— Gheorghi! Minunat! Fantastic! Unde-i Varenka?
— Barley, prietene, pentru numele lui Dumnezeu, salvează-ne! Nu ne place secolul XX mai mult decât vouă, englezilor. Hai să fugim de el împreună! Plecăm la noapte, bine? Cumperi tu biletele?
— Iuri, Dumnezeule, asta-i noua ta nevastă? Lăsaţi-l, doamnă, e un monstru!
— Barley! Ascultă-mă! Totul e-n regulă! Nu mai avem probleme! Pe vremuri trebuia să presupunem că totul mergea pe dos! Acum putem citi ziarele şi ştim c-aşa este.
— Mişa! Cum merge treaba? Perfect!
— E război. Pentru numele lui Dumnezeu, Barley, război deschis. Întâi trebuie să spânzurăm pur şi simplu vechea gardă şi apoi să dăm o altă bătălie a Stalingradului!
— Leo! Încântat să te văd! Ce face Sonia?
— Barley, fii atent ce-ţi spun! Comunismul nu este o ameninţare! Este o industrie parazitară, care trăieşte departe de erorile făcute de voi, toţi labagiii tâmpiţi din Occident.
Cocteilul avea loc în sala oglinzilor de la etajul întâi al unui vechi hotel din centrul oraşului. Pe trotuar se aflau agenţi în civil. Alţii asigurau supravegherea în hol, pe scară şi la intrarea în sală.
Potomac & Blair invitase o sută de persoane. Opt acceptaseră, nimeni nu refuzase şi sosiseră până acum o sută cincizeci. Dar până la venirea Katiei, Barley prefera spaţiul de lângă intrare.
Sala fu deodată invadată de o turmă de tinere occidentale, escortate de obişnuiţii pseudointerpreţi oficiali, toţi bărbaţi. Un filosof destul de corpolent, care cânta la clarinet, sosi cu ultimul lui iubit.
— Aleksandr! Fantastic! Minunat!
Un siberian solitar, pe care-l chema Andrei, deja beat, dorea să discute cu Barley despre o problemă vitală.
— Socialismul partidului unic este un dezastru, Barley. Ne-a frânt minţile. Ţineţi-vă de pluripartidismul vostru britanic. Îmi publici ultimul meu roman?
— Nu ştiu ce să spun, Andrei, replică prudent Barley, trăgând cu ochiul la uşă. Redactorul nostru de limba rusă îl preţuieşte foarte mult, dar nu-l vede pe piaţa engleză. Ne mai gândim. Ne mai gândim.
— Ştii de ce am venit în seara asta? întrebă Andrei.
— Spune-mi.
Un alt grup vesel îşi făcu intrarea, dar nici de astă dată Katia nu era printre nou-veniţi.
— Ca să-mi pun hainele bune pentru tine. Noi, ruşii, ne ştim toate şmecheriile. Avem nevoie de oglinzile voastre occidentale. Veniţi la noi şi plecaţi cu imaginile noastre cele mai bune reflectate în voi, iar noi ne simţim mai nobili. Mi-ai publicat primul roman, mi se pare logic să mi-l publici şi pe al doilea.
— Nu dacă primul n-a adus niciun ban, Andrei, spuse Barley cu o fermitate neobişnuită şi, spre uşurarea lui, îl văzu pe Wicklow făcându-şi drum prin încăpere către ei.
— Ai auzit că Anatoli a murit în decembrie în închisoare după o grevă a foamei? La capătul a doi ani de existenţă a Marii Noi Rusii în care trăim? continuă Andrei, luând o altă gură zdravănă de whisky, oferit în mod graţios de către Ambasada americană în sprijinul unei Rusii mai treze.
— Desigur, am auzit de el, interveni Wicklow pe un ton liniştitor. A fost un lucru dezgustător.
— Şi atunci, de ce nu-mi publici romanul?
Lăsându-l pe Wicklow să se descurce cu Andrei, Barley se precipită către uşă, cu braţele larg deschise şi cu un zâmbet cuceritor pe faţă. Superba Natalia de la Biblioteca Unională de Stat pentru Literatură Străină sosise, o frumuseţe înţeleaptă, de şaizeci de ani. S-au prăbuşit drăgăstos unul în braţele celuilalt.
— Despre cine discutăm în seara asta, Barley? James Joyce sau Adrian Mole? De ce arăţi atât de inteligent dintr-odată? Pentru că te-ai făcut capitalist?
Jumătate din adunare o luă la goană ca apucată de streche către celălalt capăt al sălii, ceea ce îi făcu pe agenţi să se uite îngrijoraţi prin deschizătura uşii. Rumoarea din sală se opri o clipă, apoi reîncepu din nou. Se dăduse drumul bufetului.
Dar nici urmă de Katia.
