Februarie, 1974
Nota Editorului,
Parallaxe 84 (iarna 1974), pag. 5
Dragi cititori,
Acum cinci ani, când am început ediţiile noastre trimestriale în care apăreau interviuri cu poeţi mai puţin cunoscuţi, nu am putut anticipa cât de populare vor deveni. Mulţi dintre voi au cerut mai multe şi, într-adevăr, scrisorile voastre entuziaste au făcut ca aceste ediţii să devină o tradiţie anuală aici, în Parallaxe. Profilurile au devenit favoritele scriitorilor din staff. Articolele au dus la descoperirea sau redescoperirea unor poeţi de valoare şi la o apreciere târzie a operei lor.
Este trist, dar deasupra ediţiei curente pluteşte o umbră. Artistul acestei ediţii este Nila Wahdati, o poetă afgană intervievată de Étienne Boustouler iarna trecută în oraşul Courbevoie de lângă Paris. Doamna Wahdati – suntem siguri că veţi fi de acord – i-a oferit domnului Boustouler unul dintre cele mai revelatoare şi uimitor de sincere interviuri pe care le-am publicat vreodată. Am aflat cu mare tristeţe de moartea ei prematură, la scurt timp după acest interviu. Comunitatea de poeţi îi va duce dorul. A lăsat în urmă o fiică.
E stranie sincronizarea. Uşa liftului se deschide cu zgomot, exact în momentul în care se aude telefonul sunând. Pari îl aude, pentru că vine din apartamentul lui Julien, care este la capătul coridorului îngust, slab luminat şi, prin urmare, cel mai aproape de lift. Ştie intuitiv cine sună. După expresia de pe faţa lui Julien, şi el ştie.
Julien, care s-a urcat deja în lift, îi spune:
— Lasă-l să sune.
În spatele lui se află o femeie rezervată, cu faţa roşie, care a coborât de mai sus. Se uită fioroasă la Pari, nerăbdătoare. Julien o numeşte La chèvre, din cauza firelor de păr ca de capră de pe barba ei.
El spune:
— Să mergem, Pari. Am întârziat deja.
Făcuse rezervări pentru ora şapte la un restaurant nou din arondismentul 16, care stârnise vâlvă pentru poulet braisé, sole cardinale şi ficatul de viţel cu oţet din vin de Xeres. Se întâlnesc cu Christian şi Aurélie, prieteni vechi pe care Julien şi-i făcuse la universitate – pe când era student, nu profesor. Stabiliseră să se întâlnească la şase şi jumătate pentru aperitive şi e deja şase şi un sfert. Trebuie să mai meargă până la staţia de metrou, apoi până la Muette şi încă şase blocuri până la restaurant.
Telefonul continuă să sune.
Femeia pe care Julien o numeşte capră tuşeşte.
Julien spune, cu mai multă fermitate de data aceasta:
— Pari?
— E probabil Maman, spune ea.
— Da, îmi dau seama.
În mod iraţional, Pari se gândeşte că Maman – cu talentul ei nemărginit pentru dramă – a ales să o sune chiar în acest moment, ca să o pună să facă exact această alegere: să intre în lift cu Julien sau să-i răspundă la telefon.
— Ar putea fi important, spune ea.
Julien oftează.
În timp ce uşa liftului se închide în spatele lui, se sprijină de peretele coridorului. Îşi bagă mâinile adânc în buzunarele pardesiului, părând să arate, pentru un moment, ca un personaj dintr-un policier al lui Melville.
— Termin într-un minut, spune Pari.
Julien îi aruncă o privire sceptică.
Apartamentul lui Julien e mic. Şase paşi rapizi şi a traversat deja holul, a trecut prin bucătărie şi s-a aşezat pe marginea patului, întinzându-se după telefonul de pe singura noptieră pentru care au avut spaţiu. Priveliştea este totuşi impresionantă. Acum plouă, dar într-o zi senină poate să se uite pe fereastra dinspre est şi să vadă destul de mult din arondismentele 19 şi 20.
— Oui, allô? spune ea în receptor.
În aparat, vocea unui bărbat.
— Bonsoir. Domnişoara Pari Wahdati?
— Cine mă caută?
— Sunteţi fiica doamnei Nila Wahdati?
— Da.
— Sunt doctorul Delaunay. Vă sun în legătură cu mama dumneavoastră.
Pari închide ochii. Înainte să fie cuprinsă de frica obişnuită, simte un sentiment de vină. A mai primit astfel de apeluri până acum, prea multe la număr, când era adolescentă, fără doar şi poate, dar chiar şi înainte – odată, în clasa a cincea, era în timpul unei lucrări la geografie când profesorul a fost nevoit să o întrerupă, să iasă cu ea pe hol şi să-i explice cu o voce liniştită ce s-a întâmplat. Aceste apeluri îi sunt familiare lui Pari, dar repetarea lor nu a dus la indiferenţă. La fiecare apel se gândeşte, De data asta, ăsta e momentul, şi mereu închide şi se grăbeşte la Maman. În câteva cuvinte, Julien îi spusese lui Pari că, dacă nu mai răspunde şi nu îi mai acordă atâta atenţie, poate nu vor mai exista nici atâtea insistenţe.
— A avut un accident, spune doctorul Delaunay.
Pari stă lângă fereastră şi ascultă explicaţiile lui. Răsuceşte firul telefonului pe deget şi îl desface în timp ce acesta îi povesteşte despre venirea mamei sale la spital, tăietura de pe frunte, suturi, injecţia preventivă cu tetanos, curăţarea cu apă oxigenată, antibiotice, bandaje. Pari îşi aminteşte de o zi în care, la vârsta de zece ani, ajunsese acasă de la şcoală şi găsise pe masa din bucătărie douăzeci şi doi de franci şi un bilet scris de mână. Am plecat în Alsacia cu Marc. Îţi aduci aminte de el. Mă întorc în vreo două zile. Să fii cuminte. (Să nu stai până seara târziu!) Te iubesc. Maman. Pari stătuse tremurând în bucătărie, cu ochii plini de lacrimi, spunându-şi că două zile nu era chiar atât de rău, nu era chiar atât de mult.
Doctorul îi pune o întrebare.
— Poftim?
— Întrebam dacă veniţi să o luaţi acasă, domnişoară. Rana nu e gravă, înţelegeţi, dar probabil că ar fi mai bine să nu se ducă acasă singură. Sau îi putem chema un taxi.
— Nu. Nu e nevoie. Ar trebui să ajung cam într-o jumătate de oră.
Stă pe pat. Julien sigur se va supăra, se va simţi probabil prost în prezenţa lui Christian şi a lui Aurélie, ale căror opinii par să conteze foarte mult pentru el. Pari nu vrea să iasă pe coridor şi să dea piept cu Julien. Nu vrea nici să meargă la Courbevoie, dar nici să o vadă pe mama ei. Mai degrabă s-ar întinde şi ar asculta cum vântul aruncă stropi de ploaie pe geam până ar adormi.
Îşi aprinde o ţigară, iar când Julien intră în cameră şi o întreabă din spate: „Nu vii, nu-i aşa?”, ea nu îi răspunde.
EXTRAS DIN „AFGHAN SONGBIRD”,
UN INTERVIU CU NILA WAHDATI,
DE ÉTIENNE BOUSTOULER,
Parallaxe 84 (iarna 1974), pag. 33
EB: Să înţeleg că sunteţi, de fapt, jumătate afgană, jumătate franţuzoaică?
NW: Mama a fost franţuzoaică, da. Din Paris.
EB: Dar pe tatăl dumneavoastră l-a întâlnit la Kabul. V-aţi născut acolo.
NW: Da, s-au întâlnit acolo în 1927. La un dineu la Palatul Regal. Mama îl însoţea pe tatăl ei – bunicul meu – care fusese trimis la Kabul pentru a-l sfătui pe regele Amanullah în legătură cu reformele lui. Aţi auzit de el, de regele Amanullah?
Stăm în sufrageria apartamentului mic al Nilei Wahdati, la etajul trei al unei clădiri rezidenţiale din oraşul Courbevoie, la nord-vest de Paris. Camera este mică, slab luminată şi sărăcăcios mobilată: o canapea cu tapiţerie galbenă ca şofranul, o măsuţă de cafea şi două rafturi înalte. Stă cu spatele la fereastra pe care a deschis-o ca să iasă fumul de la ţigările pe care le aprinde încontinuu.
Nila Wahdati spune că are patruzeci şi patru de ani. Este o femeie extraordinar de atrăgătoare, poate că a trecut de floarea vârstei, dar, totuşi, nu se află prea departe. Pomeţi înalţi regali, pielea fină, talia subţire. Are nişte ochi inteligenţi şi cocheţi, o privire pătrunzătoare care te face să te simţi respectat, testat, fermecat şi, în acelaşi timp, să simţi că se joacă cu tine. Rămân încă, presupun, o armă redutabilă de seducţie. E dată doar cu ruj, a depăşit puţin conturul într-o parte. Şi-a băgat o bandană deasupra sprâncenelor şi poartă o bluză de un mov pal peste blugi şi pantofi fără şosete. Deşi este abia unsprezece dimineaţa, îşi toarnă nişte vin dintr-o sticlă de Chardonnay care nu a fost pusă la rece. Mi-a oferit cordial un pahar, dar am refuzat-o.
NW: A fost cel mai bun rege pe care ei l-au avut vreodată.
Remarca ei mi se pare interesantă prin pronumele ales.
EB: „Ei”? Nu te consideri afgană?
NW: Să spunem că am divorţat de jumătatea mea supărătoare.
EB: M-aţi făcut curios.
NW: Dacă ar fi reuşit, mă refer la regele Amanullah, e posibil să vă fi răspuns altfel la întrebare.
O rog să-mi explice.
NW: Vedeţi dumneavoastră, s-a trezit într-o dimineaţă regele, şi şi-a prezentat planul de reconstrucţie a ţării – gesticulând şi adresându-se pe un ton autoritar – unei naţiuni noi şi mai luminate. Gata! a spus el. Să renunţăm la văl, în primul rând. Imaginaţi-vă, domnule Boustouler, o femeie arestată în Afganistan pentru că poartă burqa{22}! Când soţia sa, regina Soraya, a apărut cu neruşinare în public? Oh là là! Plămânii mullahilor s-au umplut cu destul aer cu care ar fi putut zbura nu un Hindenburg, ci o mie. Şi fără poligamie, a spus el! Asta, înţelegeţi, într-o ţară în care regii au mii de concubine şi nu se uită niciodată la majoritatea copiilor pe care i-au făcut de plăcere. De acum înainte, a declarat el, niciun bărbat nu te mai poate forţa să te măriţi. Gata cu plătitul miresei şi cu măritişul de mici. Şi încă ceva: o să mergeţi toate la şcoală.
EB: Era un vizionar, atunci.
NW: Sau un prost. Întotdeauna mi s-a părut riscant de subţire linia dintre ele.
EB: Ce s-a întâmplat cu el?
NW: Răspunsul este pe cât de supărător, pe atât de predictibil, domnule Boustouler. Jihadul, bineînţeles. I-au declarat Jihad, mullahii şi şefii triburilor. Imaginaţi-vă o mie de pumni îndreptaţi spre cer! Regele a făcut pământul să se mişte, vedeţi, dar a fost înconjurat de un ocean de fanatici şi ştiţi foarte bine ce se întâmplă când fundul oceanului se cutremură, domnule Boustouler. O armată de rebeli cu barbă s-au năpustit asupra sărmanului rege şi i-au provocat moartea, în timp ce el se zbătea neputincios în mâinile lor, l-au târât în India, apoi în Italia şi în final în Elveţia, unde a reuşit să iasă din mizerie şi a murit bătrân şi deziluzionat, în exil.
EB: Şi ţara în care ai mers apoi? Să înţeleg că nu ţi s-a potrivit.
NW: Şi invers e la fel de adevărat.
EB: De aceea te-ai mutat în Franţa în 1955.
NW: M-am mutat în Franţa pentru că am vrut să-mi salvez fiica de un anumit stil de viaţă.
EB: Despre ce stil de viaţă e vorba?
NW: Nu am vrut să o văd devenind, împotriva voinţei şi firii ei, una dintre acele femei triste, harnice, care sunt crescute într-o robie tăcută, toată viaţă, fiindu-le mereu frică să arate, să spună sau să facă vreun lucru greşit. Femei care sunt admirate de câteva semene de-ale lor din Occident – aici în Franţa, de exemplu – transformate în eroine pentru vieţile lor dure. Dar sunt admirate de la distanţă tocmai de cele care nu ar putea suporta să se pună măcar o zi în pielea lor. Femei care îşi văd dorinţele înăbuşite şi visele abandonate, şi totuşi – şi asta e cel mai rău, domnule Boustouler – dacă le întâlneşti, zâmbesc şi pretind că nu le este frică de nimic. Ca şi cum ar duce o viaţă de invidiat. Dar te uiţi mai bine la ele şi le vezi privirea neajutorată, disperarea şi cum totul contrazice buna dispoziţie pe care o afişează. E complet patetic, domnule Boustouler. Nu am vrut asta pentru fiica mea.
EB: Să înţeleg că ea îşi dă seama de toate astea.
Îşi mai aprinde o ţigară.
NW: Ei bine, copiii nu sunt niciodată tot ceea ce ai sperat, domnule Boustouler.
În camera de la urgenţă, o asistentă irascibilă îi dă indicaţii lui Pari să aştepte la biroul de înregistrare, lângă o etajeră mobilă plină cu clipboard-uri şi tabele. Pari este surprinsă să vadă oameni care îşi petrec de bunăvoie tinereţea, pregătindu-se pentru o profesie care îi aduce într-un astfel de loc. Nu poate să-i înţeleagă deloc. Îi este silă şi teamă de spitale. Urăşte să-i vadă pe oameni într-o stare jalnică, să simtă mirosul greu, să audă zgomotul tărgilor, să vadă holurile cu picturile şterse şi nenumăratele pagini din dosarul medical de deasupra capului.
Doctorul Delaunay se dovedeşte a fi mai tânăr decât a crezut Pari. Are nasul subţire, gura mică şi părul blond în bucle mici. O conduce afară din camera de gardă, prin uşa dublă, în holul principal.
— Când mama dumneavoastră a ajuns aici, spune el pe un ton confidenţial, era complet beată… Nu păreţi surprinsă.
— Nu sunt.
— Şi nici câteva dintre asistente nu au fost. Spun că are nişte datorii la noi. Eu sunt nou aici, aşa că, bineînţeles, nu am avut plăcerea să o cunosc până acum.
— Cât de rău a fost?
— A fost foarte încăpăţânată, spune el. Şi, aş spune, mai degrabă teatrală.
Îşi zâmbesc cu subînţeles.
— O să fie bine?
— Da, în scurt timp, spune doctorul Delaunay. Dar trebuie să vă recomand, şi subliniez asta, să reducă din consumul de alcool. A avut noroc de data asta, dar cine ştie, data viitoare…
Pari dă din cap.
— Unde e?
El o conduce din nou în camera de la gardă şi apoi după un colţ.
— Patul trei. Vin imediat cu instrucţiunile de externare.
Pari îi mulţumeşte şi se îndreaptă spre patul mamei sale.
— Salut, Maman.
