Ne mutasem în biblioteca în care Ned şi Barley avuseseră prima lor întrevedere. Brock instalase un ecran şi un proiector. Aranjase scaunele în semicerc, fiecare dintre ele fiind atribuite în mintea lui unuia dintre noi, întrucât Brock, ca toţi indivizii cu temperament sangvin, avea o poftă exagerată să facă treburi mărunte. Ascultase întrevederea la releu şi, în ciuda presentimentelor sale sumbre cu privire la Barley, ochii lui spălăciţi de baltic ardeau de încântare. Cufundat în gânduri, Barley stătea în rândul din faţă, între Bob şi Clive, ca un invitat privilegiat, chiar dacă indiferent, la o vizionare privată. I-am privit capul din profil în timp ce Brock pornea aparatul de proiecţie. Era aplecat, dar şi l-a ridicat brusc în momentul în care imaginea primului diapozitiv a apărut pe ecran. Ned stătea lângă mine. Nu scotea un cuvânt, dar puteam să-i simt intensitatea reţinută a emoţiei sale. Pe ecran au defilat vreo douăzeci de chipuri de bărbaţi, în majoritatea lor savanţi sovietici care, după primele cercetări făcute în grabă în fişierele arhivelor londoneze şi ale celor de la Langley, fuseseră socotiţi susceptibili să fi avut acces la informaţiile Bluebird. Unii dintre ei au apărut de mai multe ori: întâi cu barbă, apoi fără. Alţii au fost arătaţi aşa cum erau cu douăzeci de ani în urmă, respectivele fotografii fiind singurele disponibile în arhive.
— Nu este printre aceştia, spuse Barley, atunci când parada luă sfârşit, ducându-şi brusc mâna la cap, ca şi cum l-ar fi ciupit o muscă.
Lui Bob nu-i venea să creadă. Dar era tot atât de încântător şi când credea, şi când nu credea.
— Nici măcar un „probabil” sau un „s-ar putea”, Barley? Pari foarte sigur de tine pentru unul care a băut zdravăn la primul contact vizual. Isuse, eu însumi am fost la petreceri la care nu mi-am mai putut aminti nici cum mă cheamă!
— Nu. Nimic, bătrâne, spuse Barley şi căzu din nou pe gânduri.
Veni rândul Katiei, cu toate că Barley nu avea de unde să ştie. Bob abordă subiectul cu precauţie, ca un adevărat profesionist de la Langley.
— Barley, iată acum nişte fotografii de bărbaţi şi de femei care gravitează pe scena editorială moscovită, începu el pe un ton foarte degajat, în timp ce Brock proiecta primele diapozitive. Oameni pe care s-ar fi putut să-i întâlneşti în timpul călătoriilor tale prin Rusia, la recepţii, la târguri de carte, în sfârşit, oameni care se învârt în cercurile acestea. Dacă-l identifici pe vreunul, dă-i drumul şi spune-ne!
— Dumnezeu fie binecuvântat, asta-i Leonora! interveni Barley cu plăcere, văzând pe ecran o femeie splendidă, atletică, cu un fund cât un teren de fotbal, care traversa cu pas hotărât o pistă de aterizare liberă. Leni e sculă mare la SK, adăugă Barley.
— SK? repetă Clive, ca şi cum descoperise o ditamai societatea secretă.
— Soiuzkniga. SK comandă şi distribuie cărţi străine în întreaga Uniune Sovietică. Dacă ajung la destinaţie sau nu asta-i altă problemă. Leni e formidabilă!
— Îi ştii numele de familie?
— Zinovieva.
— Exact, ne confirmă celor în cunoştinţă de cauză zâmbetul lui Bob.
I-au mai defilat şi alte diapozitive, iar Barley reperă acele figuri pe care ei ştiau că le ştia. Dar atunci când i-au arătat fotografia Katiei, pe care i-o arătaseră şi lui Landau – Katia în pardesiu, cu părul ridicat în sus, coborând scările cu plasa în mână – Barley zise „pas”, aşa cum se exprimase în legătură cu toţi ceilalţi pe care nu-i cunoştea.
Bob era încântător de necăjit.
— Nu, mai ţine-o, te rog, spuse el pe un ton atât de nefericit, că până şi un prunc ar fi ghicit că această fotografie avea o importanţă ascunsă.
Brock îşi ţinu respiraţia, aşa cum am făcut toţi.
— Barley, coniţa asta cu păr negru şi ochi mari lucrează la editura Octombrie din Moscova. Vorbeşte bine englezeşte, o engleză clasică, aşa cum vorbeşti şi tu, şi Goethe. Ştim că este redactor, comandă şi supervizează traducerile în limba engleză ale unor lucrări sovietice. Nu-ţi spune nimic?
— N-am avut norocul ăsta, spuse Barley.
După care, Clive mi-l încredinţa mie. Cu un semn din cap. Ia-l, Palfrey. Martorul îţi aparţine. Sperie-l!
Pentru şedinţele mele de îndoctrinare, îmi compun un glas special. Este menit să transmită groaza, asemenea jurămintelor de căsătorie, şi îl urăsc pentru că-l urăşte şi Hannah. Dacă profesiunea mea ar fi fost una dintre acelea în care se poartă un fals halat alb, acesta ar fi fost momentul în care aş fi administrat injecţia fatală. Totuşi, în noaptea aceea, îndată ce am fost singur cu Barley, am ales un ton mai protector, devenind un alt Palfrey, poate că întinerit, cel pe care Hannah obişnuia să se jure că-l poate învinge. M-am adresat lui Barley nu cum aş fi făcut-o faţă de un proaspăt condamnat, ci ca unui prieten pe care încercam să-l pun în gardă.
— Iată despre ce este vorba, i-am spus eu, încercând să evit cât puteam de mult limbajul juridic. Acesta este laţul pe care ţi-l punem în jurul gâtului. Ai grijă. Gândeşte-te.
Pe alţii îi fac să stea jos. L-am lăsat pe Barley să se plimbe prin cameră, întrucât am observat că se simţea mai la îndemână atunci când era lăsat să se mişte, să se agite de colo, colo, să-şi tragă braţele la spate pentru a se întinde cu poftă. Empatia, chiar trecătoare, este un blestem şi niciuna dintre nenorocitele legi englezeşti nu mă vor putea păzi de ea.
Pe măsură ce îmi stârnea simpatie, am remarcat anumite detalii, ce îmi scăpaseră atunci când eram în plen. Modul în care se ferea de mine, ca şi cum s-ar fi apărat de tendinţa lui puternică de a se mărturisi primului venit care-l încuraja în acest sens. Modul în care braţele sale, în ciuda eforturilor de a se controla, se agitau tot timpul, în special coatele sale care, ca nişte renegaţi, doreau să se elibereze de vreo uniformă în care fuseseră vârâte cu de-a sila.
Am încercat o oarecare frustrare constatând că nu pot să-l observ destul de aproape, obligat fiind să prind reflectarea imaginii sale când trecea prin faţa oglinzilor aurite. Până în ziua de astăzi rămâne pentru mine un personaj pe care n-ai de unde să-l apuci.
