. Dacă Bluebird nu e cumva o făcătură, vor avea nevoie de tot ajutorul posibil.
— Dacă, repetă Ned, exasperat. Dacă nu e o făcătură. Dumnezeule, Clive, eşti mai rău decât ei! Sunt două sute patruzeci de persoane pe lista asta şi fiecare dintre ei are o nevastă, o amantă şi cincisprezece prieteni apropiaţi.
— Şi, în al doilea rând, continuă Clive, când uitasem că a existat şi un primul rând, aceste informaţii nu ne aparţin. Ele sunt ale celor de la Langley. Se întoarse brusc către mine, înainte ca Ned să mai aibă timpul să răspundă. Palfrey! Confirmă! În virtutea acordului nostru de colaborare cu americanii, nu trebuie oare să le acordăm drepturi prioritare americanilor asupra tuturor materialelor strategice?
— În probleme strategice, dependenţa noastră de Langley este totală, am încuviinţat eu. Ei ne dau ceea ce vor ei să ştim. În schimb, suntem obligaţi să le dăm tot ceea ce descoperim. Nu e mare lucru de obicei, dar aceasta este înţelegerea.
Clive ascultă cu atenţie şi fu de acord. Răceala sa avea o cruzime neobişnuită şi mă întrebam de ce. Dacă ar fi avut conştiinţă, aş fi zis că îl mustra. Ce o fi făcut toată ziua la ambasada? Ce o fi dezvăluit, cui şi pentru ce?
— Planează o neînţelegere, în mod curent, în acest Serviciu, continuă Clive, adresându-i-se de data aceasta direct lui Ned, cum că noi şi americanii ne-am afla în aceeaşi barcă. Nu suntem. Nu, atunci când este vorba despre strategie. Nu avem în ţara asta un singur analist în materie de apărare capabil să se compare cu omologul său american în probleme de strategie. În ceea ce priveşte strategia, suntem o micuţă luntre pescărească ignorantă, iar ei sunt cât Queen Elizabeth. Nu suntem în măsură să le spunem cum să-şi conducă barca.
Ne mai miram încă de virulenţa acestei declaraţii, când telefonul roşu al lui Clive începu să sune, iar el se duse să răspundă nerăbdător, căci întotdeauna îi plăcea să vorbească pe „scurt” în prezenţa subordonaţilor săi. N-a avut noroc. Era Brock, care îl căuta pe Ned.
Katia tocmai îl sunase pe Barley la Hotel Odessa şi s-au înţeles să se întâlnească a doua zi, seara, îi comunică Brock. Staţia Moscova cerea aprobarea urgentă a lui Ned pentru propunerile sale operative privitoare la întâlnire. Ned plecă imediat.
— Ce pui la cale cu americanii? l-am întrebat pe Clive, dar acesta nu-mi dădu nicio atenţie.
Toată ziua următoare am consumat-o în convorbiri cu suedezii mei. Nici la Casa Rusia nu se întâmpla ceva mai interesant. Spionajul înseamnă aşteptare. Pe la orele şaisprezece, m-am reîntors în camera mea şi i-am telefonat lui Hannah. Fac acest lucru uneori. Se întoarce cam la această oră de la Institutul de Oncologie, unde lucrează cu jumătate de normă, iar soţul ei nu vine acasă niciodată înainte de orele nouăsprezece. Mi-a spus cum i-a trecut ziua. De-abia o ascultam. I-am spus vrute şi nevrute despre fiul meu, Allan, care se încurcase rău de tot cu o infirmieră din Birmingham, o fată destul de drăguţă, dar nu de clasa lui Allan.
— S-ar putea să te sun mai târziu, îmi spuse ea. Aşa zicea ea câteodată, dar nu suna.
Barley mergea alături de Katia şi-i auzea paşii ca un ecou, mai ritmat, al propriilor paşi. Casele scorojite din acest cartier dickensian al Moscovei se scăldau în lumina tristă a asfinţitului. Prima curte era mohorâtă, a doua, întunecată de-a binelea. Din gunoaie, pisicile se uitau la ei fix. Doi băieţi pletoşi, care puteau fi studenţi, jucau tenis peste un şir de cutii de ambalaj. Un al treilea se sprijinea de zid. Niţel mai departe era o uşă, plină de graffiti, şi o semilună roşie. „Urmăreşte semnele roşii”, îl sfătuise Wicklow. Era palidă, iar Barley se întrebă dacă nu era şi el tot atât de palid. Ar fi fost de mirare să nu fie şi el. „Unii bărbaţi nu vor fi niciodată eroi, iar unii eroi nu vor fi niciodată bărbaţi, gândi el, mulţumindu-i sincer lui Joseph Conrad. Iar Barley Blair nu va fi niciuna, nici alta.” Puse mâna pe clanţă şi o zgâlţâi puternic. Katia se ţinea deoparte. Purta o basma şi un impermeabil. Clanţa funcţiona, dar uşa nu cedă deloc. O împinse cu ambele mâini, din ce în ce mai tare. Jucătorii de tenis îi răcniră ceva pe ruseşte. Se opri, simţind cum îi ia spatele foc.
— Au spus că ar trebui, dacă vrei, să-i dai un picior, zise Katia şi, spre uimirea lui, văzu că zâmbea.
— Dacă poţi zâmbi acum, spuse el, cum arăţi atunci când eşti fericită?
De fapt, se poate s-o fi spus în gând, pentru că ea nu-i răspunse.
Lovi uşa cu piciorul şi aceasta cedă, scrâşnind pe molozul de dedesubt. Băieţii izbucniră în râs şi-şi continuară jocul. Blair păşi în întuneric urmat de Katia. Uşa se închise cu zgomot după ei. Căută pe pipăite clanţa, dar nu o găsi. Stăteau în beznă, izbiţi de duhoare de pipi de pisică, de ceapă prăjită şi ulei încins, ascultând frânturi din muzica şi certurile venite din vieţile altora. Aprinse un chibrit. Înainte de a-şi arde degetele, zări trei trepte, o jumătate de bicicletă, apoi uşa unui lift împuţit. Flacăra îi arse degetele. „Mergeţi la etajul patru, îi spusese Wicklow. Urmăreşte semnele roşii.” Cum dracu’ să urmăresc semnele roşii pe întuneric? Dumnezeu îi dădu răspunsul sub forma unei dâre de lumină venită de la etajul de deasupra.
— Unde suntem? întrebă ea politicos.
— La un prieten de-al meu, spuse el. Pictor.
Închise uşa ascensorului, apoi trase grilajul.
— Te rog, o invită el, dar ea trecuse prin spatele lui şi stătea în cabină, uitându-se în sus, rugându-se să urce.
— E plecat pentru câteva zile. E doar un loc unde putem sta de vorbă.
Îi observă din nou genele, privirea umedă. Dorea să o consoleze, dar nu era destul de tristă.
— E pictor, repetă el, ca şi cum acest lucru îi legitima prietenia.
— Oficial?
— Nu. Nu cred. Nu ştiu.
De ce oare nu-i spusese Wicklow ce fel de nenorocit de pictor era ăla?
