— Cine naiba sunt noii americani ai lui Clive? i-am şoptit eu lui Ned, în timp ce eram adunaţi cu religiozitate în jurul magnetofonului lui Brock, în sala de operaţiuni.
Orologiul Londrei bătu orele şase. Victoria Street nu-şi începuse mârâitul de dimineaţă. Scârţâitul rolei pe care Brock derula banda evocă ciripitul păsărelelor. Sosise prin curier cu o jumătate de oră în urmă, după ce călătorise până la Helsinki cu valiza diplomatică, apoi până la Northolt prin cursa specială. Am fi putut evita toate aceste procedee costisitoare dacă Ned ar fi consimţit să asculte reclamele sforăitoare ale adepţilor tehnologiei, întrucât marii vrăjitori de la Langley nu se jurau decât pe un nou sistem care transmitea în siguranţă cuvântul vorbit. Dar Ned era Ned şi prefera întotdeauna metodele verificate.
Aşezat la biroul său, îşi punea semnătura pe un document pe care îl ascundea cu mâna. Împături foaia de hârtie, o puse într-un plic pe care îl lipi înainte de a-l încredinţa înaltei Emma, una din asistentele sale. Nemaisperând la niciun răspuns la întrebarea mea, am fost surprins de vehemenţa tonului lui Ned:
— Nişte escroci! se răsti el.
— Ăia de la Langley?
— Dumnezeu ştie! Serviciul de Securitate.
— Al cui? am insistat eu.
Dădu din cap, prea furios ca să răspundă. Să fi fost documentul pe care tocmai îl semnase sau prezenţa intruşilor americani? Erau doi. Johnny, de la rezidenţa lor din Londra, îi escortă. Amândoi purtau blazere bleumarin şi părul tuns scurt, şi afişau o curăţenie mormonă, pe care eu personal o găseam uşor respingătoare. Clive stătea în picioare, între ei, în timp ce Bob se aşezase pe scaun, în mod demonstrativ, la capătul celălalt al încăperii, lângă Walter, care arăta ca vai de lume… din cauza orei matinale, am presupus eu. Până şi Johnny părea stânjenit de prezenţa lor şi, foarte curând, am avut aceeaşi reacţie. Aceste chipuri, necunoscute şi îmbufnate, nu-şi aveau locul în sânul operaţiunii noastre, mai ales într-un moment de-a dreptul crucial. Păreau o adunare de bocitoare anticipând un deces iminent. Dar al cui? M-am uitat din nou la Walter, iar îngrijorarea mea a crescut şi mai mult.
I-am privit încă o dată pe noii americani atât de inodori, incolori şi insipizi. „Serviciul de Securitate”, spusese Ned. Dar de ce? Şi de ce acum? De ce se uitau la toată lumea, cu excepţia lui Walter? De ce se uita Walter la toată lumea cu excepţia lor? Şi de ce se aşezase Bob departe de ei, iar Johnny continua să se uite la mâinile sale? I-am mulţumit lui Dumnezeu când mi-au fost întrerupte gândurile.
Am auzit bubuitul paşilor pe scările de lemn. Brock pornise magnetofonul. Am auzit uşi trântindu-se şi înjurătura lui Barley când şi-a jupuit spatele de canatul ferestrei. Apoi din nou zgomot de paşi târşâiţi, când se căţărau către acoperiş.
Ai zice că e o şedinţă de spiritism, mi-am spus eu când s-au auzit primele cuvinte. Barley şi Katia ni se adresează de pe lumea cealaltă. Străinii imobili, cu feţele lor de câini, fuseseră acum uitaţi.
Ned era singurul dintre noi care avea cască de ascultare. Mai târziu, când am încercat-o, mi-am dat seama de diferenţă. Puteai auzi porumbeii Moscovei păşind pe acoperiş, respiraţia rapidă a Katiei atunci când vorbea. Puteai auzi bătăile inimii propriului spion prin microfoanele de contact.
Brock ne-a lăsat să ascultăm întreaga scenă de pe acoperiş înainte ca Ned să ordone o pauză. Numai noii noştri americani păreau indiferenţi, neafectaţi. Privirile lor sumbre treceau de la unul la altul, dar nu se opreau asupra nici unuia dintre noi. Walter se înroşi la faţă.
Brock porni din nou magnetofonul pentru a asculta scena de la masa de seară. Nimeni nu se mişca. Nici un oftat, nici un scârţâit de scaun, nici un fel de aplauze, nici măcar atunci când a oprit banda şi a derulat-o înapoi.
Ned îşi scoase casca.
— Iakov Efremovici, nume de familie necunoscut, fizician, în vârstă de treizeci de ani în 1968, adică născut în 1938, anunţă el luând un formular roz de cercetări din teancul din faţa lui pentru a nota ceva. Walter, alte sugestii?
Walter trebui să-şi vină în fire. Părea zăpăcit, iar vocea sa nu avea dezinvoltura obişnuită.
— Efrem, om de ştiinţă sovietic, alte nume necunoscute, tatăl lui Iakov Efremovici, împuşcat la Vorkuta, după răzmeriţa din primăvara anului 1952, declară el fără să se uite la carnetul de note. Nu pot să fie prea mulţi Efremi, de profesie cercetători ştiinţifici, care să fi fost executaţi pentru o supradoză de inteligenţă, chiar în zilele iubitului Stalin, adaugă el cam patetic.
„Oricât de absurd ar fi fost, am crezut că văd lacrimi în ochii săi. Poate că într-adevăr murise cineva”, am gândit eu privindu-i din nou pe cei doi mormoni ai noştri.
— Johnny? spuse Ned scriind în continuare.
— Ned, cred că ne oprim la Boris, alte nume necunoscute, văduv, profesor de ştiinţe umaniste, Universitatea din Leningrad, spre şaptezeci de ani, o fiică, Ecaterina, spuse Johnny, adresându-se tot mâinilor sale.
Ned completă o altă fişă şi o aruncă în tava de corespondenţă ca pe nişte bani de care era încântat să scape.
— Palfrey. Joci şi tu?
— Înscrie-mă pentru ziarele din Leningrad, dacă vrei, Ned, am spus eu cu un aer cât de detaşat posibil, simţind asupra mea privirea sumbră a americanilor lui Clive. Aş vrea să-i cunosc pe concurenţi, cei care au luat startul şi învingătorii olimpiadelor de matematică din 1952, am spus eu, stârnind câteva râsete. Ca să fim siguri, adăugaţi-i şi pe cei din 1951 şi 1953. Se pot adăuga şi onorurile academice, obţinute pe parcurs: candidat în ştiinţe, doctor în ştiinţe. „Obţinea tot ce dorea”, spusese ea. Se poate verifica asta, vă rog? Mulţumesc.
După ce au fost puse toate mizele pe masă, Ned o căută pe Emma cu o privire fioroasă pentru a duce formularele la arhive. Dar acest lucru nu-l satisfăcea pe Walter, brusc hotărât să fie luat în seamă. Pentru că, sărind în picioare, se apropie cu cei 165 de cm ai săi de biroul lui Ned, cu pumnii lui mici avântaţi în faţă.
— Mă ocup personal de toată munca asta de cercetare, anunţă el pe un ton mult prea grandilocvent, strângând teancul de hârtii roz la piept. Acest război este mult prea important pentru a fi lăsat pe seama generăleselor noastre de la Arhivă, oricât de irezistibile ar fi ele, cu părul lor clătit cu albăstreală.
Mi-aduc şi-acum aminte cum l-au urmărit din ochi mormonii până la uşă; au schimbat apoi o privire, în timp ce ţăcănitul tocurilor sale micuţe se pierdea în lungimea coridorului. Şi n-o spun acum pentru că a trecut atâta timp, dar mi-a îngheţat sângele în vine pentru Walter, fără să am nici cea mai vagă idee de ce.
— O gură de aer proaspăt de ţară, îmi spuse Ned pe firul interior, o oră mai târziu, când de abia mă întorsesem în biroul meu din Centrală. Spune-i lui Clive că am nevoie de tine.
— Du-te, zise Clive, închis în continuare cu mormonii săi.
Am luat un Ford rapid din garajul Serviciului. Ned era la volan şi mi-a respins puţinele mele încercări de conversaţie, întinzându-mi în schimb un dosar ca să-l citesc. Am intrat în zona rurală din Berkshire, dar el se încăpăţâna să nu vorbească. Când Brock a sunat pe telefonul din maşină, pentru a-i transmite o confirmare eliptică pe care o ceruse, se mulţumi să mormăie:
— Spune-i în cazul acesta! căzu din nou pe gânduri.