Am observat natura sa meditativă atunci când asculta sau nu asculta discursul meu, când prindea un detaliu ici-colo, pentru a se întoarce şi a se îndepărta de mine ca să-l digere mai bine, iar spatele său puternic îmi apărea tot atât de ostil pe cât îmi apărea chipul său închis.
Şi cum, atunci când se întorcea către mine, ochii săi erau lipsiţi de acea expresie servilă pe care o au ceilalţi receptori ai cuvintelor mele înţelepte şi care de atâtea ori îmi făceau silă. Nu era intimidat. Nici măcar afectat de cuvintele mele. Privirea sa totuşi mă deruta, aşa cum s-a întâmplat prima oară când m-a măsurat. Ochii săi erau prea sinceri, prea limpezi, prea vulnerabili. Niciunul dintre gesturile sale largi din braţe nu-l putea proteja. Aveam impresia că eu sau oricine altcineva puteam să plonjăm în ochii săi şi să pretindem că-l stăpâneam, iar sentimentul acesta m-a speriat ca o ameninţare. M-a făcut să mă tem pentru propria securitate.
M-am gândit la dosarul său. Atâtea acte nesăbuite de aparentă autodistrugere, atât de puţină prudenţă, o foaie matricolă înfiorătoare. Eforturi de a câştiga câţiva lauri boxând, fapt pentru care a sfârşit la infirmeria şcolii cu un maxilar spart. Eliminarea după ce a citit beat Epistola, la slujba de împărtăşanie: „Am băut prea mult azi-noapte, domnule. N-a fost intenţionat”. A fost flagelat şi exmatriculat.
Ce simplu ar fi fost, m-am gândit eu, atât pentru el, cât şi pentru mine, dacă aş fi putut să pun degetul pe o greşeală gravă care-l torturează, un act de laşitate sau de neglijenţă. Ned însă îmi pusese pe tavă toată viaţa lui, anexele secrete, fişa sa medicală, extrasul de venituri, informaţii despre amante, neveste, copii. Nu erau decât fleacuri. Niciun fel de fapte măreţe, nicio crimă îngrozitoare. Nimic măreţ, care să fi putut să explice, poate, personajul. Oare din lipsă de aventură în plin ocean eşuase el în mod repetat, lovindu-se de micuţele stânci ale vieţii, cerându-i Creatorului să-i ofere ceva mai măreţ sau să-l lase în pace? S-ar arăta el tot atât de nechibzuit dacă i s-ar propune o miză mai mare?
Apoi, brusc, înainte de a-mi da seama, rolurile noastre s-au inversat. Se afla în picioare în faţa mea, uitându-se de sus în jos la mine. Echipa mai aştepta în bibliotecă şi puteam auzi zgomotele nerăbdării lor. Formularul de angajament se afla pe masă în faţa mea. Barley nu-l citea însă. Pe mine mă studia.
— Ei, ai vreo întrebare de pus? i-am spus eu, uitându-mă în sus la el, conştient de înălţimea lui. Ai vrea să mai ştii ceva înainte de a semna? Recurg la vocea mea specială în cele din urmă, dintr-un sentiment de autoapărare.
Pare întâi surprins, apoi amuzat.
— De ce? Mai ai şi alte răspunsuri pe care ai dori să mi le dai?
— E o treabă nedreaptă, l-am avertizat eu grav. Ţi s-a pus în braţe un mare secret. Nu l-ai vrut, dar nu te poţi lepăda de el. Ştii destule ca să poţi spânzura un om şi, probabil, o femeie. Aceasta te plasează într-o situaţie specială. Ai anumite obligaţii de care nu poţi scăpa.
Şi, Doamne, iartă-mă, mă gândesc din nou la Hannah. Barley a retrezit în mine durerea veche, ca şi cum Hannah ar fi fost o rană proaspătă.
Ridica din umeri, lepădându-se de greutate.
— Nu ştiu ce ştiu, spuse el.
Se auzi o bufnitură scurtă în uşă.
— Problema este ca s-ar putea ca ei să dorească să-ţi comunice mai multe, îi spun eu pe un ton ceva mai blând, încercând să-l fac să înţeleagă grija mea pentru el. Ceea ce ştii s-ar putea să fie doar începutul a ceea ce ei doresc ca tu să descoperi.
A semnat fără măcar să citească. E un client de coşmar. Ar fi putut să semneze propria condamnare la moarte şi n-ar fi ştiut sau nu i-ar fi păsat. Se bătea în continuare la uşă, dar mai trebuia să-mi pun şi eu semnătura ca martor.
— Mulţumesc, spuse el.
— Pentru ce?
Dau pixul la o parte. L-am prins, mă gândesc eu cu un sentiment îngheţat de triumf, în timp ce Clive şi ceilalţi intră în încăpere. Un client dificil, dar l-am făcut în cele din urmă să semneze.
Însă cealaltă jumătate a mea este ruşinată şi, în mod misterios, alarmată. Simt că am aprins un foc în propria noastră tabără şi nu se ştie cum se va răspândi şi nici cine-l va stinge.
Singurul merit al actului următor a fost faptul că s-a consumat rapid. Îmi părea rău pentru Bob. N-a fost niciodată viclean şi cu atât mai puţin fanatic. Vedeai prin el, dar acest lucru nu este totuşi o crimă, chiar în lumea serviciilor secrete. Era mai mult de genul lui Ned decât al lui Clive, iar metodele sale se înrudeau mai curând cu cele ale Serviciului nostru decât cu cele de la Langley. A fost o vreme când la Langley se găseau o mulţime de agenţi de genul lui Bob şi era mai bine.
— Barley, ai cea mai mică idee în legătură cu natura documentelor furnizate de Goethe, aşa cum îi zici tu? Sau ce reprezintă în mare mesajul său, să zicem aşa? întrebă Bob stânjenit, afişând zâmbetul său larg.
Johnny îi lansase aceeaşi întrebare lui Landau, mi-am amintit eu. Şi a luat plasă.
— De unde să ştiu? replică Barley. N-am avut ocazia să văd aceste documente. Nu m-aţi lăsat.
— Eşti absolut sigur că Goethe nu v-a dat vreun indiciu oarecare în prealabil? Nicio vorbă şoptită, ca de la autor la editor, despre ceea ce ar putea să furnizeze, într-o bună zi, dacă amândoi vă ţineţi promisiunile? Ceva omis de tine când ne-ai relatat lunga voastră convorbire de la Peredelkino în legătură cu armamentul şi cu duşmanii imaginari?
— V-am spus tot ce mi-am amintit, zise Barley dând din cap cu un aer de neputinţă.
Precum Johnny înaintea lui, Bob începuse sa tragă cu ochiul la dosarul pe care îl ţinea pe genunchi sub masă. Dar în cazul lui Bob, jena era reală.
— Barley, în cursul celor şase vizite pe care le-ai făcut în Uniunea Sovietică, în decursul ultimilor şase ani, ai avut vreo legătură, oricât de scurtă, cu pacifişti, disidenţi sau alte grupări neoficiale de acest gen?
— E o crimă?
— Răspunde la întrebare! interveni Clive.
Spre uimirea generală, Barley se conformă. Câteodată, Clive era prea banal ca să-l afecteze.
