CAPITOLUL 12

Am zburat către insulă – la care am ajuns spre asfinţit – cu un avion ce aparţinea unei mari corporaţii americane. Nimeni n-a spus cui aparţinea insula. Era o fâşie îngustă de pământ împădurită, înfundată în apele oceanului la mijloc, dar cu capetele surplombate de vârfuri conice, astfel că, văzută de sus, mi-a dat impresia unui cort de beduini ce se prăbuşea în Atlantic. După părerea mea, avea o lungime de trei kilometri şi ceva. Am zărit casa, asemănătoare celor din New England, având terenurile într-o parte şi docul mititel şi alb în cealaltă parte. Am aflat mai târziu că o numeau reşedinţa de vară, pentru că nimeni nu se ducea acolo iarna. Fusese construită la începutul secolului de către un bostonian bogat, în zilele când oamenii aceştia îşi ziceau „rustificaţii”. Am simţit aripile avionului vibrând şi mirosul de apă sărată de mare prin geamurile cabinei care zăngăneau. Am văzut petele de soare strălucind peste valuri, ca nişte torţe semnalând venirea amurgului, şi cormoranii luptându-se în bătaia vântului. La apus, pe continent, se ridica silueta unui far. Urmam coasta statului Maine de cincizeci şi opt de minute după ceasul meu. De fiecare parte se înălţau arbori, cerul dispăruse, iar aparatul nostru începuse să salte şi să se legene de-a lungul pistei acoperite cu iarbă, la capătul căreia Randy şi echipa sa ne aşteptau cu un jeep. Randy avea un aer sănătos, aşa cum numai americanii privilegiaţi îl au. Purta un bluzon şi cravată. Aveam impresia că-i cunoscusem mama.

— Domnilor, sunt gazda dumneavoastră aici atâta vreme cât doriţi să rămâneţi; fiţi bine-veniţi pe insula noastră.

Îi strânse mai întâi mâna lui Barley. Probabil că îi arătase fotografiile.

— Domnule Brown, este o adevărată onoare. Ned? Harry?

— Foarte amabil din partea ta, spuse Barley.

Coboram colina cu jeepul şi vedeam pinii profilându-se negri pe fondul marin. Băieţii ne urmau într-o a doua maşină.

— Zburaţi pe liniile englezeşti, nu-i aşa, domnilor? Doamna Thatcher a ştiut cu adevărat să preia comanda!

— Ar fi timpul să se scufunde odată cu vasul, spuse Barley.

Randy izbucni în râs, ca şi cum aceasta făcea parte din consemne. Brown era numele de cod al lui Barley pentru această călătorie. Până şi în paşaportul său, aflat la Ned, era înscris sub numele de Brown.

Maşina se angaja pe o şosea care ducea la o proprietate. Porţile se deschiseră şi se reînchiseră în urma noastră. Ne aflam pe un promontoriu particular, în vârful căruia se afla reşedinţa luminată cu lămpi cu arc ascunse printre boschete. De o parte şi de alta se vedeau peluze şi arbuşti arşi de vânt. Stâlpii unui ponton în ruină avansau primejdios în mare. Randy parcă jeepul, luă bagajele lui Barley şi ne conduse de-a lungul unei alei luminate, printre hortensii, către o casă plutitoare. În timpul zborului spre Boston, Barley a moţăit, a băut şi a mormăit la film, în micul nostru avion a privit încruntat peisajul din New England, ca şi cum frumuseţea acestuia l-ar fi tulburat. Dar imediat după aterizare păru să reintre în propriul univers.

— Domnule Brown, am primit ordinul să vă instalez în apartamentul nupţial, spuse Randy.

— Nu cred că ar putea ceva să-mi placă mai mult, bătrâne, zise Barley politicos.

— Chiar aşa aţi spus, domnule Brown: bătrâne?

Randy ne conduse printr-un vestibul pardosit cu gresie către cabina căpitanului. Stilul reproducea casa tipică de fermă ţărănească. Într-un colţ se afla un pat de alamă, iar lângă geam, un pupitru din lemn de pin, niciunul din ele originale. Accesorii marinăreşti dubioase atârnau pe pereţi, în intrândul în care se afla bucătăria tipic americană, Barley identifică frigiderul, îl deschise şi se uită înăuntru cu un ochi interesat.

— Domnul Brown doreşte să aibă o sticlă de scotch în camera sa de o noapte, Randy. Dacă au aşa ceva, ţi-ar fi pe deplin recunoscător.

Casa de vară era un muzeu al copilăriilor de aur. Pe verandă, bâte de crochet de culoarea mierii se sprijineau de o roabă prăfuită, plină de carcase de homari, strânse de pe plajă. Se simţea miros de ceară de albine şi de piele. În hol – portretele unor tineri şi tinere cu pălării cu boruri largi atârnau lângă picturi primitive, reprezentând vânători de balene. Îl urmăream pe Randy în susul unei scări largi, lustruite; Barley se târa în urma noastră. La fiecare palier, geamuri arcuite, bordate cu vitralii, păreau porţi împodobite deschise către mare. Am intrat într-un coridor spre care dădeau dormitoarele albastre. Cel mai mare era rezervat lui Clive. De la balcoane puteam să vedem grădinile până departe, către casa plutitoare, iar de acolo, peste mare, se zărea continentul. Amurgul făcuse loc întunericului.

În sufrageria cu căpriori albi, o vestală de la Langley reuşi să nu se uite la noi în timp ce ne servea homari de Maine şi vin alb.

În timpul mesei, Randy explică regulile casei.

— Nu fraternizaţi cu personalul, vă rugăm, domnilor, limitaţi-vă doar la un simplu bună ziua. Dacă simţiţi nevoia să le spuneţi ceva, cel mai bun lucru este să mă lăsaţi pe mine să o fac. Gărzile se află aici pentru a vă sluji şi a veghea la securitatea voastră. V-aş rămâne obligat dacă n-aţi ieşi în afara proprietăţii, domnilor. Vă rog. Vă mulţumesc!

Odată sfârşite cina şi discursurile, Randy îl duse pe Ned în sala de comunicaţii, iar eu l-am însoţit pe Barley înapoi la casa plutitoare. Grădina era măturată de un vânt violent şi, în timp ce mergeam, am remarcat surâsul nepăsător al lui Barley la lumina conurilor luminoase dintre două zone de umbră. Gărzi echipate cu walkie-talkie ne priveau trecând.

— Ce zici de o mică partidă de şah? i-am propus eu lui Barley în prag.

Mi-ar fi plăcut să-i văd faţa mai clar, dar îmi scăpă din nou, aşa cum îmi scăpă starea lui de spirit. Am simţit o bătaie uşoară pe braţ, în timp ce îmi ura noapte bună. Uşa sa se deschise şi se închise la loc, dar nu înainte ca să fi zărit figura spectrală a unei santinele ce se afla la mai puţin de doi metri de noi, în întuneric.

 

— Un avocat înţelept şi un bun ofiţer, îmi spuse Russell Sheriton a doua zi de dimineaţă, într-un murmur reverenţios, ştiind că nu sunt nici una, nici alta, învăluindu-mi mâna în palmele lui puternice şi moi. Unul dintre marii noştri domni. Harry, ce mai faci?

Nu se schimbase aproape nimic în el de la ultima călătorie pe care o efectuase în interes de serviciu la Londra: pungile de sub ochi – mai umflate, mai triste; costumul albastru – o măsură sau două mai mare, ceea ce era valabil şi pentru burta care-i ieşea în evidenţă de sub cămaşa albă. Acelaşi aftershave de medic legist, neschimbat de şase ani la rând, parfuma capul celui mai nou şef al operaţiunilor sovietice din cadrul Agenţiei.

Un grup de tineri asistenţi de-ai săi se ţineau respectuos deoparte, având aerul unor pasageri pierduţi în aeroport cu sacul de voiaj în mână. Clive şi Bob îl escortau pe Sheriton ca nişte gărzi de corp. Bob părea să fi îmbătrânit cu zece ani. Un zâmbet timorat înlocuia siguranţa sa obişnuită din Lumea Veche. Primise fără doar şi poate consemnul de a păstra distanţa şi de aceea, probabil, ne-a salutat cu prea multă efuziune.

Conferinţa de pe Insulă, aşa cum ajunsese să fie cunoscută în mod eufemistic, era pe punctul de a se deschide.

 

Evenimentele din zilele următoare aveau să se desfăşoare într-o ambianţă agreabilă. O atmosferă de lucru, între oameni serioşi, pe care sunt în pericol s-o dau uitării astăzi, când mă gândesc la restul.

Ceea ce mi-a fost cel mai greu să înţeleg, deşi am încercat datorită lui Barley, este faptul că n-a avut niciun cui împotriva gazdelor noastre, că nu i-a învinovăţit pentru nimic din ceea ce i s-a întâmplat atunci sau mai târziu. Putea să bombăne în legătură cu americanii în general, dar de îndată ce i-a cunoscut individual vorbea ca despre nişte indivizi foarte la locul lor. Ar fi vrut să bea câte un pahar cu oricare dintre ei într-o seară la barul din colţ, dacă ar fi existat aşa ceva. Barley recunoştea întotdeauna forţa argumentelor care i se opuneau, tot aşa cum aprecia în mod deosebit sârguinţa altora.

Şi, pe Dumnezeul meu, chiar că erau sârguincioşi! Dacă personalul, banii şi eforturile puse în joc ar fi fost suficiente pentru a da naştere inteligenţei, Agenţia ar fi avut destulă ca să vândă şi altora; dar, din păcate, materia cenuşie nu se cumpără la kilogram şi, oricum, mai există şi lipsa de inteligenţă.

Şi cât de mult îşi doreau să fie iubiţi! Bineînţeles că acest sentiment l-a emoţionat de îndată pe Barley. Chiar atunci când îl sfâşiau, simţeau nevoia să fie iubiţi, inclusiv de către Barley! Şi în ziua de astăzi simt nevoia să fie iubiţi, în ciuda tuturor puciurilor organizate de ei, a destabilizărilor şi a operaţiunilor demente puse la cale împotriva Inamicului La Pândă.

Totuşi, tocmai aceste sentimente nude sunt cele care, în mod misterios, au provocat teroarea surdă din acea săptămână petrecută de noi pe insulă.

Cu ani de zile în urmă, am vorbit cu un om pe care-l flagelaseră, un mercenar englez care ne făcea mici servicii în Africa şi dorea să fie despăgubit pentru aceasta. Ceea ce şi-a amintit cel mai des nu era biciul, ci sucul de portocale pe care i l-au dat după aceea. Şi-a adus aminte că l-au ajutat să se ducă în baraca sa şi că l-au lungit pe burtă, pe paie. Dar amintirea sa cea mai vie a fost acel pahar cu suc proaspăt de portocale, pe care i l-a pus în mână un gardian, aşezat pe vine lângă el, aşteptând cu răbdare să-şi recapete forţele să poată să bea. Era acelaşi gardian care-l biciuise.

Am avut şi noi dreptul la paharele noastre cu suc de portocale. Am avut şi noi gardienii noştri cumsecade, chiar dacă erau deghizaţi în spatele unor căşti de ascultare şi a unei ostilităţi de suprafaţă ce s-a evaporat rapid datorită căldurii lui Barley. La o zi după sosirea noastră, aceiaşi gardieni, cu care ni se interzisese să fraternizăm, intrau în vârful picioarelor şi ieşeau oricând din casa plutitoare a lui Barley, furând câte un scotch sau câte o coca de la el, înainte de a se strecura înapoi la posturile lor. Au intuit că puteau să-şi permită acest lucru cu el. Ca americani, erau fascinaţi de celebritatea lui.

Era un veteran pe care-l chema Edgar, care servise în Marină şi care i-a dat destul de mult de furcă lui Barley la şah. Am aflat mai târziu că Barley îl făcuse să-i spună numele şi adresa, în ciuda tuturor canoanelor meseriei, pentru a putea juca şah cu el prin corespondenţă „când toate acestea se vor isprăvi”.

Gardienii nu constituiau o excepţie. Armata de asistenţi a lui Sheriton, ca şi acesta din urmă, de altfel, făceau dovadă de moderaţie salutară în faţa acceselor de isterie ale acelora pe care Sheriton însuşi îi calificase drept maniaci egocentrişti.

Dar în aceasta rezida întreaga dramă a tuturor marilor naţiuni. Atât de mult talent dorind cu nerăbdare să servească, atâta bunăvoinţă avidă să se manifeste, dar atât de prost exploatate, încât uneori ne venea greu să credem că America este aceea care ni se adresa.

Totuşi, ni se adresa. Biciul era real.

