S-au dus cu maşina lui Volodea. Katia o împrumutase pentru seara aceea. Trebuia s-o aştepte la staţia de metrou Aeroport, la orele douăzeci şi unu, iar la orele douăzeci şi unu fix Lada opri nesigur lângă el.
— N-ar fi trebuit să insişti, spuse ea.
Ferestrele blocurilor străluceau deasupra lor, dar pe străzi domnea deja o atmosferă neliniştitoare de camuflaj. Miresmele toamnei umpleau aerul umed al nopţii. Semiluna, drapată în valuri de ceaţă, atârna în faţa lor. Din când în când, mâinile lor se atingeau. Din când în când mâinile lor se regăseau şi se prindeau strâns una de alta. Barley se uita cu atenţie în oglinda retrovizoare dispusă lateral. Era spartă şi-i lipseau câteva bucăţele, dar putea să vadă destul de bine maşinile care îi urmau fără să-i depăşească. Katia viră la stânga, fără nicio coadă după ea.
Cum ea nu spunea nimic, tăcea şi el. Se întreba cum învăţaseră toate acestea. Unde poţi şi unde nu poţi vorbi în siguranţă. La şcoală? De la fetiţele mai mari, când au crescut? Sau datorită micii predici serioase ţinute de doctori de familie cândva, în al doilea an de pubertate? „A venit vremea să afli că maşinile şi pereţii au urechi ca şi oamenii…”
Maşina se angaja hurducăind pe o alee laterală plină de gropi ce ducea spre o parcare neterminată.
— Închipuie-ţi că eşti medic, îl avertiză ea, privindu-se faţă-n faţă peste capota maşinii. Trebuie să-ţi iei un aer foarte serios.
— Sunt medic, spuse Barley.
Nu glumeau nici unul, nici celălalt.
Au călcat cu grijă printr-un labirint de băltoace, luminate de lună, până la o alee acoperită cu o marchiză de azbociment, ce ducea la o uşă dublă şi la un birou gol de primiri. Simţi primele mirosuri alarmante de spital: dezinfectant, ceară de parchet, spirt medicinal. Îl conduse cu pas vioi printr-un hol circular, cu mozaic pe jos, apoi de-a lungul unui coridor cu linoleum şi trecură prin faţa unei mese cu tăblie de marmură, la care stăteau câteva femei îmbufnate. Un ceas de perete arăta orele douăzeci şi două şi douăzeci şi cinci. Cu un gest voit ostentativ, Barley compară ora cu ceasul de la mâna sa. Orologiul era cu zece minute în urmă. În culoarul următor, de-a lungul pereţilor, se înşirau siluete prăbuşite pe scaune de bucătărie.
Sala de aşteptare era tenebroasă ca o catacombă, sprijinită de stâlpi imenşi, şi avea o estradă la una din extremităţi. În capătul celălalt, uşi batante dădeau către toalete. Cineva agăţase provizoriu un bec. La lumina lui palidă, Barley zări nişte cuiere goale în spatele unei tejghele de lemn, brancarde aliniate şi un vechi telefon fixat pe stâlpul cel mai apropiat. Lângă perete era o bancă. Katia se aşeză, iar Barley luă loc lângă ea.
— Încearcă întotdeauna să fie punctual. Câteodată însă i se dă legătura cu întârziere, spuse ea.
— Pot să vorbesc cu el?
— S-ar înfuria.
— De ce?
— Dacă aud vorbindu-se englezeşte pe o linie interurbană, acest lucru le-ar atrage imediat atenţia. E normal.
Un bărbat cu capul bandajat, care arăta ca un soldat orbit, venit de pe front, împinse uşile batante şi intră din greşeală în toaleta pentru doamne, în timp ce tocmai ieşeau două femei. L-au apucat de umeri şi l-au orientat în direcţia bună.
Katia îşi deschise poşeta şi-şi scoase un carneţel şi un pix.
— Va încerca la orele douăzeci şi două şi patruzeci, spuse ea. La douăzeci şi două şi patruzeci va încerca să prindă prima legătură. Nu va vorbi prea mult. Nu este prudent să vorbeşti prea mult, chiar pe o linie sigură.
Katia se ridică în picioare şi se îndreptă către telefon, aplecându-se ca o obişnuită a casei, pentru a trece pe sub tăblia tejghelei din vestiar.
Îi va spune că o iubeşte? se întrebă Barley. „Te iubesc oare destul ca să-ţi primejduiesc viaţa pentru mine?” Îi va spune el vorbele de dragoste pe care i le-a transmis prin scrisoare? Ori îi va spune că ea este un preţ acceptabil pentru purificarea sufletului lui frământat?
O vedea din profil, uitându-se cu atenţie la porţile batante. Văzuse oare ceva în neregulă? Auzise ceva? Ori mintea îi zbura deja departe, la Iakov?
„Aşa stă şi când îl aşteaptă”, gândi Barley, ca şi cum s-ar pregăti să-l aştepte toată ziua.
