Capitolul 9

Iarna 2010

 

Când eram mică, eu şi tata aveam un ritual în fiecare seară. După ce spuneam de douăzeci şi unu de ori Bismillah{41} şi tata mă învelea cu pătura, se aşeza lângă mine şi culegea visele rele din capul meu, prinzându-le între degetul mare şi arătător. Degetele lui se mutau de pe frunte pe tâmple, căutau cu răbdare în spatele urechilor, în spatele capului, iar el scotea un pocnet – la fel ca atunci când destupi o sticlă – la fiecare coşmar pe care îl scotea din creierul meu. Ascundea visele, unul după altul, într-un sac invizibil pe care-l ţinea în poală şi îl strângea tare cu şiretul. Se uita apoi prin aer căutând vise fericite care să le înlocuiască pe cele pe care le prinsese. Îl priveam ridicându-şi uşor capul şi încruntându-se, cercetând totul cu privirea, ca şi cum s-ar fi străduit să audă o muzică din depărtare. Îmi ţineam respiraţia, aşteptând momentul în care pe faţa tatălui meu se aşternea zâmbetul şi rostea melodios: A, aici e unul, şi-şi ţinea mâinile căuş, lăsând visul să aterizeze în palmele sale la fel cum cade o frunză rotindu-se dintr-un copac. Uşurel apoi, atât de uşurel – tata spunea că toate lucrurile bune în viaţă sunt fragile şi uşor de pierdut – îşi ridica mâinile spre faţa mea, îşi freca palmele de frunte şi lăsa fericirea să-mi pătrundă în minte.

Ce o să visez la noapte, Baba? întrebam eu.

A! Ei bine, noaptea asta este una specială, spunea el întotdeauna, înainte să se apuce să-mi povestească despre ea. Inventa pe moment o poveste. În unul din visele pe care mi le dăruise, devenisem cea mai faimoasă pictoriţă din lume. În altul, eram regină peste o insulă vrăjită şi aveam un tron zburător. Mi-a dat chiar şi unul despre desertul meu preferat, Jell-O. Aveam puterea, cu o mişcare din baghetă, să transform orice în Jell-O – un autobuz de la şcoală, Empire State Building, ba chiar şi întregul Ocean Pacific, dacă voiam. Nu o dată am salvat planeta de la distrugere, făcând o mişcare cu bagheta în faţa unui meteorit care o ameninţa. Tata, care nu vorbea niciodată mult despre tatăl lui, spunea că de la el a moştenit abilitatea asta de a spune poveşti. Spunea că, atunci când era băiat, tatăl lui îl lua uneori – dacă avea chef, ceea ce nu se întâmpla des – şi îi spunea poveşti cu djinn-i, cu zâne şi div-i.

În unele nopţi, făceam schimb de roluri cu Baba. El închidea ochii, iar eu îmi treceam palmele pe deasupra feţei lui, începând cu fruntea, pe deasupra bărbii ţepoase de pe obraji şi a firelor aspre din mustaţă.

Deci, ce o să visez la noapte? şoptea el, luându-mi mâinile în mâinile lui. Şi zâmbea. Pentru că ştia deja ce vis îi dădusem. Era mereu acelaşi. Visul în care el şi sora lui mai mică stau întinşi sub un măr în floare, trăgând un pui de somn la amiază. Soarele cald le încălzea obrajii, iar lumina lui cădea în iarbă, peste frunze şi în mulţimea de flori de măr.

Am fost singură la părinţi şi de cele mai multe ori mă simţeam singură. După ce m-au avut pe mine, părinţii mei, care se întâlniseră în Pakistan când aveau amândoi vreo patruzeci de ani, s-au hotărât să nu mai sfideze soarta a doua oară. Îmi amintesc cum mă uitam cu invidie la toţi copiii din cartier, de la şcoală, care aveau un frate sau o soră mai mică. Cât de confuză eram de modul în care unii dintre ei se purtau cu ceilalţi, fără să-şi dea seama cât de norocoşi erau. Se comportau ca nişte câini sălbatici. Se ciupeau, se loveau, se împingeau, se trădau unul pe altul cum le trecea prin minte. Şi mai şi râdeau. Nu vorbeau unul cu celălalt. Eu nu înţelegeam deloc un astfel de comportament. Mi-am petrecut cei mai mulţi ani ai copilăriei tânjind după un frate sau o soră. Ceea ce îmi doream cu adevărat era să fi avut o soră geamănă, cineva care să fi plâns lângă mine în pătuţ, să doarmă cu mine, să fie hrănită la sânul Mamei împreună cu mine. Cineva pe care să-l iubesc necondiţionat, din toată inima, şi în acea faţă să mă regăsesc pe mine.

Aşa că sora mai mică a lui Baba, Pari, era însoţitoarea mea secretă, invizibilă tuturor mai puţin mie. Era sora mea, cea pe care mi-am dorit-o mereu. O vedeam în oglinda de la baie când ne spălam dimineaţa pe dinţi, una lângă cealaltă. Ne îmbrăcam împreună. Mă urma la şcoală şi stătea alături de mine în clasă – uitându-mă drept la tablă, puteam zări mereu cu coada ochiului părul ei negru şi profilul de porţelan. O luam cu mine în pauză la locul de joacă, îi simţeam prezenţa în spatele meu când mă dădeam pe tobogan sau săream de la o bară la cealaltă. După şcoală, când stăteam în bucătărie şi făceam schiţe, desena cu răbdare lângă mine sau se uita pe fereastră până terminam ce lucram şi mergeam afară să sărim coarda, cu umbrele noastre gemene sărind pe asfalt.

Nimeni nu ştia de jocurile mele cu Pari. Nici măcar tata. Era secretul meu.

Uneori, când nu era nimeni prin preajmă, mâncam struguri şi vorbeam încontinuu – despre jucării, despre cele mai gustoase cereale, despre desenele animate care ne plăceau, despre copiii de la şcoală care nu ne erau simpatici, despre profesorii care erau foarte exigenţi. Aveam aceeaşi culoare preferată (galbenul), ne plăcea aceeaşi îngheţată (de cireşe negre), ne uitam la aceeaşi emisiune la televizor (Alf) şi voiam amândouă să devenim artiste când aveam să fim mari. Îmi imaginam că arătăm amândouă exact la fel, pentru că, până la urmă, eram gemene. Uneori aproape că puteam să o văd – chiar să o văd, vreau să spun – exact la limita unghiului meu vizual. Am încercat să o desenez şi, de fiecare dată, le-am dat ochilor aceeaşi lumină verde, uşor inegală, pe care o aveau şi ochii mei, acelaşi păr negru ondulat, aceleaşi sprâncene lungi şi îmbinate, care aproape se atingeau. Dacă mă întreba cineva, spuneam că mă desenasem pe mine.

Povestea despre cum şi-a pierdut tatăl meu surioara îmi era la fel de familiară ca şi poveştile pe care mi le spusese mama despre Profet, poveşti pe care le-am învăţat din nou mai târziu, când m-au înscris la şcoala de duminică la o moschee din Hayward. Totuşi, în ciuda familiarităţii relatării, ceream în fiecare seară să aud din nou povestea lui Pari, prinsă în atracţia gravitaţiei ei. Poate doar pentru că purtam acelaşi nume. Poate de asta simţeam o legătură între noi, neclară, confuză, învăluită în mister, dar, cu toate acestea, adevărată. Era însă mai mult decât atât. Mă simţeam atinsă de ea, ca şi cum fusesem marcată de ceea ce i se întâmplase. Eram interconectate, simţeam, printr-un ordin nevăzut, în feluri pe care nu le înţelegeam în întregime, că eram conectate dincolo de numele noastre, de legăturile noastre de familie, ca şi cum, împreună, am fi completat un puzzle.

Eram sigură că, dacă aş asculta cu multă atenţie povestea ei, aş descoperi ceva legat de mine însămi.

Crezi că tatăl tău a fost trist? Că a vândut-o?

Unii oameni îşi ascund tristeţea foarte bine, Pari. Aşa era el. Nu ai fi putut spune asta uitându-te la el. Era un om puternic. Dar cred că da, cred că era trist înăuntrul lui.

Tu eşti?

Tata zâmbea şi spunea: De ce ar trebui să fiu când te am pe tine? Dar chiar şi la vârsta aceea mi-am dat seama. Era ca un semn din naştere pe faţa lui.

De fiecare dată când vorbeam despre asta, în mintea mea se năştea o fantezie. În fantezia asta, economiseam toţi banii, nu cheltuiam nici măcar un dolar pe bomboane sau abţibilduri, iar când porcuşorul meu de economii avea să fie plin – deşi nu era deloc un porcuşor, ci o sirenă care stătea pe o stâncă – l-aş fi spart, aş fi băgat toţi banii în buzunar şi aş fi plecat în căutarea surorii tatălui meu, oriunde ar fi fost ea, şi, când aş fi găsit-o, aş fi răscumpărat-o şi i-aş fi adus-o lui Baba. L-aş fi făcut foarte fericit pe tata. Nu-mi doream nimic mai mult pe lume decât să fiu cea care-i înlătură tristeţea.

Deci ce o să visez în noaptea asta? întreba Baba.

Ştii deja.

Un alt zâmbet. Da, ştiu.

Baba?

Mmm?

Era o soră bună?

Era perfectă.

Mă săruta pe obraji şi mă învelea cu pătura până la gât. La uşă, imediat după ce stingea lumina, se oprea.

Era perfectă, spunea el. Ca şi tine.

Aşteptam mereu până închidea uşa înainte să mă dau jos din pat, să mai iau o pernă şi să o aşez lângă a mea. Adormeam în fiecare noapte simţind inimi gemene bătându-mi în piept.

 

Mă uit la ceas în timp ce virez pe autostradă de la intrarea pe Old Oakland Road. E deja douăsprezece şi jumătate. Îmi va lua cel puţin patruzeci de minute să ajung la aeroportul din San Francisco, cu condiţia să nu fie vreun accident sau lucrări pe autostrada 101. În plus, este un zbor internaţional, aşa că va trebui să treacă pe la vamă, ceea ce îmi va mai da poate un pic de timp. Trec pe banda stângă şi măresc viteza Lexus-ului până la optzeci de kilometri pe oră.

Îmi amintesc un mic miracol al unei conversaţii pe care o avusesem cu Baba, cam cu o lună în urmă. Schimbul de cuvinte a fost ca un balsam pentru suflet. Întârziasem cu prânzul, iar el şi-a întors capul spre mine din fotoliul lui şi a remarcat, pe cel mai blând ton critic posibil, că eram programată genetic să nu fiu punctuală. La fel ca mama ta, Domnul să o odihnească!

Dar, pe de altă parte, a continuat zâmbind, ca să mă liniştească parcă: nu există om fără cusur.

Aşa că acesta este cusurul minor pe care Domnul mi l-a scos în cale, atunci? am întrebat eu, punându-i farfuria cu orez şi fasole în poală. Întârzierea obişnuită?

Şi a făcut-o şovăind atât de mult, aş putea adăuga. Baba s-a întins după mâinile mele. Atât de aproape, atât de aproape de perfecţiune te-a făcut.

Ei bine, dacă vrei, o să-ţi mai împărtăşesc câteva.

Le ai ascunse, nu?

O, grămezi! Gata să apară. Pentru când vei fi bătrân şi neajutorat.

Sunt bătrân şi neajutorat.

Acum vrei să-mi fie milă de tine.

Încerc să găsesc un post de radio care să-mi placă, schimbând de pe dezbateri, pe country, jazz, pe mai multe dezbateri. Îl opresc. Sunt neliniştită şi emoţionată. Mă întind după telefonul care se află pe scaunul de lângă mine. Sun acasă şi las telefonul deschis în poală.

— Alo?

— Salaam, Baba. Eu sunt.

— Pari?

— Da, Baba. E totul bine acasă cu tine şi cu Hector?

— Da. E un tânăr minunat. A făcut ouă. Le-am mâncat cu pâine prăjită. Unde eşti?

— Sunt în maşină, spun eu.

— Te duci la restaurant? Nu eşti în tură azi, nu?

— Nu, sunt în drum spre aeroport, Baba. Iau pe cineva.

— OK. O să o rog pe mama ta să ne pregătească prânzul, spune el. Ne-ar putea aduce ceva de la restaurant.

— În regulă, Baba.

Spre uşurarea mea, nu o mai menţionează din nou. Dar, în unele zile, nu se mai opreşte. De ce nu-mi spui unde e, Pari? I se face o operaţie? Nu mă minţi! De ce mă minte toată lumea? A plecat? E în Afganistan? Atunci plec şi eu! Mă duc la Kabul şi nu mă poţi opri. Tot timpul facem aşa, Baba plimbându-se confuz prin cameră, eu alimentându-l cu minciuni, încercând să-i distrag atenţia cu colecţia de cataloage de amenajare a casei sau cu ceva de la televizor. Uneori merge, însă alteori păcălelile mele nu ţin. Se îngrijorează până îi dau lacrimile şi devine isteric. Se loveşte peste cap şi se leagănă în faţă şi în spate pe scaun, suspinând, cu picioarele tremurându-i, şi atunci trebuie să-i dau un Ativan. Aştept să închidă ochii şi, când o face în sfârşit, mă aşez pe canapea, extenuată cu respiraţia tăiată, aproape în lacrimi. Mă uit cu dor la uşa de la intrare şi la ce se află dincolo de aceasta şi vreau să trec prin ea şi să continui să merg. Atunci Baba geme în somnul său, iar eu mă dau în spate, simţindu-mă vinovată.

— Pot să vorbesc cu Hector, Baba?

Aud cum îşi dau din mână în mână receptorul. În fundal, zgomotul unui public oftând într-o emisiune de divertisment, apoi aplauze.

— Bună, domnişoară.

Hector Juarez locuieşte peste drum de noi. Suntem vecini de mult timp şi am devenit prieteni în ultimii ani. Vine pe la noi de câteva ori pe săptămână şi atunci eu şi el mâncăm chestii nesănătoase, ne uităm la tâmpenii la televizor până noaptea târziu, cel mai adesea la reality-showuri. Înfulecăm pizza rece şi clătinăm din cap cu o fascinaţie morbidă la vederea maimuţărelilor de pe ecran. Hector a fost în marină şi a staţionat în sudul Afganistanului. Cu câţiva ani în urmă, a fost grav rănit într-un atentat cu dispozitive explozive improvizate. Toată lumea din bloc şi-a făcut apariţia când, în sfârşit, s-a întors de la VA{42}. Părinţii lui agăţaseră o pancartă cu Bine ai venit acasă, Hector! în curtea din faţă, aduseră baloane şi o mulţime de flori. Toată lumea a bătut din palme când părinţii s-au oprit în faţa casei. Mai mulţi vecini pregătiseră plăcinte. Oamenii îi mulţumeau pentru ce făcuse pentru ţară. Îi spuneau: Fii puternic acum! Domnul să te binecuvânteze! Tatăl lui Hector, Cesar, a venit la noi câteva zile mai târziu şi am instalat împreună cu el aceeaşi rampă pentru cărucioare pe care Cesar o construise în faţa casei lui, care ducea la uşa din faţă, cu steagul american înălţat deasupra. Îmi amintesc că, în timp ce lucram amândoi la rampă, am simţit nevoia să-i cer iertare lui Cesar pentru ce i se întâmplase lui Hector în ţara natală a tatălui meu.

— Bună, spun eu. M-am gândit să văd ce faceţi.

