JOHN LE CARRÉ

CASA RUSIA

CAPITOLUL 1

Pe o stradă largă din Moscova, la mai puţin de două sute de metri de Gara Leningrad, la ultimul etaj al unui hotel hidos, cu o arhitectură greoaie, construit pe vremea lui Stalin, în stilul cunoscut moscoviţilor ca „Imperiul de pe timpul Ciumei”, primul târg audio pentru predarea limbii engleze şi răspândirea culturii britanice, organizat de British Council, se apropia, chinuit, de sfârşit. Erau orele şaptesprezece şi jumătate şi o vreme schimbătoare de vară. Plouase cu găleata toată ziua, iar acum un soare înşelător îşi revărsa lumina în băltoace şi ridica aburi din trotuare. Trecătorii mai tineri purtau blugi şi adidaşi, dar cei mai în vârstă erau încă înfofoliţi în haine călduroase.

Sala închiriată de British Council nu era scumpă, dar nici prea potrivită acestei ocazii. O ştiam… Nu demult, aflându-mă la Moscova, într-o cu totul altă misiune, am urcat în vârful picioarelor impozanta scară goală şi, cu un paşaport diplomatic în buzunar, am stat câteva clipe în nesfârşita lumină crepusculară ce învăluie vechile săli de bal adormite… Cu stâlpii ei masivi, cafenii, şi oglinzile aurite, evoca mai curând ultimele ore ale unui pachebot pe cale să se scufunde, decât lansarea unui mare proiect. Pe plafon, ruşi rânjiţi, cu şepci proletare pe cap îl salutau pe Lenin cu pumnul ridicat. Vitalitatea lor contrasta inutil cu etajerele verzi scorojite, aliniate de-a lungul pereţilor, pe care erau expuse casete audio cu Winnie Ursuleţul şi Engleza informatică în trei ore, curs pentru avansaţi. Cabinele audio, din pânză de sac, de fabricaţie locală, lipsite de multe din calităţile promise, aveau ceva din tristeţea şezlongurilor de pe o plajă într-o zi de ploaie. Standurile expozanţilor, înghesuite la umbra unei galerii cu consolă, păreau o blasfemie tot atât de mare ca nişte chioşcuri de pariuri într-un lăcaş de închinăciune.

Totuşi, târgul, dacă se poate numi astfel, avusese loc. Oamenii veniseră, aşa cum fac moscoviţii, cu condiţia să aibă statutul şi documentele necesare care să satisfacă ochii nemiloşi ai băieţilor în haine de piele de la intrare. Din politeţe. Din curiozitate. Să stea de vorbă cu occidentalii. Sau pur şi simplu pentru că târgul există. Iar acum, în seara celei de-a cincea şi ultimei zile, era în plină desfăşurare cocteilul de adio ce-i reunea pe expozanţi şi pe vizitatori. O mână de membri ai nomenclaturii mărunte a birocraţiei culturale sovietice se adunaseră sub candelabru, femeile cu buclişoare ridicate în vârful capului şi cu rochii înflorate, croite pentru siluete mai suple, iar bărbaţii subţiaţi de costumele lucioase franţuzeşti, semn că aveau acces la magazine speciale de confecţii. Doar gazdele lor britanice, într-o deprimantă paletă de griuri, respectau monotonia austerităţii socialiste. Zarva creştea în timp ce o cohortă de institutoare purtând şorţuleţe ofereau invitaţilor sandviciuri vechi cu salam şi pahare cu vin alb călduţ. Un înalt diplomat britanic, care nu era chiar ambasadorul, strângea mâinile mai importante şi declara că este încântat.

Doar Niki Landau se ţinea departe de ceremonie. Aplecat deasupra mesei din standul său gol, totaliza valoarea ultimelor comenzi, verificând chitanţele cu borderourile de cheltuieli, întrucât maxima sa era să nu se ducă să petreacă înainte de a-şi încheia treburile din timpul zilei.

Cu colţul ochiului, observa vag silueta albastră şi nervoasă a acestei femei sovietice pe care o ignora în mod deliberat. „Necazuri în perspectivă, gândea el în timp ce lucra. De evitat.”

Atmosfera festivă nu-l prinsese pe Landau, oricât de petrecăreţ era el din fire. În primul rând, avea o aversiune de o viaţă faţă de oficialităţile britanice, de când tatăl său fusese trimis înapoi cu forţa în Polonia. De englezi în general, mi-a spus el mai târziu, nu voia să audă o vorbă urâtă. Era unul dintre ai lor, prin adopţie, şi se dovedea de neînduplecat în această veneraţie, ca orice convertit. Dar lingăii de la Foreign Office erau cu totul altceva. Cu cât îşi dădeau mai multe aere, cu cât se agitau şi se sclifoseau mai mult şi-şi ridicau la el sprâncenele lor tâmpe, cu atât mai mult îi ura şi îşi aducea aminte de tatăl său. În al doilea rând, dacă ar fi fost după el, din capul locului nici măcar n-ar fi venit la târg. Ar fi rămas bine mersi la căldurică la Brighton, cu noua şi drăguţa lui prietena, Lydia, într-un hotel drăguţ şi discret ştiut de el, unde îşi putea duce iubitele.

„Mai bine să ne rezervăm pentru târgul de carte de la Moscova din septembrie”, îi sfătuise el pe clienţii săi la sediul firmei aflat pe şoseaua secundară de vest. „Rusnacilor le place cartea, ştii, Bernard, piaţa audio îi sperie şi nu sunt încă pregătiţi pentru ea. Dacă tăbărâm la târgul de carte, dăm lovitura. Dacă dăm buzna la târgul audio, suntem morţi.”

Însă clienţii lui Landau erau tineri şi bogaţi, şi nu credeau în moarte.

— Niki, băiatule, începuse Bernard, venind în spatele lui şi punându-i mâna pe umăr, ceea ce lui Landau îi displăcea, în ziua de astăzi trebuie să fluturăm steagul. Suntem patrioţi, înţelegi, Niki? Ca şi tine. De aceea suntem o companie multinaţională. Iar cu glasnostul acesta, Uniunea Sovietică este Everestul pieţei de înregistrări. Şi tu ne vei duce în vârf, Niki. Pentru că, dacă nu o faci, vom găsi pe altcineva să o facă. Unul mai tânăr, auzi, Niki? Unul care să aibă energie şi clasă.

