Vara, 2009
— Tatăl tău este un om important.
Adel şi-a ridicat privirea. Malalai, profesoara lui, se aplecase şi îi şoptise asta la ureche. O femeie de vârstă mijlocie, durdulie, purtând un şal violet cu mărgele pe umeri, îi zâmbea cu ochii închişi.
— Şi eşti un băiat norocos.
— Ştiu, i-a şoptit el.
— Bine, a rostit ea.
Stăteau pe treptele de la intrarea în noua şcoală pentru fete din oraş, o clădire dreptunghiulară, de un verde deschis, cu acoperişul neted şi ferestrele largi, în timp ce tatăl lui Adel, Baba jan al lui, rostea o scurtă rugăciune urmată de un discurs animat. În arşiţa amiezii se adunaseră în faţa lor mulţi copii ce se uitau cu coada ochiului, părinţi şi vârstnici, cam o sută de localnici din orăşelul Shadbagh-e-Nau, „Noul Shadbagh”.
— Afganistanul e mama noastră, a tuturor, spusese tatăl lui Adel, cu degetul arătător gros ridicat spre cer.
Soarele se reflecta în inelul cu agată.
— Dar este o mamă bolnavă şi a suferit mult timp. Acum, e adevărat că o mamă are nevoie de fiii ei ca să-şi revină. Da, dar are nevoie şi de fiicele ei – la fel de mult, dacă nu mai mult!
S-au auzit aplauze răsunătoare şi mai multe strigăte în semn de aprobare. Adel privea atent chipurile oamenilor. Se uitau vrăjiţi la tatăl lui. Baba jan, cu sprâncenele negre şi stufoase şi cu barba mare trona deasupra tuturor, înalt, puternic şi uriaş, cu umerii destul de laţi ca să acopere intrarea în şcoală din spatele lui.
Tatăl lui a continuat. Adel şi-a aruncat privirea asupra lui Kabir, unul dintre cei doi bodyguarzi ai lui Baba jan, ce stăteau impasibili de o parte şi de alta, cu kalaşnikovul în mână. Adel vedea mulţimea reflectată în ochelarii de aviator cu lentile închise la culoare ai lui Kabir. Era scund, slab, aproape fragil şi purta costume în culori ţipătoare – lavandă, turcoaz, portocaliu – dar Baba jan spunea că era un şoim şi să-l subestimezi era o greşeală pe care o făceai pe propriul tău risc.
— Aşa că vă spun aceasta vouă, tinere fiice ale Afganistanului, a conchis Baba jan, cu braţele lungi şi groase deschise într-un gest de bun-venit. Aveţi o datorie solemnă acum. Să învăţaţi, să munciţi din greu, să excelaţi în studiile voastre, să vă faceţi mândri nu numai taţii şi mamele, dar şi pe mama care este a noastră, a tuturor. Viitorul ei e în mâinile voastre, nu în ale mele. Vă cer să nu vă gândiţi la această şcoală ca la un cadou de la mine pentru voi. E pur şi simplu o clădire care găzduieşte înăuntru adevăratul cadou, iar acesta sunteţi voi. Voi sunteţi cadoul, tinere surori, nu numai pentru mine şi pentru comunitatea din Shadbagh-e-Nau, ci, cel mai important, pentru Afganistanul însuşi! Domnul să vă binecuvânteze!
Au urmat ropote de aplauze. Mai mulţi oameni au strigat: Domnul să vă binecuvânteze, Comandante Sahib! Baba jan a ridicat pumnul, zâmbind cu gura până la urechi. Ochii lui Adel aproape că s-au umezit de mândru ce era.
Profesoara Malalai i-a înmânat lui Baba jan o foarfecă. O panglică roşie fusese legată la intrarea în clasă. Mulţimea a avansat puţin ca să vadă mai bine, iar Kabir i-a dat pe câţiva oameni mai în spate, împingându-i pe vreo doi-trei dintre ei cu mâna în piept. Din mulţime s-au ridicat mâini cu telefoane mobile care să filmeze tăierea panglicii. Baba jan a luat foarfeca, s-a oprit, s-a întors spre Adel şi i-a spus:
— Aici, băiete, fă tu onorurile.
I-a înmânat foarfeca lui Adel.
Adel a clipit din ochi.
— Eu?
— Dă-i bătaie, a spus Baba jan, făcându-i cu ochiul.
Adel a tăiat panglica. Au izbucnit aplauze îndelungi şi furtunoase. Adel a auzit click-ul câtorva aparate foto şi pe oameni ţipând „Allah-u-akbar!”{31}
Baba jan stătea acum la uşă în timp ce elevele făcuseră coadă şi intrau una câte una în clasă. Erau fete mici, între opt şi cincisprezece ani, toate purtau eşarfe albe şi uniforme în dungi subţiri negre şi gri pe care Baba jan li le dăduse. Adel se uita cum fiecare elevă i se prezenta cu timiditate lui Baba jan la intrarea în clasă. Baba jan zâmbea călduros, le mângâia pe cap şi le spunea câteva cuvinte de încurajare.
— Îţi doresc succes, Bibi Mariam. Să înveţi mult, Bibi Homaire. Să ne faci mândri, Bibi Ilham.
Mai târziu, aflându-se lângă Land Cruiser-ul negru şi transpirând de căldură, Adel îl privea pe tatăl lui cum dădea mâna cu localnicii. Baba jan trecea printre degete un şir de mătănii şi îi asculta răbdător, aplecându-se puţin, cu sprâncenele încruntate, dând din cap, atent la fiecare persoană care venea să-i spună mulţumesc, să-şi ofere rugăciunea, să-şi arate respectul. Mulţi dintre ei chiar profitau de ocazie pentru a cere o favoare. O mamă al cărei copil bolnav avea nevoie să meargă la un chirurg la Kabul, un bărbat amărât care avea nevoie de un împrumut ca să-şi deschidă o cizmărie, un mecanic care îşi dorea o nouă trusă de unelte.
Comandante Sahib, dacă ai putea găsi în inima ta…
Nu am către cine să mă îndrept, Comandante Sahib…
Adel nu auzise niciodată pe cineva în afara membrilor familiei să i se adreseze altfel lui Baba jan decât cu „Comandante Sahib”, chiar dacă ruşii plecaseră de mult şi Baba jan nu mai trăsese cu arma de un deceniu sau chiar mai mult. Sufrageria lor era plină cu fotografii înrămate ale lui Baba jan din zilele Jihadului. Adel îşi amintea de fiecare dintre acestea: tatăl său sprijinit de aripa unui jeep vechi, prăfuit, stând pe vine pe turela unui tanc carbonizat, pozând mândru alături de oamenii săi, încins la piept cu o curea pentru muniţie, lângă un elicopter pe care îl doborâseră. Mai era una în care purta vestă şi bandulieră, stând cu fruntea lipită de nisipul din deşert, la rugăciune. Tatăl lui Adel era mult mai slab în acele zile şi în toate aceste fotografii, în spatele lui, nu se vedeau decât munţii şi nisipul.
Baba jan fusese împuşcat de două ori de ruşi în timpul bătăliei. Îi arătase lui Adel rănile pe care le avea, una chiar sub coaste, în partea stângă – spunea că aceasta l-a costat splina – şi una la o distanţă de aproximativ un deget mare de ombilic. Se considera norocos, dacă ţinea cont de tot. Avea prieteni care îşi pierduseră braţe, picioare, ochi; prieteni cărora le arsese faţa. O făcuseră pentru ţara lor, spunea Baba jan şi pentru Domnul. Aceasta însemna Jihadul, spunea el. Sacrificiu. Îţi sacrificai membrele, vederea – chiar şi viaţa – şi o făceai bucuros. Prin Jihad îţi câştigai anumite drepturi şi privilegii, spunea el, pentru că Domnul are grijă ca cei care se sacrifică cel mai mult să-şi primească şi recompensa în mod just.
Atât în viaţa asta, cât şi în cealaltă, spunea Baba jan, arătând cu degetul lui gros mai întâi în jos, apoi în sus.
Uitându-se la aceste fotografii, Adel îşi dorea să fi fost acolo, să lupte alături de tatăl său în acele zile mai aventuroase. Îi plăcea să-şi imagineze că el şi Baba jan trăgeau împreună în elicopterele ruseşti, distrugeau tancuri, se apărau de focurile de armă, trăiau în munţi şi dormeau în peşteri. Tată şi fiu, eroi de război.
Mai exista şi o fotografie mare, înrămată, cu Baba jan zâmbind alături de preşedintele Karzai în Arg, Palatul prezidenţial de la Kabul. Era mai recentă, făcută în timpul unei mici ceremonii în care i se înmânase lui Baba jan un premiu pentru campania sa umanitară în Shadbagh-e-Nau. Un premiu pe care Baba jan l-a meritat din plin. Noua şcoală pentru fete era doar ultimul lui proiect. Adel ştia că femeile din sat mureau adesea dând naştere unui copil. Dar nu au mai murit, pentru că tatăl lui deschisese o clinică mare, condusă de doi doctori şi de trei moaşe ale căror salarii le plătea din buzunarul lui. Toţi oamenii din oraş primeau îngrijiri gratuite în clinică; niciun copil din Shadbagh-e-Nau nu rămăsese nevaccinat. Baba jan trimisese echipe care să localizeze punctele de apă din oraşe şi să sape fântâni. Baba jan era cel care ajutase la instalarea curentului electric permanent în Shadbagh-e-Nau. Mai bine de zece afaceri se deschiseseră cu ajutorul împrumuturilor date de el, care abia dacă erau vreodată returnate, aflase Adel de la Kabir.
Adel a vorbit serios când i-a spus mai devreme profesoarei ce i-a spus. Ştia că era norocos să fie fiul unui astfel de bărbat.
Când oamenii aproape terminaseră de dat mâna cu tatăl lui, Adel a zărit un bărbat slab apropiindu-se. Purta ochelari rotunzi cu rame subţiri, avea o barbă scurtă şi căruntă şi nişte dinţi mici, precum capetele arse ale beţelor de chibrit. Era urmat de un băiat cam de vârsta lui Adel. Băiatului îi ieşeau degetele mari de la picioare prin găurile de la adidaşi. Avea părul încurcat, într-o dezordine încremenită. Blugii erau rigizi de atâta praf şi mizerie şi, în plus, erau prea scurţi. În schimb, tricoul îi atârna aproape până la genunchi.