Ne aflam la şaizeci şi cinci de kilometri de Londra, pe planeta cea mai hidoasă descoperită de om. Înaintam în ghetoul ştiinţei moderne, unde gazonul este tuns întotdeauna impecabil. Doi lei de piatră tocită de vreme străjuiau vechea intrare. Un bărbat politicos, într-o haină de sport maro, îi deschise poarta lui Ned. Un coleg de-al său strecură un detector sub şasiu şi ne pipăiră din cap până în picioare în mod politicos.
— Luaţi servieta cu dumneavoastră, domnilor?
— Da, spuse Ned.
— Vreţi să fiţi amabil s-o deschideţi?
— Nu.
— Atunci o s-o trecem prin aparate, domnilor, dacă nu vă deranjează. Nu cred că aveţi filme neexpuse, domnule.
— Nu, spusei eu. Trece-o prin aparate.
Ne-am uitat cum au lăsat servieta în ceea ce părea o ladă verde de cărbuni şi cum au scos-o din nou afară.
— Mulţumesc, i-am spus eu, luându-mi servieta înapoi.
— Plăcerea este de partea mea, domnule. Nu face nimic.
Furgoneta albastră avea un semn pe care scria: „Urmează-mă”. Un ciobănesc alsacian se încruntă la noi prin geamul din spate protejat de gratii. Porţile s-au deschis electronic şi dincolo de ele se vedeau movile acoperite cu iarbă tunsă, ca nişte gropi comune peste care crescuse iarba. Intrarăm în parcul în care nişte coline măslinii se întindeau departe, la linia orizontului, acolo unde apune soarele. Un nor ca o ciupercă ar fi părut foarte firesc. O pereche de şorecari se învârteau pe cerul fără nori. Fâneţele erau împrejmuite cu un gard înalt de sârmă ghimpată. Clădiri din cărămidă, cu coşuri din care nu ieşea fum, se cuibăreau în vâlcele artificiale. O pancartă ordona costume protectoare în zonele D până la K, iar un cap de mort cu două oase încrucişate părea să spună: „Aţi fost avertizaţi”. Furgoneta din faţa noastră înainta în ritm de înmormântare. Am făcut o curbă şi am văzut nişte terenuri de tenis goale şi turnuri de aluminiu. Alei de ţevi colorate fugeau pe lângă noi, îndreptându-ne către un grup de hangare vopsite în verde. În mijlocul acestora, pe vârful unui deal, se afla ultimul vestigiu al epocii prenucleare, o căsuţă din Berkshire din cărămidă şi piatră. De poartă era agăţat un indicator pe care scria: „Administraţie”. Un tip îndesat tropăi spre noi pe aleea prost pavată, pentru a ne saluta. Purta un blazer de un verde gazon şi o cravată cu două rachete aurii brodate pe ea, iar din mânecă îi ieşea o batistă.
— Sunteţi de la Firmă? Foarte bine. Eu sunt O’Mara. Care cine sunteţi? I-am spus să aştepte în laborator până sunăm după el.
— Foarte bine, spuse Ned.
O’Mara avea un păr blond-cenuşiu şi o voce milităroasă, dogită de alcool. Avea o ceafă umflată, iar degetele sale atletice erau galbene de nicotină.
— O’Mara îi ţine la ordine pe oamenii de ştiinţă pletoşi, îmi spusese Ned într-unul dintre rarele noastre schimburi de cuvinte din timpul călătoriei. Este pe jumătate membru al personalului, jumătate al securităţii, una peste alta – un căcat.
Te-ai fi putut crede într-un salon îngrijit de către prizonierii din războaiele napoleoniene. Până şi cărămizile şemineului fuseseră lustruite, iar mortarul dintre ele era alb. Ne-am aşezat în nişte fotolii cu trandafiraşi ca să bem un gin cu apă tonică, cu multă gheaţă. Din grinzile de un negru strălucitor atârnau piese de harnaşament din alamă.
— Tocmai m-am întors din Statele Unite, îşi reaminti O’Mara, ca şi cum ar fi vrut să justifice despărţirea noastră recentă. Ridică paharul şi se aplecă să-şi înmoaie buzele. Voi vă duceţi acolo des, nu-i aşa?
— Ocazional, spuse Ned.
— Din când în când, am zis eu. Când ne cheamă datoria.
— Trimitem destul de mulţi dintre băieţii noştri acolo. Temporar, bineînţeles. Oklahoma. Nevada. Utah. Celor mai mulţi le place foarte mult. Unora li se face dor de casă. Bău şi întârzie o clipă ca să înghită. Le-am vizitat laboratorul de armament de la Livermore, în California. Loc destul de drăguţ, o casă de oaspeţi decentă. Bani căcălău. Ne-au invitat să participam la un seminar despre moarte. Al dracului de macabru, dacă stai să te gândeşti, dar psihiatrii păreau să creadă că le va face bine tuturor, iar vinurile au fost extraordinare. Presupun că, dacă vrei să arunci în flăcări hălci mari ale umanităţii, e mai bine să ştii cum se face acest lucru. Bău din nou, de parcă ar fi avut tot timpul de pe lume. Vârful dealului era la acea oră un loc foarte liniştit. Surprinzător de mulţi oameni nu i-au dat prea multă atenţie acestui subiect, continuă el. În special cei tineri. Cei mai în vârstă s-au arătat mai reticenţi, pentru că-şi aminteau vârsta inocenţei, dacă aceasta a existat vreodată. Când mori pe loc, ai parte de o moarte rapidă, dar dacă mori încetul cu încetul, ai parte de o moarte lentă. Nu m-am gândit niciodată. Aceasta dă un nou sens valorii de a te afla în centrul acţiunii, presupun. Totuşi, suntem a patra generaţie acum. Asta estompează remuşcările. Jucaţi golf?
— Nu, zise Ned.
— Mă tem că nu, am spus şi eu. Am luat lecţii, dar, nu ştiu cum, nu mi-au fost de niciun folos.
— Avem nişte terenuri minunate aici, dar ne-a obligat să închiriem nişte nenorocite de Noddy. Prefer să mor decât să fiu văzut într-un căruţ din ăla motorizat. Bău din nou, cu aceeaşi încetineală rituală. Wintle este un excentric, explică el după ce înghiţi. Toţi sunt excentrici, dar Wintle este mai ciudat ca toţi. L-a apucat pasiunea pentru socialism, apoi pentru Iisus, iar acum s-a lansat în meditaţie transcendentală şi în Tai Chi. E însurat, mulţumesc lui Dumnezeu. N-are decât şcoala primară, dar vorbeşte corect. Mai stă trei ani aici.
— Cât i-ai spus? întrebă Ned.
— Cred întotdeauna că sunt suspectaţi. I-am spus că nu este cazul lui şi că trebuie să-şi ţină gura aia tâmpită închisă când totul se va termina.
— Şi crezi că o va face? întrebă Ned.
— În ciuda tuturor eforturilor noastre, majoritatea nu ştiu să-şi ţină gura, spuse O’Mara dând din cap. Se auzi o bătaie în uşă şi apăru Wintle, eternul student de cincizeci şi şapte de ani. Era înalt, dar adus din spate, avea părul creţ, cenuşiu, o faţă ascuţită şi un aer de inteligenţă aproape pierită. Purta un pulover Fair Isle, fără mâneci, pantaloni largi şi mocasini. Îşi ţinea genunchii lipiţi şi paharul de sherry departe, ca o retortă chimică de care nu era sigur.
Ned devenise din nou profesionistul care făcea abstracţie de propriile griji.
— Facem cercetări cu privire la unii oameni de ştiinţă sovietici, începu el, reuşind să dea glasului său un ton neutru. Examinăm în cele mai mici amănunte sistemul lor de apărare. Nimic excitant, credeţi-mă!
— Deci lucraţi pentru Informaţii, spuse Wintle. M-am gândit eu, cu toate că n-am spus nimic.
Îmi trecu prin minte că era un om foarte singuratic.
— Nu te fută grija ce sunt ăştia, îl sfătui O’Mara deosebit de amabil în continuare. Sunt englezi şi au o treabă de făcut, la fel ca şi tine.
Ned pescui două foi de hârtie dactilografiate dintr-un dosar şi îl întinse lui Wintle, care lăsă paharul din mână pentru a le lua. Îşi încheia fiecare gest cu mâinile întoarse cu palmele în sus, cu degetele îndoite, precum un deţinut rugându-se să fie eliberat.