În momentul în care a întins mâna să apese pe buton, o fetiţă cu ochelari cu rame de baga ţopăi în urma lor în lift, strângând în braţe un urs de plastic. Salută, iar faţa Katiei se lumină, răspunzându-i la bună ziua. Ascensorul se zgâlţâi în sus, butoanele pocnind ca nişte pistoale cu capse la fiecare etaj. La cel de-al treilea, fetiţa îşi luă politicos rămas-bun, iar Barley şi Katia îi răspunseră la unison. La etajul patru, ascensorul se opri poticnindu-se, ca şi cum s-ar fi lovit de tavan, ceea ce nu era imposibil. Barley o împinse afară şi sări după ea. În faţa lor se deschidea un culoar mirosind a copil mic, poate a mai mulţi copii mici. La capătul lui, pe ceea ce părea un zid gol, o săgeată roşie le indica să o ia la stânga. Ajunseră la o scară strâmtă de lemn. Pe prima treaptă, ghemuit ca un pitic, Wicklow citea o carte groasă la lumina unei lanterne. Nu ridică ochii când urcară treptele pe lângă el. Dar Barley o văzu pe Katia privindu-l cu atenţie.
— Ce e? Ai văzut cumva o fantomă? o întrebă el.
Îl auzea? Se auzea pe sine însuşi? Vorbise? Se aflau într-o mansardă lungă. Printre plăcuţele de ardezie se zăreau frânturi de cer, iar căpriorii erau mânjiţi cu excremente de lilieci. Peste grinzi fusese improvizată o pasarelă din scânduri de schelă. Barley o apucă de mână. Avea o palmă lată, puternică şi uscată. Contactul cu pielea mâinii era asemenea unui dar al întregului ei trup.
Înainta cu grijă. Se simţea un miros de terebentină şi de ulei de in şi se auzea ciocănitul neaşteptat al vântului pe acoperiş. Se strecură printre două rezervoare de fier şi văzu un pescăruş de hârtie, în mărime naturală, cu aripile desfăcute, atârnat de o grindă, învârtindu-se de aţa cu care era agăţat. O trase după el. Puţin mai încolo, de o vergea de duş, atârna o perdea în dungi. „Dacă nu e pescăruşul, întâlnirea nu are loc, spusese Wicklow. Nu e pescăruş, înseamnă las-o baltă.” „Aşa va suna şi epitaful meu, gândi Barley: «Pescăruşul n-a venit, iară eu m-am prăpădit».” Dădu perdeaua la o parte şi intră în atelierul unui pictor, trăgând-o din nou după el. În mijlocul încăperii trona un şevalet, iar în apropiere, o estradă capitonată pentru modele. O canapea veche, fără picioare, era pusă direct pe podea. E o ascunzătoare ce trebuie folosită o singură dată, îi spusese Wicklow. Nici eu, Wicklow, nu pot fi folosit de mai multe ori. Un luminator fusese improvizat în panta acoperişului şi avea un semn roşu pe cadru. Ruşii nu au încredere în pereţi, îi explicase Wicklow, ea va vorbi mai uşor în aer liber.
Luminatorul s-a deschis, spre consternarea unei colonii de porumbei şi de vrăbii. Îi făcu semn cu capul să treacă prima, observând graţia naturală a trupului ei, când s-a aplecat să se strecoare prin deschizătură. Se căţără după ea, julindu-şi spatele şi spunând: „La dracu’ ”, exact cum se aşteptase să spună. Stăteau în intrândul făcut de două pante într-un fel de jgheab de plumb, în care le încăpeau doar picioarele. Străzi invizibile făceau să ajungă până la ei pulsul traficului. Stăteau faţă-n faţă, apropiaţi unul de altul. „Să trăim aici”, gândi el. Ochii tăi, eu şi cerul. Apucă să se frece pe spate, strângându-şi pleoapele de durere.
— Te-ai rănit?
— O simplă fractură de coloană vertebrală, glumi el.
— Cine este bărbatul de pe scări? spuse ea.
— Lucrează pentru mine. Redactor de-al meu. Stă la pândă în timp ce vorbim.
— A fost la spital aseară.
— Ce spital?
— Aseară, după ce ne-am văzut, am fost nevoită să fac o vizită la spital.
— Eşti bolnavă? De ce te-ai dus la spital? întrebă Barley, care încetase să-şi mai maseze spatele.
— Nu prezintă importanţă. Era şi el acolo. Părea să aibă un braţ rupt.
— Nu se poate să fi fost acolo, zise Barley, necrezând nici el ce spunea. A fost cu mine toată seara după ce ai plecat. Am discutat despre cărţile ruseşti.
Văzu umbra de suspiciune dispărându-i încet din ochi.
— Sunt obosită. Te rog să mă scuzi!
— Lasă-mă să-ţi spun ce-am plănuit, apoi îmi poţi spune dacă ideea e bună sau proastă. Stăm de vorbă, apoi te invit la cină. Dacă gardienii poporului au ascultat convorbirea noastră de ieri-seară, se vor aştepta la aceasta, oricum. Atelierul aparţine unui prieten de-al meu, pictor, un împătimit al jazzului ca şi mine. Nu ţi-am pomenit numele lui pentru că nu mi l-am putut reaminti şi poate că nu l-am ştiut niciodată. Credeam că-i putem aduce ceva de băut şi să-i vizionăm tablourile, dar n-a apărut. Ne-am dus în oraş la masă, am vorbit despre literatură şi despre pacea lumii. În ciuda reputaţiei mele, nu m-am dat la tine. Eram prea copleşit de frumuseţea ta. Cum ţi se pare?
— Merge.
Lăsându-se pe vine, scoase o jumătate de sticlă de scotch şi-i deşurubă capacul.
— Bei aşa ceva?
— Nu.
— Nici eu. Spera să se ghemuiască lângă el, dar ea rămase în picioare. Turnă o gură în dop şi puse sticla la picioare. Cum îl cheamă? continuă el. Pe autor. Goethe. Cine e?
— Nu contează.
— Unde lucrează? Firma? Număr de căsuţă poştală? Minister? Laborator? Nu avem timp de aiureli!
— Nu ştiu.
— Unde locuieşte? Nu-mi vei spune nici asta, nu-i aşa?
— În multe locuri. Depinde unde lucrează.
— Cum l-ai întâlnit?
— Nu ştiu. Nu ştiu ce-ţi pot spune.
— Ce ţi-a zis să-mi spui?
Şovăi, ca şi cum ar fi prins-o pe picior greşit. Se încruntă.
— Tot ce este necesar. Mi-a spus să am încredere în tine. A fost generos. Aşa e firea lui.
— Şi-atunci, ce te reţine? (Tăcere.) De ce crezi că mă aflu aici? (Tăcere.) Crezi că-mi face plăcere să mă joc de-a hoţii şi vardiştii prin Moscova?
— Nu ştiu.
— De ce mi-ai trimis cartea, dacă nu ai încredere în mine?
— Pentru că m-a rugat el. Nu eu te-am ales. El a făcut-o, zise Katia cu arţag.