— Astăzi, dată fiind perestroika, totul este mult mai uşor, spuse Natalia cu zâmbetul ei irezistibil. Călătoriile în străinătate nu constituie o problemă. De exemplu, să te duci în Bulgaria. Tot ceea ce trebuie să facem este să descriem birocraţilor noştri ce fel de persoană credem că suntem, căci fireşte, bulgarii trebuie să ştie acest lucru înainte de sosirea noastră şi să fie avertizaţi la ce să se aştepte. Suntem o persoană inteligentă, de inteligenţă mijlocie sau de inteligenţă normală? Bulgarii trebuie să se pregătească, poate chiar să se antreneze. Suntem calmi sau iritabili? Suntem plini de imaginaţie sau lipsiţi de imaginaţie? După ce am răspuns la aceste întrebări simple şi la alte o mie de acelaşi fel, putem să trecem la probleme mai importante, precum adresa şi numele complet al bunicii din partea mamei, data morţii ei şi numărul certificatului ei de deces şi, dacă li se năzare, poate şi numele medicului care l-a semnat. Deci, poţi să-ţi dai seama şi tu că birocraţii noştri fac tot ceea ce este cu putinţă să introducă rapid noile regulamente mai relaxate şi să ne trimită pe toţi în străinătate, în vacanţă, cu copiii. Barley, după cine te uiţi? Mi-am pierdut eu şarmul sau te-ai şi plictisit de mine?
— Şi ce le-ai spus? întrebă Barley râzând, străduindu-se să n-o mai piardă din priviri.
— O, am spus că sunt foarte inteligentă, că sunt calmă, o persoană amuzantă, şi că bulgarii vor fi încântaţi în compania mea. Birocraţii ne testează hotărârea, asta-i tot. Ei speră că punându-ne să dăm satisfacţie atâtor servicii, ne vom descuraja şi ne vom hotărî să rămânem acasă. Dar este din ce în ce mai bine. Totul este, încet-încet, puţin mai bine. Poate că nu-ţi vine să crezi, dar perestroika nu este pentru străini, ea este pentru noi.
— Ce-ţi face câinele, Barley? murmură o voce bărbătească morocănoasă de lângă Barley. Era Arkadi, un sculptor neoficial, cu frumoasa sa iubită neoficială.
— N-am niciun câine, Arkadi. De ce întrebi?
— Pentru că în momentul acesta e mai puţin primejdios să vorbeşti despre câinele tău decât despre prieteni. Asta-i părerea mea.
Barley întoarse capul în direcţia privirii lui Arkadi şi îl văzu pe Alik Zapadnîi la celălalt capăt al sălii, adâncit într-o conversaţie serioasă cu Katia.
— Noi, moscoviţii, vorbim prea primejdios în zilele astea, continuă Arkadi, fixându-l în continuare cu privirea pe Zapadnîi. În entuziasmul nostru, devenim imprudenţi. Informatorii vor avea o recoltă bună în toamna aceasta, chiar daca ea va fi proastă pentru toată lumea. Întreabă-l pe el. E-n culmea carierei sale.
— Alik, diavol bătrân, cu ce-o baţi la cap pe biata fată? întrebă Barley îmbrăţişând-o întâi pe Katia, apoi pe Zapadnîi. Am văzut-o înroşindu-se de la celalalt capăt al sălii. Fereşte-te de el, Katia! Engleza lui este aproape tot atât de bună ca a ta şi vorbeşte mult mai repede. Ce mai faci?
— Mulţumesc, spuse ea încetişor. Foarte bine.
Purta rochia pe care şi-o pusese la întâlnirea lor de la Hotel Odessa. Era rezervată, dar stăpână pe sine. Trăsăturile sale trădau durerea unei pierderi grele. Dan Zeppelin şi Mary Lou făceau parte din grupul lor.
— Purtam, de fapt, o discuţie foarte interesantă despre drepturile omului, Barley, explică Zapadnîi, făcând un gest circular cu paharul, ca şi cum ar fi făcut o chetă de la cei prezenţi. Nu-i aşa, domnule Zeppelin? Suntem întotdeauna recunoscători atunci când occidentalii vin să ne predice cum trebuie să ne purtăm cu criminalii noştri! Dar care este diferenţa, mă întreb eu, între o ţară care închide câţiva oameni în plus şi o ţară care-i lasă pe gangsteri în libertate? Cred că tocmai am găsit un punct de negociere pentru conducătorii noştri. Mâine-dimineaţă vom anunţa în faţa aşa-numitului Comitet de supraveghere Helsinki că nu vom mai avea nimic de-a face cu ei până când nu vor pune după gratii mafia americană. Ce zici despre asta, domnule Zeppelin? Le dăm drumul alor noştri şi-i închideţi voi pe-ai voştri? E un târg corect, nu-i aşa?
— Vrei să-ţi răspund politicos sau să-ţi spun adevărul? îi zise Dan peste umărul lui Mary Lou.
Un alt grup poliglot de invitaţi trecu pe lângă ei, urmat, după o pauză teatrală, de nimeni altcineva decât de marele Sir Peter Oliphant însuşi, înconjurat de curtea sa de valeţi ruşi şi englezi. Zgomotul se înteţi, încăperea se umplu de lume. Trei corespondenţi britanici cu feţe bolnăvicioase inspectară bufetul golit şi plecară. Cineva deschise capacul pianului şi începu să cânte o melodie ucraineană. Se auzi o voce frumoasă de femeie, căreia i se alăturară şi altele.
— Nu, Barley, nu ştiu ce te îngrozeşte, răspunse Katia spre surpriza lui Barley, care nu-şi reamintea s-o fi întrebat ceva. Sunt sigură că eşti foarte curajos, ca toţi englezii.
