Primăvara, 2003
Infirmiera, care se numea Amra Ademovic, îi avertizase pe Idris şi pe Timur. Îi trăsese deoparte şi le spusese: „Dacă lăsaţi să vi se vadă reacţia, fie şi foarte puţin, o să se supere, iar eu o să vă dau afară.”
Se află la capătul unui culoar lung, slab luminat, în aripa bărbaţilor din Spitalul Wazir Akbar Khan. Amra spunea că singura rudă pe care o mai avea fetiţa – sau singura care o vizita – era unchiul ei, iar, dacă ar fi fost internată în aripa femeilor, acestuia nu i s-ar fi permis să o viziteze. Aşa că personalul spitalului o dusese în aripa bărbaţilor, nu într-o cameră – ar fi fost indecent pentru o fată să împartă camera cu bărbaţi care nu-i erau rude – ci aici, la capătul coridorului, în ţara nimănui, nici a bărbaţilor, nici a femeilor.
— Am crezut că talibanii au părăsit oraşul, spune Timur.
— E o nebunie, nu? zice Amra, apoi chicoteşte nedumerită.
În săptămâna în care Idris se întorsese la Kabul, îşi dăduse seama că şi străinii care veniseră să ajute sunt la fel de exasperaţi şi enervaţi ca şi el, fiindcă trebuiseră să respecte cutumele locului. E în mare parte şi el ofensat de acest drept la bătaie de joc, de această libertate de a se da mare, deşi localnicii nu par să bage de seamă sau o iau drept insultă dacă îşi dau totuşi seama, aşa că se gândeşte că probabil nici nu ar trebui.
— Dar pe tine te lasă aici. Intri şi ieşi, spune Timur.
Amra ridică dintr-o sprânceană.
— Pe mine nu mă pun la socoteală. Nu sunt afgană. Aşa că nu sunt o femeie adevărată. Nu ştii asta?
Timur, indisciplinat, se forţează să râdă.
— Amra. E polonez?
— Bosniac. Nicio reacţie. Este un spital, nu o grădină zoologică. Dă-ţi cuvântul.
Timur răspunde:
— Îmi dau cuvântul.
Idris se uită la infirmieră, îngrijorat că s-ar putea simţi ofensată de modul în care a fost necăjită, puţin nesăbuit şi inutil, dar se pare că Timur a scăpat uşor. Idris nu-l suportă, dar în acelaşi timp îl invidiază pe vărul lui pentru această abilitate. L-a crezut mereu mitocan şi lipsit de imaginaţie şi de nuanţe. Ştie că Timur îşi înşală soţia, dar şi statul, pentru că nu-şi plăteşte taxele. În State, Timur deţine o agenţie imobiliară de tip ipotecar, iar Idris este aproape sigur că este băgat până-n gât în vreo fraudă ipotecară. Însă Timur este din cale-afară de sociabil, greşelile îi sunt mereu estompate de buna lui dispoziţie, de amabilitatea lui permanentă şi de un aer inocent, înşelător, care îl face să fie îndrăgit de oamenii pe care îi întâlneşte. Şi aspectul lui fizic plăcut îl avantajează – corpul musculos, ochii verzi, gropiţele din obraji atunci când zâmbeşte. Idris crede că Timur este un om mare care se bucură de privilegiile unui copil.
— Bine, spune Amra. În regulă.
Trage într-o parte cearşaful legat de tavan pe post de draperie şi îi lasă să între.
Fata – Roshi, cum o numea Amra, prescurtare a numelui „Roshana” – pare să aibă vreo nouă-zece ani. Stă ridicată pe un pat cu cadrul din oţel, cu spatele la zid, cu genunchii strânşi la piept. Idris îşi pleacă imediat privirea. Îşi înăbuşă un icnet înainte ca acesta să-i scape. Aşa cum era de aşteptat, Timur pare să nu se poată stăpâni. E decepţionat şi rosteşte „O! O! O!” de mai multe ori, în şoaptă. Idris se uită la el şi nu este deloc surprins când vede ochii plini de lacrimi ai lui Timur care joacă teatru.