Telefonul sună răguşit, ca şi cum ar fi avut praf pe laringe. Un al şaselea simţ o împinsese către el, aşa că n-a avut cum să mai sune a doua oară, înainte ca să ia receptorul în mână. Barley se afla la cel mult un metru, doi de ea, dar îi era greu să-i audă vocea deasupra larmei ce venea din spital. Se întorsese cu spatele la el, simţind probabil nevoia de intimitate, îşi acoperise cu mâna urechea liberă, pentru a-şi auzi mai bine iubitul în receptor. Barley nu putea să o audă decât spunând supusă „da” şi „da” din nou.
„Las-o în pace! gândi el furios. Ţi-am mai spus-o şi ţi-o voi mai spune la sfârşitul săptămânii. Las-o în pace. Ţine-o departe de toată chestia asta! Tratează cu oamenii în cenuşiu sau cu mine!”
Carnetul stătea deschis pe o etajeră şubredă, fixată de stâlp, cu pixul deasupra, dar ea nu se atinsese de niciunul din ele. „Da. Da. Da.” Am făcut şi eu asta pe Insulă. „Da. Da. Da.” Îi văzu umerii ridicându-se şi lipindu-se de gât şi rămânând aşa, întinzându-i muşchii spatelui ca şi cum ar fi inspirat profund şi ar fi savurat o clipă de plăcere. Îndepărtă cotul de corp pentru a-şi lipi şi mai bine receptorul de ureche. „Da. Da.” Şi ce-ar fi să zici măcar o dată „nu”. „Nu, n-o să mă întind pe burtă pentru tine.”
Mâna ei liberă atinse stâlpul şi văzu cum i se răşchira degetele şi cum se încordează în timp ce buricele lor apăsau puternic pe tencuiala cenuşie. Îi văzu dosul mâinii albindu-se, imobilă, şi brusc această mână crispată îl nelinişti. Găsise de ce să se agate şi se ţinea cu toate forţele de acest punct de sprijin. Lipită de peretele unei faleze, suspendată între amant şi hău, doar un singur deget o ţinea în viaţă.
Se întoarse cu receptorul lipit de ureche şi Barley îi văzu faţa. Cine era ea? Ce devenise? Pentru prima oară de când se întâlniseră era lipsită de expresie, iar telefonul părea un revolver pe care cineva i-l ţinea la tâmplă.
Avea privirea unui ostatic.
Trupul începu să-i alunece în jos de-a lungul stâlpului, ca şi cum nu mai putea să facă efortul de a se ţine drept. Mai întâi, o lăsară genunchii, apoi întregul său trup se frânse din talie şi Barley se repezi s-o susţină. O luă de talie cu un braţ, iar cu celălalt îi smulse telefonul. Îl puse la ureche şi urlă: „Goethe!”, dar tot ceea ce putu să audă fu tonul, aşa că agăţă receptorul în furcă.
Ciudat, Barley uitase că era puternic. Nici n-apucaseră bine să se mişte, că fu cuprinsă de o reacţie violentă împotriva lui şi, în tăcere, îl lovea cu pumnul strâns, pocnindu-l atât de tare în pomeţii obrajilor, că, pentru o clipă, nu văzu altceva nimic decât stele verzi. O apucă de mâini, i le trase în jos şi i le ţinu aşa, în timp ce o împingea pe sub tejghea şi o obliga să iasă din spital şi să meargă până la locul de parcare. „E o pacientă instabilă mental, îşi spunea el în gând. E o pacientă agitată, iar eu sunt medicul ei curant.”
Continuând s-o ţină de mână, răsturnă geanta pe capota maşinii, găsi cheia, deschise portiera din dreapta şi o împinse înăuntru. Apoi fugi către portiera cealaltă, ca nu cumva să-i vină ideea să se aşeze la volan.
— Vreau să merg acasă, spuse ea.
— Nu ştiu drumul.
— Du-mă acasă, repetă ea.
— Nu cunosc drumul, Katia! Trebuie să-mi spui stânga, dreapta, mă auzi? O apucă de umeri. Stai drept în scaun, priveşte pe fereastră. Unde e marşarierul în nenorocita asta de maşină?
Barley se lupta nervos cu schimbătorul de viteze. Katia băgă în marşarier, făcând să scârţâie cutia de viteze.
— Farurile, spuse el.
Le găsise, dar o puse să le aprindă, obligând-o, în felul ăsta, prin furia lui, să reacţioneze. În timp ce hurducăia prin parcare, fu nevoit să vireze pentru a evita o ambulanţă ce venea în plină viteză. Parbrizul era împroşcat cu noroi şi apă, dar, întrucât nu ploua, ştergătoarele nu erau puse. Oprind din nou maşina, se dădu jos dintr-o săritură şi mai mult mânji decât şterse parbrizul cu batista, apoi se urcă din nou la volan.
— Ia-o la stânga! îi ordonă ea. Mai repede, te rog!
— Am venit pe partea cealaltă.
— E sens unic. Grăbeşte-te!
