Evenimentele din următoarele trei zile au fost ulterior examinate în cel mai mic detaliu, precum epava unui avion prăbuşit, căutându-se defecţiuni tehnice, dar nu aveau să se găsească decât foarte puţine.
După izbucnirea de la aeroport, Barley intră într-o fază luminoasă. Pe drumul făcut cu maşina, îşi zâmbea o mulţime şi saluta cu gesturi de timidă afecţiune locurile cunoscute. Fu chiar cuprins de un acces de strănutat.
Îndată ce-am ajuns la casa din Knightsbridge, unde Ned voia cu tot dinadinsul ca Barley să petreacă noaptea, înainte de a se reîntoarce în propriul apartament, acesta îşi lăsă din mână bagajele în hol, o cuprinse în braţe pe Miss Coad şi, declarându-i dragoste eternă, îi dărui o superbă căciulă de blană de linx, pe care nimeni, nici chiar Wicklow, nu-şi reamintea mai târziu să-l fi văzut cumpărând-o.
M-am retras imediat. Clive mă convocase la Etajul XII, pentru ceea ce el a numit „o discuţie crucială”, cu toate că s-a dovedit că nu voia decât să mă sondeze. Era Scott Blair nervos? Era plin de el? Cum era, Palfrey? Johnny era de faţă, asculta, dar de abia dacă a scos o vorbă. A spus doar că Bob fusese rechemat la Langley pentru consultări. Le-am spus ceea ce-am văzut, nici mai puţin şi, desigur, nici mai mult. Ambii au fost nedumeriţi de lacrimile vărsate de Barley.
— Vrei să spui că are de gând să se întoarcă? spuse Clive.
În aceeaşi seară, Ned a luat masa cu Barley. Nu era încă vorba despre interogatoriu. Pur şi simplu, voia să-l facă să se destindă. Înregistrarea pe bandă indica variaţii în starea de spirit şi o voce mai ascuţită ca de obicei. În momentul în care am venit şi eu la cafea, vorbea despre Goethe cu o obiectivitate care suna fals.
Goethe îmbătrânise, îşi pierduse din fanfaronadă.
Goethe ajunsese o ruină.
Goethe părea să nu mai bea. Îşi găsea stimulentele în altă parte.
— Trebuia să-i fi văzut mâinile, Harry, cum tremurau peste hartă.
„Dacă ţi le-ai fi văzut pe-ale tale, gândii eu, când îi dădeai cu şampanie la aeroport.”
S-a referit o singură dată la Katia în acea seară, şi tot cu o dezinvoltură voită. Încerca, fără îndoială, să ne facă să credem că n-avea niciun fel de sentimente care ar putea să ne scape de sub control. Nu era şiretenie din partea lui Barley. Cu excepţia celor învăţate de la noi, era incapabil de aşa ceva. Era mai curând o teamă de a-şi vedea emoţiile luând o amploare nemăsurată, în cazul în care nu s-ar mai fi simţit ancorat de noi.
— Katia se îngrijora mai mult pentru copiii ei decât pentru ea însăşi, spuse el, din nou cu o detaşare studiată. Presupun că majoritatea mamelor sunt aşa. Pe de altă parte, copiii ei erau cheia acelei lumi pe care dorea s-o salveze. Într-un sens, deci, acţiunea ei atingea absolutul dragostei materne. Nu eşti de acord, Nedsky?
Ned fu de acord.
— Nu e nimic mai dur decât să faci experimente pe propriii copii, Barley, spuse el.
— Dar este o femeie minunată, insistă Barley, pe un ton devenit protector. Puţin prea exagerată, după gustul meu, dar, pentru cine admiră la o femeie forţa morală a unei Ioana d’Arc, Katia este idealul. Şi mai e şi frumoasă. Fără nici un dubiu. Puţin cam prea originală pentru a fi calificată drept clasică, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, dar cu adevărat atrăgătoare.