Energie, Niki mai avea încă. Dar de clasă, era primul care să o recunoască, mai bine să nu vorbim. Era o persoană amuzantă, dar ciudată, şi aşa îi plăcea să fie. Era un polonez mic de statură, înfigăreţ, ciudat şi mândru de el. Bătrânul Nik, ştrengarul reprezentanţilor pentru Europa de Est, capabil, se fălea el, să vândă poze porcoase unei mănăstiri georgiene de maici şi loţiune capilară unei chelii româneşti. Landau, micuţul atlet de budoar, care purta talonete pentru a-şi înălţa trupul slav la statura englezească atât de admirată de el şi costume şic care strigau: „Priviţi-mă!” „Când bătrânul Nik îşi pregăteşte standul, i-au asigurat colegii lui pe anchetatorii noştri neidentificabili, ţi se pare că auzi clinchetul clopoţelului unui precupeţ polonez.”

Iar micuţul Landau râdea la gluma lor, făcându-le jocul. „Băi, sunt polonezul pe care nu-l pui jos cu una, cu două”, declara el mândru, comandând încă un rând. Aşa îi făcea el să râdă. Dar nu pe seama lui. Apoi, mai mult ca sigur, pentru a-şi continua spusele, scotea la iuţeală un pieptăn din buzunarul de la piept şi se apleca. Uitându-se la un tablou de pe perete sau la orice suprafaţă lucioasă, îşi potrivea cu mâinile micuţe părul prea negru, aducându-l spre spate, pentru a dobândi un aer mai viril, înainte de a porni la atac pentru o altă cucerire. „Cine este tipa drăguţă care se uită de acolo din colţ la mine?” întreba el, într-un amestec păcătos de poloneză de ghetou şi de londoneză de mahala. „Bună, iubito! De ce să suferi singurică în seara asta?” – şi o dată din cinci marca, ceea ce, după părerea lui, constituia un randament acceptabil, cu condiţia de a încerca fără întrerupere.

În seara aceasta, însă, Landau nu se gândea nici să marcheze, nici să încerce. Se gândea că a muncit din nou de şi-a dat duhul pentru nimica toată sau, cum mi-a spus el mai plastic, pentru un pupic de curvă. În momentul de faţă, fiecare târg, fie de carte, fie audio, sau de oricare altceva, îl secătuia mai mult decât dorea să recunoască, aşa cum făceau şi femeile. Şi îi dădeau prea puţin în schimb. Şi că de-abia aştepta avionul de mâine care să-l ducă înapoi la Londra. Iar, dacă păsărica aia rusească, în albastru, nu s-ar strădui atât să-i atragă atenţia, tocmai când încerca să-şi încheie socotelile şi să arboreze zâmbetul monden pentru a se alătura veselei adunături, i-ar spune el câteva vorbe pe limba ei, pe care să le regrete amândoi toată viaţa.

Că era rusoaică, asta era sigur. Doar unei rusoaice îi putea atârna de braţ o sacoşă de plastic (chiar dacă de obicei sacoşele astea erau din sfoară), pentru eventualitatea unor cumpărături norocoase, ce reprezintă triumful vieţii cotidiene. Doar o rusoaică poate fi atât de curioasă încât să stea îndeajuns de aproape de un bărbat ca să-i poată verifica socotelile. În sfârşit, doar o rusoaică ar putea să ofteze de nerăbdare înainte de a întrerupe pe cineva, ceea ce, când era vorba de un bărbat, îi amintea lui Landau de tatăl său legându-şi şireturile, iar atunci când era vorba de o femeie, îi evoca patul.

— Scuzaţi-mă, domnule. Sunteţi domnul de la Abercrombie & Blair? întrebă ea.

— Nu aici, drăguţă, spuse Landau, fără să ridice capul. I se adresase în englezeşte, aşa că îi răspunsese tot în englezeşte, potrivit obiceiului său.

— Domnul Barley?

— Niciun Barley, drăguţă! Landau.

— Dar acesta este standul domnului Barley.

— Nu este standul domnului Barley. E standul meu. Abercrombie & Blair e alături.

Tot cu capul în jos, Landau îi arătă cu pixul la stânga, către standul gol de partea cealaltă a despărţiturii, unde un panou verde anunţa cu litere de aur bătrâna editură Abercrombie & Blair din Norfolk Street, Strand.

— Dar acest stand este gol. Nu e nimeni acolo, obiectă femeia. A fost gol şi ieri.

— Aşa e. Bravo! replică Landau pe un ton fără drept de apel pentru oricine.

Se aplecă în mod ostentativ şi mai tare peste registru, aşteptând ca silueta albastră să se îndepărteze. Gest nepoliticos din partea lui, ştia, dar această prezenţă încăpăţânată îl făcea să fie şi mai grosolan.

— Dar unde este Scott Blair? Unde este individul căruia i se spune Barley? Trebuie să vorbesc cu el. E foarte urgent!

Landau începu să o urască pe femeie, cuprins de o brutalitate de neînţeles.

— Domnul Scott Blair, începu el, ridicând brusc capul şi privind-o drept în ochi, mai cunoscut apropiaţilor săi pe numele de Barley, este absent nemotivat, stimată doamnă. Da, compania sa a închiriat un stand. Iar domnul Scott Blair este preşedinte, director, administrator general şi, după câte ştiu, dictator pe viaţă al acestei societăţi. Cu toate acestea, nu şi-a ocupat standul… Prinzându-i privirea, începu s-o lase mai domol. Ascultă, dragă, încerc să-mi câştig pâinea, e bine? Nu de la domnul Barley Scott Blair, cu toată dragostea pe care i-o port.

Apoi se opri brusc, o îngrijorare cavalerească potolindu-i furia. Femeia tremura. Nu-i tremurau numai mâinile, care strângeau sacoşa cafenie, ci şi gâtul, întrucât văzu guleraşul de dantelă de la rochia ei albastră îngrijită zbătându-i-se pe pielea gâtului mai albă decât dantela. În schimb, gura şi bărbia se crispaseră cu o hotărâre care îi impunea respect.

— Vă rog, domnule, fiţi amabil şi ajutaţi-mă, îl imploră ea, ca şi cum nu avea nicio scăpare.

Landau susţinea sus şi tare că se pricepe la femei. Alta dintre micile lui fuduleli agasante, dar nu lipsite de noimă.