— Întâlneşti tot felul de oameni, Bob. Cântăreţi de jazz, oameni din lumea cărţii, intelectuali, ziarişti, artişti… E o întrebare imposibilă. Îmi cer scuze.
— Pot s-o reformulez şi să te întreb dacă ai cunoscut militanţi pentru pace în Anglia?
— Habar n-am.
— Barley, ştiai că doi membri din grupul de blues în care ai cântat între 1977 şi 1980 au fost implicaţi în Campania pentru Dezarmare Nucleară, ca şi în alte grupuleţe pacifiste?
Barley păru surprins, dar oarecum încântat.
— Serios? Şi au şi un nume ăştia?
— Te-ar surprinde dacă ţi-aş spune că e vorba despre Maxi Burns şi Bert Wunderley?
Spre amuzamentul tuturor, cu excepţia lui Clive, Barley izbucni într-un hohot de râs.
— Dumnezeule mare! Nu le puneţi eticheta de pacifişti, Bob! Maxi era comunist până în măduva oaselor. Ar fi aruncat în aer Parlamentul dacă ar fi avut o bombă. Iar Bert l-ar fi ţinut de mână.
— Înţeleg că erau homosexuali, spuse Bob cu o privire de câine bătrân.
— Poponari înrăiţi, replică Barley amuzat.
Cu o uşurare evidentă, Bob împături foaia sa de hârtie şi îi făcu semn din ochi lui Clive că, în ceea ce îl priveşte, terminase, iar Ned îi propuse lui Barley să iasă să ia puţin aer. Walter se deplasă către uşă şi o deschise. Ned, mai mult ca sigur, voia să-l aibă drept scut pentru că, altfel, Walter n-ar fi îndrăznit să li se alăture. Barley ezită un moment, apoi apucă o sticlă de scotch, un pahar şi le înfundă în buzunarele safariului său cu un gest care, după cât cred eu, era menit să ne impresioneze. Cu asemenea muniţie, ieşi în urma celor doi, lăsându-ne pe noi, ceilalţi trei, amuţiţi.
— Întrebările cu care l-ai plesnit erau ale lui Russell Sheriton? l-am întrebat pe Bob destul de amabil.
— Russell e mult prea deştept pentru chestii din astea, Harry, replică Bob cu o silă evidentă. Russell a ajuns departe.
Luptele pentru putere de la Langley rămâneau un mister chiar şi pentru cei care erau implicaţi şi, desigur – oricât am fi pretins contrariul – şi pentru baronii noştri de la Etajul XII. Dar în toiul fierberilor şi sforăriilor, numele lui Sheriton apăruse frecvent printre favoriţii pentru locul întâi.
— Atunci cine le-a autorizat? am întrebat eu insistând. Cine le-a redactat, Bob?
— Poate că Russell.
— Dar tocmai ai spus că Russell era prea deştept!
— Poate că era obligat să-i facă să tacă pe boierii lui, spuse Bob stânjenit, aprinzându-şi pipa cu un chibrit pe care-l scutură ca să se stingă.
Ne-am instalat confortabil, aşteptând reîntoarcerea lui Ned.
Copacul umbros se afla într-o grădină publică, în apropierea cheiului. Am stat adesea şi mai stau sub el, uitându-mă cum se ridică zorile deasupra portului în timp ce roua pică lacrimi pe haina mea de ploaie cenuşie. L-am ascultat fără să-l înţeleg pe un mistic bătrân, cu chip de sfânt, căruia îi plăcea să-şi primească discipolii acolo, chiar în acest loc, anume în plină lumină a zilei. Erau de toate vârstele şi îi spuneau Profesorul. Banca era construită în jurul trunchiului şi împărţită în scaune prin nişte braţe de fier. Barley se aşeză între Ned şi Walter. Vorbiseră mai întâi în atmosfera somnoroasă a unei taverne, frecventată de marinari, apoi în vârful unei coline, îmi va povesti Barley mai târziu, cu toate că Ned, din cine ştie ce motive, refuză să-şi aducă aminte de episodul din vârful dealului. Se reîntorseseră în cele din urmă în vale. Brock veghea din maşina închiriată, urmărindu-i peste întinderea de iarbă. Din depozitele de pe ambele părţi ale drumului se auzeau scârţâitul macaralelor, huruitul camioanelor şi strigătele pescarilor. Erau orele cinci dimineaţa, dar portul se trezeşte de la orele trei. Primii nori ai zorilor începeau să se formeze, şi apoi se desfăceau ca în Ziua cea Dintâi.
— Alegeţi pe altcineva, spuse Barley. O mai spusese şi înainte în diferite chipuri. Nu contaţi pe mine.
— Nu noi te-am ales, zise Ned. Goethe a făcut-o. Dacă am şti un mijloc de a ajunge la el fără a apela la tine, n-am mai sta pe gânduri. Se pare că are o fixaţie pentru tine. Probabil că a aşteptat zece ani ca să apară cineva ca tine.
— M-a ales tocmai pentru că nu sunt spion, spuse Barley. Pentru că am declamat blestematul ăla de cuplet.
— Şi nu vei fi spion nici acum, rosti Ned. Vei rămâne editor. Al său. Tot ceea ce vei face va fi să colaborezi cu autorul tău şi cu noi în acelaşi timp. Ce-i rău în asta?
— Ai tras numărul câştigător şi ai şi minte pe deasupra, adăugă Walter. Nu e de mirare că bei. Ai fost insuficient folosit timp de douăzeci de ani. Iată, în sfârşit, şansa ta de a străluci! E norocul tău.
— Am strălucit la Peredelkino. Dar de fiecare dată când strălucesc, se sting luminile.
— S-ar putea să devii chiar solvabil, interveni Ned. Trei săptămâni de pregătiri la Londra, în aşteptarea vizei, o săptămână vesela la Moscova şi te vei pune cu siguranţă pe picioare pentru totdeauna.
Cu prudenţa ce-l caracteriza mereu, Ned evitase cuvântul „antrenament”.
Walter reluă asaltul, ici, colo, o lovitură mică de bici, un pic de măgulire, fără niciun fel de exces în ambele cazuri, dar Ned îl lăsă să facă tot ce voia.
— O, nu-i vorba de bani. Barley este mult deasupra lucrurilor ăstora! E vorba mai curând de un gest pentru ţară şi sunt o mulţime de oameni care nu întâlnesc niciodată această şansă. Visează să o aibă, se înscriu la concurs, dar nu sunt niciodată aleşi. Apoi, după ce ţi-ai îndeplinit rolul, poţi sta liniştit ca să te bucuri de beneficiile faptului că eşti britanic, ştiind că le-ai câştigat cinstit, chiar dacă îţi baţi joc de ele, ceea ce e dreptul tău; e un drept pentru care trebuie să te lupţi, ca pentru atâtea altele.
Ned judecase corect. Barley izbucni în râs şi-i spuse lui Walter ceva de genul:
— Hai, fii serios!
— Un gest frumos şi faţă de autor, dacă stai să te gândeşti, interveni Ned în stilul său direct de a se exprima. Îi salvezi viaţa. Dacă e hotărât să livreze secrete de stat, cel mai mic lucru pe care-l poţi face pentru el este să-l pui în contact cu persoanele competente. Ai absolvit Harrow, nu-i aşa? Adăugă el, ca şi cum tocmai îşi amintise acest lucru. Am citit eu oare undeva că ţi-ai făcut studiile la Harrow?