— Încercăm să maximizăm unele dintre vechile documente neglijate, spuse Ned, folosind un jargon pe care l-ar fi evitat în alte circumstanţe. Iată, de exemplu, o relatare a interogatoriului tău la reîntoarcerea de la Akademgorodok, în august 1963. Îţi aminteşti? Un anume maior Vauxhall. Această relatare nu este o capodoperă literară, dar menţionezi numele a doi sau trei savanţi sovietici a căror fişă am vrea sa o aducem la zi, dacă mai există şi dacă-ţi mai aduci cumva aminte de ei.
Ca şi cum ar fi vrut să se protejeze împotriva unui atac cu gaze, Wintle îşi puse o pereche de ochelari îngrozitor de urâţi, cu rame de oţel.
— După cum îmi amintesc acel interogatoriu, maiorul Vauxhall mi-a dat cuvântul de onoare că tot ceea ce voi spune va fi din propria voinţă şi absolut confidenţial, declară el cu o stridenţă didactică. Sunt de aceea cât se poate de surprins să-mi văd numele cu cuvintele zăcând la vedere în arhivele ministeriale, după douăzeci şi cinci de ani buni de la acest eveniment.
— Aceasta este mai mult ca sigur unica ta ocazie de a cunoaşte nemurirea, bătrâne! Aşa că, în locul tău, aş tăcea din gură şi m-aş bucura, îl sfătui O’Mara.
Am intervenit ca şi cum aş fi despărţit doi beligeranţi prinşi într-o ceartă de familie. I-am sugerat lui Wintle să vorbească mai pe larg cu privire la cele înscrise destul de sumar în raport. Eventual să-i descrie mai precis pe cei câţiva oameni de ştiinţă sovietici ale căror nume sunt înscrise pe ultima pagină şi, cu aceeaşi ocazie, să ne dea unele informaţii despre echipa de la Cambridge. Ar vrea el, dacă nu se supără, să ne răspundă la una sau două întrebări care ar putea să facă să încline balanţa?
— Mi se pare că echipă nu este cuvântul potrivit în acest context, replică Wintle, repezindu-se asupra cuvântului ca o fiară înfometată. Nu, cel puţin de partea britanică. Echipa sugerează un scop comun. Eram grupul de la Cambridge. Dar o echipă, nu. Unii făceau asta de plăcere, alţii pentru prestigiu, în special profesorul Callow, care avea o opinie exagerat de bună în privinţa lucrărilor sale despre acceleratoare, care, de altfel, au fost ulterior respinse. Accentul său de Birmingham ieşi la iveală. O foarte mică minoritate, într-adevăr, avea motivaţii ideologice. Credeau în ştiinţa fără frontiere. În liberul schimb de cunoştinţe în beneficiul lumii întregi.
— Nişte labagii, ne explică O’Mara cu folos.
— Erau francezi, americani cu duiumul, suedezi, olandezi, chiar şi unul sau doi germani, continuă Wintle, fără să ţină seama de mutra făcută de O’Mara. Toţi erau plini de speranţe, după părerea mea, dar ruşii mai mult decât oricine. Noi, englezii, eram mai leneşi. Aşa suntem şi acum.
O’Mara mormăi şi luă o gură întăritoare de gin. Însă zâmbetul plăcut al lui Ned, chiar dacă întru câtva necăjit, îl încuraja pe Wintle să continue.
— Era la apogeul erei hruşcioviene, după cum vă puteţi aminti, fără doar şi poate. Kennedy, de partea asta, Hruşciov, de partea cealaltă. Se anunţa o epocă de aur, spuneau unii. Oamenii vorbeau în acele zile despre Hruşciov cam aşa cum vorbesc astăzi despre Gorbaciov. Cu toate că trebuie să spun că, după părerea mea, entuziasmul nostru de atunci era mai autentic şi mai spontan decât aşa-zisul entuziasm de astăzi.
O’Mara căscă şi-şi întoarse ochii umflaţi către mine, derutat.
— Le-am spus tot ceea ce ştiam. Ei făceau la fel, spuse Wintle, iar vocea sa căpătă mai multă siguranţă. Noi le citeam comunicările noastre, ei ni le citeau pe-ale lor. Callow n-a făcut nicio senzaţie, trebuie să mărturisesc. L-au făcut praf cât ai zice peşte, dar îl aveam pe Panson, specialist în cibernetică, şi el a ţinut steagul sus. Mai eram şi eu. Modesta mea comunicare s-a bucurat de mare succes, cu toate că trebuie să spun eu acest lucru. N-am auzit aplauze ca acelea de atunci niciodată, ca să fiu sincer. Nu m-ar surprinde dacă acolo se mai vorbeşte încă de ea. Baricadele cădeau atât de repede, încât puteai literalmente să le auzi prâbuşindu-se în sala de conferinţe. „Liberă circulaţie, fără frontiere.” Acesta era sloganul nostru. Liberă circulaţie nu era nicio expresie potrivită, era un eufemism, dacă te gândeşti la valurile de votcă băute la petrecerile ce se întindeau până noaptea târziu. Sau la fete! Sau dacă auzeai conversaţiile. KGB-ul asculta, bineînţeles. Ştiam lucrul acesta. Ni se ţinuse o predică înainte de a pleca, cu toate că unora nu le-a convenit. Nu e cazul meu, eu sunt patriot. Dar, oricum, nu aveau ce să ne facă, nici KGB-ul lor, nici al nostru. După toate aparenţele nimerise un subiect favorit, pentru că se îndreptă în scaun, pregătindu-se să ţină un discurs pe care-l ştia pe dinafară. Aş dori să adaug aici că KGB-ul lor este judecat foarte greşit, după părerea mea. Ştiu din surse sigure că KGB-ul sovietic a adăpostit unele dintre cele mai tolerante elemente ale intelectualităţii sovietice.
— Isuse… nu-mi spune că al nostru a procedat altfel! exclamă O’Mara.
— Mai mult decât atât, sunt absolut convins că autorităţile sovietice au susţinut pe bună dreptate că, în orice schimb de cunoştinţe ştiinţifice cu Occidentul, Uniunea Sovietica avea mai mult de câştigat decât de pierdut. Capul uşor înclinat al lui Wintle se muta de la unul la altul cu privirea ca un semnal de cale ferată, iar mâna lui, cu palma în sus, se sprijinea pe coapsa în semn de nelinişte. Mai erau şi cultivaţi. La ei nu exista o demarcaţie între arte şi ştiinţe. Idealul lor a fost şi este omul complet al Renaşterii. Nu sunt nemaipomenit de cultivat. Nu am timpul necesar. Dar acolo, cei interesaţi aveau totul la dispoziţie. Şi pe mai nimic, după câte am înţeles eu. Unele manifestări culturale sunt gratuite.
Wintle simţi că-i curge nasul. Pentru a-l sufla, trebuia mai întâi să-şi întindă batista pe genunchi şi pe urmă, pentru a o pune în stare de funcţionare, să o apuce cu vârfurile degetelor. Ned profită de această pauză.
— Mă întreb dacă n-am putea arunca o privire la dosarele acestor savanţi sovietici ale căror nume ai avut amabilitatea să le menţionezi maiorului Vauxhall, sugeră el, luând teancul de hârtii pe care i le întindeam.
Momentul pe care-l aşteptam venise, în sfârşit. Dintre cei patru câţi ne aflam în cameră, presupun că singurul neavizat în acest sens era Wintle, întrucât ochii gălbejiţi ai lui O’Mara se ridicaseră către Ned, studiindu-l cu o subtilitate aproape bolnăvicioasă.
Ned începu cu dosarele lipsite de interes, aşa cum aş fi făcut eu însumi, dosare pe care le marcase, spre ştiinţa lui, cu o culoare verde. Despre doi se ştia că sunt morţi, despre al treilea, că era căzut în dizgraţie. Îi testa memoria lui Wintle, pregătindu-l pentru adevărata încercare. „Serghei? spuse Wintle. Dumnezeule, desigur, Serghei! Dar cum îl mai chema? Popov? Popovici? Nu, Protopopov… asta el Serghei Protopopov, inginer, specializat în carburanţi!”
Ned îl conduse cu răbdare în direcţia dorită, trei nume, un al patrulea, ghidându-i memoria, exersând-o.
— Mai gândeşte-te la acesta o clipă înainte de a spune din nou nu. Într-adevăr este nu? OK. Să încercăm cu Saveliev.
— Vreţi să repetaţi?