— Unde se află acum? La spital? Cum comunici cu el? Se uită în sus la ea, aşteptând un răspuns. De ce nu te hotărăşti să vorbeşti, să vezi dacă merge, îi sugeră el. Cine e el, cine eşti tu? Cum îşi câştigă pâinea?
— Nu ştiu.
— Cine se afla în şopronul de lemne, la orele trei, în noaptea crimei? (Aceeaşi tăcere.) Spune-mi de ce m-ai târât în chestia asta. Tu ai început. Nu eu. Katia? Eu sunt Barley Blair. Fac glume, cânt ca păsărelele, beau. Sunt un prieten.
Îl încântau tăcerile ei grave în timp ce-l privea. Îi plăcea cum îl asculta cu privirea şi simpatia de camaraderie regăsită când se hotăra să spună ceva.
— N-a fost nicio crimă, zise ea. E prietenul meu. Numele şi ocupaţia lui nu sunt importante.
Barley luă o gură, gândindu-se la spusele ei.
— Aşa faci tu de obicei pentru prietenii tai? Le treci manuscrisele subversive în Occident? „Gândeşte şi cu ochii”, îşi zise el. Ţi-a vorbit despre conţinutul manuscrisului său?
— Fireşte. Nu m-ar face să risc fără consimţământul meu.
Barley notă cu iritare tonul protector din glasul ei.
— Ce ţi-a spus despre conţinutul lui? întrebă el.
— Manuscrisul descrie implicarea de ani de zile a ţării mele în fabricarea unor arme antiumanitare de distrugere în masă. Face, de asemenea, un portret al corupţiei şi incompetenţei în toate domeniile industriei şi apărării, precum şi al conducerii dezastruoase, criminale şi al lipsei de etică.
— Frumos program! Cunoşti şi alte detalii?
— Nu mă pricep la chestiuni militare.
— Deci e militar?
— Nu.
— Atunci, ce este?
Tăcere.
— Dar eşti de acord? Cu trecerea acestor materiale în Occident?
— El nu le trece în Occident şi nu le livrează niciunui bloc. Îi respectă pe englezi, dar acest lucru nu este important. Gestul său va asigura o adevărată deschidere între oamenii de ştiinţă din toată lumea. Va ajuta la oprirea cursei înarmărilor. Mai avea reţineri faţă de Barley. Vorbea cu un glas monoton, ca şi cum ar fi recitat lucruri învăţate pe de rost. Crede că timpul presează. Trebuie eliminată folosirea abuzivă a ştiinţei şi a sistemelor politice răspunzătoare de acest lucru. Când filosofează, se exprimă în englezeşte, adăugă ea.
„Şi tu stai şi-l asculţi… gândi el. Cu ochii. În englezeşte. Şi te întrebi dacă poţi să te încrezi în mine.”
— Este om de ştiinţă? întrebă el.
— Da. E om de ştiinţă.
— Îi urăsc pe toţi! În ce domeniu? E fizician?
— Poate. Nu ştiu.
— Informaţiile sale privesc toate domeniile. Precizia focului, punct de ochire, comandă şi conducere, motoare de rachetă. E un singur om? Cine îi furnizează informaţiile? Cum de ştie atât de multe?
— Nu ştiu. E un singur om. Asta e sigur. Nu am atâţia prieteni. Nu reprezintă un grup. Poate că supraveghează munca altora. Nu ştiu.
— E bine plasat? E mare ştab? Lucrează aici, la Moscova? E membru al Marelui Stat-Major? Ce e?
Nega din cap la fiecare întrebare.
— Nu lucrează la Moscova. Nu l-am întrebat nimic în plus şi nici nu mi-ar fi spus nimic.
— Efectuează experimente?
— Nu ştiu. Se duce în multe locuri. În întreaga Uniune Sovietică. Câteodată vine din dogoare, uneori vine din frig, alteori din amândouă.
— A menţionat vreodată unde lucrează?
— Nu.
— Numerele căsuţelor poştale? Numele şefilor? Numele vreunui coleg sau al vreunui subordonat?
— N-are niciun interes să-mi spună astfel de lucruri.
O credea. În timp ce era cu ea, ar fi fost în stare să creadă că nordul era la sud şi că pe copii îi aduce barza.
Îl observa, aşteptând întrebarea următoare.
— Înţelege consecinţele publicării acestui material? întrebă el. Vreau să spun, în ceea ce-l priveşte? Ştie că se joacă cu focul?
— Susţine că sunt momente când acţiunea primează şi că trebuie să te gândeşti la consecinţe doar atunci când apar. Părea că se aştepta să-l audă continuând, dar el învăţase să încetinească ritmul. Dacă avem un ţel clar, putem face un pas înainte. Dacă avem mai multe ţeluri în acelaşi timp, nu vom înainta deloc.
— În ceea ce te priveşte, s-a gândit la consecinţe, în situaţia în care ceva din toate acestea iese la iveală?
— S-a resemnat.
— Dar tu?
— Fireşte. A fost şi hotărârea mea. Altfel, de ce l-aş sprijini?
— Dar copiii? întrebă el.
— Este pentru binele lor şi al generaţiei lor, spuse ea cu o hotărâre vecină cu furia.
— Şi consecinţele pentru Maica Rusia?
— Apreciem că distrugerea Rusiei este preferabilă distrugerii întregii omeniri. Cea mai grea povară este trecutul. Pentru toate naţiunile, nu doar pentru Rusia. Ne considerăm călăii trecutului. „Dacă nu suntem în stare să ne distrugem trecutul, spune el, cum vom putea oare să ne construim viitorul? Nu trebuie să clădim o lume nouă până nu am scăpat de mentalităţile celei vechi. Pentru a exprima adevărul trebuie să fim pregătiţi să devenim apostolii negativismului.” Îl citează pe Turgheniev. „Nihilistul este persoana care nu ia nimic drept sigur, oricât de respectat ar fi acest principiu.”
— Şi tu?
— Eu nu sunt nihilistă. Sunt umanistă. Dacă ne este dat să jucăm un rol pentru viitor, trebuie să-l jucăm.
Căută în vocea ei o urmă de îndoială. N-a descoperit. Tonul ei era perfect.
— De când vorbeşte în felul acesta? Dintotdeauna? Sau doar de curând?
— A fost întotdeauna un idealist. Aşa e firea lui. A avut întotdeauna un spirit extrem de critic, dar în sens constructiv. A fost o vreme când reuşea să se convingă pe el însuşi că armele de distrugere în masă erau atât de redutabile, încât prin efectul lor ar înlătura războiul. Credea că acestea ar putea produce o schimbare în modul de gândire al autorităţilor militare. Era convins de paradoxul că armele cele mai puternice conţineau cea mai mare capacitate de menţinere a păcii. A fost, din acest punct de vedere, cel mai entuziast adept al opiniilor strategice americane.
Îşi lăsase privirea către el. Simţea mijind în ea o nevoie. Se înviora şi se apropia de el. Sub cerul Moscovei, se dezbăra de neîncredere, după prea multă însingurare şi frustrare.
— Atunci, ce l-a făcut să se schimbe?