Nu puteam să-i spunem că toata săptămâna trecută am admirat fotografiile Katiei, aşa că ne-am prefăcut că-l credem pe cuvânt.
La orele douăzeci şi trei, plângându-se de oboseala datorată decalajului orar, Barley nu mai rezistă. Stăteam în hol, în picioare, urmărindu-l cum urca la etaj să se culce.
— Oricum, putem spune că a meritat deranjul, nu-i aşa? ne întrebă el, sprijinindu-se de balustradă şi zâmbindu-ne prin ochelarii lui mici şi rotunzi. Aţi aruncat o privire la noul carnet pe care ni l-a dat?
— Creierele fac o noapte albă în acest moment pentru a-l cerceta, îl asigură Ned.
Nu putea să-i spună că se băteau pe el precum chiorii.
— Experţii sunt fanatici, zise Barley, zâmbind din nou.
Ezită un moment pe palier între etaje, ca şi cum căuta o ultimă replică înainte de ieşirea din scenă.
— Ar trebui să mai lucreze cineva puţin la acele microfoane de contact, Nedsky. Am spatele plin de vânătăi. Îi doresc celui pe care-l veţi trimite după mine să aibă o piele mai groasă. Apropo, unde-i unchiul Bob?
— Îţi transmite dragostea lui, spuse Ned. Afacerile merg din plin în momentul de faţă. Speră să te revadă în curând.
— A plecat la vânătoare cu Walt?
— Chiar dacă aş şti, nu ţi-aş spune, răspunse Ned şi izbucniră toţi în râs.
În acea noapte, mi-aduc aminte, am primit un telefon total absurd de la Margaret, nevastă-mea, în legătură cu o amendă pentru parcare neregulamentara la Basingstoke, care, după părerea ei, era nedreaptă.
— Era locul meu. Tocmai îmi scosesem indicatorul, când imbecilul ăla mic, într-un Jaguar alb, nou-nouţ, cu părul negru dat cu gel…
Am făcut greşeala să râd şi i-am replicat că Jaguarurile cu păr negru dat cu gel nu se bucură de o dispensă specială la aparatele de taxat în parcări. Umorul nu a fost niciodată punctul forte al lui Margaret.
A doua zi dimineaţă, duminica, Clive solicită din nou prezenţa mea pentru a mă interoga cu privire la noaptea trecută, apoi pentru a mă face să vorbesc pe şleau cu Johnny pe o temă atât de ezoterică precum, de pildă, dacă Barley ar putea fi considerat în mod legal angajat al Serviciului şi, ca atare, acceptând finanţarea noastră, dacă ar renunţa la anumite drepturi, între altele şi la acela de a avea un avocat în cazul unui litigiu cu noi. I-am dat un răspuns sibilinic, care îi agasa, dar care, în fond, însemna „da”. Da, renunţase la acele drepturi sau, mai exact, da, îl puteam determina să creadă că o făcuse, indiferent dacă acest lucru era realmente realizat în faţa legii sau nu.
Johnny, dacă nu am menţionat încă acest lucru, absolvise dreptul la Harvard, aşa că, în sfârşit, nu era necesar ca oamenii de la Langley să ne trimită o întreagă armată de consilieri juridici.
După-amiază, întrucât Barley nu avea astâmpăr, iar ziua era însorită, ne-am dus cu maşina la Maidenhead, am făcut câţiva paşi pe jos de-a lungul Tamisei. În momentul în care ne-am întors, s-ar putea spune că interogatoriul lui Barley era încheiat într-adevăr; cum analiştii noştri nu ne mai pisaseră cu întrebări suplimentare, iar întâlnirile sale din teren se desfăşuraseră sub permanenta supraveghere tehnică, mai rămâneau foarte puţine detalii pe care trebuia să le precizeze.
Era Barley afectat de îngrijorările noastre? Ne-am arătat cât se poate de veseli, dar mă întrebam dacă şi el percepea acea îngrijorătoare atmosferă de marasm sau dacă ne asimila pur şi simplu în furtuna haotică a propriilor sentimente.