Kabir s-a pus între bătrân şi Baba jan.
— Ţi-am spus deja că nu este un moment potrivit, a spus el.
— Vreau doar să vorbesc puţin cu comandantul, a spus bătrânul.
Baba jan l-a luat pe Adel de braţ şi l-a condus cu afecţiune şi grijă pe bancheta Land Cruiser-ului.
— Să mergem, fiule! Te aşteaptă mama ta.
S-a urcat lângă Adel şi a închis uşa.
Din maşină, în timp ce geamul fumuriu se ridica, Adel l-a văzut pe Kabir spunându-i ceva bătrânului, dar nu a auzit ce anume. Apoi, Kabir şi-a făcut drum spre maşină şi s-a urcat la volan, punând kalaşnikovul pe scaunul de lângă el, înainte să pornească.
— Despre ce era vorba? a întrebat Adel.
— Nimic important, a spus Kabir.
A întors maşina spre stradă. Câţiva dintre băieţii care stătuseră în mulţime i-au urmărit cu puţin înainte ca Land Cruiser-ul să se îndepărteze. Kabir a luat-o pe drumul principal, aglomerat, care tăia în două oraşul Shadbagh-e-Nau, claxonând frecvent şi strecurându-se prin trafic. Toată lumea îi acorda prioritate. Câţiva oameni făceau cu mâna. Adel privea trotuarele pline de lume de o parte şi de alta, aruncându-şi privirea spre locuri familiare, apoi uitându-se în altă parte – la carcasele care atârnau în cuie în măcelării, la potcovarii care lucrau la roţile de lemn, pompând aer în foaie, la vânzătorii de fructe care goneau muştele de pe strugurii şi cireşele lor, la bărbierul de pe trotuar de pe scaunul din nuiele care îşi ascute briciul. Trec pe lângă ceainării, restaurante unde se serveşte kebap, un atelier de reparaţii auto, o moschee, înainte să vireze maşina prin marea piaţă publică a oraşului, în centrul căreia se află o fântână albastră şi un mujahedin din piatră neagră înalt de aproape trei metri, uitându-se spre est, cu turbanul frumos înfăşurat pe cap şi cu un RPG{32} pe umăr. Baba jan a angajat personal un sculptor din Kabul ca să ridice statuia.
În partea de nord a şoselei se aflau câteva blocuri în zona rezidenţială, alcătuită în principal din străzi înguste şi nepavate şi case mici cu acoperişul plat, vopsite în alb, galben sau albastru. Antene de satelit se înălţau pe acoperişurile câtorva case; la nişte ferestre atârna steagul afgan. Baba jan îi spusese lui Adel că majoritatea caselor şi afacerilor din Shadbagh-e-Nau erau relativ noi, de vreo cincisprezece ani. Participase la construcţia multora dintre ele. Majoritatea oamenilor care locuiau aici îl considerau fondatorul oraşului Shadbagh-e-Nau, iar Adel ştia că cei mai în vârstă se oferiseră să numească oraşul după Baba jan, dar el refuzase această onoare.
De acolo, strada principală se prelungeşte trei kilometri spre nord înainte să facă legătura cu Shadbagh-e-Kohna, Vechiul Shadbagh. Adel nu ştia cum arăta satul cu câteva decenii în urmă. Când Baba jan s-a mutat cu mama sa de la Kabul în Shadbagh, satul practic dispăruse. Nu mai erau case. Singura relicvă a trecutului era o moară de vânt în ruine. În Shadbagh-e-Kohna, Kabir virează la stânga de pe şoseaua principală pe un drum larg, nepavat, lung de jumătate de kilometru, care făcea legătura între şoseaua principală şi zidurile groase de aproximativ şaizeci de centimetri ale curţii în care locuia Adel cu părinţii lui – singura structură în picioare din Shadbagh-e-Kohna, făcând abstracţie de moara de vânt. Adel vede zidurile albe pe măsură ce maşina de teren înaintează, sărind la cea mai mică denivelare. Pe ziduri este încolăcită sârmă ghimpată.
Un paznic în uniformă, care supraveghea permanent porţile principale ale curţii, salută şi deschide porţile. Kabir conduce maşina pe o cărare pietruită spre casă.
Casa este înaltă de trei etaje, fiind vopsită în roz deschis şi verde turcoaz. Are coloane înalte, streşini ascuţite şi geamuri din sticlă transparentă ca ale unui zgârie-nori, ce strălucesc în soare. Are frontoane, o verandă cu mozaic lucios şi balcoane mari cu grilaj din fier forjat. Înăuntru se află nouă dormitoare şi şapte băi, şi uneori, când Adel şi Baba jan se jucau de-a v-aţi ascunselea, Adel rătăcea prin camere o oră sau chiar mai mult, căutându-şi tatăl. Toate blaturile de la baie şi bucătărie erau făcute din granit şi marmură de un verde gălbui. În ultimul timp, spre încântarea lui Adel, Baba jan vorbea despre posibilitatea de a construi o piscină la subsol.
Kabir a înaintat pe aleea circulară din faţa porţilor înalte ale casei. A oprit motorul.
— Ce-ar fi să ne laşi singuri un minut? a spus Baba jan.
Kabir a dat din cap şi a ieşit din maşină. Adel l-a privit urcând treptele din marmură şi sunând la poartă. Azmaray, celălalt bodyguard – un tip scund, gras şi nepoliticos – a deschis poarta. Cei doi au schimbat câteva cuvinte, apoi au zăbovit pe scări, aprinzându-şi fiecare câte o ţigară.
— Chiar trebuie să pleci? a început Adel.
Tatăl lui pleca spre sud în dimineaţa următoare ca să inspecteze câmpurile de bumbac din Helmand şi să se întâlnească cu muncitorii de la fabrica de bumbac pe care o construise acolo. Va fi plecat pentru două săptămâni, un interval de timp care părea interminabil pentru Adel.
Baba jan şi-a întors privirea spre el. L-a înghesuit pe Adel, ocupând mai mult de jumătate din banchetă.
— Îmi doresc să nu, fiule.
Adel a dat din cap.
— Am fost mândru azi. Am fost mândru de tine.
Baba jan şi-a lăsat mâna sa mare şi grea pe genunchiul lui Adel.
— Mulţumesc, Adel. Apreciez asta. Dar să ştii că te iau la astfel de evenimente ca să înveţi, ca să înţelegi că este important ca cei norocoşi, ca noi, să fie la înălţimea responsabilităţilor.
— Mi-aş dori doar să nu fie nevoie să pleci tot timpul.
— Şi eu, fiule, şi eu. Dar nu plec până mâine. Voi fi acasă mai pe seară.
Adel a dat din cap, coborându-şi privirea spre mâinile lui.
— Uite, a spus tatăl său cu o voce blândă, oamenii din acest oraş au nevoie de mine, Adel. Au nevoie de ajutorul meu ca să aibă o casă, un serviciu şi să-şi ducă traiul. Kabulul are propriile probleme. Nu-i poate ajuta. Aşa că dacă nu o fac eu, nu o să-i ajute nimeni. Iar apoi, aceşti oameni ar suferi.
— Ştiu asta, a murmurat Adel.
Baba jan i-a strâns uşor genunchiul.
— Ţi-e dor de Kabul, ştiu, şi de prietenii tăi. V-a fost greu să vă adaptaţi aici ţie şi mamei tale. Şi ştiu că sunt mereu plecat, în călătorie sau la vreo întâlnire şi că mulţi oameni îmi iau din timp. Dar… Uită-te la mine, fiule.
Adel se uită în ochii lui Baba jan. Aceştia îi strălucesc plin de bunăvoinţă de sub bolta de sprâncene stufoase.
— Nimeni de pe pământul acesta nu contează mai mult pentru mine decât tu, Adel. Tu eşti fiul meu. Aş renunţa fericit la toate astea pentru tine. Mi-aş da viaţa pentru tine, fiule!
Adel a dat din cap, iar ochii i s-au umezit puţin. Uneori, când Baba jan vorbea aşa, Adel îşi simţea inima crescând şi crescând până abia mai putea respira.
— Mă înţelegi?
— Da, Baba jan.
— Mă crezi?
— Te cred.
— Bine. Atunci dă-i tatei o sărutare.
Adel şi-a aruncat mâinile în jurul gâtului lui Baba jan, iar acesta l-a strâns în braţe puternic şi răbdător. Adel şi-a amintit de vremea în care era mic şi îl bătea pe tatăl său pe umăr la miezul nopţii, tremurând încă din cauza unui coşmar, iar acesta dădea pătura la o parte şi îl lăsa să se urce în pat, acoperindu-l şi sărutându-l pe frunte, până când Adel înceta să mai tremure şi adormea la loc.
— Poate o să-ţi aduc ceva mic de la Helmand, a spus Baba jan.
— Nu trebuie, a spus Adel cu vocea înăbuşită.
Avea deja mai multe jucării decât ar fi avut nevoie. Şi nu exista nicio jucărie pe pământ care să compenseze absenţa tatălui său.
Mai târziu în acea zi, Adel s-a urcat până la mijlocul scărilor şi a pândit scena ce se desfăşura mai jos de el. A sunat cineva la uşă, iar Kabir a deschis. Acum stătea sprijinit de tocul uşii cu braţele încrucişate, blocând intrarea, în timp ce vorbea cu cineva care se afla de partea cealaltă. Era bătrânul de mai devreme de la şcoală, a văzut Adel, bărbatul cu ochelari şi cu dinţii ca nişte beţe de chibrit arse. Băiatul cu găuri în adidaşi era şi el acolo, lângă bătrân.
Bătrânul a întrebat:
— Unde a plecat?
Kabir a spus:
— Cu afaceri. În sud.
— Am auzit că pleacă mâine.
Kabir a ridicat din umeri.
— Cât timp va fi plecat?
— Două, poate trei luni. Cine ştie!
— Nu asta am auzit.
— Nu faci altceva decât îmi pui răbdarea la încercare, bătrâne, a spus Kabir, desfăcându-şi braţele.
— O să-l aştept.
— Nu aici, n-o să faci asta.
— Peste stradă, voiam să spun.