 

Interogatoriile aveau loc în sala de biliard. Podeaua de lemn fusese vopsită în roşu-închis pentru dans, iar mesele de biliard fuseseră înlocuite cu un rând de scaune. Totuşi, lângă perete mai erau aliniate un tac de fildeş şi câteva cutii cu bile, cu iniţialele proprietarilor lor. Lumina ce venea din plafonieră forma un halou în centrul încăperii, unde Barley a fost obligat să ia loc, după ce Ned îl adusese din casa plutitoare.

— Domnule Brown, spuse Sheriton, sunt deosebit de onorat să vă strâng mâna şi tocmai m-am hotărât că numele meu, pentru întreaga durată a sejurului dumneavoastră aici, să fie Haggarty. De cum m-am uitat la dumneavoastră, m-am simţit irlandez. Nu mă întrebaţi de ce. (Îl conduse pe Barley cu paşi mari prin cameră.) Mai presus de orice, vreau să vă felicit. Aveţi toate calităţile: memorie, spirit de observaţie, morgă britanică, saxofon…

Toate acestea fuseseră spuse într-un val de cuvinte hipnotizatoare, în timp ce Barley zâmbi jenat şi îşi îngădui să fie aşezat la locul de onoare.

Ned stătea ţeapăn pe scaun, cu braţele încrucişate pe piept, în timp ce Clive, cu toate că făcea parte din cerc, se retrăsese în plan secund, trăgându-şi scaunul înapoi în aşa fel încât să fie ascuns după asistenţa lui Sheriton.

Acesta din urmă stătea în picioare în faţa lui Barley şi părea că-i vorbeşte, chiar şi atunci când, după cuvintele sale, îţi dădeai seama că se adresa altcuiva.

— Clive, îmi permiţi să-l bombardez pe domnul Brown cu nişte întrebări impertinente? Ned, vrei să ai amabilitatea să-i spui domnului Brown că se află în Statele Unite şi că, dacă nu doreşte, nu este obligat să răspundă, dar că tăcerea sa va fi considerată ca o dovadă flagrantă a vinovăţiei sale?

— Domnul Brown este destul de mare ca să aibă grijă singur de el, spuse Barley zâmbind în continuare, refuzând încă să creadă că tensiunea care-l înconjura era adevărată.

— Da? E destul de mare? Asta-i grozav, domnule Brown! Pentru că în următoarele câteva zile asta este exact ceea ce aşteptăm să fiţi!

Sheriton se îndreptă către o servantă şi îşi turnă nişte cafea, revenind în faţa lui Barley. Glasul său căpătă un ton mai calm, mai de bun-simţ.

— Domnule Brown, să zicem că achiziţionăm un Picasso, OK? Toată lumea în această încăpere doreşte să cumpere acelaşi Picasso. Albastru, însângerat, bine făcut, ce aia mă-sii? Există doar trei persoane pe lume care l-ar înţelege. Dar când ajungi la fondul problemelor, contează un singur lucru: este într-adevăr o operă de Picasso sau e o făcătură realizată într-un hambar de domnul J.P. Bulă jr. Din South Bend, Indiana, sau din Omsk, Rusia? Nu uita că nu se revinde, spuse el bătându-se cu o mână pe pieptul moale şi ţinându-şi ceaşca de cafea cu cealaltă. Aici nu e Londra, ci Washington, iar la Washington informaţiile trebuie să fie utile, ceea ce înseamnă că trebuie să fie utilizate, şi nu contemplate cu detaşare socratică. Scăzu glasul cu un aer de respectuoasă compasiune. Iar dumneata eşti tipul care ni le vinzi, domnule Brown. Îţi place sau nu, este legătura noastră cea mai apropiată cu sursă până în ziua în care îl vom convinge pe tipul căruia îi spui Goethe să-şi schimbe tactica şi să trateze direct cu noi. Dacă vom reuşi. Mă îndoiesc. Da, da, foarte puţin probabil.

Sheriton se întoarse şi se duse în partea cealaltă a cercului.

— Eşti stâlpul afacerii, domnule Brown. Dumneata eşti omul. Eşti afacerea. Dar în ce măsură? În măsură mai mică, în măsură mai mare? Sau în întregime? Dumneata eşti scriitorul scenariului, interpretul său, producătorul sau regizorul? Sau nu eşti decât un figurant, aşa cum pretinzi, martorul inocent pe care noi toţi trebuie să-l descoperim?

Domnul Sheriton oftă ca şi cum încercarea era prea grea pentru sensibilitatea sa.

— Domnule Brown, ai vreo amantă permanentă în momentul de faţă? Sau regulezi ce găseşti?

Ned n-apucă să se scoale în picioare, că Barley deja îi răspunsese. Totuşi, tonul vocii lui n-avea nimic coroziv, nici măcar ostil, de parcă n-ar fi dorit să strice atmosfera bună care domnea printre noi toţi.

— Dar tu, haiosule, cum stai? Doamna Haggarty se achită de datoriile ei conjugale sau eşti nevoit să-ţi reiei obiceiurile din tinereţe?

Sheriton nu-i dădu atenţie.

— Domnule Brown, Picasso-ul dumitale este cumpărat, nu al meu. Washingtonul nu agreează să-şi vadă valorile sigure frecventând barurile pentru celibatari. Trebuie să jucăm un joc deschis, foarte cinstit. Fără reticenţe englezeşti, fără persiflări de şcoală veche. Ne-am mai lăsat înşelaţi cândva, dar nu ne vom mai lăsa niciodată, niciodată, păcăliţi.

Această observaţie, cred, îl viza pe Bob, care, din nou, îşi contempla mâinile cu capul plecat.

— Domnul Brown nu bântuie prin barurile pentru celibatari, interveni sec Ned, iar materialul nu-i aparţine, ci este al lui Goethe. Nu văd de ce viaţa sa particulară ar avea cât de cât de-a face cu această problemă.

„Ţine-ţi gândurile pentru tine”, îmi spusese Clive. Ochii săi repetau acum acest mesaj pentru Ned.

— Hai, Ned, protestă Sheriton. Astăzi, la Washington, trebuie să fii căsătorit sau să te naşti din nou înainte de a te urca într-un nenorocit de autobuz. Ce te face să te duci în Rusia la fiecare cinci minute, domnule Brown? Îţi cumperi proprietăţi acolo?

Barley zâmbea în continuare, dar cu mai puţină amabilitate. Sheriton începuse să-l enerveze, ceea ce era exact intenţia acestuia.

— Ca să-ţi spun drept, bătrâne, acesta este un rol pe care l-am moştenit. Bătrânul meu tată a preferat întotdeauna Uniunea Sovietică Statelor Unite şi a dat de o mulţime de necazuri publicându-i cărţile. Aparţinea Societăţii Fabian. Un fel de New Deal. Dacă ar fi fost unul de-ai voştri, ar fi fost pus pe lista neagră.

— Ar fi fost demascat, prăjit şi imortalizat. I-am citit dosarul. Este îngrozitor. Spune-ne mai multe despre el, domnule Brown. Ce ţi-a mai lăsat moştenire?

— Dar ce naiba contează? strigă Ned.

Avea dreptate. Problema tatălui excentric al lui Barley făcuse vâlvă şi apoi fusese abandonată ca lipsită de interes de către Etajul XII, cu mult timp în urmă. Dar se pare că nu de către Agenţie. Cel puţin nu acum.

— În anii ’30, nu mă-ndoiesc că ştiţi acest lucru, continuă Barley pe un ton ceva mai calm, a fondat un Club al Cărţii Sovietice. N-a durat mult, dar, în sfârşit, a încercat. Iar în timpul războiului, când reuşea să găsească hârtie, publica propaganda prosovietică, în marea ei majoritate glorificându-l pe Stalin.

— Ce-a făcut după război? Şi-a petrecut sfârşiturile de săptămână acolo, ajutându-i să construiască Zidul Berlinului?

— A avut speranţele lui, dar a trebuit să şi le reprime, replică Barley după câteva momente de gândire. Simţul său contemplativ câştigase. Ar fi putut să le ierte multe ruşilor, dar nu Teroarea. Nici lagărele, şi nici deportările. I-au frânt inima.

— I-ar fi frânt inima dacă sovieticii ar fi adoptat metode mai puţin violente?

— Nu cred. Presupun că ar fi murit fericit.

Sheriton îşi şterse palmele cu batista şi, ca un Oliver Twist supraponderal, îşi duse ceaşca de cafea cu ambele mâini către masa cu băuturi, deşurubă termosul şi se uită în el trist înainte de a-şi mai turna o ceaşcă.

— Ghindă, se plânse el. Strâng ghinda, o macin şi fac cafea. Aşa-i aici, la noi. Lângă Bob era un scaun gol. Sheriton se aşeză oftând. Domnule Brown, îmi permiţi să-ţi explic puţin cum stau lucrurile? În zilele noastre, nu mai e timp să fie judecat fiecare membru al marii familii umane după calităţile sale. OK? Aşa că oricine care este un cineva are un dosar. Iată-l pe-al dumitale. Tatăl a fost simpatizant comunist, decepţionat mai târziu. În cei opt ani de la moartea sa, ai făcut nu mai puţin de şase vizite în Uniunea Sovietică. Le-ai vândut sovieticilor, dacă numărăm foarte exact, patru cărţi mizerabile din propriul catalog editorial şi le-ai publicat, pentru a fi tot atât de exacţi, trei cărţi de-ale lor: două romane moderne lamentabile, care au fost un eşec şi o aiureală despre acupunctură, din care ai vândut optsprezece exemplare. Eşti în pragul falimentului, dar, potrivit calculelor noastre, cheltuielile pentru aceste călătorii în URSS se ridică la 12.000 de lire, iar încasările dumitale nu depăşesc 1.900 de lire. Eşti divorţat, fără obligaţii şi ai absolvit o şcoală particulară britanică. Torni băutură în tine ca-ntr-un butoi fără fund şi îţi alegi din lumea jazzului prietenii, care au o reputaţie ce l-ar face pe Benedict Arnold să pară Shirley Temple. Văzut de la Washington, eşti un dezmăţat. Văzut de aici, eşti un tip încântător. Cum voi putea eu explica acest lucru viitorului subcomitet al Congresului, format dintr-o bandă de maimuţe puritane, care şi-au băgat în cap să pună la stâlpul infamiei documentele lui Goethe pentru că acestea periclitează Fortăreaţa Americă?

— De ce o periclitează? spuse Barley.

Calmul său păru să surprindă pe toată lumea, în special pe Sheriton, care, până atunci, i se adresase lui Barley peste umăr, explicându-i dilema sa cu o atitudine vag compătimitoare. Acum se îndreptă în scaun şi se uită drept în ochii lui Barley, apostrofându-l cu o ironie nedisimulată.

— Ce aţi spus, domnule Brown?

— De ce-i sperie documentele lui Goethe? Dacă ruşii nu sunt în stare să tragă cum trebuie, Fortăreaţa America ar trebui să sară în sus de bucurie.

— O, domnule Brown, sărim în sus de bucurie! Suntem în extaz! Nu contează că întreaga putere militară americană consideră că armamentul greu sovietic este de o precizie redutabilă. Nu contează că în acest joc cel mai important lucru este percepţia noastră în privinţa preciziei lor de tragere. Când dispui de precizie, poţi elimina prin surprindere rachetele intercontinentale balistice ale inamicului, în timp ce joacă golf, fără ca acesta să fie în stare să riposteze la fel. Fără această precizie, mai bine n-ai mai încerca, pentru că exact atunci inamicul e în stare să-ţi radă douăzeci din oraşele tale preferate. Nu contează că milioane şi milioane de dolari ale contribuabililor şi întreaga retorică politică au fost aruncate în coşmarul iubit al unui atac-surpriză din partea ruşilor şi pe fereastra americană a vulnerabilităţii. Nu contează că până şi astăzi ideea supremaţiei sovietice este principalul argument în favoarea Războiului Stelelor, jucăria strategică, acum la modă la cocteilurile de la Washington. (Spre uimirea mea, Sheriton schimbă brusc tonul şi începu să discute cu accentul unui ţărănoi din fundul Sudului.) Ar fi timpul să-i futem pe toţi labagiii ăia, înainte ca ei să ne-o facă nouă, domnule Brown! Micuţa şi bătrâna noastră planetă nu este destul de mare pentru două supraputeri, domnule Brown. Pe care o alegi, domnule Brown, când totul va începe să trosnească?

Se întrerupse, iar faţa lui buhăită îşi reluă expresia de contemplare a multelor nedreptăţi ale vieţii.