În zăpuşeala din cameră şi vânzoleala mondenă, propria excitaţie se întorsese brusc împotriva lui. Se simţea beat, dar nu de alcool, pentru că în toată seara nu băuse decât un singur pahar obosit de scotch.
— Poate că nu-i nimic acolo, se hazardă el, adresându-i-se nu Katiei, ci unui cerc de figuri necunoscute. Acolo, în umbră. Mă refer la talent. Toată lumea aştepta. Inclusiv Barley. Încercă să-i privească pe toţi în timp ce ochii săi nu o vedeau decât pe Katia. Ce spusese? Ce auziseră ei? Feţele lor erau încă întoarse spre el, dar în ochii lor nu se vedea nicio lumină, cum nu se vedea nici în ai Katiei; era doar îngrijorare. Continuă, de bine de rău: Ani de zile am avut toţi aceeaşi imagine a marilor artişti ruşi aşteptând să fie descoperiţi. Se bâlbâi. Nu-i aşa? Romane epice, piese de teatru? Mari pictori surghiuniţi sau interzişi, lucrând în secret? Poduri întregi de minunate opere inegale? Muzicieni? Am vorbit despre asta. Am visat la asta. Continuarea secretă a secolului al XIX-lea. „Când va veni dezgheţul, vor ieşi toţi de la păstrare şi ne vor ului.” Aşa ne spuneam unul altuia. Unde naiba sunt toate aceste genii? Au murit cumva congelaţi? S-ar putea ca represiunile să fi funcţionat. Asta am avut de spus.
O tăcere de plumb urmă cuvintelor sale. Katia îi sări în ajutor.
— Talentul sovietic există şi a existat întotdeauna, Barley, chiar şi în cele mai rele timpuri. Nu poate fi distrus, declară ea cu o urmă din vechea sa rigoare. Poate că trebuie mai întâi să se adapteze noilor condiţii, dar nu va dura mult şi se va exprima strălucitor. Sunt sigură că asta voiai să spui.
Henziger şi-a început discursul. O capodoperă de ipocrizie inconştientă.
— Sper ca îndrăzneaţa întreprindere de pionierat a editurii Potomac & Blair să-şi aducă modesta contribuţie la noua şi grandioasa eră de înţelegere dintre Răsărit şi Apus! declară el ţanţoş. Glasul i se ridica odată cu paharul. Era tipul de negustor cinstit, prototipul americanului cumsecade, cu inima la locul ei. Fără doar şi poate, asta şi crede el despre propria persoană, întrucât cabotinul din el este aproape de suprafaţă. Să ne îmbogăţim unii pe alţii! exclamă el, ridicând şi mai sus paharul. Să ne eliberăm unii pe alţii! Să facem comerţ împreună! Să vorbim şi să bem împreună, şi să facem împreună o lume mai bună! Doamnelor şi domnilor, în sănătatea dumneavoastră, a editurii Potomac & Blair, a profitului nostru reciproc şi pentru perestroika! Amin!
Strigau toţi după Barley. Semnalul îl dăduse Spikey Morgan. Îl susţineau cu entuziasm Iuri şi Alik Zapadnîi, toţi oameni vechi, care ştiau să scandeze: „Barley, Barley!” În curând, întreaga cameră începe să urle după Barley, unii neştiind de ce. Pentru o clipă, nu-l văzu oricum nimeni. Apoi, brusc, îl văzură urcat în picioare pe masa pe care fusese bufetul, cu un saxofon împrumutat, cântând cu foc My Funny Valentine, melodie pe care o cânta la fiecare târg de carte de la Moscova, de la cel dintâi, acompaniat la pian de către Jack Henziger în stilul incomparabil al lui Fats Waller. Agenţii de la uşă se strecurară în sală să-l asculte, cei de pe scări urcară până în pragul uşii, iar cei din hol se apropiară de scară atunci când primele note ale cântecului de lebădă al lui Barley au dobândit claritate şi apoi o splendidă expresivitate.
— Mergem la noul restaurant indian, pentru numele lui Dumnezeu, protestă Henziger, în timp ce stăteau pe trotuar, sub ochiul bovin al unor toptunîi de serviciu. Adu-o şi pe Katia! Am rezervat o masă.
— Îmi pare rău, Jack, avem alte aranjamente. O întâlnire fixată de mult.
Henziger juca teatru.
— Are nevoie să aibă cineva grijă de ea, îi mărturisi Barley. Mă duc să o iau şi să-i ofer o cină liniştită undeva.
Dar Barley nu a dus-o pe Katia la masă în seara lor de adio, aşa cum au confirmat agenţii ocazionali, înainte de a le veni schimbul. Katia a fost aceea care l-a dus pe Barley, şi nu invers. L-a dus într-un loc cunoscut de fiecare dintre tinerii şi tinerele din Moscova încă din adolescenţă şi care se găseşte deasupra fiecărui imobil în fiecare mare oraş. Nu e nicio rusoaică din generaţia Katiei care să nu păstreze în memorie astfel de locuri pline de amintirea primei iubiri. Un astfel de loc se află şi la capătul scărilor în blocul Katiei, acolo unde se sfârşeşte ultima treaptă şi începe podul, mai căutat iarna decât vara, pentru că acolo se găseau rezervorul de apă caldă ce picura şi ţevile aburinde izolate cu o bandă adezivă neagră.