Maman îi zâmbeşte obosită. Are părul ciufulit şi în picioare şosete desperecheate. I-au bandajat fruntea şi un lichid incolor curge pe un tub legat la braţul stâng. Poartă un halat de spital pe dos, care nici nu e legat bine. Halatul s-a desfăcut puţin în faţă şi Pari vede ceva din linia verticală groasă, închisă la culoare, vechea cicatrice de la cezariană. O întrebase cu câţiva ani înainte de ce nu are semnul orizontal obişnuit şi Maman i-a explicat că doctorii i-au dat la timpul acela un motiv tehnic pe care nu şi-l mai aminteşte. Ce e important, a spus ea, e că te-au scos afară.
— Ţi-am stricat seara, murmură Maman.
— Accidentele se întâmplă. Am venit să te duc acasă.
— Aş putea dormi o săptămână.
Ochii aproape că i se închid, dar continuă să vorbească domol şi fără vlagă.
— Stăteam şi mă uitam la televizor. Mi s-a făcut foame. M-am dus la bucătărie să iau nişte pâine cu marmeladă. Am alunecat. Nu ştiu cum sau pe ce, dar m-am lovit cu capul de mânerul de la uşa cuptorului. Cred că mi-am pierdut cunoştinţa pentru un minut sau două. Stai jos, Pari. Nu te văd bine.
Pari se aşază.
— Doctorul a spus că ai băut.
Maman îşi deschide un ochi pe jumătate. Are de-a face des cu doctorii, dar nu-i suferă deloc.
— Băiatul acela? A spus el asta? Le petit salaud. Ce ştie el? Respiraţia lui încă mai miroase a lapte.
— Tot timpul glumeşti! De fiecare dată când aduc vorba despre asta.
— Sunt obosită, Pari. Poţi să-mi faci morală cu altă ocazie. Oricum, nu te întrece nimeni la asta!
Acum chiar adoarme. Sforăie, deloc plăcut, cum i se întâmplă mereu după beţie.
Pari stă pe taburetul de la marginea patului, aşteptându-l pe doctorul Delaunay, imaginându-şi-l pe Julien la o masă slab luminată, cu meniul în mână, explicându-le lui Christian şi lui Aurélie despre criză, pe deasupra cupelor înalte de Bordeaux. S-a oferit să o însoţească la spital, dar doar de faţadă. Era o simplă formalitate. Oricum ar fi fost o idee proastă să vină. Dacă doctorul Delaunay era de părere că a văzut ceva teatral înainte… Totuşi, chiar dacă n-ar fi putut să vină cu ea, Pari şi-ar fi dorit ca el să nu se fi dus fără ea la cină. E încă puţin mirată că a mers. Ar fi putut să le explice lui Christian şi lui Aurélie. Ar fi putut să aleagă o altă seară, să schimbe rezervarea. Dar Julien se dusese. Nu era pur şi simplu din neatenţie. Nu. Era ceva răutăcios în mutarea asta, ceva intenţionat, ceva care rănea. Pari ştia de ceva timp că el are abilitatea asta. Se întreba mai nou dacă îi şi plăcea chestia asta.
Într-o cameră de gardă cam ca aceasta îl întâlnise Maman pe Julien. Se întâmpla cu zece ani în urmă, în 1963, când Pari avea paisprezece ani. El venise cu un coleg care avea o migrenă. Maman o adusese pe Pari, ea era pacienta pe atunci, întrucât îşi luxase rău glezna la ora de gimnastică de la şcoală. Stătea întinsă pe o targă când Julien şi-a adus un scaun în cameră şi a început o conversaţie cu Maman. Pari nu-şi mai aminteşte acum ce şi-au spus. Dar şi-l aminteşte pe Julien spunând:
— Paris ca oraşul?
Şi pe Maman dând replica ei familiară:
— Nu, fără s. Înseamnă „zână” în farsi.
L-au întâlnit la cină într-o seară ploioasă din acea săptămână, la un restaurant mic de lângă bulevardul Saint-Germain. Maman făcuse un adevărat show înainte, în apartament, nehotărâtă cu ce să se îmbrace, alegând în cele din urmă o rochie de un albastru pastel, mulată, mănuşi de seară şi pantofi cu toc cui şi cu vârf ascuţit. Chiar şi aşa, o întrebase pe Pari în lift:
— Nu sunt prea cochetă, nu? Ce părere ai?
Înainte de cină au fumat toţi trei, iar Maman şi Julien au băut bere din halbe mari şi aburite. Au terminat primul rând, Julien a mai comandat unul, apoi a urmat şi al treilea. Julien, îmbrăcat cu cămaşă albă, cu cravată şi o jachetă de seară în carouri, se comporta curtenitor, având manierele unui bărbat bine crescut. Zâmbea cu uşurinţă şi râdea fără efort. Încărunţise puţin la tâmple, dar Pari nu observase în lumina slabă de la camera de gardă şi estimase că el şi Maman aveau cam aceeaşi vârstă. Era la curent cu evenimentele actuale şi a vorbit mult timp despre opunerea lui De Gaulle în privinţa intrării Angliei în Piaţa Comună şi, spre surprinderea lui Pari, aproape a reuşit să facă subiectul interesant. Numai după ce l-a întrebat Maman a mărturisit că începuse să predea economia la Sorbona.
— Profesor? E fascinant!
— O, abia la început, a spus el. Ar trebui să vii cândva. Te-ai vindeca imediat de subiectul ăsta.
— Poate voi veni.
Pari putea spune că Maman era deja puţin beată.
— Poate mă voi furişa într-o zi. Să te văd în acţiune.
— „Acţiune”? Nu uita, predau teorii economice, Nila. Dacă o să vii, o să afli că studenţii mei mă consideră un neghiob.
— Ei bine, mă îndoiesc!
Şi Pari se îndoia. Bănuia că destul de multe dintre studentele lui Julien voiau să se culce cu el. În timpul cinei a avut grijă să nu fie surprinsă uitându-se la el. Faţa lui era desprinsă parcă din filmul noir, o faţă predestinată parcă să apară în alb şi negru, tăiată de umbrele paralele ale storurilor veneţiene, cu un fir de fum de ţigară în jurul ei. O şuviţă de păr reuşise să-i cadă pe frunte, sub forma unei paranteze, foarte graţios – poate prea graţios. Dacă îi căzuse, de fapt, pur şi simplu, nici nu se deranja să o aranjeze, observase Pari.
A întrebat-o pe Maman de librăria mică a cărei proprietară şi şefă era. Se afla dincolo de Sena, de partea cealaltă a Podului Arcole.
— Ai cărţi despre jazz?
— Bah oui, a spus Maman.
Afară ploaia se înteţise, iar în restaurant era multă gălăgie şi agitaţie. În timp ce chelnerul le servea bulete cu brânză şi frigărui cu şuncă, Maman şi Julien au discutat îndelung despre Bud Powell, Sonny Stitt, Dizzy Gillespie şi favoritul lui Julien, Charlie Parker. Maman i-a spus lui Julien că îi plăcea mai mult stilul de pe Coasta de Vest al lui Chet Baker şi Miles Davis. Ascultase „Kind of Blue”? Pari a fost surprinsă să afle că lui Maman îi plăcea jazz-ul atât de mult şi că era atât de familiarizată cu atât de mulţi muzicieni diferiţi. A fost cuprinsă, nu pentru prima dată, de o admiraţie copilăroasă pentru Maman şi de sentimentul tulburător că nu-şi cunoaşte propria mamă. Ceea ce nu a surprins-o a fost uşurinţa şi desăvârşirea cu care Maman l-a sedus pe Julien. Era în elementul ei acolo. Nu a avut niciodată probleme în atragerea atenţiei bărbaţilor. Îi sufoca.
Pari o privea pe Maman cum murmura veselă, chicotind la glumele lui Julien, înclinându-şi capul şi răsucindu-şi absentă pe un deget o buclă. Se minuna din nou de cât de tânără şi de frumoasă era Maman – Maman care era cu doar douăzeci de ani mai în vârstă decât ea. Părul negru şi lung, pieptul voluptuos, ochii neobişnuiţi şi faţa luminoasă, cu trăsături clasice, regale, care-i intimida pe ceilalţi. Pari se minuna în continuare de cât de puţin semăna ea cu Maman, cu ochii ei palizi şi gravi, nasul lung, cu zâmbetul care-i dezvăluia strungăreaţă şi cu sânii mici. Măcar dacă s-ar fi putut spune despre ea că este frumoasă. De fapt, era banală. În preajma mamei sale îşi amintea mereu că frumuseţea ei era îmbrăcată în haine obişnuite. Din când în când, chiar Maman era cea care îi aducea aminte, deşi acest lucru venea mereu ascuns într-un cal troian de complimente.
Ea spunea: Eşti norocoasă, Pari. Nu o să fii nevoită să te chinui atât pentru ca bărbaţii să te ia în serios. Or să-ţi acorde atenţie. Prea multă frumuseţe strică. Râdea. O, ascultă-mă! Nu am spus că vorbesc din experienţă. Bineînţeles că nu. E pur şi simplu o observaţie.
Vrei să spui că nu sunt frumoasă.
Spun că nu vrei să fii. În plus, eşti drăguţă şi e destul de bine aşa. Je t’assure, ma chérie. E chiar mai bine.
Pari se gândea că nu prea seamănă nici cu tatăl ei. Fusese un om înalt, cu un chip serios, cu fruntea înaltă, bărbia îngustă şi buzele subţiri. Pari păstra în camera ei câteva fotografii cu el din copilăria pe care o petrecuse în casa de la Kabul. Se îmbolnăvise în 1955 – când Maman şi ea se mutaseră la Paris – şi a murit la scurt timp după aceea. Pari se uita uneori lung la fotografiile lui vechi, mai ales la una dintre ele, alb-negru, în care ea şi tatăl ei stăteau în faţa unei maşini americane vechi. Stătea sprijinit de aripă şi o ţinea în braţe, zâmbeau amândoi. Îşi amintea cum a stat o dată lângă el când picta girafe şi maimuţe cu coada lungă pe uşa din faţă a dulapului ei. O lăsase să coloreze una dintre maimuţe, ţinându-i pensula în mână şi ghidând-o cu răbdare.
La vederea feţei tatălui ei din acele fotografii, s-a trezit în ea o senzaţie veche, un sentiment pe care îl avusese dintotdeauna, din câte îşi aminteşte. Sentimentul că îi lipseşte ceva, sau cineva, fundamental pentru existenţa ei. Uneori era vag, ca un mesaj trimis pe drumuri secundare umbrite şi la distanţe lungi, un semnal slab la un radio, izolat, ciripit. Alteori era atât de clară această absenţă, atât de intimă, încât îi tresărea inima. De exemplu, cu doi ani înainte, în Provence, când Pari văzuse un stejar uriaş la o fermă. Altădată în Grădinile Tuileries când zărise o mamă tânără împingându-l pe fiul ei într-un cărucior mic roşu. Pari nu a înţeles. A citit odată o poveste despre un turc de vârstă mijlocie care a intrat brusc într-o depresie profundă când fratele geamăn, de a cărui existenţă nu avea habar, a suferit un infarct ce i-a fost fatal, pe când se afla într-o excursie în pădurea amazoniană unde plouă mult şi făcea canoe. Era cel mai apropiat sentiment de ceea ce simţea ea.
I-a vorbit odată lui Maman despre asta.
Ei bine, abia dacă e un mister, mon amour. Ţi-e dor de tatăl tău. A plecat din viaţa ta. E normal să te simţi aşa. Bineînţeles că asta e. Vino încoace! Dă-i lui Maman un pupic.
Răspunsul mamei sale a fost rezonabil, dar nu a mulţumit-o. Pari credea într-adevăr că s-ar simţi completă dacă tatăl ei ar fi încă în viaţă, dacă ar fi acolo cu ea. Dar îşi amintea că avusese acelaşi sentiment şi pe când era mică, în casa imensă de la Kabul, unde locuia cu ambii părinţi.
La scurt timp după ce au terminat de mâncat, Maman s-a scuzat ca să meargă până la baie, iar Pari a rămas câteva minute singură cu Julien. Au vorbit despre un film pe care Pari îl văzuse cu o săptămână înainte, în care Jeanne Moreau interpreta rolul unui cartofor, apoi au mai discutat despre şcoală şi muzică. Pari vorbea, el se sprijinea cu coatele de masă şi se înclina puţin spre ea, ascultând-o cu mult interes, zâmbind şi încruntându-se, neluându-şi ochii de la chipul fetei. Face show, îşi spusese Pari, se preface doar. Se pricepe la asta, face aşa cu toate femeile, alesese să acţioneze astfel sub impulsul momentului, să se joace puţin cu ea şi să se amuze pe socoteala ei. Şi totuşi, sub privirea lui necruţătoare, simţea cum îi creşte pulsul şi i se strânge stomacul. S-a trezit vorbind pe un ton artificial sofisticat, ridicol, care nu semăna deloc cu felul în care vorbea în mod normal. Ştia asta, dar nu se putea opri.
El i-a spus că a fost căsătorit cândva, o perioadă scurtă de timp.
— Serios?
— Acum câţiva ani. Când aveam treizeci de ani. Locuiam la Lyon pe vremea aceea.
Se căsătorise cu o femeie mai în vârstă. Căsnicia nu durase, fiindcă ea fusese foarte posesivă. Julien nu făcuse această dezvăluire mai devreme, atunci când era şi Maman la masă.
— A fost o relaţie fizică, serios, a spus el. C’était complètement sexuelle. Voia să mă posede, şi atât.
Se uita fix la ea când i-a spus asta şi a afişat un zâmbet fin, cuceritor, în timp ce-i urmărea cu atenţie reacţia. Pari şi-a aprins o ţigară, pretinzând că nu o interesează, precum Bardot, ca şi cum bărbaţii i-ar fi spus tot timpul astfel de lucruri. Dar, în adâncul sufletului, tremura. Ştia că avusese loc un mic act de trădare la masă. Ceva cam greu de acceptat, care nu era total inofensiv, dar era palpitant, fără îndoială. Când Maman s-a întors, cu părul pieptănat şi cu un strat proaspăt de ruj pe buze, momentul lor intim a luat sfârşit şi, pentru câteva clipe, Maman i-a părut lui Pari o intrusă, ca apoi să fie imediat cuprinsă de remuşcări.
L-a văzut din nou cam peste o săptămână. Era dimineaţă şi se ducea în camera lui Maman cu cafea. L-a găsit stând pe marginea patului ei, aranjându-şi ceasul la mână. Nu ştiuse că îşi petrecuse noaptea acolo. I-a zărit din hol, prin uşa crăpată. Stătea acolo, împietrită, cu cafeaua în mână, având senzaţia că a înghiţit ceva otrăvitor şi îl privea: avea pielea albă pe spate, abdomenul plat şi un cearşaf şifonat aruncat neglijent pe el, acoperindu-i parţial nuditatea. Şi-a fixat ceasul şi s-a întins după o ţigară de pe noptieră, a aprins-o şi apoi şi-a aruncat privirea întâmplător asupra ei, ca şi cum ar fi ştiut că a fost mereu acolo. I-a zâmbit cu gura închisă. Apoi Maman a spus ceva de sub duş, iar Pari s-a întors brusc. A fost o minune că nu s-a opărit cu cafeaua.