— E totul bine, spune Hector. Am mâncat. Am făcut Price Is Right. Ne răcorim acum cu Wheel. Următorul e Feud.

— Au! Scuze.

— Pentru ce, mija? Ne simţim bine. Nu-i aşa, Abe?

— Mulţumesc că i-ai făcut ouă, spun eu.

Hector vorbeşte puţin în şoaptă.

— Clătite, de fapt. Şi ce crezi? I-au plăcut la nebunie. A mâncat vreo patru.

— Chiar îţi rămân datoare.

— Hei, chiar mi-a plăcut tabloul nou, domnişoară. Acela cu puştiul care poartă o pălărie caraghioasă. Abe mi l-a arătat. Şi el era mândru. A spus ceva de genul: Bravo! Ar trebui să fii mândru, omule!

Zâmbesc în timp ce schimb benzile ca să-l las să treacă pe un şofer care merge exact în spatele meu.

— Poate că ştiu acum ce o să-ţi iau cadou de Crăciun.

— Aminteşte-mi din nou de ce nu putem să ne căsătorim? spune Hector.

Îl aud pe Baba protestând în fundal, iar pe Hector râzând, departe de receptor.

— Glumesc, Abe. Ia-mă uşor. Sunt un invalid.

Apoi, către mine:

— Cred că tatăl tău tocmai mi-a arătat paştunul dinăuntrul lui.

Îi amintesc să-i dea lui Baba pastilele înainte de prânz şi închid.

 

Este ca şi cum aş vedea fotografia unei personalităţi de la radio, care nu arată niciodată aşa cum ţi-ai imaginat-o când îi asculţi vocea în maşină. În primul rând, e în vârstă. Sau destul de în vârstă. Bineînţeles că ştiam asta. Făcusem calculele şi estimasem că trebuie să fi trecut cu puţin de şaizeci de ani. Doar că e greu să împac această femeie subţire, cu părul cărunt, cu fetiţa pe care mi-am imaginat-o mereu, de trei ani, cu părul negru şi ondulat şi cu sprâncene lungi, care aproape se întâlneau, la fel ca ale mele. Şi e mai înaltă decât mi-am închipuit. Îmi dau seama de asta, chiar dacă stă jos pe o bancă lângă un chioşc unde se vând sendvişuri, uitându-se cu timiditate în jur, ca şi cum s-ar fi rătăcit. Are umerii mici şi o statură delicată, o faţă plăcută, părul întins, dat pe spate, prins cu o bentiţă croşetată. Poartă cercei din jad, blugi şterşi, un pulover-tunică lung de culoare roz-portocaliu şi o eşarfa galbenă strânsă în jurul gâtului cu lejera eleganţă europeană. Mi-a scris în ultimul e-mail că va purta această eşarfa ca să o pot repera mai uşor.

Nu m-a văzut încă. Mai zăbovesc câteva minute printre călătorii care împing prin terminal cărucioarele cu bagaje şi şoferii care ţin pancarte cu numele celor pe care îi aşteaptă. Inima începe să-mi bată tare şi îmi spun: E ea. E ea. E chiar ea. Apoi privirile noastre se întâlnesc şi citesc pe faţa ei că mă recunoaşte. Îmi face cu mâna.

Ne întâlnim lângă bancă. Îmi zâmbeşte şi simt cum genunchii mi se înmoaie. Are exact zâmbetul lui Baba – în afară de un gol cât o boabă de orez între incisivii de sus – strâmb pe stânga, făcând ochii mici, aproape să-i închidă, înclinându-şi uşor capul. Se ridică şi îi observ mâinile, încheieturile noduroase, degetele îndepărtate de cel mare la prima articulaţie, umflăturile cât năutul la încheietura mâinii. Simt cum mi se strânge stomacul, pare atât de dureros.

Ne îmbrăţişăm, iar ea mă sărută pe obraji. Pielea ei este moale ca mătasea. Când ne dăm drumul, mă ţine la distanţă, cu mâinile pe umerii mei, şi se uită la faţa mea ca şi cum ar evalua o pictură. Îi văd ochii în lacrimi, dar plini de fericire.

— Îmi cer scuze că am întârziat.

— Nu-i nimic, spune ea. Sunt în sfârşit cu tine! Mă bucur atât de mult – Is nussing. At lass, too be weez yoo! Accentul franţuzesc e mai pronunţat decât la telefon.

— Şi eu mă bucur, îi spun. Cum a fost zborul?

— Am luat o pastilă, altfel ştiam că nu o să pot dormi, că o să stau trează tot timpul. Pentru că sunt prea fericită şi emoţionată.

Se uită la mine, zâmbindu-mi fericită – ca şi cum i-ar fi frică să nu se rupă vraja dacă îşi îndepărtează privirea – până când vocea care iese din amplificatorul de sunet de deasupra capului îi sfătuieşte pe pasageri să anunţe identificarea vreunui bagaj nesupravegheat, şi atunci faţa i se destinde puţin.

— Abdullah ştie că vin?

— I-am spus că îi voi aduce un oaspete acasă, spun eu.

Mai târziu, în maşină, îi tot arunc priviri scurte. E cel mai ciudat lucru care mi se întâmplă. E ceva atât de ciudat şi de ireal! Pari Wahdati stă în maşina mea, la numai câţiva centimetri de mine. Timp de o clipă o văd extrem de limpede – cu eşarfa galbenă în jurul gâtului, cu părul scurt şi fragil la bază, cu aluniţa de culoarea cafelei sub urechea stângă – şi, în următoarea, trăsăturile ei sunt învăluite într-un fel de abur, ca şi cum m-aş uita la ea prin nişte ochelari cu lentilele neşterse. Simt un fel de ameţeală.

— Eşti bine? mă întreabă ea, uitându-se la mine, în timp ce-şi pune centura de siguranţă.

— Mă tot gândesc că ai să dispari.

— Cum aşa?

— Mi se pare… cam incredibil, spun eu, râzând nervos. Că exişti cu adevărat. Că eşti într-adevăr aici.

Dă din cap, zâmbind.

— A, şi pentru mine la fel. Şi pentru mine e ciudat. Ştii, toată viaţa mea nu am mai întâlnit pe cineva care să aibă acelaşi nume ca mine.

— Nici eu.

Pun cheia în contact.

— Povesteşte-mi despre copiii tăi.

În timp ce ies din parcare, îmi vorbeşte despre ei, spunându-le pe nume, ca şi cum i-aş fi ştiut dintotdeauna, ca şi cum eu şi copiii ei crescuserăm împreună, merseserăm la picnicuri în familie şi în tabere şi am fi petrecut vacanţele de vară în staţiunile de la malul mării, unde ne-am fi făcut coliere din scoici şi ne-am fi îngropat unul pe altul în nisip.

Îmi doresc să fi fost aşa.

Îmi spune că fiul ei, Alain – „şi vărul tău”, adaugă ea – şi soţia lui, Ana, au un al cincilea copil, o fetiţă, şi s-au mutat la Valencia, unde şi-au cumpărat o casă. „Finalement, au părăsit apartamentul acela detestabil din Madrid!” Primul copil, Isabelle, care scrie coloane sonore pentru televiziune, compune acum muzica pentru primul ei film important. Iar soţul Isabellei, Albert, e bucătar-şef la un renumit restaurant din Paris.

— Ai avut un restaurant, nu? întreabă ea. Cred că mi-ai scris asta în e-mail-ul tău.

— Ei bine, a fost al părinţilor mei. A fost visul tatălui meu dintotdeauna să aibă un restaurant. I-am ajutat să-l administreze. Dar a trebuit să-l vând cu câţiva ani în urmă. După ce mama a murit, iar Baba a devenit… incapabil să se ocupe de el.

— A, îmi pare rău!

— O, stai liniştită! Nici eu nu eram făcută pentru munca într-un restaurant.

— Cred că nu. Eşti o artistă.

Îi spusesem în trecere, prima dată când vorbisem şi mă întrebase cu ce mă ocup, că visez să merg la şcoala de arte într-o bună zi.

— De fapt, sunt ceea ce se cheamă transcripţionistă.

Mă ascultă cu atenţie în timp ce îi explic că lucrez pentru o firmă care procesează date pentru companii mari din clasamentul Fortune 500.

— Scriu formulare pentru ei. Broşuri, chitanţe, liste cu clienţi, liste cu e-mail-uri, chestii de genul ăsta. Cel mai important e să ştii cum să scrii un text. Iar salariul e decent.

— Înţeleg, spune ea.

Stă şi se gândeşte, apoi mă întreabă:

— E interesant pentru tine să faci asta?

Trecem pe lângă Redwood City în drumul nostru spre sud. Mă întind peste picioarele ei şi îi arăt ceva pe fereastră.

— Vezi clădirea aia? Cea înaltă cu un semn albastru?

— Da?

— Acolo m-am născut.

— Ah, bon? se întoarce să se uite la clădire, în timp ce trecem pe lângă ea. Eşti norocoasă.

— Cum aşa?

— Să ştii de unde vii.

— Cred că nu m-am gândit niciodată prea mult la asta.

— Bah, bineînţeles că nu. Dar e important să ştii asta, să-ţi cunoşti rădăcinile. Să ştii de unde ai pornit ca om. Dacă nu, propria viaţă ţi se pare ireală. Ca un puzzle. Vous comprenez? Ca şi cum ai pierdut începutul unei poveşti şi acum eşti în mijlocul ei, încercând să o înţelegi.

Îmi închipui că aşa se simte Baba zilele astea. Viaţa lui e plină de goluri. Fiecare zi e o poveste mistificatoare, un puzzle prin care trebuie să treacă.

Mergem în linişte câţiva kilometri.

— Dacă mi se pare interesantă munca mea? repet eu. Am venit într-o zi acasă şi am găsit apa curgând în chiuveta de la bucătărie. Pe jos erau cioburi, iar aragazul era deschis. Atunci am ştiut că nu-l mai puteam lăsa singur pe tata. Şi, pentru că nu puteam lua un îngrijitor permanent, mi-am căutat un serviciu care să-mi permită să lucrez de acasă. „Interesant” nu a fost un termen care să conteze prea mult.

— Iar şcoala de arte poate aştepta.

— Trebuie.

Îmi fac griji că va spune cât de norocos e Baba să aibă o fată ca mine, dar, spre uşurarea şi recunoştinţa mea, ea doar dă din cap, uitându-se la semnele de circulaţie de pe autostradă. Totuşi, alţi oameni – mai ales afgani – remarcă mereu cât de norocos este Baba, ce binecuvântare sunt pentru el. Vorbesc despre mine cu admiraţie. Mă transformă într-o sfântă, eu fiind fiica ce a renunţat eroic la o viaţă strălucitoare, plină de confort şi privilegii, ca să stea acasă şi să aibă grijă de tatăl ei. Dar mai întâi de mamă, spun ei, cu o scânteie de compătimire în voce, îmi imaginez. Toţi acei ani în care a îngrijit-o. Ce greu a mai fost! Şi acum tatăl. Nu a fost niciodată o femeie atrăgătoare, dar a avut un pretendent. Era american, tipul cu panourile solare. S-ar fi putut căsători cu el. Dar nu a făcut-o. Din cauza lor. A lucrurilor pe care le-a sacrificat. O, fiecare părinte ar trebui să aibă o fată ca ea! Mă complimentează pentru buna dispoziţie. Sunt uimiţi de curajul meu şi de nobleţea mea, aşa cum unii se minunează să vadă că există oameni care au învins o diformitate fizică sau poate un defect de vorbire, ce altfel ar fi putut să le distrugă viaţa.

Dar nu mă recunosc în această versiune a poveştii. De exemplu, în unele dimineţi, îl surprind pe Baba stând pe marginea patului, uitându-se la mine cu privirea lui umedă, nerăbdător să-i pun şosete în picioarele lui uscate şi pătate, îmi mârâie numele şi face o faţă de copil. Îşi strâmbă nasul într-un fel care-l face să arate ca un rozător înspăimântător şi ud şi mi-e ciudă pe el când face faţa asta. Mi-e ciudă pentru că e aşa cum e. Mi-e ciudă pentru că mi-a îngustat graniţele existenţei, fiind motivul pentru care mi-am pierdut cei mai frumoşi ani din viaţă. Sunt zile în care nu-mi doresc decât să fiu liberă, departe de el, de nervozitatea şi dependenţa lui faţă de mine. Nu sunt deloc o sfântă. Recunosc.

Ies pe la Thirteenth Street. Câţiva kilometri mai departe, intru pe şoseaua noastă, pe Beaver Creek Court şi opresc motorul.

Pari se uită pe geam la casa noastră cu un etaj, la uşa garajului cu vopseaua cojită, la tocul oliv al geamului, la leii ieftini din piatră care stau de pază de fiecare parte a uşii – nu m-a lăsat inima să scap de ei pentru că Baba îi iubeşte, deşi mă îndoiesc că ar observa dispariţia lor. Locuim în această casă din 1989, eu aveam şapte ani când Baba a închiriat-o şi apoi a cumpărat-o în 1993. Mama a murit în această casă, într-o dimineaţă însorită din Ajunul Crăciunului, într-un pat de spital pe care îl adusesem pentru ea în camera de oaspeţi, unde şi-a petrecut ultimele trei luni din viaţă. Mi-a cerut să o mut în acea cameră pentru priveliştea pe care o putea avea acolo. Spunea că îi înalţă spiritul. Stătea întinsă în pat, cu picioarele umflate şi vinete, şi îşi petrecea zilele uitându-se pe fereastră la strada înfundată, la curtea din faţă cu arţari japonezi pe margine, pe care îi plantase cu ani în urmă, la stratul de flori în formă de stea, la peluza tăiată de o alee îngustă de pietricele, la colinele de la poalele munţilor din depărtare şi la cât de aurii deveneau la amiază, atunci când lumina soarelui cădea puternic peste ele.

— Sunt foarte emoţionată, spune Pari încet.

— E de înţeles, spun eu. Au trecut cincizeci şi opt de ani.

Se uită la mâinile pe care le ţinea în poală.

— Nu-mi amintesc aproape nimic în legătură cu el. Nu-mi amintesc faţa sau vocea lui. Ci doar faptul că mi-a lipsit ceva toată viaţa. Ceva bun. Ceva… A, nu ştiu ce să spun. Asta e tot.

Dau din cap. Mă gândesc mai bine să-i spun cât de mult o înţeleg. Aproape că îmi vine să o întreb dacă şi-a dat seama vreodată de existenţa mea.

Se joacă cu marginile uzate ale eşarfei.

— Crezi că e posibil să-şi aducă aminte de mine?

— Vrei să-ţi spun adevărul?

Îmi caută privirea.

— Da, bineînţeles.

— Probabil e mai bine să nu-şi amintească.

Mă gândesc la ce a spus doctorul Bashiri, medicul părinţilor mei de atâta timp. A spus că Baba are nevoie de regim, de linişte, de ordine. Şi de cât mai puţine surprize. De previzibil.

Deschid portiera.

— Te superi dacă aştepţi un minut în maşină? Îl trimit pe prietenul meu acasă, iar apoi îl poţi vedea pe Baba.

Îşi acoperă ochii cu mâna şi nu aştept să văd dacă avea să plângă sau nu.