Dar mai întâi a trebuit să vadă ce fac Matvei şi copiii, şi să se asigure că erau în bună regulă. Barley a aşteptat-o pe palier. Apoi l-a luat de mână şi au urcat cele câteva trepte până la ultima, care era din lemn. Katia avea o cheie ce se potrivea la uşa ruginită de oţel, accesul fiind interzis persoanelor străine. După ce a descuiat-o şi a încuiat-o la loc în urma lor, l-a condus pe sub grinzi până într-un colţ cu podeaua tare, unde improvizase un pat din care, prin luminatorul jegos, se vedeau ca prin ceaţă stelele. Se auzeau bolboroselile ţevilor şi se simţea duhoarea rufelor puse la uscat.
— Scrisoarea pe care i-ai dat-o lui Landau s-a rătăcit, spuse el. A sfârşit în mâinile oficialităţilor noastre. Acestea m-au trimis la tine. Îmi pare rău.
Dar nu mai era timp pentru niciunul din ei să fie şocat. Îi spusese câte ceva din planurile sale, dar acum nu-i mai adăuga nimic. Recunoscuseră de comun acord că ea ştia deja prea mult în plus, aveau probleme mai importante de discutat, pentru că într-adevăr în acea seară Katia îi povesti lui Barley tot ceea ce ulterior va rămâne singura lui amintire despre ea. Îi mărturisi dragostea pentru el în termeni destul de simpli ca să-l susţină în întreaga perioadă de despărţire ce îi aştepta.
Cu toate acestea, Barley nu a prelungit această întâlnire. El nu le-a dat oamenilor din teren, nici celor de la Londra motiv să se îngrijoreze din cauza lui. S-a întors la Mej pe la miezul nopţii, la timp pentru un ultim pahar cu băieţii.
— O, Jack, Alik Zapadnîi m-a convocat la zaiafetul lui tradiţional de despărţire, organizat pentru veterani mâine după-amiază, îi mărturisi el lui Henziger la un păhărel în barul de la etajul întâi.
— Vrei să vin şi eu? întrebă Henziger.
Precum ruşii înşişi, Henziger nu-şi făcea nicio iluzie cu privire la cunoştinţele dubioase ale lui Zapadnîi. Barley îi zâmbi cu regret.
— Eşti încă novice în meserie, Jack. Asta e pentru noi, bătrânii de aur, care au cunoscut zilele când nu exista nicio speranţă.
— La ce oră e? întrebă Wicklow, practic ca întotdeauna.
— La orele şaisprezece, aşa cred c-a spus. Ciudată oră pentru băutură. Da, sunt sigur c-aşa a spus. Orele şaisprezece.
Le ură apoi tuturor cu afecţiune noapte bună şi se îndreptă spre al nouălea cer cu liftul care, la hotelul Mej, este o cuşcă de sticlă ce alunecă în sus şi-n jos, de-a lungul unui piston de oţel, spre marea teroare a sufletelor cinstite rămase la parter.
Era ora prânzului şi, după toate acele nopţi albe şi dimineţi cenuşii, ştirea senzaţională apărută la prânz părea chiar indecentă. A fost chiar senzaţională. O ştire senzaţională adusă prin curier. O ştire senzaţională într-un plic galben pus într-o servieta diplomat din oţel, încuiată. Sfrijitul Johnny, de la antena lor din Londra, intrase în fugă cu ea în sala de operaţiuni, după ce o adusese sub escortă prin scuar de la ambasadă. A traversat în pas alergător parterul şi a urcat în fugă mica scară ce ducea la centrul de control, înainte de a-şi fi dat seama că ne mutaserăm în biroul placat cu furnir din lemn de trandafir al lui Sheriton, pentru a mânca câteva sandviciuri şi a bea cafea.
I-o înmână lui Sheriton şi se aplecă deasupra umărului acestuia, ca un actor pe scenă. Sheriton citi mai întâi scrisoarea de acoperire, pe care o vârî în buzunar, apoi mesajul însuşi.
Apoi se plasă în spatele lui Ned, în timp ce acesta citea mesajul. Doar când Ned mi-a dat-o mie, Johnny socoti că o citise de destule ori. Era vorba despre o interceptare a unei transmisiuni a unei unităţi militare sovietice din Leningrad, captată în Finlanda de către americani şi decriptată în Virginia de către un complex de computere suficient de puternic să lumineze Londra un an întreg.
Leningrad către Moscova, copie la Saratov.
Profesorul Iakov Saveliev este autorizat să meargă la Moscova pentru un sfârşit de săptămâna de odihnă, după conferinţa sa de vineri la Academia Militară din Saratov. Vă rugăm să aranjaţi detaliile transportului şi sejurului.
— Mulţumesc, domnule ofiţer administrativ, Leningrad, murmură Sheriton.
Ned luase înapoi mesajul pentru a-l reciti. Dintre noi toţi, Ned părea singurul care nu părea să fi fost impresionat.