„Femeile, Harry, sunt un divertisment pentru mine, subiectul preferat de cercetare şi pasiunea mea devorantă, îmi mărturisi el, cu o convingere în glas tot atât de solemnă ca jurământul unui francmason. Nu mai era în stare să spună câte avusese, dar îi plăcea să declare că cifra era de ordinul sutelor şi că nu era una care să aibă nici cel mai mic motiv să regrete experienţa. Joc cinstit, aleg cu discernământ, Harry, mă asigura el, atingându-şi o nară cu degetul arătător. Fără vene tăiate, fără căsnicii distruse, fără cuvinte urâte după aceea.” Cât de adevărat era nu va şti nimeni niciodată, dar nu exista niciun dubiu că instinctul care l-a ghidat în aventurile sale galante i-a sărit în ajutor în momentul în care îşi forma o părere despre tânăra femeie.

Era serioasă. Inteligentă. Hotărâtă. Era speriată, deşi în ochii ei negri licărea o undă de umor. Avea acea rară calitate pe care Landau, în stilul sau bombastic, o numea „clasa pe care doar Mama Natură ţi-o poate da”. Cu alte cuvinte, era de calitate, o femeie puternică. Şi, întrucât în momente de criză, gândurile nu curg în înlănţuire logică, ci năvălesc peste noi în valuri de intuiţie şi experienţă, Landau a simţit toate acestea dintr-odată şi se împăcase cu ele în momentul în care ea reîncepu să vorbească.

— Unul dintre prietenii mei sovietici a realizat o importantă operă literară, de mare originalitate, spuse ea după ce trase adânc aer în piept. Este un roman. Este un mare roman. Mesajul lui este important pentru întreaga omenire.

Tăcu brusc.

— Un roman? şopti Landau. Apoi, fără să-şi poată explica mai târziu de ce, continuă: Ce titlu are, drăguţă?

Forţa ei, conchise el, nu rezida nici în bravadă, nici în inconştienţă, ci în convingerile sale.

— Care e mesajul cărţii, dacă titlu nu are?

— Cultivă mai curând acţiunea decât discursul. Respinge încetineala cu care se aplică perestroika. Cere acţiune şi este împotriva oricăror schimbări cosmetice.

— Frumos, spuse Landau impresionat.

Vorbea ca mama mea, Harry. Cu bărbia ridicată şi privindu-te drept în ochi.

— În ciuda glasnostului şi al presupusului liberalism al noilor directive, romanul prietenului meu nu poate fi publicat încă în Uniunea Sovietică, continuă ea. Domnul Scott Blair s-a angajat să-l publice cu discreţie.

— Stimată doamnă, spuse Landau amabil, cu faţa de astă dată apropiată de a ei, dacă romanul prietenului dumneavoastră este publicat de venerabila editură Abercrombie & Blair, puteţi fi sigură că o vor face în secret absolut.

Spuse aceasta mai în glumă, mai în serios, neputându-se abţine, dar şi pentru că, în mod instinctiv, dorea să destindă conversaţia şi să o facă mai puţin suspectă în ochii eventualilor observatori. Fie că a înţeles gluma, fie că nu, femeia zâmbi la rândul ei, un surâs cald şi scurt de autoîncurajare, ca un semn al victoriei asupra temerilor ei.

— Deci, domnule Landau, dacă iubiţi pacea, vă rog să luaţi acest manuscris în Anglia şi să-l predaţi imediat domnului Scott Blair. Doar domnului Scott Blair, nimănui altcuiva. Este un semn de încredere.

Ceea ce s-a întâmplat după aceea s-a desfăşurat cu rapiditatea unei tranzacţii la colţ de stradă, între un vânzător hotărât să vândă şi un cumpărător hotărât să cumpere. Primul lucru pe care l-a făcut Landau a fost să privească peste umărul tinerei femei, în spatele acesteia. A făcut-o ca o măsură de precauţie atât pentru ea, cât şi pentru el. Ştia din proprie experienţă că atunci când rusnacii pun la cale vreo maşinaţie, îşi plasează întotdeauna oameni prin apropiere. Dar această parte a sălii de întruniri era goală, zona de sub galerie unde se aflau standurile era întunecată, iar petrecerea din mijlocul încăperii era în toi. Cei trei băieţi în haine de piele de la intrare stăteau de vorbă plictisiţi.

Odată operaţiunea încheiată, Landau citi numele tinerei pe ecusonul de plastic de pe rever, ceea ce ar fi trebuit să facă în mod normal mai devreme, dacă nu l-ar fi distras ochii ei negri. „Ekaterina Orlova”, citi el. Şi, dedesubt, „Octombrie”, în engleză şi în rusă, numele unei mici edituri de stat moscovite, specializate în traduceri de carte sovietică pentru export, destinată mai ales celorlalte ţări socialiste, ceea ce mă tem că o condamna la o relativă mediocritate.

După aceea, sau poate în timp ce îi citea ecusonul, Niki o lămuri ce trebuia să facă. Copil al străzii, Landau cunoştea toate şmecheriile. Femeia putea să aibă curajul a şase lei, şi, după aparenţe, aşa şi era. Dar era departe de a fi o conspiratoare. De aceea a luat-o fără nicio ezitare sub protecţia sa. I s-a adresat ca oricărei femei care avea nevoie de sfaturi practice, ca de pildă cum să ajungă la camera lui de hotel sau ce să-i spună soţiorului la întoarcerea acasă.

— Îl ai asupra ta, drăguţă? întrebă el, privind în jos către plasa de cumpărături şi zâmbindu-i prietenos.

— Da.

— Acolo, nu-i aşa?

— Da.

— Atunci dă-mi sacoşa cu totul, firesc, spuse Landau, dictându-i pas cu pas instrucţiunile. Aşa. Acum dă-mi o îmbrăţişare rusească prietenoasă. Un sărut formal. Bravo! Mi-ai adus un dar oficial de adio în ultima zi a târgului, asta e. Ceva care să cimenteze relaţiile anglo-sovietice şi care, dacă nu-l arunc într-o ladă de gunoi de la aeroport, mă va obliga să am surplus de bagaj la zborul de întoarcere acasă. O tranzacţie foarte normală. Cred că am primit azi vreo jumătate de duzină de astfel de cadouri.

Îi spusese o parte din aceste cuvinte în timp ce se apleca cu spatele la ea. Vârî mâna în sacoşă şi, într-o clipă, strecură cu abilitate pachetul învelit în hârtie de ambalaj în servieta cu multe compartimente, ce se deschidea ca un acordeon.

— Eşti căsătorită, nu-i aşa, Katia?

Niciun răspuns. Poate că nu-l auzise. Sau era prea ocupată să-l privească.

— Soţul tău a scris romanul, am dreptate? spuse Landau, fără să se lase descurajat de tăcerea ei.