 

Când aveam unsprezece ani, toţi copiii din clasa a şasea de la şcoala elementară au plecat într-o excursie didactică la Acvariul Monterey Bay, în care se rămânea peste noapte. Toată săptămâna aceea, de luni până vineri, colegii mei nu au vorbit decât despre asta, la bibliotecă sau când se jucau cu mingea în pauză, de cât de mult se vor distra, imediat ce acvariul se va închide, liberi să alerge în jurul exponatelor, în pijamale, printre rechinii-ciocan, specii de calcan, dragoni de mare şi calamari. Profesoara noastră, doamna Gillespie, ne-a spus că vor fi amenajate mese pentru cină în jurul acvariului şi că vom putea alege PB&J{43} sau paste cu brânză. Puteţi lua ca desert negrese{44} sau îngheţată de vanilie, a spus ea. Elevii se vor băga în saci de dormit în acea noapte şi îi vor asculta pe profesori citindu-le poveşti înainte de culcare, şi vor adormi printre căluţi-de-mare, şi sardine, şi rechini-leopard alunecând printre frunzele înalte de alge brune ce se legănau. Joi, atmosfera din clasă atinsese cote maxime. Chiar şi cei care făceau năzbâtii de obicei s-au asigurat că sunt cuminţi şi studioşi, de teamă ca nu cumva năzbâtiile să nu-i coste călătoria la acvariu.

Pentru mine, era ca şi cum mă uitam la un film emoţionant cu sonorul oprit. Mă simţeam exclusă din toată acea stare, neavând o dispoziţie de sărbătoare – aşa cum se întâmpla când colegii mei de clasă mergeau acasă unde îi aşteptau brazii de Crăciun Douglas, ciorapii agăţaţi deasupra şemineului şi grămezile de cadouri. I-am spus doamnei Gillespie că nu merg cu ei. Când m-a întrebat de ce, i-am răspuns că excursia didactică cădea exact de o sărbătoare musulmană. Nu eram sigură că m-a crezut.

În noaptea dinaintea excursiei, am stat acasă cu părinţii şi ne-am uitat la Murder, She Wrote. Încercam să mă concentrez asupra serialului şi să nu mă gândesc la excursie, dar gândul acesta nu-mi dădea pace. Mi-i imaginam pe colegii mei, în acelaşi timp, în pijamale, cu lanterne în mâini, cu frunţile presate de sticla uriaşă în care se aflau ţiparii. Simţeam cum mă strânge ceva în piept şi m-am lăsat moale pe canapea. Baba, întins pe spate pe cealaltă canapea, tocmai îşi arunca în gură o alună prăjită şi chicotea la ceva ce spusese Angela Lansbury. Lângă el, am surprins-o pe mama uitându-se la mine gânditoare, cu faţa întunecată, dar, când privirile ni s-au întâlnit, trăsăturile ei s-au limpezit şi mi-a zâmbit – era un zâmbet tainic, privat – apoi am căutat înăuntrul meu şi m-am forţat să-i zâmbesc. În acea noapte am visat că eram pe o plajă, până la talie în ocean, în apa cu mii de nuanţe de verde şi albastru: jad, safir, smarald, turcoaz, legănându-se încet pe lângă şoldurile mele. La picioare îmi alunecau bancuri compacte de peşti, ca şi cum oceanul era propriul meu acvariu. Se frecau de degetele de la picioare şi îmi gâdilau gambele, erau mii de sclipiri de culori aruncate pe nisipul alb.

În acea duminică, Baba avea o surpriză pentru mine. A închis restaurantul – ceva ce nu făcea aproape niciodată – şi am mers împreună la acvariul din Monterey. Baba a vorbit tot drumul, fiind extrem de emoţionat. Despre cât de mult ne vom distra. Despre cât de nerăbdător era să vadă mai ales rechinii. Despre ce o să mâncăm la prânz. În timp ce vorbea, mi-am amintit de vremea în care, fiind mică, mă lua la grădina zoologică din Parcul Kelley, unde puteai mângâia animalele, şi la grădinile japoneze de lângă, unde puteai vedea crapii Koi. Şi le dădeam nume peştilor, şi stăteam agăţată de mâna lui, şi mă gândeam că nu voi mai avea nevoie de nimeni altcineva cât voi trăi.

La acvariu, m-am plimbat curioasă printre exponate şi i-am răspuns cât am putut de bine la întrebările despre diferitele tipuri de peşte pe care le-am recunoscut. Dar locul era prea luminos şi gălăgios, iar în jurul exponatelor celor mai cunoscute se înghesuiseră prea mulţi vizitatori. Nu semăna deloc cu felul în care îmi imaginasem eu că a decurs noaptea în excursia didactică. Era o luptă. M-a extenuat faptul că a trebuit să mă prefac că mă distrez. Simţeam că o să mă apuce o durere de stomac, aşa că am plecat cam după o oră de vizitat pe acolo. În drum spre casă, Baba s-a tot uitat la mine cu o privire rănită, dezamăgită, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. Simţeam cum mă apasă privirea lui. M-am prefăcut că dorm.

În anul următor, în şcoala gimnazială, fetele de vârsta mea se dădeau cu fard de ochi şi luciu de buze. Mergeau la concertele trupei Boyz II Men, la dansuri şcolare şi la întâlniri de grup în parcul de distracţii Great America. Colegii de clasă se antrenau pentru a juca baschet. Fata care stătea în spatele meu la orele de spaniolă, palidă şi cu pistrui, ieşea cu echipa de înot şi mi-a sugerat întâmplător într-o zi, în timp ce ne strângeam lucrurile de pe bănci după ce a sunat clopoţelul, să vin şi eu. Nu înţelegea de ce refuzam. Părinţilor mei le-ar fi fost ruşine dacă aş fi purtat un costum de baie în public. Nu că aş fi vrut. Eram teribil de conştientă de cum arăta corpul meu. Eram slabă de la talie în sus, dar grasă în partea de jos, izbitor de disproporţionată, ca şi cum gravitatea ar fi atras toată greutatea în partea de jos a corpului. Arătam ca şi cum aş fi fost pusă lângă un copil care se juca unul dintre acele jocuri pe tablă în care trebuie să amesteci şi să potriveşti părţi ale corpului sau, şi mai bine, să le aşeze prost, astfel încât să stârnească râsul tuturor. Mama spunea că am „oasele grele”. Spunea că şi mama ei a avut aceeaşi structură osoasă. În cele din urmă a încetat să mai afirme asta, dându-şi seama, cred, că nicio fată nu dorea să i se spună că e osoasă.

Am făcut lobby ca să-l conving pe Baba să mă lase să mă pregătesc cu echipa de volei, dar m-a luat în braţe şi şi-a pus mâinile blând în jurul capului meu. Cine mă va duce să mă antrenez? a încercat el să mă convingă. Cine mă va duce la meciuri? O, îmi doresc să ne permitem luxul, Pari, precum părinţii prietenilor tăi, dar eu şi mama ta trebuie să ne câştigăm existenţa. Nu vreau să primim din nou ajutor din partea Statului. Înţelegi, dragostea mea? Ştiu că da.

În ciuda nevoii de a-şi câştiga existenţa, Baba îşi făcea timp să mă ducă la lecţii de farsi în Campbell. În fiecare marţi după-amiaza, după orele de şcoală, stăteam la ora de farsi şi, ca un peşte făcut să înoate împotriva curentului, încercam să ghidez stiloul, împotriva naturii propriei mâini, de la dreapta la stânga. L-am implorat pe Baba să nu mă mai ducă la aceste ore, dar a refuzat. Mi-a mai spus că mai târziu voi aprecia acest lucru. Spunea că, dacă o cultură este o casă, atunci limba este cheia de la uşa din faţă şi de la toate camerele dinăuntru. Fără ea, spunea el, ajungi să fii superficial, fără o casă cum se cuvine sau o identitate legitimă.

Apoi, mai erau duminicile în care îmi puneam pe cap o eşarfă albă din bumbac şi tata mă lăsa la moscheea din Hayward pentru lecţiile din Coran. Camera în care învăţam – alte vreo doisprezece fete afgane şi cu mine – era micuţă, fără aer condiţionat şi mirosea a lenjerie nespălată. Ferestrele erau înguste şi aşezate sus, aşa cum sunt ferestrele de la închisoare în toate filmele. Doamna care ne învăţa era soţia unui băcan din Fremont. Îmi plăcea cel mai mult când ne povestea despre viaţa Profetului, ceea ce mi se părea interesant – cum îşi petrecuse copilăria în deşert, cum i se arătase îngerul Gavriil într-o peşteră şi îi ordonase să recite versuri, cum toată lumea care-l întâlnea era impresionată de faţa lui blândă şi luminoasă. Dar îşi petrecea majoritatea timpului înşiruindu-ne o listă lungă de învăţăminte, avertizându-ne de toate lucrurile pe care trebuie să le evităm cu orice preţ, în calitate de tinere musulmane virtuoase, ca să nu fim corupte de cultura occidentală: băieţii – în primul şi în primul rând – dar şi muzica rap, Madonna, Melrose Place{45}, pantalonii scurţi, dansul, înotul în public, majoretele, alcoolul, şunca, ardeiul iute, burgerii care nu erau halal şi o grămadă de alte lucruri. Stăteam pe podea, transpirând în căldura de acolo, cu picioarele obosite, dorindu-mi să-mi pot da jos eşarfa de pe cap, dar, bineînţeles, nu poţi face asta într-o moschee. M-am uitat la ferestre, dar nu se vedeau decât bucăţi înguste de cer. Tânjeam după momentul în care voi ieşi din moschee, când voi simţi pentru prima dată aerul proaspăt în faţă şi când voi simţi acea uşurare în piept, ca şi cum aş fi scăpat de un nod care mă deranja.

Până atunci însă, singura scăpare era să dau frâu liber gândurilor mele. Din când în când, mă trezeam gândindu-mă la Jeremy Warwick, de la mate. Jeremy avea nişte ochi albaştri inexpresivi. Era un băiat de origine afro-americană, era secretos şi meditativ. Cânta la chitară într-o trupă de garaj – la show-ul anual de talente ale şcolii, interpreta o variantă răguşită a melodiei „House of the Rising Sun”. În clasă, stăteam cu patru bănci în spatele şi la stânga lui. Uneori îmi imaginam cum ne sărutam, el ţinându-şi mâna la spatele gâtului meu, cu faţa atât de aproape de a mea încât eclipsa întreaga lume. Aveam senzaţia acelui fior, când îţi trece cineva uşor o pană moale pe deasupra pântecului sau a membrelor. Bineînţeles că nu s-ar fi putut întâmpla niciodată asta. Nu între noi, între mine şi Jeremy. Dacă a avut cea mai vagă idee de existenţa mea, atunci nu mi-a dat niciodată vreun indiciu în acest sens. Ceea ce era bine, realmente. În felul acesta, puteam pretinde că singurul motiv pentru care nu puteam fi împreună era că nu mă plăcea.

Vara lucram la restaurantul părinţilor mei. Când eram mai mică, îmi plăcea să şterg mesele, să ajut la aranjarea farfuriilor şi a tacâmurilor, să împăturesc şerveţele din hârtie, să pun o gerbera roşie în vazele mici şi rotunde din mijlocul fiecărei mese. Pretindeam că sunt indispensabilă afacerii familiei mele şi că restaurantul s-ar fi dus de râpă dacă nu aş fi eu să mă asigur că oliviera era plină.

Când eram la liceu, zilele la Abe’s Kabob House erau lungi şi toride. Majoritatea lucrurilor care au însemnat ceva pentru mine în copilărie s-au şters. Bătrânul vânzător de sifon din colţ, feţele de masă din muşama, paharele murdare de plastic, numele prost alese ale mâncărurilor de pe meniurile plastifiate – Caravan Kabob, Khyber Pass Pilaf, Silk Route Chicken posterul urât înrămat al fetei afgane din National Geographic, cel cu ochii – ca şi cum s-ar fi dat vreun decret ca fiecare restaurant afgan să o aibă neapărat pe perete, de unde privea lung. Lângă el, Baba atârnase o pictură în ulei cu minaretele mari din Herat pe care o făcusem în clasa a şaptea. Îmi amintesc cât de mândră şi de încântată eram când a pus-o pe perete, când i-am văzut pe clienţi mâncându-şi kebapul de miel sub opera mea de artă.

La ora prânzului, în timp ce eu şi mama făceam ture de la bucătăria plină de un miros înţepător de fum la mesele unde serveam funcţionari, angajaţi din oraş şi poliţişti, Baba stătea în spatele casei de marcat – Baba în cămaşa lui albă murdară de grăsime, cu părul cărunt ieşindu-i peste nasturele de sus, cu antebraţele groase şi acoperite de păr. Baba zâmbeşte şi dă voios din mână când intră un client nou. Bună ziua, domnule! Bună ziua, doamnă! Bine aţi venit la Abe’s Kabob House. Sunt Abe. Pot să vă iau comanda? Mă făceam mică văzând că nu-şi dă seama că vorbea ca un linguşitor stupid din Orientul Mijlociu care juca într-un sitcom nereuşit. Apoi, la fiecare servire mai era şi partea aceea în care Baba suna din clopoţelul vechi de cupru. Începuse ca un fel de glumă, presupun. Baba atârnase clopoţelul pe perete în spatele tejghelei unde se afla casa de marcat. Acum, fiecare masă servită era salutată de un clinchet vesel de clopoţel. Clienţii fideli se obişnuiseră cu el – abia dacă-l mai auzeau – iar noii clienţi îl puneau mai ales pe seama şarmului excentric al localului, deşi mai existau şi plângeri din când în când.

Nu vrei să mai suni din clopoţel, a spus Baba într-o noapte. Era primăvara din anul absolvirii liceului. Ne aflam în maşină în faţa restaurantului, după ce închisesem, şi o aşteptam pe mama, care îşi uitase pastilele antiacide înăuntru şi alergase să le ia. Baba avea o expresie cenuşie pe faţă. Fusese într-o dispoziţie proastă toată ziua. O burniţă uşoară cădea peste centrul comercial. Era târziu, iar parcarea era goală, în afară de vreo două maşini care aşteptau la rând la KFC şi o camionetă parcată în faţa curăţătoriei, cu doi tipi care fumau, iar fumul se înălţa în spirale.

Era mai distractiv când nu trebuia să fac asta, am spus eu.

Totul e, cred. A oftat din greu.

Îmi amintesc cum obişnuia să mă facă să simt senzaţii tari, când eram mică, ridicându-mă în braţe şi punându-mă să sun din clopoţel. Când mă lăsa jos din nou, mi se citea fericirea şi mândria pe faţă.

Baba a pornit radiatorul din maşină şi şi-a pus mâinile în sân.

Până la Baltimore e mult.

Eu am spus zâmbitoare: Poţi veni oricând în vizită.

Poţi veni oricând în vizită, a repetat el luându-mă puţin în râs. Trăiesc din gătitul kebapului, Pari.

Atunci o să vin eu în vizită.

Baba s-a uitat la mine şi am observat că era tras la faţă. Melancolia lui era asemenea întunericului de afară care încerca să treacă prin geam.