— Asta-i tot ce-au decriptat? întrebă el.
— Nu ştiu, Ned, spuse Johnny, fără să încerce să-şi disimuleze ostilitatea.
— E marcat „unu pe unu”.
— Ce-nseamnă asta? Vezi dacă este singurul material din intrările de azi. În caz contrar, poate eşti aşa de bun să vezi ce-au mai captat interesant în acelaşi lot. Aşteptă până când Johnny părăsi camera. Perfect, spuse el acru. Se ţin de manual. Dumnezeule, ai crede c-avem de-a face cu nemţii!
Am rămas pe loc, mâncându-ne neatenţi sandviciurile. Sheriton îşi vârâse mâinile în buzunare şi se întorsese cu spatele la noi, uitându-se prin geamul fumuriu la traficul silenţios. Purta o haină de mohair negru. Prin fereastra interioară, ceilalţi puteam să-l urmărim pe Johnny la unul din telefoanele presupus sigure. L-am văzut punând receptorul în furcă şi traversând camera către noi.
— Zero, anunţă el.
— Ce-i aia zero? întrebă Ned.
— „Unu pe unu” înseamnă unu pe unu. E un singur mesaj. Nimic înainte, nimic după.
— O întâmplare fericită, deci? sugeră Ned.
— Un mesaj izolat, repetă Johnny cu încăpăţânare.
Ned se întoarse brusc către Sheriton, care stătea tot cu spatele la noi.
— Russell, gândeşte-te un pic. Această interceptare este absolut independentă. Nu o însoţeşte nimic şi pute. Cred că ne aruncă o nadă.
Era rândul lui Sheriton acum să recitească documentul. Când se hotărî în sfârşit să vorbească, se prefăcu profund plictisit şi era clar că ajunsese la limitele răbdării.
— Ned, mi s-au dat asigurări ferme de către decriptorii noştri că interceptarea a venit de la o sursă militară inferioară şi a fost transmisă pe o rablă a armatei, producţie 1921. Nimeni nu mai pregăteşte o operaţiune de dezinformare în felul acesta. Nimeni nu mai face chestii din astea. Nu Bluebird este cel care a virat-o prost. Tu ai luat-o razna.
— Poate că tocmai de aceea au procedat aşa! N-am face şi noi la fel, tu şi cu mine? Să intrăm pe uşa din dos pentru a-i lua prin surprindere?
— Poate că am face-o, răspunse Sheriton concesiv, ca şi cum de abia dacă-l interesa problema. Când ajungi să judeci în felul acesta, e foarte greu să gândeşti altfel.
— Totuşi, nu putem să-i cerem lui Sheriton să oprească operaţiunea sub pretext că totul merge bine, interveni Clive onctuos, mai odios ca niciodată.
— Sub pretextul că dumnealui aude voci, îl corectă Sheriton, simţind că se umple de furie. Începu să se plimbe morocănos prin cameră. Orice merge bine pentru noi este o conspiraţie a Kremlinului, iar atunci când o dăm în bară este o dovada a integrităţii noastre. Ned, Agenţia mea era gata-gata să crape de acest gen de boală. Şi voi, băieţi, de altfel. Nu mai mergem acum pe calea asta. Este operaţiunea mea. E curul meu în joc.
— Şi pe agentul meu, spuse Ned, l-am prăjit, iar odată cu el şi pe Bluebird.
— Sigur, sigur, spuse Sheriton cu o afabilitate de gheaţă. Nu e niciun dubiu.
Se uită destul de ostil la Clive.
— Domnule director adjunct?
Clive avea felul lui anume de a sta cu fundul în două luntri şi toţi cei de faţă erau oameni mult încercaţi.
— Russell, dacă pot spune aşa, şi tu, Ned, cred că amândoi sunteţi cam egoişti. Facem parte dintr-un serviciu. Ne trăim viaţa în echipă. Stăpânii noştri, nu doar noi, sunt cei care i-au dat binecuvântarea lui Bluebird. Există o voinţă colectivă, superioară fiecăruia dintre noi.
„Greşit din nou, gândii eu. Ne este inferioară tuturor. Este o insultă adusă capacităţilor fiecăruia dintre noi, cu excepţia poate a lui Clive, care, de aceea, are nevoie de ea.”
Sheriton se întoarse către Ned, dar în continuare fără să ridice vocea:
— Ned, ai vreo idee ce se va întâmpla la Washington şi la Langley dacă anulez operaţiunea acum? Poţi să-ţi imaginezi hohotele de râs de hienă ce vor răsuna peste Atlantic din partea celor de la Apărare, de la Pentagon şi a dinozaurilor? Ai vreo idee cum vor fi considerate informaţiile de până acum ale lui Bluebird? Îl arătă cu degetul fără răutate pe Johnny, care, aşezat, îi urmărea pe fiecare cu ochi goi. Îţi imaginezi raportul acestui tip? Al acestui Iuda? Am încercat să calmăm spiritele niţel, ţi-aduci aminte? Şi-acum îmi spui că trebuie să-l arunc pe Bluebird şacalilor.
— Îţi spun doar că nu trebuie să-i dai lista de cumpărături.
Sheriton înclină capul, ca şi cum ar fi fost puţin surd.