Maman şi Julien erau iubiţi de vreo şase luni. Se duceau des la cinema, la muzee şi la mici galerii de artă unde erau expuse lucrările unor pictori necunoscuţi, cu nume străine, care se străduiau să devină cineva. Într-un weekend au mers pe plaja din Arcachon, lângă Bordeaux, şi s-au întors cu feţele bronzate şi cu o ladă de vin roşu. Julien o lua la evenimente din mediul universitar, iar Maman îl invita la lecturi ale scriitorilor la librărie. Pari s-a ţinut după ei la început – Julien îi ceruse asta, iar Maman părea să fie mulţumită – dar, în curând, a început să se scuze pentru a rămâne acasă. Nu se mai ducea, nu mai putea. Era insuportabil. Era prea obosită, spunea ea, sau nu se simţea bine. Se ducea acasă la prietena ei Collette ca să înveţe, spunea altădată. Prietena ei din clasa a doua, Collette, părea firavă, dar era forţoasă, avea părul lung, fragil şi nasul ca ciocul unei ciori. Îi plăcea să şocheze oamenii şi să spună lucruri neruşinate şi scandaloase.
— Pun pariu că e dezamăgit, a spus Collette. Că nu ieşi cu ei.
— Ei bine, dacă e, nu o spune.
— N-ar spune-o, nu? Ce ar crede mama ta?
— Despre ce? a întrebat Pari, deşi ştia, bineînţeles ce vrea să ştie prietena ei.
Ştia, dar îşi dorea să o audă.
— Despre ce? Tonul lui Collette era viclean şi interesat. Că e cu ea ca să ajungă la tine. Pe tine te vrea.
— E dezgustător, a spus Pari, fluturând din mână.
— Sau poate vă vrea pe amândouă. Poate că îi place să fie cu mai multe în pat. În acest caz, s-ar putea să te rog să pui o vorbă bună şi pentru mine.
— Eşti dezgustătoare, Collette!
Uneori, când Maman şi Julien erau plecaţi, Pari se dezbrăca în hol şi se privea în oglinda înaltă. Îi găsea numeroase defecte corpului ei. Era mult prea înaltă, credea ea, prea lipsită de forme, prea… puţin atrăgătoare. Nu moştenise nimic din formele cu care Maman îi vrăjea pe bărbaţi. Uneori mergea dezbrăcată până în camera mamei sale şi se aşeza pe pat, unde ştia că Maman şi Julien făcuseră dragoste. Pari se întindea acolo complet dezbrăcată, cu ochii închişi, cu inima bătându-i, lăfăindu-se cu nepăsare în căldura aşternutului, simţind un freamăt trecându-i pe deasupra pieptului, pântecului şi chiar mai jos.
Relaţia aceasta s-a terminat, bineînţeles. Maman şi Julien s-au despărţit. Pari a respirat uşurată, dar nu a fost surprinsă. În cele din urmă, bărbaţii dădeau mereu greş cu Maman. Era întotdeauna o catastrofa pentru ei să nu poată atinge cine ştie ce ideal pe care Maman îl impusese. Ceea ce începea cu euforie şi pasiune se termina mereu cu acuzaţii dure, vorbe spuse la ură, furie, crize de plâns, trântitul ustensilelor de bucătărie şi leşin. O dramă de mari proporţii. Maman nu era capabilă să înceapă sau să încheie o relaţie fără excese.
Apoi urma perioada previzibilă în care lui Maman îi plăcea dintr-odată singurătatea. Stătea în pat, purtând o haină veche de iarnă peste pijamale, fiind o prezenţă plictisită, tristă şi fără zâmbet în apartament. Pari ştia că trebuie să o lase singură. Încercările de a o consola şi de a-i ţine companie nu erau bine primite. Supărarea ei ţinea săptămâni. Cu Julien, a durat şi mai mult.
— Ah, merde! spune Maman acum.
Stă în capul oaselor în pat. Este încă în halatul de la spital. Doctorul Delaunay i-a dat lui Pari hârtiile de externare şi infirmiera scoate perfuzia din braţul lui Maman.
— Ce e?
— Tocmai mi-am amintit. Am un interviu peste câteva zile.
— Un interviu?
— Pentru o revistă de poezie.
— E fantastic, Maman.
— Or să pună şi o fotografie.
Arată spre suturile de pe frunte.
— Sunt sigură că o să găseşti un mod elegant de a le ascunde, spune Pari.
Maman oftează şi se uită în altă parte. Când infirmiera trage acul, Maman tresare şi îi strigă femeii ceva urât şi nemeritat.
EXTRAS DIN „AFGHAN SONGBIRD”,
UN INTERVIU CU NILA WAHDATI,
DE ÉTIENNE BOUSTOULER
Parallaxe 84 (iarna 1974), pag. 36
Mă uit din nou în jurul meu prin apartament şi zăresc, pe unul dintre rafturi, o fotografie înrămată. E o fetiţă care stă ghemuită pe un câmp cu tufe sălbatice, complet absorbită în timp ce culege ceva, un fel de boabe. Poartă o haină de un galben deschis, închisă la gât, în contrast cu cerul acoperit de nori, ce pare cenuşiu. În plan îndepărtat se zăreşte o fermă din piatră, cu obloanele trase şi cu ţigla spartă. O întreb de fotografie.
NW: E fiica mea, Pari. Ca oraşul, dar fără s. Înseamnă „zână”. Fotografia asta este dintr-o călătorie pe care am făcut-o în Normandia, doar noi două. Prin 1957, cred. Trebuie să fi avut opt ani.
EB: Locuieşte la Paris?
NW: Studiază matematica la Sorbona.
EB: Trebuie să fiţi mândră.
Îmi zâmbeşte şi dă din umeri.
EB: Sunt puţin surprins de alegerea ei în materie de carieră, având în vedere că dumneavoastră v-aţi dedicat artei.
NW: Nu ştiu de unde are abilitatea asta. Toate formulele şi teoriile alea de neînţeles. Cred că ea le înţelege. Eu abia pot să fac înmulţiri.
EB: Poate că ăsta-i felul ei de a se răzvrăti. Bănuiesc că şi dumneavoastră v-aţi răzvrătit la un moment dat, mă gândesc.
NW: Da, dar eu am făcut-o cum trebuie. Am băut, am fumat şi mi-am făcut iubiţi. Cine se răzvrăteşte făcând matematică?
Râde.
NW: În afară de asta, ar fi rebela fără cauză, din proverbe. I-am oferit o libertate inimaginabilă. Fiica mea nu-şi doreşte nimic. Nu-i lipseşte nimic. Trăieşte cu cineva. E cam în vârstă. Din cale afară de şarmant, citit, simpatic. Un narcisist până-n pânzele albe, desigur. Are un ego imens.
EB: Nu aprobaţi relaţia lor.
NW: Dacă o aprob sau nu este irelevant. Suntem în Franţa, domnule Boustouler, nu în Afganistan. Tinerii nu mai au nevoie de acordul părinţilor ca să ştie cum să trăiască sau să moară.
EB: Să înţeleg că fiica dumneavoastră nu este legată de Afganistan?
NW: Am plecat de acolo când avea şase ani. Îşi aminteşte foarte puţin din timpul petrecut în acel loc.
EB: Dar nu şi dumneavoastră, bineînţeles.
Am rugat-o să-mi povestească despre tinereţea ei.
Se scuză şi părăseşte camera pentru câteva clipe. Când se întoarce, îmi arată o fotografie alb-negru, veche, cu multe cute. Înfăţişează un domn solid, cu o privire severă, cu ochelari, cu părul strălucitor, pieptănat cu o cărare impecabilă. Stă în spatele unui birou, citind o carte. Poartă un costum cu reverele îndoite, o vestă la două rânduri de nasturi, o cămaşă albă cu guler înalt şi papion.
NW: Tatăl meu. În 1929. Anul în care m-am născut.
EB: Arată foarte distins.
NW: A făcut parte din aristocraţia paştună de la Kabul. Foarte educat, ireproşabil de manierat, cât de cât sociabil. Şi un mare povestitor. Cel puţin în public.
EB: Şi în viaţa privată?
NW: Vă încumetaţi să ghiciţi, domnule Boustouler?
Iau fotografia şi mă uit din nou la ea.
EB: Distant, aş spune. Serios. Enigmatic. Intransigent.
NW: Chiar insist să beţi un pahar cu mine. Urăsc – nu, detest – să beau singură.
Îmi toarnă un pahar de Chardonnay. Din politeţe, iau o înghiţitură.
NW: Tata avea mâinile reci. Nu conta vremea. Mâinile lui erau întotdeauna reci. Şi purta mereu costum, indiferent de vreme. Perfect croit, călcat la dungă. Şi o pălărie fedora{23}. Şi, desigur, pantofi perforaţi, în două culori. Era chipeş, presupun, dar într-un mod aristocrat. De asemenea – am înţeles asta mult mai târziu – într-un mod artificial, uşor ridicol, neeuropean, cizelat, desigur, de jocul de bowling şi polo din fiecare săptămână şi de către o soţie franţuzoaică de invidiat, toate acestea cu aprobarea tânărului rege progresist.
Îşi curăţă o unghie şi nu mai spune nimic timp de câteva momente. Întorc caseta în aparat.
NW: Tata dormea în camera lui, iar eu şi mama în ale noastre. În cele mai multe zile lua prânzul cu miniştri şi consilieri ai regelui. Sau, dacă nu, călărea, juca polo sau vâna. Îi plăcea să meargă la vânătoare.
EB: Deci nu prea l-aţi văzut. Era o figură absentă.
NW: Nu în totalitate. Petrecea mereu câteva minute cu mine, la vreo două-trei zile. Venea în camera mea, se aşeza pe pat, iar acesta era semnalul ca eu să mă urc la el în braţe. Mă sălta pe genunchi câteva clipe, niciunul dintre noi nescoţând un sunet, iar la final spunea „Ei bine, şi acum ce facem, Nila?” Uneori mă lăsa să-i iau batista din buzunarul de la piept şi să o împăturesc. Bineînţeles că eu doar o strângeam şi o îndesam înapoi în buzunar, iar el se prefăcea că e surprins, ceea ce mi se părea aşa de amuzant! Şi continuam să facem asta până când se sătura, iar asta se întâmpla destul de repede. Apoi îmi mângâia părul cu mâinile lui reci şi spunea: Papa trebuie să plece acum, căprioara mea. Fugi!
Duce fotografia înapoi în camera cealaltă şi se întoarce, scoate un nou pachet de ţigări din sertar şi aprinde una.
NW: Aşa mă striga el. Îmi plăcea. Obişnuiam să ţopăi prin grădină – aveam o grădină foarte mare – cântând „Sunt căprioara lui Papa! Sunt căprioara lui Papa!” Nu am realizat decât mult mai târziu cât de sinistră era porecla.
EB: Poftim?
Zâmbeşte.
NW: Tatăl meu împuşca şi căprioare, domnule Boustouler.
Ar fi putut să meargă pe jos până la apartamentul lui Maman, erau doar câteva blocuri până acolo, dar începuse să plouă destul de tare. În taxi, Maman stă ghemuită pe banchetă, acoperită cu haina de ploaie al lui Pari, uitându-se pe fereastră, fără să scoată vreun cuvânt. În acest moment, lui Pari i se pare că e bătrână, mult mai bătrână de patruzeci şi patru de ani. Bătrână şi fragilă, şi prea slabă.
Pari nu a mai fost de ceva timp în apartamentul lui Maman. Când descuie, iar apoi deschide uşa, găseşte blatul de la bucătărie plin de pahare murdare de vin, de pungi de chipsuri deschise, de paste nepreparate, de farfurii cu grămezi de mâncare învechită şi mucegăită. Pe masă se află o pungă din hârtie în care au fost îndesate sticle goale de vin, cât pe ce să cadă. Pe podea zăreşte ziare, unul dintre ele e îmbibat de sângele care a curs mai devreme în acea zi, iar pe el o şosetă roz de lână. Pari e îngrozită să vadă locuinţa lui Maman în halul ăsta. Şi se simte şi vinovată. Ştiind-o pe Maman, probabil că acesta a fost efectul dorit. Apoi detestă că s-a gândit la aşa ceva. E genul acela de lucruri pe care l-ar gândi Julien. Vrea să te facă să te simţi prost. Îi spusese asta de mai multe ori în ultimul an. Vrea să te facă să te simţi prost. Când a spus-o prima dată, Pari s-a simţit uşurată, înţeleasă. Îi era recunoscătoare pentru că articulase ceea ce ea nu putea sau nu voia. Se gândea că a găsit un aliat. Dar în ultimele zile începuse să-şi pună întrebări. Întrezăreşte în cuvintele lui o urmă de răutate. O absenţă tulburătoare a bunătăţii!
Pe podeaua din dormitor e la fel de dezordine: sunt haine, CD-uri, cărţi, ziare peste tot. Pe pervaz se află un pahar umplut pe jumătate cu apă care s-a îngălbenit de la chiştoacele ce plutesc în ea. Aruncă revistele vechi şi cărţile de pe pat şi o ajută pe Maman să se bage sub pătură.
Maman o priveşte cu dosul palmei sprijinit de fruntea bandajată. Pare o actriţă dintr-un film mut care mai are puţin şi leşină.
— O să fii bine, Maman?
— Nu cred, spune ea.
Nu sună ca şi cum ar cerşi atenţia ei. Maman o spune pe un ton invariabil, plictisit. Sună obosit, sincer şi decisiv.
— Mă sperii, Maman.
— Pleci acum?
— Vrei să rămân?
— Da.
— Atunci o să rămân.
— Stinge lumina.
— Maman?
— Da.
— Îţi iei pastilele? Ai încetat să le mai iei? Cred că da şi de aceea îmi fac griji.
— Nu începe, te rog! Stinge lumina!
Pari face cum i se spune. Se aşază pe marginea patului şi o priveşte pe mama sa adormind. Apoi se îndreaptă spre bucătărie ca să înceapă formidabila sarcină de a face curăţenie. Găseşte o pereche de mănuşi şi începe cu vasele. Spală pahare care miros a lapte acru, boluri pe care s-au întărit resturi de cereale, farfurii cu mâncare mucegăită. Îşi aminteşte când a spălat pentru prima dată vasele în apartamentul lui Julien, în dimineaţa după ce dormiseră pentru prima dată împreună. Julien pregătise omletă. Cât a savurat acest gest casnic simplu, de a spăla vase la chiuveta lui, în timp ce el pusese o melodie a lui Jane Birkin la patefon!
Reluase legătura cu el cu un an în urmă, în 1973, când se întâlnise cu el pentru prima dată după aproape un deceniu. Îl întâlnise întâmplător la un marş stradal pe lângă Ambasada Canadei, un protest al studenţilor împotriva vânătorii de foci. Pari nu voia să meargă şi, în plus, avea de terminat o lucrare despre funcţiile meromorfe, dar Collette insistase. Locuiau împreună pe vremea aceea, era un aranjament de care se dovedeau din ce în ce mai nemulţumite.
Collette fuma acum iarbă. Purta banderole pe cap şi tunici largi de un roşu aprins, imprimate cu păsări şi margarete. Aducea acasă băieţi cu părul lung, nepieptănaţi, care îi mâncau porţia lui Pari şi cântau prost la chitară. Pe Collette o vedeai mereu pe străzi, strigând, denunţând cruzimea faţă de animale, rasismul, sclavia, testele nucleare ale francezilor în Pacific. Era mereu agitaţie în apartamentul în care locuiau: oameni care intrau şi ieşeau şi pe care Pari nu-i cunoştea. Iar când erau singure, Pari simţea o tensiune nouă între ele, aroganţă din partea lui Collette şi un refuz al acceptării prezenţei ei.
