Primăvara, 1949
Parwana simte mirosul înainte să tragă plapuma şi să vadă cu ochii ei. Se împrăştiase pe fesele Masoomei, în jos pe coapse, pe cearşafuri, pe saltea şi pe plapumă. Masooma o priveşte peste umăr, rugând-o din priviri să o ierte – încă îi mai era ruşine după tot acest timp, după toţi aceşti ani.
— Îmi pare rău, îi şopteşte Masooma.
Parwanei îi venea să urle, dar se forţa să schiţeze un zâmbet. În astfel de momente, făcea eforturi grele să-şi amintească şi să nu scape din vedere un adevăr de nezdruncinat: asta era munca ei. Nimic din ce s-a abătut asupra sa nu e nedrept sau nepotrivit. E ceea ce merită. Oftează, uitându-se la rufăria murdară, gândindu-se cu groază la munca ce o aştepta.
— O să curăţ, spune ea.
Masooma începe să plângă în tăcere, fără să-şi schimbe câtuşi de puţin expresia feţei. Doar lacrimi ce curg şi se scurg în jos pe obraji.
Afară, în răcoarea dimineţii, Parwana aprinde focul în groapa de gătit. Când flăcările se înteţesc, umple o găleată cu apă adusă de la fântâna din sat şi o pune la încălzit. Îţi ţine palmele la foc. De unde stă, poate să vadă moara de vânt şi moscheea satului în care Mullahul Shekib le-a învăţat pe ea şi pe Masooma să citească atunci când erau mici, şi casa acestuia, aşezată chiar la baza unei pante nu foarte abrupte. Mai târziu, când soarele o să fie sus pe cer, acoperişul casei va fi un pătrat perfect, prăfuit, de un arămiu izbitor, din cauza roşiilor pe care soţia lui le aşezase acolo ca să se usuce la soare. Parwana se uită lung la stelele dimineţii, ce se sting şi clipesc palide, indiferente la durerea ei. Începe să-şi revină.
Din nou înăuntru, o întoarce pe Masooma pe burtă. Înmoaie un prosop în apă şi o curăţă pe Masooma la fund, spălând carnea flască de pe picioarele ei.
— De ce cu apă caldă? spune Masooma cu faţa la plapumă. De ce te-ai mai deranjat? Nu trebuie. Oricum nu o să ştiu diferenţa.
— Poate, dar eu da, spune Parwana, strâmbându-se din cauza duhorii. Acum taci şi lasă-mă să termin.
De aici înainte, ziua Parwanei avea să se desfăşoare la fel ca în cei patru ani care au trecut de la moartea părinţilor lor. Dă de mâncare la pui. Taie lemne şi cară găleţi cu apă de la fântână. Face cocă şi coace pâine în tandoor, lângă casa din chirpici. Dă cu mătura. După-amiaza, stă pe vine lângă pârâu printre alte sătence şi spală rufele, frecându-le de pietre. După aceea, pentru că este vineri, trece pe la mormintele părinţilor şi rosteşte pentru fiecare câte o rugăciune scurtă. Printre toate aceste treburi care îi ocupă toată ziua, îşi face timp şi să o mute pe Masooma de pe o parte pe cealaltă, împingându-i plapuma sub fund.
De două ori în acea zi îl vede pe Saboor.
Îl zăreşte stând pe vine lângă casa lui micuţă din chirpici, făcând vânt focului din vatră, cu ochii strânşi din cauza fumului, iar lângă el, pe Abdullah, băiatul lui. Îl vede mai târziu vorbind cu alţi bărbaţi; au şi ei propria lor familie, dar au fost cândva băieţii satului cu care Saboor se certa, înălţa zmeie, alerga după câini, se juca de-a v-aţi ascunselea. În zilele astea, pe umerii lui Saboor atârnă o mare povară, un văl de tragedie, o soţie moartă şi doi orfani, dintre care unul în faşă. Vocea îi e obosită şi abia se aude. Este sleită de puteri şi pare o umbră a ceea ce a fost cândva.
Parwana îl priveşte de la distanţă cu un dor care aproape o mutilează. Încearcă să-şi ascundă privirea când trece pe lângă el. Iar dacă, din întâmplare, privirile lor se întâlnesc, el dă pur şi simplu din cap, iar ea se înroşeşte la faţă.
În acea noapte, când Parwana se întinde să se culce, abia îşi mai poate ridica braţele. Simte oboseala până şi în cap. Stă în pat, aşteptând să adoarmă.
Apoi, din întuneric se aude:
— Parwana?
— Da.
— Îţi mai aduci aminte când mergeam amândouă pe bicicleta aia?
— Hmm.
— Cât de repede am mers! Pe deal la vale. Şi câinii ne alergau.
— Îmi aduc aminte.
— Şi ţipam amândouă. Iar când ne-am lovit de stânca aia…
Parwana aproape că poată să o audă pe sora sa zâmbind în întuneric.
— Mama a fost atât de supărată pe noi. Şi Nabi la fel. I-am stricat bicicleta.
Parwana îşi închide ochii.
— Parwana?
— Da.
— Poţi să dormi lângă mine la noapte?
Parwana îşi aruncă plapuma la o parte, se duce spre Masooma şi se bagă sub pătură, lângă ea. Masooma îşi sprijină obrazul de umărul ei şi o cuprinde cu braţul.
Masooma îi şopteşte:
— Meriţi mai mult decât pe mine.
— Nu-ncepe din nou, îi şopteşte Parwana.