În fiecare zi timp de o lună am verificat cutia poştală, simţind o undă de speranţă în inimă de fiecare dată când maşina care aducea corespondenţa oprea lângă trotuar. Aduceam plicurile înăuntru, închideam ochii şi mă gândeam: Ar putea să fie asta. Deschideam ochii şi răscoleam printre bonuri, cupoane şi bilete la loto. Apoi, în marţea din săptămâna următoare, am deschis un plic şi am citit cuvintele pe care le aşteptam: Ne face plăcere să vă informăm…

Am început să ţopăi. Am ţipat. Era, de fapt, un urlet din gât care mi-a umezit ochii. Aproape instantaneu, mi-am imaginat următoarea schemă: noaptea deschiderii unei galerii, eu îmbrăcată în ceva simplu, negru şi elegant, înconjurată de sponsori şi critici cu fruntea încordată, zâmbind şi răspunzându-le la întrebări, în timp ce mulţimi de admiratori întârzie în faţa pânzelor şi servitori cu mănuşi albe trec de-a lungul galeriei, turnând vin şi servind bucăţele mici, pătrate de somon cu mărar sau fire de sparanghel învelite în aluat. Experimentam una dintre acele explozii bruşte de euforie, ca şi cum ai vrea să-i strângi pe străini în braţe şi să dansezi cu ei cu paşi mari, luându-i prin surprindere.

Pentru mama ta îmi fac griji, a spus Baba.

O să sun în fiecare seară. Promit. Ştii că aşa o să fac.

Baba a dat din cap. Frunzele arţarilor de la intrarea în parcare s-au mişcat la o bruscă adiere de vânt.

Te-ai mai gândit, a întrebat el, la ce aţi discutat?

Te referi la colegiul de trei ani?

Doar pentru un an, poate doi. Doar ca să-i dai timp să se obişnuiască cu ideea. Apoi ai putea să aplici din nou.

M-am cutremurat dintr-odată, înfuriindu-mă. Baba, aceşti oameni au văzut notele mele de la teste şi foaia matricolă, s-au uitat peste portofoliul meu şi s-au gândit destul de mult la lucrarea mea de artă înainte să mă accepte şi, pe lângă asta, să-mi ofere şi o bursă. E unul dintre cele mai bune institute de artă din ţară. Nu este o şcoală pe care să o refuzi. Nu mai primeşti o a doua şansă.

E adevărat, a spus el, îndreptându-se pe scaun. Şi-a făcut mâinile căuş şi a suflat aer cald în ele. Sigur că înţeleg. Sunt, desigur, fericit pentru tine. Puteam citi nemulţumirea pe faţa lui. Şi teama. Nu doar teama pentru mine şi pentru ce mi s-ar putea întâmpla la cinci mii de kilometri distanţă de casă. Ci şi teama de mine, de a mă pierde. De puterea pe care o aveam, prin absenţa mea, de a-l face nefericit, de a-i răni inima deschisă şi vulnerabilă, dacă alegeam să fac asta, la fel ca un doberman care se aruncă asupra unei pisici.

M-am trezit că mă gândesc la sora lui. Pe atunci, legătura mea cu Pari – a cărei prezenţă fusese cândva ca o bătaie a inimii în adâncul sufletului meu – nu mai era de mult intensă. Mă gândeam la ea din când şi când. Pe măsură ce au trecut anii, m-am făcut prea mare pentru ea, aşa cum mă făcusem prea mare pentru pijamalele mele preferate şi animalele de pluş de care fusesem cândva legată. Dar acum mă gândeam din nou la ea şi la ceea ce ne lega. Dacă ceea ce i se făcuse era ca un val care s-a spart departe de mal, atunci apa acelui val se strânsese acum în jurul gleznelor mele, retrăgându-se apoi de sub picioare.

Baba şi-a dres glasul şi s-a uitat pe fereastră la cerul întunecat şi la luna acoperită de nori, cu ochii plini de emoţie.

Totul îmi va aduce aminte de tine.

Din modul tandru şi uşor panicat în care a rostit aceste cuvinte mi-am dat seama că tatăl meu era o persoană rănită, că dragostea lui pentru mine era la fel de mare şi eternă ca cerul şi că acest lucru mă va apăsa întotdeauna. Era genul acela de dragoste care, mai devreme sau mai târziu, te punea în faţa unei alegeri: fie te eliberezi, fie rămâi şi te supui rigorii ei chiar şi când te sufocă.

M-am întins de pe bancheta întunecată şi i-am atins faţa. Şi-a aplecat obrazul în palma mea.

Ce durează atât de mult? a murmurat el.

Încuie, am spus eu. Mă simţeam extenuată. O vedeam pe Mama grăbindu-se spre maşină. Burniţa se transformase într-o ploaie torenţială.

O lună mai târziu, cu câteva săptămâni înainte să zbor în Est pentru a vizita campusul, Mama a mers la doctorul Bashiri ca să-i spună că pastilele antiacide nu o ajutaseră deloc la stomac. A trimis-o la ecograf. I-au găsit o tumoare de mărimea unei nuci pe ovarul stâng.

 

— Baba?

Stă pe fotoliu, nemişcat, aplecat în faţă. Este îmbrăcat în pantaloni de trening, iar partea de jos a picioarelor este acoperită de un şal de lână în carouri. Poartă puloverul cardigan maro – cumpărat cu un an în urmă – peste o cămaşă din flanelă pe care a închis-o la nasturi de sus până jos. Aşa îi place să poarte mai nou cămăşile, încheiat la nasturi până sus, la gât, ceea ce îl face să arate băieţos şi firav, resemnat în faţa bătrâneţii. Are faţa puţin cam umflată azi, iar pe frunte i s-au împrăştiat câteva fire albe de păr. Se uită la Vrei să fii milionar? cu o expresie sumbră, perplexă pe faţă. Când îl strig pe nume, privirea lui rămâne aţintită pe ecran ca şi cum nu m-ar fi auzit, înainte să se întoarcă spre mine şi să mă privească nemulţumit. Are un urcior care tot creşte pe geana de jos a ochiului stâng. Trebuie să se bărbierească.

— Baba, pot să dau încet televizorul pentru o secundă?

— Mă uit, spune el.

— Ştiu. Dar a venit cineva să te vadă.

Îi spusesem deja despre vizita lui Pari Wahdati cu o zi în urmă şi, din nou, în acea dimineaţă. Dar nu îl întreb dacă-şi aduce aminte. E ceva ce am învăţat de curând, să nu-l pun într-o situaţie dificilă, pentru că îl face să se simtă prost, devine defensiv, uneori agresiv.

Iau telecomanda de pe braţul fotoliului şi opresc sonorul, pregătindu-mă pentru un acces de furie. Prima dată când a avut unul, eram convinsă că făcea o scenă. Spre uşurarea mea, Baba nu protestează, doar oftează adânc pe nas.

Îi fac semn lui Pari, care aşteaptă pe hol, la intrarea în sufragerie. Vine încet spre noi şi îi aşez un scaun aproape de fotoliul lui Baba. Îmi dau seama că are nişte emoţii cumplite. Stă ţeapănă pe marginea scaunului, aplecată în faţă, cu genunchii lipiţi, cu mâinile împreunate, iar zâmbetul ei atât de discret îi face buzele albe. Se uită fix la Baba, ca şi cum ar avea doar câteva momente la dispoziţie şi ar încerca să-i reţină faţa.

— Baba, ea e prietena de care ţi-am spus.

Se uită la femeia cu părul cărunt de lângă el. Se uită într-un mod special la oameni în aceste zile: chiar şi atunci când se holbează direct la ei, le aruncă o privire care nu spune nimic. Se uită la ei degajat, detaşat, ca şi cum ar fi vrut să se uite în altă parte, iar privirea lui s-a oprit asupra lor din întâmplare.

Pari îşi drege glasul. Chiar şi aşa, vocea-i tremură când vorbeşte.

— Bună, Abdullah. Mă numesc Pari. Mă bucur extraordinar de mult să te văd.

El dă încet din cap. Pot practic să văd nesiguranţa şi confuzia răspândindu-se pe faţa lui, ca nişte valuri de contracţii musculare. Ochii i se mută de la mine la Pari. Deschide gura într-o jumătate de zâmbet, încordat, aşa cum o face când se gândeşte că i se joacă o farsă.

— Ai un accent, spune el în cele din urmă.

— Locuieşte în Franţa, am spus eu. Şi, Baba, trebuie să vorbeşti în engleză. Ea nu înţelege farsi.

Baba dă din cap în semn că a înţeles.

— Deci locuieşti la Londra? i se adresează el lui Pari în farsi.

— Baba!

— Ce?

Se întoarce repede spre mine. Apoi înţelege şi râde încet, ruşinat, înainte să treacă pe engleză.

— Locuieşti la Londra?

— Paris, de fapt, spune Pari. Locuiesc într-un apartament mic la Paris.

Nu-şi ia privirea de la el.

— Am plănuit mereu să o duc pe soţia mea la Paris. Sultana – aşa o chema, Domnul să o odihnească. Spunea mereu: Abdullah, du-mă la Paris. Când o să mă duci la Paris?

De fapt, Mamei nu prea îi plăcea să călătorească. Nu a înţeles niciodată de ce trebuie să renunţe la confortul şi la familiaritatea căminului pentru chinul zborului şi căratul valizelor. Nu era deloc atrasă de o eventuală aventură culinară – mâncare exotică însemna pentru ea Orange Chicken, pui cu portocale luat la pachet de la localul chinezesc de pe Taylor Street. E uimitor cum Baba o citează uneori cu o precizie atât de nefirească – îşi aminteşte, de exemplu, că îşi săra mâncarea lăsând sarea să cadă din palmă, sau obiceiul ei de a întrerupe lumea la telefon, în timp ce, faţă-n faţă nu o făcea niciodată – şi cum, alteori, poate fi atât de imprecis. Mă gândesc că imaginea Mamei începe să pălească pentru el, faţa ei se acoperă încet de umbre, iar amintirea ei se estompează cu fiecare zi. Devine un contur fantomatic, o cochilie goală, pe care se simte constrâns să o umple cu detalii fictive şi cu trăsături de caracter născocite, ca şi cum amintirile false ar fi mai bune decât cele care nu există deloc.

— Ei bine, e un oraş adorabil, spune Pari.

— Poate că o să o duc. Dar acum are cancer. E tipul acela femeiesc – cum îi spune? – cel…

— Ovarian, spun eu.

Pari dă din cap, se uită la mine, apoi din nou la Baba.

— Cel mai mult îşi doreşte să urce în Turnul Eiffel. L-ai văzut? întreabă Baba.

— Turnul Eiffel? Pari Wahdati râde. O, da! În fiecare zi. De fapt, nu pot evita asta.

— Ai urcat în el? Până în vârf?

— Da, am urcat. E frumos acolo sus. Dar mi-e frică de înălţime, aşa că nu e mereu confortabil pentru mine. Dar, din vârf, într-o zi însorită, poţi vedea pe o distanţă de mai mult de şaizeci de kilometri. Bineînţeles că nu toate zilele la Paris sunt frumoase şi însorite.

Baba mormăie ceva. Pari, încurajată, continuă să vorbească despre Turn, despre câţi ani le-a luat să-l construiască, cum acesta nu trebuia să rămână la Paris după Târgul Mondial din 1889, dar nu poate citi privirea lui Baba aşa cum o fac eu. Are o expresie care nu spune nimic. Ea nu-şi dă seama că l-a pierdut, că i s-a tăiat firul, că gândurile lui s-au îndreptat deja spre altceva, la fel ca frunzele bătute de vânt. Pari se dă mai pe marginea scaunului.

— Ştii, Abdullah, spune ea, că trebuie să vopsească turnul la fiecare şapte ani?

— Cum ai spus că te numeşti? întreabă Baba.

— Pari.

— Aşa o cheamă pe fata mea.

— Da, ştiu.

— Aveţi acelaşi nume, spune Baba. Voi două aveţi acelaşi nume. Deci asta e.

Tuşeşte şi scobeşte absent într-o gaură mică pe braţul fotoliului din piele.

— Abdullah, pot să te întreb ceva?

Baba ridică din umeri.

Pari îşi ridică privirea spre mine, ca şi cum ar cere permisiunea. O îndemn să continue, dând din cap. Se apleacă în faţă pe scaun.

— Cum te-ai hotărât să alegi numele ăsta pentru fiica ta?

Baba se uită pe fereastră, în timp ce încă mai scobeşte cu unghia în gaura de pe braţul fotoliului.

— Îţi aminteşti, Abdullah? De ce tocmai numele ăsta?

El clatină din cap. Se apucă de cardigan cu o mână şi îl ţine strâns închis la gât. Buzele abia i se mişcă în timp ce începe să fredoneze ceva respirând adânc, este un mormăit ritmic pe care îl scoate mereu când e anxios sau nu găseşte un răspuns, când totul i s-a înceţoşat, devenind vag, neclar şi e doborât de un şir de gânduri care nu au nicio legătură între ele, aşteptând disperat să se limpezească întunericul din jurul lui.

— Abdullah? Ce e ăsta? întreabă Pari.

— Nimic, murmură el.

— Nu, cântecul pe care îl fredonezi – ce e?

El se întoarce spre mine, neajutorat. Nu ştie.

— Sunt un fel de versuri pentru copii, spun eu. Îţi aminteşti, Baba? Mi-ai spus că le-ai învăţat când erai mic. Ai spus că le-ai învăţat de la mama ta.

— Aşa e.

— Poţi să-l cânţi pentru mine? spune Pari imediat, cu o pauză în voce. Te rog, Abdullah, îl cânţi?

El îşi lasă capul în jos şi îl clatină uşor.

— Haide, Baba, spun eu cu blândeţe.

Pun mâna pe umărul lui osos.

— E în ordine.

Ezitând, cu o voce înaltă care îi tremură şi fără să privească în sus, Baba cântă cele două versuri de mai multe ori:

Am găsit o zână mică, tristă

La umbra unui copac din hârtie.

— Obişnuia să spună că mai era un vers, îi spun eu lui Pari, dar că l-a uitat.

Pari Wahdati râde brusc, iar râsul ei sună ca un ţipăt profund, gutural. Îşi acoperă gura.

— Ah, mon Dieu, şopteşte ea.

Îşi ridică mână. Cântă în farsi:

Ştiu o zână mică, tristă,

Care a fost suflată de vânt într-o noapte.

Câteva cute apar pe fruntea lui Baba. Doar pentru o clipă, am senzaţia că detectez o urmă slabă de lumină în ochii lui. Dar apoi dispare, iar faţa lui este din nou placidă, indiferentă. Clatină din cap.

— Nu. Nu, nu cred deloc că asta e continuarea.

— O, Abdullah… spune Pari.

Zâmbind, cu ochii plini de lacrimi, Pari se întinde după mâinile lui Baba şi le ia într-ale ei. Le sărută pe fiecare în parte şi îi aşază palmele pe obrajii ei. Baba râde, umezindu-i-se şi lui ochii. Pari se uită la mine, îşi îneacă lacrimile de bucurie şi am impresia că ea crede că a reuşit, că l-a readus pe fratele ei pierdut cu acest cântec magic precum un duh din basme. Se gândeşte că o vede acum limpede şi înţelege cine este. Va crede pe moment că pur şi simplu reacţionează, răspunzând astfel atingerii ei calde şi afecţiunii arătate. E doar un instinct animalic, nimic mai mult. Ştiu asta destul de bine, deşi doare.