— Dar eu cred în Goethe, reluă el cu surprindere în glas. Se ştie ca eram gata să-l cumpăr pe Goethe din ziua în care a ieşit din umbră. Bucată cu bucată. Sunt convins că Goethe este o sursă căreia i-a sunat ceasul gloriei. Şi ştii ce-mi spune asta? Asta-mi spune că trebuie să cred şi-n domnul Brown, aici de faţă, şi că domnul Brown trebuie să se dovedească foarte cinstit cu mine, altfel sunt un om mort. Îşi puse mâna în dreptul inimii. Cred în domnul Brown, cred în Goethe şi cred în documente. Dar mi-a-ngheţat căcatul în mine de frică!

„Unii se răzgândesc, m-am gândit eu. Alţii îşi schimbă credinţa. Dar nu există decât un singur Russell Sheriton care să proclame că a văzut Lumina pe Drumul Damascului.” Ned îl privea fără să-i vină să creadă. Clive prefera să admire cutiile cu bile de biliard. Sheriton însă îşi contempla trist cafeaua, meditând la nenorocul său. Unul dintre tinerii săi asistenţi îşi sprijinea bărbia în mână, în timp ce-şi admira bombeul pantofului, iar celălalt contempla oceanul prin fereastră, ca şi cum adevărul plutea acolo.

Dar nimeni nu-l privea pe Barley. Nimeni nu părea să îndrăznească să-l privească. Stătea liniştit pe scaun şi părea tânăr. Noi îi dăduserăm câteva detalii, dar nimic din cele afirmate aici. În niciun caz nu i-am spus că documentele Bluebird au făcut diversele facţiuni militar-industriale să-şi sară una alteia la gât şi că au stârnit o zarvă generală în rândurile lobby-urilor lipsite de scrupule de la Washington.

Bătrânul Palfrey vorbi atunci pentru prima oară. În timp ce făceam acest lucru, aveam impresia că interpretez o piesă de teatru absurd. Era ca şi cum lumea reală ne aluneca de sub picioare.

— Iată ce vrea să ştie Haggarty, spusei eu. Accepţi să te supui unui interogatoriu al americanilor, pentru ca aceştia să-şi formeze o părere o dată pentru totdeauna despre sursă? Poţi să spui nu. E la latitudinea ta. Nu-i aşa, Clive?

Lui Clive nu i-a convenit acest lucru, dar a confirmat cele spuse de mine, vrând-nevrând, înainte de a dispărea din nou din peisaj.

Toate feţele s-au întors către Barley ca nişte flori către soare.

— Ce zici? l-am întrebat eu.

Tăcu o clipă. Se întinse, îşi trecu dosul mâinii peste gură şi păru că nu se simte în largul lui. Ridică din umeri. Se uită apoi la Ned, dar, neîntâlnindu-i privirea, se uită la mine cam prosteşte. Ce-o fi fost în capul lui, dacă era ceva? Că, dacă zice nu, refuzul său l-ar despărţi pentru totdeauna de Goethe? De Katia? Ajunsese el atât de departe cu gândurile sale? Nici până în ziua de azi nu am nici cea mai vagă idee. Zâmbi cam stânjenit.

— Ce crezi, Harry? Ne aruncăm în apă? Ce zice purtătorul meu de cuvânt?

— Problema e mai curând să ştim ce spune clientul, i-am răspuns eu evaziv, zâmbindu-i la rândul meu.

— Nu vom şti niciodată, dacă nu încercăm, nu-i aşa?

— Aşa cred şi eu, i-am răspuns.

Acesta a fost modul său în direct de a spune: „accept”.

 

— Yale are societăţile sale secrete, Harry, îmi explică Bob. Universitatea e infestată de ele. Dac-ai auzit de Scull and Bones, de Scroll and Key, n-ai auzit decât de vârful aisbergului. Iar aceste societăţi promovează lucrul în echipă, în timp ce la Harvard lucrurile stau invers. Se scot în valoare meritele individuale. Aşa că Agenţia, când îşi pescuieşte recruţi în apele universitare, îşi alege jucătorii de la Yale şi creierele de la Harvard. Nu aş merge atât de departe încât să spun că fiecare om de la Harvard este o primadonă şi că fiecare individ de la Yale se supune orbeşte cauzei. Dar aceasta este, în mare, tradiţia. Aţi absolvit Yale, domnule Quinn?

— West Point, spuse Quinn.

Era seară şi prima delegaţie tocmai sosise cu avionul. Ne aflam în aceeaşi încăpere, cu aceeaşi podea roşie, sub aceeaşi lumină de sală de biliard, aşteptându-l pe Barley. Quinn prezida, iar Todd şi Larry stăteau de-o parte şi de alta a lui. Todd şi Larry erau oamenii lui Quinn. Erau bine făcuţi, frumuşei, iar pentru un om de vârsta mea, ridicol de tineri.

— Quinn navighează în sferele înalte, ne mărturisise Sheriton. Quinn vorbeşte cu cei de la Apărare, vorbeşte cu corporaţiile, vorbeşte cu Dumnezeu.

— Dar în serviciul cui este? întrebase Ned.

Sheriton părea sincer surprins de întrebare. Zâmbi, ca şi cum i-ar fi iertat o greşeală gramaticală unui străin.

— Ei bine, Ned, presupun că în serviciul nostru al tuturor, spuse el.

Quinn avea 1,85 metri, umeri laţi şi urechi mari. Îşi purta costumul ca o armură. Nu avea medalii şi nici însemne de grad. Gradul său se citea în maxilarul lui voluntar, în ochii săi înfundaţi, în privirea goală şi în zâmbetul de inferioritate mânioasă care-l năpădea în prezenţa civililor.

Ned intră înaintea lui Barley. Nimeni nu se ridică în picioare. De la locul său, voit umil, în centrul rândului americanilor, Sheriton făcu prezentările cu sfială.

„Lui Quinn îi plac lucrurile simple, ne avertizase el. Spuneţi-i omului vostru să nu facă pe deşteptul.” Sheriton îşi urmă propriul sfat.

Era normal ca Larry să înceapă interogatoriul, pentru că era cel mai extrovertit. Todd era virginal şi introvertit, Larry purta o verighetă enormă, o cravată foarte colorată şi râdea pentru amândoi.

— Domnule Brown, trebuie să gândim această problemă din punctul de vedere al dictatorilor dumitale, explică el cu o lipsă de sinceritate căutată. În meseria noastră, există informaţii neverificate şi informaţii verificate. Am dori să verificăm informaţiile dumitale. Aceasta e munca noastră şi pentru asta suntem plătiţi. Te rog să nu ai nicio urmă de suspiciune, domnule Brown. Analiza este o ştiinţă aparte. Trebuie să-i respectăm legile.

— Trebuie să ne imaginăm această afacere ca o teribilă încărcătura, lansă Todd pe un ton agresiv. „Fum.”

Se stârni un amuzament general, până când Larry îi explică râzând lui Barley că nu i se oferea o ţigară: „fum” în limbajul meseriei însemna „capcană”.

— Domnule Brown, a cui a fost ideea să mergeţi la Peredelkino în acea zi de toamnă, acum doi ani? întrebă Larry.

— A mea, probabil.

— Sunteţi sigur, domnule?

— Eram beţi când am plănuit plecarea, dar sunt sigur că eu am lansat ideea.

— Beţi mult, nu-i aşa, domnule Brown? întrebă Larry.

Mâinile enorme ale lui Quinn strângeau creionul ca şi cum şi-ar fi propus să-l stranguleze.

— Destul de mult, da.

— Din cauza băuturii, vi s-a întâmplat vreodată să uitaţi unele lucruri?

— Uneori.

— Alteori nu. La urma urmei, avem rapoartele dumneavoastră privind cele discutate între Goethe şi dumneavoastră, când eraţi amândoi beţi morţi. Aţi mai fost la Peredelkino şi înainte, domnule?

— Da.

— Adesea?

— De două sau de trei ori. Poate patru.

— Aţi vizitat prieteni acolo?

— Da, am vizitat prieteni, spuse Barley instinctiv enervat de limbajul american.

— Prieteni sovietici?

— Desigur.

Larry făcu o pauză destul de lungă, pentru ca „prieteni sovietici” să sune ca o mărturisire.

— Aţi vrea să-i identificaţi pe aceşti prieteni, domnule? Să ne daţi nume?

Barley se execută. Un scriitor. O poetesă. Un birocrat literar. Larry îi nota mişcând creionul încet, ca să producă efect. Zâmbea când scria. Privirile sumbre ale lui Quinn continuau să-l fulgere pe Barley de-a lungul unor linii fixe, peste masă.

— În ziua excursiei dumneavoastră, domnule Brown, reluă Larry, în acea Zi Întâi, cum am putea-o denumi, nu v-aţi gândit să vă duceţi să vă vedeţi vechii amici, să vedeţi cine mai era pe acolo, să le spuneţi bună ziua? întrebă Larry.

Barley părea să nu ştie dacă-i trecuse sau nu prin cap o asemenea idee. Ridică aparent nepăsător din umeri şi, potrivit ticului său obişnuit, îşi trecu dosul mâinii peste gură, perfectul martor fals.

— N-am vrut să-l impun pe Jumbo. Eram şi-aşa prea mulţi. Nu, sincer, nu mi-a trecut prin cap.

— Bineînţeles, spuse Larry.

„Trei pretexte, am remarcat eu cu tristeţe. Trei, când ar fi fost suficient unul singur.” O aruncătură de ochi spre Ned îi dovedi că gândea la fel. Sheriton se străduia să nu se gândească la nimic, iar Bob se străduia să urmeze exemplul şefului său. Todd îi şoptea ceva la ureche lui Quinn.

— Aşadar, a fost ideea dumitale să vizitaţi monumentul funerar al lui Pasternak, domnule Brown, se interesă Larry, ca şi cum ar fi fost o idee de care ar fi putut fi mândru oricine.

— Mormântul, îl corectă Barley iritat. Da, eu am avut ideea. Să nu credeţi că toţi ceilalţi ştiau că se afla acolo până să le fi spus eu.

— Şi dacha lui Pasternak, de asemenea, cred, spuse Larry, consultându-şi notele. Dacă „nenorociţii” n-ar fi dărâmat-o.

În gura lui, „nenorociţii” suna foarte vulgar.

— Aşa e, şi dacha.

— Dar dumneata n-ai vizitat dacha lui Pasternak, nu-i aşa? Nici măcar n-ai verificat dacă dacha mai există. Dacha lui Pasternak a dispărut total din program.

— Ploua, zise Barley.

— Dar aveai o maşină. Şi un şofer, domnule Brown. Chiar dacă mirosea urât.

Larry zâmbi din nou. Deschise gura destul de mult, ca vârful limbii sale să-i mângâie buza superioară. Apoi o închise şi făcu o altă pauză, pentru a croi drum gândurilor sale incomode.

— Deci, dumneata ai convocat grupul, domnule Brown, şi tot dumneata ai stabilit obiectivele excursiei, reluă Larry pe un ton ţâfnos. Dumneata ai luat conducerea grupului, dumneata ai dus grupul în susul colinei, până la monumentul funerar. Mormânt, scuză-mă! Dumitale şi nimănui altcuiva i s-a adresat domnul Nejdanov la coborâre. Acesta te-a întrebat dacă sunteţi americani. Ai răspuns: „Nu, slavă Domnului, suntem englezi”.

Larry n-a râs, nici măcar n-a zâmbit. Quinn părea să disimuleze cu greu o durere de stomac.

— Şi tot dumneata, domnule Brown, ai fost cel care, întâmplător, ai fost în stare să-l citezi pe poet, să fii purtătorul de cuvânt al grupului, în timpul discutării meritelor sale şi, ca prin farmec, să te detaşezi de ceilalţi şi să te trezeşti aşezat în timpul prânzului alături de cel pe care-l numim Goethe. „Faceţi cunoştinţă cu distinsul nostru scriitor Goethe.” Domnule Brown, avem un raport din teren, de la Londra, cu privire la Magda de la Penguin Books. După câte înţelegem, a fost obţinut cu toată discreţia în cursul unor întâlniri mondene, ce nu puteau crea nicio suspiciune, de către un tact care nu este american. Magda a avut impresia că doriţi să vă întreţineţi singur cu Nejdanov. Aveţi vreo explicaţie în privinţa aceasta, vă rog?

Barley dispăruse din nou. Nu din încăpere, ci din sfera mea de înţelegere. Lăsase dubiile în seama scepticilor pentru a se refugia în universul propriei realităţi. Incapabil să se abţină în faţa acestei mărturisiri de sforării din partea Agenţiei, Ned, şi nu Barley, avu izbucnirea dorită.

— Să fim serioşi! Nu era să-i spună informatorului vostru că murea de poftă să fie cu iubitul ei în pat în acea după-amiază, nu-i aşa?

Din nou, acest simplu răspuns ar fi fost suficient, dacă Barley n-ar fi intervenit colac peste pupăză.