— M-am dus şi eu la şcoală acolo, atât, replică Barley şi Walter izbucni într-unul din hohotele sale de râs, secondat, din politeţe, de către Barley.
— Dar de ce ai făcut cerere la noi cu câţiva ani în urmă? Ţi-aduci aminte ce motive ai avut? întrebă Ned. Un simţ al datoriei, nu-i aşa?
— Nu doream să lucrez la firma tatălui meu. Îndrumătorul meu ştiinţific m-a sfătuit să predau la o şcoală primară. Vărul meu, Lionel, mi-a spus să mă fac spion. M-aţi refuzat.
— Da, dar mă tem că nu putem să-ţi facem această favoare a doua oară, glumi Ned.
Ca nişte bătrâni camarazi, cei trei bărbaţi supravegheau cheiul în tăcere. Un şir de vase bara intrarea în port, iar velatura lor se legăna în vânt ca nişte ghirlande luminoase.
— Ştiţi, întotdeauna am visat că se va ivi un miracol precum acesta, spuse Walter brusc, adresându-se oceanului. Sunt un om credincios, sunt sigur de asta. Sau un marxist ratat. M-am gândit întotdeauna că, mai devreme sau mai târziu, istoria lor va da naştere unui tip ca acesta. Care e nivelul său de pregătire ştiinţifică? Zero. Mi se pare normal. Face parte din ultima generaţie de neprihăniţi ai artelor. Dacă te-aş întreba care este rata arderilor, te-ai gândi probabil că fac aluzie la coacerea unei prăjituri.
— Probabil, fu de acord Barley, neputându-se abţine să nu râdă.
— CI? N-ai idee ce e?
— Îmi pare rău, dar nu-mi plac iniţialele.
— Cerc de incertitudine. Îţi spune ceva?
— Sunt absolut analfabet, îi răspunse sec Barley într-unul dintre accesele sale neaşteptate de iritare.
— Recalibrare? Pe cine sau ce să recalibrez şi cu ce? Barley nici măcar nu-şi dădu silinţa să răspundă.
— Bine. Cine este Marele Bulangiu, cunoscut în cercurile intime lui ca MB? Nu cred că vorbele astea îţi vor zgâria auzul, ca o ofensă adusă limbii engleze, nu-i aşa? Vorbe frumoase anglo-saxone.
Barley ridică din umeri.
— MB este superracheta sovietică SS9, spuse Walter. A fost prezentată la parada de 1 Mai, în anii întunecaţi ai Războiului Rece. Dimensiunile ei îţi taie răsuflarea, iar mai târziu i s-a atribuit o amprentă celebră. Nu-ţi spune nimic? O amprentă? Nu-i nimic, vei afla. Amprenta, în acest caz, sunt trei cratere imense în nemărginitele deşerturi ruseşti, care corespundeau configuraţiei grupului de hangare Minuteman, împreună cu centrul de control. Problema era de a şti dacă amprenta provenea de la nişte ogive cu ţinte independente şi dacă puteau, deci, sovieticii să distrugă trei hangare americane dintr-o singură lovitură. Cei care nu doreau să creadă considerau amprentele o simplă coincidenţă. Iar cei care au vrut să creadă au mers până acolo încât să pretindă că ogivele erau menite să distrugă oraşe, şi nu hangare. Cei care au crezut au avut câştig de cauză şi au primit undă verde pentru programul de rachete antibalistice. Nu contează că teoria lor a fost discreditată trei ani mai târziu. Şi-au ajuns scopul. Văd că nu mă urmăreşti, te-am pierdut.
— M-ai pierdut de la început, spuse Barley.
— Dar învaţă repede, e clar, îl asigură Walter pe Ned, cu un aer satisfăcut, privind peste capul lui Barley. Editorii cad totdeauna în picioare.
— Ce-i rău în a obţine informaţii? se plânse Ned, pe un ton de om cumsecade, zăpăcit de conversaţiile inteligente. Nu voi înţelege niciodată. Nu-ţi cerem să construieşti rachetele alea nenorocite sau să apeşi pe buton. Îţi cerem doar să ne ajuţi pentru a ne cunoaşte mai bine duşmanul. Dacă nu-ţi plac treburile nucleare, cu atât mai bine. Iar dacă duşmanul se dovedeşte a fi prieten, care-i necazul?
— Credeam că Războiul Rece s-a încheiat, spuse Barley.
— Dumnezeule mare! exclamă Ned ca pentru sine, sincer alarmat.
Walter însă nu dădu dovadă de o astfel de reţinere. Pretindea că ar fi indignat şi s-ar putea chiar să fi fost. Putea fi oricum, în orice moment, şi câteodată mai multe la un loc.
— Clovnerii politice şi prietenii înşelătoare! spuse el cu spume la gură. Iată-ne prinşi în cea mai mare confruntare ideologică a Istoriei şi tu-mi spui mie că s-a încheiat, pentru că o mână de oameni de stat consideră oportun să-şi strângă mâna în public şi să arunce la coş câteva jucării demodate. Imperiul cel rău este în genunchi! Economia lor se află într-o stare catastrofală. Ideologia lor e scrum şi fum, iar curtea din dos, adică republicile, le explodează în faţă! Să nu-mi spui tu mie însă că acestea sunt raţiuni suficiente pentru a depune armele, că nu voi crede niciun cuvânt. Este mai curând o raţiune foarte bună de a-i spiona douăzeci şi cinci de ore din douăzeci şi patru, şi să le dai un picior în coaie de fiecare dată când încearcă să se ridice de la podea. Dumnezeu ştie cine se vor crede ei peste zece ani!
— Cred că-ţi dai seama că, dacă îl laşi baltă pe Goethe, nu faci decât să-l dai pe mâna americanilor? remarcă Ned cu simţ practic. Bob nu l-ar lăsa să scape aşa, şi de ce ar face-o? Nu te lăsa dus de bunele şi vechile lui maniere de Yale. Cum vei îndrăzni să te mai priveşti în faţă după chestia asta?
— N-am niciun chef să mă privesc în faţă, zise Barley. Nu cred că există vreo mutră mai antipatică decât a mea.
Un nor cărămiziu pluti în calea roşie a soarelui înainte de a se destrăma.
— În rezumat, situaţia se prezintă astfel, spuse Ned. Voi fi brutal şi lipsit de curtoazie britanică, dar o voi spune. Doreşti să fii un jucător pasiv sau activ în apărarea ţării tale?
Barley mai vână încă un răspuns în momentul în care Walter îi furniză unul pe un ton definitiv, care excludea orice fel de contrazicere:
— Trăieşti într-o societate liberă. Deci, n-ai de ales, spuse el.
În port, odată cu lumina zilei, zgomotul se accentua. Barley se ridică în picioare încet şi îşi frecă spatele. Părea să aibă un punct dureros permanent chiar deasupra taliei. Aceasta explica probabil mersul lui aplecat.
— Orice biserică normală v-ar fi ars de mult pe rug, ticăloşilor, remarcă el plictisit. Se întoarse către Ned, privindu-l prin ochelarii prea mici. Nu sunt omul potrivit, îl avertiză el. Iar tu eşti nebun dacă vrei să mă foloseşti.