 

Cu câteva luni înainte ca doctorul Bashiri să-mi dea numărul de telefon de la un azil, am făcut împreună cu Mama o excursie în Munţii Santa Cruz, unde am stat peste weekend la un hotel. Mamei nu-i plăceau excursiile lungi, dar plecam din când în când în unele scurte, ea şi cu mine, înainte să se îmbolnăvească grav. Baba se ocupa de restaurant, iar eu plecam cu Mama la Bodega Bay, sau la Sausalito, sau la San Francisco, unde stăteam mereu la un hotel de lângă Union Square. Ne instalam în camera noastră, comandam mâncare în cameră şi ne uitam la filme. Mai târziu coboram la Wharf – Mama era înnebunită după toate localurile scumpe – de unde ne cumpăram îngheţată şi ne uitam la leii de mare plutind pe apă, lângă debarcader. Aruncam monede în cutiile deschise ale celor care cântau la chitară pe stradă şi în rucsacurile mimilor, bărbaţi pictaţi cu spray. Vizitam de fiecare dată Muzeul de Artă Modernă şi, braţ la braţ, îi arătam lucrările lui Rivera, Kahlo, Matisse, Pollock. Sau, dacă nu, mergeam la un matineu, lucru pe care Mama îl adora, ne uitam la două-trei filme şi ieşeam seara cu vederea împăienjenită, cu urechile pocnindu-ne, cu degetele mirosind a popcorn.

Era mai uşor cu Mama – aşa fusese mereu – mai puţin complicat, mai puţin periculos. Nu trebuia să fiu cu ochii în patru. Nu trebuia să fiu tot timpul atentă la ce spun de teamă să nu o rănesc. Când eram singură cu ea în acele ieşiri din weekend era ca şi cum trăiam şi pluteam pe un nor moale, iar timp de câteva zile tot ceea ce mă îngrijorase dispăruse, fără importanţă, la mii de kilometri sub noi.

Sărbătoream finalul unei alte runde de chimio – care s-a dovedit a fi şi ultima. Hotelul era un loc frumos, izolat. Aveau spa, sală de fitness, cameră de jocuri cu un televizor cu ecran plat uriaş şi o masă de biliard. Noi stăteam într-o cameră mică, cu terasă din lemn, de unde vedeam piscina, restaurantul şi pădurile de sequoia care se înălţau până la nori. Unii copaci erau atât de apropiaţi, încât îţi dădeai seama de nuanţele subtile de culori după blana unei veveriţe, când sărea de pe o creangă pe alta. În prima noastră dimineaţă acolo, Mama m-a trezit spunându-mi: Repede, Pari, trebuie să vezi asta. Era o căprioară care mânca din tufişurile de afară.

O împingeam în scaunul cu rotile pe aleile din grădină. Sunt aşa un spectacol, spunea Mama. Ne opream lângă fântână şi mă aşezam pe o bancă aproape de ea, în timp ce soarele ne încălzea feţele, iar noi priveam păsările colibri repezindu-se printre flori până când adormea, apoi o conduceam înapoi în cameră.

Într-o duminică după-amiază, am băut ceai şi am mâncat cornuri pe terasa restaurantului, unde exista o încăpere cu un tavan ce semăna cu interiorul unei biserici, cu pereţii plini de rafturi de cărţi, un prinzător de vise pe unul dintre pereţi şi un cămin adevărat din piatră. Puţin mai încolo de noi, un bărbat cu faţă de derviş şi o fată cu părul blond şi moale jucau apatici ping-pong.

Trebuie să facem ceva cu sprâncenele astea, a spus Mama. Purta o haină de iarnă peste un pulover gros şi o căciuliţă maro din lână pe care şi-o tricotase cu un an şi jumătate în urmă, când, după ce şi-a pus-o pe cap, a stârnit râsul tuturor.

O să le desenez eu pentru tine, am spus.

Fă-le să pară dramatice, atunci.

Elizabeth Taylor din Cleopatra era dramatică?

A râs slăbită. De ce nu? A luat o gură mică de ceai. Râsul forţat îi accentua toate ridurile noi de pe faţă. Când l-am întâlnit pe Abdullah, vindeam haide pe marginea străzii la Peshawar. Mi-a spus că am sprâncene frumoase.

Perechea care juca ping-pong lăsase jos paletele. Stăteau acum rezemaţi de gardul de lemn şi împărţeau o ţigară, uitându-se la cerul care era luminos şi limpede, exceptând câtorva nori franjuraţi. Fata avea braţele lungi şi osoase.

Am citit în ziar că e un târg de arte şi meserii astăzi în Capitola, am spus. Dacă ai chef, poate mergem şi aruncăm o privire. Am putea chiar să luăm cina acolo, dacă vrei.

Pari?

Da.

Vreau să-ţi spun ceva.

În regulă.

Abdullah are un frate în Pakistan, a spus Mama. Un frate vitreg.

M-am întors brusc spre ea.

Îl cheamă Iqbal. Are băieţi. Locuieşte într-o tabără de refugiaţi lângă Peshawar.

Îmi pun ceaşca jos, încep să vorbesc, dar mă întrerupe.

Îţi spun acum, nu-i aşa? Asta e tot ce contează. Tatăl tău are motivele lui. Sunt sigură că-ţi dai seama care sunt, dacă le acorzi puţin timp. Important e că are un frate vitreg şi că îi trimite bani ca să-l ajute.

Mi-a spus cum de ani de zile Baba îi trimitea bani lui Iqbal – unchiul meu vitreg, m-am gândit eu, simţind un zbucium înăuntrul meu – o mie de dolari la fiecare trei luni, mergea la Western Union şi vira banii într-o bancă din Peshawar.

De ce îmi spui abia acum? am întrebat eu.

Deoarece cred că trebuie să ştii, chiar dacă el nu e de aceeaşi părere. De asemenea, va trebui să preiei curând gestionarea banilor şi oricum ai fi aflat.

M-am întors, am privit la o pisică ce se apropia sfios, cu coada dreaptă, de perechea de tineri care juca ping-pong. Fata s-a întins să o mângâie, dar pisica s-a încordat mai întâi. Apoi s-a încolăcit pe gard şi a lăsat-o pe tânără să o mângâie pe urechi şi pe spate. Mintea îmi era confuză. Tocmai aflasem că aveam o familie în afara Statelor Unite.

O să te mai ocupi încă mult timp de asta, Mama, am spus. Am încercat cât am putut să maschez nesiguranţa din vocea mea.

Apoi a urmat o pauză mare. Când am vorbit din nou, am făcut-o pe un ton jos, rar, ca atunci când eram mică şi mergeam la moschee pentru o înmormântare, unde, înainte de începerea ceremoniei, Mama se aşeza pe vine lângă mine şi îmi explica cu răbdare că trebuie să mă descalţ la intrare, să păstrez liniştea în timpul rugăciunilor şi să nu mă agit, să nu mă plâng, să merg atunci la baie ca să nu trebuiască să o fac mai târziu.

Nu, a spus ea. Şi să nu crezi că o voi face. A sosit timpul, trebuie să fii pregătită pentru asta.

Am oftat adânc; ceva mă apăsa în gât. Undeva, o drujbă a început să facă zgomot, iar intensificarea acestuia era într-un dezacord total cu liniştea pădurii.

Tatăl tău e ca un copil. E îngrozit să fie abandonat. Şi-ar pierde drumul în viaţă fără tine, Pari, şi nu l-ar mai găsi niciodată.

Mă uitam la copaci, la lumina soarelui care cădea pe frunzele uşoare, la scoarţa dură a trunchiurilor. Cu limba între incisivi, am strâns puternic din ei. Ochii mi s-au umezit, iar gustul de cupru al sângelui mi-a invadat gura.

Un frate, am spus.

Da.

Am o mulţime de întrebări.

Întreabă-mă la noapte. Când nu voi mai fi aşa de obosită. O să-ţi spun tot ce ştiu.

Am dat din cap. Am băut şi restul de ceai care se răcise deja. La o masă din apropiere, un cuplu de vârstă mijlocie făcea schimb de pagini de ziar. Femeia, cu părul roşcat şi cu faţa luminoasă, ne privea în tăcere peste marginea foii mari de ziar, ochii fugindu-i de la mine la Mama care avea o faţă pământie, la căciuliţa ei, la mâinile învineţite, la ochii duşi în fundul capului şi la zâmbetul ei scheletic. Când i-am întâlnit privirea, femeia a zâmbit uşor, ca şi cum era ceva secret între noi şi am simţit atunci că şi ea trecuse prin asta.

Deci, ce zici, Mama? Târgul, vrei să mergem, să-l vizităm?

Mama m-a privit îndelung. Ochii păreau prea mari pentru cap, iar capul prea mare pentru umerii ei.

Aş putea folosi o nouă pălărie, a spus ea.

Am aruncat şerveţelul pe masă şi mi-am împins scaunul, apoi am mers pe partea cealaltă. Am ridicat frâna căruciorului şi l-am împins de la masă.

Pari? a spus Mama.

Da?

Şi-a rotit capul în spate ca să mă vadă. Lumina soarelui pătrundea printre frunzele copacilor, aruncându-i pete de lumină pe faţă. Ştii măcar cât de puternică te-a făcut Dumnezeu? a spus ea. Cât de puternică şi cât de bună te-a făcut?

Nu îmi pot explica cum funcţionează mintea umană. Acest moment, de exemplu. Din miile şi miile de momente pe care eu şi Mama le-am petrecut împreună de-a lungul anilor, acesta este cel care mi s-a întipărit cel mai profund în minte, străluceşte cel mai luminos, cel care vibrează cel mai puternic în străfundul inimii mele: Mama uitându-se la mine peste umăr, cu toate acele puncte de lumină orbitoare de pe pielea ei, întrebându-mă dacă ştiam cât de bună şi puternică mă crease Dumnezeu.

 

După ce Baba adoarme în fotoliu, Pari îi încheie încet fermoarul de la pulover şi ridică şalul ca să-l învelească cu el. Îi dă o şuviţă răzleaţă de păr după ureche şi stă în picioare, privindu-l un timp cum doarme. Şi mie îmi place să-l privesc când se odihneşte, pentru că atunci nu poţi spune că e ceva în neregulă. Cu ochii închişi, golul dispare, la fel şi privirea întunecată şi absentă, iar Baba arată mai bine, mai familiar. Când doarme, pare mai vioi şi mai prezent, ca şi cum ceva din fostul lui ego s-a infiltrat înăuntrul lui. Mă întreb dacă Pari poate să-şi imagineze, uitându-se la faţa lui odihnindu-se pe pernă, cum era de fapt Baba, cum râdea de obicei.

Ne mutăm din sufragerie în bucătărie. Scot un vas din dulap şi îl umplu cu apă.

— Vreau să-ţi arăt câteva fotografii, spune Pari cu entuziasm în voce.

Stă la masă, dând paginile unui album foto pe care l-a scos din valiză mai devreme.

— Cafeaua nu va fi, mă tem, la înălţimea standardelor pariziene, spun eu peste umăr, turnând apa din vas în filtru.

— Nu sunt o snoabă a cafelei, îţi promit.

Şi-a dat jos eşarfa galbenă şi şi-a pus ochelarii de citit, cu care se uită la poze.

Când filtrul de cafea începe să facă zgomot, mă aşez lângă Pari la masa din bucătărie.

— Ah oui. Voilà. Aici e, spune ea.

Întoarce albumul şi îl împinge spre mine. Îmi arată o fotografie.

— Acesta este locul unde ne-am născut eu şi tatăl tău. Şi fratele nostru Iqbal.

Când m-a sunat prima dată de la Paris, a menţionat numele lui Iqbal – vrând, poate, să mă convingă că nu minte cu privire la cine a spus că e. Dar ştiam deja că spune adevărul. Am ştiut din momentul în care am ridicat receptorul şi a rostit numele tatălui meu, întrebându-mă dacă la el a sunat. Şi am spus: Da, cine întreabă? Iar ea a răspuns: Sunt sora lui. Inima mi-a bătut cu putere de emoţie. Am bâjbâit după un scaun pe care am vrut să mă aşez, iar în jurul meu s-a aşternut brusc liniştea. Era un şoc, da, genul acela de moment care rar li se întâmplă oamenilor în viaţa reală. Dar la un alt nivel – unul care sfidează raţionalul, un nivel mai fragil, a cărui esenţă s-ar rupe şi s-ar despica dacă i-aş da glas – nu eram surprinsă că a sunat. Toată viaţa m-am aşteptat ca într-o zi soarta să ne ajute ca, printr-un noroc, să ne găsim una pe cealaltă.

Am luat receptorul cu mine în curtea din spate şi m-am aşezat pe un scaun, lângă grădina cu legume, unde cultivasem gogoşarii şi dovlecii uriaşi pe care îi plantase Mama. Soarele mă bătea în ceafă în timp ce mi-am aprins o ţigară cu mâinile tremurând.

Ştiu cine eşti, am spus. Am ştiut toată viaţa.

La capătul celălalt al firului era linişte, aveam impresia că plângea tăcută, că se îndepărtase puţin de telefon ca să plângă fără a fi auzită.

Am vorbit aproape o oră. I-am spus că ştiu ce i se întâmplase şi cum îl făceam pe tata să-mi spună din nou povestea înainte de culcare. Pari zicea că habar n-avusese de propria poveste şi probabil că ar fi murit fără să o cunoască, dacă nu ar fi fost scrisoarea lăsată de unchiul ei vitreg, Nabi, în care acesta, înainte de a muri la Kabul, îi descrisese în detaliu evenimente din copilăria ei, printre alte lucruri. Scrisoarea fusese lăsată în grija cuiva pe nume Markos Varvaris, un medic chirurg ce lucra la Kabul, care o căutase apoi şi o găsise în Franţa. În timpul verii, Pari zburase la Kabul şi se întâlnise cu Markos Varvaris, care îi aranjase să meargă la Shadbagh.

Spre finalul conversaţiei, am simţit cum s-a străduit să se adune înainte să-mi spună: Ei bine, cred că sunt pregătită. Pot vorbi cu el acum?

Atunci a trebuit să-i spun.

Trag albumul mai aproape acum şi mă uit cu mare atenţie la fotografia pe care mi-o arată Pari. Văd o casă mare în spatele unor ziduri înalte de un alb strălucitor, cu sârmă ghimpată deasupra. Sau, mai degrabă, o încercare nereuşită a cuiva care a ridicat o casă imensă de trei etaje, roz, verde, galbenă, albă, cu frontoane şi turnuleţe, şi streşini ascuţite, şi mozaicuri, şi geamuri oglindă de zgârie-nori. Casa era un monument al kitsch-ului care nu a ieşit deloc aşa cum trebuia.

— Doamne, răsuflu eu.

— C’est affreux, non? spune Pari. E oribilă! Afganii numesc aceste construcţii Narco Palaces. Aceasta este casa unui cunoscut criminal de război.

— Deci asta e tot ce a mai rămas din Shadbagh?

— Din vechiul sat, da. Asta şi mulţi acri de pomi fructiferi, de – cum se cheamă? – des vergers.

— Livezi.

— Da.

Îşi trece degetele pe deasupra fotografiei.

— Mi-aş dori să ştiu unde a fost exact casa noastră cea veche, adică, faţă de acest Narco Palace. Aş fi fericită să ştiu locul exact.

Îmi povesteşte de noul Shadbagh – un oraş în adevăratul sens al cuvântului, cu şcoli, o clinică medicală, un cartier comercial, chiar şi un hotel mic – care a fost construit la vreo trei kilometri depărtare de vechiul sat. În oraş, l-a căutat, însoţită de un translator, pe fratele ei vitreg. Aflasem toate acestea în cursul acelei prime şi lungi conversaţii telefonice cu Pari: cum nimeni din oraş nu părea să-l cunoască pe Iqbal, până când Pari a dat peste un bătrân care îl cunoştea, un vechi prieten din copilărie a lui Iqbal, care îl văzuse pe acesta locuind cu familia pe un teren viran, lângă vechea moară de vânt. Iqbal îi spusese acestui vechi prieten că, în timpul în care a fost în Pakistan, primise bani de la fratele lui mai mare care locuia în California de Nord. L-am întrebat, a spus Pari la telefon, am întrebat, ţi-a spus Iqbal cum îl cheamă pe fratele lui? Iar bătrânul a spus: Da, Abdullah. Şi atunci, alors, după aceea, restul nu a mai fost aşa de greu. Să vă găsesc pe tine şi pe tatăl tău, vreau să spun.