— Mint, spunea Collette cu însufleţire. Spun că metodele lor sunt umane. Umane! Ai văzut ce folosesc ca să le lovească peste cap? Acele hakapiks{24}? În jumătate din cazuri, bietul animal nici nu apucă să moară şi nenorociţii bagă cârligele în el şi îl trag cu greu la barcă. Le jupoaie de vii, Pari. De vii!
Felul în care Collette a spus acest ultim lucru, felul în care a pus accent pe el a făcut-o pe Pari să vrea să-şi ceară scuze. Pentru ce, nu era prea sigură, dar ştia că în acele zile se simţea sufocată de Collette, de reproşurile şi de multele ei nemulţumiri.
La protest au apărut doar vreo treizeci de persoane. Se zvonea că avea să-şi facă intrarea şi Brigitte Bardot, dar totul s-a dovedit a fi doar atât, un zvon. Collette era dezamăgită. Se afla în mijlocul unei discuţii aprinse cu un tânăr slab, palid, cu ochelari, pe nume Eric şi care se ocupa de organizarea marşului, din câte înţelegea Pari. Sărmanul Eric! Lui Pari i se făcuse milă de el. Încă fierbând de supărare, Collette a preluat conducerea. Pari s-a retras în spate, lângă o fată cu pieptul mic care striga slogane cu un fel de înviorare nervoasă. Pari îşi ţinea ochii în pământ şi făcea tot posibilul să nu iasă în evidenţă.
La un colţ de stradă, un bărbat a bătut-o pe umăr.
— Arăţi de parcă eşti în pragul morţii şi aştepţi să fii salvată!
Purta o jachetă din stofă în carouri, din tweed, peste un pulover, blugi şi un fular de lână. Avea părul mai lung şi îmbătrânise puţin, dar într-un mod elegant, pe care unele femei de vârsta lui l-ar găsi nedrept şi care le-ar enerva, dacă li s-ar întâmpla lor. Încă slab şi în formă, cu câteva riduri în jurul ochilor, cu puţin mai mult păr cărunt la tâmple, pe faţa lui se zărea doar o urmă de oboseală.
— Aşa mă simt, spune ea.
S-au sărutat pe obraji şi, când a întrebat-o dacă ar vrea să bea o cafea cu el, ea a acceptat.
— Prietena ta pare furioasă. Extrem de furioasă.
Pari s-a uitat în spatele ei, unde Collette stătea cu Eric, scandând în continuare şi lovind cu pumnul în aer, dar, în mod absurd, uitându-se revoltată la ei. Pari s-a abţinut să nu râdă – ceea ce ar fi provocat daune ireparabile. A dat din umeri în semn de scuze şi a dispărut.
Au mers într-o cafenea şi s-au aşezat la o masă de lângă fereastră. El a comandat cafea şi câte un millefeuille{25} pentru amândoi. Pari se uita la el în timp ce vorbea cu chelnerul pe tonul lui autoritar şi amabil pe care şi-l amintea bine şi simţea aceeaşi senzaţie în stomac pe care a avut-o şi când era mai mică, iar el venea să o ia pe Maman. Devine dintr-o dată conştientă de unghiile ei roase, de faţa pe care nu o pudrase, de părul în bucle lipsite de vlagă – îşi dorea acum să-l fi uscat după duş, dar fusese în întârziere, iar Collette era extrem de nervoasă.
— Nu mi s-a părut că eşti genul protestatar, a spus Julien, aprinzându-i ţigara.
— Nu sunt. Era mai mult dintr-un sentiment de vinovăţie decât din convingere.
— Vinovăţie? Legată de vânătoarea de foci?
— De Collette.
— Aha! Da. Ştii, cred că mă cam sperie.
— Şi pe noi.
Au râs. El s-a întins peste masă şi i-a atins eşarfa. Şi-a lăsat mâna să cadă.
— Ar fi banal să spun că ai crescut, aşa că nu o voi face. Dar eşti răpitor de frumoasă, Pari!
Ea apucă eticheta de la haina de ploaie.
— Ce, îmbrăcată aşa, à la Clouseau?
Collette îi spusese că era un obicei prost, acela de a se purta ca un clovn şi de a se subestima, obicei cu care Pari încerca să-şi mascheze nervozitatea în preajma bărbaţilor de care era atrasă. Mai ales când îi făceau complimente. Nu era prima dată şi nici pe departe ultima în care o invidia pe Maman pentru starea ei naturală de siguranţă.
— În continuare vei spune că mă ridic la nivelul numelui meu, a spus ea.
— A, non. Te rog. Prea evident! Ştii, e o artă să faci complimente unei femei.
— Nu ştiu. Dar sunt sigură că tu ştii.
Chelnerul le-a adus prăjiturile şi cafeaua. Pari se uita fix la mâinile lui în timp ce acesta aranja ceştile şi farfuriile pe masă, iar palmele ei străluceau de transpiraţie. Avusese doar patru iubiţi în toată viaţa ei – un număr modest, ştia asta, în comparaţie cu Maman la vârsta ei sau chiar cu Collette. Era prea reţinută şi precaută, prea raţională, prea umilă şi greu adaptabilă, într-un cuvânt mai echilibrată şi mai puţin obositoare decât Maman sau Collette. Dar acestea nu erau calităţi care să-i atragă prea tare pe bărbaţi. Şi nu-i iubise pe niciunul – deşi îl minţise pe unul, spunându-i că-l iubeşte – iar când le simţea corpul deasupra ei se gândea la Julien, la faţa lui frumoasă, ce părea să lumineze de la sine.
În timp ce mâncau, au vorbit despre munca lui. I-a spus că nu mai predă de ceva timp. Lucrase câţiva ani la FMI pe sustenabilitatea datoriei publice. Cel mai bun lucru fusese faptul că putuse să călătorească, i-a spus el.
— Unde?
— În Iordania, în Irak. Apoi, în anii următori, am scris o carte despre economia subterană.
— A fost publicată?
— Aşa se pare.
A zâmbit.
— Acum lucrez aici, la Paris, la o firmă privată de consultanţă.
— Şi eu vreau să călătoresc, a spus Pari. Collette tot spune că ar trebui să mergem în Afganistan.
— Bănuiesc că ştiu de ce ar vrea ea să meargă acolo.
— Ei bine, m-am tot gândit la asta. Să mă întorc în Afganistan, vreau să spun. Nu mă interesează haşişul, vreau doar să călătoresc prin ţară, să văd unde m-am născut. Poate voi găsi casa în care am locuit cu părinţii mei.
— Nu mi-am dat seama că ai această dorinţă puternică.
— Sunt curioasă, vreau să spun. Îmi amintesc atât de puţin.
— Cred că ai spus odată ceva de un bucătar al familiei.
Pari a fost profund flatată că Julien îşi amintea ceva ce ea îi spusese cu atât de mulţi ani în urmă. Trebuie să se fi gândit la ea, atunci, în acea perioadă. Trebuie să fi fost în mintea lui.
— Da. Îl chema Nabi. Era şi şofer. Conducea maşina tatălui meu, o maşină mare americană, albastră, cu o capotă de culoarea argăselii. Îmi amintesc că avea un cap de vultur pe capotă.
El a întrebat-o mai târziu de studii, iar ea i-a povestit şi de pasiunea ei: variabilele complexe. O asculta într-un mod în care Maman nu o făcuse niciodată – Maman, care părea plictisită de subiect şi uimită de pasiunea lui Pari. Maman nu putea nici măcar să se prefacă interesată. Făcea glume vesele care, la suprafaţă, păreau să ia în râs propria ignoranţă. Oh là là, spunea ea, râzând forţat, capul meu! Capul meu! Mi se învârte ca un titirez! Să facem un târg, Pari. Torn nişte ceai pentru amândouă, iar tu revii la realitate, d’accord? Chicotea, iar Pari îi făcea pe plac, dar simţea ceva mai mult în aceste glume, un mod indirect de a o mustra, impresia că aceste cunoştinţe ale ei fuseseră judecate ca fiind ezoterice, iar faptul că urmărea acest lucru era frivol. Frivol. Ceea ce era prea mult, se gândea Pari, venind din partea unei poete, şi totuşi nu i-ar fi spus niciodată mamei sale acest lucru.
Julien a întrebat-o ce a văzut în matematică şi ea i-a spus că găseşte confort.
— Cred că aş spune „intimidant”, mai degrabă, a spus el.
— Şi asta.
Spunea că era un confort să se găsească în permanenţa adevărurilor matematice, în lipsa arbitrariului şi în absenţa ambiguităţii. Să ştii că răspunsurile pot să-ţi scape printre degete, dar că pot fi găsite. Erau acolo, aşteptând-o, la câteva mâzgălituri de cretă.
— Nu seamănă cu viaţa, cu alte cuvinte, a spus el. În viaţă există întrebări care fie nu au răspuns, fie au nişte răspunsuri confuze.
— Sunt chiar atât de transparentă?
Ea a râs şi şi-a acoperit faţa cu un şerveţel.
— Par idioată.
— Deloc, a spus el.
I-a luat şerveţelul.
— Deloc.
— Ca unul dintre studenţii tăi. Trebuie să-ţi amintesc de studenţii tăi.
I-a pus mai multe întrebări, în care Pari a văzut că el avea destule cunoştinţe despre teoria analitică a numerelor şi că era familiarizat, cel puţin în trecere, cu Carl Gauss şi Bernhard Riemann. Au vorbit până când s-a lăsat întunericul. Au băut cafea, apoi bere şi în cele din urmă au ajuns la vin. Iar apoi, când a simţit că nu mai poate să amâne, Julien s-a aplecat puţin şi, pe un ton politicos, supus, i-a pus întrebarea:
— Spune-mi, ce mai face Nila?
Pari şi-a umflat obrajii cu aer, apoi a expirat aerul uşor.
Julien a dat din cap cu subînţeles.
— S-ar putea să piardă librăria, a spus Pari.
— Îmi pare rău să aud asta.
— Afacerea a mers din ce în ce mai prost în ultimii ani. S-ar putea să fie nevoită să o închidă. N-ar recunoaşte asta, dar ar fi o nenorocire. Ar lovi-o cumplit.
— Scrie?
— Nu a mai scris de mult.
El a schimbat repede subiectul. Pari era uşurată. Nu voia să vorbească despre Maman, despre faptul că era alcoolică şi că ea se lupta să o facă să-şi ia pastilele. Pari îşi amintea toate privirile acelea penibile, toate dăţile în care erau singuri, ea şi Julien, iar Maman se îmbrăca în camera de lângă, Julien uitându-se la Pari, iar ea încercând să găsească ceva de spus. Maman trebuie să o fi simţit. Să fie motivul pentru care a terminat-o cu Julien? Dacă ar fi aşa, Pari avea bănuiala că a făcut-o mai mult în calitate de iubită geloasă decât de mamă protectoare.
Câteva săptămâni mai târziu, Julien i-a cerut lui Pari să se mute cu el. Locuia într-un apartament mic din arondismentul 7, pe malul stâng al Senei. Pari a spus da. Ostilitatea evidentă a lui Collette crease o atmosferă de nesuportat în apartament.
Pari îşi aminteşte prima ei duminică în locuinţa lui Julien. Stăteau pe canapea, unul lângă celălalt. Pari, încântată, era pe jumătate trează, iar Julien bea ceai, cu picioarele întinse pe măsuţa de cafea. Citea un articol de pe ultima pagină a ziarului. În fundal se auzea Jacques Brel. Din când în când, Pari îşi punea capul pe pieptul lui, iar Julien se apleca şi o săruta încet pe o pleoapă, pe ureche sau pe nas.
— Trebuie să-i spunem lui Maman.
Îl simţea încordat. A împăturit ziarul, şi-a scos ochelarii de citit şi i-a pus pe braţul canapelei.
— Trebuie să ştie.
— Presupun, a spus el.
— Presupui?
— Nu, bineînţeles. Ai dreptate. Ar trebui să o suni. Dar ai grijă. Nu-i cere permisiunea sau binecuvântarea, nu o vei obţine pe niciuna. Doar spune-i. Şi asigură-te că ştie că nu negociaţi aşa ceva.
— E uşor de zis.
— Ei bine, poate. Totuşi, aminteşte-ţi că Nila este o femeie răzbunătoare. Îmi pare rău să spun asta, dar din acest motiv ne-am şi despărţit. E extrem de răzbunătoare. Aşa că eu ştiu. Nu îţi va fi uşor.
Pari a oftat şi a închis ochii. I se strângea stomacul la gândul acesta.
Julien a mângâiat-o pe spate.
— Nu fi aşa sensibilă.
Pari a sunat-o în ziua următoare. Maman ştia deja.
— Cine ţi-a spus?
— Collette.
Bineînţeles, s-a gândit Pari.
— Intenţionam să-ţi spun.
— Ştiu că intenţionai. Intenţionezi. Nu poţi să ascunzi un lucru ca ăsta.
— Eşti supărată?
— Mai contează?!
Pari stătea la fereastră. Trasa absentă cu degetul conturul albastru al scrumierei vechi şi ciobite a lui Julien. A închis ochii.
— Nu, Maman. Nu contează.
— Ei bine, mi-aş dori să spun că asta nu a durut.
— Nu am vrut să doară.
— Cred că este un lucru discutabil.
— De ce aş vrea să-ţi fac rău, Maman?!
Maman râdea. Dar râsul ei suna gol, urât.
— Mă uit uneori la tine şi nu mă regăsesc în tine. Bineînţeles că nu mă regăsesc. Presupun că nu e greu de înţeles, până la urmă. Nu ştiu ce fel de om eşti, Pari. Nu ştiu cine eşti cu adevărat şi de ce eşti capabilă în realitate. Eşti o străină pentru mine.
— Nu înţeleg ce vrei să spui, a spus Pari.
Dar mama ei închisese deja.
EXTRAS DIN „AFGHAN SONGBIRD”,
UN INTERVIU CU NILA WAHDATI,
DE ÉTIENNE BOUSTOULER,
Parallaxe 84 (iarna 1974), pag. 38
EB: Ai învăţat franceză aici?
NW: M-a învăţat mama la Kabul, când eram mică. Mi-a vorbit numai în franceză. Făceam lecţii în fiecare zi. Mi-a fost foarte greu când a părăsit Kabulul.
EB: Ca să vină în Franţa?
NW: Da. Părinţii mei au divorţat în 1939, când aveam zece ani. Eram singurul copil al tatălui meu. Nu intra în discuţie să mă lase să plec cu ea. Aşa că am rămas, iar ea a plecat la Paris să locuiască cu sora ei, Agnes. Tatăl meu a încercat să compenseze pierderea, ocupându-mi timpul cu un profesor la domiciliu şi cu lecţii de călărie şi artă. Dar nimic nu înlocuieşte prezenţa unei mame.
EB: Ce s-a întâmplat cu ea?
NW: O, a murit. Când naziştii au intrat în Paris. Nu au omorât-o pe ea. Au omorât-o pe Agnes. Mama a murit de pneumonie. Tata nu mi-a spus asta până când Aliaţii nu au eliberat Parisul, dar eu ştiam deja. Pur şi simplu ştiam.
EB: Trebuie să vă fi fost foarte greu.
NW: A fost devastator. Mi-am iubit mama. Plănuisem să locuiesc cu ea în Franţa după război.
EB: Presupun că asta înseamnă că nu v-aţi înţeles cu tatăl dumneavoastră.