Am observat că memoria lui Winde, ca a multor englezi, de altfel, avea dificultăţi cu reţinerea numelor de familie ruseşti. Prefera prenumele, pe care le putea angliciza.
— Saveliev, repetă Ned. Am prins din nou privirea lui O’Mara aţintită asupra lui. Ned se uită cam prea superficial la raportul pe care-l ţinea în mână. Aşa e, Saveliev. I-l repetă literă cu literă. „Tânăr, idealist, vorbăreţ, autocalificându-se drept umanist. Cerceta particulele. Studii la Leningrad”. Acestea au fost cuvintele tale, potrivit maiorului Vauxhall, spuse cu secole în urmă. Ar mai fi ceva de adăugat? N-ai păstrat legătura cu el, de pildă? Cu Saveliev, vreau să zic?!
Wintle zâmbea, înmărmurit.
— Cum ziceţi că-i spunea? Saveliev? O, parcă-s tâmpit! Aşa e. Uitasem. Pentru mine este Iakov.
— Foarte bine. Iakov Saveliev. Îţi aduci cumva aminte patronimicul?
Wintle negă din cap, zâmbind în continuare.
— Mai ai ceva de adăugat descrierii iniţiale?
Am fost nevoiţi să mai aşteptăm. Wintle avea un simţ al timpului diferit de al nostru. Şi, dacă te-ai fi luat după zâmbetul lui afectat, avea şi un simţ diferit al umorului.
— Un tip foarte sensibil, Iakov ăsta. N-ar fi îndrăznit să pună întrebări în plen. Te lua la sfârşit la o parte, te trăgea de mânecă: „Scuzaţi-mă domnule, dar ce credeţi despre cutare sau cutare lucru?” Dar, să ştiţi, punea întotdeauna întrebări foarte bune. În felul lui, un om de mare cultură, aşa se spunea. Am aflat că făcea senzaţie la cenaclurile de poezie. Şi la expoziţiile de pictură.
Vocea lui Wintle deveni mai tărăgănată şi m-am temut că începe să fabuleze, cum fac adesea unii când nu mai au informaţii, dar doresc să-şi păstreze ascendentul asupra auditoriului. Spre uşurarea mea, recupera amintirile înmagazinate. Sau mai bine zis le mulgea din eter cu degetele ridicate.
— Iakov circula într-una de la un grup la altul, spuse Wintle cu acelaşi zâmbet enervant de superioritate. Asculta cu seriozitate toate discuţiile, fără să ia parte, cocoţat pe marginea unui scaun. Era un mister în legătură cu tatăl său, dar n-am aflat niciodată despre ce era vorba. Se spune că a fost şi el om de ştiinţă, dar că a fost executat, ca şi mulţi alţii. Îi omorau ca pe muşte, am citit cu ochii mei. Dacă nu-i omorau, îi ţineau în închisoare. Tupolev, Petliakov, Korolev… o parte din floarea aeronauticii lor şi-a proiectat cele mai mari invenţii în închisoare. Ramzin a inventat în celulă un nou generator pentru motoarele termice. Prima lor unitate de cercetare în materie de rachete a fost înfiinţată în închisoare sub îndrumarea lui Korolev.
— Ai nimerit-o, bătrâne, spuse O’Mara, din nou plictisit.
— Mi-a dat bucata asta de rocă, continuă Wintle.
I-am văzut mâna, cu palma în sus, sprijinită din nou pe genunchi, deschizându-se şi închizându-se, ca pentru a strânge un dar imaginar.
— Rock? întrebă Ned. Ţi-a dat Iakov aşa ceva? O bucată muzicală? Nu?! Vrei să spui rocă, aha, o mostră oarecare geologică, asta e, da?!
— Când noi, occidentalii, am plecat din Akademgorodok, reluă Wintle, ca şi cum s-ar fi lansat şi ne-ar fi lansat şi pe noi într-o cu totul altă poveste, ne-am despuiat de tot ce aveam. Literalmente. Dacă aţi fi văzut grupul nostru în acea ultimă zi, nu v-ar fi venit să credeţi! Gazdele noastre ruse plângeau de nu mai puteau, îmbrăţişări, flori pe autobuze, până şi Callow a vărsat o lacrimă, dacă puteţi crede aşa ceva. Iar noi, occidentalii, descărcăm tot ceea ce aveam: cărţi, ziare, stilouri, ceasuri, aparate de ras, pastă de dinţi, până şi periuţe de dinţi. Discuri, cine adusese. Lenjerie, cravate, pantofi, cămăşi, ciorapi, totul în afară de un minimum necesar pentru un zbor decent spre casă. Nu ne înţeleseseră dinainte. Nici măcar nu discutaseră despre aşa ceva. Totul s-a întâmplat spontan. Unii au făcut chiar mai mult. În special americanii, impulsivi cum sunt ei. Am auzit de un tip care i-a propus o căsătorie de convenienţă unei fete disperate să plece din ţară. Eu n-am făcut aşa ceva. N-aş fi putut. Sunt patriot.
— Dar i-ai dat şi tu din minunile tale lui Iakov, sugeră Ned, prefăcându-se că scrie de mama focului într-un carnet.
— Da. Este ca şi cum ai hrăni păsările în parc, aşa e când îţi împărţi obiectele de preţ. O alegi pe cea mai firavă, care nu apucă nimic, şi încerci s-o îngraşi. În plus, tânărul Iakov îmi atrăsese simpatia, nu m-am putut abţine, un om plin de suflet.
Mâna îi înţepenise în jurul formei invizibile, încercând să-şi unească vârfurile degetelor. Cu cealaltă mână îşi pişcă fruntea.
— Hai, Iakov, ia asta îi spusei eu. Nu ezita, vino încoace. Eşti prea timid şi e păcat de tine. Aveam un aparat de ras electric. Plus baterii, transformator, toate într-o trusă frumoasă de voiaj. Dar se pare că s-a simţit stânjenit. Le-a pus deoparte şi a continuat să se foiască. Apoi, mi-am dat seama că încerca să-mi dea ceva. Era o bucată de rocă, învelită în hârtie de ziar. Nu cu hârtie de ambalaj frumoasă, bineînţeles. „E o bucăţică din ţara mea, mi-a spus el. În semn de mulţumire pentru comunicarea ţinută.” Dorea să iubesc ceea ce era bun în ţara sa, oricât de urâtă putea să pară câteodată din afară. Vorbea o engleză frumoasă, fiţi atenţi, vorbea mai bine decât jumătate dintre noi. M-am simţit puţin jenat, sincer să fiu, dacă vreţi să ştiţi. Am păstrat mulţi ani bucăţica aia de piatră. Apoi nevastă-mea a aruncat-o cu ocazia uneia dintre curăţeniile ei de primăvară. M-am gândit să-i scriu din când în când, dar n-am făcut-o niciodată. Era arogant, în felul lui, să ştiţi. Mulţi erau la fel. Îndrăznesc să spun şi că noi, în felul nostru, eram tot atât de aroganţi. Toţi credeam că ştiinţa poate guverna lumea. Astăzi presupun că aşa e, cu toate că nu în modul în care se preconiza, sunt sigur.
— Ţi-a scris? întrebă Ned.
Wintle reflectă îndelung.
— Parcă poţi să ştii, răspunse Winde după o lungă reflecţie. Nu vei şti niciodată ce se opreşte la poştă sau de către cine.
Am scos din servietă un teanc de fotografii şi i le-am întins lui Ned. Acesta i le-a trecut lui Winde, sub privirea interesată a lui O’Mara. Wintle le studie una câte una şi apoi exclamă brusc:
— El e! Iakov! Cel care mi-a dat piatra. Îi înapoie fotografia lui Ned. Uitaţi-vă şi dumneavoastră! Uitaţi-vă la ochii lui! Îndrăzniţi să spuneţi că nu este un visător?!
Luată din ediţia de seară din 5 ianuarie 1954 a unui ziar din Leningrad şi reconstituită de către Secţia Foto, Iakov Efremovici Saveliev, un geniu precoce.
Mai erau şi alte nume, iar Ned îl trecu cu răbdare prin fiecare dintre ele, lansându-l pe piste false, încurcându-l până când fu sigur că, în mintea lui Wintle, cel puţin în a lui Saveliev nu era decât un nume între multe altele.