Duminică seara am luat cina împreună în Knightsbridge, iar Barley era atât de calm şi de destins, încât Ned hotărî, aşa cum aş fi făcut şi eu, că putea fi trimis acum, fără grijă, înapoi la Hampstead.
Apartamentul său se afla într-un imobil victorian, în apropiere de East Heath Road, iar postul de supraveghere permanent era situat exact la etajul de dedesubt, ocupat de un cuplu tânăr, foarte isteţ al Serviciului. Adevăraţii locatari fuseseră temporar mutaţi în altă parte. Către orele douăzeci şi trei, cuplul a raportat că Barley era singur în apartament, dar că părea să se plimbe de colo-colo prin cameră. Îl puteau auzi, dar nu-l puteau vedea. Ned hotărâse că nu era nevoie de supraveghere video. I s-a spus că vorbea singur încontinuu şi că, în monitoare, s-au auzit înjurături şi bombăneli în momentul în care şi-a deschis corespondenţa.
Ned nu se îngrijoră. Îi citise corespondenţa lui Barley şi ştia că nu conţinea orori mai mari ca de obicei.
Pe la ora unu noaptea, Barley o sună pe fiica sa Anthea la Grantham.
— Ce-i aia un ig?
— O casă de eschimoşi fără loo{3}.
— Cum a fost la Moscova?
— Cu ce te alegi dacă traversezi Atlanticul cu Titanicul?
— Cu jumătate de drum. Cum a fost la Moscova?
— Ce iese dacă traversezi o turmă de oi cu un cangur?
— Te-am întrebat cum a fost la Moscova.
— Un negru întors pe dos. Ce face plicticosul ăla de bărbat al tău?
— Doarme… Adică încearcă să adoarmă. Ce s-a întâmplat cu gagica pe care ai dus-o la Lisabona?
— I-am dat liber.
— Credeam că-i o chestie serioasă.
— Ea e. Eu nu sunt.
Barley telefonă apoi unei foste neveste faţă de care îşi păstra dreptul de vizitare şi unei alte femei, care nu se afla pe lista noastră. Niciuna nu putea să-i satisfacă solicitarea fiind sunate prea târziu, nu în cele din urmă pentru că se aflau în pat cu propriii bărbaţi.
La două fără douăzeci, cuplul raportă că Barley stinsese lumina în dormitor. Recunoscător, Ned se duse în sfârşit la culcare, însă eu mă aflam deja în micul meu apartament, fără să-mi găsesc somnul. În capul meu se buluceau amintiri despre Hannah, imagini cu Barley în casa din Knightsbridge. Mi-am reamintit tonul fals detaşat cu care vorbise despre Katia şi despre copiii ei, şi nu încetam să compar această atitudine cu refuzul meu încăpăţânat de a mărturisi că o iubeam pe Hannah în zilele când acest lucru ar fi constituit o primejdie pentru mine. „Hannah pare puţin deprimată, remarca vreun inocent la fiecare cinci minute, cât era ziua de lungă. Îi dă de furcă bărbatul ei?” Mie îmi venea să zâmbesc. „Cred că-i place să o mai tăbăcească din când în când”, aş fi răspuns eu, cu exact acelaşi ton superior de detaşare pe care-l auzisem la Barley, în timp ce un secret foc canceros îmi mistuia încet-încet inima.
A doua zi de dimineaţă, Barley se duse la serviciu pentru a-şi relua lucrul, dar s-a stabilit că în drumul spre casă se va opri la Knightsbridge, în cazul în care trebuiau lămurite unele chestiuni. Această întâlnire nu era atât de neoficială pe cât părea, întrucât Ned tocmai îşi regla conturile cu Etajul XII şi era probabil ca înainte de căderea serii să fie nevoit să cedeze teren sau să angajeze o bătălie în toată regula cu mandarinii.
Dar iată… în cursul serii, Barley dispăruse.