Kabir s-a mutat nerăbdător de pe un picior pe altul.
— Fă ce vrei, a spus el. Dar comandantul e un om ocupat. Nu se ştie când se va întoarce.
Bătrânul a dat din cap şi s-a îndepărtat, iar băiatul l-a urmat.
Kabir a închis uşa.
Adel a tras perdeaua din camera părinţilor şi i-a privit pe fereastră pe bătrân şi pe băiat urcând şoseaua nepavată, care lega curtea de strada principală.
— L-ai minţit, a spus Adel.
— Face parte din îndatoririle mele, sunt plătit pentru asta: să-l protejez pe tatăl tău de toţi şacalii.
— În orice caz, ce vrea? O slujbă?
— Cam aşa ceva.
Kabir s-a mutat pe canapea şi şi-a scos pantofii. S-a uitat la Adel şi i-a făcut cu ochiul. Lui Adel îi plăcea Kabir, mai mult decât Azmaray care era dezagreabil şi care rar îi adresa vreun cuvânt. Kabir şi Adel jucau cărţi şi se uitau la DVD-uri împreună. Lui Kabir îi plăceau mult filmele. Avea o colecţie pe care o cumpărase de pe piaţa neagră şi se uita la zece, douăsprezece filme pe săptămână – iraniene, franţuzeşti, americane şi, bineînţeles, filme de la Bollywood – nu-i păsa. Şi, uneori, dacă mama lui Adel era în altă cameră şi Adel promitea că nu-i spune tatălui său, Kabir îşi golea cartuşul kalaşnikovului şi îl lăsa pe Adel să-l ţină ca un mujahedin. Acum, arma era rezemată de perete, în faţa uşii principale.
Kabir stătea întins cu picioarele pe braţul canapelei. Se apucase să răsfoiască un ziar.
— Arată destul de inofensivi, a spus Adel, lăsând perdeaua şi întorcându-se spre Kabir.
Vedea fruntea bodyguardului deasupra ziarului.
— Poate că ar fi trebuit să-i chem la un ceai în cazul ăsta, a murmurat Kabir. Să-i servesc şi cu nişte prăjituri.
— Nu-ţi bate joc de mine!
— Toţi arată inofensivi.
— O să-i ajute Baba jan?
— Probabil, a oftat Kabir. Tatăl tău este o speranţă pentru aceşti oameni.
A lăsat ziarul şi a rânjit.
— De unde e asta? Haide, Adel! Am văzut-o luna trecută.
Adel a ridicat din umeri. Începuse să urce scările.
— Lawrence, a strigat Kabir de pe canapea. Lawrence al Arabiei. Anthony Quinn.
Şi apoi, exact când Adel ajunsese sus:
— Sunt nişte şacali, Adel. Nu te lăsa păcălit de ei. L-ar jupui pe tatăl tău dacă ar putea.
Într-o dimineaţă, la câteva zile după ce tatăl său plecase la Helmand, Adel a mers în dormitorul părinţilor. De partea cealaltă a uşii muzica era dată tare şi cu başi. A intrat şi a găsit-o pe mama lui în pantaloni scurţi şi într-un tricou în faţa imensului televizor cu ecran plat, imitând mişcările unui trio de blonde transpirate: o serie de sărituri, ghemuiri, plonjoane şi întinderi. Femeia l-a zărit în oglinda mare de la dulapul de haine.
— Vrei să mi te alături? l-a întrebat ea, gâfâind peste muzica dată tare.
— O să stau doar aici, a spus el.
S-a aşezat pe podeaua acoperită cu covor şi a privit-o pe mama lui, pe care o chema Aria, cum sărea ca o broască prin cameră.
Mama lui Adel avea mâinile şi picioarele fine, nasul mic, în vânt, şi faţa drăguţă ca cea a unei actriţe din unul din filmele de la Bollywood ale lui Kabir. Era slabă, sprintenă şi tânără – avea doar paisprezece ani atunci când se căsătorise cu Baba jan. Adel mai avea o mamă, mai în vârstă, şi trei fraţi vitregi mai mari, dar Baba jan îi mutase în est, la Jalalabad, iar Adel nu-i vedea decât o dată pe lună când mergea cu Baba jan în vizită. Spre deosebire de mama lui şi de mama vitregă care nu se sufereau, Adel şi fraţii săi vitregi se înţelegeau bine. Când mergea în vizită la Jalalabad, îl luau cu ei în parcuri, la bazar, la cinema şi la concursurile de Buzkaşi. Jucau împreună Resident Evil, împuşcau zombi în Call of Duty şi îl luau mereu în echipa lor la meciurile de fotbal din cartier. Adel îşi dorea atât de mult ca ei să locuiască aici, aproape de el.
Adel o privea pe mama sa cum stătea întinsă pe spate, ridicându-şi picioarele drepte de pe podea şi coborându-le la loc, cu o minge albastră de plastic între gleznele goale.
Adevărul era că Adel se plictisea de moarte în Shadbagh. De doi ani, de când locuiau aici, nu-şi făcuse nici măcar un prieten. Nu putea să meargă cu bicicleta în oraş, cu siguranţă nu singur, nu cu valul de răpiri care avea loc peste tot în regiune – deşi se mai furişa din când în când afară pentru scurt timp, nepărăsind totuşi perimetrul curţii. Nu avea colegi de clasă pentru că Baba jan nu-l lăsa să meargă la şcoala din sat – din „motive de securitate”, spunea el – aşa că, în fiecare dimineaţă, venea la ei un profesor pentru lecţii. Adel îşi petrecea majoritatea timpului citind sau bătând mingea de fotbal de unul singur, sau uitându-se la filme împreună cu Kabir, adesea la aceleaşi, de nu ştiu câte ori. Se plimba apatic pe holurile largi, cu tavanul înalt, ale casei uriaşe, prin toate camerele mari şi goale, sau se uita pe fereastră din dormitorul de la etaj. Locuia într-o casă mare, dar într-o lume închisă. În unele zile era atât de plictisit încât ar fi mestecat şi lemn.
Ştia că şi mama lui se simţea teribil de singură aici. Încerca să-şi umple zilele cu activităţi care deveniseră o rutină: exerciţii dimineaţa, duş, apoi mic dejun, apoi citit, grădinărit, iar după-amiaza, telenovele indiene la televizor. Când Baba jan era plecat, ceea ce se întâmpla des, mama lui umbla mereu prin casă într-un trening gri şi în adidaşi, nemachiată, cu părul strâns într-un coc la spate. Rar de tot deschidea cutia de bijuterii în care îşi ţinea toate inelele, colierele şi cerceii pe care Baba jan i le adusese din Dubai. Uneori vorbea ore în şir cu familia ei, la Kabul. Doar când sora şi părinţii ei veneau în vizită pentru câteva zile, o dată la două sau trei luni, Adel o vedea pe mama lui înviind. Purta o rochie lungă cu imprimeuri şi pantofi cu toc; se machia. Îi străluceau ochii şi râsul ei răsuna peste tot în casă. În astfel de momente întrezărea Adel persoana care poate a fost înainte.
Când Baba jan era plecat, Adel şi mama lui încercau să fie refugiu unul pentru celălalt. Rezolvau puzzle-uri, jucau golf şi tenis pe consola Wii a lui Adel. Dar cel mai mult îi plăcea lui Adel să facă cu mama lui case din scobitori. Aceasta desena pe o foaie de hârtie planul tridimensional al casei, completându-l cu o verandă la intrare, cu un acoperiş cu frontoane, cu scări în interior şi cu pereţi care să separe diferitele camere. Construiau mai întâi fundaţia, apoi pereţii interiori şi scările, petrecând ore bune cu lipitul atent al scobitorilor între ele şi lăsând porţiuni din acestea la uscat. Mama lui Adel a declarat că, atunci când era mai tânără, înainte să se mărite cu tatăl lui Adel, visase să devină arhitect.
Odată, când construiau un zgârie-nori, i-a povestit lui Adel cum se măritase cu Baba jan.
Trebuia, de fapt, să se însoare cu sora mea mai mare, a spus ea.
Mătuşa Nargis?
Da. Se întâmpla la Kabul. A văzut-o într-o zi pe stradă şi asta a fost. Trebuia să o ia de soţie. A venit la noi acasă a doua zi, însoţit de cinci dintre oamenii săi. S-au autoinvitat mai mult sau mai puţin înăuntru. Erau toţi încălţaţi în ghete. A clătinat din cap şi a râs ca şi cum era amuzant ce făcuse Baba jan, dar nu râdea aşa cum o făcea de obicei când i se părea ceva amuzant. Trebuia să fi văzut ce faţă au făcut bunicii tăi.
Stătuseră în sufragerie: Baba jan, oamenii lui şi părinţii ei. Ea era în bucătărie şi prepara ceai, în timp ce ei discutau. Era o problemă, a spus ea, pentru că sora ei, Nargis, era deja logodită, fiind promisă unui văr care locuia la Amsterdam, unde studia ingineria. Cum să rupă angajamentul? se întrebau părinţii ei.
Apoi am intrat eu, ducând o tavă cu ceai şi dulciuri. Le-am umplut ceştile şi am pus mâncarea pe masă, iar tatăl tău mă vede şi, când mă întorc să plec, spune, „Poate aveţi dreptate, domnule. Nu e drept să rupeţi un angajament. Dar dacă îmi spuneţi că şi ea este luată, atunci mă tem că nu am altă alegere decât să cred că nu vă pasă de mine”. Apoi izbucneşte în râs. Şi aşa ne-am căsătorit.
A ridicat un tub de lipici.
Ţi-a plăcut de el?
Ea a ridicat puţin din umeri. Ca să-ţi spun adevărul, am fost mai mult speriată decât orice altceva.
Dar îţi place de el acum, nu? Îl iubeşti.
Bineînţeles că da, spune mama lui Adel. Ce întrebare!
Nu regreţi că te-ai măritat cu el.
Ea a lăsat jos lipiciul şi a aşteptat câteva secunde înainte să răspundă. Uită-te la vieţile noastre, Adel, a spus ea pe un ton blând. Uită-te în jurul tău. Ce e de regretat? Ea a zâmbit şi l-a tras uşor de lobul urechii. În plus, nu te-aş mai avea pe tine.