— Deştept din partea ta să-ţi ascunzi asul printre atâtea alte cărţi, remarcă O’Mara în timp ce, cu paharul în mână, ne conducea de-a lungul aleii către maşină. Ultima oară când am auzit de Saveliev, conducea o bază de lansare de rachete experimentale în fundul Kazahstanului, închipuindu-şi metode de a citi aparatura lor telemetrică, fără ca toată lumea să poată să facă acest lucru peste umărul lui. Ce-o pune la cale acum? Să vândă prăvălia? Rar îmi produce plăcere munca pe care o fac, dar de data aceasta am fost total scârbit de întâlnire şi de locul în care a avut loc, iar O’Mara m-a scârbit şi mai mult. Rar mi se întâmplă să apuc pe cineva de braţ, ca apoi să mă dau imediat înapoi şi să slăbesc strânsoarea.
— Sunt sigur că ai semnat angajamentul de respectare a Legii secretului de stat, i-am spus eu fără să ridic glasul.
— Practic l-am redactat eu însumi, replica O’Mara, foarte surprins.
— În cazul acesta, ar trebui să ştii că orice fel de informaţie care îţi parvine în mod oficial şi orice ipoteză construită pe baza acestei informaţii rămâne în proprietatea Coroanei pentru totdeauna. O altă deformare a legii, dar nu contează. I-am lăsat braţul înainte de a continua. Aşa că, dacă-ţi place munca de-aici şi speri să te bucuri de o promovare şi dacă te mai gândeşti şi la pensie, îţi sugerez să uiţi pentru totdeauna de această întâlnire şi de orice nume asociat ei. Mulţumesc foarte mult pentru gin. La revedere!
Pe drumul de întoarcere, odată confirmată identificarea lui Bluebird şi transmisă de noi în cod Casei Rusia, prin telefonul de la bord, Ned nu mai scoase o vorbă. Totuşi, când am ajuns în Victoria Street, s-a hotărât brusc să nu mă lase să plec.
— Stai prin preajmă! îmi ordonă el şi-mi făcu semn s-o iau înainte pe scările care duceau la subsol.
La prima vedere, în sala de operaţiuni domnea o veselie de nedescris. Personajul central era Walter, care adoptase o poză de artist în faţa unei table albe cât el de mare, pe care schiţa detaliile vieţii lui Saveliev cu cretă colorată. Dacă ar fi purtat o pălărie cu boruri largi şi o lavalieră, n-ar fi putut să aibă un aer mai boem. Doar uitându-mă mai bine la el, mi-au revenit temerile ciudate din acea dimineaţă.
În jurul lui – ceea ce însemna în spatele lui, pentru că tabla albă era sprijinită de perete, între cele două orologii – stăteau în picioare Brock şi Bob, Jack, secretarul Cifrului, asistenta lui Ned, Emma, şi o doamnă mai în vârstă, pe nume Pat, stâlpul Arhivelor sovietice. Ţineau pahare de şampanie în mână, iar fiecare, în felul său zâmbea, cu toate că zâmbetul lui Bob părea mai curând un rictus de durere înăbuşită.
— Un cavaler singuratic! declamă Walter ca un rapsod.
Îngheţă o clipă când ne auzi, dar nu întoarse capul. Un creator de cincizeci de ani, care zguduie gratiile coliviei sale de om între două vârste, gândindu-se că e muritor şi reflectând la viaţa irosită. Oare nu suntem toţi la fel?!
Se dădu un pas înapoi. Apoi se apropie din nou de tablă şi scrise cu creta o dată. Bău o gură de şampanie. Am simţit în el ceva macabru şi înfiorător, ca machiajul de pe faţa unui mort.
— Şi-a petrecut întreaga viaţă de adult în centrul lor secret, continuă el vesel. Dar ţinându-şi gura închisă. Luând decizii de unul singur în întuneric, Dumnezeu să-l aibă în pază! Întorcând spatele istoriei, chit că aceasta îl va omorî, ceea ce se va întâmpla, fără doar şi poate. O altă dată şi cuvântul: OLIMPIADĂ. Anul celei mai bune recolte. Dacă ar fi fost mai tânăr, i-ar fi fost spălat creierul. Dacă ar fi fost mai în vârstă, ar fi umblat după o sinecură de băşinos bătrân.
Bău din nou, cu spatele întors la noi. Am tras cu coada ochiului la Bob pentru a înţelege ceva, dar el privea cu obstinaţie spre podea. În ceea ce-l priveşte pe Ned, nu-l pierdea pe Walter din ochi, dar lipsit de expresie. L-am privit din nou pe Walter şi i-am remarcat respiraţia sacadată.
— L-am inventat, sunt sigur, declară Walter, fără să-i pese de uimirea din jurul lui. I-am prezis apariţia de ani de zile. Apoi scrise cuvintele: TATĂ EXECUTAT. Chiar şi după ce l-au recrutat, bietul mieluşel a încercat din răsputeri să fie cuminte. Nu era fricos. Nu purta pică. Îşi avea dubiile lui, dar, ca om de ştiinţă, era un soldat bun. Până într-o zi. Evrika! Se trezeşte şi descoperă că toate astea sunt o grămadă de aiureli şi că şi-a irosit geniul punându-l în solda unui mănunchi de gangsteri incompetenţi şi că, în plus, a dus lumea în pragul prăbuşirii. Scria apăsat, iar pe tâmple i se prelingeau stropi de sudoare: A LUCRAT SUB ROGOV LA CENTRUL DE TESTARE 109 KAZAHSTAN. Fără să ştie, s-a alăturat marii revoluţii a anilor ’80 a omului rus în plină andropauză. A cunoscut toate minciunile, Stalin, licărul de speranţă din era hruşcioviană, lungile tenebre brejneviene. Are încă o ultimă zvâcnire de energie, o ultimă ocazie menopauzală de a-şi înscrie numele pe firmament. În urechile sale răzbate ecoul noilor sloganuri: revoluţie de sus în jos, deschidere, pace, schimbare, curaj, reconstrucţie. E chiar încurajat să se revolte.
În ciuda respiraţiei greoaie, scria mai repede ca oricând: TELEMETRIE, PRECIZIA TIRULUI.
— Unde vor ateriza? se întrebă retoric între două gâfâieli. Cât de aproape, câte rachete vor ajunge la câte ţinte şi când? Care este elasticitatea şi temperatura pielii? Ce se va întâmpla cu gravitaţia? Tot atâtea întrebări cruciale la care Bluebird cunoaşte răspunsurile. El ştie, pentru că are responsabilitatea de a face rachetele să vorbească pe parcursul traiectoriei lor fără ca americanii să le audă, aceasta fiind specialitatea sa. Pentru că el este cel care a conceput sistemele de codificare care le scapă reţelelor suprasofisticate de ascultare ale americanilor din Turcia şi ale celor din China continentală. El citeşte toate răspunsurile în clar înainte ca Fratele Rogov să le transmită deformate seniorilor şi stăpânilor săi de la Moscova. Ceea ce, potrivit lui Bluebird, este specialitatea lui Rogov. „Profesorul Vitali Rogov este un împuţit de pupincurist”, ne citează el din carnetul numărul doi. O apreciere corectă. Asta şi este Vitali Rogov. Un pupincurist împuţit plătit pentru ceea ce face, lipsit de coloană vertebrală, fidel principiilor sale şi care-şi câştigă astfel medaliile şi privilegiile. De cine oare ne aduce aminte acesta? De nimeni. Desigur, nu de dragul nostru Clive. Atunci Bluebird izbucneşte. Îi mărturiseşte chinurile sale Katiei, iar Katia îi spune: „Nu te mai miorlăi, acţionează”. Şi, pe cinstea mea, o face, ne încredinţează fiecare informaţie pe care poate pune mâna. Bijuteriile Coroanei la puterea a doua. Codificări decodificate. Telemetrie în clar. Vechi chei de cod pentru a ne facilita verificările. Adevărul adevărat înainte de a fi revopsit pentru consumul Moscovei. De acord, e puţin într-o ureche. Dar cine nu e? Cine e perfect?
Bău ultima înghiţitură din pahar. Am observat că faţa sa era congestionată de durere, de jenă şi de indignare.
— Viaţa este o porcărie, explică el vârându-mi paharul în mână.
Înainte de a apuca să spun ceva, trecu pe lângă noi, urcă scările. Auzirăm uşile de oţel deschizându-se şi trântindu-se apoi în urma sa, până când acesta ieşi în stradă.
— Walter este un element instabil, îmi explică Clive pe scurt a doua zi dimineaţă, când l-am încolţit. Pentru noi era doar excentric, dar pentru alţii… Nu evocase niciodată într-atât o problemă de sex în faţa mea. Se cenzură imediat. L-am transferat la Secţia instruire, continuă el, reluându-şi tonul glacial. Îi făcea pe prea mulţi să ridice din sprâncene de cealaltă parte.