Vocea i se stinse şi el nu reuşi să-i smulgă nici cel mai mic cuvânt. Îi întinse sticluţa de whisky. O împinse deoparte. Conducea încet, ignorând recomandările ei de a accelera. În retrovizorul din interiorul maşinii vedea farurile păstrând distanţa. Nici nu se apropiau, nici nu rămâneau în urmă. „E Wicklow, gândi el. Paddy, Cy, Henziger, Zapadnîi. Întreaga gardă călare.” Faţa ei se lumină, apoi se întunecă din nou sub luminile străzii, dar era lipsită de viaţă. Părea că-şi întorsese privirea spre sine, către cine ştie ce lucruri îngrozitoare pe care le vedea în imaginaţia ei. Îşi pusese pumnul strâns în gura, muşcându-şi încheieturile degetelor.
— Virez aici? o întrebă el brutal. Apoi strigă la ea: Spune-mi unde să întorc! Îmi spui sau nu?
Îi răspunse întâi în ruseşte, apoi în englezeşte.
— Acum. La dreapta! Accelerează!
Nu recunoştea nimic. Fiecare stradă pustie semăna cu următoarea şi cu precedenta.
— Întoarce aici.
— La stânga sau la dreapta?
— Stânga!
Urlă cuvântul din toţi rărunchii. După urlet, urmară lacrimi, iar acestea curgeau între sughiţurile disperate ce o înecau. După un timp sughiţurile începură să se mai liniştească, încetară în momentul în care încercă să oprească maşina în dreptul blocului ei. Barley trase de frâna de mână, dar era stricată. Maşina continua să înainteze când el îi deschise portiera. A vrut s-o ajute să coboare, dar a fost mai rapidă decât el. Cum, necum, reuşise să se dea jos pe trotuar şi o rupsese la fugă prin curtea din faţă cu geanta deschisă, scotocind după chei. Un băiat în haină de piele, ascuns în umbra uşii de la intrare, se prefăcu că vrea să-i bareze drumul, dar exact în momentul acela Barley o ajunsese din urmă, aşa că băiatul se dădu la o parte ca să-i lase să treacă. N-a vrut să aştepte liftul sau poate că uitase că exista aşa ceva. Urcă scările în fugă, cu Barley după ea, trecând de o pereche de tineri care se sărutau. La etajul întâi, un bătrân stătea într-un colţ beat mort. Urcau de parcă scările nu se mai terminau. La alt etaj era o bătrână beată. La un etaj mai sus, un tânăr. Au urcat atâtea trepte, încât Barley începuse să se teamă că fata uitase etajul la care locuia. Apoi, dintr-odată, se opri, întoarse cheia în broasca uşii şi intrară în apartament. Katia era deja în camera gemenilor. Stătea în genunchi, pe patul lor, cu capul plecat, trăgându-şi sufletul ca un înotător disperat, cuprinzându-i cu câte un braţ pe fiecare din cei doi copii adormiţi.
Din nou, nu exista decât dormitorul ei. O conduse, pentru că, până şi în acest spaţiu mititel, ea nu mai găsea drumul. Se aşeză nesigură pe pat, de parcă n-ar fi ştiut cât de înalt este. Se lăsă lângă ea, scrutându-i chipul lipsit de expresie, urmărindu-i ochii închizându-se, deschizându-se pe jumătate, închizându-se din nou, neîndrăznind s-o atingă, pentru că era teribil de rigidă, de îngrozită şi departe de el. Îşi ţinea încheietura mâinii strâns, ca şi cum ar fi fost ruptă. Oftă adânc. Barley o strigă pe nume, dar ea părea să nu-l audă. Barley aruncă o privire în jurul camerei, căutând. Fixată de un perete, o poliţă servea de toaletă de machiaj şi de birou. Printre scrisori vechi, era aruncat un blocnotes cu spirală, asemănător celui folosit de Goethe. Deasupra patului atârna o reproducere înrămată după o pictură de Renoir. O luă din cui şi şi-o puse în poală. Ca un spion experimentat, rupse o pagină din blocnotes, o puse pe geamul tabloului, luă un pix din buzunar şi scrise:
„Povesteşte-mi.”
Îi puse hârtia sub ochi, iar ea o citi indiferentă, fără să dea drumul încheieturii mâinii. Umărul ei se sprijinea de al lui, însă ea nu-şi dădea seama. Bluza îi era descheiată, iar părul ei bogat, negru, era încâlcit pentru că alergase. Scrise din nou. „Povesteşte-mi.” Apoi o apucă de umeri, implorând-o din privirea plină de dragoste disperată. Apoi îi indică cu degetul arătător foaia de hârtie. Ridică tabloul şi îl aşeză bine de genunchii Katiei, astfel ca ea să aibă de ce să se sprijine. Katia se uită lung la cuvântul scris pe hârtie, lăsând să-i scape un oftat sfâşietor. Îşi lăsă capul în jos, până când nu mai putu s-o vadă din spatele perdelei haotice de păr.
„L-au ridicat pe Iakov”, scrise ea.
Barley îi luă pixul din mână. „Cine ţi-a spus?”
„Iakov”, răspunse ea.
„Ce ţi-a spus?”
„Va veni la Moscova vineri. Se va întâlni cu tine în apartamentul lui Igor la orele unsprezece noaptea, vineri. Îţi va aduce alte documente şi-ţi va răspunde la întrebări. Te rog să ai pregătită o listă precisă. Va fi ultima oară. Vrea precizări cu privire la data publicării, vrea detalii, date. Să-i aduci nişte whisky bun. Mă iubeşte.”