Potrivit pândarilor lui Brock, Barley şi-a părăsit biroul din Norfolk Street mai devreme decât se preconizase, la orele şaisprezece şi patruzeci, cu cutia de saxofon într-o mână. Wicklow, care bătea la maşină un raport asupra călătoriei la Moscova, în biroul din spate al editurii Abercrombie & Blair, nu şi-a dat seama de plecarea lui. Doi băieţi de-ai lui Brock, îmbrăcaţi în blugi, l-au filat însă pe Barley, care o luase spre vest, coborând pe Strand, şi au dat nas în nas cu el în Soho, unde se dusese într-o cârciumă amărâtă, frecventată de editori şi de agenţi literari. Stătu acolo douăzeci de minute şi ieşi cu saxofonul în mână, arătând perfect stăpân pe sine. Făcu semn unui taxi, iar unul din băieţi a fost destul de aproape de el pentru a-l auzi dând şoferului adresa casei conspirative. Acelaşi băiat îl contactă pe Brock, care, la rândul său, îl chemă pe Ned la Knightsbridge pentru a-i spune: „Atenţie, invitatul vostru e în drum spre voi”. Eu nu mă aflam acolo, având alte lucruri de făcut.
Până aici, nimeni nu putea fi învinuit, doar că niciunul dintre băieţi nu s-a gândit să ia numărul taxiului. O neglijenţă care mai târziu îi va costa scump. Era oră de vârf. O călătorie de la Strand la Knightsbridge putea să ţină veacuri întregi. Ned nu renunţă să aştepte până la orele nouăsprezece treizeci, când, îngrijorat, dar nu alarmat, se reîntoarse la Casa Rusia.
La orele douăzeci şi unu, nu mai avea niciunul vreo sugestie logică, iar Ned declară alertă roşie internă, ceea ce prin definiţie îi excludea pe americani. Ca de obicei, dădu dovadă de calm şi de eficacitate. Poate că, în subconştient, era pregătit pentru o astfel de criză, întrucât Brock comentă mai târziu că avea un plan prestabilit. Nu l-a informat pe Clive, dar, aşa cum va explica el mai târziu, a-i spune ceva lui Clive în această atmosferă înveninată era ca şi cum ar fi trimis o telegramă la Langley.
Ned plecă de unul singur cu maşina. S-a dus mai întâi la Bloomsbury unde „ascultătorii” Serviciului erau instalaţi într-o serie de pivniţe sub Russell Square. A folosit o maşină de-a noastră şi trebuie să fi condus ca nebunul. „Ascultătoarea şefă” de serviciu era Mary, o fată bătrână de patruzeci de ani, lacomă nevoie mare, cu tenul trandafiriu. Singurele sale iubiri cunoscute se reduceau la vocile venite de departe. Ned îi înmână o listă a contactelor lui Barley, întocmită de Walter înainte de a fi pus pe tuşă, bazată pe interceptări şi pe rapoarte de filaj. Putea Mary să le pună sub ascultare imediat? Chiar acum?
Mary nu putea.
— Să depăşeşti puţin limitele regulamentului este una, Ned. Dar cu totul alta este să pui sub ascultare în mod ilegal douăsprezece linii telefonice. Chiar nu-ţi dai seama?!
Ned ar fi putut să-i răspundă că autorizaţia acordată anterior de către Interne acoperea şi aceste linii suplimentare, dar nu s-a mai deranjat. Mi-a dat telefon acasă la Pimlico în momentul în care deschideam o sticlă de vin de Burgundia, cu care îmi propusesem să mă consolez după o zi împuţită. Apartamentul meu este îngrozitor de mic şi lăsasem fereastra deschisă, ca să scap de mirosul de prăjeală. Mi-amintesc că am închis-o în timp ce vorbeam cu Ned.