— S-ar putea să fi dorit să scap de ei, într-adevăr, recunoscu el cu o voce îndepărtată, dar destul de prietenoasă. După o săptămână de târg de carte, orice suflet cu mintea întreagă e sătul de editori până la sfârşitul zilelor.

Zâmbetul lui Larry avea o urmă de suspiciune.

— Da? spuse el şi-şi scutură capul frumuşel înainte de a-şi ceda martorul lui Todd.

Dar nu, pentru că Quinn începu să vorbească în aceeaşi clipă. Nu i se adresă nici lui Barley, nici lui Sheriton, nici chiar lui Clive. Nici unei persoane în particular. Totuşi, vorbea. Mica sa gură captivă se răsucea ca un tipar în cârlig.

— Omul ăsta a fost dat pe răzătoare? întrebă el.

— Domnule, avem problemele noastre de protocol, explică Larry, cu privirea îndreptată către mine.

La început, recunosc că n-am înţeles. Larry a fost nevoit să-mi explice.

— E ceea ce numim un detector de minciuni, în limbajul de fiecare zi. Un poligraf. Cunoscut în meseria noastră ca, „răzătoare”. Nu cred că aveţi aşa ceva acolo.

— În unele cazuri, îl folosim şi noi, interveni curtenitor Clive de lângă mine, înainte de a avea ocazia să răspund. Atunci când insistaţi, ne înclinăm şi-l folosim. Au apărut şi la noi.

Dar, în momentul acela, Todd, introvertitul, preluă discuţia. Todd nu era prolix. De fapt, nu era nimic la prima vedere, dar am cunoscut în viaţa mea nişte avocaţi ca Todd, care ştiau să folosească în propriul avantaj lipsa lor de şarm şi să utilizeze stângăciile verbale ca pe o măciucă.

— Vorbeşte-mi, te rog, despre relaţiile dumitale cu Niki Landau, domnule Brown.

— N-am nicio relaţie, spuse Barley. Am fost condamnaţi să fim străini unul pentru altul până în Ziua Judecăţii de Apoi. Am fost pus să semnez o hârtie prin care mă angajam să nu vorbesc cu el niciodată. Întrebaţi-l pe Harry.

— Dar înaintea acestui angajament?

— Am mai stat în faţa unui borcănel împreună.

— Borcănel?

— Borcănel. Băuturică. Scotch. E un tip simpatic.

— Dar, desigur, nu face parte din clasa dumitale socială, nu-i aşa? N-a fost nici la Harrow, nici la Cambridge, după câte înţeleg.

— Şi ce contează?

— Sunteţi împotriva structurii sociale britanice, domnule Brown?

— Una dintre cele mai mari mizerii ale lumii modeme, aşa mi s-a părut întotdeauna, bătrâne.

— „Un tip simpatic.” Înseamnă că-l placi?

— E enervant, dar îmi plăcea, da. Îmi place şi acum.

— Aţi făcut afaceri cu el?

— Lucra pentru alte edituri. Eu sunt propriul patron. Ce afaceri puteam face?

— Ai cumpărat ceva vreodată de la el?

— De ce aş fi cumpărat?

— Aş vrea să ştiu ce negociaţi împreună atunci când eraţi amândoi singuri undeva, adesea în capitale ale unor ţări comuniste.

— Se fălea cu cuceririle lui. Îi plăcea muzica bună. Clasică.

— V-a vorbit vreodată despre sora lui? Sora lui, care este încă în Polonia?

— Nu.

— Şi-a exprimat vreodată resentimentele faţă de autorităţile britanice pentru tratamentul pretins prost, aplicat de către acestea tatălui său?

— Nu.

— Când ai avut ultima convorbire intimă cu Niki Landau?

Barley îşi permise în sfârşit să trădeze o anumită iritare.

— Dacă v-ar asculta cineva, ne-ar lua drept o pereche de poponari, se plânse el.

Quinn nu clipi. Probabil că făcuse şi el aceasta deducţie.

— V-am întrebat când, domnule Brown, spuse Todd, sugerând că răbdarea sa are limite.

— La Frankfurt, presupun. Anul trecut. Nişte discuţii la una mică la Hessischer Hof.

— Despre Târgul de carte de la Frankfurt?

— Nu se merge la Frankfurt de plăcere, bătrâne.

— N-ai mai avut niciun dialog cu Landau de atunci?

— Nu-mi amintesc.

— Nici măcar la Târgul de carte de la Londra din primăvara aceasta?

Barley părea că-şi stoarce creierii.

— O, al dracului să fiu! Stella. Ai dreptate!

— Poftim?

— Niki reperase o fată care lucrase pentru mine. Pe nume Stella. O găsea pe gustul său. De fapt, cred că le găsea pe toate pe gustul său. E mort după fuste. Voia să i le prezint.

— Şi ai făcut-o?

— Am încercat.

— Ai făcut pe peştele. Ăsta-i cuvântul?

— Aşa e, bătrâne.

— Şi ce-a ieşit?

— Am chemat-o să bem un păhărel la Roebuck, la cârciuma din colţ, la ora şase. Niki a apărut, ea nu.

— Aşa că ai rămas singur cu Landau. Faţă-n faţă?

— Aşa e. Faţă-n faţă.

— Despre ce-aţi vorbit?

— Despre Stella, presupun. Despre vreme. Putea fi orice.

— Domnule Brown, ai relaţii de vreun fel oarecare cu foşti sau actuali cetăţeni sovietici aflaţi în Regatul Unit?

— Cu ataşatul cultural, din când în când. Atunci când poate fi deranjat să răspundă, ceea ce nu se întâmplă prea des. Când vine câte un scriitor sovietic şi ambasada dă o mică petrecere în cinstea lui, mă duc, în general.

— După câte ştim, îţi place să joci şah într-o anumită cafenea din Camden Town, la Londra.

— Şi ce dacă?

— Cafeneaua aceasta nu este frecventată de exilaţii ruşi, domnule Brown?

Barley ridică glasul, fără să-şi piardă totuşi stăpânirea de sine.

— Îl cunosc pe Leo. Leo mizează pe slăbiciunea adversarului, îl ştiu pe Iosif. Lui Iosif îi place să tragă în tot ce mişcă. Nu mă culc cu ei şi nu schimb secrete de stat cu ei.

— Ai într-adevăr o memorie foarte selectivă, totuşi, nu-i aşa, domnule Brown? Asta dacă luăm în consideraţie descrierile extrem de detaliate pe care le-ai făcut unor personaje şi unor evenimente.

Barley nu se enervă, ceea ce dădu un impact mult mai redutabil răspunsului său. O clipă, într-adevăr, păru că nici nu va răspunde. Toleranţa atât de adânc ancorată în el părea să-l sfătuiască să nu se obosească să răspundă.

— Îmi amintesc doar ceea ce are importanţă pentru mine, bătrâne. Dacă n-am o minte atât de jegoasă ca a ta, te priveşte.

Todd se înroşi la faţă. Se înroşea din ce în ce mai mult. Zâmbetul lui Larry se întinse aproape până la urechi. Quinn avea o privire dezaprobatoare de santinelă, iar Clive nu auzise niciun cuvânt.

Ned însă era trandafiriu de plăcere. Până şi Russell Sheriton, care se prefăcea că aţipise, părea să-şi fi amintit, printre atât de multe dezamăgiri, ceva vag, dar frumos.

În aceeaşi seară, în timp ce mă plimbam pe plajă, am dat peste Barley şi doi dintre gardienii săi. Fără să fie văzuţi din casă, aruncau cu pietre plate, luându-se la întrecere, care ricoşează de mai multe ori la suprafaţa apei.

— V-am avut, v-am avut! strigă el, lăsându-se pe spate şi aruncându-şi braţele către cer.

 

— Mollahilor le miroase a erezie, declară Sheriton la masă, delectându-ne cu ultimele evenimente. Barley pretextase o migrenă şi ceruse să i se aducă o omletă în casa plutitoare. Majoritatea acestor tipi au fost aleşi în baza unui program privind marja de securitate. Acesta presupune mărirea bugetului pentru apărare, elaborarea unui nou sistem, oricât de aberant ar fi, care să aducă pace şi prosperitate industriei de armament timp de cincizeci de ani de-aci înainte. Dacă nu se culcă cu fabricanţii de arme, mai mult ca sigur că stau cu ei la masă. Pentru ei, povestea pe care o spune Bluebird e într-adevăr greu de înghiţit.

— Şi dacă spune adevărul? am întrebat eu.

Sheriton se servi trist cu o altă bucată de prăjitură cu nuci.

— Adevărul? Sovieticii nu pot să mai intre în joc? Reduc cheltuielile la fiecare colţ de stradă, iar bufonii de la Moscova nu ştiu nici jumătate din veştile proaste, pentru că bufonii din teren îi păcălesc ca să-şi câştige ceasurile de aur şi icrele negre pe gratis? Crezi că acesta este adevărul? Luă o îmbucătură uriaşă, care nu-i schimbă însă forma feţei. Crezi că nu se fac anumite comparaţii neplăcute? Îşi turnă nişte cafea. Ştii care este cel mai rău lucru pentru dinozaurii noştri aleşi în mod democratic? Răul răului? Implicaţiile care ne afectează. Muribund de partea sovietică înseamnă muribund de partea noastră. Mollahii urăsc acest lucru. De altfel, şi producătorii de armament. Dădu din cap în semn dezaprobator. Să audă că sovieticii nu reuşesc să transforme căcatul în combustibil solid, că propulsoarele lor de rachete aspiră în loc să scuipe, că erorile lor de detectare la mare distanţă sunt mai grave decât ale noastre, că nu reuşesc nici măcar să-şi scoată rachetele grele din silozuri, că estimările serviciilor noastre de informaţii sunt ridicol de exagerate, toate acestea le-ar da urticarie mollahilor noştri. Reflectă o clipă la inconsecvenţa acestor mollahi. Cum poţi să impulsionezi cursa înarmărilor când singurul cur cu care trebuie să te iei la întrecere este propriul cur? Bluebird este o sursă de informaţii ce ameninţă viaţa. O mulţime de fii privilegiaţi şi plătiţi gras sunt în primejdie să-şi vadă bolurile de orez sparte, şi toate acestea din cauza lui Bluebird. Dacă vrei adevărul, ăsta e.

— Atunci de ce-ţi bagi nasul în treaba asta? am obiectat eu. Dacă nu este o listă populară, de ce candidezi pe ea?

Şi, dintr-odată, n-am mai ştiut ce să fac.

Rar se întâmplă ca bătrânul Palfrey să întrerupă o conversaţie şi să facă fiecare cap să se întoarcă spre el uimit. Era ultimul lucru pe care-l doream de această dată. Ned, Bob şi Clive mă priveau ca şi cum mi-aş fi pierdut minţile, iar tinerii asistenţi ai lui Sheriton – erau doi, dacă-mi amintesc bine – şi-au lăsat furculiţele pe masă, unul după altul, şi şi-au şters degetele cu şervetul de masă.

Doar Sheriton părea să nu fi auzit nimic. Hotărâse că, la urma urmelor, puţină brânză nu i-ar face rău. Trăsese măsuţa cu rotile lângă el şi examina îmbufnat platourile. Nimeni dintre noi nu-şi imagina că brânza era preocuparea sa majoră şi era clar pentru mine că încerca să câştige timp, întrebându-se dacă să răspundă şi cum.

— Harry, începu el prudent, adresându-i-se unei bucăţi de brânză de Olanda, Harry, jur pe Dumnezeul meu! Ai în faţa ta un om care se dedică păcii şi dragostei pentru aproapele său. Prin aceasta înţeleg că ambiţia mea cea mai mare este să scot tot căcatul din scuipătorii de foc ai Pentagonului, ca să nu mai fie în stare să-i spună preşedintelui Statelor Unite că douăzeci de iepuri fac cât un tigru sau că orice nenorocit de pescar de sardele, aflat la cinci kilometri de coastă, este un submarin nuclear sovietic camuflat. De asemenea, nu vreau să mai aud prostiile cum că sapi găurele în pământ şi supravieţuieşti unui război nuclear. Sunt un glasnostic, Harry. Am făcut anumite descoperiri în legătură cu mine însumi. M-am născut glasnostic, iar părinţii mei au fost glasnostici de când lumea. Pentru mine, glasnosticismul este un mod de viaţă. Vreau ca fiii mei să trăiască. Citează-mă şi bucură-te.

— Nu ştiam că ai copii, zise Ned.

— Vorbim la figurat, spuse Sheriton.