Îi luă pixul din mână.
„Cu Iakov ai vorbit?”
Ea aprobă din cap.
„De ce spui că l-au ridicat?”
„A folosit numele care nu trebuia.”
„Ce nume?”
„Daniil. Era codul nostru. Piotr, dacă totul e-n regulă. Daniil, dacă a căzut în mâinile lor.”
Pixul trecea rapid de la unul la altul. De data aceasta, Barley îl ţinea şi scria întrebare după întrebare.
„A făcut vreo greşeală?”
Ea negă din cap.
„A fost bolnav. A uitat codul tău”, scrise el.
Ea negă din cap din nou.
„Nu s-a mai întâmplat niciodată?”
De data aceasta, ea mai dădu o dată din cap, luă pixul şi scrise furioasă: „Mi-a spus Maria. A spus: «Tu eşti, Maria?» Ăsta este numele folosit în caz de pericol. Când totul este în siguranţă, îmi spune Alina.”
„Scrie cuvintele lui.”
„Eu sunt, Daniil. Tu eşti, Maria? Conferinţa a fost cel mai mare succes din cariera mea. Minţea.”
„De ce?”
„El spune întotdeauna că în Rusia singurul succes este să nu câştigi. O glumă între noi. A vorbit complet pe dos. Îmi spunea deci că suntem pierduţi.”
Barley se apropie de fereastră şi se uită în jos spre intersecţie. Întunecatul său univers interior amuţise. Nu mişca nimic, nu respira nimic. Dar era pregătit. Fusese pregătit întreaga viaţă şi nu ştiuse. Ea era femeia lui Goethe şi era tot atât de moartă ca şi el. Nu încă, întrucât Goethe o protejase cu fărâma de curaj ce-i mai rămăsese, dar va fi moartă de-a binelea de îndată ce vor dori să-şi întindă mâna lor lungă pentru a o culege.
Stăm cam o oră la fereastră, înainte de a se întoarce către pat. Era lungită pe o parte, cu ochii deschişi şi cu genunchii traşi la gură. O înconjură cu braţul şi o trase spre el, şi-i simţi trupul rece cedând treptat îmbrăţişării sale, scuturată de sughiţuri convulsive tăcute, ca şi cum i-ar fi fost frică să plângă în auzul microfoanelor.
Începu să-i scrie cu majuscule clare: „FII ATENTĂ LA MINE”.
Ştirile defilau pe ecran, schimbându-se la fiecare câteva minute. „Barley părăseşte Mej. Urmează. Au ajuns la staţia de metrou. Urmează. Şi-au făcut ieşirea (sic) din spital. Katia la braţul lui Barley. Urmează. Oamenii mint, însă computerul este infailibil. Urmează.”
— De ce dracu’ conduce el? întrebă Ned aspru, citind această informaţie.
Sheriton era prea absorbit, aşa că Bob, aflat în spatele lui, răspunse la întrebare.
— Bărbaţilor nu le place să conducă femeile, Ned. Vremea falocratismului nu a trecut.
— Mulţumesc pentru informaţie, spuse Ned politicos.
Clive zâmbea aprobator.
Antract. Ecranele rămaseră o clipă goale, dar Anastasia completă raportul. Anastasia era o bătrână letonă, acră, de şaizeci de ani, care figura pe statele de plată ale Casei Rusia de douăzeci de ani. Doar Anastasia avea permisiunea să supravegheze holul de intrare al spitalului.
Relată următoarele:
„A trecut de două ori. Spre toaletă şi înapoi în sala de aşteptare.
La prima trecere, Barley şi Katia stăteau jos pe o bancă, aşteptând.
La cea de a doua, Barley şi Katia stăteau în picioare, lângă telefon şi păreau să se îmbrăţişeze. Barley ţinea mâna la înălţimea feţei ei, care avea şi un braţ ridicat, iar celălalt lăsat în jos.”
Înainte sau după apelul lui Bluebird?
Anastasia nu ştia. Cu toate că a stat în cabina de la toaletă, ascultând cât se poate de atent, nu a auzit telefonul sunând. Deci: ori n-a sunat nimeni, ori convorbirea se terminase în momentul când a trecut a doua oară.
— De ce naiba trebuia s-o îmbrăţişeze? spuse Ned.
— Poate că-i intrase o muscă-n ochi, zise Sheriton acru, urmărind în continuare ecranul.
— A condus şi maşina, insistă Ned. Nu are voie să conducă acolo, dar a condus. A lăsat-o la volan tot drumul până la ţară şi înapoi. Tot ea a condus până la spital. Apoi, dintr-odată, se urcă el la volan. De ce?
Sheriton lăsă creionul jos şi-şi trecu degetul arătător pe sub gulerul cămăşii.
— Deci, ce spui, Ned? A telefonat Bluebird sau nu? Spune, ce crezi?
Ned avu decenţa să se gândească anost la răspuns.
— Probabil că a telefonat. Altfel cei doi ar mai fi aşteptat.
— Poate că a auzit ceva ce nu i-a plăcut. Vreo veste proastă sau ceva de genul acesta, sugeră Sheriton.
Ecranele se stinseseră, lăsând încăperea în penumbră.