— A fost confruntat ani de zile cu incompetenţa şi aroganţa organismelor noastre militare şi birocratice. A văzut cum progresul are mâinile şi picioarele legate. Aşa s-a exprimat el. Se simte însufleţit de perestroika şi de perspectiva păcii mondiale. Dar asta nu-l face să fie utopic, nici inactiv. Ştie că nimic nu se realizează de la sine. Ştie că poporul nostru este amăgit şi lipsit de putere colectivă. Noua revoluţie trebuie impusă de sus. De către intelectuali. De către artişti. De către conducători. De către oamenii de ştiinţă. Doreşte să-şi aducă propria contribuţie ireversibilă potrivit îndemnurilor conducerii noastre. Citează o zicală rusească: „Dacă gheaţa e subţire, trebuie să umbli repede”. Spune că am trăit prea mult într-o epocă de care nu mai avem nevoie. Progresul poate fi realizat doar după încheierea acestei epoci.
— Eşti de aceeaşi părere?
— Da, la fel ca şi tine. Se înflăcărează. O engleză de-a dreptul perfectă, învăţată la mănăstire, învăţată din clasicii autorizaţi. Spune că te-a auzit criticându-ţi ţara în aceiaşi termeni!
— Are şi el gânduri simple, ca toată lumea? întrebă Barley. Vreau să spun, îi plac filmele? Ce fel de maşină conduce?
Întoarse capul, iar Barley o vedea din profil, cu chipul proiectat pe cerul senin. Mai luă o gură de scotch.
— Spuneai că ar putea fi fizician, îi aminti el.
— A studiat fizica. Cred că are calificări şi în unele domenii ale ingineriei. În sectorul său de lucru, cred că nu se prea ţine seama de diplome.
— Unde a studiat?
— Din şcoală încă, era considerat un copil-minune. La paisprezece ani a câştigat Olimpiada de Matematică. Succesul său a fost menţionat în toată presa din Leningrad. S-a dus la IMSOL. Apoi a urmat studii postuniversitare. Este cu adevărat strălucitor.
— Când mergeam la şcoală, ăsta era genul de elevi pe care îi uram, spuse Barley, neliniştit de privirea ei mânioasă.
— Dar nu l-ai urât pe Goethe. L-ai inspirat întotdeauna. Îl citează deseori pe prietenul său Scott Blair. „Dacă mai există o speranţă, ar trebui toţi să ne trădăm patria”. Ai spus într-adevăr aşa ceva?
— Ce este IMSOL?
— Este Institutul de Mecanică şi Ştiinţe Optice din Leningrad. După universitate, a fost trimis la Novosibirsk pentru a studia la Akademgorodok, oraşul oamenilor de ştiinţă. A ajuns candidat în ştiinţe, doctor în ştiinţe. A avut succes în toate.
Ar fi vrut să o întrebe mai multe despre ce voia să însemne „în toate”, dar îi era teamă să o grăbească, aşa că o lăsă să vorbească despre ea însăşi.
— Cum te-ai încurcat cu el?
— Eram o copilă.
— Câţi ani avea copila?
O simţi din nou cuprinsă de reticenţe, apoi destinzându-se, ca şi cum şi-ar fi reamintit că era într-o companie sigură cu el sau într-o companie atât de puţin sigură că nu mai conta dacă se compromitea şi mai mult.
— Eram o mare intelectuală la vârsta de şaisprezece ani, spuse ea cu un surâs grav.
— Dar geniul câţi ani avea?
— Treizeci.
— În ce an se întâmpla asta?
— 1968. Mai credea încă în idealurile păcii. Spunea că nu vor trimite niciodată tancurile. „Cehii sunt prietenii noştri, spunea el. La fel ca sârbii şi bulgarii. Dacă ar fi fost vorba de Varşovia, poate ar trimite tancurile. Dar împotriva cehilor noştri, niciodată, niciodată.”
Se întoarse complet cu spatele către el. Întruchipa prea multe femei. Era cu spatele la el şi vorbea către cer, însă îl atrăgea în viaţa ei şi făcea din el confidentul ei.
Era în august, la Leningrad, spuse ea, avea şaisprezece ani şi învăţa franceza şi germana în ultimul an de şcoală. Era o elevă eminentă, o pacifistă şi o revoluţionară de cel mai romantic tip posibil. Se afla pe pragul de a deveni femeie şi se credea matură. Vorbea despre ea cu ironie. Îi citise pe Erich Fromm, pe Ortega y Gasset şi pe Kafka, şi văzuse filmul Dr. Strangelove. Găsea ideile lui Saharov juste, dar considera greşită metoda sa. O preocupau evreii ruşi, dar împărtăşea vederile tatălui ei, şi anume că şi-au făcut-o cu mâna lor. Tatăl ei era profesor de ştiinţe umaniste la universitate, iar şcoala pe care o urma era pentru fiii şi fiicele membrilor nomenclaturii leningrădene. Era august 1968, însă Katia şi prietenii ei mai nutreau încă speranţe politice. Barley încerca să-şi aducă aminte dacă în ceea ce îl priveşte nutrise vreodată speranţe politice, dar ajunse la concluzia că era puţin probabil. Vorbea de parcă nimic nu o va mai putea opri. Barley şi-ar fi dorit să o mai poată ţine de mână, aşa cum o ţinuse pe scară. Ar fi dorit să-i atingă orice parte a trupului, dar cel mai mult să-i ia obrajii în palme şi s-o sărute, în loc să stea să-i asculte povestea de iubire.
— Noi credeam că se realizează o apropiere între Est şi Vest, spuse ea. Când studenţii americani au protestat împotriva războiului din Vietnam, am fost mândri de ei şi i-am considerat tovarăşii noştri. Când s-au revoltat studenţii parizieni, am fi dorit să fim alături de ei pe baricade, purtând frumoasele lor haine franţuzeşti.
Întoarse capul şi-i zâmbi lui Barley peste umăr. O lună nouă apăruse la stânga ei, deasupra stelelor, iar Barley, din amintirile sale literare, ştia că era prevestitoare de rău. Un stol de pescăruşi poposi pe un acoperiş de vizavi. „Nu te voi părăsi niciodată”, gândi el.
— La noi în curte, era un bărbat care lipsise de acasă nouă ani, spunea ea. S-a întors într-o dimineaţă, pretinzând că nu fusese plecat niciodată. Tatăl meu l-a invitat la cină şi i-a pus muzică toată seara. Nu cunoscusem, în mod conştient, pe nimeni care să fi fost de curând persecutat, aşa că, fireşte, speram că va vorbi despre ororile lagărelor. Tot ceea ce a vrut, însă, a fost să asculte Şostakovici. Nu înţelegeam pe vremea aceea că sunt suferinţe ce nu pot fi descrise. Din Cehoslovacia ne parveneau informaţii despre reforme extraordinare. Credeam că toate aceste reforme vor ajunge până în Uniunea Sovietică, că vom avea valută forte şi că vom fi liberi să călătorim.
— Nu mi-ai spus nimic despre mama ta.
— Murise.
— Cum s-a prăpădit?
— De tuberculoză. Era bolnavă când m-am născut. La 20 august, la Clubul Oamenilor de Ştiinţă s-a proiectat un film de Godard. A fost o vizionare pentru un cerc restrâns.