NW: Existau tensiuni între noi. Ne certam. Destul de mult, ceea ce era o noutate pentru el. Nu era obişnuit să i se răspundă, cu siguranţă nu de către femei. Ne certam pentru că nu era de acord cu ce mă îmbrăcam, unde mergeam, ce spuneam, cum o spuneam şi cui îi spuneam. Devenisem îndrăzneaţă şi aventurieră, iar el, chiar mai ascetic şi mai auster din punct de vedere emoţional. Ajunsesem nişte adversari naturali.
Chicoteşte şi-şi strânge nodul de la bandana pe care o avea pe cap.
NW: Apoi am început să mă îndrăgostesc. Des, cu disperare şi, spre oroarea tatălui meu, de bărbaţii de care nu trebuia. O dată de fiul unei menajere, altădată de un servitor politicos, de nivel mediu, care se ocupa de nişte afaceri ale tatălui meu. Pasiuni nesăbuite, îndărătnice, toate sortite eşecului de la bun început. Aranjam întâlniri clandestine şi mă furişam de acasă şi, bineînţeles, cineva avea grijă să-i spună tatălui meu că am fost văzută undeva pe stradă într-o companie sau alta. Îi relatau că îmi dădeam aere – mereu spuneau asta – că mă „rupeam în figuri”. Sau îi spuneau că „făceam paradă”. Tatăl meu trebuia să trimită o echipă de oameni să mă caute şi să mă aducă înapoi. Mă ţinea închisă. Zile întregi. Îmi spunea de partea cealaltă a uşii: Mă faci de râs. De ce mă umileşti în halul acesta? Ce-o să mă fac cu tine? Uneori răspundea la această întrebare cu o lovitură de curea sau cu un pumn. Mă alerga prin cameră. Cred că se gândea că voi ajunge să mă supun, dacă mă teroriza. Am scris mult în acel timp, poezii lungi şi scandaloase despre pasiuni adolescentine. Mai degrabă melodramatice şi teatrale, mă tem. Păsări închise în colivie şi îndrăgostiţi încătuşaţi, genul acesta de lucruri. Nu sunt mândră de ele.
Simt că falsa modestie nu i se potriveşte, aşa că pot doar să presupun că e sinceră în legătură cu acele scrieri din tinereţe. Dacă e aşa, e probabil extrem de exigentă. Poeziile ei din acea perioadă sunt, de fapt, uluitoare, chiar şi în traducere, mai ales dacă ne gândim la vârsta fragedă la care le-a scris. Sunt înduioşătoare, bogate în figuri de stil, emoţie, analiză psihologică şi suferinţă. Vorbesc foarte frumos despre singurătate şi despre durerea nemărginită. Relatează dezamăgirile ei, apogeul şi coborâşurile iubirii din tinereţe cu toată strălucirea, promisiunile şi capcanele ei. Şi mai e adesea şi sentimentul unei claustrofobii transcendente, al unui orizont mărginit şi întotdeauna al unei lupte împotriva tiraniei circumstanţelor – adesea imaginate de o figură masculină, sinistră, niciodată numită, care domneşte peste tot. O aluzie destul de transparentă la tatăl ei, din câte înţeleg. Îi spun toate astea.
EB: Şi în aceste poezii renunţaţi la ritm, la rimă şi la metru, care înţeleg că sunt o componentă esenţială a poeziei clasice în farsi. Vă folosiţi de figuri de stil şi versuri libere. Elogiaţi detalii întâmplătoare, lumeşti. A fost foarte inovativ. Ar fi corect să spun că, dacă v-aţi fi născut într-o ţară mai bogată – să spunem, Iran – aţi fi aproape în mod cert cunoscută drept un pionier în literatură?
Ea zâmbeşte, strâmbându-se.
NW: Imaginaţi-vă!
EB: Totuşi, sunt încă şocat de ce mi-aţi spus înainte. Că nu eraţi mândră de acele poezii. Sunteţi mulţumită de vreuna dintre lucrările dumneavoastră?
NW: E o întrebare dificilă. Presupun că aş răspunde afirmativ, numai dacă aş putea să le ţin departe de procesul creator în sine.
EB: Vreţi să spuneţi să separaţi acest proces creator de rezultatul lui, de opera finală?
NW: Văd procesul creator ca pe un act necesar de hoţie. Cercetaţi ce se află în spatele unei poezii frumoase, domnule Boustouler, şi veţi găsi numai dezonoare. Să creezi înseamnă să vandalizezi vieţile altor oameni, să-i transformi în participanţi ostili şi involuntari. Le furi dorinţele, visele, le răscoleşti slăbiciunile şi suferinţele. Iei ceea ce nu-ţi aparţine. Şi faci asta cu bună ştiinţă.
EB: Şi aţi fost foarte bună la asta.
NW: Nu am făcut-o de dragul vreunei idei înalte şi superioare despre artă, ci pentru că nu am avut de ales. Dorinţa a fost mult prea puternică. Dacă nu m-aş fi abandonat ei, mi-aş fi pierdut minţile. Mă întrebaţi dacă sunt mândră. Mi se pare greu să etalez ceva obţinut prin ceea ce eu ştiu că sunt mijloace discutabile din punct de vedere moral. Îi las pe ceilalţi să decidă dacă fac sau nu reclamă.
Îşi goleşte paharul cu vin şi toarnă ce a mai rămas în sticlă.
NW: În orice caz, ce pot să vă spun acum e că nimeni nu-mi făcea reclamă la Kabul. Cei din Kabul mă considerau un pionier de prost gust, o desfrânată, cu un caracter imoral. Tatăl meu credea încă şi mai mult de atât. Spunea că scrierile mele sunt divagaţiile unei curve. Folosea chiar acest cuvânt. Spunea că i-am făcut numele de ruşine, fără cale de întoarcere. Zicea chiar că l-am trădat. Mă tot întreba de ce mi se părea aşa de greu să fiu respectabilă.
EB: Ce i-aţi răspuns?
NW: I-am spus că nu-mi pasă despre ce crede el că înseamnă să fii respectată. I-am spus că nu-mi doresc să merg în lesă.
EB: Presupun că asta l-a nemulţumit şi mai mult.
NW: Bineînţeles.
Ezit să spun asta în continuare.
EB: Dar îi înţeleg supărarea.
Ea ridică dintr-o sprânceană.
EB: Era un patriarh, nu? Iar dumneavoastră eraţi o provocare directă pentru toţi cei pe care îi ştia, care îi erau dragi. Pledaţi, într-un fel, prin viaţa şi prin scrierile dumneavoastră, pentru noi limite pentru femei, pentru ca femeile să aibă un cuvânt de spus despre propriul statut, să ajungă să aibă o individualitate legitimă. Sfidaţi monopolul pe care bărbaţii ca el îl au de ani de zile. Spuneaţi ce nu putea fi spus cu voce tare. Conduceaţi o mică revoluţie, a unei singure femei, am putea spune.
NW: Şi, în tot acest timp, am crezut că scriu despre sex.
EB: Dar şi asta e o parte din ea, nu?
Îmi răsfoiesc notiţele şi menţionez câteva dintre poeziile evident erotice – „Spini”, „Dacă n-ar fi aşteptarea”, „Perna”. Îi mărturisesc, de asemenea, că acestea nu se numără printre preferatele mele. Remarc faptul că le lipsesc nuanţele şi ambiguitatea. Se citesc ca şi cum ar fi fost create doar pentru a şoca şi a scandaliza. Sunt nişte acuzaţii dure, polemice la adresa tradiţiilor tipic afgane care mă uimesc.
NW: Ei bine, eram furioasă. Furioasă pe această atitudine că trebuia să mă protejez de sex. Că trebuia să mă protejez de propriul meu corp. Pentru că eram femeie. Şi femeile, nu ştiţi, sunt imature din punct de vedere emoţional, moral şi intelectual. Le lipseşte autocontrolul, înţelegeţi, sunt vulnerabile în faţa tentaţiei fizice. Sunt nişte fiinţe foarte active sexual, care trebuie controlate, ca nu cumva să ajungă în pat cu orice Ahmad şi Mahmood.
EB: Dar – iertaţi-mă că spun asta – chiar asta aţi făcut, nu?
NW: Doar ca protest împotriva acelei idei.
Are un râs încântător, plin de haz şi inteligenţă vicleană. Mă întreabă dacă vreau să mănânc de prânz. Spune că fiica ei i-a umplut recent frigiderul şi se apucă să pregătească ceea ce se dovedeşte un sendviş excelent cu jambon fumé. Face doar unul. Ea îşi desface o nouă sticlă de vin şi-şi mai aprinde o ţigară. Se aşază.
NW: Sunteţi de acord, de dragul acestei conversaţii, să rămânem în termeni buni, domnule Boustouler?
Îi spun că sunt de acord.
NW: Atunci faceţi-mi două favoruri. Mâncaţi-vă sendvişul şi încetaţi să vă mai uitaţi la paharul meu.
Inutil de menţionat că acest lucru îmi înăbuşă preventiv orice impuls pe care l-aş fi avut să-i pun vreo întrebare despre băutură.
EB: Ce s-a întâmplat mai departe?
NW: M-am îmbolnăvit în 1948, când aveam aproape nouăsprezece ani. A fost ceva grav, nu spun mai multe. Tata m-a dus la Delhi pentru tratament. A stat cu mine şase săptămâni, timp în care doctorii au avut grijă de mine. Mi s-a spus că puteam să mor. Poate că ar fi trebuit. Moartea poate fi mutarea cea mai importantă din carieră pentru un tânăr poet. Când m-am întors, eram sensibilă şi retrasă. Nu puteam să scriu. Mâncarea, conversaţiile şi distracţia nu prea mă interesau. Nu-mi plăcea să am vizitatori. Voiam doar să trag perdelele şi să dorm toată ziua, în fiecare zi. Ceea ce am şi făcut, în general. În cele din urmă m-am ridicat din pat şi mi-am reluat obligaţiile zilnice, iar prin asta mă refer la acele lucruri esenţiale şi stringente de care o persoană are nevoie pentru a rămâne funcţională şi un cetăţean cu numele. Nu mă mai simţeam un întreg. Ca şi cum lăsasem ceva vital din mine în India.
EB: Tatăl dumneavoastră era îngrijorat?
NW: Dimpotrivă. Era încurajat. Se gândea că întâlnirea mea cu moartea m-a trezit din imaturitatea şi încăpăţânarea mea. Nu înţelegea că mă simţeam pierdută. Am citit, domnule Boustouler, că, dacă eşti îngropat de o avalanşă şi zaci acolo sub zăpada aia, nu ştii dacă direcţia în care mergi este cea bună. Vrei să ieşi de acolo, dar alegi drumul greşit şi ajungi să te îngropi definitiv. Aşa mă simţeam eu, dezorientată, confuză, fără să-mi mai ştiu drumul. Şi nespus de deprimată. Şi, în starea asta, eşti vulnerabil. Probabil că de asta am spus da în anul următor, în 1949, când Suleiman Wahdati i-a cerut tatălui meu mâna mea.
EB: Aveai douăzeci de ani.
NW: El nu.
Îmi oferă un alt sendviş, pe care îl refuz, şi o ceaşcă de cafea, pe care o accept. În timp ce pune apa la fiert, mă întreabă dacă sunt căsătorit. Îi spun că nu şi că mă îndoiesc că voi fi vreodată. Se uită la mine peste umăr, cu o privire stăruitoare, şi se străduieşte să râdă.
NW: A! De obicei îmi dau seama.
EB: Surpriză!
NW: Poate lovitura este de vină.
Arată spre bandana cu care era legată la cap.
NW: Nu este un accesoriu. Acum câteva zile am alunecat şi am căzut, lovindu-mă rău la frunte. Totuşi, ar fi trebuit să ştiu. Despre dumneavoastră, vreau să spun. Din experienţa mea, puţini bărbaţi ca dumneavoastră, care le înţeleg atât de bine pe femei, ar vrea să aibă de-a face cu ele.
Îmi dă cafeaua, aprinde o ţigară şi se aşază.
NW: Am o teorie despre căsătorie, domnule Boustouler. Întotdeauna vei şti cam din primele două săptămâni dacă va ţine sau nu. E uimitor cât de mulţi oameni rămân încătuşaţi ani de zile, decenii chiar, într-o stare prelungită şi reciprocă de autoamăgire, de falsă speranţă, când au, de fapt, răspunsul în primele două săptămâni. Personal, nu am avut nevoie nici măcar de atât. Soţul meu era un bărbat decent. Dar era mult prea serios, distant şi neinteresant. În plus, era îndrăgostit de şofer.
EB: A! Trebuie să fi fost un şoc.
NW: Ei bine, vorba aceea, s-a îngroşat gluma.
Zâmbetul ei este puţin trist.
NW: În majoritatea timpului mi-a părut rău de el. Nu ar fi putut alege nişte vremuri mai proaste şi un loc mai nepotrivit în care să se nască aşa cum era el. A făcut un accident vascular cerebral când fiica noastră avea şase ani şi a murit. În acel moment aş fi putut rămâne la Kabul. Aveam casa şi averea soţului meu. Aveam un grădinar şi şoferul despre care ţi-am pomenit mai sus. Ar fi fost o viaţă confortabilă. Dar mi-am făcut bagajele şi am plecat cu Pari în Franţa.
EB: Ceea ce, aşa cum aţi spus mai înainte, aţi făcut pentru binele ei.
NW: Tot ce am făcut, domnule Boustouler, a fost pentru fiica mea. Nu că ar înţelege sau ar aprecia tot ce am făcut pentru ea. Fiica mea poate să fie incredibil de nepăsătoare. Dacă ar şti ce viaţă ar fi trebuit să îndure dacă nu aş fi fost eu…
EB: Este fiica dumneavoastră o dezamăgire?
NW: Domnule Boustouler, am început să cred că e pedeapsa mea.
Într-o zi a anului 1975, când Pari ajunge acasă, în noul ei apartament, găseşte un pachet mic pe pat. Se întâmplă la un an după ce a luat-o pe mama ei de la spital şi la nouă luni după ce l-a părăsit pe Julien. Pari locuieşte acum cu o studentă la şcoala de asistente, Zahia, o tânără din Algeria, cu părul şaten numai bucle şi cu ochii verzi. E o fată inteligentă, veselă şi care nu oboseşte niciodată, locuiesc împreună fără să aibă neînţelegeri sau conflicte, deşi Zahia este acum logodită cu prietenul ei Sami şi se va muta cu el la sfârşitul semestrului.
Lângă pachet se află o foaie de hârtie împăturită. A venit pentru tine. Rămân peste noapte la Sami. Ne vedem mâine. Te pup! Zahia
Pari deschide pachetul. Înăuntru se află o revistă şi, prinsă de ea, un alt bileţel, cu un scris familiar, aproape la fel de graţios ca cel al unei femei. A fost trimisă Nilei, apoi cuplului care locuieşte acum în fostul apartament al lui Collette şi acum a ajuns la mine. Ar trebui să-ţi modifici adresa de contact. Citeşte-o pe propriul tău risc. Niciunul dintre noi nu o duce prea bine, mă tem. Julien
Pari aruncă revista pe pat şi-şi pregăteşte o salată de spanac şi nişte cuşcuş. Se schimbă în pijamale şi mănâncă în faţa televizorului închiriat, unul mic, alb-negru. Se uită absentă la nişte imagini cu refugiaţii din sudul Vietnamului, care sunt duşi cu avionul la Guam. Se gândeşte la Collette care a protestat pe străzi împotriva războiului american din Vietnam. Collette, cea care adusese o coroană cu dalii şi margarete la înmormântarea lui Maman, care a ţinut-o în braţe şi a sărutat-o pe Pari pe obraji, care recitase frumos una dintre poeziile lui Maman pe scenă.