Voia să zică: de cealaltă parte a Atlanticului.
Aşa că Walter, minunatul Walter a dispărut şi am avut dreptate: nu aveam să-i mai vedem niciodată pe mormoni, dar nici pe Clive referindu-se la ei vreodată. Erau ei mesagerii celor de la Langley? Dăduseră oare verdictul şi aplicaseră pedepsele cerute? Or fi fost ei de la Langley cu adevărat? Sau aparţineau unui şir de prea lungi grupuri de iniţiale, faţă de care obiectase atât de mult Ned când i se plânsese lui Clive în legătură cu lista de repartiţie Bluebird? Sau reprezentau ceea ce lui Ned îi făcea plăcere să urască cel mai mult: psihiatrii care realizează domesticirea.
Orice ar fi fost, efectul acestora a fost resimţit în toată Casa Rusia, iar absenţa lui Walter se căsca spre noi ca o gaură de obuz făcută de tunurile celui mai bun aliat al nostru. Bob era conştient de acest lucru şi se simţea ruşinat. Până şi impasibilul Johnny era stânjenit.
— Vreau să te apropii şi mai mult de această operaţiune, mi-a spus Ned.
Ceea ce mi s-a părut o consolare jalnică pentru dispariţia lui Walter.
— Iar eşti plin de draci, spuse Hannah în timp ce ne plimbam.
Era ora prânzului. Serviciul ei era aproape de Regent’s Park. Câteodată, când zilele erau calde, mâncam împreună câte un sandvici. Uneori, ne duceam chiar la grădina zoologică. Alteori, lăsa în plata Domnului Institutul de Oncologie şi ajungeam în pat.
Am întrebat-o ce mai face soţul ei, Derek. Era aproape singurul subiect pe care îl aveam în comun. Şi-a ieşit iar din fire Derek? Iar a bătut-o? Câteodată, pe vremea când eram amanţi de-a binelea, mă întrebam dacă nu cumva Derek era cel care ne ţinea împreună. Dar astăzi nu voia să vorbească despre Derek. Voia să ştie de ce am draci.
— Au dat afară un tip la care ţineam foarte mult, îi spusei eu. Bine, nu chiar dat afară, dar l-au pus pe linie moartă.
— Cu ce-a greşit?
— Cu nimic. Pur şi simplu au hotărât să-l vadă sub o altă lumină.
— De ce?
— Pentru că aşa le convenea. Au încetat să-l accepte aşa cum era, pentru a-şi satisface anumite cerinţe.
Reflectă o clipă la spusele mele.
— Vrei să zici că au triumfat convenienţele? sugeră ea. Ca şi în cazul tău, voia să spună. Ca şi în cazul nostru. De ce oare mă tot reîntorc la ea? mă întrebam eu. Să revăd locul crimei? Să caut pentru a nu ştiu câta oară iertarea ei? Sau o vizitez aşa cum ne vizităm vechea şcoală, încercând să înţelegem ce s-a întâmplat cu tinereţea noastră?
Hannah este încă o femeie frumoasă, ceea ce este o consolare. Mai are mult până să încărunţească şi să se lăbărţeze. Când îi văd faţa luminată din spate şi îi zăresc zâmbetul curajos şi vulnerabil, o văd aşa cum am văzut-o cu douăzeci de ani în urmă şi îmi spun că, la urma urmelor, n-am distrus-o. Arăta foarte bine. Uitaţi-vă la ea. Zâmbeşte şi e nevătămată. Derek, nu tu, este cel care o bate de-o rupe.
Dar nu sunt sigur. Nu sunt sigur deloc.
Drapelul britanic, care îl înfuriase atât de mult pe dictatorul Stalin atunci când l-a văzut de pe meterezele Kremlinului, flutura trist pe catargul din curtea Ambasadei britanice. În spatele zidului, palatul de culoare crem părea un vechi tort de nuntă ce aştepta să fie tăiat. Fluviul curgea docil, în timp ce ploaia de dimineaţă îi ciupea suprafaţa uleioasă. La porţile de fier, doi poliţişti ruşi îi cercetau paşaportul lui Barley, în timp ce ploaia întindea cerneala de pe acesta. Cel mai tânăr dintre ei îi copie numele, iar colegul său compară cu un aer perplex fotografia de pe paşaport cu chipul brăzdat. Barley purta un impermeabil maro, ud leoarcă. Părul i se lipise de cap. Părea mai scund decât era în realitate.
— Ce zi îngrozitoare, zău! exclamă fata bine-crescută, cu fusta ecosez, care aştepta în hol. Bună ziua. Eu sunt Felicity. Dumneata eşti cine cred eu că eşti, nu-i aşa? Un Scott Blair ud până la piele? Consilierul economic vă aşteaptă.
— Credeam că personalul economic se află în cealaltă clădire.
— O, aia e Secţia Comercială! E cu totul altceva.
Dând din coadă, mândră, o luă înaintea lui Barley pe scara ancestrală. Ca întotdeauna când intra într-una din misiunile britanice, îl cuprindea un simţământ de despământenire, dar de data asta era mai puternic decât oricând. Fluieratul nepăsător era ca acel al vânzătorului lui de ziare din Hampstead. Hârâitul şi bocănitul maşinii de lustruit parchetul aducea cu acela al camionetei lăptarului. Erau orele opt dimineaţa, iar Marea Britanie oficială nu se trezise încă oficial. Consilierul economic era un scoţian îndesat, cu păr argintiu. Numele său era Craig.
— Domnule Blair, ce mai faceţi? Luaţi loc! Doriţi ceai sau cafea? Oricum, amândouă au acelaşi gust, dar încercăm să-l îmbunătăţim. Treptat, o să reuşim!
Luându-i impermeabilul lui Barley, îl agăţă de un cuier-pom, proprietate a Ministerului Muncii. Deasupra biroului său atârna fotografia înrămată a reginei în costum de călărie. Alături, un afiş anunţa că discuţiile din acest birou nu rămâneau confidenţiale. Felicity aduse ceai şi biscuiţi Garibaldi. Craig vorbea cu vehemenţă, ca şi cum se grăbea să scape de veştile pe care le deţinea. Faţa lui roşie lucea încă în urma bărbieritului.
— O, am auzit că gangsterii ăia de la VAAP v-au dat mult de furcă. Aţi înţeles ce doreau? Aţi reuşit ceva? Sau vă duc cu vorba în stil Moscova? Aici nu contează decât „gargara”. Rar, foarte rar, o tranzacţie este dusă până la capăt. Profitul este un concept pe care nu-l cunosc, aşa cum nu cunosc sârguinţa. Totul constă în a obţine evidenţierea şi în a se scărpina unul pe altul ştiţi dumneavoastră unde. Este o combinaţie imposibilă, am spus-o întotdeauna, între lenea incurabilă şi proiectele utopice. Ambasadorul a folosit de curând formula mea într-un discurs… Fără să citeze autorul, dar nici nu l-a întrebat nimeni. Cum reuşesc oare să se descurce, vă întreb, cu o economie bazată pe lene, tribalism şi şomaj disimulat? Răspunsul: Nu reuşesc. Când se vor hotărî să schimbe macazul? Ce se va întâmpla atunci? Răspuns: Doar Dumnezeu ştie. Văd lumea cărţilor aici ca un microcosmos pentru întreaga lor dilemă. Mă urmăriţi?
Continuă să mugească până când se pare că hotărâse că atât Barley, cât şi microfoanele auziseră destul.
— Sunt încântat de mica noastră conversaţie matinală. Mi-aţi oferit multe subiecte de meditaţie, credeţi-mă! Riscul în această meserie este să te trezeşti rupt de surse. Îmi permiteţi să vă prezint câtorva de aici? Altfel, cei de la Cancelarie nu mi-o vor ierta niciodată.
Cu un semn autoritar din cap, îl conduse de-a lungul coridorului până la o uşă de metal cu un vizor hidos. Uşa se deschise în momentul când ajunseră în faţa ei şi se închise după ce Barley păşi în încăpere.
„Craig este agentul de legătură, îi spusese Ned. Este insuportabil, dar te va conduce la ofiţerul tău de caz.”
Prima impresie a lui Barley era că se află într-o celulă întunecată, a doua, că celula era o saună, întrucât singura lumină venea dintr-un colţ al podelei şi mirosea a răşină. Apoi, se gândi pentru o clipă că sauna era suspendată, simţind că se zguduie ceva dedesubt.