Fără să vrea, vocea ei devenise aspră.
— Invitaţia era pentru două persoane. Tatăl meu, după ce se interesase despre conţinutul moral al filmului, n-ar fi vrut să mă ia, însă eu am insistat. În cele din urmă, a hotărât că pot să-l însoţesc, nu de alta, dar să-mi perfecţionez cunoştinţele de limba franceză. Cunoşti Clubul Oamenilor de Ştiinţă din Leningrad?
— N-aş putea spune, răspunse el, lăsându-se pe spate.
— Ai văzut ? bout de souffle?
— Am avut unul din rolurile principale, spuse Barley, făcând-o să râdă, în timp ce-şi sorbea scotch-ul.
— Îţi aminteşti că este un film foarte tensionat. Da?
— Da.
— Este filmul cel mai puternic pe care l-am văzut vreodată. Toată lumea a fost foarte impresionată, dar pentru mine a fost ca o lovitură de trăsnet. Clubul Oamenilor de Ştiinţă se află pe malul Nevei. Este aureolat de gloria trecutului. Are scări de marmură şi canapele foarte joase, pe care îţi vine greu să te aşezi într-o fustă strâmtă. O vedea din nou din profil, cu ochii aţintiţi înainte. Are o minunată grădină de iarnă şi o încăpere ca o moschee, cu draperii grele şi covoare moi. Tatăl meu mă iubea foarte mult, doar din grijă pentru mine era foarte sever. După sfârşitul filmului, ne-am dus în sufrageria lambrisată. Era superbă. Ne-am aşezat în jurul meselor lungi şi acolo l-am cunoscut pe Iakov. Mi l-a prezentat tatăl meu: „Acesta este noul geniu din lumea fizicii”, a spus el. Tatăl meu are câteodată tendinţa neplăcută de a fi sarcastic cu tinerii. Iakov era foarte frumos. Auzisem câte ceva despre el, dar nu-mi spusese nimeni cât de vulnerabil era, mai curând ca un artist, decât ca un om de ştiinţă. L-am întrebat ce făcea şi mi-a răspuns că se întorsese la Leningrad pentru a-şi regăsi inocenţa. Am râs şi, pentru o fată de şaisprezece ani, i-am dat o replică impresionantă. Am spus că mi se părea curios ca, dintre toţi oamenii, un savant să caute inocenţa. Mi-a explicat că la Akademgorodok se dovedise mult prea strălucit în anumite domenii şi, ca atare, devenise prea atrăgător pentru militari. Se pare că în probleme de fizică, graniţa între cercetările în scopuri paşnice şi cele făcute în scopuri militare este adesea minimă. Acum îi ofereau totul – privilegii, bani pentru cercetările sale – dar îi refuza în continuare, întrucât dorea să-şi menajeze energia pentru scopuri paşnice. Acest fapt i-a înfuriat, întrucât sunt obişnuiţi să recruteze crema savanţilor noştri fără a întâmpina vreun refuz. Aşa că se întorsese la vechea sa universitate pentru a-şi regăsi inocenţa. Îşi propusese iniţial să studieze fizica teoretică şi era în căutare de persoane influente care să-l sprijine, dar acestea se dovedeau reticente datorită atitudinii lui. Nu avea autorizaţie de şedere în Leningrad. Vorbea foarte liber, cum nu-şi pot permite decât oamenii noştri de ştiinţă. Era entuziasmat de Akademgorodok. Povestea despre străinii care treceau în acele zile pe acolo, tineri americani străluciţi de la Stanford şi de la MIT, şi englezi. Vorbea despre pictorii interzişi la Moscova, care aveau totuşi dreptul să expună la Akademgorodok. Seminariile, intensitatea vieţii, liberul schimb de idei şi, aşa cum mă aşteptam, dragostea. „În ce altă ţară, în afară de Rusia, ar veni Richter şi Rostropovici să cânte special pentru oamenii de ştiinţă, Okudjava să cânte şi Voznesenski să-şi citească poemele?! Aceasta este lumea pe care noi, oamenii de ştiinţă, trebuie să o clădim pentru alţii!” Glumea, şi eu râdeam ca o femeie în toată firea. Era foarte spiritual pentru vremurile acelea, dar şi foarte vulnerabil, aşa cum este şi azi. E o parte din el care refuză să crească. Artistul, dar şi perfecţionismul din el. Încă de pe atunci denunţa pe faţă incompetenţa autorităţilor. Spunea că erau atâtea ouă şi atâţia cârnaţi la magazinul cu autoservire din Akademgorodok, încât veneau cu autobuzele de la Novosibirsk şi, până la orele zece dimineaţa, goleau efectiv rafturile. De ce oare nu puteau face ouăle călătoria în locul oamenilor? Ar fi fost mult mai bine! Nimeni nu ridica gunoiul, spunea el, iar curentul electric era des oprit. Uneori grămezile de gunoaie de pe străzi se ridicau la înălţimea genunchiului, şi-i mai spun „Paradisul savanţilor”! Am mai făcut un comentariu de copil precoce: „Ăsta-i necazul cu Paradisul. Nu e nimeni acolo care să ridice gunoiul!” Toată lumea s-a amuzat enorm. M-am bucurat de foarte mult succes. Îi descria pe cei din vechea gardă, care se confruntau cu ideile oamenilor noi, pledând, dând din cap ca ţăranii care vedeau un tractor pentru prima oară. „Nu contează! a exclamat el. Progresul va triumfa! A spus că trenul blindat al Revoluţiei, pe care Stalin l-a făcut să deraieze, se punea din nou în mişcare, iar următoarea staţie va fi Marte. Tatăl meu l-a întrerupt cu una dintre remarcile sale sarcastice. Găsea că Iakov are gura prea mare. „Dar, Iakov Efremovici, nu este Marte Zeul Războiului?” Iakov a căzut imediat pe gânduri. Nu-mi imaginasem că un om se poate schimba atât de repede, acum curajos, iar în secunda următoare atât de însingurat şi de abătut. Îl învinovăţeam pe tatăl meu.
Eram furioasă pe el. Iakov a încercat să-şi revină, dar tatăl meu îl împinsese în disperare.
— Ţi-a vorbit Iakov despre propriul tată?
Se aşezase de partea cealaltă a jgheabului, cu spatele lipit de acoperişul de gresie în pantă, cu picioarele ei lungi întinse, cu rochia strânsă pe trup. Cerul se întuneca în spatele ei, luna şi stelele străluceau din ce în ce mai sus.
— Mi-a spus că tatăl său murise de o supradoză de inteligenţă, replică Barley.
— A luat parte la o răzmeriţă în lagăr. Era disperat. Iakov n-a ştiut mulţi ani de moartea tatălui său. Într-o bună zi, un bătrân s-a prezentat la Iakov acasă şi i-a spus că-l împuşcase pe tatăl său. Fusese gardian în acel lagăr şi i se ordonase să facă parte din plutonul de execuţie pentru răsculaţi. Au fost mitraliaţi cu zecile aproape de gara Vorkuta. Gardianul plângea. Iakov nu avea decât paisprezece ani. L-a iertat şi l-a cinstit pe bătrân cu votcă.