L-am întrebat pe prietenul lui Iqbal unde era acesta acum, a continuat Pari. L-am întrebat ce s-a întâmplat cu el, iar bătrânul mi-a spus că nu ştie. Dar părea foarte nervos şi nu s-a uitat la mine când mi-a spus asta. Şi cred, Pari, mă tem că i s-a întâmplat ceva rău lui Iqbal.

Dă mai multe pagini şi îmi arată fotografii ale copiilor ei – Alain, Isabelle şi Thierry – şi altele cu nepoţii ei – la petreceri aniversare, pozând în costum de baie la marginea piscinei. Apartamentul ei de la Paris, pereţii de un albastru pastel şi jaluzelele albe trase complet, rafturile cu cărţi. Biroul răvăşit de la universitate, unde a predat matematică până boala a obligat-o să iasă la pensie.

Continui să dau paginile albumului în timp ce ea îmi spune cine se află în acele instantanee – vechea ei prietenă Collette, soţul lui Isabelle, Albert, soţul ei Eric, care a fost autor de piese de teatru şi care a murit în urma unui infarct în 1997. Mă opresc la o fotografie cu ei doi, atât de tineri, stând unul lângă altul pe nişte perne portocalii într-un fel de restaurant, ea într-o bluză albă, el într-un tricou, cu părul lung şi moale legat într-o coadă.

— Asta a fost noaptea în care ne-am întâlnit, spune Pari. A fost un aranjament.

— Avea o faţă drăguţă.

Pari dă din cap.

— Da. Când ne-am căsătorit, mă gândeam că o să petrecem mult timp împreună. Îmi spuneam că treizeci de ani, cel puţin, poate patruzeci. Cincizeci dacă suntem norocoşi. De ce nu?

Se uită fix la fotografie, pierdută pentru o clipă, apoi zâmbeşte uşor.

— Dar timpul e precum şarmul. Nu ai niciodată atât de mult precum crezi.

Dă albumul la o parte şi ia o gură de cafea.

— Şi tu? Nu ai fost căsătorită niciodată?

Ridic din umeri şi mai dau o pagină.

— Am fost „pe aproape”.

— „Pe aproape”?!

— Vreau să spun că aproape am făcut-o. Dar nu am ajuns niciodată la faza cu inelul.

Nu-i adevărat. A fost dureros şi confuz. Chiar şi acum, amintirea acelui moment e ca o durere blândă în pieptul meu.

Îşi lasă capul în jos.

— Îmi pare rău. Sunt foarte nepoliticoasă.

— Nu. E în regulă. A găsit o fată mai frumoasă şi mai puţin… împovărată, presupun. Apropo de frumuseţe, ea cine e?

Arăt spre o femeie care îmi atrage atenţia, cu părul negru şi lung, cu nişte ochi mari. În fotografie, ţine o ţigară ca şi cum ar fi obosită – cu cotul pe lângă corp, capul ridicat, nepăsătoare – dar privirea ei te pătrunde, este provocatoare.

— Ea e Maman. Mama mea, Nila Wahdati. Sau cel puţin am crezut că era mama mea. Înţelegi.

— E splendidă, spun eu.

— A fost. S-a sinucis. În 1974.

— Îmi pare rău.

— Non, non. E în ordine.

Şterge poza, absentă, cu partea laterală a degetului mare.

— Maman era elegantă şi talentată. Citea mult şi avea opinii pertinente, pe care le transmitea întotdeauna oamenilor. Dar avea şi o tristeţe foarte profundă. Toată viaţa mi-a cerut: Umple golurile astea dinăuntrul meu, Pari.

Dau din cap. Cred că înţeleg ceva din asta.

— Dar nu am putut. Şi, mai târziu, nici nu am mai vrut. Am făcut lucruri fără să-mi pese prea mult de consecinţe. Nesăbuite.

Stă lipită de scaun, cu umerii căzuţi, punându-şi mâinile albe şi subţiri în poală. Se gândeşte câteva clipe înainte să spună:

— J’aurais dû être plus gentille – ar fi trebuit să fiu mai drăguţă cu ea. Ăsta e un lucru pe care în mod sigur nicio persoană nu îl va regreta vreodată. Nu-ţi vei spune niciodată la bătrâneţe: A, îmi doresc să nu fi fost drăguţă cu acel om. Nu vei gândi niciodată aşa.

Timp de câteva clipe, pe faţa ei am văzut multă durere. E ca o şcolăriţă neajutorată.

— Nu ar fi fost atât de greu, spune ea obosită. Ar fi trebuit să fiu mai drăguţă şi mai atentă cu ea. Ar fi trebuit să semăn mai mult cu tine.

Oftează din greu şi închide albumul cu fotografii. După o pauză, spune veselă:

— Ah, bon! Acum vreau să-ţi cer ceva.

— Bineînţeles.

— Îmi arăţi câteva dintre picturile tale?

Ne zâmbim una alteia.

 

Pari rămâne o lună cu mine şi cu Baba. Dimineaţa luăm micul dejun împreună în bucătărie. Cafea neagră şi pâine prăjită pentru Pari, iaurt pentru mine şi ouă prăjite cu pâine pentru Baba, ceva ce a început să-i placă mult în ultimul an. Mi-am făcut griji că o să-i crească colesterolul, pentru că mănâncă atâtea ouă, şi l-am întrebat pe doctorul Bashiri când l-a consultat. Doctorul Bashiri s-a uitat la mine zâmbind cu buzele lipite şi mi-a răspuns: O, nu mi-aş face griji pentru asta! Iar răspunsul lui m-a liniştit – cel puţin până un pic mai târziu când, ajutându-l pe Baba să-şi pună centura de siguranţă, mi-a trecut prin cap că poate ceea ce voise doctorul Bashiri să spună era, de fapt, Nu mai contează toate astea acum.

După micul dejun, mă retrag în biroul meu – altfel cunoscut drept dormitorul meu – iar Pari îi ţine companie lui Baba în timp ce eu lucrez. La cererea ei, i-am notat pe o hârtie programul emisiunilor de divertisment la care îi place lui Baba să se uite, când trebuie să ia pastilele de dimineaţă, ce gustări îi plac şi când le cere. A fost ideea ei să notez totul.

Ai putea pur şi simplu să intri şi să întrebi, am spus.

Nu vreau să te deranjez, a spus ea. Şi vreau să ştiu. Vreau să-l cunosc.

Nu-i spun că asta nu se va întâmpla niciodată aşa cum ar vrea ea. Totuşi, îi împărtăşesc câteva trucuri. De exemplu, cum pot să-l calmez pe Baba, deşi nu întotdeauna, când începe să se agite – pentru motive pe care încă nu mi le pot explica – dându-i repede un catalog promoţional gratuit pentru cumpărături de acasă prin telefon sau un fluturaş cu mobilă de vânzare. Am un stoc constant din amândouă.

Dacă vrei să aţipească, mută pe vreme sau pe orice are legătură cu golful. Şi nu-l lăsa niciodată să se uite la show-uri de gătit.

De ce nu?

Îl agită dintr-un motiv anume.

După prânz, mergem toţi trei la plimbare. Una scurtă de dragul celor doi – Baba oboseşte repede, iar Pari are artroză. Baba se uită precaut, se clatină neliniştit pe trotuar între mine şi Pari, poartă o şapcă veche de vânzător de ziare, puloverul cardigan şi mocasini cu căptuşeală din lână. Lângă bloc este o şcoală gimnazială cu un teren de fotbal prost amenajat şi, după acesta, un loc mic de joacă unde îl duc adesea pe Baba. Aici găsim mereu una sau două mămici tinere cu bebeluşii în cărucioare, un copilaş căruia i se împleticesc picioarele în zona amenajată cu nisip, din când în când un cuplu de adolescenţi care chiulesc de la şcoală, dându-se leneşi în leagăn şi fumând. Rar se uită la Baba – adolescenţii – şi atunci numai cu o indiferenţă rece, sau chiar cu un dispreţ subtil, ca şi cum tatăl meu ar fi putut face mai mult decât să accepte bătrâneţea şi degradarea.

Într-o zi, fac o pauză de la munca mea şi mă duc la bucătărie să-mi reîmprospătez cafeaua: îi găsesc uitându-se împreună la un film. Baba în fotoliu, cu mocasinii ieşindu-i de sub şal, cu capul aplecat înainte, cu gura uşor întredeschisă, cu sprâncenele strânse laolaltă într-o expresie de concentrare sau confuzie. Iar Pari stă lângă el, cu mâinile în poală, cu gleznele încrucişate.

— Cine e asta? întreabă Baba.

— E Latika.

— Cine?

— Latika, fetiţa din mahala. Cea care nu a putut sări în tren.

— Nu pare mică.

— Da, dar au trecut mulţi ani, spune Pari. E mai mare acum, vezi.

Weekendul trecut, la locul de joacă, stăteam pe o bancă din parc, toţi trei, iar Pari a spus, Abdullah, îţi aminteşti că atunci când erai mic aveai o surioară?

Abia a terminat de spus propoziţia că Baba a început să plângă. Pari i-a strâns capul la pieptul ei, repetând încontinuu: Îmi pare rău! Îmi pare atât de rău! panicată, ştergându-i obrajii cu mâinile ei, dar Baba continua să suspine atât de violent încât s-a şi înecat.

— Şi ăsta ştii cine e, Abdullah?

Baba mormăie ceva.

— El e Jamal. Băiatul din emisiunea de divertisment.

— Ba nu e el, spune Baba aspru.

— Nu crezi?

— Serveşte nişte ceai!

— Da, dar asta a fost – cum se spune? – a fost din trecut. Dinainte. A fost o…

Amintire, rostesc eu.

— Emisiunea de divertisment e acum, Abdullah. Şi când a servit ceai, asta a fost înainte.

Baba clipeşte absent. Pe ecran, Jamal şi Salim stau pe o clădire înaltă din Mumbai, cu picioarele atârnându-le.

Pari se uită la Baba ca şi cum ar aştepta momentul în care ceva îl va face să deschidă ochii şi să înţeleagă ce se întâmplă.

— Dă-mi voie să te întreb ceva, Abdullah, spune ea. Dacă într-o zi ai câştiga un milion de dolari, ce ai face cu ei?

Baba se întinde, se mişcă în fotoliu, apoi se întinde din nou.

— Ştiu ce aş face eu, spune Pari.

Baba se uita absent la ea.

— Dacă aş câştiga un milion de dolari, aş cumpăra o casă pe strada asta. Aşa putem fi vecini, tu şi eu, şi voi veni în fiecare zi aici să ne uităm împreună la televizor.

Baba râde forţat.

Dar câteva minute mai târziu, când sunt din nou în camera mea, cu căştile pe urechi şi scriind la calculator, aud un zgomot puternic, de ceva spart, şi pe Baba strigând ceva în farsi. Îmi scot repede căştile şi alerg într-un suflet în bucătărie. O văd pe Pari cu spatele la peretele unde se află cuptorul cu microunde, cu mâinile împreunate sub bărbie, în chip de apărare, iar Baba, cu o privire sălbatică, înghiontind-o cu bastonul în umăr. Cioburi dintr-un pahar spart lucesc la picioarele lor.

— Dă-o afară de aici! ţipă Baba când mă vede. Vreau să plece femeia asta din casa mea!

— Baba!

Pari e foarte palidă la faţă. Din ochi îi curg şiroaie de lacrimi.

— Lasă jos bastonul, Baba, pentru numele Domnului! Şi stai pe loc, nu te mişca. O să te tai la picioare.

Reuşesc să-i iau bastonul din mână, dar nu înainte să se lupte pentru el.

— Vreau să plece femeia asta! E o hoaţă!

— Ce spune? rosteşte Pari nefericită.

— Mi-a furat pastilele!

— Sunt ale ei, Baba, îl asigur eu.

Îl iau cu mâna după umeri şi îl conduc afară din bucătărie. Tremură sub palma mea. Când trecem pe lângă Pari, aproape că se repede din nou la ea şi trebuie să-l ţin.

— În ordine, ajunge, Baba. Şi astea sunt pastilele ei, nu ale tale. Le ia pentru mâinile ei.

În drum spre fotoliu apuc un catalog promoţional de pe măsuţa de cafea.

— Nu am încredere în femeia aia, continuă Baba, prăbuşindu-se în fotoliu. Tu nu ştii. Dar eu da. Ştiu să recunosc un hoţ când văd unul!

Gâfâie în timp ce îmi ia catalogul din mână şi începe violent să dea paginile. Apoi îl trânteşte în poală şi se uită la mine, cu sprâncenele ridicate.

— Şi mai e şi o mincinoasă nenorocită. Ştii ce mi-a zis, femeia asta? Ştii ce a zis? Că e sora mea! Sora mea! Să vezi când o auzi Sultana de asta.

— Bine, Baba. O să-i spunem împreună.

— Femeie nebună!

— O să-i spunem Mamei, apoi o vom da toţi trei afară, pe femeia nebună, râzându-i în nas. Acum, treci peste şi relaxează-te, Baba. Totul e în ordine. Aşa.

Dau pe meteo şi mă aşez lângă el, îl mângâi pe umăr până când nu mai tremură şi respiră mai bine. În mai puţin de cinci minute a şi aţipit.

În bucătărie, Pari stă pe jos, cu spatele la spălătorul de vase. Arată distrusă. Se şterge la ochi cu un şerveţel de hârtie.

— Îmi pare foarte rău, spune ea. Nu a fost prudent din partea mea.

— Stai liniştită, spun eu, întinzându-mă să iau făraşul şi peria de sub chiuvetă.

Găsesc pastile mici, roz cu portocaliu, împrăştiate pe podea printre cioburi. Le adun una câte una şi strâng cioburile de pe linoleum.

— Je suis une imbécile. Voiam atât de mult să-i spun. M-am gândit că poate dacă îi spun adevărul… Nu ştiu ce a fost în capul meu.

Arunc cioburile în găleata de gunoi. Îngenunchez, îi aranjez lui Pari gulerul de la cămaşă şi mă uit la umărul de care a împins-o Baba.

— O să se învineţească. Şi ştiu ce spun.

Mă aşez lângă ea pe podea.

Îşi deschide palma şi îi pun pastilele în ea.

— Face des aşa?

— Are zilele lui proaste.

— Poate ar trebui să cauţi ajutor de specialitate, ce zici?

Oftez, dând din cap. M-am gândit mult în ultimul timp la dimineaţa în care inevitabil mă voi trezi într-o casă goală, în timp ce Baba stă ghemuit într-un pat străin, uitându-se la o tavă cu micul dejun adus de un străin. Baba căzut în spatele unei mese în vreo cameră de activităţi, aţipind.

— Ştiu, spun eu, dar nu încă. Vreau să am grijă de el cât pot de mult.

Pari îmi zâmbeşte şi îşi suflă nasul.

— Te înţeleg.