— Să nu-i dăm lui Barley lista de cumpărături? Sau lui Bluebird să nu-i dăm lista de cumpărături?
— Nici unuia, nici altuia. Anulează totul.
În cele din urmă, Sheriton se enervă de-a binelea. Se montase pentru acest moment, care venise în sfârşit. Se proţăpi în faţa lui Ned, la mai puţin de un metru de el, şi când ridică braţele în sus în semn de protest, trase după ele şi jumătate din haina lui largă, aşa că acum părea un liliac obez înfuriat.
— OK! Să zicem că suntem într-o situaţie catastrofală, văzuta în stilul lui Ned. Bine? Îi arătăm lui Bluebird lista de cumpărături, iar el se dovedeşte a fi bunul lor, nu al nostru. Am luat în consideraţie această posibilitate? Da, Ned. Zi şi noapte abia dacă m-am gândit la altceva. Dacă Bluebird este tipul lor, şi nu al nostru, dacă Barley este şi el, dacă fata este şi ea, şi dacă toţi sau oricare dintre jucători este mai puţin de absolut cuşer, Statele Unite pot să-şi vâre-n cur lista de cumpărături, după ce s-au şters cu ea. Începu să umble prin cameră. Le va arăta sovieticilor ceea ce ne-a dezvăluit omul lor. Aşa că vor şti ceea ce ştim. Destul de rău. Le va arăta sovieticilor ceea ce nu ştim şi cum se face că nu ştim. Şi mai rău. Dar mult mai rău este ceea ce urmează. Analizată cum trebuie, lista de cumpărături le va arăta lacunele din maşinăria noastră de strângere a informaţiilor şi, dacă sunt şi mai deştepţi, cele din propriul arsenal, supraechipat până la grotesc, incompetent, căcăcios de ridicol. De ce? Pentru că în cele din urmă ne concentrăm asupra a ceea ce ne sperie, adică asupra a ceea ce nu suntem în stare să facem, iar ei sunt în stare. Aceasta este partea rea a lucrurilor. Ned, am luat în calcul şi pierderile, şi câştigurile. Cunosc miza. Ştiu ce putem câştiga de pe urma lui Bluebird şi cât ne va costa dacă o dăm în bară. Nu-mi place să pierd. Am văzut ce se întâmplă într-un anume caz. Nu mă impresionează. Dacă greşim, suntem în căcat până-n gât, ştiam asta de mult, de când eram pe Insula Nimănui, iar acum o ştim ceva mai bine, pentru că acum nu ne mai jucăm. Acum e serios. Nu este momentul acum să începem să ne uităm în urmă, doar dacă avem un motiv beton.
Reveni la Ned.
— Bluebird este în regulă, Ned! Ţi-aduci aminte? Sunt cuvintele tale. Te-am iubit pentru ele! Te iubesc şi acum. Bluebird spune adevărul netrunchiat, aşa cum îl ştie, iar stăpânii mei miopi vor fi nevoiţi să şi-l îndese în cur, cu lopata, chiar dacă va fi să le cadă coaiele. Mă înţelegi, Ned? Sau te-am făcut s-adormi deja?
Ned însă nu se lăsă prins în furia neagră a lui Sheriton.
— Nu-i da lista, Russell. L-am pierdut. Dacă vrei să-i dai ceva, dă-i praf în ochi.
— Praf în ochi? Să-l întoarcem pe Barley? Asta vrei să spui? Să recunoaştem că Bluebird e o aiureală? Glumeşti? Dă-mi probe, Ned, nu intuiţii. Dă-mi, dracului, dovezi! Toţi cei de la Washington, cărora nu le creşte păr între degetele de la picioare, îmi spun că Bluebird este Sfânta Scriptură, că este Talmudul, că este Coranul! Toate la un loc. Şi acum vii tu să-mi spui că să-i dăm praf în ochi. Tu ne-ai băgat în treaba asta, Ned. Nu încerca să cobori din barcă la prima bâţâială, futu-i mama ei de bâţâială!
Ned medită o clipă la cele spuse, iar Clive îl măsură pe Ned. În cele din urmă, Ned ridică din umeri, de parcă ar fi vrut să spună că nu conta oricum. Apoi se întoarse la biroul său, singur. Părea să citească nişte hârtii. Mi-aduc aminte că m-am întrebat atunci, dintr-odată, dacă avea şi el o Hannah, dacă noi toţi aveam o viaţă pe care ne era interzis să o trăim şi care ne ţinea în funcţiune.
*
Poate este adevărat că nu existau încăperi mici la VAAP sau poate că Alik Zapadnîi, după anii săi de detenţie, avea o aversiune de înţeles pentru spaţiile strâmte.
Oricum, camera pe care o alesese pentru întâlnirea lor i se păru lui Barley suficient de mare pentru a găzdui un bal al regimentului; singurul lucru mic de acolo era Zapadnîi însuşi, care se ghemuise la capătul unei mese lungi, ca un şoarece în gaura sa, urmărindu-şi cu ochi fulgerători vizitatorul, cum venea cu paşi mari pe parchet către el, cu braţele bălăngănindu-se pe lângă trup, cu coatele uşor ridicate şi cu o expresie pe faţă cum nici Zapadnîi şi poate nimeni altcineva nu mai văzuseră vreodată. Nu cerea scuze, nu era nehotărât, nu se prefăcea zăpăcit. Avea întipărită pe chip o hotărâre aproape ameninţătoare.