Teoretic, autorizaţiile pentru ascultări telefonice sunt semnate de ministrul de interne sau, în lipsa acestuia, de către secretarul său de stat. Dar este un tâlc aici, căci acesta dăduse consilierului juridic dreptul de a acorda autorizare doar în caz de urgenţă, cu condiţia să-i raporteze în scris în decurs de douăzeci şi patru de ore. I-am scris autorizaţia, am semnat-o, am închis gazul – tocmai fierbeam cu râvnă nişte varză de Bruxelles – m-am suit într-un taxi şi, douăzeci de minute mai târziu, îi înmânam autorizaţia lui Mary. Într-o oră, toate cele douăsprezece telefoane ale contactelor lui Barley erau puse sub ascultare.
La ce mă gândeam când făceam toate acestea? Că Barley s-a sinucis? Desigur că nu. Îi iubea prea mult pe oameni. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să-i lase în voia sorţii.
Dar am luat în consideraţie posibilitatea că a dezertat şi, în cel mai îngrozitor coşmar al meu, îl vedeam pe Barley aplaudând frenetic atunci când pilotul companiei Aeroflot anunţa că avionul său reintrase în spaţiul aerian sovietic.
Între timp, la ordinele lui Ned, Brock convinsese poliţia să facă un apel de urgenţă către toţi şoferii de taxi londonezi pentru a-l găsi pe acela care luase pe la orele şaptesprezece treizeci, la colţul străzii Old Compton, un bărbat înalt, cu un saxofon în mână, pentru a-i duce la Knightsbridge, dar care, probabil, a schimbat destinaţia. Da, un saxofon tenor, pentru că un sax bariton este de două ori mai mare. Pe la orele douăzeci şi două găsiseră omul. Taxiul pornise către Knightsbridge, dar, ajuns în Trafalgar Square, Barley se răzgândise şi ceruse şoferului să-l ducă în Harley Street. Cursa a costat trei lire. Barley îi dăduse acestuia o hârtie de cinci lire şi-i spusese să păstreze restul.
Printr-un mic miracol de gândire rapidă, ajutat de însemnările defunctului Walter, Ned făcu legătura. Andrew George Macready, alias Andy, fost trompetist de jazz şi înregistrat drept contact de-al lui Barley, fusese internat, cu trei săptămâni în urmă, la Ospiciul Surorilor de Caritate din Harley Street. Vezi scrisoarea mâzgălită cu creionul de doamna Macready, scrisoare interceptată la Hampstead, clasificată sub numărul 47 A, precum şi comentariul lapidar al lui Walter pe marginea raportului: Macready este gurul lui Barley în problema ezoterică a morţii.
Mi-amintesc până în ziua de astăzi cum m-am apucat cu ambele mâini de mânerul interior din maşina lui Ned. Când am ajuns la ospiciu, am fost informaţi că Macready era sedat. Barley stătuse o oră cu el şi reuşiseră să schimbe câteva vorbe, infirmiera-şefă de noapte, care tocmai intrase de gardă, i-a dus lui Barley o ceaşcă de ceai fără lapte şi fără zahăr, pe care Barley îl botezase cu whisky dintr-o sticluţă îi oferise şi infirmierei o gură, dar aceasta îl refuzase. A întrebat-o dacă ar putea să-i cânte bătrânului Andy câteva din bucăţile sale preferate. Cântă încet, exact zece minute, exact atât îi dăduse ea voie. Mai multe călugăriţe se adunaseră pe coridor să asculte. Una dintre ele a recunoscut melodia Blue and Sentimental de „Count” Basie. Şi-a lăsat numărul de telefon şi un cec de o sută de lire „pentru crupier”, pe o tipsie de aramă pusă lângă uşă în acest scop. Infirmiera-şefă îi spusese că poate să vină ori de câte ori dorea.
— Nu sunteţi de la poliţie, nu-i aşa? întrebă ea necăjită când ne îndreptam către uşă.
— Dumnezeule, Doamne, nu! Ce vă face să credeţi că am fi?