Se joacă cu părul Masoomei aşa cum îi place ei, cu răbdare şi un timp îndelungat. Îşi pierd vremea vorbind în tăcere despre lucruri mărunte şi lipsite de importanţă, încălzindu-şi feţele cu răsuflarea caldă. Acestea sunt minutele relativ fericite pe care le petrece Parwana. Îi aduc aminte de vremea când erau fetiţe şi îşi împărtăşeau, în şoaptă, tot felul de secrete, bârfeau şi chicoteau în tăcere, încolăcite sub pătură, nas în nas. Masooma adoarme repede şi începe să sforăie în vis, iar Parwana se uită fix pe fereastră, la cerul negru, ars. Gândul îi fuge de la un lucru la altul şi se opreşte, în cele din urmă, la o imagine pe care a văzut-o cândva într-o revistă veche – imaginea a doi fraţi din Siam uniţi în partea trunchiului. Două fiinţe unite, fără soluţie, cu sângele format în măduva unuia curgând prin venele celuilalt, o uniune permanentă. Parwana simte disperarea ca o gheară care o strânge de piept. Trage aer în piept. Încearcă să se gândească din nou la Saboor, dar mintea îi fuge la zvonul pe care l-a auzit prin sat: că îşi caută o nouă soţie. Vrea să alunge din minte imaginea lui. Îşi înăbuşă acest gând prostesc.
Naşterea Parwanei a fost o surpriză. Masooma ieşise deja din pântecele mamei şi stătea liniştită în braţele moaşei, când mama lor a ţipat şi s-a deschis pentru a doua oară. Sosirea Masoomei a fost lipsită de evenimente. S-a născut singură, îngeraşul, avea să spună moaşa mai târziu. Naşterea Parwanei s-a prelungit în agonie pentru mamă şi a fost înşelătoare pentru cea mică. Moaşa a trebuit să o elibereze de cordonul care i se înfăşurase în jurul gâtului, de parcă ar fi vrut s-o omoare mai degrabă decât să o despartă de mama sa. În momentele ei cele mai proaste, când nu face decât să se deteste din tot sufletul, Parwana se gândeşte că poate cordonul ştia mai bine. Poate că ştia care era jumătatea mai bună.
Masooma era hrănită după program şi dormea la timp. Plângea doar dacă avea nevoie să mănânce sau să fie schimbată. Când era trează, era jucăuşă, veselă, râdea cu uşurinţă, părea o bocceluţă în faşă şi scotea chicote vesele. Îi plăcea să stea cu jucărioara zornăitoare în gură.
Ce copil înţelept, spuneau oamenii.
Parwana era un tiran. Exercita asupra mamei sale o autoritate de o forţă impresionantă. Tatăl, tulburat de nazurile nou-născutei, l-a luat pe fratele mai mare al gemenelor, pe Nabi, şi au mers să se culce acasă la fratele său. Noaptea era o suferinţă de proporţii epice pentru mama fetelor, presărată doar de câteva momente de odihnă neregulată. O lua în braţe pe Parwana şi se plimba cu ea toată noaptea, în fiecare noapte. O legăna şi îi cânta. Tresărea când fetiţa se repezea la sânul ei iritat şi umflat şi mesteca sfârcul ca şi cum ar fi căutat lapte până în măduva oaselor. Dar alăptarea nu era un antidot. Chiar şi cu burta plină, Parwana se zbătea şi ţipa, imună la rugăminţile mamei sale.
Masooma privea din colţul ei, gânditoare şi neputincioasă, ca şi cum i-ar fi fost milă de mama ei pentru încurcătura în care aceasta se afla.
Nabi nu a fost deloc aşa, i-a spus într-o zi mama tatălui lor.
Fiecare bebeluş e diferit.
Dar ăsta, ăsta mă omoară.
O să treacă, spunea el. Aşa cum trece şi vremea rea.
Şi a trecut. Colicile poate sau alte dureri inofensive. Dar era prea târziu. Parwanei i se dusese vestea.
Într-o după-amiază târzie de vară, când gemenele aveau zece luni, sătenii s-au adunat în Shadbagh după o nuntă. Femeile munceau, foarte preocupate să îngrămădească în blide de lemn piramide de orez alb pufos, cu bucăţele de şofran. Tăiau pâine, râcâiau orezul prins pe fundul oalelor, dădeau din mână în mână farfurii cu vinete prăjite, servite cu iaurt şi mentă uscată. Nabi se juca afară cu nişte băieţi. Mama fetelor stătea alături de vecini pe o carpetă întinsă sub stejarul uriaş. Din când în când le arunca o privire fetelor care dormeau una lângă cealaltă, la umbră.
După masă, în timpul ceaiului, gemenele s-au trezit din somn şi cineva a luat-o imediat pe Masooma în braţe. Trecea veselă din braţe în braţe, de la verişor la mătuşă sau la unchi. Ţopăia la unul în poală, altul o legăna pe genunchi. Multe mâini îi gâdilau burtica moale. Mulţi îşi frecau nasul de al ei. Toţi au râs când, în joacă, ea l-a apucat pe Mullahul Shekib de barbă. Se minunau la cât de prietenoasă era şi cât de uşor interacţiona cu ei. O ridicau în braţe şi îi admirau obrajii roz, ochii albaştri ca safirul, sprâncenele frumos arcuite, ce prevesteau frumuseţea surprinzătoare de care avea să se bucure peste câţiva ani.
Pe Parwana o lăsaseră în braţele mamei. În timp ce Masooma era în centrul atenţiei, Parwana se uita în linişte, deşi uşor tulburată, la singura persoană care, de altfel, le adora şi care nu înţelegea de ce atâta zarvă. Din când în când, mama ei o privea şi o strângea uşor de picioruş, aproape în semn de scuză. Când cineva observa că Masoomei îi ies doi dinţi, mama Parwanei spunea, slăbită, că Parwanei îi ies trei. Dar nimeni nu băga de seamă.