Sheriton avea un birou personal, placat în întregime cu furnir din lemn de trandafir. Peste tot, pe pereţi, reproduceri. Ne-am instalat acolo, ne-am turnat cafea în ceşti şi am început să aşteptam.
— Ce dracu’ face în apartamentul ei atât de mult timp? mă întrebă Ned în particular. Tot ce are de făcut este să obţină de la ea ora şi locul întâlnirii. Putea să facă acest lucru acum două ore.
— Poate că au şi ei un moment de tandreţe, îi spusei eu.
— M-aş simţi mai bine dac-aş crede că-i aşa.
— O fi cumpărând o altă căciulă, spuse Johnny pe un ton antipatic, auzind ce vorbeam.
— Geronimo! exclamă Sheriton, când se auzi soneria, chemându-mă în sala de operaţiuni.
Pe un plan luminat al oraşului, apartamentul Katiei era marcat cu un punct roşu luminos. Locul de întâlnire era la vreo trei sute de metri mai la est, la colţul sud-estic dintre cele două mari artere marcate cu verde. Barley trebuia să înainteze acum de-a lungul trotuarului sudic, ţinându-se aproape de bordură. Ajuns la punctul de întâlnire, trebuia să încetinească, părând că e în căutarea unui taxi. Maşina noastră va opri lângă el. Barley fusese instruit să-i dea şoferului numele hotelului cu voce tare şi să gesticuleze ca şi cum s-ar fi tocmit asupra preţului.
La cel de-al doilea sens giratoriu, maşina urma să-şi schimbe direcţia şi să intre într-un şantier de construcţii, unde se afla garat camionul nostru, cu farurile stinse şi cu şoferul prefăcându-se că moţăie în cabină. Dacă antena radio era ridicată, maşina trebuia să facă un tur complet la dreapta şi să se întoarcă la camion.
Dacă nu, întâlnirea se anula.
Raportul lui Paddy apăru pe ecrane la unu noaptea, ora Londrei. Benzile magnetice au fost disponibile în mai puţin de o oră, după transmiterea conţinutului lor de pe acoperişul Ambasadei Statelor Unite. De atunci, raportul a fost disecat în toate modalităţile posibile. Pentru mine, rămâne şi acum un model de raport al operaţiunilor de teren.
Bineînţeles, identitatea autorului trebuie cunoscută, întrucât fiecare scriitor de sub soare îşi are limitele sale. Paddy nu e cine ştie ce psiholog, dar are o mulţime de alte calităţi. Era un fost Gurkha, intrat în Serviciile Speciale, devenit apoi ofiţer de informaţii, lingvist, organizator sau improvizator, după caz, avea exact profilul pe care îl prefera Ned.
Pentru acoperirea sa la Moscova îmbrăcase atât de bine haina prostiei englezeşti, încât neiniţiaţii îşi băteau joc de el când vorbeau între ei: şortul său lung vara, când umbla pe cărările din pădurile moscovite, schiul de fond iarna, când îşi încărca maşina sa Volvo cu nişte vechituri de schiuri şi beţe de bambus şi, în sfârşit, propria persoană, cu căciulă de blană, părea să fie o relicvă din primele expediţii arctice. Dar trebuie să fii deştept ca să faci atâta timp pe prostul. Iar Paddy era un om deştept, chiar dacă ulterior excentricităţile sale aveau să fie luate ca atare.
Paddy conducea cu măiestrie grupul său eteroclit de pseudostudenţi la limbi străine, angajaţi ai agenţiilor de voiaj, mici negustori şi persoane cu diverse paşapoarte. Nici Ned însuşi nu l-ar fi putut întrece. Paddy avea grijă de ei ca un preot de oiţele din parohia sa, iar fiecare suflet dintre aceştia, în fond, nişte solitari, îl idolatriza. Nu era vina sa dacă acele calităţi ce atrăgeau oamenii către el îl făceau vulnerabil la înşelătorii.
Să revenim la raportul său. Paddy a fost mai întâi frapat de precizia relatării lui Barley, iar banda magnetică a confirmat acest lucru. Vocea lui Barley a fost mai sigură decât în înregistrările anterioare.
Paddy a fost impresionat, de asemenea, de hotărârea lui Barley şi de devotamentul său faţă de misiune. Îl compara pe cel pe care l-a văzut în faţa sa în camion cu cel pe care l-a instruit pentru operaţiunea Leningrad şi era uimit de saltul făcut de Barley. Avea dreptate. Barley era altul, evoluase.
Relatarea lui Barley se potrivea cu toate faptele verificabile de care dispunea Paddy, de la întâlnirea la staţia de metrou şi drumul către spital, până la aşteptarea pe bancă şi apelul rapid întrerupt al telefonului. Barley îi explicase că atunci când acesta sunase, Katia se afla exact în faţa aparatului. El însuşi de abia îl auzise. „Aşa că nu e de mirare că Anastasia nu-l auzise nici ea”, deduse Paddy. Katia ridicase receptorul cu o iuţeală nemaipomenită.
Convorbirea dintre Katia şi Bluebird fusese, potrivit lui Barley, scurtă, cel mult două minute. Încă un fapt care se potrivea. Goethe era cunoscut pentru teama sa de convorbiri telefonice lungi.