— E periculos pentru tine, şopti ea. Trebuie să crezi în ceea ce faci. Dar dacă tu crezi în ceea ce faci, totul devine limpede.

Ca şi cum nu ar fi auzit acest avertisment, Landau alese, dintr-o grămadă de mostre pe care le păstrase pentru a le împărţi în seara aceasta, un set de patru casete cu Visul unei nopţi de vară, în lectura actorilor de la Royal Shakespeare Company, pe care îl puse cu ostentaţie pe masă înainte de a scrie cu o carioca pe cutia din plastic: „De la Niki pentru Katia, în numele Păcii”, şi data. Apoi, ceremonios, puse setul în sacoşa ei, strânse cele două toarte pe care i le vârî în mână, deoarece, văzând-o rămasă fără vlagă, se temu că intră în panică şi-şi pierde controlul. Doar în momentul acela, continuând să o ţină de mâna rece, frumoasă, îi dădu asigurările pe care le aştepta.

— Toţi trebuie să facem ceva riscant din când în când, nu-i aşa, dragă? îi spuse el degajat. Să onorăm acum petrecerea cu prezenţa noastră, ce zici?

— Nu.

— Ce-ai zice să luăm masa împreună undeva?

— Nu ar fi convenabil.

— Să te conduc până la ieşire.

— Mi-e indiferent.

— Ar trebui să zâmbim, frumoasă doamnă, spuse el, tot în englezeşte, în timp ce o însoţea către cealaltă parte a încăperii, sporovăind ca un bun reprezentant comercial ce redevenise.

Când ajunseră la impunătorul palier, Niki îi strânse mâna.

— Ne vedem la târgul de carte. Da? În septembrie. Şi mulţumesc pentru sfaturi. Îmi voi reaminti. Important este că am ajuns la o înţelegere. Lucru plăcut, întotdeauna, nu-i aşa?

Ea îi luă mâna, părând că-şi trage curaj din ea, pentru că zâmbi din nou, un zâmbet uşor uluit, dar plin de recunoştinţă şi irezistibil de cald.

— Prietenul meu a făcut un gest nemaipomenit, explică ea, împingându-şi spre spate o buclă rebelă de pe frunte. Vă rog să vă asiguraţi că ajunge la cunoştinţa domnului Barley.

— Îi voi spune. N-ai nicio grijă, răspunse Landau dezinvolt.

Ar fi dorit să mai zâmbească o dată, doar pentru el, dar Landau nu o mai interesa. Se scotocea în geantă, căutând o carte de vizită pe care să i-o înmâneze, ceea ce omisese să facă până atunci. „ORLOVA, Ekaterina Borisovna”, imprimată pe o parte în chirilice, iar pe cealaltă cu caractere latine, precum şi „Octombrie” în ambele alfabete. I-o înmână, apoi coborî ţeapănă scara pompoasă, cu capul sus şi o mână pe balustrada lată de marmură, iar cu cealaltă târând sacoşa de plastic. Băieţii în haine de piele au urmărit-o din priviri până în hol. Iar Landau, în timp ce-şi vâra cartea de vizită în buzunarul de la piept, alături de o altă jumătate de duzină pe care le colectase în ultimele două ore, îi văzu urmărind-o şi le făcu cu ochiul. După o clipă de gândire, băieţii îi făcură şi ei cu ochiul, întrucât începuse o nouă eră de deschidere, iar o pereche de coapse frumoase ruseşti avea dreptul să fie admirată după merit, chiar de către un străin.

În timpul celor cincizeci de minute de distracţie care mai rămăseseră, Niki Landau se alătură cu toata inima petrecerii. Cântă şi dansă pentru o bibliotecară scoţiană cu o faţă sinistră, împodobită cu un şirag de perle. Povesti o anecdotă politică plină de duh despre doamna Thatcher unor funcţionari ai Agenţiei de Stat pentru Drepturile de Autor, VAAP, care izbucniră brusc în hohote de râs. Tămâie trei individe de la editura Progres şi, după o serie de curse dus-întors la servieta diplomat, le oferi fiecăreia o amintire a şederii sale, dat fiind că Landau era generos de la natură şi îşi amintea numele şi promisiunile făcute, tot aşa cum îşi amintea atâtea alte lucruri, cu exactitatea unei minţi neîmpovărate. Dar în tot acest timp şi-a ţinut servieta discret sub observaţie şi, chiar înaintea plecării oaspeţilor, continuă să o ţină cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta îşi lua rămas-bun. În autocarul special ce-i aştepta pe reprezentanţii străini pentru a-i duce la hotel, a ţinut-o pe genunchi, alăturându-se corului de cântece deocheate, condus ca de obicei de Spikey Morgan.

— Atenţie, băieţi, sunt doamne de faţă! îi avertiză Landau şi, ridicându-se în picioare, le ordonă să tacă atunci când pasajele erau prea deşucheate după părerea lui. Însă chiar atunci când făcea pe marele dirijor, ţinea strâns de mânerul genţii diplomat.

În faţa hotelului, se învârtea cârdul obişnuit de peşti, vânzători de droguri şi şmenari; împreună cu supraveghetorii lor KGB-işti, urmăriră cu atenţie intrarea grupului. Dar Landau nu observă nimic neobişnuit în comportarea lor care să-l neliniştească, aceştia nefiind nici prea atenţi, nici prea degajaţi.

Bătrânul mutilat de război care supraveghea culoarul ce ducea la lifturi îi ceru, ca de obicei, permisul de intrare în hotel, dar, atunci când Landau, care îi mai dăduse vreo sută de ţigări Marlboro, îl întrebă acuzator în rusă de ce nu era în seara aceea în oraş, flirtând cu iubita lui, acesta râse strident şi îl plesni amical pe umăr.

„Dacă încearcă să-mi întindă o cursă, gândeam eu, mai bine m-ar umfla urgent, înainte ca urma să se răcească, Harry, mi-a povestit el ulterior, de parcă ar fi ţinut cu inamicul, nu cu el însuşi. Când întinzi o cursă, Harry, trebuie să te mişti repede, astfel încât probele să se afle încă asupra victimei”, explică el, ca şi cum şi-ar fi petrecut toată viaţa încolţindu-i pe oameni.

— Barul de la Naţional, la nouă, îi spuse Spikey Morgan plictisit, în timp ce se înghesuiau să iasă din ascensor la etajul IV.

— Poate că da, poate că nu, îi răspunse Landau. Nu prea sunt în apele mele, ca să fiu sincer.