Dacă îl zgâriai la suprafaţă, Sheriton ne spunea o versiune adevărată despre noua sa personalitate. Ned a înţeles, am înţeles şi eu. Dar dacă Clive n-a priceput, acest, lucru s-a întâmplat doar pentru că, în mod deliberat, şi-a amputat receptivitatea. Francheţea lui Sheriton consta nu atât în cuvintele sale, care, de cele mai multe ori, erau menite să-i mascheze sentimentele, şi nu să le exprime, cât în noua lui umilinţă, de neînfrânat, ce se observă în comportamentul său din zilele reprobabile când era în post la Londra. La vârsta de cincizeci de ani, după un sfert de secol în care a fluturat steagul Războiului Rece, Russell Sheriton, pentru a folosi expresia lui Walter, îşi scutura gratiile vârstei sale mijlocii. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că mi-ar putea plăcea, dar în acea seară am început să simt o simpatie pentru el.

— Brady e un tip strălucitor, ne avertiză Sheriton cu un căscat, când ne îndreptam spre culcare. Brady poate să audă cum creşte iarba.

 

Brady, oricum l-ai lua, era tot atât de strălucitor precum nişte nasturi de uniformă.

Acest lucru se vedea în primul rând în chipul său inteligent şi în imobilismul bine stăpânit al trupului său curtenitor. Haina sa sport era mai veche decât el. De cum a intrat în încăpere a fost evident că avea o plăcere deosebită să treacă neobservat. Tânărul său asistent era îmbrăcat tot cu haina sport şi, la fel ca şeful său, avea o eleganţă nonşalantă.

— Se pare c-ai făcut o treabă bună, Barley, spuse Brady vesel, cu accentul său melodios de sud, punându-şi servieta diplomat pe masă. Ţi-a mulţumit cineva până acum? Mă cheamă Brady şi sunt prea bătrân ca să mă prostesc cu pseudonime. El e Skelton. Mulţumesc.

Ne aflam din nou în sala de biliard, dar de data aceasta fără masă şi fără scaunele tari de la şedinţa avută cu Quinn. În schimb, eram instalaţi confortabil, din fericire, în fotolii cu perne moi. Se anunţa furtună. Vestalele lui Randy încinseseră obloanele şi aprinseseră lumina. Pe măsură ce se stârnea vântul, casa începu să vibreze precum sticlele pe o etajeră. Brady îşi deschise servieta diplomat, o bijuterie de pe vremea când mai ştiau cum trebuie făcute. Ca orice profesor universitar, cum era el din când în când, purta o cravată albastră cu picăţele.

— Barley, am citit eu undeva sau visez? Ai cântat pe vremuri la saxofon în orchestra marelui Ray Noble?

— Nici nu-mi dăduseră tuleiele pe vremea aceea, Brady.

— Nu-i aşa că Ray era cel mai adorabil om pe care l-ai cunoscut? Şi ce sunete dumnezeieşti scotea cu orchestra lui, spuse Brady, cum numai cei din sud ştiu s-o facă.

— Ray era un prinţ, zise Barley, fredonând câteva măsuri din Cherokee.

— Păcat că s-a apucat de politică, spuse Brady zâmbind. Tot am încercat să-i spunem să renunţe la prostiile alea, dar el a făcut cum a vrut el. Ai jucat vreodată şah cu el?

— Da, într-adevăr.

— Şi cine-a câştigat?

— Eu, cred. Nu sunt sigur. Da, da, eu.

— Şi eu, spuse Brady zâmbind.

Skelton zâmbi şi el.

Apoi vorbiră despre Londra şi despre zona din Hampstead unde locuia Barley.

— Barley, îmi place nespus de mult colţul ăla. Hampstead reprezintă ideea mea de civilizaţie.

Vorbiră de orchestrele în care a cântat Barley.

— Dumnezeule, nu-mi spune că mai există încă! La vârsta lui nici n-aş mai îndrăzni să cumpăr banane necoapte!

Vorbiră apoi despre politica britanică, iar Brady voia neapărat să ştie ce credea Barley că nu e în regulă cu doamna T.

Barley a avut nevoie de câteva clipe de gândire înainte de a replica. Poate că remarcase avertismentul din privirea lui Ned.

— La naiba, Barley, nu e vina doamnei că n-are adversari pe măsura ei, nu-i aşa?

— Femeia asta e o Roşie nenorocită, bombăni Barley spre îngrijorarea secretă din rândurile englezilor.

Brady nu a râs. A ridicat doar din sprâncene şi a aşteptat la fel ca noi toţi.

— E o dictatură constituţională, continuă Barley revenindu-şi puţin câte puţin. O mie de paşi buni, doi paşi proşti. Dumnezeu să binecuvânteze corporaţiile şi să-i dea naibii pe indivizi!

Părea gata-gata să dezvolte această teză, dar se răzgândi şi, spre marea noastră uşurare, a lăsat-o aşa cum a căzut.

Cu toate acestea, a fost un început destul de uşor şi, după vreo zece minute, Barley trebuie să se fi simţit în largul lui, până în momentul în care Brady ajunse la „această afacere în care te-ai băgat” şi-i propuse lui Barley să povestească totul de la început, cu propriile cuvinte, „insistând asupra acelei întâlniri faţă în faţă pe care voi doi aţi avut-o la Leningrad”.

Barley se conformă şi, cu toate că-mi place să cred că am ascultat cu tot atâta atenţie ca şi Brady, nu am auzit nimic în relatarea lui Barley care să mi se pară contradictoriu sau nemaipomenit de revelator faţă de ceea ce se găsea deja consemnat în dosar.

La prima vedere, nici Brady nu păru să remarce nimic surprinzător pentru că, atunci când Barley termină, Brady îl asigură cu un surâs şi-i spuse:

— Bine, mulţumesc, Barley, rosti el pe un ton de aprobare aparentă. Degetele lui subţiri răsfoiau hărţile. Cel mai rău lucru în spionaj, spun eu întotdeauna, este deruta aşteptării. La fel ca în cazul unui pilot de vânătoare, zise el, selectând o pagină şi privind-o cu atenţie. Stai liniştit acasă şi-ţi mănânci puiul, iar în următoarea clipă eşti speriat de moarte la mai mult de o mie de kilometri pe oră. Apoi te întorci acasă la timp să speli vasele. Se pare că găsise ceea ce căuta. Aşa te-ai simţit şi tu, Barley? Aruncat acolo, la Moscova, fără paraşută?

— Întru câtva, da.

— Umblând de colo-colo şi aşteptând-o pe Katia? Umblând de colo-colo şi aşteptându-l pe Goethe? Se pare că te-ai plimbat o mulţime de colo-colo, după ce tu şi Goethe v-aţi terminat mica voastră confruntare, nu-i aşa?

Lăsându-şi ochelarii pe vârful nasului, Brady studia hârtia înainte de a i-o trece lui Skelton. Ştiam că era o pauză calculată, dar eram totuşi foarte îngrijorat şi cred că şi Ned era speriat, întrucât se uită la Sheriton, apoi privi cu îngrijorare la Barley.

— Potrivit rapoartelor noastre din teren, te-ai despărţit de Goethe în jurul orelor paisprezece treizeci şi trei, ora Leningradului. Ai văzut cumva această fotografie? Arată-i-o, Skelton!

O văzuserăm toţi. Toţi, în afară de Barley. Îi arăta pe cei doi în grădinile de la Smolnîi, după ce-şi luaseră rămas-bun. Goethe se întorsese cu spatele, iar Barley avea încă mâinile întinse către el, după ce se îmbrăţişaseră de despărţire. Ora electronică imprimată pe colţul de sus indica paisprezece treizeci şi trei şi douăzeci de secunde.

— Îţi aminteşti ultimele tale cuvinte? întrebă Brady cu un aer de dulce amintire.

— Am spus că-l voi publica.

— Îţi aminteşti ultimele lui cuvinte către tine?

— Voia să ştie dacă să caute alta fiinţă umană demnă de acest nume.

— Ciudat rămas-bun, remarcă Brady satisfăcut, în timp ce Barley continua să privească fotografia, iar Brady şi Skelton se uitau la Barley.

— Ce ai făcut apoi, Barley?

— M-am întors la Hotel Europa. Am predat materialele astea.

— Pe ce rută ai apucat-o? Ţi-aduci aminte?

— Pe aceeaşi ca la dus. Cu troleibuzul până în oraş, apoi m-am plimbat un pic.

— Ai aşteptat mult troleibuzul? întrebă Brady.

Accentul său de sud, cel puţin pentru urechea mea, evocă mai curând glasul unei mierle, decât un regionalism.

— Nu, după cât mi-aduc aminte.

— Cât de mult?

— Cinci minute, poate mai mult.

Până acum nu-mi aduc aminte de vreun prilej în care Barley să se fi prefăcut că-l lasă memoria.

— Erau mulţi la coadă?

— Nu prea mulţi. Câţiva. Nu i-am numărat.

— Troleibuzul vine la fiecare zece minute. Până în oraş mai faci zece. Ca să ajungi la Europa pe jos, în ritmul tău, zece. Oamenii noştri au cronometrat toate itinerariile posibile. Zece minute reprezintă maximum. Dar, potrivit domnului şi doamnei Henziger, n-ai apărut în camera lor de hotel până la orele cincisprezece şi cincizeci şi cinci. Ceea ce ne lasă cu o gaură destul de mare, Barley. O gaură în timp. Te superi dacă îmi spui cum putem s-o umplem? Nu vreau să cred că te-ai dus să te îmbeţi, nu-i aşa? Aveai asupra ta o marfă foarte preţioasă. Îmi imaginez că voiai să scapi de ea cât se poate de repede.

Barley se plasă acum în defensivă, iar Brady se pare că observase acest lucru, pentru că zâmbetul său cordial de sudist îi transmitea un nou gen de încurajare, care să-l stimuleze să mărturisească.

În ceea ce-l priveşte pe Ned, stătea înţepenit în scaun, cu tălpile picioarelor lipite de podea, cu privirea fixată pe chipul îngrijorat al lui Barley.

Doar Clive şi Sheriton păreau să se fi jurat să nu trădeze nicio emoţie.

— Ce-ai făcut, Barley? întrebă Brady.

— Am umblat creanga, spuse Barley, minţind prost.

— Cu carnetul lui Goethe asupra ta? Cu carnetul pe care l-a încredinţat şi la care ţinea ca la ochii din cap? Ai umblat creanga? Ai ales o a dracului de ciudată după-amiază ca să umbli creanga cincizeci de minute, Barley! Unde te-ai dus?

— Am luat-o înapoi, de-a lungul fluviului, acolo unde fusesem. Paddy îmi spusese să nu mă grăbesc. Să nu mă întorc în grabă la hotel, ci să merg agale.

— Asta-i adevărat, murmură Ned. Acestea au fost instrucţiunile mele, transmise prin intermediul staţiei Moscova.

— Timp de cincizeci de minute? insistă Brady, ignorând intervenţia lui Ned.

— Habar n-am cât a durat. Nu m-am uitat la ceas. Când nu te grăbeşti, nu te grăbeşti.

— Şi nu ţi-a trecut prin minte că, având un casetofon şi baterie în pantaloni, precum şi un carnet plin de informaţii secrete, potenţial nepreţuite, în sacoşă, drumul cel mai scurt între două puncte este linia dreaptă?

Barley devenea primejdios de furios, dar primejdia era pentru el, aşa cum îl putea avertiza expresia de pe chipul lui Ned, mă tem că şi de pe chipul meu.

— N-asculţi ce-ţi spun, nu-i aşa? spuse el cu asprime. Ţi-am spus. Paddy m-a sfătuit să nu mă grăbesc. Aşa m-au învăţat la Londra în cursul acelor antrenamente idioate. Nu te grăbi! Nu te grăbi niciodată când ai ceva asupra ta. E mai bine să faci un efort şi să mergi încet.

Din nou, bravul Ned făcu tot ce se putea.

— Aşa a fost instruit, spuse el.

Îl urmărea pe Barley în timp ce vorbea. Brady îl urmărea şi el pe Barley.

— Aşadar, ai umblat creanga de la staţia de troleibuz până la sediul Comitetului municipal al Partidului Comunist din Smolnîi, ca să nu mai spunem de Comsomol şi de alte sanctuare ale partidului, având asupra ta carnetul lui Goethe în plasă. De ce-ai făcut asta, Barley? Tipii din teren fac câteodată nişte chestii ciudate, nu trebuie să-mi spui tu asta, dar ce ai făcut mi se pare adevărată sinucidere.

— Mă conformam ordinelor, lua-te-ar naiba, Brady! Nu greşeam! De câte ori trebuie să-ţi repet?

În ciuda acestei izbucniri, mi se părea că Barley era prins mai curând într-o dilemă decât într-o minciună. Era prea multă onestitate în izbucnirea sa, prea multă singurătate în ochii lui de animal hăituit. Trebuie să recunoaştem meritul lui Brady de a fi înţeles şi el acest lucru, pentru că n-a dat niciun fel de semne de triumf în faţa amărăciunii lui Barley, preferând să fie prietenos, şi nu să-l aţâţe.