Când fetele aveau nouă ani, familia s-a adunat seara devreme, acasă la Saboor, pentru iftar{7} ca să încheie postul după Ramadan. Adulţii erau aşezaţi pe perne, de jur împrejur, şi trăncăneau zgomotos. Ceaiul, urările de bine şi bârfele treceau de la unul la altul, în egală măsură. Bătrânii ţineau între degete mătăniile. Parwana stătea liniştită, fericită să respire acelaşi aer cu Saboor, să fie în preajma ochilor săi negri de bufniţă. Pe tot parcursul serii, aproape că nu şi-a putut desprinde privirea de la el. L-a surprins muşcând dintr-un cub de zahăr, sau frecându-şi fruntea uşor înclinată, sau râzând cu poftă la ceva ce un unchi mai în vârstă spusese. Şi dacă o surprindea privindu-l, ceea ce s-a şi întâmplat o dată sau de două ori, ea se uita repede în altă parte, încremenită şi încurcată. Genunchii începeau să-i tremure. Gura i se usca atât de tare încât abia mai putea vorbi.
Parwana s-a gândit atunci la caietul de acasă, ascuns sub un morman de lucruri. Saboor spunea mereu poveşti noi, basme cu djinn-i şi zâne şi demoni şi div-i; copiii din sat se strângeau adesea în jurul lui şi ascultau într-o linişte absolută născocirile sale. Şi în urmă cu vreo şase luni, Parwana îl auzise pe Saboor spunându-i lui Nabi că speră să-şi poată scrie într-o zi poveştile. La puţin timp după aceasta, Parwana, mergând cu mama sa la un bazar dintr-un alt oraş şi aflându-se în faţa unei tarabe unde se vindeau cărţi vechi, observase un carnet frumos de notiţe, cu pagini lucioase, liniate şi cu o copertă groasă din piele, de culoare maro închis, gofrată la margini. Când l-a ţinut în mână, şi-a dat seama că mama ei nu-şi permite să i-l cumpere. Aşa că Parwana a prins un moment în care negustorul nu era atent şi a strecurat carnetul sub pulover.
Dar în cele şase luni care trecuseră de atunci, Parwana nu avusese curajul să-i dea carneţelul lui Saboor. Era îngrozită la gândul că acesta va râde de ea sau că-şi va da seama ce e cu el şi i-l va înapoia. În schimb, în fiecare noapte, în patul ei, ţinea în mâini carnetul, ascuns sub pătură, iar degetele îi fugeau pe gravura în piele. Mâine, îşi promitea ea în fiecare noapte. Mâine o să mă duc la el cu carnetul.
Mai târziu în acea seară, după cina de iftar, toţi copiii au fugit afară să se joace. Parwana, Masooma şi Saboor s-au dat cu rândul în leagănul pe care tatăl celui din urmă îl atârnase de o ramură zdravănă a stejarului uriaş. Venise rândul Parwanei, dar Saboor tot uita să împingă leagănul, ocupat să spună o nouă poveste. De data asta era o poveste despre stejarul uriaş, care, spunea el, avea puteri magice. Dacă ai o dorinţă, spunea el, trebuie să îngenunchezi în faţa copacului şi să o rosteşti. Iar dacă stejarul acceptă să ţi-o îndeplinească, o să lase să cadă exact zece frunze deasupra capului tău.
Când leagănul aproape că se oprise, Parwana s-a întors să-i ceară lui Saboor să o mai împingă, dar cuvintele i-au rămas în gât. Saboor şi Masooma îşi zâmbeau unul altuia, iar în mâinile Masoomei a zărit carnetul de notiţe. Carnetul ei.
L-am găsit în casă, i-a spus Masooma mai târziu. Era al tău? O să ţi-l plătesc cumva, îţi promit. Nu te superi, nu? M-am gândit că ar fi perfect pentru el. Pentru poveştile lui. Ai văzut ce privire avea? Ai văzut, Parwana?
Parwana i-a răspuns că nu, nu s-a supărat, dar, în adâncul sufletului, era distrusă. Îi tot vedea pe sora ei şi pe Saboor cum îşi zâmbeau şi cum se uitau unul la celălalt. Parwana ar fi putut la fel de bine să facă cu ochiul în aerul subţire ca un spirit dintr-o poveste a lui Saboor, că cei doi tot nu ar fi fost conştienţi de prezenţa ei. Simţea rana până la os. În acea noapte, întinsă în pat, a plâns în linişte deplină.
Pe când ea şi sora ei aveau unsprezece ani, Parwana dezvoltase o înţelegere precoce a comportamentului ciudat pe care băieţii îl aveau în preajma fetelor pe care le plăceau în secret. Observa asta mai ales când ea şi sora ei mergeau la şcoală. Şcoala era chiar ultima cameră din moscheea satului, unde, pe lângă recitarea Coranului, Mullahul Shekib îl învăţase pe fiecare copil din sat să citească şi să scrie, să memoreze poezii. Shadbagh era norocos să aibă un aşa înţelept drept malik{8}, le spusese tatăl fetelor. În drum spre casă, după terminarea lecţiilor, gemenele dădeau adesea de un grup de băieţi ce stăteau aşezaţi pe un zid. Când fetele treceau prin faţa lor, băieţii le hărţuiau uneori cu întrebări, alteori aruncau cu pietricele după ele. Parwana le striga, de obicei, ceva înapoi şi le răspundea la pietricele cu pietre, în timp ce Masooma o trăgea mereu de mânecă şi îi spunea cu o voce înţeleaptă să meargă mai repede, să nu-i lase să o supere. Dar ea înţelesese greşit. Parwana era supărată nu pentru că ei aruncau cu pietricele, ci pentru că le aruncau doar în Masooma. Parwana ştia: făceau un spectacol din a-şi bate joc şi, cu cât mai mare spectacolul, cu atât mai profundă dorinţa lor. Observa cum privirile lor se îndreptau de la ea la Masooma, deznădăjduite, dar uimite în acelaşi timp, fiind incapabili să se uite în altă parte. Ştia că în spatele glumelor lor răutăcioase şi a rânjetului lor lasciv, erau intimidaţi de Masooma.