Fata se răsuceşte şi mormăie ceva.
— Ok, s-a terminat, plecăm, declară Amra cu o voce aspră.
Pe treptele sparte de afară, infirmiera scoate un pachet de Marlboro roşu din buzunarul de sus al halatului de un albastru deschis. Timur, ale cărui lacrimi au dispărut la fel de repede cum au apărut, ia o ţigară şi o aprinde şi pe a infirmierei. Lui Idris i se face greaţă, e zăpăcit. I s-a uscat gura. Se teme că o să vomite şi că o să se facă de ruşine, că o să-i confirme Amrei părerea pe care o avea despre el, despre ei – exilaţii bogaţi, naivi – veniţi acasă să se holbeze la măcelul de acum, din care ţapii ispăşitori au plecat.
Idris se aştepta ca Amra să-i mustre, cel puţin pe Timur, dar ea pare mai degrabă că flirtează decât că-i dojeneşte. Acesta este efectul pe care Timur îl are asupra femeilor.
— Deci, spune ea, cu cochetărie, ce ne spui despre tine, Timur?
În Statele Unite, Timur e cunoscut drept „Tim”. Şi-a schimbat numele după 11 septembrie şi pretinde că, de atunci, şi-a dublat aproape cifra de afaceri. Pierzând din nume ultimele două litere, i-a spus el lui Idris, a făcut deja mai mult pentru cariera sa decât ar fi făcut o diplomă de absolvire a facultăţii – în cazul în care ar fi mers la vreuna, ceea ce nu a făcut; Idris este intelectualul familiei Bashiri. Dar de când au ajuns la Kabul, Idris l-a auzit prezentându-se doar cu numele de Timur. Este o duplicitate destul de inofensivă, chiar necesară. Dar enervantă.
— Îmi cer scuze pentru ce s-a întâmplat înăuntru, spune Timur.
— Poate că o să te pedepsesc.
— Ia-o uşor, pisicuţo.
Amra îşi întoarce privirea spre Idris.
— Deci aşa. El e un cowboy. Iar tu, tu eşti un tăcut şi un sensibil. Eşti – cum se spune? – un introvertit.
— E doctor, spune Timur.
— Da? În cazul ăsta, trebuie să fie şocant pentru tine. Spitalul acesta.
— Ce s-a întâmplat cu ea? întreabă Idris. Cu Roshi. Cine i-a făcut asta?
Faţa Amrei se întunecă. Când vorbeşte, o face cu intensitatea determinării materne.
— Mă zbat pentru ea. Mă lupt cu guvernul, cu birocraţia din spital, cu neurochirurgii nenorociţi. La fiecare pas lupt pentru ea. Şi nu mă voi opri. Nu are pe nimeni.
Idris spune:
— Credeam că are un unchi.
— Şi el este tot un nenorocit.
Scutură ţigara de scrum.
— Deci aşa. De ce sunteţi aici, băieţi?
Timur începe să povestească. Ceea ce spune este mai mult sau mai puţin adevărat. Că sunt veri, că familiile lor au fugit după ce au venit sovieticii, că au petrecut un an în Pakistan înainte să se stabilească în California, la începutul anilor ’80. Că este prima dată când se întorc în ultimii douăzeci de ani. Dar apoi adaugă faptul că s-au întors ca „să se reconecteze”, „să se educe”, „să depună mărturie” cu privire la consecinţele tuturor acestor ani de război şi de distrugere. Apoi vor să se întoarcă în Statele Unite, spune el, ca să crească gradul de conştientizare şi ca să strângă fonduri, ca „să dea ceva înapoi” Afganistanului.
— Vrem să dăm ceva înapoi, a răspuns el, rostind fraza asta obosită atât de serios, încât Idris se simte stânjenit.