— Slavă Domnului, spuse Spikey căscând şi se angajă cu un pas greoi pe coridorul întunecat ce ducea la camera sa, sub privirile răutăcioase ale supraveghetoarei de etaj. Ajungând în faţa camerei sale, Landau se înarmă cu curaj înainte de a introduce cheia în broască. „Vor acţiona acum, gândi el. Aici şi acum ar fi momentul cel mai potrivit să mă înhaţe cu manuscris cu tot.”

Dar când păşi înăuntru, încăperea era goală, totul se afla la locul său şi se simţi ca un idiot că avusese suspiciuni. „Încă în viaţă”, gândi el, punând servieta diplomat pe pat. Trase cât putu de bine perdelele cât o batistă, adică până la jumătate, şi atârnă inutilul anunţ „Nu deranjaţi” la uşă, pe care o încuie. Îşi goli buzunarele costumului, inclusiv cel în care punea cărţile de vizită primite, îşi scoase haina şi cravata, brăţările metalice care-i ţineau mânecile, iar în cele din urmă cămaşa. Scoase din frigider o sticlă şi-şi turnă un deget de votcă cu lămâie, apoi sorbi o înghiţitură. Landau nu era cu adevărat un băutor, îmi explică el, dar când se afla la Moscova îi plăcea să încheie ziua cu o votcă mică cu lămâie. Luând paharul în baie, stătu în faţa oglinzii vreo zece minute bune, examinându-şi cu îngrijorare rădăcina părului în căutarea unor fire albe, acoperind punctele dezonorante cu o loţiune nouă care făcea minuni. Satisfăcut de munca sa, îşi înveli creştetul capului cu un turban sofisticat din cauciuc pe post de cască de baie şi făcu un duş, în timp ce cânta binişor I am the very model of a modern major-general. Se frecă puţin cu prosopul pentru a-şi menţine tonusul muscular, îşi trase pe el un halat înflorat, viu colorat şi se întoarse în pas de marş în dormitor, cântând în continuare.

Făcea toate acestea, pe de-o parte, pentru că aşa obişnuia şi avea nevoie astă-seară să simtă familiaritatea propriei rutine, dar, pe de altă parte, pentru că era mândru că dăduse şi el o dată naibii prudenţa şi că nu găsise douăzeci şi cinci de motive puternice pentru a nu acţiona, aşa cum ar fi putut să procedeze în zilele acestea.

„Era o doamnă, era speriată, avea nevoie de ajutor, Harry. Când a mai refuzat Niki o doamnă?” Şi dacă s-a înşelat în privinţa ei, ei bine, înseamnă că l-a dus de nas ca pe un copil şi nu-i mai rămânea decât să-şi ia periuţa de dinţi şi să se prezinte la porţile închisorii Lubianka pentru cinci ani de cercetare fără voie a excelentelor graffiti de acolo. Prefera să fie dus de nas de douăzeci de ori decât să respingă fără motiv o femeie. Acestea fiind spuse, chiar dacă doar în minte, pentru că mai era încă prevăzător faţă de existenţa microfoanelor, Landau scoase pachetul din servietă şi, cu o oarecare sfială, se apucă să desfacă sfoara, fără să o taie, aşa cum îl învăţase sfânta lui mamă, a cărei fotografie era cuibărită cu pioşenie în portvizitul său. „Au aceeaşi strălucire, gândi el cu o plăcută aducere-aminte, în timp ce se ocupa cu răbdare de nod. Tenul slav. Ochii slavi, zâmbetul. Două frumoase fete slave, una lângă alta. Cu singura diferenţă că una din ele, Katia, nu sfârşise la Treblinka.”

Nodul cedă, în sfârşit. Landau înfăşură sfoara şi o puse pe pat. „Trebuie să ştiu, înţelegi, dragă, îi explica el în minte Ekaterinei Borisovna. Nu vreau să-mi vâr nasul unde nu mă priveşte, nu sunt scotocitor din fire, dar dacă trebuie să păcălesc vama moscovită, ar trebui să ştiu cu ce-i trag pe sfoară, pentru că îmi va fi de ajutor.”

Cu delicateţe, ca să nu o rupă, folosindu-şi ambele mâini, Landau desfăcu hârtia maronie. Nu se vedea cu adevărat în pielea unui erou, cel puţin nu încă. Ceea ce reprezenta un pericol pentru o frumuseţe moscovită putea să nu fie primejdios pentru el. Crescuse cunoscând durităţile, o ştia. Cartierul londonez East End nu oferise o cură de odihnă unui imigrant polonez de zece anişori, iar Landau avusese partea sa de buze şi nasuri sparte, de degete zdrobite, de foame. Dar dacă l-ai fi întrebat acum sau oricând în ultimii treizeci de ani care era definiţia dată de el eroului, ţi-ar fi răspuns fără nicio ezitare că eroul era primul care o ştergea pe uşa din dos când era nevoie de un voluntar.

Oricum ar fi fost, privind conţinutul pachetului în hârtie de ambalaj, Niki era sigur de un lucru: i se pusese pata. Avea timp berechet să-şi explice mai târziu când nu avea lucruri mai bune de făcut. Dar dacă în noaptea aceasta trebuia făcută o treabă necurată, Niki Landau era omul potrivit pentru ea. „Pentru că atunci când i se pune pata lui Niki, este de neegalat, Harry, o ştiu toate fetele.”

Primul lucru pe care îl văzu a fost plicul. Observă cele trei carnete de sub plic, toate legate cu un elastic lat, de genul acelora pe care le păstrezi întotdeauna, dar cărora nu le găseşti niciodată vreo utilizare. Ceea ce i-a reţinut însă mai întâi atenţia a fost plicul, deoarece purta scrisul ei, un scris îngrijit de şcolăriţă care îi confirma imaginea de puritate pe care o reţinuse. Un plic pătrat, cafeniu, lipit cam prost şi adresat „Personal domnului Bartholomew Scott Blair, urgent”.

Scoţându-i elasticul, Landau îl ţinu în lumină, dar era opac şi nu lăsa să se vadă nicio umbră. Îl pipăi între degetul gros şi cel arătător. Conţinea o foaie, cel mult două. „Domnul Scott Blair s-a angajat să-l publice cu discreţie, îşi aminti el. Domnule Landau, dacă iubiţi pacea… daţi-l imediat domnului Scott Blair. Doar domnului Scott Blair… este un semn de încredere.”

„Are încredere şi în mine”, gândi el. Întoarse plicul. Pe spate nu scria nimic.