Apoi, într-o zi, unul dintre ei a aruncat nu o pietricică, ci o piatră. Aceasta s-a oprit la picioarele surorilor. Când Masooma a ridicat-o, băieţii au chicotit şi şi-au dat coate. Piatra era învelită într-o hârtie legată cu un elastic. Când s-au aflat în siguranţă, departe de ei, Masooma a dezvelit-o. Au citit amândouă biletul.
Jur, de când faţa Ta mi-a ieşit în cale, întreaga lume nu-i decât înşelătorie şi fantezie.
Grădina încurcată nu mai ştie ce e frunză şi ce-i floare.
Păsările ameţite nu mai fac diferenţa între seminţe şi capcane.
O poezie a lui Rumi, una dintre cele pe care le preda Mullahul Shekib.
Încep să devină mai sofisticaţi, a spus Masooma cu un râs înfundat.
Sub poezie, băiatul scrisese: Vreau să te iau de soţie. Şi, sub asta, adăugase în grabă: Am un văr pentru sora ta. E o partidă perfectă. Pot să pască împreună pe câmpul unchiului meu.
Masooma a rupt biletul în două. Nu-i lua în seamă, Parwana, a spus ea. Sunt nişte imbecili.
Cretini, a încuviinţat Parwana.
A făcut eforturi să afişeze un zâmbet cu subînţeles. Biletul era destul de urât, dar ce a rănit-o cu adevărat a fost răspunsul Masoomei. Băiatul nu-i adresase biletul vreuneia dintre ele în mod explicit, dar Masooma îşi însuşise întâmplător poezia, iar vărul rămăsese pentru Parwana. Pentru prima dată în viaţă, Parwana s-a privit prin ochii surorii ei. A văzut cum aceasta o privea. La fel ca restul oamenilor, de altfel. În urma vorbelor Masoomei a rămas distrusă. Descurajată.
În afară de asta, a adăugat Masooma dând din umeri şi zâmbind cu subînţeles, sunt deja luată.
Nabi a venit în vizită, ca în fiecare lună. El reprezintă povestea de succes a familiei, poate şi a întregului sat, datorită slujbei din Kabul şi pentru că vine în Shadbagh cu maşina mare a şefului său, de un albastru strălucitor, cu un cap de vultur strălucind pe capotă, iar când soseşte, toată lumea se adună să-l întâmpine, iar copiii ţipă şi aleargă pe lângă maşină.
— Ce mai faceţi? întreabă el.
Sunt toţi trei în casa dărăpănată, beau ceai şi mănâncă migdale. Nabi este foarte chipeş, crede Parwana, cu pomeţii fin cizelaţi, cu ochii săi căprui, cu favoriţii şi cu părul des dat pe spate. E îmbrăcat în costumul său obişnuit, de culoare oliv, care pare să fie mai mare cu un număr. Nabi e mândru de costum, Parwana o ştie, trage mereu de mâneci, îşi îndreaptă reverul, strânge de cuta pantalonilor, dar nu prea a reuşit să scape de mirosul persistent de ceapă arsă.
— Ei bine, ieri a fost la noi regina Homaira, am băut ceai şi am mâncat prăjituri, spune Masooma. Ne-a complimentat pentru alegerea minunată a decorului.
Îi zâmbeşte cu prietenie fratelui ei, arătându-şi dinţii îngălbeniţi, iar Nabi râde, uitându-se la ceaşca sa. Înainte să-şi găsească de lucru la Kabul, Nabi o ajuta pe Parwana să aibă grijă de sora lor. A încercat o perioadă. Dar nu a putut să o facă. Era prea mult pentru el. Kabulul a fost scăparea lui. Parwana îl invidiază pe fratele ei, dar nu îl pizmuieşte întru totul, chiar dacă el o face – ea ştie că Nabi face mai mult decât să-i plătească despăgubiri cu banii pe care-i dă în fiecare lună.
Masooma şi-a pieptănat părul şi şi-a făcut contur cu cărbune la ochi, ca de fiecare dată când Nabi vine în vizită. Parwana ştie că ea face lucrul acesta mai puţin pentru el şi mai mult pentru faptul că fratele său reprezintă legătura ei cu Kabulul. În mintea Masoomei, el reprezintă farmecul şi luxul oraşului, un oraş plin de maşini şi lumini, şi restaurante sofisticate, şi palate regale, indiferent de cât de îndepărtată este această legătură. Parwana îşi aminteşte cum, cu mult timp în urmă, Masooma obişnuia să-i spună că era o fată de oraş prinsă în capcană într-un sat.
— Dar tu? Ţi-ai găsit deja o soţie? întreabă Masooma în joacă.
Nabi dă din mână şi râde, evitând răspunsul, cum obişnuia să facă atunci când părinţii îi puneau aceeaşi întrebare.