— Vezi, Barley, mai mulţi oameni de pe aici ar avea mari suspiciuni faţă de un interval de timp nejustificat ca acesta, spuse Brady. Unii şi-ar putea închipui că ai stat în biroul sau în maşina cuiva, în timp ce respectivul fotografia carnetul lui Goethe sau îţi dădea instrucţiuni. Ai făcut aşa ceva? Presupun că a venit momentul să ne spui dacă ai făcut-o. Niciodată nu va fi un moment propice, dar acesta nu este cel mai rău.

— Nu.

— Nu, ce? Nu vrei să vorbeşti?

— Nu s-a întâmplat aşa ceva.

— În orice caz, ceva s-a întâmplat. Îţi aminteşti ce-ţi trecea prin minte în timp ce umblai creanga?

— Goethe. Să-l public. Că va demola templul dacă ar fi fost nevoit.

— Care templu? Am putea lăsa metafizica deoparte pentru o clipă?

— Katia. Copiii. Că i-ar antrena în căderea sa dacă ar fi prins. Nu ştiu cine are dreptul să procedeze aşa. Nu reuşesc să înţeleg.

— Aşa că ai umblat creanga şi ai încercat să înţelegi?

Poate că Barley a umblat creanga, poate că nu. Oricum, tăcea din gură.

— N-ar fi fost mai normal să predai carnetul întâi şi să înţelegi problemele tale de etică după aceea? Mă surprinde că mai erai în stare să gândeşti limpede cu chestia aceea care ardea în sacoşa ta. Nu vreau să spun că vreunul dintre noi este foarte logic în astfel de situaţii, dar, chiar după legile nelogicii, cred că te-ai băgat într-o situaţie foarte neplăcută. Cred că ai făcut ceva. Cred că şi tu crezi la fel.

— Am cumpărat o pălărie.

— Ce fel de pălărie?

— O căciulă de blană. O căciulă de damă.

— Pentru cine?

— Pentru Miss Coad.

— O iubită de a ta?

— E menajeră la casa conspirativă din Knightsbridge, interveni Ned înainte ca Barley să poată răspunde.

— Unde ai cumpărat-o?

— În drumul dintre staţia de tramvai şi hotel. Nu ştiu unde. Un magazin.

— Atâta tot?

— Doar o căciulă. O singură căciulă.

— Cât timp ţi-a luat?

— Am stat la coadă.

— Cât a durat?

— Nu ştiu.

— Ce ai mai făcut?

— Nimic. Am cumpărat o căciulă.

— Minţi, Barley! Nu grav, dar mai mult ca sigur minţi. Ce ai mai făcut?

— I-am telefonat.

— Lui Miss Coad?

— Katiei.

— De unde?

— De la poştă.

— De la care?

Ned duse o mână la frunte, ca şi cum ar fi vrut să-şi apere ochii de soare. Dar furtuna bătea din plin şi, dincolo de ferestre, atât oceanul, cât şi cerul erau negre.

— Nu ştiu. Una mare. Avea cabine telefonice sub un fel de galerie de fier.

— I-ai telefonat la birou sau acasă?

— La birou. Era în timpul programului.

— De ce n-am auzit lucrurile astea pe înregistrare?

— Am închis aparatul.

— Care a fost scopul apelului tău?

— Voiam să mă asigur că e în regulă.

— Şi cum ai aflat?

— Am spus alo. Ea a spus alo. I-am spus că mă găseam la Leningrad. Că am întâlnit persoana. Că treaba mergea bine. Oricine ar fi ascultat, ar fi crezut că mă refer la Henziger. Dar Katia ştia că mă refer la Goethe.

— Mi se pare foarte logic, spuse Brady zâmbind indulgent.

— Mi-am luat la revedere până la viitorul târg de carte de la Moscova şi i-am spus să aibă grijă de ea. A spus că aşa va face. Va avea grija de ea, vreau să spun. La revedere.

— Altceva?

— I-am spus să distrugă volumele din Jane Austen pe care i le adusesem. Am pretextat că era o ediţie greşită, că o să-i aduc altele.

— De ce ai făcut asta?

— Volumele conţineau întrebări pentru Goethe inserate în text. Erau duplicatele întrebărilor din volumul broşat pe care el n-a vrut să-l ia de la mine. Pentru cazul în care îl contacta ea, şi nu eu. Reprezenta un pericol pentru ea. Întrucât Goethe nu avea de gând să răspundă la aceste întrebări, nu voiam ca aceste volume să rămână la ea acasă.

În încăpere nu mişca nimic. Nu se auzea decât vântul venind dinspre ocean, făcând să scârţâie geamurile şi să crape copertina.

— Cât a durat convorbirea ta cu Katia, Barley?

— Nu ştiu.

— Cât te-a costat?

— Nu ştiu. Am plătit la ghişeu. Două ruble şi ceva. Am vorbit o mulţime despre târgul de carte. A vorbit şi ea despre târg. Doream s-o ascult.

De data aceasta, a fost rândul lui Brady să tacă din gură.

— Aveam senzaţia că, atâta timp cât vorbeam, viaţa era normală. Katia era în regulă.

Brady nu se grăbi. Apoi, împotriva tuturor aşteptărilor noastre, puse punct.

— Deci, conversaţie banală, sugeră el în timp ce-şi aranja lucrurile în servieta lui de fată mare.

— Aşa este, aprobă Barley, o conversaţie absolut banală. Tranca-fleanca.

— Ca între vechi cunoştinţe, sugeră Brady, în timp ce-şi închidea servieta. Mulţumesc Barley. Te admir!

Ne aflam acum în salonul imens. Brady stătea în mijlocul nostru. Barley plecase.

— Lasă-l în plata Domnului, Clive, îl sfătui Brady, păstrând o notă de curtoazie în glas. E un aiurit. E nesigur şi gândeşte mult prea mult. Bluebird face nişte valuri pe care nici măcar nu vi le puteţi închipuiţi. Lobby-iştii sunt pe picior de război, generalii Aerului dau în clocot, Apărarea spune că Barley va trăda Prăvălia, Pentagonul acuză Agenţia că pasează marfă proastă. Singura voastră speranţă e să-l daţi afară şi să luaţi un profesionist, unul de-al nostru.

— Bluebird nu va fi de acord să trateze cu un profesionist, spuse Ned.

Am auzit cum îi clocoteşte furia în glas şi ştiam că era pe punctul de a da pe dinafară. Skelton a avut şi el o propunere. Era pentru prima oară că îl auzeam vorbind şi a trebuit să-mi ciulesc urechea să-i prind accentele cultivate de universitar.

— Mi se rupe de Bluebird, spuse el. Bluebird n-are niciun drept să dea ordine. E un trădător, un nebun, mânat de un complex de culpabilitate şi cine ştie de ce altceva. Puneţi-i picioarele pe jăratic. Spuneţi-i că, dacă încetează să ne mai dea mâna, îl vom vinde alor lui şi, odată cu el, şi fata.

— Dacă Goethe e cuminte, va trage lozul cel mare. Voi avea eu grijă, promise Brady. Un milion nu-i nicio problemă. Zece milioane sunt şi mai bune. Dacă-l sperii destul şi-l plăteşti destul, s-ar putea ca dinozaurii să creadă că e-n regulă. Russell, transmite dragostea mea tuturor. Clive, a fost o plăcere. Harry. Ned.

Cu Skelton alături, se îndreptă către uşă. Ned însă nu spusese la revedere. Nu ridicase vocea, nu dăduse cu pumnul în masă, dar nici nu şi-a reţinut fulgerele din ochi sau furia surdă din cuvinte.

— Brady!

— Vrei să spui ceva, Ned?

— Bluebird nu se va lăsa intimidat, nici de ei, nici de voi. Şantajul arată bine din sala de planificare a operaţiilor, dar nu va merge pe teren. Ascultă înregistrările, dacă nu mă crezi. Bluebird aspiră la martiriu, iar martirii nu pot fi ameninţaţi.

— Şi atunci ce sa le fac, Ned?

— Te-a minţit Barley?

— Nu peste măsură.

— Este un tip în regulă. Este un caz în regulă. Mai ştii ce înseamnă în regulă? În timp ce mintea ta sucită caută nod în papură, Bluebird merge direct la ţintă şi l-a ales pe Barley drept coechipier. Barley e unica noastră şansă.

— E îndrăgostit de fată, obiectă Brady. E un om complicat. E nesigur.

— E îndrăgostit de sute de fete. Cere de nevastă pe oricare fată pe care o întâlneşte. Aşa e el. Nu. Barley gândeşte prea mult! Voi gândiţi prea mult!

Brady păru interesat. Nu de propriile convingeri, dacă avea, ci de cele ale lui Ned.

— Am văzut tot felul de tipi defilând în această meserie, continuă Ned, şi tu la fel. Unele cazuri nu sunt în regulă niciodată, chiar şi atunci când sunt rezolvate. Cazul de faţă a fost în regulă din prima zi, şi dacă cineva încearcă să-l abată de la cursul său normal, aceia suntem noi.

Nu-l auzisem niciodată pe Ned vorbind cu atâta patimă. Nici Sheriton, care rămăsese ţintuit. Poate acesta este motivul pentru care Clive se simţi obligat să intervină cu un zgomotos cuplet de adio în cel mai pur stil funcţionăresc.

— Ei bine, cred că avem o mulţime de lucruri la care să ne gândim aici, Brady. Russell, trebuie să discutăm treaba asta. Poate găsim o cale de mijloc. Cred că există. De ce nu facem nişte sondaje? S-o luăm puţin la puricat, s-o luăm de la început bucată cu bucată.

Nimeni n-a părăsit încăperea. Brady, în ciuda tuturor platitudinilor introductive ale lui Clive, rămăsese exact acolo unde era şi am observat pe chipul său o amabilitate neprefăcută, ce scotea la iveală omul adevărat de sub masca sa.

— Ned, nimeni nu ne-a angajat pentru a ne iubi aproapele. Nu pentru acest motiv ne ţin pe noi, spionii, pe pământ. Ştiam acest lucru când ne-am înrolat. Zâmbi. Dacă scopul jocului este de a face dovadă de decenţă, tu ai fi cel de la comandă, Ned, în locul directorului adjunct Clive, aici de faţă.

Clive nu păru prea încântat de această idee, dar asta nu l-a împiedicat să-l însoţească pe Brady până la jeepul acestuia.

Pentru o clipă am crezut că am rămas singur cu Ned şi cu Sheriton, până când l-am văzut pe Randy, gazda noastră, în pragul uşii, stupefiat, nevenindu-i să creadă.

— Ăsta a fost marele Brady? întrebă el cu răsuflarea tăiată. Marele Brady, căruia îi place totul?

— Nu domnule, a fost Greta Garbo, spuse Sheriton. Cară-te, Randy! Te rog!

 

Ar trebui acum să vă descriu momentele armonioase petrecute de Barley cu tinerii asistenţi ai lui Sheriton, care l-au escortat până la plajă, unde s-au plimbat, au glumit şi au scos harta Leningradului şi, cu chiu, cu vai, au reuşit să repereze magazinul unde a fost cumpărată căciula de blană a lui Miss Coad. Au stabilit cum a plătit, ce s-a întâmplat cu chitanţa, dacă a existat aşa ceva, l-au întrebat dacă o declarase la vama din Gatwick şi au localizat oficiul poştal de unde trebuie că a telefonat.

Ar trebui să vă descriu şi orele de destindere petrecute de Ned şi de mine, serile în jurul casei plutitoare a lui Barley, căutând modalităţi de a-l scoate din starea de introspecţie, dar negăsind niciuna.

Pentru ca îndepărtarea lui Barley de noi – am înţeles de atunci – nu încetase din momentul în care a acceptat să se supună interogatoriilor. Devenise un pelerin solitar. Unde mergea? De unde venea? La cine se ducea?

A venit şi ziua – o adevărată vreme de paradis, cred că era o joi – când micul avion ni i-a adus, de la aeroportul Logan, pe Merv şi pe Stanley tocmai la timp pentru a-şi lua micul dejun preferat: clătite, şuncă şi sirop de arţar.

Bucătarul lui Randy le cunoştea bine gusturile.

 

Erau nişte tipi greoi, binevoitori, cu feţe ca piatra ponce şi cu nişte mâini ca lopeţile. Arătau ca un duo de vodevil cu pălăriile lor mari şi negre de fetru, târând după ei o valiză de comis-voiajori, de care nu s-au despărţit nici măcar cât au mâncat şi pe care au pus-o mai târziu cu precauţie pe podeaua roşie a sălii de biliard. Din cauza profesiei aveau nişte feţe inexpresive, dar făceau parte din acea categorie de oameni pe care Serviciul îi place cel mai mult: direcţi, loiali, infanterişti necomplicaţi, cu o treabă de făcut şi copii de hrănit, care-şi iubeau ţara fără să facă din asta un caz.