Dădu din cap fără să răspundă, dar cred că ştiu ceea ce văzuse în Barley. Un fugar ce se ascundea de propriile fapte.
Folosind un telefon din maşină, în timp ce ne întorceam în măre viteză către Casa Rusia, Ned îi ordonă lui Brock să facă o listă a tuturor cluburilor, sălilor de concert şi cârciumilor din zona Londrei în care se cânta jazz în acea seară. Îi ceru de asemenea să-i trimită la aceste manifestări pe toţi pândarii pe care putea să-i mobilizeze.
Am spus şi eu câteva lucruri ca om al legii, ceea ce a pus capac. În niciun caz Brock sau oricare dintre pândari nu trebuia să-l reţină fizic pe Barley sau să se apropie prea tare de el. Dacă Barley renunţase la anumite drepturi, el nu renunţase la cel de a se apăra, şi era un bărbat puternic. Ne pregăteam pentru o aşteptare lungă, când Mary, şefa interceptărilor, de data aceasta numai lapte şi miere, ne telefonă.
— Ned, după părerea mea ar trebui să vii repejor aici. Unele din ouăle tale au scos pui.
Ne-am dus ca vântul în Russell Square, Ned luând virajele cu o sută pe oră. În bârlogul ei din pivniţă, Mary ne primi cu un surâs tâmp, pe care-l rezerva pentru momentele de dezastru. Una dintre preferatele sale, căreia i se spunea Pepsi, stătea în picioare lângă ea, îmbrăcată într-o salopetă verde. Pe masă era în funcţiune un casetofon. „Cine dracu’ sună la ora asta?” întrebă o voce de stentor şi am recunoscut-o imediat pe formidabila mătuşă a lui Barley, Pandora, Vaca Sfântă pe care o invitasem la masă.
Urmă o tăcere, timp în care introducea monede în aparat. Se auzi apoi vocea curtenitoare a lui Barley.
— Cred că am încurcat-o, Pan. Îmi iau adio de la firmă.
— Nu spune tâmpenii, replică mătuşa Pandora. Cine ştie ce descreierată se ţine după tine din nou!
— Vorbesc serios, Pan. De data aceasta este pe bune. Trebuia să-ţi spun.
— Tu eşti întotdeauna serios. De-aia nu poţi să minţi pe nimeni cu pretenţiile tale de frivolitate.
— Voi vorbi cu Guy mâine-dimineaţă. (Guy Solomons, avocatul familiei, menţionat pe lista contactelor lui Barley.) Wicklow, nou-venitul, poate prelua treaba. E un tip care învaţă repede.
— Ai localizat de unde vine apelul? o întrebă Ned pe Mary în momentul în care Barley punea receptorul în furcă.
— Cât ai zice peşte, spuse Mary cu mândrie.
De pe bandă auzirăm din nou telefonul sunând. Era tot Barley.
— Reggie? O fac lată la noapte! Vino să cânţi.
Mary ne înmână o bucată dintr-o carte de vizită pe care scrisese: „Canon Reginald Cowan, baterist şi cleric”.
— Nu pot, spuse Reggie, am nişte nenorocite de ore de catehism. La naiba!
— Lasă-i în plata Domnului, spuse Barley.
— Nu pot, nenorociţii ăştia au venit.
— Avem nevoie de tine, Reggie. Bătrânul Andy este pe moarte.
— Ca noi toţi de altfel. De dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa.
Banda era pe terminate, când fu auzită vocea lui Brock, care suna de la Casa Rusia cerându-l pe Ned de urgenţă. Pândarii săi raportaseră cu o oră în urmă că-l reperaseră pe Barley în barul său din Soho. Băuse cinci pahare de whisky, apoi se îndreptase către Arcada lui Noe din King’s Cross.
— Arcada lui Noe? Vrei să spui Arca.
— Nu, arcada. Este o arcadă sub metroul aerian, iar Noe este un antilez de aproape doi metri înălţime. Barley s-a alăturat orchestrei.
— Singur?