— Niciunul dintre noi nu este omul potrivit, spuse Ned. Ne ocupăm de lucruri nepotrivite.
Barley traversă peluza pipăindu-şi buzunarele în căutarea cheilor. Se angajă pe-o stradă laterală şi dispăru din câmpul lor vizual, urmat discret de Brock. Casa era o plombă cu faţada mai strâmtă şi calcanul din spate mai lat. Barley descuie uşa din faţă şi o închise în urma lui. Apăsă pe comutator şi începu să urce scările cu un pas regulat, ştiind că îl aştepta un drum lung.
Era o femeie cumsecade, căreia nu i se putea reproşa nimic. Fuseseră toate femei cumsecade, care credeau că au o misiune de îndeplinit faţa de el, aşa cum Hannah a avut, cândva, o misiune de îndeplinit în ceea ce mă priveşte. De a-l salva, de a-l îndrepta, de a-i canaliza multiplele lui talente într-o singură direcţie, de a-l ajuta să o ia din nou de la început, fapt care l-ar fi făcut să uite atâtea alte începuturi precedente. Iar Barley o încurajase, aşa cum le încurajase pe toate celelalte etc. Stătuse alături de ele la căpătâiul pacientului, ca şi cum n-ar fi fost el însuşi pacientul, ci un membru al echipei tămăduitoare.
— Ce se poate face pentru amărâtul ăsta, ca să-l punem din nou în stare de funcţionare?
Doar că el nu crezuse niciodată în acest gen de remediu, ca şi mine, de altfel.
Stătea lungită cu faţa în jos, epuizată şi poate adormită. Făcuse curăţenie în apartament. Aşa cum deţinuţii fac curăţenie în celule, iar cei îndureraţi îngrijesc mormintele celor dispăruţi, ea frecase suprafaţa unei lumi pe care nu o putea schimba. Unii i-ar putea spune lui Barley că era prea sever cu el însuşi. I-au spus-o femeile adesea. Că nu trebuia să se simtă răspunzător pentru ambele jumătăţi ale fiecărei relaţii care se destrămase. Dar Barley ştia ce ştia. Era conştient de distanţa dintre el şi restul lumii. La vremea aceea era încă expertul numărul unu cu privire la propria boală incurabilă.
Îi atinse umărul, dar ea nu se mişcă; îşi dădu seama că nu dormea.
— A trebuit să mă duc la ambasadă, explică el. Sunt nişte indivizi de la Londra care îmi vor pielea. Sunt nevoit să plec acasă fără să crâcnesc, altfel îmi umflă paşaportul.
Barley scoase o valiză de sub pat şi începu să o umple cu cămăşile pe care i le călcase.
— Ai spus că de data asta nu te mai întorci, îi reaminti ea. Că nu mai ai obligaţii faţă de Anglia, că ţi-ai plătit datoriile.
— Mi-au rezervat un loc la prima cursă. N-am ce face. O maşină va veni să mă ia în câteva minute. Se duse la baie să-şi ia periuţa de dinţi şi trusa de bărbierit. Trebuie să respect cu stricteţe regulile pe care mi le impun, strigă el, n-am ce face!
— Iar eu mă voi întoarce la bărbatul meu, spuse ea.
— Stai aici. Foloseşte apartamentul. Fă ce vrei. E o chestiune de doar câteva săptămâni. Apoi, gata!
— Dacă nu mi-ai fi spus atâtea, acum ne-ar fi mai bine. M-aş fi mulţumit cu o simplă legătură. Reciteşte-ţi scrisorile. Aminteşte-ţi ce mi-ai zis.
Barley nu o privi. Stătea aplecat asupra valizei.
— Să nu-i mai faci nimănui aşa ceva, îi zise ea.
Era la capătul nervilor. Începu să plângă în hohote şi mai hohotea încă la plecarea lui. Hohotea şi a doua zi dimineaţă, când i-am întins un formular şi am stors de la ea o declaraţie, întrebând-o cât îi spusese Barley. Nimic. Mi-a relatat toată povestea, dar l-a apărat cu îndârjire. Hannah ar fi tăcut la fel şi o mai face încă, dintr-un exces de loialitate, chiar dacă iluziile ei s-au spulberat.
Ned şi echipa sa de la Casa Rusia dispuneau doar de trei săptămâni ca să-l pregătească pe Barley. Trei weekenduri şi cincisprezece zile lucrătoare, care nu începeau decât la orele 17, atunci când Barley scăpa de la serviciu.
Dar Ned îşi îndeplini misiunea, aşa cum doar el era capabil să o facă. Dacă ar fi fost după el, i-ar fi ţinut pe instructori treji întreaga noapte, iar pe el însuşi şi ziua, şi noaptea. Iar Barley, cu firea sa schimbătoare, se purta după cum bătea vântul, până când reuşi să se potolească şi să arboreze o mină echilibrată, chiar serioasă, pe măsură ce se apropia ziua plecării. Adesea părea să înţeleagă fără să clipească întreaga etică a meseriei noastre. La urma urmelor, îi declarase el lui Walter, a părea nu era singurul mod de a fi? „O, Dumnezeule, da! exclamă Walter încântat, şi nu numai în meseria noastră!” „Nu era oare întreaga identitate a unui om o acoperire? insistă Barley. Nu era oare lumea secretă singura lume în care merită să trăieşti?” Walter îl asigură că aşa era şi îl sfătui să-şi ia acolo o locuinţă, permanent, înainte de a creşte preţurile.
Barley îl îndrăgise pe Walter de la bun început, îi plăcuse fragilitatea şi, după cum înţeleg acum, precaritatea destinului său. Părea să ştie de la bun început că ţinea mâna unui om condamnat să fie aruncat la fir vechi. Erau şi momente în care expresia lui Barley devenea tot atât de goală, precum o groapă săpată pentru un mormânt. N-ar fi fost Barley dacă nu ar fi avut aceste stări de spirit schimbătoare.
Mai presus de orice, a fost sedus de atmosfera familială pe care Ned, ştiind din fire ce-i lipsea unui spion nepriponit încă, i-o asigura fără încetare: trăncăneală în jurul mesei de seară, sentimentul că face parte din comunitate şi că este steaua familiei, partidele de şah cu bătrânul Palfrey, pe care Ned îl înhămase la căruţa lui Barley pentru a contracara influenţa tulburător de efemeră a lui Walter.
— Vino să ne vezi când ai chef, mi-a spus Ned, bătându-mă prieteneşte pe umăr.
Astfel am devenit eu pentru Barley „bătrânul Harry”.
„Bătrâne Harry, hai să facem o partidă de şah, lua-te-ar naiba! Bătrâne Harry, de ce nu rămâi cu noi la cină? Bătrâne Harry, unde ţi-e, măi omule, nenorocitul ăla de pahar?”
Ned îl invita rar pe Bob, însă pe Clive, niciodată. Era spectacolul lui Ned, spionul lui Ned, stătea mereu de veghe pentru a controla temperatura de aprindere a lui Barley.