„N-aş putea face aşa ceva, gândi Barley. Nu mă ridic la înălţimea acestor oameni.”
— În ce an a fost împuşcat tatăl său? întrebă el.
„Fă ca hârciogul. Cam atât te pricepi.”
— Cred că era în primăvara anului 1952. În timp ce Iakov tăcea, toată lumea de la masă începu să discute cu vehemenţă despre Cehoslovacia, continuă ea în engleza ei perfectă, dar vetustă. Unii spuneau că banda conducătoare va trimite tancurile. Tatăl meu era sigur de asta. Alţii spuneau că actul lor ar fi justificat. Tatăl meu a spus că o vor face, fie că era justificat, fie că nu. „Ţarii roşii vor face exact aşa cum vor avea chef, a spus el, cum făcuseră şi ţarii albi. Sistemul va câştiga, pentru că sistemul câştigă întotdeauna, iar sistemul este blestemul nostru.” Aceasta era convingerea tatei şi, mai târziu, a devenit şi a lui Iakov. Dar Iakov, la vremea aceea, mai credea cu hotărâre în revoluţie. Dorea ca moartea părintelui său să nu fi fost în van. Asculta cu atenţie spusele tatălui meu, dar începuse să fie agresiv. „Nu vor trimite niciodată tancurile! Revoluţia va supravieţui!” Dădu cu pumnul în masă. I-ai văzut mâinile? De pianist, atât de albe, cu degete atât de subţiri? Băuse. Şi tata întrecuse măsura şi începuse să se înfurie. Dorea să fie lăsat în plata Domnului cu pesimismul său. Ca distins umanist, nu-i plăcea să fie contrazis de către un tânăr om de ştiinţă, pe care-l considera arivist. S-ar putea ca tata să fi fost gelos, pentru că, în timp ce se certau, eu m-am îndrăgostit nebuneşte de Iakov. Barley mai luă o gură de scotch.
— Nu te şochează? întrebă ea pe un ton indignat, când îi reveni zâmbetul pe faţă? O fată de şaisprezece ani să se îndrăgostească de un bărbat de treizeci de ani, cu experienţă?
Barley nu avea replica pe loc, dar îşi dădea seama că ea avea nevoie de asigurări.
— Am rămas fără grai, dar în mare aş spune că au avut amândoi foarte mult noroc, spuse el.
— La sfârşitul recepţiei, l-am rugat pe tatăl meu să-mi dea trei ruble ca să merg împreună cu prietenele să mâncăm o îngheţată la cafeneaua Sever. La recepţie veniseră câteva fete de universitari, dintre care unele erau colege cu mine de şcoală. Ne-am strâns câteva, iar eu l-am invitat pe Iakov să ne însoţească. Pe drum l-am întrebat unde locuieşte şi mi-a spus că pe strada profesorului Popov. M-a întrebat: „Ştii cine a fost Popov?” Am râs. Toată lumea ştie cine este, i-am răspuns. Popov a fost marele inventator rus al radioului, care a transmis un semnal chiar înaintea lui Marconi, am continuat eu. Iakov nu era tot atât de convins şi mi-a replicat: „Poate că Popov nici n-a existat. Poate că a fost inventat de Partid pentru a da satisfacţie obsesiei noastre ruseşti de a fi primii care am inventat orice”. Mi-am dat seama că se mai lupta cu îndoielile sale cu privire la soarta Cehoslovaciei.
Nefiind în stare să ofere un răspuns inteligent, Barley dădu înţelept din cap.
— L-am întrebat dacă locuia singur sau la comun. Spunea că are o cameră pe care o împarte cu o veche cunoştinţă de la IMSOL, care lucra într-un laborator special, muncă de noapte, aşa că se întâlneau rar. I-am spus atunci: „Arată-mi unde locuieşti. Vreau să ştiu daca locuinţa e confortabilă”. A fost primul meu iubit, zise ea simplu. A fost extrem de delicat, aşa cum m-am aşteptat să fie, dar plin de pasiune.
— Bravo, spuse Barley, atât de încet că probabil ea nici nu l-a auzit.
— Am stat cu el trei ore şi m-am întors acasă cu ultimul metrou. Tatăl meu nu se culcase şi mă aştepta, iar eu i-am vorbit ca un străin venit în vizită. Nu am dormit. A doua zi am auzit buletinul de ştiri în limba engleză al BBC-ului. Tancurile intraseră în Praga. Tatăl meu, care prezisese acest lucru, era disperat. Dar nu de tata îmi păsa mie. În loc să mă duc la şcoală, m-am întors să-l caut pe Iakov. Colegul său de cameră mi-a spus că-l puteam găsi la Saigon, cum i se zicea cafenelei de pe Nevski Prospekt, un loc frecventat de poeţi, de traficanţi de droguri, de bişniţari, dar nu de fiice de profesori. Bea cafea, dar era beat, o ţinuse într-una pe votcă de când auzise ştirile. „Tatăl tău a avut dreptate, a spus el. Sistemul va ieşi întotdeauna învingător. Noi vorbim de libertate, dar suntem opresori.” Trei luni mai târziu s-a întors la Novosibirsk. Era supărat pe el însuşi, dar s-a dus. „Trebuie să alegi între a muri de obscuritate şi a muri de compromis, a spus el. Întrucât este o alegere între moarte şi moarte, e mai bine să alegem alternativa mai agreabilă.”
— Tu cum ai reacţionat? întrebă Barley.
— Mi-a fost ruşine pentru el. I-am spus că fusese idealul meu şi că mă dezamăgise. Citisem romanele lui Stendhal, aşa că i-am vorbit pe tonul unei mari eroine franceze. Credeam, cu toate acestea, că luase o hotărâre imorală. Spusese ceva şi făcuse altceva. În Uniunea Sovietică, i-am spus eu, sunt prea mulţi care procedează aşa. I-am spus că nu voi mai vorbi cu el până când nu revine asupra deciziei sale imorale. I-am reamintit de E.M. Forster, pe care îl admiram amândoi. I-am spus că trebuie să fie coerent, să-şi armonizeze gândirea cu acţiunea. Fireşte că m-am domolit repede şi am reluat pentru un timp legătura. Nu mai avea acelaşi romantism. După ce şi-a preluat noua slujbă, mi-a scris în mai multe rânduri, dar fără căldură. Mi-era ruşine pentru el. Poate şi de mine.
— Şi aşa te-ai măritat cu Volodea, spuse Barley.
— Da, aşa.
— Dar l-ai păstrat şi pe Iakov, sugeră el, ca şi cum era lucrul cel mai normal de pe lume.
Se îmbujoră şi se încruntă în acelaşi timp.
— Un timp, da, Iakov şi cu mine am continuat legătura tainică. Nu ne întâlneam des, doar uneori. Spunea că suntem un roman neterminat. Fiecare aştepta din partea celuilalt un ajutor în a-şi împlini destinul. Avea dreptate, dar subestimasem puterea influenţei lui asupra mea şi a influenţei mele asupra lui. Credeam că, dacă ne vom întâlni mai mult, ne vom putea elibera unul de altul. Când mi-am dat seama că lucrurile nu stăteau astfel, am încetat să-l mai văd. Îl iubeam, dar refuzam să-l văd. Eram gravidă cu Volodea.