— Şi când ai de gând să-mi arăţi Kabulul din nou, frăţioare? întreabă Masooma.
Nabi le dusese o dată la Kabul, cu un an în urmă. Le luase din Shadbagh şi condusese până la Kabul, urcând şi coborând pe străzile din oraş. Le arătase toate moscheile, cartierele comerciale, cinematografele, restaurantele. Îi arătase Masoomei cu degetul Palatul cu cupolă Bagh-e-Bala, aşezat pe un deal, ridicându-se deasupra oraşului. În Grădinile Babur, o ridicase pe Masooma de pe scaunul din faţă al maşinii şi o dusese în braţe până la locul unde se află mormântul împăratului Mughal. Se rugaseră acolo toţi trei, în Moscheea Shah Jahan, şi apoi, pe malul unui iaz din plăci de ceramică albastră, mâncaseră ce luase Nabi la pachet. Fusese probabil cea mai fericită zi din viaţa Masoomei de la accident încoace, iar Parwana îi era recunoscătoare fratelui ei mai mare pentru asta.
— Curând, Inshallah, spune Nabi, bătând uşor în ceaşcă.
— Nabi, te superi dacă te rog să-mi aşezi perna de sub genunchi? A, e mult mai bine acum. Mulţumesc.
Masooma oftează.
— Am iubit Kabulul. Dacă aş putea, primul lucru pe care l-aş face mâine ar fi să merg pe jos până acolo.
— Poate într-o zi, spune Nabi.
— Ce, eu să merg?
— Nu, se bâlbâie el, voiam să spun… iar apoi rânjeşte când Masooma izbucneşte în râs.
Afară, Nabi îi dă Parwanei banii. Se sprijină cu un umăr de zid şi îşi aprinde o ţigară. Masooma e înăuntru, făcându-şi somnul de după-amiază.
— L-am văzut pe Saboor mai devreme, a spus el, ciupindu-se de deget. E teribil ce s-a întâmplat. Mi-a spus numele copilaşului. Nu-mi vine în minte acum.
— Pari, spune Parwana.
El dă din cap în semn că da.
— Nu l-am întrebat, dar mi-a spus că vrea să se însoare din nou.
Parwana se uită în altă parte, prefăcându-se că nu o interesează, dar îşi simte inima bătându-i în urechi. Simte cum o trece un val de transpiraţie.
— Cum am spus, n-am întrebat. Saboor a fost cel care a adus vorba. M-a luat deoparte. M-a luat deoparte şi mi-a spus.
Parwana bănuieşte că Nabi ştie de sentimentele pe care le nutreşte ea pentru Saboor de atâţia ani. Masooma este sora ei geamănă, dar Nabi este cel care a înţeles-o mereu. Parwana nu înţelege însă de ce fratele ei îi spune noutăţile astea. La ce bun? Saboor are nevoie de o femeie care să nu fie ancorată în atâtea, care să nu fie trasă în jos, care să fie liberă să i se dedice lui, băiatului lui şi celei mici. Timpul Parwanei e deja consumat. Justificat. Întreaga ei viaţă la fel.
— Sunt sigură că va găsi pe cineva, spune Parwana.
Nabi încuviinţează.
— Mai vin luna viitoare.
Îşi striveşte ţigara cu piciorul şi pleacă.
Când Parwana intră în colibă, e surprinsă să o găsească pe Masooma trează.
— Credeam că tragi un pui de somn.
Masooma se uită pe fereastră, clipind încet, obosită.
La treisprezece ani, fetele mergeau uneori la bazarurile aglomerate din oraşele apropiate trimise de mama lor. Pe străzile nepavate mirosea a apă proaspăt stropită. Hoinăreau amândouă pe alei, treceau pe lângă tarabe care vindeau narghilele, şaluri de mătase, oale din cupru şi ceasuri vechi. Pui tăiaţi atârnaţi de picioare, ce se legănau deasupra bucăţilor mari de carne de miel şi de vită.
Prin fiecare galerie prin care treceau, Parwana zărea bărbaţi uitându-se fix la Masooma. Vedea cum încercau să se comporte firesc, dar privirile lor stăruiau, incapabile să se desprindă de la ea. Dacă Masooma se uita în direcţia lor, se credeau privilegiaţi, erau nişte idioţi. Îşi imaginau că împărtăşiseră un moment. Ea întrerupea conversaţia la mijlocul propoziţiei şi pe fumători exact când aceştia trăgeau din ţigară. În prezenţa ei le tremurau genunchii şi răsturnau din greşeală ceştile de ceai.
În unele zile, pentru Masooma era prea mult, ca şi cum i-ar fi fost aproape ruşine, şi îi spunea Parwanei că vrea să rămână acasă toată ziua, să nu o vadă nimeni. În acele zile, se gândea Parwana, era ca şi cum ceva înăuntrul surorii ei o făcea să înţeleagă vag că frumuseţea ei e o armă. O puşcă încărcată, cu ţeava îndreptată spre propriul ei cap. În orice caz, în majoritatea timpului, atenţia care i se oferea părea să-i facă plăcere. Se folosea atunci de puterea ei însoţită de un zâmbet rapid, dar strategic, pentru a-i face pe bărbaţi să o ia razna şi să li se împleticească limba.
O frumuseţe ca a ei atrăgea ca un magnet toate privirile.
Iat-o şi pe Parwana, târându-şi picioarele pe lângă ea, cu pieptul plat şi cu înfăţişarea palidă. Cu părul creţ, cu faţa rigidă şi sumbră, cu încheietura mâinilor groasă şi cu umeri masculini. O umbră patetică, sfâşiată între invidia şi emoţia de a fi văzută cu Masooma, sărind în ochi ca o buruiană, care soarbe apa menită crinului din amonte.