— Până acum, da.
— Ce fel de cârciuma e?
— Se mănâncă şi se bea sec. Şaizeci de mese, scenă, ziduri cu cărămidă aparentă, curve. Clasic.
Brock credea că toate fetele drăguţe erau curve.
— Cât de plină este sala? întrebă Ned.
— Două treimi, dar mai vin.
— Ce cântă?
— Loverman, Duke Ellington.
— Câte ieşiri are localul?
— Una singură.
— Fă o echipă de trei şi plasează-i la masa de lângă uşă. Daca pleacă, încadraţi-l, dar nu v-atingeţi de el. Cheamă-i pe cei de la Resurse şi spune-le că vreau ca Ben Lugg să-şi aducă taxiul imediat la Arcada lui Noe şi să aştepte în faţă fără să ia clienţi. Ştie ce are de făcut.
Lugg era şoferul de taxi aflat la dispoziţia Serviciului.
— E vreun telefon public acolo?
— Două.
— Ţine-le ocupate până ajung. Te-a văzut?
— Nu.
— Atunci să nu te vadă. Ce e de partea cealaltă a drumului?
— O spălătorie cu autoservire.
— Deschisă?
— Nu.
— Aşteaptă-mă în faţa ei.
Se întoarse către Mary, care continua să zâmbească.
— Sunt două telefoane la Arcada lui Noe în King’s Cross, spuse el foarte încet. Deranjează-le acum. Dacă direcţia localului are un telefon propriu, aranjează-l şi pe ăla. Acum. Nu-mi pasă că e lipsă de tehnicieni, deranjează-le acum. Dacă sunt cabine telefonice afară, pe stradă, scoate-le din funcţiune. Pe toate. Acum.
Am abandonat maşina Serviciului şi am făcut semn unui taxi. Brock aştepta, aşa cum i se ordonase, în uşa spălătoriei. Ben Lugg parcase la rigolă. Biletul de intrare costa aproape şase lire. Ned mă conduse pe lângă masa supraveghetorilor, fără să le arunce o privire, şi-şi croi drum până în primele rânduri.
Nu dansa nimeni. Soliştii erau în pauză. Barley se afla în centrul scenei, în faţa unui scaun aurit, cântând singur, susţinut cu discreţie de contrabas şi baterie. Deasupra lui, o arcadă de cărămizi servea drept cameră de rezonanţă. Încă mai purta costumul său de serviciu şi părea că uitase să-şi scoată haina.
Corpuri de iluminat pivotau deasupra lui, luminându-i, din când în când, în diverse culori faţa sa lac de sudoare, cu privirea pierdută în gol. Prelungea notele şi ştiam că era un recviem pentru Andy şi pentru oricine îi bântuia gândurile. Două fete, aşezate pe scaunele neocupate ale muzicanţilor, îl priveau provocator. Un şir de sticle de bere aştepta să i se dea atenţie. În picioare, lângă Barley, uriaşul Noe, cu braţele încrucişate pe piept, asculta cu capul plecat. Bucata s-a terminat în mod voit şi, cu tandreţe, ca şi cum ar fi pansat rana unui prieten, Barley îşi curăţă saxofonul şi îl aşeză în cutie ca să se odihnească. Noe nu permitea aplauzele, dar din public s-a auzit un pocnet de degete şi câteva strigăte de bis, pe care Barley nu le luă în seamă. Supse două beri, salută publicul cu mâna şi se strecură discret către ieşire. Ne-am dus după el şi, când am păşit în stradă, Ben Lugg veni în dreptul nostru cu semnul de liber aprins.
— La Mo, îi spuse Barley, lăsându-se să cadă pe bancheta din spate. Avea o altă sticlă de scotch luată de undeva şi îi deşurubă capacul.
— Bună, Harry. Cum e dragostea la distanţă?
— Grozavă, mulţumesc. Ţi-o recomand şi ţie.