Casa conspirativă aleasă de Ned era o vilă drăguţă, în stil edwardian, din Knightsbridge, un cartier londonez unde Barley nu cunoştea pe nimeni. Clive strânse din dinţi când auzi preţul, însă cei care plăteau erau americanii, aşa că mofturile lui erau deplasate. Casa se afla într-o fundătură, la mai puţin de cinci minute pe jos de magazinul Harrods, şi am închiriat-o pe numele Grupului de Cercetări şi Activităţi Etice, o asociaţie caritabilă, pe care o înregistrasem cu ani de zile în urmă şi o ţinusem în rezervă pentru a fi folosită la nevoie. Întreţinerea a fost încredinţată unei menajere liniştite, aparţinând Serviciului, domnişoara Coad, după ce am făcut-o să semneze sub jurământ angajarea ei în operaţiunea Bluebird. Camera copiilor de la ultimul etaj a fost transformată într-o modestă sală de conferinţe şi, ca şi restul încăperilor, era confortabilă, bine mobilată şi ticsită cu microfoane.
— Aceasta este cea de-a doua ta locuinţă pe toată durata operaţiunii, i-a spus Ned lui Barley în timp ce-i arăta casa. Ăsta este dormitorul tău atunci când ai nevoie; iată cheia. Foloseşte telefonul cât pofteşti, dar trebuie să te previn că e ascultat, deci, dacă este vorba de o convorbire particulară, ai face mai bine să suni de la cabina de peste drum.
Ca măsură de precauţie, obţinusem din partea Ministerului de Interne autorizaţia de a pune şi cabina aceea sub ascultare, interesul susţinut al americanilor servindu-mi drept argument.
Cum nici eu, nici Barley nu aveam nevoie de prea mult somn, jucam şah, când ceilalţi dormeau. Era un adversar impulsiv, adesea strălucitor, dar eu am un dar al calculului care lui îi lipsea, iar eu îi ştiam mai bine punctele slabe decât el pe ale mele. În fond, îi studiasem dosarul. Totuşi, îmi amintesc şi acum anumite partide în care îmi văzuse întreaga tactică dintr-o privire şi, după trei-patru mişcări, însoţite de hohote de râs, mă obligă să abandonez.
— Te-am avut, Harry! Recunoaşte că-ţi pare rău! Hai, spânzură-te!
Dar când aşezam din nou piesele pe tabla de şah, simţeam cum îi piere răbdarea. Se ridica, se agita de colo-colo, gesticulând din braţe, lăsându-şi gândurile să hoinărească.
— Eşti însurat, Harry?
— Da, dar nu atât cât să-ţi dai seama, am replicat eu.
— Ce dracu’ vrei să spui?
— Am o nevastă la ţară, iar eu locuiesc la oraş.
— O ai de mult?
— De vreo două vieţi, am răspuns eu, fără să dau prea mare atenţie, regretând imediat răspunsul dat.
— O iubeşti?
— Dragule! Se uită la mine fix, dorind să ştie. De la distanţă cred că da, am adăugat eu sictirit.
— Te iubeşte şi ea?
— Presupun că da. A trecut destul de mult timp de când n-am mai întrebat-o.
— Copii?
— Un băiat. Trecut de treizeci de ani.
— Te vezi cu el din când în când?
— La înmormântări şi la căsătorii. Câte o felicitare de Crăciun. Suntem prieteni destul de buni, în felul nostru.
— Ce face?
— A flirtat cu Dreptul. Acum face bani.
— E fericit?
M-am înfuriat, ceea ce nu mi se prea întâmpla. Definirea fericirii şi a dragostei nu erau treaba lui. La urma urmelor, nu era decât un spion. Era dreptul meu să mă apropii de el, nu el de mine. Dar nu-mi stătea în obicei să-mi arăt mânia. Cred că s-a văzut, totuşi, pentru că l-am surprins privindu-mă cu îngrijorare, întrebându-se fără îndoială dacă nu cumva, din întâmplare, atinsese un loc dureros, o tragedie de familie. Apoi se roşi la faţă, se întoarse cu spatele, căutând ceva care să ne scoată pe amândoi din priză.
— Nu se poate spune că ar fi refractar, domnule, aş zice eu, îi explică lui Ned un oarecare domn Candyman, specialist în cele mai sofisticate microfoane de contact. Nu spun că e un spion înnăscut, dar e ascultător şi, pe cinstea mea, ţine minte ce-i spui.
— Este un gentleman, domnule Ned, asta-mi place mie, mărturisi una dintre filatoarele noastre, însărcinată să-l înveţe pe Barley ABC-ul filajului stradal. Are minte şi un simţ al umorului, ceea ce, din punctul meu de vedere, înseamnă că e pe jumătate apt.
Mai târziu, a recunoscut că-i respinsese avansurile pentru a se conforma regulamentului Serviciului, dar că el reuşise cu succes să o iniţieze în opera lui Scott Fitzgerald.
— Un fel de caca-maca, spuse Barley cu o voce aspră la sfârşitul unei şedinţe epuizante despre tehnicile scrisului secret. Dar era evident că îl amuzase.
Pe măsură ce ziua Z se apropia, supunerea sa devenea totală. Chiar atunci când am venit însoţit de un contabil al Serviciului, un tip sinistru, pe nume Christopher, care îşi dedicase cinci zile întregi pentru a verifica registrele editurii Abercrombie & Blair, Barley nu arătă niciun pic de ostilitate, aşa cum mă aşteptasem.
— Dar se ştie că până şi ultimul porc din sistemul editorial e falit, Chris, bătrâne! protestă el plimbându-se prin salonul elegant, în ritmul propriilor comentarii, ţinând paharul de whisky departe de el şi îndoind genunchii pentru a rări paşii. Barosanii ca Jumbo mănâncă frunzele şi ne lasă nouă să ronţăim coaja copacului. Dumneavoazdră afeţi metodele dumneavoazdră, noi le afem pe ale noazdre, spuse el imitând accentul german.
Dar atât lui Ned, cât şi mie ni se fâlfâia dacă erau porci sau nu. Nici lui Chris nu-i păsa. Importantă era doar operaţiunea şi ne chinuia ideea că Barley ar putea să dea faliment în cursul acesteia şi să ne lase cu ochii-n soare.
— Dar nu vreau să am pe cap un redactor! exclamă Barley agitând cu un gest ameninţător ochelarii lui obosiţi. Nu-mi pot permite să plătesc un redactor. Sfintele mele mătuşi din Ely ar face gălbinare dacă aş angaja un blestemat de redactor!
De fapt, eu reuşisem să le tocmesc pe sfintele lui mătuşi. Cu ocazia unui dejun la Rules, îi făcusem o curte nebună şi o cucerisem pe Lady Pandora Weir-Scott, cunoscută mai bine lui Barley ca Vaca Sfântă, datorită credinţelor sale anglicane. Pozând în mare pontif de la Foreign Office, îi explicasem, în cel mai mare secret, că firma Abercrombie & Blair urma să beneficieze de o donaţie Rockefeller, dată pe sub mână, pentru promovarea relaţiilor culturale anglo-sovietice. Dar să nu sufle o vorbă, că altfel banii vor fi retraşi şi daţi unei alte case editoriale, tot atât de meritorii.