Întrucât nu se pot afla prea multe dintr-un plic maroniu lipit şi întrucât din principiu nu citea corespondenţa personală a lui Barley şi nici a altcuiva, Landau deschise servieta din nou şi, căutând în compartimentul cu papetărie, scoase un plic obişnuit, pe clapa căruia era imprimat elegant: „De la biroul domnului Nicholas P. Landau”. Strecură în el plicul cafeniu şi îl lipi. Mâzgăli „Barley” pe el şi îl puse în compartimentul etichetat „Relaţii”, în care se aflau diverse, ca de pildă cărţi de vizită pe care i le strecuraseră în mână tot felul de necunoscuţi şi notiţe cu diverse comisioane pe care promisese să le facă pentru câte cineva, ca de pildă editoarea care avea nevoie de rezerve pentru pixul ei Parker sau funcţionarul de la Ministerul Culturii care dorea un tricou cu Snoopy pentru nepotul său, sau doamna de la „Octombrie” care întâmplător trecuse pe acolo în momentul în care îşi strângea standul.

Iar Landau făcu acest lucru, întrucât instinctul unei meserii pe care nu o învăţase niciodată îi dicta că primul lucru ce i se impunea era să ţină plicul cât mai departe posibil de carnete. Dacă acestea s-ar fi dovedit aducătoare de necaz, dorea ca nimic să nu indice o legătură între ele şi scrisoare. Şi invers. Avea dreptate. Cei mai multilaterali şi mai experimentaţi instructori ai Serviciului, unşi cu toate alifiile cunoscute, nu i-ar fi putut da un sfat mai bun.

Doar atunci luă cele trei carnete, scoase elasticul, trăgând cu urechea la cel mai mic zgomot de paşi de pe coridor. „Trei carnete ruseşti amărâte”, reflecta el, alegându-l pe cel de deasupra şi întorcându-l încet. Legat în carton ilustrat grosolan, cu cotorul de pânză uzată. Două sute şi douăzeci şi patru de file din hârtie de proastă calitate şi prost fălţuite, in-quarto, dacă Landau îşi amintea bine de pe vremea când se ocupa de papetărie, vândute cu circa douăzeci de copeici la orice librărie mai ca lumea, cu condiţia ca marfa să se fi livrat şi să stai la coada la care trebuia în ziua nimerită.

În sfârşit, deschise carnetul şi parcurse prima pagină.

„E într-o ureche fata asta, gândi el, încercând să-şi reprime indignarea. A căzut în mâinile unui scrântit. Biata fată.”

Mâzgălituri fără sens, făcute de un nebun, cu o peniţă de desen, în tuş, în mare viteză, cu furie, în sus şi-n jos. Pe margine, de-a latul şi de-a lungul. În diagonală, călare pe text, asemenea scrisului ilizibil al unui medic. Pigmentate cu semne de exclamare şi cu sublinieri tâmpite. O parte era în caractere chirilice, altă parte, în caractere latine. „Creatorul creează creatori, citi el în engleză. A fi. A nu fi. A contra-fi.” Urma o explozie de franceză stupidă privind războiul nebuniei şi nebunia războiului, încheiată cu un talmeş-balmeş de neînţeles. „Mulţumesc foarte mult”, gândi el şi întoarse o pagină, apoi alta, ambele atât de pline de o scriitură dementă, că de-abia se mai zărea hârtia. „După şaptezeci de ani de distrugere a voinţei publice, nu ne putem aştepta ca aceasta să renască brusc şi să ne salveze”, citi el. Un citat? Un gând de noapte? N-aveai de unde să ştii. Referiri la scriitori ruşi, latini, europeni. Comentarii cu privire la Nietzsche, Kafka şi la persoane despre care n-a auzit niciodată, darămite să le citească. Alte reflecţii despre război, de data aceasta în engleză: „Bătrânii îl declară, tinerii îl fac, dar astăzi participă la el şi pruncii, şi moşnegii”. Mai întoarse o pagină şi dădu doar de o pată, rotundă, maronie. Ridică la nas carnetul şi o mirosi. „Băutură, gândi el scârbit. Pute ca o cârciumă. Nu este de mirare că e amic cu Barley Blair.” O pagină dublă dedicată unei serii de proclamaţii isterice.

— CEL MAI MARE PROGRES AL NOSTRU ESTE ÎN DOMENIUL RĂMÂNERII ÎN URMĂ!

— PARALIZIA SOVIETICĂ ESTE CEA MAI ÎNAINTATĂ DIN LUME!

— RĂMÂNEREA NOASTRĂ ÎN URMĂ CONSTITUIE CEL MAI MARE SECRET MILITAR PE CARE ÎL AVEM!

— DACĂ NU NE CUNOAŞTEM PROPRIILE NOASTRE INTENŢII ŞI CAPACITĂŢI, CUM LE-AM PUTEA ŞTI PE ALE VOASTRE?

— ADEVĂRATUL DUŞMAN ESTE PROPRIA NOASTRĂ INCOMPETENŢĂ!

Apoi, pe pagina următoare, o poezie, copiată cu grijă Dumnezeu ştie de unde:

Se-ncolăcea şi se descolăcea

O lua spre sud sau se-ntorcea?

O lume-ntreagă se-ntreba

Ce urmă şarpele lăsa.

Sărind în două picioare, Landau se îndreptă furios, cu paşi mari, către fereastra ce dădea către o curte tristă, plină de gunoaie neridicate.

„Un nenorocit de jongler cu vorbele, Harry. Asta credeam că era. Cine ştie ce drogat pletos care se crede geniu! Iar ea s-a aruncat în braţele lui, aşa cum fac toate.”

Fata avea noroc că în cameră nu se afla cartea de telefon a Moscovei, căci altfel ar fi sunat-o şi i-ar fi spus ce merita.

Pentru a-şi potoli furia, luă un al doilea carnet, îşi linse buricul degetului şi răsfoi pagină cu pagină cu dispreţ, şi astfel dădu de nişte desene. Pentru o clipă intră în beznă, ca şi cum s-ar fi rupt filmul într-o sală de cinematograf. Se blestema că era un mic slav impetuos, în loc să fie un englez calm şi flegmatic. Se aşeză din nou pe pat, dar cu grijă, ca şi cum acolo se odihnea cineva pe care îl rănise cu acuzaţiile sale premature.