Nu sunt sigură că mă înţelege. Nu-i spun celălalt motiv. Abia dacă îl pot admite eu însămi. Şi anume, cât de frică îmi e să fiu singură, în ciuda dorinţei mele continue de a fi liberă. Frică de ceea ce mi se va întâmpla, de ceea ce voi face eu cu mine, când Baba nu va mai fi. Toată viaţa am trăit ca un peşte de acvariu în siguranţa unui bazin de sticlă, în spatele unui perete pe cât de transparent, pe atât de impenetrabil. Am fost liberă să observ lumea strălucind de cealaltă parte, să mă imaginez în ea, dacă îmi doream. Dar am fost mereu limitată, îngrădită de hotarele dure şi inflexibile ale existenţei pe care Baba le-a construit pentru mine, mai întâi cu bună ştiinţă, când eram mică, şi, acum, că se stinge pe zi ce trece, într-un mod cât se poate de nevinovat. Cred că am crescut fiind obişnuită cu sticla şi sunt îngrozită la gândul că atunci când se va sparge, când voi fi singură, mă voi revărsa în necunoscutul deschis şi larg şi voi cădea neajutorată, pierdută, neavând aer şi neputând să respir.

Adevărul pe care îl admit rar este că am avut mereu nevoie să simt greutatea lui Baba în spatele meu.

De ce am renunţat totuşi atât de uşor la visele mele legate de şcoala de artă, abia opunând rezistenţă atunci când Baba mi-a cerut să nu merg la Baltimore? De ce l-am părăsit totuşi pe Neal, bărbatul cu care eram logodită cu câţiva ani în urmă? Avea o companie mică de instalare a panourilor solare. Avea o faţă pătrată, cu linii pe frunte, care mi-a plăcut din momentul în care l-am întâlnit la Abe’s Kabob House, când l-am întrebat ce doreşte să comande şi el şi-a ridicat privirea spre mine din meniu şi mi-a zâmbit cu subînţeles. Era răbdător, prietenos şi calm. Nu-i adevărat ce i-am spus lui Pari despre el. Neal nu m-a părăsit pentru o fată mai frumoasă. Eu l-am sabotat în multe privinţe. Chiar şi când a promis că se converteşte la islamism, că ia lecţii de farsi, eu i-am găsit alte defecte şi am căutat alte scuze ca să nu-l accept. În cele din urmă, m-am panicat şi m-am întors la toate cotloanele, şi fisurile, şi crăpăturile familiare ale vieţii mele de acasă.

Lângă mine, Pari vrea să se ridice. O văd cum îşi îndreaptă cutele rochiei şi sunt iarăşi şocată de miracolul acesta, că ea e aici, la câţiva centimetri de mine.

— Vreau să-ţi arăt ceva, îi spun.

Mă ridic şi mă duc în camera mea. Unul dintre lucrurile ciudate care se întâmplă când nu pleci niciodată de acasă e că nimeni nu-ţi goleşte vechea cameră şi nu-ţi duce jucăriile în garaj, nimeni nu-ţi aruncă hainele care nu-ţi mai vin. Ştiu că pentru o femeie care are aproape treizeci de ani am prea multe relicve ale copilăriei în jurul meu, majoritatea dintre ele înghesuite într-o ladă mare la piciorul patului, ladă căreia îi ridic acum capacul. Înăuntru se află păpuşi vechi, poneiul roz care avea o coamă pe care o puteam peria, cărţile ilustrate, toate felicitările de aniversări şi de ziua îndrăgostiţilor pe care le-am făcut părinţilor în şcoala elementară cu boabe de fasole, şi confetti, şi steluţe sclipitoare. Ultima dată când am vorbit, eu şi Neal, când am rupt totul, mi-a spus: Nu pot să te aştept, Pari. Nu o să stau să aştept până o să te maturizezi.

Pun la loc capacul şi mă întorc în sufragerie, unde Pari s-a aşezat pe canapea vizavi de Baba. Mă aşez lângă ea.

— Uite, spun, dându-i un teanc de cărţi poştale.

Se întinde după ochelarii de citit de pe măsuţa de alături şi scoate elasticul de cauciuc care leagă vederile. Se uită la prima şi se încruntă. E o fotografie din Las Vegas, cu Caesars Palace noaptea, numai lumini, plin de strălucire. O întoarce şi citeşte mesajul cu voce tare.

21 iulie 1992

Dragă Pari,

 

Nu o să-ţi vină să crezi cât de cald se face în locul ăsta. Baba s-a ales azi cu o băşică atunci când a pus palma pe capota maşinii închiriate! Mama a trebuit să-i pună pastă de dinţi pe ea. În Caesars Palace au soldaţi romani cu săbii, coifuri şi cape roşii. Baba s-a tot chinuit să o convingă pe Mama să facă o poză cu ei, dar nu a vrut. Însă eu am făcut! O să-ţi arăt când ajung acasă. Cam atât până acum. Mi-e dor de tine. Mi-aş dori să fii aici.

Pari

 

P.S. Mănânc cea mai gustoasă îngheţată sundae{46} în timp ce îţi scriu.

Trece la următoarea vedere. Castelul Hearst. Citeşte acum pentru ea. A avut propria grădină zoologică! Cum sună asta? Canguri, zebre, antilope, cămile bactriene – sunt cele cu două cocoaşe. Una de la Disneyland, Mickey în pălăria magicianului, ţinând o baghetă. Mama a ţipat când tipul spânzurat a căzut din tavan. Dacă o auzeai! La Jolla Cove. Big Sur. 17 Mile Drive. Muir Woods. Lacul Tahoe. Mi-e dor de tine. Sigur ţi-ar fi plăcut. Mi-aş dori să fii aici.

Mi-aş dori să fii aici.

Mi-aş dori să fii aici.

Pari îşi dă jos ochelarii.

— Ţi-ai scris vederi ţie?

Clatin din cap.

— Ţie.

Râd.

— E jenant.

Pari pune vederile pe măsuţa de cafea şi se dă mai aproape de mine.

— Spune-mi.

Mă uit la mâinile mele şi îmi învârt ceasul pe încheietură.

— Obişnuiam să mă prefac că suntem surori gemene, noi două. Nimeni nu putea să te vadă în afară de mine. Îţi spuneam totul. Toate secretele mele. Erai reală pentru mine, întotdeauna atât de aproape. Mă simţeam mai puţin singură datorită ţie. Ca şi cum am fi fost sosii{47}. Cunoşti cuvântul?

Îmi zâmbeşte.

— Da.

— Obişnuiam să-mi imaginez că suntem două frunze, suflate departe de vânt şi totuşi unite prin rădăcinile adânc încurcate ale copacului din care căzuserăm amândouă.

— Pentru mine era exact invers, spune Pari. Îmi spui că simţeai o prezenţă, dar eu simţeam doar o absenţă. O durere vagă, fără motiv. Eram ca un pacient care nu-i poate explica doctorului unde îl doare, ci doar că-l doare.

Îşi pune mâna pe a mea şi niciuna dintre noi nu mai spune nimic timp de un minut.

Din fotoliu, Baba oftează şi se întoarce.

— Chiar îmi pare rău, spun eu.

— De ce îţi pare rău?

— Că v-aţi găsit prea târziu.

— Dar ne-am găsit, nu? spune ea, cu emoţie în voce. Şi el e cel care e acum. E în ordine. Mă simt fericită. Am găsit o parte din mine care era pierdută.

Îmi strânge mâna.

— Şi te-am găsit pe tine, Pari.

Cuvintele ei îmi răscolesc copilăria. Îmi amintesc cum, atunci când mă simţeam singură, îi şopteam numele – numele nostru şi-mi ţineam respiraţia, aşteptând un ecou, fiind sigură că va veni într-o zi. Auzind-o rostindu-mi numele acum, în bucătăria asta, e ca şi cum toţi anii care ne-au despărţit se adună în acest moment unul peste altul, timpul restrângându-se la nimic altceva decât la lăţimea unei fotografii, a unei vederi, făcând ca relicva cea mai luminoasă a copilăriei mele să stea lângă mine, să mă ţină de mână şi să-mi rostească numele. Numele nostru. Simt că se schimbă ceva, că totul devine limpede acum. O rană deschisă, care acum începe să se vindece. Şi simt o strângere uşoară în piept, sunetul înăbuşit al unei alte inimi care începe să bată din nou lângă mine.

În fotoliu, Baba se sprijină în coate. Se freacă la ochi şi se uită la noi.

— Ce puneţi voi la cale, fetelor?

Se forţează să râdă.

 

Alte versuri pentru copii. Acestea sunt despre Podul din Avignon.

Pari fredonează melodia pentru mine, apoi recită versurile:

Sur le pont d’Avignon

L’on y danse, l’on y danse

Sur le pont d’Avignon

L’on y danse tous en rond.

— M-a învăţat Maman când eram mică, spune ea, strângându-şi nodul de la eşarfa la o adiere uşoară de vânt rece.

E o zi răcoroasă, dar cerul e albastru şi soarele puternic. Razele lui se izbesc din plin de apele Ronului de un gri metalic şi se sparg la suprafaţa lor în cioburi de lumină.

— Orice copil francez ştie cântecul ăsta.

Stăm pe o bancă din lemn, cu faţa la apă. În timp ce-mi traduce cuvintele, mă minunez de oraşul de peste râu. Descoperind de curând propria poveste, sunt impresionată să mă aflu într-un loc atât de plin de semnificaţii şi de bine conservat. E un miracol. Totul în acest oraş este un miracol. Mă minunez de limpezimea apei, de vântul care se năpusteşte asupra râului, făcând apa să se lovească de malurile stâncoase, de cât de plină şi de bogată e lumina şi cum pare că străluceşte din fiecare direcţie. De pe banca din parc, văd meterezele medievale care împrejmuiesc centrul vechi al oraşului şi încrengătura de străzi înguste şi întortocheate, dar şi turnul vestic al Catedralei din Avignon, cu statuia aurită a Fecioarei Maria strălucind în vârful lui.

Pari îmi spune povestea podului – tânărul păstor care, în secolul al doisprezecelea, a povestit că îngerii i-ar fi cerut să construiască un pod peste râu şi care a încercat să arate că aşa este, ridicând o rocă masivă şi aruncând-o în apă. Îmi spune despre barcagiii de pe Ron care au ridicat podul ca să-l cinstească pe patronul lor protector, Sfântul Nicolae. Şi totul despre potopurile ce au avut loc de-a lungul secolelor şi care au distrus bolţile podului, iar apoi s-au prăbuşit. Îmi spune aceste cuvinte cu aceeaşi energie, emoţie şi rapiditate, cu care mi-a vorbit înainte, când m-a condus prin Palatul Gotic al Papilor. Ridicând căştile în care îl asculta pe ghid ca să îmi arate o frescă, îmi atinge cotul ca să-mi atragă atenţia asupra unei sculpturi interesante, asupra unui vitraliu sau a unor arcade care se intersectau deasupra.

În faţa Palatului Papal a vorbit aproape încontinuu, rostind numele tuturor sfinţilor, papilor şi cardinalilor în timp ce treceam prin piaţa catedralei, printre stoluri de porumbei, grupuri de turişti, comercianţi africani în tunici deschise la culoare, care vindeau brăţări şi ceasuri neoriginale, pe lângă tânărul muzicant cu ochelari stând pe o ladă de mere şi interpretând „Bohemian Rhapsody” la chitara lui acustică. Nu-mi amintesc să fi fost atât de vorbăreaţă în vizita din Statele Unite şi mi se pare că ar fi o încercare de amânare din partea ei. Este ca şi cum ne-am învârti în jurul lucrului pe care vrea de fapt să-l facă – ceea ce vom şi face – iar toate aceste cuvinte sunt ca un pod.

— Dar vei vedea curând un pod adevărat, spunea ea. Când vine toată lumea. Vom merge împreună la Pont du Gard. Îl ştii? Nu? Oh là là! C’est vraiment merveilleux. A fost construit de romani în secolul întâi ca să transporte apă de la Eure la Nîmes. Cincizeci de kilometri! E o capodoperă a ingineriei, Pari.

Am stat patru zile în Franţa, dintre care două în Avignon. Eu şi Pari am luat TGV-ul din Parisul acoperit de nori, răcoros şi am ajuns aici, unde cerul e limpede, vântul e cald, iar greierii cântă în cor din fiecare copac. La gară, a urmat o agitaţie nebună, în care a trebuit să-mi iau bagajul şi aproape că nu am reuşit, sărind din tren chiar în momentul în care uşile s-au închis cu zgomot în urma mea. Îmi propun acum să reţin acest lucru ca să-i spun lui Baba cum aş fi ajuns la Marsilia dacă întârziam cu trei secunde.

Ce face? a întrebat Pari în timp ce ne aflam în taxiul care ne ducea de la Charles de Gaulle la apartamentul ei.

Merge înainte, am spus eu.

Baba stă acum într-un sanatoriu privat. Când am mers prima dată să văd ce facilităţi are, când directoarea, Penny – o femeie înaltă, plăpândă, cu părul creţ, de culoarea căpşunilor – mi-a arătat locul, m-am gândit că nu e chiar aşa de rău.

Apoi am spus-o tare. Nu e chiar aşa de rău.

Locul era curat, cu ferestre care dădeau într-o grădină unde, spunea Penny, dădeau o petrecere cu ceai în fiecare miercuri la patru şi jumătate. Holul de la intrare mirosea uşor a scorţişoară şi a pin. Angajaţii – pe majoritatea am ajuns să-i cunosc acum după prenume – păreau amabili, răbdători, competenţi. Îmi imaginasem femei în vârstă, cu feţe căzute şi cu fire de păr pe barbă, salivând, bârfitoare, lipite de ecranul televizorului. Dar majoritatea locatarilor pe care i-am văzut acolo nu erau aşa de bătrâni. Mulţi dintre ei nici măcar nu erau în scaun cu rotile.

Cred că mă aşteptam la mai rău, am spus.

Da? a făcut Penny, râzând mulţumită, într-un stil profesional.

V-am jignit. Îmi cer scuze.

Deloc. Suntem pe de-a-ntregul conştienţi de imaginea pe care majoritatea oamenilor o au despre un astfel de loc. Bineînţeles, a adăugat ea peste umăr cu o notă sobră de precauţie, aceasta este zona cu facilităţi de asistenţă socială. Judecând după ce mi-aţi povestit despre tatăl dumneavoastră, nu sunt sigură că s-ar adapta bine aici. Bănuiesc că Memory Care Unit ar fi mai potrivită pentru el. Am ajuns.

A folosit un card la intrare. Corpul de clădire încuiat nu mirosea nici a scorţişoară, nici a pin. Mi s-a întors stomacul pe dos şi primul instinct a fost să mă întorc şi să ies. Penny m-a luat cu mâna de braţ şi m-a strâns. Se uita la mine cu multă tandreţe. M-am chinuit să fac turul până la capăt, fiind cuprinsă de un sentiment uriaş de vinovăţie.

În dimineaţa dinaintea plecării mele în Europa, am fost să-l văd pe Baba. Am trecut prin holul din zona de asistenţă socială şi i-am făcut cu mâna lui Carmen, care este din Guatemala şi răspunde la telefoane. Am trecut pe lângă sala comună, unde o cameră plină de bătrâni asculta un cvartet de coarde al elevilor de la liceu în ţinută de gală; pe lângă camera multifuncţională unde se aflau calculatoare, rafturi cu cărţi şi seturi de domino, pe lângă avizier unde erau prinse o mulţime de sfaturi şi anunţuri – Ştiai că soia poate reduce colesterolul rău? Nu uita de Puzzle şi de Ora de Reflecţie marţea asta la 11!