— Când v-aţi reîntâlnit?
— După ultimul târg de carte de la Moscova. Ai acţionat ca un catalizator. Luase concediu şi o ţinea într-o beţie. Scrisese multe rapoarte interne şi adresase numeroase plângeri oficiale. Dar n-au avut darul să impresioneze sistemul, deşi cred că reuşise să irite autorităţile. Ceea ce i-ai spus i-a mers drept la inimă. Cuvintele tale dădeau expresie propriilor lui gânduri într-un moment crucial al vieţii sale şi ai realizat legătura dintre vorbele şi acţiunile lui, ceea ce lui Iakov îi venise greu să facă. A doua zi mi-a dat telefon la birou, folosind un pretext oarecare. Împrumutase apartamentul unui prieten. Relaţia mea cu Volodea se destramă; locuiam împreună, întrucât trebuia să mai aştepte până i se repartiza un spaţiu locativ. În timp ce ne aflam în camera amicului său, Iakov mi-a vorbit foarte mult despre tine. Erai cel care îl făcuseşi să vadă lucrurile clar. Este exact ceea ce mi-a spus: „Englezul acesta mi-a dat soluţia. De acum înainte nu mai contează decât acţiunea şi spiritul de sacrificiu”. „Vorbele sunt blestemul societăţii ruse. Ele înlocuiesc faptele.” Iakov ştia că am contacte cu editorii occidentali, aşa că mi-a spus să-ţi caut numele pe lista noastră de vizitatori străini la târg. S-a apucat imediat de lucru pentru a pregăti manuscrisul. Trebuia să ţi-l dau ţie. Bea îngrozitor de mult. Mă temeam pentru el. „Cum poţi să scrii când eşti beat?” Mi-a răspuns că bea ca să supravieţuiască.
Barley luă o nouă înghiţitură de whisky.
— I-ai spus lui Volodea despre Iakov?
— Nu.
— A descoperit Volodea legătura voastră?
— Nu.
— Atunci, cine ştie?
Se pare că-şi pusese şi ea această întrebare, întrucât răspunsul fu foarte prompt:
— Iakov nu le spune prietenilor săi nimic. Asta ştiu. Când împrumut eu un apartament, spun că este pentru nişte chestiuni particulare. În Rusia trăim cu secretul, cu singurătatea, dar nu avem niciun cuvânt pentru intimitate.
— Dar prietenelor tale? Nu le-ai făcut nicio aluzie?
— Nu suntem îngeri. Dacă le cer anumite favoruri, desigur că fac şi ele unele supoziţii. Câteodată eu sunt cea care le acord favoruri. Asta e tot.
— Nu l-a ajutat nimeni pe Iakov la redactarea manuscrisului său?
— Nu.
— Niciunul din tovarăşii lui de băutură?
— Nu.
— Cum poţi fi sigură?
— Pentru că ştiu că trăieşte singur cu gândurile sale.
— Eşti fericită cu el?
— Poftim?
— Îţi place? Îl iubeşti? Te face să râzi?
— Cred că Iakov este un spirit deosebit, dar vulnerabil, care nu poate supravieţui fără mine. Ca să fii perfecţionist, trebuie să fii copil. Să nu ai simţ practic. Cred că, fără mine, s-ar prăbuşi.
— Crezi că e prăbuşit acum?
— Iakov ar spune: „Cine este sănătos la minte? Cel care plănuieşte exterminarea omenirii sau cel care ia măsuri pentru a o preveni?”
— Cum rămâne cu cel care le face pe amândouă?
N-a răspuns. O provoca şi ea o ştia. Era gelos, dorind să-i submineze încrederea.
— E însurat? întrebă el.
O umbră de mânie îi întunecă privirea.
— Nu cred că este însurat, dar nu are nicio importanţă.
— Are copii?
— Pui întrebări ridicole.
— Situaţia este mai curând ridicolă.
— Spune că fiinţele umane sunt singurele creaturi care fac victime din copiii lor. Este hotărât să nu furnizeze victime societăţii noastre.
„În afara copiilor tăi”, gândi Barley, dar reuşi să se reţină să o spună cu voce tare.
— Deci, i-ai urmărit cariera cu interes, sugeră el pe un ton aspru, revenind la întrebarea cu privire la statutul lui Goethe.
— De la distanţă, fără să intru în detalii.
— Şi în tot acest timp tu n-ai ştiut la ce lucrează? Asta vrei să spui?
— Ştiam doar ceea ce deduceam din discuţiile noastre despre problemele etice. „A câta parte din omenire trebuie exterminată pentru a salva omenirea? Cum putem vorbi despre lupta pentru pace când plănuim războaie îngrozitoare? Cum putem vorbi de selectarea ţintelor, când nu suntem siguri de precizia loviturii?” Când discutăm aceste probleme, sunt conştientă, fireşte, de implicarea lui practică! Când îmi spune că pericolul cel mai mare pentru omenire nu este realitatea puterii sovietice, ci iluzia ei, nu-i pun întrebări. Îl încurajez. Îl rog să fie consecvent şi curajos, dacă este necesar. Dar nu-i pun întrebări.
— Rogov? N-a menţionat niciodată un anumit Rogov? Profesorul Arkadi Rogov?
— Ţi-am mai spus. Nu discută niciodată despre colegii săi.
— Cine a spus că Rogov ar fi coleg?
— Am dedus din întrebarea ta, răspunse ea cu aprindere.
Şi din nou el o crezu.
— Cum comunici cu el? întrebă Barley, revenind la un ton mai amabil.
— N-are nicio importanţă. Când un anumit prieten de-al său primeşte un anumit mesaj, îl informează pe Iakov, iar acesta îmi telefonează mie.
— Ştie acel anumit prieten de la cine provine acel anumit mesaj?
— N-are de ce. Ştie doar că este o femeie. Asta e tot.
— Iakov se teme?
— Dat fiind că vorbeşte atât de mult despre curaj, presupun că îi este frică. Îl citează pe Friedrich Nietzsche: „Supremul bine este să nu-ţi fie frică”. Îl citează pe Pasternak. „Rădăcinile frumuseţii.”
— Dar ţie, ţi-e frică?
Ea îşi întoarse privirea. La casele de vizavi se luminau ferestrele.
— Nu trebuie să mă gândesc doar la copiii mei, ci la toţi copiii, spuse femeia.
Observă două lacrimi neşterse pe obrajii ei. Mai bău o gură de whisky şi fredona câteva măsuri din „Count” Basie. Când o privi din nou, lacrimile îi dispăruseră.
— Vorbeşte despre marea minciună, spuse ea, ca şi cum tocmai îşi reamintise.
— Care mare minciună?
— Totul face parte din aceeaşi mare minciună, până la cea mai mică piesă de schimb pentru cea mai neînsemnată armă. Până şi rezultatele care sunt transmise Moscovei sunt supuse marii minciuni.
— Rezultate? Ce rezultate? Rezultatele cui?
— Nu ştiu.