Daca Landau dispreţuia ceea ce prea adesea trecea drept literatură, interesul său pentru chestiunile tehnice era nemăsurat. Chiar dacă nu înţelegea ceea ce avea în faţa ochilor, o pagină bună de matematică era pentru el o zi întreagă de încântare. Şi înţelese dintr-o privire, aşa cum i s-a întâmplat cu Katia, că privea ceva de calitate. Nu era vorba despre desene frumoase trasate cu rigla, e adevărat. Doar simple schiţe, dar cu atât mai bune, trasate cu mâna liberă, fără instrumente, de către cineva care putea gândi cu un creion. Tangente, parabole, conuri. „Şi, între desene, descrieri detaliate, ca acelea făcute de către arhitecţi sau de către ingineri, cuvinte ca «punct de ochire», «masă critică», «eroare de sistem», «gravitaţie» şi «traiectorie», o parte în engleză, Harry, altă parte în rusa voastră.”

Cu toate că Harry nu este numele meu adevărat.

Totuşi, când începu să compare frumoasa caligrafie din cel de-al doilea carnet cu mâzgăliturile absurde din primul, spre stupefacţia sa descoperi anumite similitudini incontestabile. Avu astfel senzaţia că are în faţă jurnalul intim al unui schizofrenic, un volum fiind scris de către Dr. Jekyll, iar celălalt de către Mr. Hyde.

Studie cel de-al treilea carnet, tot atât de metodic şi precis ca şi cel de al doilea, dar aranjat ca un fel de carte de logaritmi, cu date, numere şi formule, cuvântul „eroare” repetându-se frecvent, adesea subliniat sau scos în evidenţă cu un semn de exclamare. Landau făcu dintr-odată ochii mari, neputându-şi lua privirea de la ceea ce citea. Obscuritatea liniştitoare a jargonului tehnic folosit de către scriitor se încheiase cu o mare lovitură. Aşa cum se încheiaseră divagaţiile sale filosofice şi superbele sale desene adnotate. Cuvintele se detaşau din pagină cu o claritate uimitoare.

„Strategii americani pot dormi în pace. Coşmarurile lor nu se vor adeveri niciodată. Cavalerul sovietic piere înlăuntrul armurii sale. Nu mai reprezintă decât o putere secundară, ca şi voi, britanicii. Poate porni un război, dar nu-l poate continua şi nu-l poate câştiga. Credeţi-mă.”

Landau nu merse mai departe. Un simţământ de respect, amestecat cu un puternic instinct de autoapărare, îi şopti că pângărise destul mormântul. Luă elasticul, puse cele trei carnete unul peste altul şi le legă. „Asta e, gândi el. De aici înainte, îmi văd de treaba mea şi îmi fac datoria. Adică duc manuscrisul în Anglia mea de adopţiune şi îl dau imediat domnului Bartholomew alias Barley Scott Blair.”

„Barley Blair, gândi el cu uimire, în timp ce deschidea şifonierul pentru a scoate o valiză mare din aluminiu, în care îşi ţinea mostrele. Măi, să fie! Ne-am întrebat de atâtea ori dacă hrănim un spion la sânul nostru şi acum ştim.”

Era de un calm olimpian, mă asigură Landau. Englezul din el îl controla din nou pe polonez. „Dacă Barley putea să o facă, Harry, mi-am zis şi eu că eram în stare.” Mi-a repetat-o şi în scurtul răstimp în care m-a luat drept confesor. Mi se întâmplă treaba asta cu unii, din când în când. Simt această faţă ascunsă a mea şi i se adresează ca şi cum ar fi adevărata mea personalitate.

Ridicând valiza pe pat, deschise încuietorile şi scoase două seturi audio-vizuale, pe care oficialii sovietici îi ordonaseră să le retragă din stand – o istorie în imagini a secolului al XX-lea, însoţită de un comentariu vorbit, decretat de ei, în mod arbitrar, ca fiind antisovietic, un manual despre trupul uman, cu fotografii, şi o casetă cu exerciţii de întreţinere a formei, pe care – după ce au privit-o cu jind pe tânăra zeiţă mlădioasă în costumul mulat pe corp – oficialii au decretat-o pornografică.

Setul istoric era o mână de excepţie, concepută în chip de carte legată elegant şi conţinând câteva despărţituri pentru casete, pentru textele acestora, fişe de vocabular de dificultate progresivă şi note explicative pentru studenţi. Golind despărţiturile de conţinutul lor, Landau încercă să introducă, pe rând, carnetele, dar niciuna nu era destul de încăpătoare. Hotărî să transforme două despărţituri într-una singură. Luă o forfecuţă de unghii din trusa sa de toaletă şi se apucă de lucru cu o mână sigură, scoţând cu grijă capsele metalice ale despărţiturii centrale.

„Barley Blair, gândi el din nou, în timp ce lucra cu vârful forfecuţei. Trebuie să-mi fi dat seama, fie chiar şi pentru faptul că erai cel la care nu s-ar fi gândit nimeni. Domnul Bartholomew Scott Blair, ultimul vlăstar al firmei Abercrombie & Blair: spion.” Prima capsă se desfăcu. O scoase cu delicateţe. Barley Blair, despre care se spunea că n-ar fi fost în stare să-i vândă fân unui cal bogat ca să-şi salveze mama muribundă în ziua aniversării ei: spion! Începu să lucreze la cea de a doua capsă. „Tu, care te lăudai acum doi ani, la târgul de carte de la Belgrad, că ai reuşit să-l bagi pe Spikey Morgan sub masă bând votcă goală şi pe urmă ai cântat atât de bine la saxofon tenor în orchestră, că până şi poliţiştii s-au trezit aplaudând: spion! Gentleman spion. Iar eu fac acum pe porumbelul călător pentru iubita ta.”

Landau luă carnetele de note şi încercă să le introducă în lăcaşul pe care-l pregătise. Dar tot nu era destul de încăpător. Trebuia să facă un singur buzunar din trei.

„Făceai pe beatul, îşi spuse Landau cu gândul tot la Barley. Făceai pe nebunul şi ne aiureai pe noi. Tocând ultimii bani ai familiei, înfundând din ce în ce mai tare bătrâna firmă. O, da, doar că, într-un fel sau altul, reuşeai de fiecare dată să găseşti o mare bancă din City să te scoată din rahat tocmai la timp, nu-i aşa? Şi apoi modul tău de a juca şah. Acesta ar fi putut fi un indiciu, dacă Landau ar fi avut ochi să-l vadă. Cum poate un om beat mort să bată pe oricine la şah, Harry, în partide adevărate, dacă nu este un spion antrenat?”