— Dar eu sunt mai meritorie decât oricine, ce dracu’, decretase Lady Pandora întinzându-şi larg coatele pe masă pentru a înfuleca ultimele bucăţele de homar. Încearcă dumneata să conduci Ammerford cu treizeci de mii de lire pe an!
Am întrebat-o insidios dacă aş putea să-l abordez în deplină securitate pe nepotul ei.
— În niciun caz! Lăsaţi-l pe seama mea. Habar n-are de afaceri şi nici nu ştie să mintă.
Necesitatea de a-i pune lui Barley un înger păzitor se dovedi din acel moment foarte urgentă.
— Ai dat un anunţ, îi explică Ned lui Barley, punându-i sub nas o tăietură dintr-un număr recent al unei publicaţii culturale:
Veche casă editorială engleză caută lector de limbă rusă calificat pentru promovarea sa în post de editor, 25-45 ani, beletristică şi literatură tehnică. Prezentaţi curriculum vitae.
A doua zi după-amiază, Leonard Carl Wicklow se prezentă pentru o întrevedere la mult-ipotecatul sediu al editurii Abercrombie & Blair din Norfolk Street, Strand.
— Un înger vă cere la telefon, domnule Barley, tună în anticul interfon doamna Dumbar cu vocea ei dogită de gin. Să-i spun să zboare până aici?
Un înger cu cleme pentru bicicletă la pantaloni şi cu o sacoşă de pânză pusă în bandulieră. O frunte înaltă, angelică, e adevărat, fără urme de îngrijorare. Bucle blonde, angelice. Ochii angelici, albaştri, care nu cunoşteau răul. Un nas de înger, dar atât de strâmb, încât primul impuls, atunci când îl cunoşteai, era să întinzi mâna şi să i-l îndrepţi. Pune-i întrebările obişnuite, îi spusese Ned lui Barley. Leonard Carl Wicklow, născut la Brighton în 1964, licenţiat, cu elogii, al Institutului de Studii Slave şi Est-Europene, Universitatea din Londra.
— O, da, dumneavoastră. Foarte bine. Perfect. Luaţi loc, mormăi Barley. Ce naiba te-aduce în sistemul editorial? Împuţită meserie!
Luase masa cândva cu o colaboratoare, o romancieră cât se poate de trăsnită şi nu se refăcuse încă după această experienţă.
— E un lucru care mă bântuie de ani de zile, de fapt, domnule, spuse Wicklow cu un zâmbet de entuziasm angelic.
— Ei bine, dacă vii la noi, n-o să te mai bântuie, îl avertiză Barley, făcându-i-se pielea de găină în faţa acestui ultraj neprovocat la adresa limbii engleze. S-ar putea să continui. S-ar putea să înduri. S-ar putea să reuşeşti să rămâi, dar, pe Dumnezeul meu, n-o să te bântuie atâta timp cât voi fi eu la comandă.
— Nu ştiu dacă spionul ăsta latră sau toarce, bombăni el adresându-i-se lui Ned, în aceeaşi seară la Knightsbridge, în timp ce urcam toţi trei scara strâmtă pentru a ne duce la întâlnirea nocturnă cu Walter.
— Le face foarte bine pe amândouă, răspunse Ned.
Seminariile lui Walter îl fascinau pe Barley. Succes absolut de fiecare dată. Barley avea o atracţie specială pentru orice persoană a cărei viaţă nu atârnă decât de un fir de păr, iar Walter părea întotdeauna în pericol să cadă de pe marginea lumii de fiecare dată când se scula de pe scaun. Discutau probleme profesionale, cazuistică nucleară, povestea de groază a ştiinţei sovietice pe care o moştenise în mod inevitabil Bluebird, oricine-o fi fost el. Walter era un instructor prea bun ca să-şi dezvăluie subiectul adevărat, iar Barley, prea interesat ca să-l întrebe.
— Controlul?! exclamă indignat Walter ca un şoim perfect. Chiar nu poţi, cinstit vorbind, să faci diferenţa între control şi dezarmare, tâmpitule? Dezamorsarea crizei mondiale, zici? Astea sunt aiureli din Guardian! Conducătorii noştri adoră crizele. Conducătorii noştri se desfată cu crizele. Conducătorii noştri îşi petrec viaţa scrutând Globul în căutarea unor crize care le-ar permite să-şi reîmprospăteze libidourile. În pierdere de viteză!
Iar Barley, departe de a se simţi ofensat, se dădea la marginea scaunului, mormăind, aplaudând şi cerând să i se spună mai departe. Îl provoca pe Walter, stătea în picioare şi umbla de colo-colo în cameră ţipând:
— Dar aşteaptă, pentru numele lui Dumnezeu, stai!
Avea memorie, avea aptitudini, aşa cum prezisese Walter. Dar neprihănirea sa în materie de ştiinţe a cedat la primul atac, când Walter i-a ţinut cursul introductiv asupra echilibrului terorii, pe care reuşise să-l transforme într-un inventar complet al nebuniilor omenirii.
— E o chestiune fără ieşire, anunţă el satisfăcut, şi niciun fel de visuri utopice nu vor oferi o soluţie. Demonul nu va intra de bunăvoie înapoi în cutie, confruntarea nu va înceta niciodată, strânsoarea devine din ce în ce mai puternică şi jucăriile se fac din ce în ce mai deştepte cu fiecare generaţie. Nu există suficientă securitate, nici de o parte, nici de cealaltă. Nici pentru marii jucători, nici pentru amărâţii de nou-veniţi, care în fiecare an apar cu o bombiţă în valiză şi devin membri ai clubului. Ne-am plictisit să credem acest lucru, deoarece suntem umani. Am putea chiar să ne convingem să credem că primejdia a trecut. Nu va trece niciodată. Niciodată, niciodată, niciodată.
— Şi atunci cine ne va salva, Walt? întrebă Barley. Tu şi cu Nedsky?
— Dacă poate să ne salveze ceva, aceasta este vanitatea, dar mă îndoiesc, replică Walter. Niciun şef de stat nu doreşte să rămână în istorie pe post de boul care şi-a distrus ţara într-o după-amiază. Şi frica, presupun. Majoritatea minunaţilor noştri politicieni au, mulţumesc lui Dumnezeu, o aversiune narcisistă faţă de sinucidere.
— Altfel nu este niciun fel de speranţă?
— Nu pentru necredincioşi, îi răspunse Walter cu plăcere, care nu se gândise doar o singură dată, în mod serios, să îmbrace mai curând haina preoţească decât pe cea cenuşie a Serviciului.
— Ei bine, în cazul ăsta, ce încearcă Goethe să obţină? întrebă Barley cu altă ocazie, cu o nuanţă de exasperare în glas.
— Vrea să salveze lumea, desigur. Toţi vrem să facem aşa ceva.
— Cum s-o salveze? Care este mesajul său?
— Asta trebuie să descoperi tu, nu-i aşa?
— Ce ne-a spus până acum? De ce nu pot să ştiu?
— Dragul meu băiat, nu fi copil! exclamă Walter arţăgos.
Dar Ned interveni pe loc.