Julien nu venise la înmormântare. Sunase şi spusese, neconvingător însă, că nu-i plăceau înmormântările, i se păreau deprimante.
Cui îi plac? întrebase Pari.
Cred că e mai bine să stau departe.
Fă cum vrei, spusese Pari în receptor, dar nu vei fi mai puţin vinovat dacă nu vii. Şi nici eu nu voi fi mai puţin vinovată că mă duc. Cât de nesăbuiţi am fost! Cât de nepăsători! Doamne! Pari a închis, ştiind că aventura ei cu Julien fusese lovitura finală pentru Maman. Închisese, fiind sigură că tot restul vieţii o va urmări sentimentul de vinovăţie, o remuşcare teribilă şi că va suferi până în adâncul sufletului din cauza asta. Se va lupta, acum şi în toate zilele care vor urma, cu acest lucru. În mintea ei, va fi la fel ca picătura chinezească.
După cină îşi face o baie şi îşi aruncă ochii pe nişte notiţe pentru un examen pe care îl va avea curând. Se mai uită la televizor, spală şi şterge vasele, dă cu mătura în bucătărie. Dar toate acestea nu au niciun sens. Nu poate să se gândească la altceva. Revista stă încă pe pat.
După aceea, îşi pune o haină de ploaie peste pijamale şi iese să se plimbe pe bulevardul de la Chapelle, la câteva blocuri de apartament, spre sud. E răcoare, stropii de ploaie lovesc pavajul şi vitrinele magazinelor, iar apartamentul nu e suficient de mare acum pentru neliniştea ei. Are nevoie de aerul rece, umed şi de spaţiu deschis.
Când era mică, îşi aminteşte Pari, punea tot felul de întrebări. Am verişori la Kabul, Maman? Am mătuşi sau unchi? Şi bunici, am un grand-père şi o grand-maman? De ce nu vin niciodată în vizită? Putem să le scriem o scrisoare? Te rog, putem să-i vizităm?
Majoritatea întrebărilor se învârteau în jurul tatălui ei. Care era culoarea lui preferată, Maman? Spune-mi Maman, înota bine? Ştia multe glume? Îşi aminteşte cum o alerga odată în dormitorul ei. Cum o rostogolea pe covor şi îi gâdila tălpile şi burta. Îşi aminteşte mirosul săpunului de lavandă, fruntea lui înaltă şi strălucitoare şi degetele lungi. Butonii lui ovali din lapislazuli şi dunga pantalonilor de la costum. Poate vedea şi acum firele de praf care se ridicau din covorul pe care stătuseră amândoi.
Ceea ce Pari îşi dorise mereu de la mama ei era acel ceva cu care să ţină laolaltă fragmentele vagi şi disperate din amintirile ei, să le transforme într-un fel de naraţiune coerentă. Dar Maman nu spunea niciodată prea multe. Ascundea întotdeauna detalii din viaţa ei şi traiul lor de la Kabul. O ţinea pe Pari la distanţă de trecutul pe care îl împărţeau şi, în cele din urmă, Pari a încetat cu întrebările.
Iar acum se dovedeşte că Maman i-a spus acestui redactor, acestui Étienne Boustouler, despre ea şi despre viaţa ei mai mult decât i-a spus vreodată propriei fiice.
Sau îi spusese.
Când se întoarce, Pari citeşte articolul de trei ori. Şi nu ştie ce să gândească, ce să creadă. Atât de multe afirmaţii sună fals. Unele părţi se citesc ca o parodie. O melodramă senzaţională a unor frumuseţi încătuşate, a unor poveşti de dragoste sortite eşecului şi a opresiunii omniprezente, toate spuse dintr-o răsuflare, cu entuziasm.
Pari se îndreaptă spre vest, în direcţia Pigalle, mergând repede, cu mâinile în buzunarele impermeabilului. Cerul se întunecă cu repeziciune, iar ploaia care o loveşte peste faţă se înteţeşte şi nu pare să se oprească, curgând în valuri pe ferestre, murdărind farurile. Pari nu-şi aminteşte să-l fi întâlnit vreodată pe acel bărbat, pe bunicul ei, tatăl lui Maman; văzuse doar o fotografie cu el citind la birou, dar se îndoieşte că era acel ticălos cu mustaţa răsucită de care vorbise Maman. Pari crede că poate pătrunde tainele acestei poveşti. Are propriile ei idei. În versiunea sa, el este un bărbat pe drept îngrijorat de bunăstarea unei fiice profund nefericite şi care se distruge singură, neputându-se abţine să ducă o viaţă dezordonată. E un bărbat care suferă umiliri şi atacuri repetate la demnitatea lui, dar este încă alături de fiica lui, o duce în India când e bolnavă, stă cu ea acolo şase săptămâni. Şi, referitor la asta, ce păţise Maman de fapt? Ce i-au făcut în India? Pari se întreabă, gândindu-se la cicatricea verticală din zona pelvisului – Pari se interesase, iar Zahia îi spusese că inciziile pentru cezariană erau făcute pe orizontală.
Şi mai era şi ce îi spusese Maman reporterului despre soţul ei, tatăl lui Pari. Era o calomnie? Era adevărat că îl iubise pe Nabi, şoferul? Şi, dacă era aşa, de ce să dezvălui un astfel de lucru acum, după tot acest timp, dacă nu pentru a crea confuzie, a umili şi poate pentru a produce durere? Şi, dacă e aşa, atunci cui?
În ceea ce o priveşte, Pari nu este surprinsă de tratamentul aspru pe care i-l rezervase Maman – nu după Julien – şi nu este uimită nici de descrierea selectivă şi cenzurată a propriei maternităţi.
Minciuni?
Şi totuşi…
Maman fusese o scriitoare talentată. Pari a citit fiecare cuvânt pe care Maman îl scrisese în franceză şi fiecare poezie tradusă din farsi. Puterea şi frumuseţea scrierii sale erau incontestabile. Dar dacă descrierea vieţii ei pe care Maman o făcuse în interviu era o minciună, atunci de unde veneau imaginile din lucrările ei? Unde era izvorul cuvintelor care erau sincere, şi încântătoare, şi brutale, şi triste? Era pur şi simplu un şarlatan talentat? Un magician, cu un stilou în loc de baghetă, capabil să mişte audienţa evocând emoţii pe care nu le-a cunoscut? Era posibil aşa ceva?
Pari nu ştie – chiar nu ştie. Şi poate că asta fusese intenţia adevărată a lui Maman, să facă în aşa fel încât să îi fugă pământul de sub picioare lui Pari. Să o neliniştească intenţionat şi să o dea peste cap, să o facă să devină o enigmă pentru sine însăşi, să-i sădească îndoiala în minte, referitor la tot ceea ce fata ştia despre viaţa ei, să o facă să se simtă pierdută, ca şi cum ar rătăci noaptea printr-un deşert, în mijlocul întunericului şi al necunoscutului, iar adevărul să-i scape printre degete.
Poate că asta era răsplata lui Maman, se gândeşte Pari. Nu numai pentru Julien, dar şi pentru dezamăgirea permanentă care a fost pentru ea Pari. Pari, care se presupune că ar fi trebuit să o ajute să pună capăt băuturii, aventurilor cu bărbaţi, anilor irosiţi cu apeluri disperate la fericire. Tuturor acelor momente adunate, impasuri în viaţa ei. Fiecare dezamăgire o lăsa pe Maman mai zdruncinată, mai dezamăgită şi tulburată, iar fericirea devenea mai iluzorie. Ce eram eu, Maman? se gândeşte Pari. Ce se presupune că eram, crescând în pântecele tău – gândindu-mă că în pântecele tău am fost concepută? O sămânţă de speranţă? Un bilet cumpărat care să te scoată din întuneric? Un petic pentru acea gaură din inima ta? Dacă e aşa, nu am fost de ajuns. Nu am fost câtuşi de puţin de ajuns. Nu am fost balsam pentru durerea ta, ci doar un alt impas, o altă povară, şi tu trebuie să fi văzut asta din timp. Trebuie să-ţi fi dat seama de asta. Dar ce puteai să faci? Nu puteai să mergi la casa de amanet şi să mă vinzi.
Poate că în interviul acesta Maman a râs la urmă, dar a râs mai bine.
Pari se adăposteşte de ploaie sub acoperişul unei braserii, la câteva blocuri de spitalul în care Zahia învaţă. Îşi aprinde o ţigară. Se gândeşte că ar trebui să o sune pe Collette. Au vorbit doar o dată sau de două ori de la înmormântare. Când erau mai mici, obişnuiau să mestece tone de gumă, până când le dureau fălcile, şi stăteau în faţa oglinzii de la dulapul lui Maman şi îşi pieptănau una alteia părul, prinzându-l sus. Pari zăreşte o bătrână peste drum, care purta o bonetă de plastic ca să se apere de ploaie şi înainta cu greu pe trotuar, urmată de un terier mic gălbui. Un nor sparge ceaţa în care zac amintirile lui Pari, luând încet forma unui câine. Nu o „jucărie” mică, cum era cea a bătrânei doamne, ci un specimen mare, rău, cu blană mare, murdar, cu coada şi cu urechile despicate. Pari nu e sigură dacă aceasta este de fapt o amintire sau fantoma uneia, sau nici una nici alta. O întrebase cândva pe Maman dacă au avut vreodată un câine la Kabul, iar Maman i-a spus: Ştii că nu-mi plac câinii. Nu au respect de sine. Îi loveşti şi tot te iubesc. E deprimant.
Altceva ce-i spusese Maman şi-i ridica semne de întrebare:
Nu mă văd în tine. Nu ştiu cine eşti.
Pari aruncă ţigara. Se hotărăşte să o sune pe Collette. Plănuieşte să o întâlnească undeva la un ceai. Să vadă ce mai face. Cu cine se vede. Să se uite în vitrinele magazinelor, aşa cum obişnuiau să facă odinioară.
Să vadă dacă vechea ei prietenă mai e dornică să facă acea excursie în Afganistan.
Pari se întâlneşte cu Collette. Se văd într-un bar popular, cu un design marocan, draperii mov şi perne portocalii peste tot şi unde un tip cu părul creţ cântă la oud{26} pe o scenă mică. Collette nu a venit singură. A adus cu ea un tânăr. Îl cheamă Eric Lacombe. Predă teatru la clasele a şaptea şi a opta la un liceu din arondismentul 18. Îi spune lui Pari că s-au mai întâlnit cu câţiva ani în urmă la un protest studenţesc împotriva vânătorii de foci. Pari nu-şi aminteşte pe moment, dar apoi îşi dă seama că el era cel pe care Collette se supărase rău din cauza numărului mic de persoane prezente, cel pe care îl îmbrâncise. Stau pe jos, pe nişte perne pufoase de culoarea fructului de mango, şi comandă băuturi. Iniţial, Pari are impresia că Eric şi Collette formează un cuplu, dar Collette îl tot laudă pe Eric, şi Pari înţelege în curând că l-a adus pentru ea. Disconfortul de care ar fi cuprinsă într-o astfel de situaţie se oglindeşte în – şi este atenuat de – neliniştea lui Eric. Lui Pari i se pare amuzant, ba chiar şarmant, felul în care tot roşeşte şi clatină din cap, în semn de scuză şi încurcătură. Pari se uită la el pe deasupra pâinii şi a tapenadei{27} de măsline verzi. Nu ar putea spune că este chipeş. Are părul lung şi firav, legat cu un elastic la baza gâtului. Are mâinile mici şi pielea deschisă la culoare. Nasul îi este prea îngust, fruntea prea ieşită în afară, iar bărbia aproape că lipseşte, dar când râde ochii îi strălucesc şi are obiceiul să încheie fiecare propoziţie cu un zâmbet în aşteptare, ca un semn de întrebare vesel. Şi, deşi faţa lui nu o vrăjeşte pe Pari aşa cum se întâmplase în cazul lui Julien, este una de departe mai caldă, mai umană şi, cum Pari avea să afle curând, un excelent maestru al acordării de atenţie, al stăpânirii absolute de sine şi al decenţei permanente; toate acestea se regăsesc în Eric.
Se căsătoresc într-o zi răcoroasă din primăvara anului 1977, la câteva luni după ce Jimmy Carter şi-a depus jurământul. Deşi nu e dorinţa părinţilor lui, Eric insistă să facă o cununie civilă restrânsă, doar ei doi şi Collette ca martor. Spune că o nuntă formală e o extravaganţă pe care nu şi-o poate permite. Tatăl lui, care e un bancher înstărit, se oferă să plătească. Până la urmă, Eric este singurul lor copil. Îi oferă bani drept cadou, apoi ca împrumut. Dar Eric refuză. Şi, deşi nu o spune niciodată, Pari ştie că face asta ca să o scutească de penibilitatea unei ceremonii la care ar fi singură, fără ca familia ei să fie prezentă la biserică, fără ca cineva să o conducă la altar, fără ca cineva să verse o lacrimă de fericire pentru ea.
Când îi spune de planurile ei de a merge în Afganistan, el o înţelege într-un fel în care Pari crede că Julien nu ar fi făcut-o niciodată. Şi într-un fel în care nu a recunoscut-o niciodată deschis faţă de ea însăşi.
— Crezi că ai fost adoptată, spune el.
— O să vii cu mine?
Se hotărăsc să călătorească în acea vară, când pentru Eric se termină şcoala şi Pari poate să-şi ia o pauză scurtă de la lucrarea de doctorat. Eric se înscrie împreună cu ea la cursuri de farsi cu un meditator pe care l-a găsit prin intermediul mamei unuia dintre elevii săi. Pari îl găseşte adesea pe canapea, cu căştile în urechi, cu casetofonul pe piept, cu ochii închişi, concentrându-se, în timp ce murmură cu un accent apăsat Mulţumesc, Bună şi Ce mai faci? în farsi.
Cu câteva săptămâni înainte de începerea verii, când Eric tocmai se uita după bilete de avion şi cazare, Pari descoperă că este însărcinată.
— Am putea încă să mergem, spune Eric. Ar trebui încă să mergem.
Pari e cea care se hotărăşte să nu mai meargă.
— Ar fi iresponsabil din partea noastră, spune ea.
Locuiesc într-o garsonieră cu încălzire defectuoasă, instalaţie neetanşă, fără aer condiţionat şi cu mobilă desperecheată, adunată din mai multe locuri.
— Nu este un loc potrivit pentru un copil, spune ea.
Eric îşi mai ia o slujbă, dă lecţii de pian, ceea ce îşi dorise să urmeze înainte să pună ochii pe teatru, iar când Isabelle vine pe lume – Isabelle cea dulce, cu pielea deschisă la culoare, cu ochii de culoarea zahărului caramelizat – se mutaseră deja într-un apartament micuţ cu două dormitoare, aproape de Grădina Luxemburgului, cu sprijin financiar din partea tatălui lui Eric, pe care l-au acceptat de această dată cu condiţia să fie un împrumut.
Pari îşi ia liber trei luni. Îşi petrece toată ziua cu Isabelle, lângă care se simte vioaie şi plină de viaţă. Simte o strălucire în jurul ei de fiecare dată când Isabelle îşi întoarce privirea spre ea. Când Eric vine seara acasă de la liceu, primul lucru pe care îl face e să-şi lase haina şi servieta la uşă, apoi se aruncă pe canapea, îşi întinde braţele şi mişcă din degete.