— Ale experimentelor?
Părea că a uitat că negase.
— Cred că ale experimentelor. Cred că vrea să spună că rezultatele testelor sunt falsificate în mod deliberat pentru a satisface ordinele generalilor şi cerinţele producţiei oficiale stabilite de către birocraţi. Poate că el însuşi le falsifică. Este un om foarte complicat. Vorbeşte uneori despre numeroasele sale privilegii de care a ajuns să-i fie ruşine.
„Lista de cumpărături”, aşa numise Walter chestionarul. Cu un simţ moderat al datoriei, Barley bifă ultimele articole.
— A menţionat vreun proiect anume?
— Nu.
— Că ar fi implicat în sistemele de comandă? Modul în care este controlat comandantul-şef?
— Nu.
— Ţi-a spus vreodată ce măsuri sunt luate pentru a preveni lansările greşite?
— Nu.
— A făcut vreo aluzie c-ar putea fi angajat în procesarea de date?
Katia obosise.
— Nu.
— Se bucura de vreo promovare din când în când? I se decernează medalii? Se dau recepţii în onoarea sa când urcă pe scară ierarhică?
— Nu vorbeşte despre promovări decât pentru a spune că acestea sunt legate de corupţie. Ţi-am mai spus că s-ar putea ca el să fi fost prea vehement în criticarea sistemului. Nu ştiu.
Se îndepărtase de el din nou. Chipul îi era pe jumătate ascuns de perdeaua de păr.
— Ai face mai bine să-i pui tu însuţi orice alte întrebări, spuse ea pe tonul cuiva care-şi face bagajele să plece. Vrea să vă întâlniţi la Leningrad vineri. Urmează să participe la o conferinţă importantă la una dintre instituţiile alea ştiinţifico-militare.
Cerul păru să se mişte. Barley simţi răcoarea nopţii. Îl învăluise ca un nor îngheţat, deşi cerul era întunecat, dar limpede, iar luna nouă, care stătea neclintită în sfârşit, răspândea o strălucire caldă.
— A propus trei locuri şi trei ore de întâlnire, continuă ea pe acelaşi ton neutru. Te rog să te prezinţi la fiecare întâlnire, până când veţi reuşi să vă vedeţi. Se va prezenta la una dintre acestea, dacă poate. Îţi trimite salutările şi mulţumirile sale. Ţine la tine.
Îi dictă trei adrese şi-l urmări cum le notează în agendă, cerându-şi scuze că le codifica. Apoi aşteptă până când Barley încetă să strănute, urmărindu-l cum icneşte şi-L blestemă pe Creator.
Au luat masa ca doi amanţi epuizaţi într-un restaurant amenajat într-o pivniţă, împreună cu un câine bătrân cenuşiu şi un ţigan care cânta blues la o chitară. Cine era patronul, cine permitea existenţa acestui loc şi de ce erau mistere pe care Barley nu şi-a bătut niciodată capul să le dezlege? Tot ceea ce ştia era că, într-o viaţă anterioară, cu ocazia unui târg de carte uitat de Dumnezeu, ajunsese aici beat mort, cu un grup de editori polonezi trăsniţi, şi că a cântat Bless This House la saxofonul cuiva.
Îşi vorbeau cu oarecare stângăcie şi, pe măsură ce timpul trecea, între ei se adâncea o prăpastie, până când Barley avu impresia că-i înghite propria lipsă de importanţă. Se uită la ea cu insistenţă, conştient că n-avea nimic ce să-i ofere din care ea să nu aibă înzecit. În mod obişnuit, i-ar fi făcut o declaraţie pătimaşă de dragoste. O cufundare în absolut ar fi fost esenţială pentru nevoia sa de a destinde atmosfera tensionată a unei relaţii pe cale să se înfiripe. Dar în prezenţa Katiei nu găsea niciun fel de absolut pe care să-l confrunte cu al ei. Îşi văzu viaţa ca o serie de reînvieri inutile, un eşec înlocuindu-l pe altul. Se îngrozea la ideea că aparţinea unei societăţi care exista doar în numele materialismului, o societate atât de puţin preocupată de marile ei probleme. Dar nu-i putea mărturisi niciunul dintre aceste gânduri. Orice i-ar fi spus ar fi fost un atac la imaginea pe care şi-o formase despre el, iar Barley nu avea nimic ce să-i ofere în schimb.
În timp ce vorbeau despre cărţi, o vedea îndepărtându-se puţin câte puţin de el. Avea o înfăţişare distrată, o voce impersonală, încerca prin toate mijloacele să şi-o apropie, cânta şi dansa, dar ea era departe. Îi făcea aceleaşi declaraţii insipide pe care fusese nevoit să le asculte toată ziua cât aşteptase s-o întâlnească. „Într-un minut, gândi el, îi voi povesti despre Potomac Boston şi-i voi explica faptul că nu există nicio legătură între fluviu şi oraş.” Doamne iartă-l, tocmai asta făcea.
Spre orele douăzeci şi trei, după ce se stinseseră luminile în restaurant şi Barley o însoţi pe Katia până la staţia de metrou, prin strada pustie, îi trecu prin minte gândul absurd că ar fi putut să-i facă şi el aceeaşi sau aproape aceeaşi impresie pe care Katia i-o făcuse lui. Îl luase de braţ. Îşi sprijinea degetele de interiorul antebraţului lui şi făcea paşi mari ca să intre în ritm cu el. Cuşca albă a ascensorului se deschisese pentru a o primi. Lustrele străluceau deasupra capetelor lor ca nişte brazi de Crăciun întorşi cu susul în jos. Barley o cuprinse pe Katia în braţe pentru a-şi lua rămas-bun în stilul tradiţional rusesc: un sărut pe obrazul stâng, un sărut pe obrazul drept, un alt sărut pe obrazul stâng şi noapte bună.
— Domnule Blair? Mi s-a părut că v-am zărit! Ce coincidenţă! Urcaţi în maşină. Vă conduc acasă!
Barley se urcă, iar Wicklow, cu o agilitate de acrobat, se strecură pe bancheta din spate, unde începu imediat să-i desfacă microfonul disimulat în partea de jos a spatelui lui Barley.
L-au lăsat la Hotel Odessa şi au plecat mai departe. Aveau de lucru. Holul hotelului semăna cu o sală de aşteptare de aeroport pe timp de ceaţă groasă. Pe canapele şi în fotolii moţăiau clienţi clandestini, care plătiseră preţul convenit. Barley se uită compătimitor la ei, strâmbând din nas. Unii erau în treninguri, iar alţii îmbrăcaţi mai de Doamne-ajută.
— Vrea cineva o duşcă? strigă el destul de tare. Niciun răspuns. Nu vrea nimeni un pahar de whisky? se interesă el, scoţând sticla încă plină pe trei sferturi din uriaşul buzunar interior al impermeabilului. Bău o gură zdravănă pentru a le da exemplu, apoi trecu sticla din mână în mână.
Aşa îl găsi Wicklow, două ore mai târziu, în hol, stând pe vine într-un grup de noctambuli recunoscători, bucurându-se de o ultimă gură de băutură înainte de a se duce la culcare.