Toată viaţa, Parwana a evitat să stea lângă sora ei în faţa unei oglinzi. Îşi pierdea speranţa văzându-şi faţa lângă cea a Masoomei, dându-şi seama atât de limpede ce i se refuzase. Dar, pe stradă, ochiul fiecărui străin era o oglindă. Nu avea cum să scape.
O cară pe Masooma afară. Stau amândouă pe un charpoy{9} pe care îl instalase Parwana. Se asigură că pernele sunt aşezate în teancuri, astfel încât Masooma să se poată rezema liniştită de ele ca de un zid. Noaptea e liniştită – se aud doar greierii – şi întunecată – doar câteva lumini mai pâlpâie la ferestre şi ultimul pătrar al lunii, ca albul hârtiei.
Parwana umple vasul narghilelei cu apă. Ia două porţii egale de opiu, o mână de tutun şi aruncă amestecul în bolul narghilelei. Aprinde cărbunele pe sita de metal şi îi întinde surorii sale narghileaua. Masooma trage un fum adânc din furtun, se apleacă pe perne şi o întreabă pe Parwana dacă poate să-şi odihnească picioarele la ea în poală. Parwana se apleacă, îi ridică picioarele neputincioase şi le aşază peste ale ei.
Când Masooma fumează, faţa ei se destinde. Pleoapele îi atârnă. Capul se înclină nesigur într-o parte şi vocea devine leneşă, pierdută. În colţurile gurii se distinge urma unui zâmbet, capricios, nepăsător, care arată mai degrabă complacere decât mulţumire. În astfel de momente îşi spun puţine lucruri. Parwana ascultă adierea vântului şi apa bolborosind în narghilea. Se uită la stele şi la fumul care se ridică deasupra ei. Liniştea este încântătoare şi niciuna dintre ele nu simte nevoia să o umple cu vorbe de prisos.
Până când Masooma rupe tăcerea:
— Vrei să faci ceva pentru mine?
Parwana se uită la ea.
— Vreau să mă duci la Kabul.
Masooma suflă încet, iar fumul se ridică rotindu-se, încolăcindu-se, dând naştere unor noi forme cu fiecare clipire.
— Vorbeşti serios?
— Vreau să văd Palatul Darulaman. Data trecută nu am reuşit. Poate mai mergem o dată şi la mormântul lui Babur.
Parwana se apleacă înainte să descifreze expresia de pe faţa Masoomei. Caută un indiciu care să-i arate că e o glumă, dar la lumina lunii nu vede decât strălucirea din ochii surorii ei, ce nu mai clipesc.
— Sunt vreo două zile de mers pe jos. Probabil trei.
— Imaginează-ţi faţa pe care o s-o facă Nabi când o să ne vadă la uşă.
— Dar nici măcar nu ştim unde locuieşte.
Masooma dă flegmatic din mână.
— Ne-a spus deja numele cartierului. O să batem la câteva uşi şi o să întrebăm. Nu e chiar aşa de greu.
— Şi cum o să ajungem acolo, Masooma, în starea în care eşti?
Masooma îşi ia furtunul narghilelei de la gură.
— Azi, când erai afară cu treburi, a trecut Mullahul Shekib pe aici şi am vorbit mult. I-am spus că vom merge la Kabul pentru câteva zile. Doar tu şi eu. Mi-a dat binecuvântarea în cele din urmă. Şi catârul lui. Aşa că, după cum vezi, totul e aranjat.
— Eşti nebună, spune Parwana.
— Ei bine, e ceea ce vreau cel mai mult. E dorinţa mea.
Parwana se reazemă de zid, clătinând din cap. Privirea i se înalţă în întunericul pătat de nori.
— Mor de plictiseală, Parwana.
Parwana lasă să-i scape un oftat şi se uită la sora ei.
Masooma îşi duce furtunul la buze.
— Te rog. Nu mă refuza.
Într-o dimineaţă devreme, când împliniseră deja şaptesprezece ani, gemenele stăteau sus pe o ramură a stejarului uriaş şi dădeau din picioare.
Saboor o să mă ceară! spusese Masooma cu o şoaptă piţigăiată.
Să te ceară? a spus Parwana, neînţelegând despre ce e vorba, cel puţin nu imediat.
Ei, bineînţeles că nu el. Masooma râdea cu palmele la gură. Bineînţeles că nu. Tatăl lui o să mă ceară.
Acum înţelegea şi Parwana. Inima i s-a desprins din piept şi i s-a prăbuşit la picioare. De unde ştii? a spus ea printre buzele amorţite.
Masooma şi-a dat drumul la gură, într-un ritm nebun, dar Parwana abia dacă o auzea. Îşi imagina în schimb nunta surorii ei cu Saboor. Copii în haine noi, ducând coşuri din henna pline ochi cu flori, urmaţi de instrumentişti care cântă la shahnai{10} şi dohol{11}. Saboor deschizând pumnul Masoomei şi aşezându-i henna în palmă, legând-o cu o bentiţă albă. Rugăciunile şi binecuvântarea căsniciei. Oferirea cadourilor. Mirii uitându-se unul la altul pe sub vălul brodat cu fir de aur, ducându-şi unul altuia la gură o lingură de şerbet dulce şi malida{12}.
Iar ea, Parwana, va fi acolo, printre oaspeţi, uitându-se cum se desfăşoară. Oamenii se vor aştepta ca ea să zâmbească, să bată din palme, să fie fericită, chiar dacă inima ei era distrusă.