— Unde dracu’ e Mo? întrebă Ned, în timp ce se aşeză lângă Barley, iar eu m-am instalat pe strapontină.
— Tufhell Park. Sub Falmouth Arms.
— Acustica e bună? întrebă Ned.
— Cea mai bună.
Nu mă îngrijora falsa veselie a lui Barley, ci această îndepărtare şi privirea absentă, faptul că se închisese în armura sa de curtoazie britanică.
Mo era o blondă de cincizeci de ani şi mai bine, care îl sărută îndelung pe Barley, înainte de a ne invita la masa ei. Barley cânta blues, iar Mo cred că dorea ca el să rămână peste noapte, însă Barley nu putea sta nicăieri prea mult, aşa că ne-am dus la o pizzerie care avea şi orchestră, în Islington, unde cânta un alt solo, iar Ben Lugg veni împreună cu noi înăuntru pentru a bea o ceaşcă de cafea şi a asculta. În zilele lui bune Ben fusese boxer şi încă mai vorbea de meciurile lui. De la Islington am traversat Tamisa la Elephant pentru a asculta un grup negru care cânta muzică soul într-un depou de autobuze. Erau orele patru şi un sfert, dar Barley nu părea să aibă chef să se culce; prefera să stea cu grupul şi să bea, din ceşti de porţelan de mărimea unei halbe, cacao în care turnase alcool. Când în sfârşit am reuşit să-l conducem cu blândeţe către taxiul lui Ben, cele două fete de la Noe au răsărit de nu se ştie unde şi s-au aşezat una de o parte şi una de cealaltă parte a lui pe bancheta din spate.
— Hai, gata, fetelor, spuse Ben în timp ce Ned şi cu mine aşteptam pe trotuar. Daţi-vă jos!
— Dac-aş fi în locul vostru, nu m-aş mişca, le sfătui Barley.
— Nu este taxiul vostru, dragelor! E al ăstuia, spuse Ben arătându-l pe Ned. Valea, fetele tatii!
Barley dădu să-l lovească pe Ben în capu-i acoperit cu o pălărie neagră de fetru, dar Ben îi blocă lovitura, ca şi cum ar fi înlăturat o pânză de păianjen. Cu acelaşi gest o trase cu grijă pe Barley din taxi şi îl predă lui Ned, care îl prinse cu tot atâta precauţie de braţ.
Tot cu pălăria pe cap, Ben dispăru în spatele taxiului şi ieşi ţinând cu fiecare mână câte o fată.
— De ce n-am lua un pic de aer curat? sugeră Ned, în timp ce Ben le dădea fiecăreia din fete câte o hârtie de zece lire ca să se facă nevăzute.
— Bună idee, spuse Barley.
Am traversat fluviul într-o procesiune lentă, filatorii lui Brock formând ariergarda şi taxiul lui Ben Lugg târându-se în urma noastră. De dincolo de docuri se iveau zorile întunecate.
— Îmi cer scuze, spuse Barley după o clipă. N-am făcut nimic rău, nu-i aşa, Nedsky?
— După câte ştiu eu, nu, spuse Ned.
— Fiţi cu ochii în patru. Ţara are nevoie să fiţi în alertă. Nu-i aşa, Nedsky? Am avut chef doar de un pic de muzică, îmi explică el. Îţi place muzica, Harry? Un amic de-al meu îi cânta iubitei lui la telefon. La pian, fiţi atenţi, nu la sax, şi spunea că o făcea praf. Ai putea să încerci şi tu cu gagica ta.
— Plecăm mâine în America, anunţă Ned. Barley primi ştirea ca pe o informaţie oarecare.
— Bravo vouă! E frumos în această perioadă. Ţara arată în toată splendoarea ei.
— Da, aşa este! Ne pare bine şi pentru tine, spuse Ned. Căci am hotărât să te luăm cu noi.
— Ţinută sport, nu-i aşa? zise Barley. Sau trebuie să-mi iau şi smochingul în valiză, pentru orice eventualitate?