Părul lui Merv era atât de scurt încât semăna cu o oaie proaspăt tunsă. Stanley avea picioarele crăcănate şi purta o insignă la rever.

— Poţi să fii Isus Hristos, domnule Brown, sau o simplă dactilografă care câştigă 1.500 de dolari pe lună, spusese Sheriton când ne aflam lângă casa plutitoare a lui Barley, încercând să-l facem să accepte. E vrăjitorie, e alchimie, e spiritism, e ghicitul în frunze de ceai… Şi dacă nu mergi până la capăt eşti mort.

Clive interveni. Clive putea să găsească întotdeauna un argument valabil.

— Dacă nu are nimic de ascuns, de ce să-l deranjeze? spuse el. E versiunea americană privind angajamentul de respectare a Legii secretului de stat.

— Ned ce zice? întrebă Barley. Nu mai era Nedsky, era Ned.

Nu voi uita niciodată tonul de înfrângere din răspunsul şi din ochii lui Ned. Interogatoriul la care-l supusese Brady pe Barley îi zdruncinase încrederea în el însuşi şi în agentul său.

— Tu hotărăşti, Barley, spuse Ned stânjenit, continuând apoi ca pentru sine: O hotărâre scârboasă, dacă vrei să-mi ştii părerea.

Barley se întoarse către mine, aşa cum făcuse şi înainte, când îl întrebasem prima oară dacă vrea să se supună interogatoriului americanilor.

— Harry? Ce să fac?

De ce insista oare să afle părerea mea? Era nedrept. Presupun că arătam tot atât de stânjenit ca şi Ned. Mai mult ca sigur că aşa mă simţeam, cu toate că am reuşit să ridic nepăsător din umeri.

— Ori le faci plăcerea şi intri în joc, ori le spui să se ducă dracului. Depinde de tine, i-am replicat eu, cam tot aşa cum făcusem prima oară.

Eternul răspuns al avocatului.

Barley se cufundă din nou în tăcere. Nehotărârea făcea loc, încet-încet, resemnării. Se îndepărtase de noi, privind departe, la nemărginirea oceanului.

— Ei bine, să sperăm că nu mă prind spunându-le adevărul, zise el.

Se ridică apoi în picioare, îşi destinse mâinile şi umerii, în timp ce noi, ceilalţi, ne făceam pe ascuns semne din cap şi din priviri, ca nişte majordomi care au înţeles că stăpânul şi-a dat acordul.

 

În munca lor, Merv şi Stanley făceau dovadă de sprinteneală respectuoasă a călăului. Aduseseră probabil scaunul cu ei sau poate că pe insulă se afla permanent unul la dispoziţia lor, un tron de lemn, cu spătar drept, cu braţul din stânga sculptat. Merv l-a plasat în apropierea prizei, în timp ce Stanley îi vorbea lui Barley pe un ton de bunic.

— Domnule Brown, nu vă aflaţi într-o situaţie în care să vă aşteptaţi la ostilitate. Dorim să nu fiţi deranjat de relaţia cu cei care vă pun întrebări. Examinatorul dumneavoastră nu este un duşman, ci un funcţionar imparţial. Maşina face toată treaba. Vă rog să aveţi amabilitatea să vă scoateţi haina. Nu e nevoie să vă suflecaţi mânecile sau să vă desfaceţi nasturii de la cămaşă. Mulţumesc. Aşa, da, relaxaţi-vă.

Între timp, cu o mare delicateţe, Merv îi prinse un manşon de tensiometru pe braţul stâng şi-l puse în contact cu artera humerală. Umflă manşonul până ce manometrul indică 50 mm, iar Stanley, cu devoţiunea unui antrenor de box, potrivi un tub cauciucat, de grosimea unui deget, în jurul toracelui lui Barley, având grijă să evite sfârcurile, ca nu cumva să le irite, îi puse apoi un al doilea tub de-a latul abdomenului, iar Merv îi strecură câte un electrod pe degetul mijlociu şi pe degetul inelar ale mâinii stângi pentru a înregistra reflexele psiho-galvanice şi variaţiile de temperatură ale pielii, parametri asupra cărora subiectul, dacă are conştiinţă, nu are niciun fel de control sau cel puţin aşa susţin convertiţii. Îl rugasem pe Stanley, ca o rudă care se informează de la chirurg asupra detaliilor operaţiei la care va fi supusă o fiinţă dragă, să-mi explice aceste lucruri înainte de şedinţă. „Harry, unii experţi în detectarea de minciuni folosesc şi o banderolă suplimentară în jurul capului, ca pentru o encefalogramă.” Dar nu Stanley. Altor poligrafi le plăcea să se răstească la subiecţi şi să-i înfurie. Dar nu Stanley. Stanley considera că întrebările acuzatoare îi perturbau pe o mulţime de subiecţi, fie că erau sau nu vinovaţi.

— Domnule Brown, vă rugăm să nu faceţi niciun fel de gest, rapid sau lent, spuse Merv. Cel mai mic gest riscă să provoace o gravă perturbare pe traseu, ceea ce ne va obliga să refacem testul şi să repetăm întrebările. Vă mulţumesc! În primul rând, vrem să stabilim norma. Prin normă înţeleg nivelul vocii şi nivelul reacţiei fizice. Imaginaţi-vă un seismograf: dumneavoastră sunteţi scoarţa terestră, iar noi vom înregistra perturbaţiile pe care le provocaţi. Mulţumesc, domnule. Vă rog să răspundeţi doar cu da şi nu. Spuneţi întotdeauna adevărul. Facem o pauză la fiecare opt întrebări, pentru a micşora presiunea manşonului, ca să nu vă jeneze. În timp ce această presiune este micşorată, ne vom angaja într-o conversaţie normală, dar fără umor, vă rog, fără excitaţii neavenite de niciun fel. Numele dumneavoastră este Brown?

— Nu.

— Purtaţi alt nume decât cel pe care îl folosiţi?

— Da.

— Sunteţi englez, domnule Brown?

— Da.

— Aţi venit cu avionul aici, domnule Brown?

— Da.

— Aţi venit cu vaporul, domnule Brown?

— Nu.

— Aţi răspuns sincer la întrebările mele de până acum, domnule Brown?

— Da.

— Intenţionaţi să răspundeţi la întrebările mele cu sinceritate până la sfârşitul testului, domnule Brown?

— Da.

— Mulţumesc, spuse Merv cu un zâmbet amabil, în timp ce Stanley dezumfla manşonul. Acestea au fost ceea ce numim noi întrebări irelevante. Căsătorit?

— Nu, în momentul de faţă.

— Copii?

— Doi, de fapt.

— Băieţi sau fete?

— O fată şi un băiat.

— Înţelept om. Sunteţi gata? Începu să pompeze aer din nou în manşon. Trecem la întrebările relevante. Destindeţi-vă. Aşa. E foarte bine.

În valiza deschisă, patru gheare metalice spectrale îşi trasau liniile mov pe hârtie milimetrică, în timp ce patru ace negre oscilau pe cadranele respective. Merv luase un chestionar şi se instalase la o măsuţă de lângă Barley. Nici chiar Russell Sheriton nu avusese acces la întrebările pregătite de echipa de inchizitori fără chip de la Langley. Trebuia evitată orice interferenţă a bieţilor muritori care-l înconjurau pe Barley şi care risca să afecteze puterile misterioase ale cutiei.

Merv vorbea pe un ton absolut neutru. Sunt sigur că se mândrea cu imparţialitatea vocii sale. El reprezenta Marşul Timpului. Era centrul de control de la Houston.

— Sunt angajat cu bună ştiinţă într-o conspiraţie vizând furnizarea de informaţii false serviciilor secrete ale Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii. Da, sunt angajat. Nu, nu sunt angajat.

— Nu.

— Ţelul meu îl reprezintă promovarea păcii între naţiuni. Da sau nu?

— Nu.

— Operez în coliziune cu serviciile de informaţii sovietice.

— Nu.

— Sunt mândru de misiunea mea în numele comunismului internaţional.

— Nu.

— Operez în coliziune cu Niki Landau.

— Nu.

— Niki Landau este iubitul meu.

— Nu.

— A fost iubitul meu.

— Nu.

— Sunt homosexual.

— Nu.

O pauză, în timpul căreia Stanley dezumflă manşonul.

— Cum vă simţiţi, domnule Brown? Nu e prea dureros?

„Niciodată nu e destul de dureros, bătrâne. Îmi place să sufăr.”

Am observat că evitam să-l privim în timpul acestor pauze. Ne uitam la podea, la mâinile noastre ori la copacii îndoiţi de vânt de dincolo de fereastră. Era rândul lui Stanley. Vocea sa era mai intimă, păstrându-şi totuşi aceeaşi platitudine mecanică.

— Operez în coliziune cu numita Katia Orlova şi cu amantul acesteia.

— Nu.

— Bărbatul căruia îi spun Goethe este agent al Serviciilor de Informaţii sovietice.

— Nu.

— Materialele care mi le-a transmis au fost pregătite de Serviciile de Informaţii sovietice.

— Nu.

— Sunt victima unei capcane sexuale.

— Nu.

— Sunt şantajat.

— Nu.

— Se fac presiuni asupra mea.

— Da.

— De către sovietici?

— Nu.

— Sunt ameninţat cu ruina financiară dacă nu colaborez cu sovieticii.

— Nu.

O nouă pauză. Runda a treia. Rândul lui Merv.

— Am minţit când am spus că i-am telefonat Katiei Orlova de la Leningrad.

— Nu.

— De la Leningrad l-am chemat pe ofiţerul meu de caz sovietic şi i-am spus despre discuţia cu Goethe.

— Nu.

— Sunt amantul Katiei Orlova.

— Nu.

— Am fost cândva amantul Katiei Orlova.

— Nu.

— Sunt şantajat din cauza relaţiei mele cu Katia Orlova.

— Nu.

— Am spus adevărul pe tot parcursul acestui interogatoriu.

— Da.

— Sunt un duşman al Statelor Unite ale Americii.

— Nu.

— Scopul meu este să subminez starea de pregătire militară a Statelor Unite ale Americii.

— Te superi dacă îmi mai pui încă o data această întrebare, bătrâne?

— O clipă, interveni Merv.

Stanley opri imediat aparatul pentru a-l lăsa pe Merv să facă un semn cu creionul pe hârtia milimetrică.

— Nu întrerupeţi ritmul, vă rog, domnule Brown. Unii subiecţi fac acest lucru deliberat pentru a eluda o întrebare care nu le convine.

Runda a patra şi din nou rândul lui Stanley. Întrebările au fost reluate cu aceeaşi monotonie şi era clar că nu se vor opri până când nu vor ajunge la cele mai joase niveluri ale vulgarităţii. „Nu”-urile lui Barley se înlănţuiau într-un ritm lipsit de viaţă, cu o pasivitate zeflemitoare. Stătea aşezat exact aşa cum îl plasaseră. Nu-l văzusem niciodată stând atât de mult timp imobil.

Făcuseră o nouă pauză, dar Barley nu se mai relaxa între runde. Imobilismul său devenise insuportabil. Cu bărbia ridicată, cu ochii închişi, părea să zâmbească, doar Dumnezeu ştie de ce. Câteodată spunea „nu” înainte de sfârşitul propoziţiei. Alteori, aştepta atât de mult, încât cei doi făceau o pauză şi-şi ridicau privirile unul de pe cadrane, celălalt de pe hârtii, cu temerea torţionarului că şi-ar fi putut chinui prea mult victima. Până când apărea în sfârşit acel „nu”, nici mai tare, nici mai încet, ca o scrisoare întârziată de poştă.

De unde-i venea stoicismul? „Nu”, „nu”, la tot. De ce stătea acolo ca un om care se pregătea pentru mizeriile vârstei rostind doar un umil „nu”? Ce semnifica această supunere? Nu, da, nu, nu. Până la ora prânzului, când l-au deconectat de la aparat.

Dar, într-o altă parte a capului meu, cred ca ştiam răspunsul, chiar dacă nu puteam să-l exprim prin cuvinte: realitatea sa se mutase într-o altă lume.

 

A spiona înseamnă a aştepta.