O rafală de vânt a zguduit copacul, iar frunzele au foşnit. Parwana a trebuit să-şi ţină echilibrul ca să nu cadă.
Masooma nu mai vorbea. Râdea ironic, muşcându-şi buza de jos. M-ai întrebat de unde ştiu că o să mă ceară. O să-ţi spun. Nu. O să-ţi arăt.
S-a întors cu spatele la Parwana şi a băgat mâna în buzunar.
Şi apoi a urmat partea de care Masooma habar nu avea. În timp ce sora ei era cu spatele, căutând ceva în buzunar, Parwana a apucat creanga, a ridicat-o puţin şi a lăsat-o să cadă. Ramura s-a zgâlţâit. Masooma şi-a pierdut răsuflarea şi echilibrul. Dădea nebuneşte din mâini. A alunecat în faţă. Parwana se uita la propriile mâini. Acestea nu au împins-o propriu-zis, dar vârful degetelor a atins spatele Masoomei, o fracţiune de secundă, făcându-i vânt, abia sesizabil. În mai puţin de o clipă, Parwana s-a întins după sora ei, după bluza ei, strigându-şi panicate numele. Parwana a reuşit să o apuce de bluză, şi, pentru un moment, a părut că a salvat-o pe Masooma. Dar materialul s-a sfâşiat alunecând din strânsoare.
Masooma a căzut din copac. A durat parcă o veşnicie. În cădere, corpul s-a izbit de ramurile copacului, speriind păsările şi scuturând frunzele, s-a rotit, a rupt crengi mai mici, până când s-a oprit pe o ramură groasă de la bază, ramura de care era legat leagănul, de care s-a lovit cu mijlocul cu un zgomot puternic şi bolnav. A căzut pe spate, aproape ruptă în două.
Câteva minute mai târziu, oamenii se strânseseră în cerc în jurul ei. Nabi şi tatăl fetelor plângeau deasupra Masoomei, încercând să o trezească, zgâlţâind-o. Oamenii stăteau cu ochii în pământ. Cineva i-a luat mâna. Ţinea încă pumnul strâns. Când i-au desfăcut degetele, au găsit exact zece frunze fărâmiţate în palmă.
Masooma spune cu o voce puternic emoţionată:
— Trebuie să o faci acum. Dacă aştepţi până dimineaţă, o să-ţi pierzi curajul.
De jur împrejurul focului, care pâlpâia încet, Parwana adunase arbuşti şi buruieni uscate, iar nisipul şi munţii ce se întindeau la infinit fuseseră înghiţiţi de întuneric. Erau pe drum de aproape două zile, străbătând o pădurice cu tufe şi arbuşti, îndreptându-se spre Kabul. Parwana mergea pe lângă catâr, ţinând-o de mână pe Masooma care era prinsă cu curele în şa. Au înaintat cu greu pe terenul abrupt care urca şi cobora şi se răsucea printre crestele stâncoase, pe pământul plin de buruieni uscate, străbătut de crăpături subţiri ca fusul, răspândite în toate părţile.
Parwana stă acum lângă foc, uitându-se la Masooma care pare un morman de pământ, cum stătea acoperită cu pătura de partea cealaltă a flăcărilor.
— Şi cu Kabulul cum facem? întreabă Parwana.
— O, tu trebuie să fii cea deşteaptă dintre noi.
Parwana îi răspunde:
— Nu-mi poţi cere să fac asta.
— Sunt obosită, Parwana. Viaţa pe care o duc nu e viaţă. Existenţa mea e o pedeapsă pentru amândouă.
— Haide să ne întoarcem, propune Parwana, cu un nod în gât. Nu pot să fac asta. Nu pot să te las să pleci.
— Dar nu. Masooma plânge acum. Eu te las să pleci. Te eliberez.
Parwana se gândeşte la noaptea aceea de acum mult timp, când Masooma stătea în leagăn şi ea o împingea. O privise pe sora ei cum îşi îndreptase picioarele şi îşi dădea capul pe spate de fiecare dată când ajungea sus, iar părul îi fâlfâia ca aşternuturile pe frânghia de rufe. Îşi aminteşte de toate păpuşile pe care le-au făcut din pănuşi de porumb şi pe care le-au îmbrăcat în rochii de mireasă făcute din zdrenţe.
— Spune-mi un lucru, surioară.
Parwana îşi înăbuşă lacrimile care îi înceţoşează privirea şi îşi şterge nasul cu podul palmei.
— Băiatul lui, Abdullah. Şi nou-născuta. Pari. Crezi că ai putea să-i iubeşti ca pe propriii tăi copii?
— Masooma!
— Ai putea?
— Aş putea încerca, răspunde Parwana.
— Bine. Atunci mărită-te cu Saboor. Ai grijă de copiii lui. Fă copii.
— Pe tine te-a iubit. Pe mine nu mă iubeşte.
— Cu timpul o să te iubească.
— E numai din cauza mea, spune Parwana. E vina mea. Numai vina mea.
— Nu ştiu ce înseamnă asta şi nici nu vreau să ştiu. În momentul de faţă, ăsta e singurul lucru pe care mi-l doresc. Oamenii vor înţelege, Parwana. Mullahul Shekib o să le spună. O să le spună că mi-a dat binecuvântarea lui.
Parwana îşi ridică privirea spre cerul întunecat.
— Fii fericită, Parwana, te rog să fii fericită. Fă-o pentru mine.