Aşezându-se cu precauţie pe un scaun, ghici cu greu două siluete în spatele unei mese. Deasupra celei dintâi atârna un afiş zdrenţăros, reprezentând Halebardierul de gardă la Podul Londrei. Deasupra celei de a doua, lacul Windermere se întindea languros, sub un apus de soare semnat Căile Ferate Britanice.
— Bravo, Barley! exclamă de sub Halebardier o voce englezească energică, amintindu-i glasul lui Ned. Mă cheamă Paddy, diminutivul lui Patrick, iar acest domn este Cy. E american.
— Salut, Barley, spuse Cy.
— Nu suntem decât mesagerii locali, explică Paddy. Avem limite în ceea ce putem face, fireşte. Sarcina noastră principală este să furnizăm ţigări şi mese calde. Ned îţi trimite cele mai calde salutari. Şi Clive. Dacă n-ar fi fost atât de necăjiţi, ar fi venit aici să-şi ronţăie unghiile împreună cu noi. Riscurile meseriei. Ni se poate întâmpla tuturor, din păcate.
În timp ce vorbea, figura lui se contura mai bine în lumina slabă. Era suplu, cu părul zburlit, avea sprâncene stufoase şi o privire pierdută de explorator. Cy era pus la patru ace, distins şi părea mai tânăr cu vreo zece ani. Cele patru mâini ale lor se odihneau pe un plan al Leningradului. Manşetele lui Paddy erau roase. Cele ale lui Cy erau scrobite.
— Am fost însărcinat să te întreb dacă vrei să continui, spuse Paddy, ca şi cum era vorba spre o glumă bună. Dacă vrei să părăseşti barca, e dreptul tău, şi nu-ţi vom purta ranchiună. Vrei să abandonezi? Ce spui?
— Zapadnîi mă va omori, murmură Barley.
— De ce?
— Sunt invitatul său. Îmi achită notele de plată, îmi stabileşte programul zilnic. Ducându-şi mâna la frunte, Barley şi-o frecă, ca şi cum ar fi vrut să restabilească astfel comunicarea cu creierul său. Ce să-i spun? Nu pot să-i zic pur şi simplu bye-bye şi să plec la Leningrad. O să creadă că sunt ţicnit.
— Ai zis Leningrad, nu Londra? insistă Paddy destul de amabil.
— N-am viză. Am viză pentru Moscova, dar nu şi pentru Leningrad.
— Da, dar presupunând că ai avea?
— Trebuie să vorbesc cu el, răspunse Barley într-un târziu, ca şi cum explicaţia aceasta era suficientă.
— Cu Zapadnîi?
— Nu, cu Goethe. Trebuie să vorbesc neapărat cu el. Trecându-şi dosul mâinii drepte peste gură – unul din gesturile sale obişnuite – Barley părea că s-ar fi aşteptat să vadă sânge.
— Nu-l voi minţi, murmură el.
— Nici vorbă să-l minţi. Ned doreşte o cooperare, nicidecum o înşelătorie.
— Suntem de aceeaşi părere, îi spuse Cy.
— Nu-l voi trage pe sfoară. Îi voi vorbi deschis sau deloc.
— Asta vrea şi Ned, spuse Paddy. Vrem să-i oferim lui Goethe tot ceea ce are nevoie.
— Şi noi, interveni Cy.
— Potomac Boston, Incorporated, Barley, noul tău partener de afaceri, anunţă Paddy cu glas schimbat, privind hârtia din faţa lui. Şeful operaţiunilor lor editoriale este un anume domn Henziger, aşa e?
— J.P., preciză Barley.
— L-ai cunoscut?
— E numele înscris în contract, spuse Barley dând din cap şi tresărind uşor.
— E tot ce ştii despre el?
— Am vorbit la telefon de vreo două ori. Ned a considerat că e bine să fim auziţi pe liniile transatlantice. Ca acoperire.
— Dar, altfel, nu ştii cum arată? insistă Paddy, în felul său de a solicita răspunsuri precise, chiar dacă acest lucru îl făcea să pară întru câtva pedant. Reuşeşti cumva să-ţi imaginezi personajul?
— E doar un nume, cu veniturile sale în bancă, cu birourile la Boston. O simplă voce la telefon. Asta a fost întotdeauna.
— În convorbirile cu terţi de aici – cu Zapadnîi, să zicem -J.P. Henziger n-a apărut ca un fel de monstru? Nu i-ai atribuit barbă falsă, un picior de lemn sau o viaţă sexuală cumplită? Nimic de care ar trebui să se ţină seama dacă l-ar face cineva, ca să zic aşa, să apară în carne şi oase?
Barley medita asupra întrebării, dar păru să nu o înţeleagă prea bine.
— Nu? întrebă Paddy.
— Nu, spuse Barley şi dădu din nou neputincios din cap.
— Iată o situaţie posibilă, zise Paddy: Domnul J.P. Henziger, de la Potomac Boston, tânăr, dinamic, ambiţios, se află în momentul de faţă în vacanţă în Europa, împreună cu soţia sa. Este sezon turistic. Au tras, să zicem, la Hotel Marski din Helsinki. Îl ştii?
— Am băut ceva acolo odată, spuse Barley, ca şi cum i-ar fi fost ruşine.
— Şi, cu entuziasmul specific americanilor, familia Henziger şi-a pus în cap să dea o raită până la Leningrad. Este rândul tău, Cy.
Cy îşi deznodă zâmbetul şi se conformă. Când nu tăcea, Cy avea o privire pătrunzătoare şi un mod inteligent, dacă nu chiar tăios, de a se exprima.
— Cei doi se hotărăsc pentru un tur organizat de trei zile, Barley. La frontiera finlandeză îi aşteaptă vizele, ghidul, autobuzul, toată recuzita. Sunt oameni deschişi, la locul lor. Este prima lor călătorie în Rusia. Transparenţa face yoga acasă la ei, la Boston. A investit bani în tine. Ştiind că te afli la Moscova cheltuindu-i banii, îţi cere să laşi orice şi să mergi în pas alergător la Leningrad ca să-i duci bagajele şi să-i raportezi cum progresează afacerile. Este practica obişnuită, tipică pentru un tânăr grangur. Ai vreo obiecţie? E ceva care nu funcţionează din punctul tău de vedere?
În capul lui Barley se făcea lumină, ceea ce i se citea şi în priviri.
— Nu. E-n regulă. Dacă puteţi s-o puneţi pe roate, pot s-o pun şi eu pe roate.
— Dimineaţă devreme, ora Londrei, J.P. te sună de la Marski, la biroul tău din Londra, dar aparatul e lăsat pe robot, continuă Cy. J.P. nu vorbeşte cu maşinăriile. Într-o oră îţi va trimite un telex la VAAP, în atenţia lui Zapadnîi, cu o copie pentru Craig, aici, la Ambasada britanică din Moscova, solicitându-ţi să te întâlneşti cu el vinerea aceasta la Hotel Evropeiskaia, adică Europa, din Leningrad, unde este cazat grupul său. Zapadnîi va face ca toţi dracii, poate chiar va ridica vocea de supărare. Dar întrucât cheltuieşti banii lui J.P., presupunem că Zapadnîi nu va avea de ales şi se va supune comandamentelor pieţei. Pricepi?
— Da, spuse Barley.
Paddy preluă continuarea scenariului.
— Dacă are cât de cât minte, te va ajuta chiar să-ţi schimbi viza. Dacă face pe supăratul, Wicklow se poate duce de îndată la DVIR s-o obţină pe loc. După părerea noastră, nu trebuie să faci mare caz faţă de Zapadnîi. Nu te umileşti, nu-ţi ceri scuze. Faci pur şi simplu o problemă de onoare. Îi spui lui Zapadnîi că aşa este viaţa în zilele noastre, dacă vrei să o iei înaintea altora.
— J.P. Henziger e de-al nostru, spuse Cy. E un bun ofiţer. Ca şi nevastă-sa, de altfel.
Se opri brusc.
Ca un arbitru care a observat un fault, Barley îşi întinsese braţul cu un deget acuzator înfipt în pieptul lui Paddy.
— Ia staţi, voi doi! Mai uşurel! Un minuţel! De ce folos vor fi şi unul, şi altul, oricât de grozavi ar fi, dacă se preumblă toată ziua prin Leningrad înţepeniţi în nenorocitul ăla de autobuz turistic?
Paddy îşi reveni aproape instantaneu din acest atac neaşteptat.
— Spune-i tu, i se adresă el lui Cy.