Am fost nevoiţi să aşteptăm trei zile şi se mai pot număra încă aceste ore în firele mele de păr alb. Ne-am despărţit în funcţie de importanţa rangului: Sheriton pleca la Langley cu Bob şi cu Clive; Ned rămânea pe Insulă cu agentul său, iar Palfrey rămânea cu ei pentru a fi la dispoziţia acestora, cu toate că reprezenta un mister pentru mine de ce eram ţinut la îndemână. Uram pe atunci Insula şi îi suspectam şi pe Ned, şi pe Barley de acelaşi sentiment, cu toate că nu m-am putut apropia de Ned mai mult ca de Barley. Devenise foarte distant şi pe moment îşi pierduse umorul. Ceva îl atinsese în orgoliul lui.

Aşa că aşteptam. Jucam şah neatenţi, arareori terminând o partidă. Îl ascultam pe Randy vorbind despre iahtul său. Pândeam telefonul să sune. Ascultam ţipătul păsărilor şi pulsul mării.

Au fost ore nebune. Excentricitatea acestui loc izolat, cu cerul său tulbure, cu furtunile sale şi peticele de pământ de o frumuseţe idilică le făceau şi mai nebune. „O negură de fortăreaţă”, cum îi spunea Randy, ne învăluia, transmiţându-ne teama iraţională că nu vom părăsi niciodată Insula. Ceaţa s-a risipit, dar noi ne aflam tot acolo. Intimitatea împărtăşită ar fi trebuit să ne apropie unii de alţii, dar Ned şi Barley se retrăseseră fiecare în regatul său, Ned în camera sa, iar Barley în mijlocul naturii. Ploaia cădea deasupra Insulei ca un foc susţinut de mitralieră şi, uitându-mă pe fereastra şiroind de apă, îl zăream pe Barley umblând de colo-colo pe faleză, într-o manta de ploaie, ridicând genunchii sus, ca şi cum l-ar fi deranjat pantofii. Altă dată l-am zărit jucând crichet pe plajă cu Edgar, gardianul, folosind o minge de tenis şi o bucată de lemn adusă de apele oceanului. În momentele însorite, purta o caschetă veche, albastră, de lup de mare, descoperită într-un cufăr de marinar din camera sa. Chipul îi era întunecat şi avea privirea aţintită spre colonii necucerite încă. Într-o zi, Edgar apăru cu un câine bătrân, galben, găsit cine ştie unde, pe care l-au făcut să alerge de la unul la altul. Într-o altă zi, o regată organizată în larg oferea spectacolul unui semicerc de iahturi albe ce arătau ca nişte dinţi minusculi. Barley nu contenea să le privească, părând încântat de acest carnaval, în timp ce Edgar stătea deoparte urmărindu-l pe Barley.

Are şi el o Hannah. Probabil se gândeşte la ea, mi-am zis eu. Aşteaptă ca viaţa să-i ofere prilejul unei opţiuni. De abia mult mai târziu am înţeles că anumiţi oameni nu-şi iau deciziile neapărat în acest mod.

Ultima mea imagine despre Insulă are distorsiunile convenabile ale unui vis. Vorbisem cu Clive la telefon doar de două ori, ceea ce pentru el echivala cu o cvasidispariţie. O dată dorea să ştie „cum rezistă prietenii tăi” şi am înţeles de la Ned că-i pusese şi lui aceeaşi întrebare. Altă dată, a dorit să ştie ce măsuri compensatorii prevăzusem pentru Barley, inclusiv în privinţa subscriilor destinate editurii sale, şi dacă banii respectivi aveau să provină din fondurile noastre sau sub forma unor fonduri suplimentare. Aveam asupra mea câteva note care mi-au permis să-l informez.

Era miezul zilei, iar The New York Times şi Washington Post aterizaseră pe masa din verandă. Eram aplecat asupra lor, când l-am auzit pe Randy urlându-le gardienilor să-l aducă pe Ned la telefon. Întorcându-mă, l-am văzut pe Ned venind dinspre grădină, traversând cu paşi mari vestibulul şi intrând în sala de comunicaţii. Ridicând ochii, peste el, către palierul etajului întâi, am văzut silueta imobilă a lui Barley. Acolo se aflau nişte etajere vechi cu hârtii, şi în dimineaţa aceea îl convinsese pe Randy să le descuie ca să le răsfoiască.

Stătea în picioare, cu spatele întors şi cu o carte atârnându-i de una din mâinile lui lungi, cu privirea pierdută, prin fereastra semicirculară, peste straturile de hortensii, departe către Atlantic. Avea picioarele depărtate şi cealaltă mână ridicată, aşa cum obişnuia adeseori să facă, undeva pe lângă capul său, ca şi cum ar fi vrut să se eschiveze de o lovitură. Cred că auzise tot ceea ce se întâmplase, urletele lui Randy, paşii grăbiţi ai lui Ned prin hol, urmaţi de zgomotul uşii trântite de la sala de comunicaţii. Podeaua de la parter este acoperită cu gresie, iar paşii se aud în casa scărilor ca nişte clopote stridente de biserică. I-am putut auzi şi când Ned a ieşit din sala de comunicaţii. A făcut câţiva paşi şi s-a oprit.

— Harry! Unde e Barley?

— Aici, sus, spuse Barley liniştit, peste balustradă.

— Ţi-au dat undă verde! îi strigă Ned jubilând ca un şcolar, îşi cer scuze. Am vorbit cu Bob, am vorbit cu Clive, am vorbit cu Haggarty. Goethe reprezintă lovitura cea mai mare de ani de zile. Oficial. Merg pe mâna lui sută la sută. Nu vor mai reveni asupra hotărârii. Le-ai învins maşinăria!

Obişnuit cu momentele de absenţă ale lui Barley, Ned n-ar fi trebuit să fie surprins de totala lipsă de reacţie din partea lui. Privirea lui Barley rămăsese fixată asupra Atlanticului. Credea că văzuse o bărcuţă scufundându-se. Tuturor li se părea aşa. Dacă scrutezi oceanul în largul coastelor statului Maine, peste tot vezi ba o barcă cu pânze, ba o cocă de navă, ba capul minuscul sau mâna unui naufragiat scufundându-se în valurile oceanului pentru a nu mai apărea niciodată. Îţi trebuie oarece timp ca să-ţi dai seama că, de fapt, nu este vorba decât de vulturi pescari sau de cormorani plonjând în căutarea prăzii.

Dar Ned, emoţionat la culme, se simţi rănit de această indiferenţă. Era unul dintre acele rare momente ale lui, când profesionistul lasă garda jos şi permite să se vadă slăbiciunile omului dindărătul măştii.

— Te întorci la Moscova, Barley! Asta voiai, nu-i aşa? Să duci operaţiunea la bun sfârşit.

Conştient că a rănit sentimentele lui Ned, Barley se întoarse în cele din urmă către acesta, pentru a-l putea vedea zâmbind.

— Da, bătrâne, desigur. Exact asta voiam.

Randy îmi făcea semn cu degetul să mă duc la rândul meu în sala de comunicaţii.

— Tu eşti, Palfrey?

— Eu sunt.

— Langley preia întreaga operaţiune, spuse Clive, ca şi cum venea în completarea veştii celei mari. Au clasificat-o drept prioritate absolută. Nu există ceva mai sus, adăugă el înfrânându-şi entuziasmul.

— A, bine. Felicitări, îi spusei eu.

Îndepărtând receptorul de ureche, mă uit la el fără să-mi vină să cred, în timp ce Clive continua să-şi reverse şuvoiul de vorbe ca un robinet pe care nimic nu-l poate închide.

— Vreau să redactezi imediat protocolul unui acord şi clauzele exhaustive ale unui angajament acoperind toate situaţiile obişnuite. Ne mănâncă din palmă, aşa că aştept multă fermitate din partea ta. Ferm, dar drept. Avem de-a face cu oameni foarte realişti, Palfrey. Duri.

Şi tot aşa mai departe. Langley urmează să-i asigure lui Barley pensia şi reîncadrarea după trecerea în rezervă, în schimbul întregului control operaţional. Langley va controla sursa, împreună cu noi, pe baze de egalitate, dar va avea un vot preponderent în caz de litigiu.

— Pregătesc o lungă listă de cumpărături, Palfrey. Marele şlem. O vor supune Departamentului de Stat, Departamentului Apărării, Pentagonului şi organismelor ştiinţifice. Vor fi dezbătute cele mai mari probleme ale actualităţii şi redatate pentru ca Bluebird să dea răspunsurile. Ei ştiu riscurile, dar nu-i opreşte nimic. Cine nu riscă, nu câştigă. Acesta e raţionamentul lor. Curajos din partea lor.

Clive îşi reluă vocea sa de dispecer. A triumfat, în sfârşit. În marea carte ofensiv-defensivă nimic nu există în vacuum, explică el cu un aer superior, citând, nu am niciun dubiu, pe cineva care îi spusese acest lucru cu o oră înainte. Este vorba despre o armonizare perfectă. Fiecare întrebare este tot atât de importantă ca şi răspunsul. Ei ştiu acest lucru. Îl văd clar. Ei nu pot face compliment mai mare sursei decât pregătindu-i un chestionar exhaustiv. E un lucru pe care nu l-au făcut de mulţi, foarte mulţi ani. Nu are precedent, cel puţin nu are un precedent recent.

— Ned ştie? l-am întrebat eu în momentul în care am putut să strecor o vorbă.

— N-are cum să ştie. Niciunul n-are cum să ştie. Vorbim de cele mai stricte secrete în materie de apărare.

— Vreau să spun, ştie că le-ai făcut cadou agentul său?

— Vreau să vii imediat la Langley şi să stabileşti condiţiile cu omologii tăi americani. Randy îţi va organiza transportul. Palfrey?

— Ştie? am repetat eu.

Clive se refugie într-una din lungile sale tăceri telefonice, în care se presupune că te gândeşti la toate modalităţile în care ai putut greşi.

— Ned va fi pus la curent de îndată ce se va întoarce la Londra. Mulţumesc. Acest lucra se va întâmpla foarte curând. Până atunci, contez pe discreţia ta. Rolul Casei Rusia va fi respectat. Sheriton acordă toată importanţa posibilă acestei colaborări. S-ar putea chiar să fie lărgită, pe baze permanente. Ned ar trebui să fie recunoscător.

 

Mai mult decât oriunde, ştirea a fost primită cu entuziasm de către presa de specialitate britanică. „Căsătorie cu viitorul”, anunţa Book News după câteva săptămâni, într-un articol dedicat Târgului de carte de la Moscova.

 

Mult cântată logodnă dintre Abercrombie & Blair din Norfolk Street, Strand şi Potomac Traders Inc. din Boston, Massachusetts este acum oficială. Antreprenorul de o sută de kilograme, Jack Henziger, a făcut să se încline balanţa în favoarea lui Barley Scott Blair de la Abercrombie & Blair, adăugându-i o societate pe acţiuni, Potomac & Blair, care plănuieşte o mare ofensivă pe pieţele ce se dezvoltă rapid în ţările blocului răsăritean. „Este o vitrină către mâine”, declară încrezător Henziger. Înainte, către Târgul de carte de la Moscova!

 

Comunicatul de presă era însoţit de o fotografie emoţionantă a lui Barley şi a lui Jack Henziger strângându-şi mâinile deasupra unui vas cu flori. Fotografia a fost făcută de către fotograful Serviciului în casa conspirativă din Knightsbridge. Decoraţiunea florală îi aparţinea domnişoarei Coad.

 

M-am întâlnit cu Hannah a doua zi după reîntoarcerea mea de pe Insulă, gândindu-mă că vom face dragoste. Mi s-a părut înaltă şi radioasă, aşa cum arăta întotdeauna când n-o văd un timp îndelungat. Era joi şi îşi ducea fiul, Giles, în vârstă de paisprezece ani, la un şarlatan de medic consultant din spatele străzii Harley. N-am avut niciodată cine ştie ce simpatie pentru Giles, fără doar şi poate pentru că a fost conceput în semn de ripostă, mult prea curând după ce am expediat-o pe Hannah înapoi la Derek. Stăteam în obişnuita noastră cafenea în faţa unei ceşti de ceai de nebăut, aşteptând ca Giles să iasă de la consultaţie. Hannah fuma, lucru pe care-l detest. Dar o doream, iar ea ştia.

— Pe unde ai fost în America? spuse ea ca şi cum ar fi avut vreo importanţă.

— Habar n-am. Pe o insulă plină de vulturi pescari şi de vreme urâtă.

— Pariez că nu erau vulturi adevăraţi.

— Ba da. Sunt un lucru obişnuit acolo.

Am citit în ochii ei înfierbântaţi că mă dorea şi ea.

— Oricum, trebuie să-l duc pe Giles acasă, spuse, atunci când ne citiserăm suficient gândurile.

— Urcă-l într-un taxi, i-am sugerat eu.

Dar în momentul acela redevenisem deja adversari, iar clipa de graţie murise.