Zapadnîi îşi aşezase în faţă câteva hârtii şi un teanc de cărţi, o cană cu apă şi două pahare. Era evident că dorea să-i dea lui Barley impresia că a fost surprins în plină activitate, ca să nu fie nevoit să se confrunte cu el cu sânge rece, fără recuzită, lipsit de protecţia numeroşilor săi asistenţi.
— Barley, iubitul meu prieten! E într-adevăr foarte amabil din partea ta să vii să-ţi iei rămas-bun de la mine în felul acesta. Ştiu că eşti tot atât de ocupat cum sunt şi eu acum, începu el vorbind mult prea repede. Dacă iubita noastră industrie a cărţii continuă să se dezvolte în felul acesta, nu văd altă soluţie – cu toate că aceasta este doar părerea mea personală şi neoficială – decât să angajăm încă o sută de persoane şi, fără îndoială, să ne găsim birouri mai spaţioase.
Fredonă ceva, umblă printre hârtii şi-i oferi un scaun cu un gest de curtoazie pe care şi-l închipuia de modă veche europeană. Barley însă preferă, ca de obicei, să stea în picioare.
— Nu pot să risc să-ţi ofer un pahar în orele de serviciu, când soarele este încă deasupra orizontului, se scuză Zapadnîi, dar ia loc, te rog, şi hai să schimbăm câteva gânduri… Ridică din sprâncene şi se uită la ceas. Dumnezeule, târgul ăsta ar trebui să dureze o lună de zile, nu cinci zile! Cum avansează Transsiberianul? Vreau să zic că nu văd vreo dificultate majoră, cu condiţia ca poziţia noastră să fie respectată şi ca regulile fair-play-ului să nu fie încălcate de către toate părţile contractante. Sunt finlandezii prea lacomi? Poate că domnul Henziger este prea lacom? Oricum, este un tip dur, nu-i aşa?
Îi întâlni din nou privirea lui Barley şi se simţi şi mai stingherit. În picioare, în faţa lui, Barley nu avea aerul cuiva care doreşte să discute despre Transsiberian.
— Sincer vorbind, mi s-a părut puţin ciudat că ai insistat atât de mult să vorbeşti cu mine între patru ochi, continuă Zapadnîi aproape în pragul disperării. La urma urmelor, acest proiect este absolut de domeniul doamnei Korneeva. Ea şi echipa ei răspund direct pentru fotoreportaj şi pentru toate detaliile practice.
Barley îşi pregătise şi el un discurs, dar pe care-l debită fără a fi fost impresionat de nervozitatea lui Zapadnîi.
— Alik, spuse el, refuzând din nou să se aşeze. Îţi funcţionează telefonul?
— Bineînţeles.
— Trebuie să-mi trădez ţara şi mă grăbesc. Vreau ca tu să mă pui în legătură cu autorităţile competente, pentru că sunt anumite lucruri pe care trebuie să le expun în prealabil. Aşa că nu începe să-mi spui verzi şi uscate, că nu ştii pe cine să contactezi; fă-o sau vei rata ocazia să te pui în valoare în ochii porcilor care cred că sunt stăpânii tăi.
Era pe la mijlocul după-amiezii, însă un asfinţit hibernal se aşternuse asupra Londrei, iar micul birou al lui Ned din Casa Rusia era învăluit de o lumină crepusculară. Se lăsase pe spătarul scaunului şi îşi pusese picioarele pe birou, cu pleoapele lăsate şi un whisky închis la culoare lângă cotul său, care, desigur, după cum aveam să-mi dau seama destul de repede, nu era primul din ziua aceea.
— Clive mai stă închis cu seniorii de la Whitehall? mă întrebă el pe un ton de obosită detaşare.
— Se află la Ambasada americană şi definitivează lista de cumpărături.
— Nu credeam că un simplu englez ar avea autorizaţia să se apropie de lista de cumpărături.
— Discută în principiu. Sheriton trebuie să semneze o declaraţie prin care Barley este numit cetăţean american cu titlu onorific. Clive trebuie să adauge un ordin de zi.
— Care să spună ce?
— Că Barley e un om de onoare, apt şi loial.
— I-ai făcut tu ciorna?
— Evident.
— Tâmpitule, te vor spânzura, spuse Ned cu un aer gânditor, apoi se lăsă pe spate şi închise ochii.
— Lista asta de cumpărături este într-adevăr atât de valoroasă? am întrebat, fiind şi eu o dată într-o dispoziţie mai practică decât Ned.
— Are o valoare inestimabilă, replică nonşalant Ned. Dacă într-adevăr are ceva valoare, atunci e lista asta.
— Te superi dacă te rog să-mi spui de ce?
Nu fusesem admis în intimitatea secretelor conţinute de documentele Bluebird, dar ştiam că, dacă aş fi fost admis, n-aş fi fost capabil să înţeleg mare lucru. Dar conştiinciosul Ned fusese la cursuri serale. Se aşezase la picioarele marilor creiere ale Serviciului şi-i invitase la prânz la Athenaeum pe cei mai mari oameni de ştiinţă din domeniul Apărării pentru a se pune la punct.