Mama lui Adel a oprit acum televizorul şi s-a aşezat pe podea gâfâind şi ştergându-şi gâtul de transpiraţie cu un prosop.
— De ce nu faci ceva singur în dimineaţa asta? l-a întrebat ea, îndreptându-şi spatele. Mă duc să fac un duş şi să mănânc. Şi mă gândeam să-i sun pe bunicii tăi. N-am mai vorbit cu ei de câteva zile.
Adel a oftat şi s-a ridicat în picioare.
În camera lui, aflată cu un etaj mai jos şi într-o altă aripă a clădirii, şi-a scos mingea de fotbal şi s-a îmbrăcat cu tricoul cu Zidane pe care i-l dăduse Baba jan la ultima sa aniversare, când împlinise doisprezece ani. Când a coborât scările, l-a găsit pe Kabir trăgând un pui de somn, cu ziarul pe piept, ţinându-i loc de pătură. Şi-a luat o sticlă cu suc de mere din frigider şi a ieşit.
Adel a mers pe aleea pavată spre intrarea principală în curte. Cabina din care paznicul înarmat supraveghea totul era goală. Adel ştia când se schimbă turele. A deschis poarta cu grijă şi a ieşit, închizând-o în spatele lui. Aproape imediat a avut impresia că poate respira mai bine de partea cealaltă a zidului. În unele zile se simţea în curte ca într-o închisoare.
A mers la umbra groasă a zidului spre spatele curţii, depărtându-se de strada principală. Acolo, în spate, se aflau livezile de care Baba jan era tare mândru. De asemenea, mai mulţi acri de rânduri lungi şi paralele de peri şi meri, caişi, cireşi, smochini şi gutui. În plimbările îndelungate pe care Adel le făcea împreună cu tatăl său prin aceste livezi, Baba jan îl ridica pe umeri şi Adel culegea două mere coapte pentru ei. Între curte şi livezi se afla un loc defrişat, cel mai adesea gol, cu un fel de magazie, unde grădinarii îşi ţineau uneltele. Singurul lucru care mai rămăsese acolo era butucul neted a ceea ce fusese cândva, după cum părea, un stejar uriaş. Baba jan îi numărase odată cu Adel inelele şi ajunsese la concluzia că acest copac a fost probabil martor al trecerii armatei lui Ginghis Han. Spunea, clătinând trist din cap, că cel care l-a tăiat nu a fost decât un prost.
Era o zi toridă, soarele strălucea cu putere pe un cer de un albastru la fel de imaculat ca cel din cerurile pe care Adel obişnuia să le deseneze în creion când era mic. A pus sticla cu suc de mere pe trunchiul de copac şi s-a apucat să facă jonglerii cu mingea. Recordul personal era de şaizeci şi opt de lovituri fără ca mingea să atingă pământul. Stabilise acel record în primăvară, iar acum era mijlocul verii şi încă încerca să-l depăşească. Ajunsese la douăzeci şi opt de lovituri când şi-a dat seama că cineva se uită la el. Era băiatul acela care îl însoţea pe bătrânul ce încercase să se apropie de Baba jan la ceremonia de deschidere a şcolii. Stătea acum ghemuit la umbra adăpostului din cărămidă.
— Ce faci aici? a întrebat Adel, încercând să se adreseze pe un ton dur, aşa cum făcea Kabir când vorbea cu străinii.
— Stau la umbră, a spus băiatul. Să nu mă spui.
— Nu trebuie să fii aici.
— Nici tu.
— Ce?
Băiatul a chicotit.
— Nu contează.
Şi-a întins mâinile şi s-a ridicat în picioare. Adel încerca să vadă dacă are buzunarele pline. Poate venise să fure fructe. Băiatul s-a apropiat de Adel şi a ridicat mingea cu un picior, a jonglat rapid cu ea, apoi a trimis-o cu călcâiul spre Adel. Adel a prins mingea şi a luat-o sub braţ.
— Unde ne-a lăsat teroristul vostru să aşteptăm, peste stradă, pe mine şi pe tata nu e deloc umbră. Şi nu este nici măcar un nor pe cer.
Adel a simţit nevoia să-i ia apărarea lui Kabir.
— Nu e terorist.
— Ei bine, s-a asigurat că i-am văzut kalaşnikovul, asta pot să-ţi spun.
S-a uitat la Adel, cu un zâmbet leneş pe buze. A scuipat la picioarele lui.
— Văd că eşti un fan al ăluia care dă cu capul.
Lui Adel i-a luat un moment să-şi dea seama la cine se referă.
— Nu-l poţi judeca după o singură greşeală, a spus el. A fost cel mai bun. A fost un magician la mijlocul terenului.
— Am văzut şi mai buni.
— Da? Cum ar fi?
— Maradona.
— Maradona? a repetat Adel, indignat.
Avusese această discuţie înainte cu unul dintre fraţii lui vitregi de la Jalalabad.
— Maradona a fost un trişor! „Mâna lui Dumnezeu”{33}, îţi aminteşti?
— Toată lumea înşală şi toată lumea minte.
Băiatul a căscat şi a dat să plece. Era aproape la fel de înalt ca Adel, poate puţin mai înalt, şi erau probabil de aceeaşi vârstă, se gândea Adel. Dar, într-un fel, mergea ca şi cum ar fi fost mai mare, fără să se grăbească şi având aerul că ar fi văzut tot ce a fost de văzut şi nu l-a surprins nimic.
— Mă cheamă Adel.
— Gholam.
Şi-au dat mâinile. Gholam i-a strâns zdravăn mâna cu palma lui uscată şi bătătorită.
— Şi, oricum, câţi ani ai?
Gholam a ridicat din umeri.
— Treisprezece, presupun. S-ar putea să fie deja paisprezece.
— Nu ştii când e ziua ta de naştere?
Gholam s-a forţat să râdă.
— Pariez că tu o ştii pe a ta. Pariez că numeri zilele.
— Nu fac asta, a spus Adel apărându-se. Vreau să spun, nu număr zilele.
— Ar trebui să plec. Tatăl meu e singur şi mă aşteaptă.
— Am crezut că este bunicul tău.
— Ai crezut greşit.
— Vrei să tragem lovituri? a întrebat Adel.
— Vrei să spui lovituri de la 11 metri?
— Câte cinci fiecare… cele mai bune.
Gholam a scuipat din nou, s-a uitat cu coada ochiului spre stradă şi apoi s-a întors spre Adel, care a observat că bărbia îi era cam mică pentru faţa lui şi că mai avea un rând de canini suprapuşi în faţă, unul dintre ei spart şi aproape putred. Sprânceana stângă era tăiată în două de o cicatrice scurtă şi îngustă. De asemenea, mirosea urât. Dar în aproape doi ani – când, singur fiind, se juca – nu mai avusese vreo conversaţie cu vreun băiat de vârsta lui, neluând în calcul vizitele lunare la Jalalabad. Adel se pregătea să fie dezamăgit, dar Gholam a ridicat din umeri şi a zis:
— Bine, de ce nu? Dar eu trag primul la poartă.
Pe post de porţi au folosit două pietre pe care le-au aşezat la o distanţă de opt paşi. Gholam şi-a folosit cele cinci lovituri. A dat un gol, două au trecut pe lângă poartă, iar Adel a apărat cu uşurinţă alte două. Gholam s-a dovedit încă mai slab la apărat decât la tras la poartă. Adel a reuşit să înscrie de patru ori, păcălindu-l pe Gholam de fiecare dată să se aplece în direcţia greşită, iar singurul şut pe care l-a ratat nici măcar nu a fost un gol.
— La naiba! a exclamat Gholam, aplecat din mijloc, cu palmele pe genunchi.
— Revanşa?
Adel încerca să nu-l privească cu o bucurie răutăcioasă, dar era greu. Îi crescuse stima de sine, se simţea mai puternic.
Gholam a acceptat, iar rezultatul a fost şi mai neechilibrat. A reuşit din nou doar un gol, iar Adel le-a înscris de data asta pe toate cinci.
— Asta e, sunt terminat, a spus Gholam, ridicându-şi mâinile.
S-a târât spre butuc şi s-a aşezat, oftând obosit. Adel a luat mingea şi s-a aşezat lângă el.
— Probabil că astea nu mă ajută, a spus Gholam, scoţând un pachet de ţigări din buzunarul din faţă al blugilor.
Mai avea doar o ţigară. A aprins-o dintr-un singur foc de chibrit, a tras mulţumit un fum, apoi i-a oferit-o lui Adel. Acesta era tentat să o ia, chiar dacă o făcea doar ca să-l impresioneze pe Gholam, dar s-a abţinut, făcându-şi griji că mama lui sau Kabir l-ar fi mirosit ulterior.
— Înţelept, a spus Gholam, dându-şi capul pe spate.
O vreme au vorbit despre fotbal şi, spre surpriza plăcută a lui Adel, cunoştinţele lui Gholam s-au dovedit a fi solide. Au vorbit despre meciul preferat şi au povestit despre golul preferat. Şi-a făcut fiecare o listă cu primii cinci jucători care le plăceau cel mai mult: în linii mari erau aceiaşi, exceptând faptul că Gholam îl inclusese pe brazilianul Ronaldo, iar Adel pe portughezul Ronaldo. Inevitabil au ajuns să vorbească despre finala din 2006 şi despre amintirea dureroasă pentru Adel a incidentului loviturii cu capul. Gholam a spus că s-a uitat la tot meciul în vitrina unui magazin de televizoare, în mijlocul mulţimii, nu departe de tabără.
— „Tabără?”
— Cea în care am crescut. În Pakistan.
Gholam i-a povestit lui Adel că se afla pentru prima dată în Afganistan. Trăise toată viaţa în Pakistan, în tabăra de refugiaţi din Jalozai, unde se născuse. Spunea că Jalozai-ul era un fel de oraş, un labirint uriaş de corturi, colibe din chirpici şi case construite din plastic şi aluminiu, de o parte şi de alta a trotuarului îngust, plin de mizerie şi rahat. Era un oraş într-un oraş încă şi mai mare. El şi fraţii lui – el era mai mare cu trei ani decât ei – crescuseră în tabără. Trăise într-o casă mică din chirpici cu fraţii săi, mama şi cu tatăl lui pe care îl chema Iqbal, dar şi cu bunica din partea tatălui, Parwana. Pe aleile de acolo el şi fraţii lui învăţaseră să meargă şi să vorbească. Acolo se duseseră la şcoală. Se jucase cu beţe şi cu roţi ruginite de bicicletă pe străzile murdare, alergând împreună cu ceilalţi copii refugiaţi, până când apunea soarele şi bunica îl striga să vină în casă.