Am intrat în clădirea încuiată. Nu se dau petreceri cu ceai de partea asta a uşii, nu se joacă bingo. Nimeni de aici nu-şi începe dimineaţa cu tai chi. Am mers în camera lui Baba, dar nu era acolo. Patul fusese făcut, televizorul era închis, iar pe măsuţa de lângă pat era un pahar pe jumătate plin cu apă. Eram puţin uşurată. Îmi displăcea să-l găsesc pe Baba în patul de spital, stând pe o parte, cu mâna sub pernă, uitându-se absent la mine cu ochii duşi în fundul capului.

L-am găsit pe Baba în camera de recreere, adâncit într-un scaun cu rotile, lângă fereastra care dă spre grădină. Purta pijamale din flanel şi o şapcă nouă de vânzător de ziare. Avea în poală ceea ce Penny numea şorţ de activităţi. Are şireturi pe care le poate împleti şi nasturi pe care îi place să-i deschidă şi să-i închidă. Penny spune că îi ţine degetele în formă.

L-am sărutat pe obraz şi mi-am tras un scaun lângă el. Cineva îl bărbierise, îi umezise şi îi pieptănase părul. Faţa îi mirosea a săpun.

Deci mâine e ziua cea mare, am spus. O să iau avionul spre Franţa ca să o vizitez pe Pari. Îţi aminteşti că ţi-am vorbit de asta?

Baba a clipit. Chiar şi înaintea accidentului vascular, începuse să fie mai retras, să cadă în tăceri lungi, părând neconsolat. De la atac încoace, faţa lui a devenit o mască, gura îi îngheaţă mereu într-un zâmbet politicos, strâmb, care nu ajunge niciodată la ochii lui. Nu a rostit niciun cuvânt de atunci. Uneori, buzele lui se despart şi scoate un sunet răguşit, expirând – Aaaa! cu o ridicare a vocii la final care e suficientă ca să-l facă să pară surprins, ca şi cum ce am spus a declanşat o revelaţie minoră în el.

Ne întâlnim la Paris şi apoi vom lua trenul spre Avignon. E un oraş aproape de sudul Franţei. Acolo au locuit papii în secolul al paisprezecelea. Aşa că o să vizităm oraşul. Dar partea cea mai frumoasă este că Pari le-a spus tuturor copiilor ei despre vizita mea şi o să ni se alăture şi ei.

Baba a continuat să zâmbească, aşa cum a făcut când, cu o săptămână în urmă, Hector a trecut pe la el, aşa cum a făcut când i-am arătat formularul de candidatură la Colegiul de Arte şi Ştiinţe Umaniste din Statul San Francisco.

Nepoata ta, Isabelle, şi soţul ei, Albert, au o casă de vacanţă în Provence, lângă un oraş numit Les Baux. L-am căutat pe net, Baba. Arată uimitor de frumos. E construit pe vârfuri de calcar în Munţii Alpilles. Se pot vizita ruinele unui vechi castel medieval şi, de acolo, de sus, se pot vedea câmpiile şi livezile. O să fac o groază de fotografii şi o să ţi le arăt când mă întorc.

În apropiere, o bătrână în halat de baie se complăcea în a muta nişte piese de puzzle. La masa de lângă ea, altă femeie cu părul alb şi pufos încerca să aranjeze furculiţele, lingurile şi cuţitele de unt într-un sertar cu tacâmuri din argint. Pe ecranul mare al televizorului din colţ, Ricky şi Lucy se ceartă, având mâinile legate cu aceeaşi pereche de cătuşe.

Baba a spus: Aaaa!

Alain, nepotul tău, şi soţia lui, Ana, vin din Spania cu toţi cei cinci copii. Nu ştiu numele tuturor, dar sunt sigură că le voi învăţa. Şi apoi – iar asta e partea care o face pe Pari foarte fericităcelălalt nepot al tău – cel mai tânăr, Thierry – vine şi el. Nu l-a mai văzut de ani de zile. Nu au mai vorbit. Dar îşi ia liber de la slujba lui din Africa şi vine şi el cu avionul. Aşa că va fi o mare reuniune de familie.

L-am sărutat din nou pe obraz când m-am ridicat să plec. Am zăbovit cu faţa lipită de a lui, amintindu-mi cum obişnuia să mă ia de la grădiniţă şi să ne ducem la Denny’s ca să o luăm pe Mama de la muncă. Stăteam într-un separeu, aşteptând-o pe Mama să semneze de plecare, mâneam lingura de îngheţată pe care managerul mi-o dădea întotdeauna şi îi arătam lui Baba desenele pe care le făcusem în acea zi. Cu câtă răbdare se uita la fiecare, încruntat, studiindu-le atent, dând din cap.

Baba a zâmbit aşa cum făcea de obicei.

A! Aproape că uitasem.

M-am aplecat şi am făcut ritualul nostru obişnuit de la revedere, plimbându-mi vârfurile degetelor de la obraji la fruntea plină de riduri, la tâmple, prin părul cărunt, subţiat şi pe cojile de pe scalpul lui aspru din spatele urechilor, culegând toate visele rele din capul lui. Deschideam sacul invizibil, aruncam visele în el şi strângeam bine şnurul.

Aşa.

Baba a scos un sunet gutural.

Vise plăcute, Baba. Ne vedem peste două săptămâni.

Mi-a venit în minte faptul că nu am mai fost niciodată despărţiţi atât de mult timp.

Plecând de acolo, aveam sentimentul că Baba mă priveşte. Dar când m-am întors să mă uit dacă era aşa, capul lui era aplecat şi se juca cu un nasture de pe şorţul de activităţi.

Pari îmi vorbeşte acum de casa lui Isabelle şi a lui Albert. Mi-a arătat-o în fotografii. E o fermă provensală restaurată, frumoasă, aşezată pe dealurile Luberon, cu pomi fructiferi şi un arbore lângă uşa de la intrare, cu ţiglă din teracotă şi grinzi aparente în interior.

— Nu se vede în fotografia pe care ţi-am arătat-o, dar de acolo ai o privelişte fantastică asupra Munţilor Vaucluse.

— O să încăpem toţi? Suntem mulţi pentru o fermă.

— Plus on est de fous, plus on rit, spune ea. Cum e în engleză? Cu cât vom fi mai mulţi, cu atât ne vom distra mai frumos?

— Mai bine.

— Ah voilà. C’est ça.

— Şi copiii? Unde sunt…

— Pari?

Mă uit la ea.

— Da?

Îşi eliberează pieptul cu o răsuflare adâncă.

— Poţi să mi-o dai acum.

Dau din cap. Caut în geanta de mână pe care o am la picioare.

Bănuiesc că trebuia să o fi găsit cu luni înainte când l-am mutat pe Baba la sanatoriul privat. Dar când împachetam pentru Baba, m-am întins după valiza din vârf, a treia pe dulapul din hol, şi am reuşit să pun toate hainele lui în ea. Apoi, m-am încumetat în sfârşit să fac curăţenie în dormitorul părinţilor. Am dat jos tapetul, am revopsit pereţii. Am scăpat de patul lor dublu, de dulapul mamei cu oglindă ovală, am scos din dulapuri costumele tatălui şi bluzele şi rochiile mamei învelite în folii. Am făcut un teanc în garaj pentru un drum sau două la Goodwill. Mi-am mutat masa de scris în dormitorul lor pe care îl folosesc acum pe post de birou şi cameră de studiu când vor începe orele la toamnă. Am golit şi lada de la piciorul patului meu. Într-o pungă de gunoi am aruncat toate jucăriile mele vechi, rochiile din copilărie, toate sandalele şi pantofii de tenis pe care îi purtasem. Nu mai suportam să mă uit la felicitările de sărbători şi de ziua mamei pe care le făcusem părinţilor mei. Nu mai puteam dormi noaptea ştiindu-le la picioarele mele. Era prea dureros.

Când am golit dulapul din hol şi am luat şi celelalte două valize care mai rămăseseră ca să le depozitez în garaj, am simţit ceva greu într-una din ele. I-am deschis fermoarul şi înăuntrul ei am găsit un pachet, învelit în hârtie groasă maro, dar şi un plic prins cu o panglică. Pe plic erau scrise, în engleză, cuvintele Pentru sora mea, Pari. Am recunoscut imediat scrisul lui Baba din zilele în care lucram la Abe’s Kabob House, când luam comenzile pe care el le înregistra apoi pe casa de marcat.

Îi înmânez acum pachetul lui Pari, nedesfăcut.

Se uită la el. Îl ţine la ea în poală şi îşi trece mâinile peste cuvintele mâzgălite pe plic. De partea cealaltă a râului se aud clopotele bisericii. Pe o stâncă ce iese din apă, lângă mal, o pasăre ciuguleşte din măruntaiele unui peşte mort.

Pari se caută prin geantă, scotocind printre lucruri.

— J’ai oublié mes lunettes, spune ea. Mi-am uitat ochelarii de citit.

— Vrei să-ţi citesc eu?

Încearcă să desprindă plicul de pachet, dar azi nu e o zi prea bună pentru mâinile ei şi, după ce se chinuieşte puţin, sfârşeşte prin a-mi înmâna mie pachetul. Dezleg plicul şi îl deschid. Desfac biletul dinăuntru.

— E în farsi.

— Dar poţi să citeşti, nu? întreabă Pari, cu sprâncenele ridicate a îngrijorare. Poţi să traduci?

— Da, spun eu, schiţând un zâmbet uşor, fiind recunoscătoare – chiar dacă târziu – pentru toate după-amiezile de marţi când Baba mă ducea la Campbell pentru orele de farsi.

Mă gândesc la el acum, necăjit şi pierdut, clătinându-se pe picioare prin deşert, iar pe poteca din spatele lui se află toate acele bucăţi mărunte şi strălucitoare pe care viaţa le-a luat de la el.

Ţin biletul strâns în mâini să nu mi-l ia vântul care a început să sufle. Îi citesc lui Pari cele trei propoziţii mâzgălite.

Mi se spune că trebuie să trec prin ape în care mă voi îneca în curând. Înainte să intru în ele, las asta pe mal pentru tine. Mă rog să o găseşti, surioară, ca să ştii ce a fost în inima mea în timp ce m-am dus la fund.

E şi o dată. August 2007.

— August 2007, spun eu. Atunci a fost prima dată diagnosticat.

Cu trei ani înainte să aud de Pari.

Pari dă din cap, ştergându-se la ochi cu podul palmei. Un cuplu tânăr trece pe o bicicletă tandem, fata în faţă: blondă, slăbuţă, îmbujorată la faţă, iar băiatul în spate, cu o piele de culoarea cafelei. Pe iarbă, la câţiva paşi mai departe, stă o adolescentă într-o fustă neagră de piele, mini, vorbind la telefon, ţinând în lesă un terrier mic de culoarea cărbunelui.

Pari îmi dă pachetul. Îl deschid pentru ea. Înăuntru se află o cutie metalică de ceai, veche, având pe capac imaginea ştearsă a unui indian cu barbă, îmbrăcat într-o tunică roşie lungă. Ţine în mână o ceaşcă de ceai aburindă, ca un dar. Aburul care ieşea din ceaşca de ceai s-a şters, iar tunica roşie este aproape roz. Deschid încuietoarea şi ridic capacul. E plină de pene de toate culorile şi de toate formele. Pene scurte de un verde intens; lungi, cu cotorul de culoarea ghimbirului; o pană de culoarea piersicii, probabil de la o raţă sălbatică, cu puţine urme de mov deschis; pene maro cu pete negre de-a lungul ramificaţiilor; o pană verde de păun cu un ochi mare la vârf.

Mă întorc spre Pari.

— Ştii ce înseamnă astea?

Cu bărbia tremurându-i, Pari clatină uşor din cap. Ia cutia şi se uită înăuntrul ei.

— Nu, spune ea. Numai că atunci când ne-am pierdut unul pe celălalt, eu şi Abdullah, pe el l-a durut mai tare decât pe mine. Eu am fost cea norocoasă, fiind protejată de vârsta fragedă. Je pouvais oublier. Încă îmi permiteam luxul să uit. Dar el nu.

Ridică o pană, o trece peste încheietura mâinii, uitându-se la ea ca şi cum ar spera să prindă viaţă şi să zboare.

— Nu ştiu ce înseamnă această pană şi care este povestea ei, dar cred că e un semn să se gândea la mine. În toţi aceşti ani. Nu m-a uitat deloc.

Îmi pun braţul pe umărul ei în timp ce plânge încet. Mă uit la copacii scăldaţi în lumina soarelui, la râul care curge pe lângă noi şi sub pod – Pont Saint-Bénezet – podul despre care e cântecul pentru copii. E o jumătate de pod, într-adevăr, pentru că au mai rămas doar patru din bolţile originale. Se termină la jumătatea râului. Ca şi cum s-a întins, încercând să se unească cu cealaltă parte, şi a rămas aşa.

În acea noapte, la hotel, stau trează în pat şi mă uit la norii care se înghesuie peste luna mare, umflată, atârnată la fereastra noastră. Mai jos, se aud tocuri pe pietrele caldarâmului. Râsete şi discuţii. Zgomot produs de mopede. De la restaurantul de peste stradă, zgomotul paharelor pe tăvi. Muzica unui pian trece prin fereastră şi ajunge la urechile mele.

Mă întorc şi o privesc pe Pari în timp ce doarme liniştită lângă mine. Faţa ei e palidă în lumina din cameră. Îl recunosc în chipul ei pe Baba – Baba tânăr, plin de speranţă, fericit, cum era de obicei – şi ştiu că îl voi regăsi mereu doar uitându-mă la Pari. E carne din carnea mea şi sânge din sângele meu. Iar în curând, îi voi întâlni copiii şi pe copiii copiilor ei, prin care curge sângele meu. Nu sunt singură. O fericire bruscă mă cuprinde pe neaşteptate. O simt scurgându-se încet în mine, iar ochii mei se umezesc de recunoştinţă şi speranţă.

În timp ce o privesc pe Pari dormind, mă gândesc la jocul de dinainte de culcare pe care eu şi Baba obişnuiam să-l jucăm. Cum îndepărtam visele rele şi cum ne dăruiam unele frumoase. Îmi amintesc visul pe care obişnuiam să i-l dau. Atentă să nu o trezesc pe Pari, mă întind şi îmi aşez încet palma pe fruntea ei. Închid ochii.

Este o după-amiază însorită. Sunt copii din nou, frate şi soră, mici, voinici, cu o privire senină. Stau întinşi în iarba înaltă, la umbra unui măr încărcat de flori. Iarba le ţine de cald, iar soarele le încălzeşte feţele, strecurându-se printre florile de măr. Se odihnesc somnoroşi, fericiţi, unul lângă altul, el cu capul pe o rădăcină groasă, ieşită în afară, iar ea cu capul pe haina pe care el a împăturit-o pentru ea sub formă de pernă. Prin ochii întredeschişi, ea priveşte o mierlă pe o creangă. Curenţi de aer rece suflă printre frunze.

Îşi întoarce faţa să-l privească pe fratele ei mai mare, pe aliatul ei în toate, dar faţa lui e prea aproape şi nu o poate vedea în întregime. Îi zăreşte doar fruntea înclinată, nasul ridicat şi curba genelor. Dar nu-i pasă. E fericită să fie lângă el, cu el – fratele ei – şi, pe măsură ce o fură încet somnul, se simte înghiţită de un val de linişte absolută. Închide ochii. Adoarme liniştită şi, dintr-odată, totul e strălucitor şi limpede.