— Interfaţă, spuse el cu scârbă. Isterie reciproc asigurată. Le supraveghem jucăriile. Ei ni le supraveghează pe ale noastre. Ne urmărim reciproc concursurile de tragere cu arcul, fără ca vreunul din noi să ştie ce ţintă vizează partea cealaltă. Dacă vizează Londra, vor atinge ei oraşul Birmingham? Care este marja de eroare? Ce este deliberat şi ce nu? Cine se apropie de coeficientul zero al cercului de incertitudine? Îşi dădu seama că m-a lăsat cu gura căscată şi era mulţumit de el însuşi. Ne uităm cum îşi aruncă rachetele balistice intercontinentale pe peninsula Kamciatka. Dar pot ei să le arunce direct asupra unui siloz conţinând rachete Minuteman? Nu ştim nici noi, nu ştiu nici ei. Pentru că nicio parte nu şi-a testat armamentul greu în condiţii de război. Traiectoriile lor experimentale nu sunt traiectoriile pe care le vor folosi atunci când va începe distracţia. Pământul, Dumnezeu să-l binecuvânteze, nu este un glob perfect. Cum ar putea fi, la vârsta lui? Densitatea sa variază. Tot aşa cum variază gravitaţia atunci când diverse chestii, cum ar fi rachetele sau ogivele, zboară deasupra lui. De aici, erorile. Specialiştii noştri în domeniul preciziei loviturilor încearcă să compenseze aceste erori prin calibrare. A încercat şi Goethe. Înmagazinează date preluate de la sateliţii spioni şi reuşesc mai bine decât Goethe. Poate că nu. Nu vom şti decât în ziua în care frumoasa noastră planetă va exploda şi nu vor şti nici ei, pentru că o astfel de încercare nu se face decât o dată. Se întinse, ca şi cum subiectul îi plăcea. Cele două tabere se despart. Uliii ţipă: sovieticii sunt regii preciziei! Ei pot să şteargă zâmbetul de pe curul unei muşte la 15.000 de km. Porumbeii nu pot răspunde decât: noi nu ştim ce pot face sovieticii, iar sovieticii nu ştiu ce pot face ei înşişi. Iar cineva care nu ştie dacă pistolul său funcţionează sau nu, nu riscă să tragă primul. Această incertitudine ne face să rămânem oneşti, spun porumbeii. Dar acesta nu este un argument care să satisfacă mintea seacă a americanului, înţelegi? Pentru că minţii seci a americanului nu-i place să se ocupe de concepte neclare sau de viziuni măreţe. Nu de la nivelul său prozaic. Iar ceea ce spunea Goethe era o erezie şi mai mare. Spunea că incertitudinea era singurul lucru cert. Aici sunt de acord cu el. Aşa că uliii l-au urât, iar porumbeii au făcut un chef de pomină. Bău din nou. Dacă Goethe i-ar fi susţinut pe cei ce îi dădeau zor cu precizia, totul ar fi fost simplu, spuse el cu un aer de reproş.
— Iar lista de cumpărături? îl întrebai eu din nou.
Se uită curios în pahar.
— Dragul meu Palfrey, obiectivele se aleg în funcţie de supoziţiile care se fac cu privire la strategia celorlalţi şi viceversa. Ad infinitum. Trebuie să ne consolidam silozurile? Dacă duşmanul nu le poate lovi, de ce să ne mai batem capul? Trebuie să le supraconsolidăm – chiar dacă ştim cum – cheltuind miliarde de dolari? De fapt, asta şi facem, chiar dacă nu se spune cu voce tare. Sau le protejăm prost prin intermediul Războiului Stelelor cu preţul a şi mai multor miliarde? Depinde de ideile noastre preconcepute şi de cine ne semnează cecul. Depinde dacă noi suntem fabricanţi sau contribuabili. Ne punem rachetele să circule cu trenul, pe autostrăzi sau le parcăm pe drumuri de ţară, ceea ce pare să fie la modă luna aceasta? Sau spunem că toate astea nu sunt decât nişte fiare vechi, aşa că, să le ia dracu’?
— Deci, se sfârşeşte sau începe? l-am întrebat eu.
Ridică din umeri.
— Ce s-a terminat vreodată? Deschide televizorul, ce vezi? Conducătorii ambelor părţi îmbrăţişându-se. Cu lacrimi în ochi. Cu fiecare zi ce trece, seamănă din ce în ce mai mult între ei. Uraa, s-a terminat! Vax! Ascultă-i pe cei avizaţi şi-ţi vei da seama că nu s-a schimbat nimic.
— Şi dacă închid televizorul? Ce voi vedea?
Încetase să mai zâmbească. Într-adevăr, chipul său amabil era mai serios decât îl văzusem vreodată, cu toate că furia sa, dacă despre furie era vorba, părea să fie îndreptată mai curând asupra lui însuşi.
— Ne vei vedea pe noi, ascunzându-ne în spatele ecranelor noastre cenuşii, spunându-ne unii altora că nu vrem altceva decât să menţinem pacea.