— Mi-a plăcut acolo, a spus el. Aveam prieteni. Ştiam pe toată lumea. Şi era bine pentru toţi. Am un unchi în America, fratele vitreg al tatălui meu, unchiul Abdullah. Nu l-am întâlnit niciodată. Dar ne trimitea bani la câteva luni. Ne-a ajutat. Ne-a ajutat mult.
— De ce aţi plecat?
— A trebuit. Pakistanezii au închis tabăra. Spuneau că afganii trebuiau să stea în Afganistan. Şi apoi, banii de la unchiul meu au încetat să mai vină. Aşa că tatăl meu a spus că am putea la fel de bine să ne ducem acasă şi să o luăm de la zero, acum că talibanii fuseseră nevoiţi să fugă peste graniţă, la pakistanezi. Spunea că eram nişte musafiri care abuzaseră de ospitalitatea celor din Pakistan. Chiar eram abătut. Locul ăsta – a făcut semn cu mâna – e o ţară străină pentru mine. Iar copiii din tabără, cei care fuseseră în Afganistan? Niciunul nu spunea ceva bun despre asta.
Adel voia să-i spună lui Gholam că ştie cum se simte. Voia să-i spună cât de mult îi lipseşte Kabulul, şi prietenii lui, şi fraţii lui vitregi din Jalalabad. Dar avea sentimentul că Gholam va râde de el. În loc să-i spună ce gândea, s-a mulţumit să comenteze:
— Ei bine, e cam plictisitor pe aici.
Gholam a râs oricum.
— Nu cred că asta au vrut să spună, a zis el.
Adel a înţeles vag că fusese pus la colţ.
Gholam a tras din ţigară, suflând fumul în rotocoale. S-au uitat împreună la ele, cum pluteau uşor şi se dezintegrau.
— Tata ne zicea mie şi fraţilor mei, a spus el: „Aşteptaţi… aşteptaţi să respiraţi aerul din Shadbagh, băieţi, şi să gustaţi apa de acolo”. Tata s-a născut şi a crescut aici. Spunea: „N-aţi mai băut apă atât de rece şi atât de dulce, băieţi!”. Ne vorbea mereu despre Shadbagh, care cred că era doar un sătuc atunci când locuia el aici. Spunea că exista un soi de struguri care creştea doar în Shadbagh şi nicăieri altundeva în lume. Ai crede că descria Paradisul.
Adel l-a întrebat unde stătea acum. Gholam a aruncat chiştocul de ţigară, şi-a ridicat privirea spre cer, uitându-se chiorâş cum strălucea.
— Ştii câmpul deschis de lângă moara de vânt?
— Da.
Adel mai aştepta să mai spună ceva, dar nu a mai urmat nimic.
— Locuieşti pe un câmp?
— Deocamdată, a mormăit Gholam. Avem un cort.
— Nu ai familie aici?
— Nu. Unii au murit, alţii au plecat. Ei bine, tata are un unchi la Kabul. Sau avea. Cine ştie dacă o mai trăi! A fost fratele bunicii mele, a lucrat pentru o familie bogată de acolo. Dar presupun că Nabi şi bunica mea n-au mai vorbit de ani de zile – cincizeci de ani sau mai mult, cred. Sunt practic nişte străini. Cred că dacă n-ar avea încotro tata s-ar duce la el. Dar vrea să se descurce singur aici. E la el acasă.
Au mai întârziat câteva minute pe trunchiul acela de copac, uitându-se la frunzele din livadă care tremurau în bătaia vântului cald. Adel se gândea la Gholam şi la familia acestuia care dormeau noaptea într-un cort, iar pe câmp, în jurul lor, mişunau şerpi şi scorpioni.
Adel nu prea ştie de ce a ajuns să-i povestească lui Gholam despre motivul pentru care el şi părinţii lui s-au mutat de la Kabul aici. Sau, mai degrabă, nu reuşea să se oprească la un motiv anume. Nu era sigur dacă o făcuse ca să-i demonstreze lui Gholam că nu duce o existenţă lipsită de griji pentru simplul fapt că locuieşte într-o casă mare. Sau ca un fel de laudă aşa cum se practică în curtea şcolii. Poate ca să-i atragă simpatia. A făcut-o ca să micşoreze distanţa dintre ei? Nu ştia. Poate din toate aceste motive la un loc. Adel nu ştia nici de ce i se părea important ca Gholam să-l placă, dar înţelegea oarecum că motivul era mai complex decât faptul că era cel mai adesea singur şi că îşi dorea să-şi facă un prieten.
— Ne-am mutat la Shadbagh pentru că cineva a încercat să ne omoare la Kabul, a spus el. O motocicletă s-a oprit într-o zi lângă proprietatea familiei mele şi motociclistul a tras o ploaie de gloanţe în casa noastră. Nu a fost prins niciodată. Dar, slavă Domnului, niciunul dintre noi nu a fost rănit!
Nu ştia la ce să se aştepte, dar l-a surprins că Gholam nu a reacţionat în niciun fel. Încă uitându-se cu coada ochiului la soare, Gholam a spus:
— Da, ştiu.
— Ştii?
— Taică-tău se scobeşte în nas şi află toată lumea.
Adel s-a uitat la el cum a strâns cutia goală de ţigări într-un cocoloş de forma unei mingi şi a îndesat-o în buzunarul din faţă al blugilor.
— Are duşmanii lui, taică-tău, a oftat Gholam.
Adel ştia asta. Baba jan îi explicase că unii dintre oamenii care luptaseră alături de el împotriva sovieticilor în anii ’80 deveniseră puternici şi corupţi. Rătăciseră calea dreaptă, spunea el. Şi, pentru că nu li se alătura în acţiunile lor criminale, încercau mereu să-l sape, să-i păteze numele, împrăştiind zvonuri false şi supărătoare despre el. De astfel de lucruri Baba jan încerca mereu să-l ferească pe Adel – nu ţinea ziare în casă, de exemplu, şi nu voia ca băiatul să se uite la ştiri la televizor sau să stea pe internet.
Gholam s-a aplecat şi a spus:
— Am auzit şi că ar fi fermier.
Adel a ridicat din umeri.
— Poţi să vezi cu propriii ochi. Doar câţiva acri de livadă. Ei bine, şi câmpurile de bumbac din Helmand, cred, pentru fabrică.
Gholam îi căuta privirea lui Adel, în timp ce pe faţă i se afişa un rânjet care-i dezvăluia caninii putreziţi.
— Bumbac zici! Hai că eşti o mare figură! Ştiu şi eu ce să spun?!
Adel nu prea a înţeles ce vrea să spună. S-a ridicat şi a bătut mingea.
— Poţi să spui „Revanşă”!
— Revanşă!
— Haide!
— Numai că de data asta pariez că nu dai niciun gol.
De data asta Adel era cel care zâmbea.
— Zi-mi pe ce pariem.
— E uşor. Pe Zidane.
— Şi dacă o să câştig? Nu, de fapt când o să câştig eu?
— Dacă aş fi în locul tău, a spus Gholam, nu mi-aş face griji, oricum e puţin probabil.
A avut loc o luptă extraordinară. Gholam plonja la stânga şi la dreapta, salvând toate golurile lui Adel. Dându-şi jos tricoul, Adel se simţea stupid că a fost păcălit şi că i s-a luat ceva ce era pe drept al lui, poate lucrul cel mai de preţ. I l-a înmânat lui Gholam. S-a speriat puţin de lacrimile care stăteau să-l podidească, dar şi le-a înăbuşit până la urmă.
Cel puţin Gholam era diplomat şi nu se îmbrăcase cu tricoul câştigat în prezenţa lui Adel. Când se pregătea să plece, i-a rânjit peste umăr:
— Taică-tău nu e plecat chiar pentru trei luni, nu-i aşa?
— O să joc pentru el mâine, a spus Adel. Pentru tricou.
— Mai vedem.
Gholam s-a îndreptat spre stradă. La jumătatea drumului s-a oprit, a scos din buzunar pachetul de ţigări făcut ghemotoc şi l-a aruncat peste zidul casei lui Adel.
În fiecare zi timp de o săptămână, după lecţiile de dimineaţă, Adel îşi lua mingea şi ieşea din curte. Reuşise să-şi sincronizeze primele două escapade cu turele paznicilor înarmaţi. Dar la a treia încercare paznicul l-a prins şi nu l-a mai lăsat să plece. Adel s-a dus în casă şi s-a întors cu un iPod şi cu un ceas. De atunci înainte, paznicul îl lăsa pe Adel să iasă pe furiş, cu condiţia să nu se aventureze mai departe de marginea livezilor. Cât despre Kabir şi mama sa, aceştia abia dacă observau absenţele lui de o oră sau două. Era unul dintre avantajele de a locui într-o casă atât de mare.
Adel se juca singur în spatele curţii, pe lângă butucul bătrân din grădină, sperând, în fiecare zi, să-l zărească pe Gholam apropiindu-se. Se tot uita la aleea nepavată ce se întindea spre strada principală în timp ce făcea jonglerii cu mingea sau stătea pe butuc uitându-se la urma lăsată pe cer de vreun avion de vânătoare, în timp ce arunca apatic cu pietricele. Apoi, îşi lua mingea şi se întorcea agale în curte.
Într-o zi însă, Gholam a apărut, cărând o pungă de hârtie.
— Unde ai fost?
— La muncă, a răspuns Gholam.
I-a povestit lui Adel că el şi tatăl lui fuseseră angajaţi pentru câteva zile să facă nişte cărămizi. Gholam trebuia să amestece mortarul. Spunea că a cărat găleţi cu apă, a târât saci de ciment şi de nisip pentru construcţii mai grei decât el. I-a explicat lui Adel cum a amestecat mortarul în roabă, apoi a înglobat amestecul în apă cu o sapă, a amestecat din nou şi din nou, a adăugat apă, apoi nisip, până când a obţinut un amestec de o consistenţă bună, care nu s-a fărâmiţat. După aceea a împins roaba până unde se aflau zidarii şi s-a întors repede să mai facă un alt amestec. Şi-a deschis palmele şi i-a arătat lui Adel băşicile.