Cu atât de multe fapte la dispoziţia lui, raportate de către un Barley care înota ca peştele în apă, cum naiba ar putea cineva să susţină după aceea că Paddy ar fi trebuit să-l ducă pe Barley direct la ambasadă şi să-l expedieze în Anglia, legat de mâini şi de picioare, şi cu căluş în gură? Desigur, asta este ceea ce susţinea Clive – şi n-a fost singurul.
Să revenim la cele trei mistere care-i stăteau în gât lui Ned: îmbrăţişarea; drumul de la spital cu Barley la volan; cele două ore petrecute împreună în apartament. În ceea ce priveşte răspunsurile lui Barley, trebuie să-l privim aşa cum l-a văzut Paddy, aplecat deasupra mesei, în lumina slabă din camion, cu faţa lucind de căldură. Aveau drept zgomot de fond mârâitul tobelor de eşapament. Cei doi purtau căşti la urechi, iar între ei se afla un microfon cu circuit închis. Barley îşi şoptea povestea, jumătate microfonului, jumătate ofiţerului său de caz. Dintre toate aventurile pe care le-a trăit Paddy la frontiera de nord-vest, niciuna nu ar fi fost învăluită într-o atmosferă de asemenea tensiune dramatică.
Cy era aşezat în penumbră cu a treia pereche de căşti. Era camionul lui Cy, dar acestuia i se ordonase să-l lase pe Paddy să facă pe maestrul de ceremonii.
— Apoi au lăsat-o picioarele, spuse Barley, cu tonul acela confidenţial de discuţie de la bărbat la bărbat, care l-a făcut pe Paddy să zâmbească. Se sucise, se răsucise toată săptămâna în aşteptarea apelului lui şi, deodată, gata, iar ea a clacat. Probabil că n-a ajutat-o prea mult că am fost de faţă. Fără mine, cred că şi-ar fi ţinut firea până ar fi ajuns acasă.
— Probabil că ai dreptate, aprobă Paddy înţelegător.
— Dar a fost prea mult pentru ea. Faptul că i-a auzit vocea, că a auzit că va fi în oraş peste două zile, îngrijorarea ei pentru copii, pentru el şi pentru ea însăşi, toate acestea au depăşit-o.
Paddy o înţelegea perfect. Cunoscuse şi el femei emotive la vremea lui şi ştia foarte bine genul de lucruri care le face să plângă.
Din acest moment, totul a curs normal. Minciunile se orchestrară într-o simfonie. Barley a făcut tot ce-a putut ca s-o liniştească, a spus el, dar era în aşa hal, că a trebuit s-o cuprindă cu un braţ pentru a o duce până la maşină şi a o conduce acasă.
În maşină a mai plâns puţin, dar şi-a mai revenit în momentul când au ajuns la apartamentul ei. Barley i-a făcut o ceaşcă de ceai, a mângâiat-o pe mână, până când s-a convins că era în stare să facă faţă situaţiei.
— Bine jucat, spuse Paddy, iar glasul său semăna cu cel al unui ofiţer din armata indiană din secolul al XIX-lea, felicitându-şi oamenii după o şarjă de cavalerie inutilă.
Sună aşa pentru că era impresionat şi pentru că vorbea prea aproape de microfon.
În sfârşit, a venit întrebarea pusă de Barley, marcând intrarea în scenă a lui Cy. Retrospectiv, bineînţeles, nu a părut decât o mărturie a unei intenţii de furt premeditat. Cy însă n-a înţeles-o în felul acesta, şi nici Paddy. De fapt, n-a înţeles-o în felul acesta nimeni la Londra, cu excepţia lui Ned, a cărui ineficacitate devenise exasperantă. Ned era acum un paria al sălii de operaţiuni.
— A, da, asta e. Şi ce facem cu lista de cumpărături? întrebase Barley pregătindu-se să plece. O întrebare ca orice altă mică preocupare administrativă, nimic ieşit din comun. Când ai de gând să-mi pui în mânuţa mea frumoasă lista de cumpărături? repetă el.
— De ce? spuse Cy din umbră.
— Ei bine, nu ştiu. N-ar trebui s-o tocesc şi eu un pic?
— Nu e nimic de tocit, spuse Cy. Sunt întrebări scrise, cu răspunsuri cu da şi nu, şi este foarte important ca tu să nu ştii nimic din ea.
— Deci, când o primesc?
— Lista de cumpărături o facem cât mai târziu posibil, spuse Cy.
În ceea ce priveşte părerea lui Cy cu privire la starea de spirit a lui Barley, a fost reţinută următoarea perlă: „Cu englezoii ăştia, se spune că ar fi zis el, nu ştii niciodată, oricum, ce gândesc”.
În acea noapte, Cy a avut, cel puţin în parte, dreptate.
— N-a fost nicio veste proastă, insistă Ned, în timp ce Brock punea înregistrarea din camion pentru a treia sau a treizecea oară.
Ne întorseserăm în buna şi bătrâna noastră Casă Rusia. Ne refugiaserăm acolo. Era ca pe vremuri. Se crăpa de ziuă, dar eram prea tensionaţi ca să ne mai ardă de somn.