Parwana simte că e pe punctul să-i spună totul, să-i spună Masoomei cât de mult se înşală, cât de puţine ştie despre sora cu care a împărţit pântecele mamei, să-i spună că viaţa ei a fost până acum o scuză nerostită. Dar pentru ce? Ca să se simtă din nou liniştită, pe socoteala Masoomei? Îşi înghite cuvintele. I-a provocat deja destul de multă durere surorii sale.
— Vreau să fumez acum, spune Masooma.
Parwana începe să protesteze, dar Masooma i-o retează scurt.
— E timpul, îi spune ea, de data aceasta mai dură şi mai hotărâtă.
Parwana scoate narghileaua din geanta azvârlită peste şa. Mâinile îi tremură pe măsură ce pregăteşte amestecul obişnuit în vasul narghilelei.
— Mai mult, spune Masooma. Pune mult mai mult.
Smiorcăindu-se, cu obrajii umezi, Parwana mai pune o mână de tutun, apoi încă una şi încă una. Aprinde cărbunele şi aşază narghileaua lângă sora ei.
— Acum, spune Masooma în lumina portocalie a flăcărilor în care îi strălucesc obrajii şi ochii, dacă m-ai iubit vreodată, Parwana, dacă mi-ai fost soră adevărată, pleacă. Fără să ne sărutăm. Fără să ne luăm rămas-bun. Nu mă face să mă rog de tine.
Parwana vrea să spună ceva, dar Masooma scoate un sunet dureros, înăbuşitor şi îşi întoarce capul.
Parwana se ridică încet. Se duce la catâr şi strânge şaua. Prinde animalul de hăţuri. Dar îşi dă brusc seama că s-ar putea să nu ştie cum să trăiască fără Masooma. Nu ştie dacă o să poată. Cum o să suporte zilele când absenţa Masoomei va fi o povară mult mai grea decât a fost vreodată prezenţa ei? Cum o să înveţe să meargă pe marginea prăpastiei adânci în care a fost cândva Masooma?
Fii curajoasă, aproape că o aude pe Masooma spunându-i.
Parwana trage de hăţuri, întoarce catârul şi începe să meargă.
Merge prin întuneric, străpungându-l, aşa cum vântul rece îi sfâşie faţa. Merge cu capul plecat. Se întoarce doar o dată, mai târziu. Prin ochii ei umezi, locul de tabără se vede ca o pată galbenă, minusculă, înceţoşată şi îndepărtată. Şi-o imaginează pe sora ei geamănă întinsă lângă foc, singură în întuneric. În curând, focul se va stinge, iar Masoomei îi va fi frig. Instinctul îi cere să se întoarcă, să-şi acopere sora cu o pătură şi să se strecoare lângă ea.
Parwana se întoarce pe loc şi hotărăşte să meargă mai departe.
Şi atunci aude ceva. Un sunet îndepărtat, estompat, ca un bocet. Parwana se opreşte din mers. Îşi înclină capul şi îl aude din nou. Inima începe să-i bată tare în piept. Se întreabă, cu groază, dacă Masooma e cea care o cheamă, răzgândindu-se. Sau poate e doar un şacal sau o vulpe de deşert, urlând undeva în întuneric. Parwana nu este sigură. Se gândeşte că poate fi chiar vântul.
Nu mă părăsi, surioară. Întoarce-te.
Singura cale de a şti sigur e să se întoarcă de unde a plecat şi Parwana chiar vrea să facă asta; se întoarce şi merge câţiva paşi în direcţia Masoomei. Apoi se opreşte. Masooma avea dreptate. Dacă se întoarce acum, nu va avea curajul să plece la răsăritul soarelui. Îşi va pierde curajul şi va rămâne. Va rămâne pentru totdeauna. Asta e singura ei şansă.
Îşi închide ochii. Vântul îi lipeşte eşarfa de faţă.
Nimeni nu trebuie să ştie. Nimeni nu va şti. Va fi secretul ei, unul pe care îl va împărtăşi doar cu munţii. Întrebarea e dacă poate să trăiască cu acest secret, iar Parwana crede că ştie răspunsul. Şi-a trăit toată viaţa având secrete.
Aude din nou bocetul îndepărtat.
Toţi te-au iubit, Masooma.
Pe mine nimeni.
Şi de ce, surioară? Ce le-am făcut?
Parwana rămâne nemişcată mult timp în întuneric.
În cele din urmă, face alegerea. Se răsuceşte cu capul plecat şi se îndreaptă spre un orizont pe care nu îl vede. Nu se mai uită deloc în spate. Ştie că, dacă face asta, îşi va pierde tăria. Va deveni nehotărâtă, pentru că va vedea o bicicletă veche coborând pe deal, sărind pe pietre şi pietriş, zgâlţâindu-le tot corpul, cu nori de praf ridicându-se la fiecare alunecare. Ea stă pe cadru, iar Masooma pe şa şi tot Masooma ia virajele cu viteză maximă, făcând bicicleta să se încline puternic spre pământ. Dar Parwanei nu îi este frică. Ştie că sora ei nu o va arunca peste ghidon şi nu o va răni. Lumea se topeşte într-un vârtej obscur de senzaţii, vântul le bate în urechi, iar Parwana se uită peste umăr la sora ei şi sora ei la ea, râd împreună, iar în urma lor aleargă câini fără stăpân.
Parwana continuă să se îndrepte spre noua ei viaţă. Merge mai departe prin întunericul care o cuprinde ca pântecele mamei, iar când acesta se ridică, când Parwana îşi ridică privirea spre ceaţa zorilor şi zăreşte o rază palidă apărând de la răsărit, izbindu-se de un bolovan, se simte ca şi cum abia atunci s-ar fi născut.