— Uau! a fost tot ce a reuşit să spună Adel – în mod stupid, ştia asta, dar nu s-a putut gândi la altceva.
Singura dată când a muncit într-adevăr fizic a fost într-o după-amiază, cu trei ani în urmă, când l-a ajutat pe grădinar să planteze câţiva puieţi de măr în curtea din spate a casei lor de la Kabul.
— Am o surpriză pentru tine, a spus Gholam.
A căutat în sacoşă şi i-a aruncat lui Adel tricoul cu Zidane.
— Nu înţeleg, a spus Adel, surprins şi emoţionat, deşi precaut.
— L-am văzut zilele trecute pe un puşti îmbrăcat cu el, a spus Gholam, cerând mingea, în timp ce făcea semne cu degetele.
Adel i-a aruncat mingea şi Gholam a jonglat cu ea în timp ce-i povestea ce s-a întâmplat.
— Îţi vine să crezi? Mă duc la el şi-i zic: „Hei, ăsta e tricoul amicului meu.” Se uită la mine. Ca să nu ne mai lungim, ne-am rezolvat problema pe alee. La sfârşit, mă roagă să-i iau tricoul!
A prins mingea din aer, a scuipat, apoi i-a zâmbit lui Adel.
— Bine, poate că i-l vândusem cu câteva zile mai înainte.
— Nu-i cinstit. Dacă i l-ai vândut înseamnă că era al lui.
— Ce, nu-l mai vrei acum? După ce am trecut prin ce-am trecut ca să-ţi fac rost de el? Nu doar eu am dat, să ştii. Mi-a dat şi el câţiva pumni ca lumea.
— Dar… a murmurat Adel.
— Pe lângă asta, te-am păcălit şi mi-a părut rău. Acum ai bluza înapoi. Iar eu…
A arătat spre picioarele lui, iar Adel a zărit o pereche nouă de adidaşi albaştri cu alb.
— Se simte bine, tipul ăla? a întrebat Adel.
— O să supravieţuiască. Acum nu mai bine ne jucăm decât să vorbim despre asta?
— Eşti cu tatăl tău?
— Azi nu. E la tribunal la Kabul. Hai, să mergem!
S-au jucat puţin, lovind mingea înainte şi înapoi, alergând după ea. Mai târziu au făcut o plimbare, Adel neţinându-şi promisiunea pe care i-o făcuse bodyguardului şi mergând amândoi în livadă. Au cules şi au mâncat câteva fructe de loquat{34} şi au băut Fanta rece din sticlele pe care Adel le-a adus pe ascuns din bucătărie.
În curând au început să se întâlnească zilnic. Se jucau cu mingea, se fugăreau printre rândurile paralele de pomi din livadă. Pălăvrăgeau despre sport şi filme şi, când nu aveau nimic de zis, se uitau la casele de deasupra oraşului, la dealurile line din depărtare şi la lanţul de munţi care abia se zărea, încă şi mai departe, şi tot era bine şi aşa.
Adel se trezea acum în fiecare zi nerăbdător să-l vadă pe Gholam furişându-se pe aleea neîngrijită, să-i audă vocea puternică şi încrezătoare. Era adesea distrat în timpul orelor de dimineaţă, pierzându-şi concentrarea pentru că se gândea la jocurile pe care aveau să le joace mai târziu, la poveştile pe care şi le vor spune. Se temea că într-o zi îl va pierde pe Gholam. Era îngrijorat că tatăl lui Gholam, Iqbal, nu-şi va găsi un loc de muncă stabil în oraş sau o locuinţă, iar Gholam va fi nevoit să se mute în alt oraş, într-o altă parte a ţării, iar Adel încercase să se pregătească pentru această posibilitate, să-şi facă singur curaj, ştiind că odată şi odată va trebui să-şi ia rămas-bun.
Într-o zi, pe când stăteau pe trunchiul de copac, Gholam s-a trezit întrebând:
— Adel, ai fost vreodată cu o fată?
— Vrei să spui…
— Da, asta vreau să spun.
Adel a simţit că un val de căldură îi cuprinde urechile. Pentru o clipă a vrut să mintă, dar ştia că Gholam şi-ar fi dat seama de asta. A mormăit:
— Tu ai fost?
Gholam şi-a aprins o ţigară şi i-a oferit una şi lui Adel. De data asta, Adel a luat-o, după ce a aruncat o privire peste umăr, asigurându-se că bodyguardul nu era ascuns după colţ, iar Kabir nu se hotărâse să iasă. A tras un fum şi a intrat imediat într-o criză prelungită de tuse, în timp ce Gholam zâmbea cu superioritate şi-l bătea pe spate.
— Dar tu ai fost sau nu? a repetat Adel cu greu, cu ochii lăcrimându-i.
— Un prieten din tabără, a spus Gholam pe un ton conspirativ, mai mare decât mine, m-a dus la un bordel din Peshawar.
I-a spus povestea. Camera mică, murdară. Perdelele portocalii, zidurile crăpate, singurul bec atârnând din tavan, şobolanul care fugea pe podea. Sunetul pe care-l făceau ricşele de afară, care urcau şi coborau străzile, uruitul maşinilor. Tânăra de pe saltea, terminând o farfurie cu biryani, mestecând şi uitându-se la el fără nicio expresie. Putea spune, chiar şi în lumina slabă, că era drăguţă la faţă şi că abia dacă era mai mare decât el. Apoi a strâns repede şi ultimele boabe de orez cu o felie de pâine, a îndepărtat farfuria, s-a întins şi s-a şters pe mâini de pantaloni în timp ce şi-i dădea jos.
Adel asculta fascinat, vrăjit. Nu avusese niciodată un prieten ca el. Gholam ştia despre lume mai multe chiar şi decât fraţii lui vitregi, care erau mult mai mari decât el. Iar prietenii lui Adel din Kabul? Erau toţi copii de tehnocraţi, demnitari şi miniştri. Aceştia duceau o viaţă asemănătoare cu cea a lui Adel. Gholam îl lăsase să vadă că viaţa lui era plină de necazuri, imprevizibilitate, greutăţi, dar şi de aventuri, o viaţă extrem de diferită de cea a lui Adel, deşi se desfăşura practic la un pas de el. Ascultând poveştile lui Gholam, lui Adel i se părea uneori că duce o viaţă plictisitoare, fără speranţă.
— Deci, ai făcut-o atunci? a insistat Adel. Ai, ştii tu, băgat-o în ea?
— Nu. Am băut câte o ceaşcă de chai şi am vorbit despre Rumi. Tu ce crezi?
Adel s-a înroşit la faţă.
— Cum a fost?
Dar Gholam trecuse deja mai departe. Cam aşa arătau discuţiile lor de obicei: Gholam era cel care alegea despre ce vor vorbi, spunând cu talent o poveste, prinzându-l în laţ pe Adel, numai ca să-şi piardă imediat interesul şi să lase baltă povestea, iar pe Adel în aer.
Acum, în loc să termine povestea începută, Gholam a spus:
— Bunica mea spune că soţul ei, bunicul meu Saboor, i-a spus cândva o poveste despre acest copac. Ei bine, asta s-a întâmplat cu mult timp înainte să-l taie, bineînţeles. Bunicul meu i-a istorisit-o când erau amândoi copii. Povestea spune că, dacă ai o dorinţă, trebuie să îngenunchezi în faţa copacului şi să o spui în şoaptă. Iar dacă acesta e de acord să ţi-o îndeplinească, va lăsa să cadă exact zece frunze deasupra capului tău.
— Nu am auzit niciodată aşa ceva, a spus Adel.
— Ei bine, nu aveai de unde, nu?
Abia atunci şi-a dat Adel seama ce voia Gholam de fapt să spună.
— Ia stai. Bunicul tău a tăiat copacul nostru?
Gholam s-a uitat în ochii lui.
— Copacul vostru?! Nu e copacul vostru.
Adel a clipit.
— Ce vrei să spui?
Gholam s-a uitat în continuare la Adel, străfulgerându-l cu privirea. Pentru prima dată, Adel nu a găsit nici urmă din vioiciunea obişnuită a prietenului său, ori în zâmbetul lui arogant, original, sau din poznele lui. Faţa i se transformase, avea o expresie sobră, de om matur, care îl uimea pe Adel.
— A fost copacul familiei mele. Pentru că acesta a fost pământul familiei mele. A fost al nostru de generaţii întregi. Tatăl tău şi-a construit casa asta uriaşă pe pământul nostru, în timpul războiului, când noi eram în Pakistan.
A arătat spre livezi.
— Astea? Aici erau casele oamenilor odinioară. Dar tatăl tău le-a dărâmat pe toate. Aşa cum a dărâmat şi casa în care s-a născut şi a crescut tatăl meu.
Adel a clipit din ochi.
— Şi-a revendicat pământul nostru ca fiind al lui şi a construit asta – aici a râs de fapt dispreţuitor, în timp ce şi-a îndreptat degetul mare spre curte – chestia asta în locul ei.
Simţindu-se puţin îngreţoşat, cu inima bătându-i să-i iasă din piept, Adel abia a reuşit să rostească:
— Am crezut că suntem prieteni. De ce spui minciunile astea îngrozitoare?
— Îţi aduci aminte când te-am păcălit şi ţi-am luat tricoul? a spus Gholam, înroşindu-se în obraji. Aproape că ai plâns. Nu nega, că te-am văzut. Şi asta din cauza unei bluze. O bluză. Imaginează-ţi cum s-a simţit familia mea, bătând tot drumul din Pakistan până aici ca să coboare din autobuz şi să găsească chestia asta pe pământul nostru. Apoi teroristul vostru în costum mov ne cere să plecăm de pe pământul nostru.
— Tatăl meu nu e un hoţ! i-a strigat Adel. Întreabă pe cine vrei din Shadbagh-e-Nau, întreabă-i ce a făcut pentru oraşul ăsta.