— Ascultă, Barley. Imediat după sosirea lor, joi seara, la Hotel Europa, pe doamna Henziger o vor apuca durerile de burtă. Înţelegi, schimbarea de alimentaţie la Leningrad. J.P. nu va mai avea chef să viziteze oraşul, când nevastă-sa stă în pat chinuită de cufureală. Va rămâne cu ea la hotel. Niciun fel de problemă.
Paddy îndreptă lampa spre harta Leningradului. Cele trei adrese date de Katia erau încercuite cu roşu.
De abia după-amiaza târziu, Barley se hotărî să-i telefoneze, cam pe la ora la care, după estimările lui, Katia îşi încuia agrafele de birou. Trăsese un pui de somn, urmat de vreo două scotch-uri bune, ca să fie la înălţime. Dar, când începu să vorbească, îşi dădu seama că avea un timbru prea ascuţit şi fu nevoit să-şi dreagă vocea.
— A, bună! Ai ajuns acasă cu bine? spuse el, cu un glas care i se părea al altcuiva. Metroul nu s-a transformat în dovleac sau în cine ştie ce altceva?
— Mulţumesc, nu s-a întâmplat nimic.
— Grozav! Am sunat ca să văd cum ai ajuns, crede-mă. Ca să-ţi mulţumesc pentru seara minunată. Ei bine, atunci la revedere!
— Mulţumesc, la rândul meu. A fost o seară foarte fructuoasă.
— Sperăm să avem ocazia să ne revedem. Necazul este că trebuie să plec la Leningrad. A apărut o chestie tâmpită de afaceri şi am fost nevoit să-mi schimb planurile.
— În cazul acesta, stai jos, spuse Katia după o tăcere prelungită.
Barley se întrebă care din ei doi înnebunise.
— De ce?
— Aşa este obiceiul nostru când ne pregătim să plecăm într-o călătorie mai lungă, ne aşezăm mai întâi. Stai jos acum?
Îi putea auzi bucuria din glas şi era fericit.
— De fapt, stau lungit. Ajunge?
— Habar n-am! Ar trebui să te aşezi pe valiză sau pe o bancă, să oftezi puţin, apoi să-ţi faci semnul crucii. Dar presupun că şi dacă stai lungit are acelaşi efect.
— Aşa e.
— Te întorci la Moscova de la Leningrad?
— Păi… nu de data aceasta. Cred că mă voi întoarce direct la şcoală.
— La şcoală?
— Anglia. Una din glumele mele proaste.
— Ce vrea să însemne asta?
— Obligaţii. Lipsă de maturitate. Ignoranţă. Obişnuitele vicii englezeşti.
— Ai multe obligaţii?
— Tone întregi. Dar mă obişnuiesc să le selectez. Am reuşit să spun un „nu” ieri şi i-am surprins pe toţi.
— De ce trebuie să spui nu? De ce să nu spui da? Poate că ar fi fost şi mai surprinşi.
— Acesta a fost necazul şi aseară, nu-i aşa? N-am reuşit să vorbesc despre mine. Am vorbit despre tine, despre marii poeţi ai tuturor veacurilor, despre domnul Gorbaciov, probleme editoriale. Dar am lăsat deoparte subiectul principal. Persoana mea. Trebuie să fac o călătorie specială ca să te plictisesc.
— Sunt sigură că nu mă vei plictisi.
— Pot să-ţi aduc ceva?
— Poftim?
— Data viitoare când vin. Ai vreo dorinţă specială? O periuţă de dinţi electrică? Bigudiuri? Alte volume de-ale lui Jane Austen?
O lungă şi încântătoare pauză.
— Îţi doresc călătorie plăcută, Barley, răspunse ea.
Ultimul prânz cu Zapadnîi a fost ca o veghe fără mort. Erau paisprezece, toţi bărbaţi, singurii consumatori din imensul restaurant de la etajul întâi al unui nou hotel în construcţie. Chelnerii aduceau mâncarea şi dispăreau la capătul sălii. Zapadnîi era nevoit să trimită cercetaşi să-i găsească. Nu era nimic de băut, se discutau fleacuri, cu excepţia vorbelor schimbate între Barley şi Zapadnîi, pe fondul muzical al unor melodii din anii ’50 înregistrate pe bandă şi pline de bubuituri.
— Dar am aranjat o mare recepţie în cinstea ta, Barley! se indignă Zapadnîi. Vasili îşi aduce bateria, Victor îţi va împrumuta saxofonul, unul dintre prietenii mei, care-şi face singur băutura, mi-a promis şase sticle, vor veni câţiva pictori şi scriitori nebuni. Are toate ingredientele unui chiolhan pe cinste şi vei avea la dispoziţie sfârşitul de săptămână ca să te dregi. Dă-l dracului pe labagiul tău american de la Potomac! Nu ne place când eşti atât de serios.
— Grangurii noştri sunt echivalentul birocraţilor voştri, Alik. Dacă nu le dăm atenţie, o facem pe barba noastră. La fel ca la voi. Zâmbetul lui Zapadnîi n-a fost nici cald, nici indulgent.
— Am crezut chiar că ţi-ai pierdut minţile după vreuna dintre frumuseţile noastre moscovite. Nu poate cumva încântătoarea Katia să te convingă să rămâi?
— Cine e Katia? se auzi Barley răspunzând, în timp ce se mira cum de nu i-a căzut încă tavanul în cap.
Din jurul mesei se auzea un zumzet de amuzament.
— Asta e Moscova, îi reaminti Zapadnîi, foarte mulţumit de el însuşi. Nimic nu se întâmplă fără să se întâmple ceva. Lumea intelectualilor este mică, n-avem nicio leţcaie, iar telefoanele în oraş sunt gratuite. Nu poţi cina cu Katia Orlova într-un restaurant intim şi cam trăsnit fără ca pe puţin cincisprezece dintre noi să nu afle a doua zi dimineaţa.
— A fost o masă strict de afaceri, spuse Barley.
— Şi atunci de ce nu l-ai luat pe domnul Wicklow cu tine?
— Este mult prea tânăr, replică Barley şi iscă o altă explozie de veselie rusească.
Trenul de noapte către Leningrad pleacă din Moscova cu câteva minute înainte de miezul nopţii, în aşa fel încât, precum fac de obicei, nenumăraţii birocraţi ai Rusiei să poată pretinde o zi în plus de misie pentru călătorie. Compartimentul avea patru cuşete, iar Wicklow şi Barley le aveau pe cele de jos, până când o blondă de categorie grea îl rugă pe Barley să facă schimb. Cea de a patra cuşetă era ocupată de un bărbat liniştit, după toate aparenţele înstărit, care vorbea o engleză elegantă şi părea profund îndurerat sufleteşte. Purta un costum închis de avocat, pe care l-a schimbat cu o pijama cu dungi ţipătoare, ce i s-ar fi potrivit de minune unui clovn, deşi starea de spirit nu i s-a luminat odată cu îmbrăcămintea. Atmosfera s-a mai animat atunci când blonda a refuzat să-şi scoată până şi pălăria dacă cei trei bărbaţi nu ieşeau pe culoar. Armonia s-a restabilit atunci când i-a rechemat în compartiment şi, îmbrăcată în trening roz cu ciucurei pe umeri, i-a servit cu prăjiturele de casă, în semn de mulţumire pentru cavalerismul lor. Iar când Barley a scos o sticlă de whisky, a fost atât de impresionată, încât le-a dat să mănânce şi salamul ei, insistând de mai multe ori să bea în sănătatea doamnei Thatcher.
— De unde sunteţi? l-a întrebat pe Barley individul trist, în timp ce se instalau fiecare în cuşeta sa.
— Din Londra, a spus Barley.
— Londra, în Anglia. Nu de pe Lună, nu din stele, confirmă necăjitul şi, spre deosebire de Barley, păru să adoarmă imediat. Dar după vreo două ore, în momentul în care trenul s-a oprit într-o gară, a reluat conversaţia. Ştiţi unde suntem? întrebă el fără să-i pese dacă Barley era treaz sau nu.
— Nu, nu cred.
— Dacă Arma Karenina ar călători acum cu trenul acesta, ăsta ar fi fost locul în care l-ar fi abandonat pe dezamăgitorul Vronski.
— Minunat, spuse Barley neînţelegând nimic.
Sticla de whisky se terminase, dar tipul purta cu sine coniac georgian.
— Era o mlaştină pe vremuri, tot mlaştină e şi astăzi, spuse individul trist. Dacă studiezi răul rusesc, trebuie să trăieşti în mlaştina rusească.
Se referea la Leningrad.