— N-au fost veşti proaste, repetă Ned, n-au fost decât veşti bune. „Mi-e bine. Sunt în siguranţă. Am ţinut o conferinţă grozavă. Iau avionul. Ne vedem vineri. Te iubesc.” Şi ea se pune pe plâns.
— Ştiu şi eu, spusei eu, vorbind fără tragere de inimă. N-aţi plâns niciodată de bucurie?
— Plânge atât de tare, că trebuie s-o care prin coridorul spitalului. Plânge atât de tare, că nu-i în stare să conducă maşina. Când ajunge la apartamentul ei, o ia înaintea lui şi fuge la uşă, ca şi cum Barley n-ar exista, pentru că-i atât de fericită că Bluebird vine cu avionul la timp. Iar el o consolează, în ciuda tuturor veştilor bune pe care le-a primit. (Se aude din nou vocea înregistrată a lui Barley.) Şi e calm, absolut calm. Niciun fel de grijă. „Am ţintit la fix, Paddy. Totul e-n regulă. De aceea plânge.” Aşa e, desigur.
Se lăsă pe spate şi închise ochii, în timp ce vocea demnă de încredere a lui Barley continua să se audă din casetofon.
— Nu ne mai aparţine, spuse Ned. Ne-a părăsit.
Ca şi Barley, dar în alt sens, ne părăsise şi Ned. Lansase o mare operaţiune. Acum, tot ceea ce putea să facă, după părerea sa, era să stea şi să vadă cum îi scapă printre degete. În viaţa mea n-am văzut un om mai izolat, poate doar cu excepţia mea.
Spionajul înseamnă a aştepta.
Spionajul înseamnă a te îngrijora.
Spionajul înseamnă să fii tu însuţi, dar mai mult decât atât.
Leacurile lui Walter, dragul nostru dispărut, şi ale lui Ned, încă în viaţă, răsunau încă în urechile lui Barley. Ucenicul devenise moştenitorul vrăjitoriilor maeştrilor săi, dar puterile sale magice erau mai mari decât fuseseră ale lor vreodată.
Se afla pe un podiş pe care ei nu ajunseseră niciodată. Avea ţintă, avea mijloacele de a o ajunge şi avea ceea ce Clive ar fi numit motivaţie, care, în termeni mai obiectivi, însemna scop. Tot ceea ce-l învăţaseră merita banii cu vârf şi îndesat, dând roade acum, când se angajase calm în această bătălie menită să-i înşele. Şi totuşi, el nu era pungaşul lor.
Drapelele lor nu însemnau nimic pentru el. Ele puteau flutura în orice vânt. Dar el nu era trădătorul lor. Nu era propria cauză. Ştia ce bătălie avea de câştigat şi pentru cine. Ştia sacrificiul pe care era pregătit să-l facă. El nu era trădătorul lor. Era consecvent cu sine însuşi.
Nu avea nevoie de etichetele lor speriate şi de sistemele lor nevolnice. Era un bărbat singur, dar era mai puternic decât toţi ceilalţi la un loc care presupuseseră că trebuie să-l ţină sub control. În ochii săi, reprezentau cea mai rea dintre cele mai rele arme, pentru că existenţa lor le justifica obiectivele.
Cu blândeţe, deşi nu era chiar blândeţe, descoperise focul furiei. A putut să-i simtă primele scântei şi să audă trosnetul vreascurilor.
Nu exista decât acum. Goethe avea dreptate. Nu exista mâine, pentru că mâine era scuză. Exista doar acum şi neantul. Iar Goethe, chiar în neant, continua să aibă dreptate. Trebuie să omorâm oamenii cenuşii din noi înşine, trebuie să ne ardem costumele cenuşii, trebuie să dăm drumul zăgazurilor inimii, vis al oricărui suflet cumsecade şi chiar – fie că-ţi vine să crezi sau nu – şi al unor oameni cenuşii. Dar cum, cu ce?
Goethe avea dreptate. Şi nu a fost vina lui, nici a lui Barley, că fiecare din ei, fără să vrea, l-a pus pe celălalt în mişcare. Cu această iluminare spirituală ce se năştea în el, simţământul lui Barley de înrudire cu acest prieten neverosimil era copleşitor. Împărtăşea întru totul visul frenetic al lui Goethe de a dezlănţui forţele raţiunii sănătoase şi de a deschide larg uşile către încăperile murdare.
Dar Barley nu a stăruit mult asupra chinurilor lui Goethe. Acesta se afla în infern şi, foarte probabil, Barley avea să-l urmeze în curând. „Îl voi plânge când voi avea timp”, îşi spuse el. Până atunci, trebuie să se ocupe de cei în viaţa, pe care Goethe îi pusese în mod ruşinos în pericol, înainte de a încerca să-i salveze cu un ultim gest curajos.
Pentru a-şi îndeplini ceea ce avea de făcut imediat, Barley trebuia să folosească şireteniile oamenilor cenuşii. Trebuia să fie el însuşi, dar mai mult decât fusese până atunci. Trebuia să aştepte. Trebuia să se îngrijoreze. Trebuia să fie inversul lui, împăcat în sinea sa, nerealizat în exterior. Trebuia să trăiască în secret, în vârful picioarelor, să-şi arcuiască mintea ca o pisică la pândă, în timp ce juca rolul acelui Barley Blair pe care doreau să-l vadă, creaţia lor de la un cap la altul.