Se gândea cum Baba jan îi întâmpina pe oameni în moscheea oraşului, aplecat pe podea, cu ceaşca de ceai în faţă şi cu mărgelele de rugăciuni în mână. Un şir solemn de oameni, întinzându-se de la perna lui până la intrarea principală, bărbaţi cu mâinile murdare, femei bătrâne fără dinţi, tinere văduve cu copii, fiecare dintre ei un amărât, aşteptând la rând pentru a cere o favoare, o slujbă, un împrumut mic ca să repare un acoperiş sau un canal de irigaţii sau să cumpere lapte pentru cei mici. Tatăl lui dădea din cap, ascultându-i cu o atenţie deosebită, ca şi cum fiecare persoană de la coadă ar fi făcut parte din familia lui.
— Da? Atunci cum se face că tatăl meu are actul de proprietate? a replicat Gholam. Cel pe care i l-a dat judecătorului la tribunal.
— Sunt sigur că dacă tatăl tău vorbeşte cu Baba…
— Baba al tău n-o să vorbească cu el. N-o să recunoască ce a făcut. Trece pe lângă noi de parcă am fi câinii străzii.
— Nu sunteţi câini, a spus Adel.
Se străduia să-şi păstreze tonul vocii.
— Sunteţi nişte şacali. Aşa cum a spus Kabir. Trebuia să fi ştiut.
Gholam s-a ridicat, a făcut un pas sau doi şi s-a oprit.
— Ca să ştii şi tu, a adăugat el, nu am nimic cu tine. Eşti doar un băieţaş care habar n-are de nimic. Dar data viitoare, când Baba se mai duce la Helmand, spune-i să te ia cu el la fabrica aia a lui. Să vezi ce cultivă el acolo. Îţi dau un indiciu. Nu e bumbac.
Mai târziu în acea seară, înainte de cină, Adel stătea în cadă, în apă caldă plină de spumă. Auzea televizorul de la parter: Kabir se uita la un film vechi cu piraţi. Supărarea care îl ţinuse toată după-amiaza îi trecuse şi acum se gândea că fusese prea dur cu Gholam. Baba jan îi spusese cândva că, indiferent cât de multe faci, săracul tot îl va vorbi de rău pe cel bogat. O fac, în general, pentru că sunt dezamăgiţi de propriile vieţi. Nu se pot abţine. Ba chiar e firesc. Şi nu trebuie să-i judecăm, Adel, a mai adăugat el.
Adel nu era atât de naiv încât să nu ştie că lumea este fundamental un loc nedrept; trebuia doar să se uite pe fereastra dormitorului. Dar îşi imagina că pentru oameni ca Gholam recunoaşterea acestui adevăr nu le aducea satisfacţie. Poate că oamenii ca Gholam aveau nevoie de cineva pe care să îl scoată ţap ispăşitor, de o ţintă în carne şi oase, de cineva la îndemână pe care îl puteau considera cauza nenorocirii lor, de cineva pe care să-l condamne, să-l acuze şi pe care să-şi verse supărarea. Şi poate că Baba jan avusese dreptate când spusese că răspunsul cel mai bun este să-i înţelegi şi să te abţii de la a-i judeca. Şi să le răspunzi cu blândeţe, chiar. Privind bulele de spumă ce ieşeau la suprafaţă şi se spărgeau, Adel se gândea la tatăl lui care construia şcoli şi clinici, când ştia bine că există oameni în oraş care răspândesc zvonuri răutăcioase despre el.
În timp ce se ştergea cu prosopul, mama lui a băgat capul pe uşă.
— Vii jos la cină?
— Nu mi-e foame, a spus el.
— Cum aşa?
A intrat şi a luat un prosop de pe raft.
— Aici. Aşază-te. Lasă-mă să-ţi şterg părul.
— Mă descurc singur, a spus Adel.
Ea stătea în spatele lui, studiindu-l în oglindă.
— Eşti bine, Adel?
Băiatul a dat din umeri. Ea şi-a pus o mână pe umărul lui şi s-a uitat la Adel ca şi cum s-ar fi aşteptat ca el să-şi apropie obrazul de al ei. Dar nu a făcut-o.
— Mamă, ai văzut vreodată fabrica lui Baba jan?
Adel a observat imediat pauza din mişcările mamei sale.
— Bineînţeles, a răspuns ea. Şi tu ai văzut-o.
— Nu vorbesc de fotografii. Dacă ai văzut-o în realitate? Ai fost vreodată acolo?
— Cum să mă duc acolo? s-a mirat mama lui, înclinându-şi capul spre oglindă. În Helmand e periculos. Tatăl tău nu ne-ar pune niciodată pe mine sau pe tine în pericol.
Adel a dat din cap.
La parter, se auzeau tunurile şi strigătele de război ale piraţilor.
Trei zile mai târziu, Gholam a apărut din nou. A mers sprinten la Adel şi s-a oprit în faţa lui.
— Mă bucur că ai venit, a spus Adel. Am ceva pentru tine.
A luat de pe butuc haina pe care o aducea mereu cu el de când se certaseră. Era din piele de un maro ciocolatiu, cu o căptuşeală moale din blană de oaie şi o glugă detaşabilă. I-a întins-o lui Gholam.
— Am purtat-o doar de câteva ori. E puţin cam mare pentru mine. Ar trebui să-ţi vină.
Gholam nu s-a mişcat din loc.
— Ieri am luat un autobuz spre Kabul şi am fost la tribunal, a spus el fără să se arate emoţionat în vreun fel. Ghici ce ne-a spus judecătorul. Ne-a spus că are veşti proaste pentru noi. Ne-a spus că a avut loc un accident. Un mic incendiu. Actul de proprietate al tatălui meu a ars în acel incendiu. S-a dus. E distrus.
Adel a lăsat încet în jos mâna în care ţinea jacheta.
— Şi ne spune că nu poate face nimic fără acte, dar ştii ce are la încheietura mâinii? Un ceas nou-nouţ din aur pe care nu-l avea ultima dată când tata l-a văzut.
Adel a clipit.
Gholam şi-a aruncat privirea asupra jachetei. Era o privire tăioasă, menită să condamne şi să inducă un sentiment de ruşine. A mers. Adel s-a făcut mic. În mâna lui, simţea cum haina se schimbă dintr-o ofertă de pace într-o mită.
Gholam s-a întors şi s-a îndreptat spre stradă cu paşi repezi.
În seara zilei în care s-a întors acasă, Baba jan a dat o petrecere. Adel stătea lângă tatăl lui, la capătul feţei mari de masă care fusese aşternută pe podea pentru mâncare. Baba jan prefera uneori să stea pe jos şi să mănânce cu degetele, mai ales dacă se întâlnea cu prieteni din anii Jihadului. Îmi aminteşte de zilele din peşteră, glumea el. Femeile mâncau la masă în sufragerie, cu linguri şi furculiţe, iar mama lui Adel stătea în capul mesei. Adel auzea ecoul pălăvrăgelii lor prin pereţii de marmură. Una dintre ele, o femeie cu şolduri mari şi păr lung şi roşcat, se mărita cu unul dintre prietenii lui Baba jan. Mai devreme, în acea seară, îi arătase mamei lui Adel fotografii pe aparatul ei digital cu magazinul de nuntă pe care îl vizitaseră în Dubai.
După masă, la ceai, Baba jan le-a povestit despre vremea în care unitatea lui a atacat prin surprindere o coloană sovietică, oprind-o să ajungă în valea dinspre nord. Toată lumea asculta atentă.
— Când au intrat în zona de atac, a spus Baba jan, mângâind absent cu o mână părul lui Adel, am deschis focul. Am lovit vehiculul care mergea în faţă, apoi câteva jeep-uri. Am crezut că se vor retrage sau că vor încerca să înainteze cu greu. Dar nemernicii s-au oprit, au coborât şi au început să tragă. Vă vine să credeţi?
Un murmur a cuprins toată camera. Oamenii clătinau din cap. Adel ştia că cel puţin jumătate din bărbaţii din cameră erau foşti mujahedini.
— Îi depăşeam ca număr, poate cu trei la unul, dar aveau arme puternice şi nu a durat mult până când ei ne-au atacat pe noi! Ne atacau în livezi. În curând, toată lumea s-a împrăştiat. Am fugit ca să scăpăm. Eu şi tipul acesta, Mohammad nu mai ştiu cum, am fugit împreună. Alergam umăr la umăr pe un câmp cu viţă-de-vie, care însă nu era pusă pe sârmă şi legată, ci era lăsată să crească pe pământ. Gloanţele veneau din toate direcţiile, iar noi alergam ca să ne salvăm vieţile când, dintr-o dată, ne-am împiedicat amândoi şi am căzut. Într-o secundă mă ridic şi continui să alerg, dar nu-l mai văd pe acest Mohammad nu mai ştiu cum. Mă întorc şi urlu cât mă ţine gura, „Ridică-te naiba, măgarule!”
Baba jan s-a oprit pentru efectul dramatic. Şi-a pus pumnul la gură ca să nu râdă.
— Apoi se ridică repede şi începu să alerge. Şi – vă vine să credeţi? – nebunul de legat căra două braţe pline de struguri! Câte o grămadă în fiecare braţ!
Oamenii au izbucnit în râs. Adel la fel. Tatăl lui l-a frecat pe spate şi l-a tras lângă el. Cineva a început să spună o altă poveste, iar Baba jan s-a întins după ţigara care stătea lângă farfuria lui. Dar nu a mai avut şansa să o aprindă pentru că, brusc, undeva în casă s-a spart un geam.
În sufragerie, femeile ţipau. Ceva metalic, poate o furculiţă sau un cuţit de unt, a făcut un zgomot puternic pe marmură. Bărbaţii au alergat în camera femeilor. Azmaray şi Kabir au venit într-un suflet şi ei, cu armele deja scoase.
— S-a auzit de la intrare, a spus Kabir.
Chiar în timp ce spunea asta, s-a spart din nou un geam.
— Aşteptaţi aici, Comandante Sahib, ne ducem să vedem ce e, a spus Azmaray.
— Să credeţi voi, a bombănit Baba jan, înaintând deja. Nu mă fac mic sub propriul acoperiş.
S-a îndreptat spre holul de la intrare, urmat de Adel, Azmaray, Kabir şi de toţi bărbaţii invitaţi. Pe hol, Adel l-a văzut pe Kabir apucând o tijă de metal pe care o foloseau iarna ca să înteţească focul în sobă. Adel a văzut-o şi pe mama sa alergând să li se alăture, palidă şi trasă la faţă. Când au ajuns în hol, o piatră a zburat prin fereastră şi cioburile s-au împrăştiat pe podea. Femeia cu părul roşcat, viitoarea mireasă, a ţipat. Afară, cineva urla.