— Dă-mi-o mie, Pari. Dă-mi-o pe Isabelle.
În timp ce o face pe Isabelle să ţopăie pe pieptul lui, Pari îl pune la curent cu toate noutăţile zilei – cât lapte a băut fiica lor, cât de des a dormit, ce au văzut împreună la televizor, jocurile animate pe care le-au jucat, sunetele noi pe care le-a scos. Eric nu se satură niciodată să o asculte.
Au amânat plecarea în Afganistan. Adevărul este că Pari nu mai simte nevoia urgentă să găsească răspunsuri şi să-şi afle rădăcinile. Pentru că acum îl are pe Eric care o linişteşte şi îi este mereu alături. Şi pentru că o are pe Isabelle care i-a dat un sentiment de stabilitate – stabilitate în care mai există totuşi goluri şi pete albe, toate întrebările fără răspuns, toate lucrurile la care Maman nu ar renunţa. Sunt încă acolo. Doar că Pari nu mai este atât de nerăbdătoare să afle răspunsurile, aşa cum era înainte.
Şi sentimentul vechi pe care l-a avut dintotdeauna – acela al unei absenţe vitale în viaţa ei, a unei persoane sau a unui lucru – s-a atenuat. Mai revine când şi când, uneori cu o putere care o ia pe nepregătite, dar mai rar decât înainte. Pari nu a fost niciodată atât de mulţumită, nu s-a simţit niciodată pe culmile fericirii ca acum.
În 1981, când Isabelle are trei ani, Pari, însărcinată în câteva luni cu Alain, trebuie să plece la München pentru o conferinţă. Va prezenta o lucrare, a cărei coautoare a fost, despre formele modulare în afara teoriei numerelor, în special în topologie şi în fizica teoretică. Prezentarea este bine primită, iar după aceasta, Pari merge împreună cu câţiva academicieni într-un bar zgomotos unde beau bere şi mănâncă covrigi şi Weisswurst{28}. Se întoarce în camera de hotel înainte de miezul nopţii şi se bagă în pat fără să se schimbe sau să se spele pe faţă. O trezeşte telefonul la ora 2.30. E Eric, sună de la Paris.
— E vorba despre Isabelle, spune el.
Are febră. Gingiile i s-au umflat brusc şi s-au înroşit. Sângerează profund la cea mai mică atingere.
— Abia îi văd dinţii, Pari. Nu ştiu ce să fac. Am citit undeva că ar putea fi…
Vrea să-l oprească. Să-i spună să tacă, pentru că nu poate suporta să audă asta, dar e prea târziu. Aude cuvântul leucemia copiilor, sau poate spune limfom, şi oricum, care ar fi diferenţa? Pari stă pe marginea patului, împietrită, simte cum îi zvâcneşte capul şi pielea i se umezeşte de transpiraţie. E furioasă pe Eric pentru că îi bagă în cap un lucru atât de oribil în mijlocul nopţii, când ea e la şapte sute de kilometri depărtare şi complet neputincioasă. E furioasă pe ea însăşi pentru propria-i stupiditate. Pentru că s-a arătat, în mod voluntar, deschisă unei vieţi pline de griji şi teamă. Era o nebunie. O nebunie curată. O credinţă prostească şi nefondată, împotriva şanselor imense ca o lume pe care nu o controlezi să nu-ţi ia singurul lucru pe care nu ai suporta să-l pierzi. Credinţa că lumea nu te va distruge. Nu am inimă pentru asta. O spune de fapt doar pentru ea. Nu am inimă pentru asta. În momentul acela nu se poate gândi la un lucru mai nesocotit, mai iraţional decât alegerea de a fi părinte.
Şi o parte din ea – Să mă ajute Dumnezeu, gândeşte Pari, să mă ierte Domnul pentru asta – e furioasă pe Isabelle pentru că îi face asta, pentru că o face să sufere atât.
— Eric, Eric! Écoute-moi, o să te sun înapoi. Trebuie să închid acum.
Îşi goleşte geanta pe pat şi găseşte carneţelul maro în care are scrise numerele de telefon. Sună la Lyon. Collette locuieşte acum acolo cu soţul ei, Didier, unde şi-a deschis o mică agenţie de voiaj. Didier se pregăteşte să devină doctor. El e cel care răspunde la telefon.
— Ştii că studiez psihiatria, Pari, nu-i aşa? spune el.
— Ştiu. Ştiu. Dar m-am gândit că…
El îi pune câteva întrebări. A pierdut Isabelle din greutate? Transpiraţii nocturne, vânătăi neobişnuite, oboseală, febră cronică?
La final, îi spune că Eric ar trebui să o ducă la un doctor de dimineaţă. Dar, dacă îşi aminteşte corect din formarea generală pe care a primit-o la facultatea de medicină, îi sună ca o gingivită acută.
Pari strânge receptorul atât de tare, încât o doare încheietura.
— Te rog, Didier, spune ea răbdătoare.
— A, scuze. Ceea ce am vrut să spun e că sună ca o primă manifestare a unui herpes.
— Un herpes.
Apoi adaugă cele mai fericite cuvinte pe care Pari le-a auzit vreodată.
— Cred că o să fie bine.
Pari nu l-a întâlnit pe Didier decât de două ori, o dată înainte şi o dată după nunta cu Collette. Dar în acel moment simte că-l iubeşte cu adevărat. Îi spune asta plângând la telefon. Îi spune că îl iubeşte – de mai multe ori – iar el râde şi îi urează noapte bună. Pari îl sună pe Eric care o va duce pe Isabelle a doua zi la doctorul Perrin. Pari se întinde apoi în pat, îi vâjâie urechile, priveşte la lumina de afară care se strecoară printre obloanele din lemn de un verde mai. Se gândeşte la vremea în care era internată cu pneumonie, când avea opt ani, iar Maman refuza să plece acasă, insistând să doarmă pe un scaun lângă patul ei, şi simte o asemănare nouă, neaşteptată, întârziată, cu mama ei. I-a lipsit de multe ori în ultimii ani. La nuntă, de exemplu. La naşterea Isabellei. Şi în nenumărate alte momente. Dar niciodată mai mult decât în această noapte teribilă, dar şi minunată, în acelaşi timp, din hotelul din München.
Când se întoarce la Paris a doua zi, îi spune lui Eric că nu ar trebui să mai aibă copii după ce se naşte Alain. Ar creşte doar şansele ei de suferinţă.
În 1985, când Isabelle are şapte ani, Alain patru şi micuţul Thierry doi, Pari acceptă să predea la o universitate renumită din Paris. Devine astfel, pentru un timp, victima meschinăriilor academice previzibile – deloc surprinzătoare, având în vedere că la cei treizeci şi şase de ani e cea mai tânără profesoară din departament şi una din cele două femei. Înfruntă totul într-un mod în care îşi imaginează că Maman nu ar fi putut sau nu ar fi făcut-o niciodată. Nu îi flatează şi nu îi linguşeşte pe colegi. Se abţine de la certuri şi plângeri. Va fi întotdeauna sceptică. Odată cu prăbuşirea Zidului Berlinului se prăbuşesc şi zidurile din viaţa ei academică şi îi câştigă încet de partea sa pe majoritatea colegilor cu bunul ei simţ şi cu sociabilitatea ei dezarmantă. Îşi face prieteni în departamentul ei – şi în altele – participând la evenimente universitare, la strângeri de fonduri, la cocktailuri ocazionale şi la dineuri. Eric o însoţeşte la aceste serate. Ca o glumă personală, insistă să poarte de fiecare dată aceeaşi cravată din lână şi sacoul din catifea reiată cu petice la cot. Se plimbă prin camera aglomerată, gustând aperitive, bând vin, părând jovial, confuz şi, câteodată, Pari se duce la el şi îl fură dintr-un grup de matematicieni, înainte să-şi dea cu părerea despre teoria varietăţilor şi aproximările lui Diophantus.
Inevitabil, cineva o va întreba la aceste petreceri despre viziunea ei asupra dezvoltării din Afganistan. Într-o seară, un profesor invitat, uşor beat, pe nume Chatelard, o întreabă pe Pari ce crede că se va întâmpla în Afganistan când vor pleca sovieticii.
— Îşi va găsi poporul dumneavoastră pacea, doamna profesoară?
— N-aş şti să vă spun, răspunde ea. Practic vorbind, sunt afgană doar cu numele.
— Non mais, quand même, spune el. Dar totuşi, trebuie să aveţi o părere.
Ea zâmbeşte, încercând să ascundă sentimentul de vinovăţie pe care îl simte de fiecare dată când îşi pune astfel de întrebări.
— Doar ce am citit în Le Monde. La fel ca şi dumneavoastră.
— Dar aţi crescut acolo, non?
— Am plecat când eram foarte mică. L-aţi văzut pe soţul meu? E cel cu sacoul cu petice la cot.
De fapt, spune adevărul. Urmăreşte ştirile, citeşte în ziare despre război, despre înarmarea mujahedinilor de către Occident, dar Afganistanul s-a estompat în mintea ei. Are o grămadă de lucruri care o ţin ocupată acasă, în noua casă drăguţă cu patru dormitoare din Guyancourt, la vreo douăzeci de kilometri de centrul Parisului. Locuiesc pe o colină, lângă un parc cu trasee de mers pe jos şi heleşteie. Eric scrie acum şi piese de teatru, pe lângă faptul că predă. Una dintre piesele sale, o farsă politică amuzantă, va fi jucată la toamnă într-un teatru mic de lângă Primăria din Paris, şi i s-a cerut să mai scrie una.
Isabelle a devenit o adolescentă tăcută, dar isteaţă şi serioasă. Ţine un jurnal şi citeşte un roman pe săptămână. Îi place Sinéad O’Connor. Are degete lungi şi frumoase şi ia lecţii de violoncel. Peste o săptămână va interpreta Chanson Triste a lui Ceaikovski într-un recital. La început, fusese reticentă faţă de violoncel, dar Pari luase câteva lecţii cu ea în semn de solidaritate. Se dovedise nu doar inutil, ci şi imposibil de realizat. Inutil pentru că Isabelle a înţeles imediat, de bunăvoie, cum să cânte la instrument, şi imposibil de realizat pentru că, din cauza violoncelului, o dureau îngrozitor de tare mâinile. De un an de zile, Pari se trezeşte dimineaţa cu mâinile şi cu încheieturile înţepenite şi durează o jumătate de oră, uneori chiar o oră, până i se dezmorţesc. Eric a încetat să mai facă presiuni asupra ei pentru a merge la doctor, dar acum insistă.
— Ai doar patruzeci şi trei de ani, Pari, spune el. Nu-i normal.
Pari şi-a făcut o programare.
Alain, cel de-al doilea copil, e un şmecher şi are un farmec ştrengăresc. E obsedat de artele marţiale. S-a născut prematur şi este încă mic pentru un băiat de zece ani, dar ceea ce îi lipseşte în privinţa înălţimii este compensat de dorinţă şi talent. Adversarii lui sunt mereu păcăliţi de trupul lui subţire şi de picioarele mici. Toţi îl subestimează. Pari şi Eric s-au minunat adesea, stând întinşi în pat, noaptea, de voinţa lui imensă şi de energia debordantă. Pari nu-şi face griji nici pentru Isabelle, nici pentru Alain.
Thierry este cel care o îngrijorează mai degrabă. Thierry, care poate, în adâncul sufletului, simte că a fost mai degrabă un copil nedorit, neaşteptat. De fiecare dată când Pari îi cere câte ceva, Thierry fie tace, rănind-o, fie o priveşte scurt, fie se agită, fie se tot mişcă de colo-colo. O sfidează doar ca să o sfideze, aşa i se pare lui Pari. În unele zile, se adună ca un nor de furtună deasupra lui. Pari poate confirma asta. Aproape că îl vede. Se adună şi se umflă până când, în cele din urmă, se deschide, dând drumul unui torent de mânie, care îl face pe Thierry să bată din picior şi să-i tremure obrajii, speriind-o pe Pari şi făcându-l pe Eric să clipească şi să zâmbească trist. Pari ştie instinctiv că Thierry va fi toată viaţa o grijă pentru ea, la fel ca durerea din articulaţii.
Se întreabă adesea ce fel de bunică ar fi fost Maman. Mai ales pentru Thierry. Intuitiv, Pari se gândeşte că Maman ar fi ajutat-o mult cu Thierry. E posibil să fi văzut ceva din ea în fiul ei – deşi nu biologic, bineînţeles, Pari e sigură de asta de ceva timp. Copiii ştiu de Maman. Isabelle, mai ales, este foarte curioasă. A citit multe dintre poeziile ei.
— Îmi doresc să o fi întâlnit, spune ea. Sună fascinant. Cred că am fi fost prietene bune, eu şi ea. Nu crezi?! Am fi citit aceleaşi cărţi. Aş fi cântat la violoncel pentru ea.
— Ei bine, i-ar fi plăcut mult, spune Pari. De asta sunt sigură.
Pari nu le-a spus copiilor că bunica lor s-a sinucis. S-ar putea să afle într-o zi, probabil că vor afla. Dar nu de la ea. Nu le va băga în cap ideea că un părinte e capabil să-şi abandoneze copiii, să le spună Nu-mi eşti de ajuns. Pentru Pari, copiii şi Eric au fost mereu de ajuns. Şi vor fi întotdeauna.
În vara lui 1994, Pari şi Eric îi duc pe copii în Mallorca. Collette este cea care, prin agenţia ei de voiaj prosperă, le organizează vacanţa. Collette şi Didier li se alătură în Mallorca şi stau împreună două săptămâni într-o casă închiriată cu vedere spre plajă. Collette şi Didier nu au copii, nu din cauze biologice, ci pentru că nu-şi doresc. Pentru Pari, sincronizarea e bună. Artrita ei reumatoidă este bine controlată în acea perioadă. Ia o doză săptămânală de methotrexat, pe care îl tolerează bine. Din fericire, nu a fost nevoită să ia steroizi în ultimul timp şi nu a suferit de insomnie.
— Ca să nu mai vorbim de kilogramele în plus, îi spune ea lui Collette, şi de faptul că trebuie să intru într-un costum de baie în Spania! Râde. O, deşertăciune!
Îşi petrec zilele făcând turul insulei, mergând pe coasta de nord-vest pe lângă Munţii Serra de Tramuntana, oprindu-se pentru o plimbare prin plantaţia de măslini şi prin pădurea de pini. Mănâncă porcella, un fel delicios de mâncare din biban de mare, lubina, şi o tocană din vinete şi dovlecei, tumbet. Thierry refuză să guste din ele şi, la fiecare restaurant, Pari trebuie să-i ceară bucătarului-şef să-i pregătească o farfurie cu spaghete cu sos de roşii simplu, fără carne, fără brânză. La cererea lui Isabelle – care a descoperit recent opera – merg într-o seară să vadă o reprezentaţie a operei lui Giacomo Puccini, Tosca. Ca să supravieţuiască acestei torturi, Collette şi Pari îşi dau pe furiş din mână-n mână o sticluţă argintie cu votcă ieftină. Pe la mijlocul actului doi sunt ameţite şi nu se pot abţine să nu chicotească ca nişte şcolăriţe văzându-l pe artistul care interpretează rolul lui Scarpia.