Între timp, jucătorul de şah din el îşi calcula mişcările. Negociatorul adormit devine, fără să se vadă, treaz. Editorul realizează ceea ce n-a realizat niciodată, devine intermediarul lucid între necesitate şi utopie.
„Katia ştie, gândeşte el. Ştie că Goethe a fost prins.
Dar ei nu ştiu că ea ştie, pentru că şi-a păstrat prezenţa de spirit la telefon.
Şi ei nu ştiu că eu ştiu că ştie Katia.
În toată aceasta lume, sunt singura persoană în afară de Katia şi de Goethe care ştie că ştie Katia.
Katia este încă liberă. De ce?
Nu i-au furat copiii, nu i-au percheziţionat apartamentul, nu l-au aruncat pe Matvei în casa de nebuni şi nu au folosit toate procedeele tradiţionale delicate rezervate rusoaicelor care fac pe curierii pentru fizicienii lucrând în domeniul Apărării care s-au hotărât să încredinţeze secretele naţiunii lor unui editor occidental decăzut.
De ce?
Până acum sunt şi eu liber. Nu mi-au prins gâtul în lanţuri de un zid de cărămidă. De ce?
Pentru că ei nu ştiu că ştim că ei ştiu.
Aşa că vor mai mult.
Ne vor pe noi, dar mai mult decât atât.
Ne pot aştepta pentru că vor mai mult.
Dar ce înseamnă mai mult?
Care este secretul răbdării lor?”
„Toată lumea vorbeşte, spusese Ned, afirmând un fapt de necontestat. Cu metodele de astăzi, toată lumea vorbeşte.” Îl sfătuia pe Barley să nu încerce să reziste dacă era prins. Dar Barley nu se mai gândea la el însuşi. Se gândea la Katia.
În fiecare noapte, în fiecare zi ce a urmat, Barley mişcase piesele în mintea sa, elaborându-şi planul în timp ce aştepta, aşa cum făceam noi toţi, întâlnirea de vineri, promisă, cu Bluebird.
Încă de la micul dejun, Barley se prezentă punctual pentru paradă, ca un editor şi un spion model. Şi în fiecare zi, de dimineaţa până seara, era inima şi sufletul târgului.
„Goethe. Nu pot face nimic pentru tine. Nicio forţă din lume nu te va putea smulge din ghearele lor.
Katia, încă salvabilă. Copiii ei, încă salvabili. Chiar dacă toată lumea sfârşeşte prin a vorbi şi chiar Goethe, care, în cele din urmă, nu va face excepţie de la regulă.
Eu, nesalvabil, ca întotdeauna.
Goethe mi-a dat curaj, gândi el – în timp ce scopul secret se contura în mintea lui – iar Katia mi-a dat dragoste.
Nu. De fapt, Katia mi le-a dat pe amândouă. Şi continuă să mi le dea.”
Sosi ziua de vineri, tot atât de liniştită ca orice altă zi. Ecranele noastre nu arată aproape nimic. Barley se pregăteşte metodic să participe la marele cocteil inaugural dat în acea seară de Potomac & Blair în spiritul destinderii şi al glasnost-ului, potrivit formulei preţioase înscrise pe invitaţiile – cu două clape şi cu margini dantelate – făcute la tipografia Serviciului, cu mai puţin de două săptămâni în urmă.
Cu intermitenţe, cu aparentă dezinvoltură, Barley se interesează de starea Katiei. O sună ori de câte ori poate. Stau la taclale şi o pun să folosească termenul „oportun” ca semn că totul e-n regulă. În schimb, el include în pălăvrăgeala lui cuvântul „sincer”. Niciun subiect grav, nimic despre dragoste sau moarte, sau despre marii poeţi germani. Doar atât:
„Ce mai faci?
Te epuizează, sincer vorbind, târgul?
Ce fac gemenii?
Îi mai place lui Matvei pipa?
Ceea ce înseamnă: te iubesc, şi te iubesc, şi te iubesc, şi te iubesc sincer.”
Pentru a se asigura şi mai mult de securitatea ei, Barley îl trimite pe Wicklow să arunce în treacăt o privire la ea, în pavilionul socialist.
— E bine, îi spunea Wicklow zâmbind, liniştindu-l pe Barley. Se ţine bine.
— Mulţumesc, zise Barley, foarte amabil din partea ta, bătrâne.
A doua oară, tot la cererea lui Barley, s-a dus Henziger însuşi. Poate că Barley se păstrează pentru seară. Sau poate nu are încredere în propriile emoţii. Dar ea este încă acolo, încă în viaţă, încă mai respiră, şi a îmbrăcat rochia de recepţie.
În tot acest timp, chiar atunci când se întoarce în oraş cu maşina, pentru a ajunge înaintea invitaţilor, Barley continuă să-şi mobilizeze armata lui particulară de fapte modificabile şi nemodificabile, cu o claritate de care ar fi mândru cel mai experimentat şi compromis avocat.