— Cum naiba au reuşit să treacă de paznic? comenta cineva în spatele lui Adel.
— Comandante Sahib, nu! a urlat Kabir.
Dar tatăl lui Adel deschisese deja uşa de la intrare.
Lumina era slabă, dar era vară, iar cerul mai păstra încă urmele asfinţitului. În depărtare, Adel zărea lumini slabe laolaltă: oamenii din Shadbagh-e-Nau se aşezau împreună cu familia la masa de seară. Dealurile de la orizont se întunecaseră şi, în curând, noaptea se va aşterne peste toate. Dar nu era destul de întuneric, nu încă, pentru a-l învălui pe bătrânul pe care Adel l-a văzut stând la uşă, în faţa scărilor, cu o piatră în fiecare mână.
— Du-l sus, i-a spus Baba jan peste umăr mamei lui Adel. Acum!
Mama lui Adel l-a luat pe băiat de umeri şi l-a condus sus, apoi pe hol până la dormitorul matrimonial pe care îl împărţea cu Baba jan. A închis uşa, a încuiat-o, a tras perdelele şi a dat drumul la televizor. L-a dus pe Adel în pat unde s-au aşezat amândoi. La televizor, doi arabi, îmbrăcaţi în cămăşi lungi de tip kurta şi cu câte o beretă tricotată, lucrau la un camion uriaş.
— Ce o să-i facă bătrânului? a întrebat Adel.
Nu se putea opri din tremurat.
— Mamă, ce o să-i facă?
Şi-a ridicat privirea spre mama sa, prinzând din zbor o umbră de nelinişte pe faţa ei şi a ştiut dintr-odată, imediat, că orice i-ar fi spus în secunda următoare nu avea nicio importanţă.
— O să vorbească cu el, a spus înfiorându-se. O să discute în mod raţional cu oricine ar fi acolo, afară. Aşa face de obicei tatăl tău. Discută raţional cu oamenii.
Adel a clătinat din cap. Plângea acum, suspina.
— Ce o să facă, mamă? Ce o să-i facă bătrânului?
Mama lui a continuat să spună acelaşi lucru, că totul avea să fie bine, că totul avea să se încheie cu bine, că nimeni nu avea să fie rănit. Dar cu cât repeta mai mult aceleaşi fraze, cu atât Adel plângea mai rău, până când, istovit, a adormit cu capul în poala ei.
Fostul Comandant scapă de încercarea de asasinat
Adel a citit povestea în biroul tatălui său, la calculatorul acestuia. În articol, atacul era descris ca fiind „violent”, iar atacatorul drept un fost refugiat cu „legături suspecte cu talibanii”. Pe la jumătatea articolului, tatăl lui Adel era citat spunând că s-a temut pentru siguranţa familiei lui. Mai ales pentru băieţelul meu nevinovat, spusese el. Articolul nu menţiona numele atacatorului şi nici ce se întâmplase cu el.
Adel a închis calculatorul. Nu avea voie să-i dea drumul, iar el încălcase această interdicţie, venind în biroul tatălui său. Cu o lună în urmă, nu ar fi îndrăznit nici măcar asta. S-a târât în camera lui, s-a întins pe pat şi a început să lovească cu o minge veche de tenis în perete. Poc! Poc! Poc! Nu a trecut mult şi mama lui şi-a băgat capul pe uşă şi i-a spus să înceteze, dar el nu a vrut. A mai zăbovit puţin la uşă înainte să plece.
Poc! Poc! Poc!
Aparent, nimic nu se schimbase. Lista de activităţi zilnice ale lui Adel l-ar fi arătat intrat în ritmul normal. Se trezea la aceeaşi oră, se spăla, lua micul dejun împreună cu părinţii şi făcea lecţii cu profesorul particular. După aceea, mânca de prânz şi îşi petrecea după-amiaza stând degeaba, uitându-se la filme cu Kabir sau jucându-se jocuri video.
Dar nimic nu mai era la fel. Gholam îi deschisese poate o uşă, dar Baba jan fusese cel care îl împinsese dincolo de ea. Un mecanism care hibernase până atunci a început să funcţioneze în mintea lui. Adel se simţea ca şi cum, peste noapte, dobândise un simţ cu totul nou, auxiliar, unul care îl făcea să vadă lucruri pe care nu le văzuse înainte, lucruri pe care le avusese de ani de zile în faţa ochilor. Vedea, de exemplu, că mama lui are tot felul de secrete. Când se uita la ea, practic le citea pe faţa ei. Vedea cum se chinuie să ţină departe de el toate lucrurile pe care le ştia, toate lucrurile pe care le ţinea sub cheie, închise, păstrate cu grijă, aşa cum erau ei doi în această casă mare. Vedea pentru prima dată ce însemna, de fapt, casa tatălui său pentru ceilalţi: o monstruozitate, o jignire, un monument al nedreptăţii. Vedea în graba oamenilor care-i făceau pe plac tatălui său intimidarea, frica, teama, acestea fiind adevăratele motive ale respectului şi supunerii lor. Se gândea că Gholam ar fi mândru de el pentru această capacitate de a înţelege lucrurile. Pentru prima dată, Adel era perfect conştient de complexitatea evenimentelor care i-au guvernat dintotdeauna viaţa.
Şi de adevărurile extrem de conflictuale care sălăşluiau într-o singură persoană. Nu numai în tatăl său, sau în mama lui, sau în Kabir.
Ci şi în el.
Această ultimă descoperire era, cumva, cea mai surprinzătoare pentru Adel. Revelaţiile referitoare la ceea ce ştia acum despre ce a făcut tatăl său – mai întâi în numele Jihadului, apoi în numele a ceea ce el numea adevăratele recompense ale sacrificiului – îl ameţiseră pe Adel. Cel puţin o bună bucată de timp. Zile întregi după seara în care pietrele au trecut prin geamurile casei lor, Adel simţea dureri în stomac de fiecare dată când tatăl său intra în cameră. Îl găsea adesea pe Baba jan urlând la telefon sau îl auzea fredonând o melodie în baie şi simţea un fior pe şira spinării, iar gâtul i se usca rău. Tatăl lui îl săruta de noapte bună, iar instinctul lui Adel era să se dea înapoi. Avea coşmaruri. Visa că stă la marginea livezilor, urmărind o bătaie printre copaci, strălucirea unei tije de metal care s-a ridicat şi a căzut, sunetul metalului lovind în carne şi oase. Se trezea din aceste vise cu un urlet gata să-i iasă din piept. Îl apucau din senin crizele de plâns.
Şi totuşi.
Şi totuşi.
Se mai întâmpla şi altceva. Adel era conştient de ce aflase, dar în curând a mai descoperit ceva care se opunea celor dintâi, dar care nu le anula, ci venea să se adauge la ceea ce deja ştia. Adel simţea că se trezeşte în el cealaltă parte, care-l îngrijora, a lui. Partea din el care, cu timpul, va accepta încetul cu încetul, aproape imperceptibil, noua sa identitate care, în prezent, nu-i dădea pace. Adel credea că, în final, va accepta probabil lucrurile aşa cum făcuse până acum mama lui. La început, se supărase pe ea; dar acum devenise mai înţelegător. Poate că ea închisese ochii, fiindu-i frică de soţul ei. Sau ca o mulţumire pentru viaţa de lux pe care o ducea. Cel mai adesea, Adel se gândea că a acceptat toate acestea din aceleaşi motive pentru care o făcuse şi el: pentru că a fost nevoită. Ce altă posibilitate avea? Adel nu mai putea să fugă de viaţa lui, aşa cum fugea Gholam de a lui. Oamenii au învăţat să trăiască cu cele mai greu de imaginat lucruri în viaţa lor. Aşa va face şi el. Asta era viaţa lui. Aceasta era mama lui. Acesta era tatăl lui. Şi acesta era el, chiar dacă nu a ştiut-o dintotdeauna.
Adel a înţeles că nu-l va mai iubi niciodată pe tatăl său ca înainte, pe când dormea fericit, încolăcit în braţele lui groase. Acest lucru era acum de neconceput. Dar va învăţa să-l iubească din nou, chiar dacă acum era o situaţie diferită, mai complicată şi mai încurcată. Adel simţea aproape că a sărit peste copilărie. În curând va fi adult. Şi atunci nu va mai avea cale de întoarcere, pentru că să fii adult se asemăna cu ceea ce tatăl său îi spusese cândva despre ce înseamnă să fii erou de război: odată ce ai devenit unul, aşa mori.
Stând noaptea în pat, Adel se gândea că într-o zi – poate în ziua următoare sau peste două zile, sau poate săptămâna următoare – va pleca de acasă şi va merge până la câmpul cu moara de vânt, unde Gholam îi spusese că se adăposteşte familia lui. Credea că va găsi câmpul gol. Va sta pe marginea străzii, imaginându-şi-i pe Gholam, pe mama, pe fraţii şi pe bunica acestuia mergând în şir indian, răsfiraţi, cu catrafusele legate într-o bocceluţă, înaintând încet pe marginea drumurilor prăfuite de ţară, căutând un loc unde să se stabilească. Gholam era acum capul familiei. Va fi nevoit să muncească. Va trebui să-şi petreacă tinereţea curăţind canale, săpând şanţuri, făcând cărămizi şi adunând recolta de pe câmpuri. Gholam se va transforma treptat într-unul din acei bărbaţi cu faţa tăbăcită, gârboviţi, pe care Adel îi vedea mereu în spatele plugului.
Adel se gândea că va sta puţin pe câmp, privind dealurile şi munţii care se înălţau deasupra Noului Shadbagh. Apoi va căuta prin buzunar ceea ce găsise într-o zi mergând prin livezi, jumătatea stângă a unei perechi de ochelari, frântă la mijloc, cu lentila crăpată precum o pânză de păianjen, iar braţul lateral plin de sânge uscat. Va arunca ochelarii sparţi într-un şanţ. Adel bănuia că, întorcându-se şi mergând spre casă, se va simţi mai ales uşurat.