— Ştii tot ceea ce trebuie să ştii, spuse el cu un ton autoritar, dar liniştitor. Tu eşti mesagerul. Pentru asta eşti pregătit şi asta vrea el să fii. Ne-a spus că o mulţime de lucruri nu merg bine în tabăra sovietică, a realizat un tablou al eşecurilor la toate nivelurile: inexactitate, incompetenţă, proastă gestiune şi, ca să pună capac, rezultate falsificate ale unor teste comunicate Moscovei. S-ar putea să fie adevărat, s-ar putea să fie o invenţie de-a lui. Poate că a fabricat-o cineva pentru el. Chestiunea este destul de derutantă aşa cum este.
— Dar noi credem că e adevărată? se încăpăţână Barley.
— N-ai de unde să ştii.
— De ce nu?
— Pentru că, supusă unui interogatoriu, orice persoană vorbeşte. Nu mai există eroi. Tu ai vorbi, eu aş vorbi, Walter ar vorbi, Goethe ar vorbi, ea ar vorbi. Aşa că, dacă îţi spunem ce ştim în legătură cu ei, riscăm să compromitem capacitatea noastră de a-i spiona. Ştim noi oare un anume secret în legătură cu ei? Dacă răspunsul este nu, atunci vor şti că ne lipseşte logistica, echipamentele, formula sau staţia locală supersecretă pentru a-i descoperi. Iar dacă răspunsul este da, vor lua contramăsurile adecvate pentru a se asigura că nu suntem capabili să continuăm să-i urmărim şi să-i ascultăm prin acest procedeu.
Barley şi cu mine jucam şah.
— Crezi deci că o căsnicie nu merge decât de la distanţă? mă întrebă el reluând subiectul de parcă nu renunţasem la el niciodată.
— Oricum sunt sigur în ceea ce priveşte dragostea, am replicat eu, ridicând în mod exagerat din umeri şi am trecut imediat la un subiect mai puţin intim.
Pentru ultima lui seară, domnişoara Coad a pregătit somon şi a lustruit argintăria. Bob a venit şi el cu o sticlă rară de whisky de malţ şi cu două sticle de Sancerre. Dar aceste chestii festive l-au prins pe Barley în starea lui obişnuită de introspecţie, până când Walter îi ţinu o Predică Finală care a reuşit să-l scoată din butoiul cu melancolie.
— Problema este de ce, ciripi Walter brusc, vocea lui zburând în falset în toate colţurile încăperii, în timp ce bea din paharul meu de Sancerre. Asta urmărim. Nu conţinutul, ci motivul. De ce? Dacă motivul ni se pare credibil, putem avea încredere în acest om şi, în consecinţă, vom avea încredere în documentele sale. La început n-a fost Cuvântul, n-a fost fapta, n-a fost Şarpele ăla tâmpit. La început a fost de ce. De ce a cules ea mărul? Era plictisită? Era curioasă? Fusese plătită? A îndemnat-o Adam? Şi dacă nu, cine a făcut-o? Diavolul este alibiul fiecărei fete. Lăsaţi-l în pace. Servea ea de acoperire pentru altcineva? Nu e de ajuns să spui: „Pentru că mărul se afla acolo”. Asta poate fi valabil în cazul Everestului. Chiar pentru Paradis. Dar nu este o raţiune suficientă pentru Goethe, nici pentru noi şi, mai mult ca sigur, nici pentru distinşii noştri aliaţi americani, nu-i aşa, Bobby?
Şi când toţi am izbucnit în râs, a strâns puternic pleoapele şi şi-a ridicat glasul şi mai sus:
— Să luăm exemplul încântătoarei Katia! De ce a ales-o Goethe pe ea? De ce îi pune viaţa în pericol? De ce acceptă ea? Nu ştim. Dar trebuie să ştim. Trebuie să ştim tot ce putem în legătură cu ea, pentru că în profesiunea noastră curierii reprezintă mesajul însuşi. Dacă Goethe e sincer, capul fetei este pe butuc. Asta e sigur. Dacă nu e, ce joc face ea? A inventat ea însăşi toată chestia asta? E ea într-adevăr în legătură cu el? E ea oare în legătură cu altcineva? Şi, dacă e aşa, cu cine? Şi apoi, mai eşti tu, domnule, continuă el cu degetul arătător întins fără vlagă către Barley. Crede Goethe că eşti spion sau nu crede? I-au spus alţii c-ai fi spion? Fă ca hamsterul. Strânge la cămară fiecare firimitură preţioasă pe care o poţi obţine şi Dumnezeu să te binecuvânteze şi pe toţi ai tăi!
Mi-am turnat discret un alt pahar şi am băut cu toţii. Mi-aduc aminte cum în liniştea profunda am auzit clar bătăile ceasului din Turnul Parlamentului plutind în susul Tamisei dinspre Westminster.
Abia a doua zi în zori, la câteva ore după plecarea sa, Barley a avut dreptul să arunce o privire asupra documentelor pe care le-a cerut cu atâta străşnicie la Lisabona: carnetele lui Goethe, reproduse în facsimil la Langley sub semnul draconic al păstrării secretului absolut până la scoarţele groase de carton rusesc, ornamentate cu desene în linii frânte de către câţiva simpatici şcolari sovietici.
Luându-le în tăcere cu ambele mâini, Barley deveni un editor adevărat, în timp ce noi, ceilalţi, îi urmăream transformarea. Deschise primul carnet, îi examină cotorul, îi evaluă greutatea, îl răsfoi până la ultima pagină, ca şi cum ar fi încercat să-şi dea seama cât timp i-ar lua să-l citească. Se întinse după al doilea, îl deschise la întâmplare şi, văzând scrisul mărunt, se strâmbă, exprimând clar regretul că rândurile erau atât de înghesuite şi că fuseseră scrise de mână.
Apoi se uită la toate cele trei carnete dintr-odată, trecând mirat de la ilustraţie la text şi de la text la efuziunile literare, în timp ce-şi ţinea capul dat pe spate şi puţin într-o parte, ca şi cum era hotărât să nu-şi exprime încă opinia.
Dar am observat atunci când şi-a ridicat ochii că pierduseră simţul locului şi păreau fixaţi asupra unui munte îndepărtat, cunoscut doar de el.
O percheziţie de rutină făcută de Ned şi de Brock în apartamentul lui Barley din Hampstead, după plecarea acestuia, nu a scos la iveală niciun fel de indiciu palpabil cu privire la starea sa de spirit. Printre hârtiile aruncate la coş au găsit un carnet vechi, în care obişnuia să-şi noteze idei disparate. Ultimele păreau recente. Cea mai adaptată împrejurărilor fiind, fără îndoială, două versuri pe care le-a împrumutat din opera târzie a lui Stevie Smith.
Noaptea întunecată mă sperie mai puţin
Decât prietenii pe care nu-i cunosc.
Ned o clasă conştiincios la dosar, dar refuză să tragă vreun fel de concluzie. Ce spion n-ar avea emoţii în ajunul primei sale misiuni?
Pe dosul unei vechi facturi din coşul de hârtii, Brock găsi un citat dintr-un autor pe care-l va descoperi ulterior, Roethke, şi pe care, din motive total necunoscute, ni l-a menţionat doar câteva săptămâni mai târziu.
Aflu ducându-mă acolo unde trebuie să mă duc.