Cele trei buzunare deveniseră unul singur, în care cele trei carnete intrară de bine, de rău. Eticheta tipărită pusă deasupra lor purta în continuare menţiunea: „Note explicative pentru studenţi”.

„Note, îi explică Landau în minte tânărului vameş de la aeroportul Şeremetievo. Note, băiete, aşa cum scrie acolo, note explicative pentru studenţi. De aceea există această despărţitură specială pentru note. Iar aceste notiţe pe care le ţii în mână reprezintă munca unui student adevărat care a urmat cursurile. De aceea sunt aici, fiule, înţelegi? Sunt note explicative. Iar desenele au legătură cu…

Cu schemele socio-economice, tinere, cu mutaţiile demografice, cu statistica mişcării naturale a populaţiei de care voi, rusnacii, nu vă săturaţi niciodată, vezi? Uite, ai mai văzut aşa ceva? Este un ghid al corpului uman.”

Ceea ce ar putea sau nu salva pielea lui Landau, în funcţie de cât de deştept era tânărul, de ce ştiau ei deja şi de ce sentimente aveau în ziua respectiva faţă de propriile neveste.

Dar pentru lunga noapte care-l aştepta, pentru descinderea din zori, când vor sparge uşa cu picioarele şi când se vor arunca asupra lui cu pistoalele în mână urlând: „Băi, Landau, dă-ne carnetele!”, pentru acel moment fericit setul istoric nu i-ar servi la nimic. „Carnete, domnilor ofiţeri? Carnete? A, vă referiţi la hârţoagele alea pe care o frumoasă rusoaică, cam într-o ureche, m-a forţat să le iau aseară la târg? Cred că sunt în coşul de hârtii, domnule ofiţer. Dacă nu cumva femeia de serviciu l-a golit şi ea o dată în viaţa ei!”

Pentru această eventualitate, Landau pregăti scena cu meticulozitate. Scoţând carnetele din buzunarul setului istoric, le plasă artistic în coşul de gunoi, exact aşa cum le aruncase în momentul de furie când le citise prima oară. Ca să pună capac, aruncă şi surplusul de broşuri de literatură comercială, precum şi vreo două daruri de despărţire inutile pe care le primise: un volum subţire al unui alt poet rus şi un tampon de sugativă cu mâner de tablă. În fine, adăugă o pereche de ciorapi necârpiţi pe care numai un occidental bogat şi-ar putea permite să o arunce.

O dată în plus, trebuie să mă minunez, aşa cum o vom face mai târziu, de ingeniozitatea naturală a lui Landau.

În noaptea aceea nu s-a mai dus să joace. A îndurat cu răbdare carcera familiară a camerei sale de hotel moscovit. De la fereastră, a urmărit crepusculul îndelungat trecând încet, încet în întuneric şi luminile palide ale oraşului aprinzându-se de voie, de nevoie. Îşi făcu un ceai în micul lui ibric de voiaj şi mancă vreo câteva fructe uscate, ce conţineau raţia sa zilnică de fier. Se gândi cu nostalgie la cea mai agreabilă dintre cuceririle sale şi la celelalte, cu un zâmbet trist. Se întări ca să poată înfrunta suferinţa şi solitudinea, aducându-şi aminte copilăria grea. Îşi cercetă conţinutul portofelului, al genţii sale diplomat, al buzunarelor, şi scoase tot ce avea un caracter prea intim, despre care n-ar fi vrut să dea răspunsuri de dincolo de o masă goală: o scrisoare pătimaşă, pe care i-o trimisese o iubită a lui cu câţiva ani în urmă şi care avea încă darul să-i stârnească poftele, cartea de membru al unui club video prin corespondenţă căruia îi aparţinea. Primul său impuls a fost de „a le arde, aşa, ca-n filme”, dar se răzgândi, când văzu detectoarele de fum din plafon, deşi ar fi pariat ultimul ban că nu funcţionează.

Găsi o pungă de hârtie şi, după ce rupse totul în bucăţele mici, le vârî în ea, o aruncă pe fereastră şi o văzu căzând printre gunoaiele din curte. Se întinse apoi pe pat şi aşteptă să treacă noaptea. Se simţea când curajos, când atât de înfricoşat încât trebuia să-şi înfigă unghiile în palme pentru a-şi ţine firea. La un moment dat a aprins televizorul, sperând să dea peste nişte tinere gimnaste gata de măritiş, care-i plăceau atât de mult. În schimb, se alese cu împăratul în persoană, care le spunea pentru a nu ştiu câta oară copiilor săi fascinaţi că nu mai trebuiau să fie sclavii aparenţelor, aşa cum se întâmplase în regimul trecut. Iar când Spikey Morgan, pe jumătate beat, ca să nu spunem mai mult, i-a telefonat de la barul Naţionalului, Landau, care avea chef de vorbă, a făcut conversaţie cu el până când bătrânul Spikey a adormit la celălalt capăt al firului.

O singură dată, într-un mare moment de depresie, i-a venit ideea să se prezinte la Ambasada britanică şi să ceară ajutorul valizei diplomatice. Această slăbiciune momentană îl înfurie. „Nenorociţii ăia? se întrebă el cu silă. Ăia care mi l-au retrimis pe tata în Polonia? Nu le-aş încredinţa nici măcar o carte poştală cu Turnul Eiffel, Harry.”

Şi apoi, nu asta îl rugase ea să facă.

Dimineaţa se îmbrăcă în cel mai bun costum al său ca pentru propria execuţie, punând fotografia mamei sale în buzunarul cămăşii.

Aşa mi-l imaginez încă pe Niki Landau, ori de câte ori îi consult dosarul când îl primesc pentru ceea ce numim noi raportul bianual, când îi place să-şi retrăiască ceasul de glorie, înainte de a semna, o dată în plus, un angajament de respectare a Legii secretului de stat. Mi-l imaginez ieşind cu un pas dezinvolt pe această stradă moscovită, cu valiza metalică în mână, neştiind ce conţinea, dar hotărât să-şi rişte micuţul şi curajosul său cap orice s-ar întâmpla.

Cum m-o vedea el, dacă vreodată se gândeşte la mine, nici nu îndrăznesc să-mi pun problema. Hannah, cea pe care am iubit-o, dar căreia i-am înşelat speranţele, n-ar avea niciun fel de dubiu. „Încă un englez cu speranţa pe faţă, dar fără ea în inimă”, ar spune ea roşind de furie. Pentru că spune orice-i trece prin minte acum. A pierdut mult din vechea ei indulgenţă.