Într-o zi, Pari, Collette, Isabelle şi Thierry îşi iau prânzul la pachet şi merg la plajă; Didier, Alain şi Eric au plecat de dimineaţă într-o excursie de-a lungul Golfului Sóller. În drum spre plajă, intră într-un magazin ca să-i cumpere lui Isabelle un costum de baie care îi luase ochii. La intrarea în magazin, Pari îşi zăreşte în treacăt propria-i reflexie pe sticlă. În mod normal, mai ales în ultimul timp, când păşeşte în faţa unei oglinzi, are loc un proces mintal automat care o pregăteşte să-şi întâlnească egoul îmbătrânit. Acţionează ca zonă de tampon, atenuând şocul. Dar în faţa vitrinei, luată pe nepregătite, rămâne uimită de imaginea reflectată de realitatea nedistorsionată, înşelându-se singură. Vede o femeie de vârstă mijlocie într-o bluză ştearsă, care atârnă pe ea, şi o fustă de plajă care nu ascunde destul de bine pielea care-i atârnă sub genunchi. Soarele îi scoate în evidenţă firele cărunte de păr. Şi în ciuda conturului de ochi şi a rujului care îi delimitează buzele, are o faţă la care trecătorii se vor uita o clipă, apoi îşi vor întoarce privirea de la ea, ca şi cum ar fi un semn de circulaţie sau un număr pe o cutie poştală. Momentul este unul scurt, abia de ajuns pentru ridicarea pulsului, dar suficient de lung pentru ca egoul ei iluzoriu să ajungă din urmă realitatea femeii care o priveşte din vitrină. E puţin descurajator. Asta înseamnă să îmbătrâneşti, se gândeşte ea, urmând-o pe Isabelle în magazin. Aceste momente neplăcute te surprind când te aştepţi mai puţin.
Mai târziu, când se întorc de pe plajă la casa închiriată, văd că bărbaţii au venit deja.
— Papa îmbătrâneşte, remarcă Alain.
Din spatele barului, Eric, care amestecă o carafă de sangria, se holbează la Alain şi ridică simpatic din umeri.
— Credeam că o să trebuiască să te car în spate, Papa.
— Dă-mi un an. Ne întoarcem la anul şi o să te alerg în jurul insulei, mon pote{29}.
Nu se vor mai întoarce niciodată în Mallorca. La o săptămână după ce revin la Paris, Eric suferă un infarct. Se întâmplă când e la lucru, în timp ce vorbea cu un inginer de lumini. Îi supravieţuieşte, dar va mai suferi încă două în următorii trei ani, dintre care ultimul se va dovedi fatal. Şi astfel, la vârsta de patruzeci şi opt de ani, Pari, la fel ca şi Maman, e văduvă.
Într-o zi de la începutul primăverii lui 2010, Pari primeşte un telefon de foarte departe. Apelul nu este unul neaşteptat. De fapt, Pari se pregătise întreaga dimineaţă pentru el. Înainte de asta, se asigură că are apartamentul doar pentru ea. Asta înseamnă că îi cere lui Isabelle să plece mai devreme decât de obicei. Isabelle şi soţul ei, Albert, locuiesc în partea de nord a Insulei Saint-Denis, doar la câteva blocuri de apartamentul cu un singur dormitor în care stă Pari. Isabelle trece să o vadă în fiecare dimineaţă, după ce îşi duce copiii la şcoală. Îi aduce câte o baghetă şi fructe proaspete. Pari nu este încă dependentă de scaunul cu rotile, o posibilitate pentru care se pregăteşte însă. Deşi boala a obligat-o să se pensioneze prematur, cu un an înainte de termen, încă e capabilă să meargă de una singură la piaţă şi să facă o plimbare în fiecare zi. Mâinile – urâte şi strâmbe – sunt cele care nu prea o mai ajută, iar în zilele proaste le simte ca şi cum ar avea cioburi de cristal în jurul articulaţiilor. Pari poartă mănuşi de fiecare dată când iese afară, ca să-şi ţină mâinile calde, dar mai ales pentru că îi este ruşine cu ele, are articulaţiile de la degete prea umflate, degetele ei urâte suferind de ceea ce doctorul numeşte deformare în gât de lebădă, cu degetul mic stâng îndoit permanent.
O, deşertăciune, îi spune lui Collette.
În această dimineaţă, Isabelle i-a adus nişte smochine, câteva bucăţi de săpun, pastă de dinţi şi un recipient din plastic plin cu supă de castane. Albert se gândeşte să le sugereze proprietarilor restaurantului la care este bucătar secund să o adauge în meniu. Pe măsură ce despachetează, Isabelle îi spune lui Pari de noua sarcină pe care o are. Scrie acum muzică pentru emisiuni de televiziune, reclame şi speră să scrie în curând şi pentru un film. Spune că va începe să scrie coloana sonoră pentru o miniserie care se filmează în acel moment la Madrid.
— O să te duci acolo? întreabă Pari. La Madrid?
— Non. Bugetul este prea mic. Nu o să-mi acopere costurile de transport.
— Păcat! Ai fi putut să stai la Alain.
— O, îţi dai seama, Maman? Sărmanul Alain! Abia are spaţiu să-şi întindă picioarele.
Alain este consultant financiar. Locuieşte într-un apartament mic la Madrid împreună cu soţia lui, Ana, şi cu cei patru copii. Îi trimite lui Pari în mod regulat e-mail-uri cu poze şi filmuleţe scurte cu cei mici.
Pari o întreabă pe Isabelle dacă ştie ceva de Thierry, iar Isabelle îi spune că nu. Thierry e în Africa, în partea de est a Ciadului, unde lucrează într-o tabără de refugiaţi din Darfur. Pari ştie asta pentru că Thierry o contactează rar pe Isabelle. E singura căreia îi spune câte ceva despre el. Aşa află Pari în linii mari care este viaţa fiului ei – de exemplu, faptul că a petrecut ceva timp în Vietnam. Sau că a fost căsătorit cândva cu o vietnameză, pentru scurt timp, când avea douăzeci de ani.
Isabelle pune apă la fiert şi scoate două ceşti din dulap.
— Nu în dimineaţa asta, Isabelle. De fapt, trebuie să-ţi cer să pleci.
Isabelle o priveşte rănită, iar Pari are mustrări că nu a ştiut să se exprime mai bine. Isabelle a fost mereu o fire delicată şi sensibilă.
— Ceea ce vreau să spun e că aştept un telefon şi am nevoie de puţină intimitate.
— Un telefon? De la cine?
— O să-ţi spun mai târziu, o asigură Pari.
Isabelle stă cu braţele în sân şi se străduieşte să râdă.
— Ţi-ai găsit un iubit, Maman?
— Un iubit! Eşti oarbă? Te-ai uitat la mine în ultimul timp?
— Nu-i nimic în neregulă cu tine.
— Trebuie să pleci. O să-ţi explic mai târziu, promit.
— D’accord, d’accord.
Isabelle îşi pune geanta pe umăr, îşi ia haina şi cheile, apoi pleacă.
— Dar să ştii că sunt cât se poate de intrigată.
Bărbatul care sună la 9.30 se numeşte Markos Varvaris. A contactat-o pe Pari pe Facebook, lăsându-i mesajul următor, scris în engleză: Sunteţi fiica poetei Nila Wahdati? Dacă da, aş dori foarte mult să vorbesc cu dumneavoastră despre ceva care vă interesează. Pari tastase numele lui pe internet şi aflase că era un chirurg plastician care lucra pentru o organizaţie nonprofit la Kabul. Acum, la telefon, o salută în farsi şi continuă să vorbească în această limbă până când Pari îl întrerupe.
— Domnule Varvaris, îmi cer scuze, dar am putea vorbi în engleză?
— A, bineînţeles. Scuzele mele. Am presupus… Deşi, desigur, are sens, aţi plecat când eraţi foarte mică, nu-i aşa?
— Da, aşa este.
— Am învăţat farsi aici. Aş spune că pot să mă folosesc mai mult sau mai puţin de ea. Locuiesc aici din 2002, am ajuns la puţin timp după plecarea talibanilor. Erau zile destul de optimiste. Da, toată lumea era pregătită pentru reconstrucţie şi democraţie şi alte lucruri de acest gen. Acum e o altă poveste. Bineînţeles, ne pregătim de alegerile prezidenţiale, dar asta e o altă poveste. Mă tem că asta e.
Pari ascultă răbdătoare, în timp ce Markos Varvaris face o paranteză lungă despre provocarea logistică pe care o reprezintă alegerile în Afganistan – pe care, spune el, le va câştiga Karzai – şi apoi despre incursiunile îngrijorătoare ale talibanilor în nord, despre cenzurarea din ce în ce mai mare a ştirilor de către islamici, despre suprapopularea Kabulului şi, în cele din urmă, despre costul construirii de locuinţe. Înainte să închidă paranteza, spune:
— Locuiesc în casa asta de câţiva ani. Înţeleg că şi dumneavoastră aţi locuit aici.
— Ce spuneţi?
— A fost casa părinţilor dumneavoastră. Sau cel puţin aşa mi s-a spus.
— Dacă pot întreba, cine v-a spus asta?
— Proprietarul. Îl cheamă Nabi. Îl chema Nabi, ar trebui să spun. A murit recent, din păcate. Vă aduceţi aminte de el?
Numele îi evocă lui Pari o faţă tânără şi chipeşă, cu favoriţi şi cu un păr negru şi des pieptănat pe spate.
— Da. Mai mult de numele lui. Era bucătarul casei. Şi şofer.
— A fost şi una şi alta, da. A trăit aici, în casa asta, din 1947. Şaizeci şi trei de ani. Pare incredibil, nu? Dar, după cum v-am spus, a murit. Luna trecută. L-am îndrăgit mult. Toată lumea îl îndrăgea.
— Înţeleg.
— Nabi mi-a dat un bilet, a continuat Markos Varvaris. Trebuia să-l citesc doar după moartea lui. Când a murit, l-am rugat pe un coleg afgan să-l traducă în engleză. Biletul acesta este mai mult decât un bilet. Este, de fapt, o scrisoare, şi încă una remarcabilă. Nabi spune nişte lucruri acolo. V-am căutat pentru că multe vă privesc şi pentru că îmi cere direct în scrisoare să vă găsesc şi să vi-o dau. Ne-a luat ceva timp, dar am reuşit să vă localizăm. Graţie internetului.
Lasă să-i scape un râset scurt.
O parte din Pari vrea să închidă. Intuitiv nu se îndoieşte că orice revelaţie ar fi scris acest bătrân pe hârtie – această persoană din trecutul ei îndepărtat – la o jumătate de lume distanţă, e adevărată. Ştie de mult timp că Maman a minţit-o cu privire la copilăria ei. Dar dacă viaţa ei se clădise pe o minciună, ceea ce Pari a investit de atunci este la fel de adevărat şi solid şi de neclintit ca un stejar gigant. Eric, copiii, nepoţii, cariera ei, Collette. Ce sens are? După tot acest timp, ce sens mai are? Poate e mai bine să închidă.
Dar nu o face. Simţind cum îi creşte pulsul şi cum îi transpiră palmele, îi spune:
— Ce… ce spune în acest bilet, în această scrisoare?
— Ei bine, în primul rând, susţine că a fost unchiul dumneavoastră.
— Unchiul meu!
— Unchiul vitreg, ca să fiu mai exact. Şi mai e ceva. Spune multe alte lucruri.
— Domnule Varvaris, îl aveţi? Biletul ăsta, scrisoarea asta sau traducerea? Le aveţi la dumneavoastră?
— Le am.
— Poate îmi citiţi şi mie? Puteţi să îmi citiţi?
— Vreţi să spuneţi acum?
— Dacă aveţi timp. Vă pot suna, plătesc eu.
— Nu e nevoie, nu. Dar sunteţi sigură?
— Oui, spune ea în receptor. Sunt sigură, domnule Varvaris.
Îi citeşte scrisoarea. Îi citeşte tot. Durează ceva timp. Când termină, ea îi mulţumeşte şi îi spune că îl va contacta în curând.
După ce închide, setează espressorul de cafea pentru o ceaşcă şi se duce la fereastră. De acolo vede priveliştea familiară – aleea îngustă şi pietruită de jos, farmacia mai sus de bloc, restaurantul ieftin din colţ unde se serveşte falafel{30} şi bistroul condus de familia bască.
Îi tremură mâinile. I se întâmplă un lucru înfiorător. Ceva cu adevărat remarcabil. Imaginea din mintea ei este cea a unui topor care loveşte solul şi, dintr-o dată, petrolul iese abundent la suprafaţă. Asta i se întâmplă, o năpădesc amintirile, ridicându-se din adâncuri. Se uită lung pe fereastră în direcţia bistroului, dar ceea ce vede nu e chelnerul slab de sub copertină, cu un şort negru legat în talie, aşezând o faţă de masă, ci un cărucior roşu şi mic, cu o roată care scârţâie, înaintând sub un cer plin de nori în continuă mişcare, rostogolindu-se pe culmi şi coborând prin defileuri uscate, pe dealuri cu un sol gălbui, care domină peisajul, apoi coboară. Vede tot felul de pomi fructiferi în dumbravă, prin frunze adie vântul, iar rândurile de viţă-de-vie leagă între ele casele cu acoperiş plat. Vede sârme de rufe şi femei stând pe vine lângă un pârâu şi funiile care fac să scârţâie un leagăn sub un copac înalt, şi un câine mare, care stă ghemuit, cauza răutăţii copiilor din sat şi un bărbat cu nas de şoim săpând un şanţ având cămaşa lipită de spate din cauza transpiraţiei şi o femeie cu văl aplecată deasupra unui foc pe care fierbea ceva.
Dar mai e ceva dincolo de toate acestea, pe lentila amintirilor ei – şi asta e ceea ce o atrage cel mai mult – o umbră nedesluşită. O siluetă. Moale şi tare în acelaşi timp. O mână moale care a ţinut-o pe a ei. Genunchi tari pe care şi-a aşezat cândva obrazul. Îi caută chipul, dar îi scapă, şi încearcă să îl identifice de fiecare dată când se întoarce spre el. Pari simte cum se deschide un gol înăuntrul ei. Simţise întotdeauna o mare lipsă, o mare absenţă. Cumva, a ştiut asta tot timpul.
— Frate, murmură ea, dar nu-şi dă seama că vorbeşte.
Nu-şi dă seama că plânge.
Un vers dintr-un cântec în farsi i se aşterne brusc pe buze:
Ştiu o zână mică, tristă,
Care a fost suflată de vânt într-o noapte.
Mai este unul, poate înaintea acestuia, mai este un vers, e sigură de asta, dar şi acesta îi scapă.
Pari se aşază. Trebuie. Nu crede că poate sta în picioare în acest moment. Aşteaptă să se termine de făcut cafeaua şi se gândeşte că va lua o ceaşcă atunci când va fi gata, şi poate şi o ţigară, apoi intenţionează să meargă în sufragerie, să o sune pe Collette la Lyon să vadă dacă vechea ei prietenă poate să-i aranjeze o călătorie la Kabul.
Dar, pentru moment, Pari stă. Închide ochii, în timp ce espressorul de cafea începe să bolborosească, iar ea descoperă, în spatele pleoapelor, dealuri netede şi un cer înalt şi albastru, soarele care apune în spatele unei mori de vânt şi întotdeauna, întotdeauna, lanţurile muntoase în ceaţă care coboară pierzându-se în orizont.