Bineînţeles că Timur nu-i împărtăşeşte Amrei adevăratul motiv pentru care s-a întors la Kabul: ca să revendice proprietatea ce le-a aparţinut părinţilor lor, casa în care el şi Idris şi-au petrecut primii paisprezece ani din viaţă. Valoarea proprietăţii este foarte mare mai ales acum, că mii de voluntari din străinătate au venit la Kabul şi au nevoie de o locuinţă. Fuseseră mai devreme în acea zi să vadă casa, în care locuia în prezent un grup de soldaţi obosiţi din Alianţa Nordului. La plecare întâlniseră un bărbat de vârstă mijlocie care locuia peste drum, la trei case mai jos, un chirurg plastician din Grecia, Markos Varvaris. Îi invitase la prânz şi se oferise să le arate Spitalul Wazir Akbar Khan, unde ONG-ul pentru care lucra avea un birou. I-a invitat şi la o petrecere în acea noapte. Aflaseră despre fată când au ajuns la spital – le auziseră pe două doamne în vârstă vorbind despre ea pe scările de la intrare – după care Timur îi trăsese un cot lui Idris şi îi spusese: Ar trebui să vedem despre cine e vorba, frate.
Amra pare plictisită de povestea lui Timur. Aruncă ţigara şi îşi strânge elasticul care îi ţine părul strâns într-un coc.
Deci aşa.
— Ne vedem diseară la petrecere, băieţi?
Tatăl lui Timur, unchiul lui Idris, era cel care îi trimisese la Kabul. Casa familiei Bashiri avusese mai mulţi proprietari în ultimele două decenii de război. Ca să reintre în posesia ei, aveau nevoie de timp şi de bani. Mii de procese de recuperare a unor proprietăţi băteau deja la uşile tribunalelor din ţară. Tatăl lui Timur le spusese că vor trebui „să facă faţă” birocraţiei afgane, scandalos de greoaie şi încâlcite, adică „să găsească oamenii potriviţi pe care să-i mituiască”.
— Acesta va fi terenul meu, spusese Timur, ca şi cum ar fi fost necesar să o facă.
Tatăl lui Idris murise cu nouă ani în urmă, după o luptă lungă cu cancerul. Murise acasă, cu soţia, cu cele două fete şi cu Idris lângă patul lui. În ziua în care murise, o grămadă de oameni au invadat casa – unchi, mătuşi, veri, prieteni şi cunoscuţi – stăteau pe canapele, pe scaunele de la masă, iar când acestea erau ocupate, se aşezau direct pe jos şi pe scări. Femeile s-au adunat în sufragerie şi în bucătărie. Au făcut ceai întruna. Idris, fiind singurul fiu, a trebuit să semneze toate hârtiile – hârtii pentru doctorul care a constatat moartea tatălui său, hârtii pentru tinerii politicoşi de la morgă care veniseră cu o targă pe care aveau să ia trupul tatălui său.
Timur i-a stat tot timpul alături. L-a ajutat pe Idris să răspundă la toate telefoanele primite. I-a întâmpinat pe oamenii care veneau în valuri să le prezinte condoleanţe şi să-şi arate respectul pentru cel decedat. A comandat orez şi carne de miel de la Abe’s Kabob House, un restaurant afgan din apropiere, administrat de prietenul lui Timur, Abdullah, pe care Timur îl numea Unchiul Abe, doar ca să-l sâcâie. Timur a parcat maşinile oaspeţilor mai în vârstă când a început să plouă. L-a sunat pe un amic care lucra la un post de televiziune afgan. Spre deosebire de Idris, Timur era bine integrat în comunitatea afgană; i-a spus cândva lui Idris că avea peste trei sute de persoane şi numere de contact în telefonul mobil. A făcut aranjamente astfel încât să apară un anunţ mortuar la televiziunea afgană chiar în acea noapte.
Mai devreme în acea după-amiază, Timur îl condusese pe Idris la morga din Hayward. Ploua cu găleata, iar traficul era greoi pe străduţele pe care circula autobuzul 680 spre nord.
— Tatăl tău a fost marfă, frate! A fost de şcoală veche, a spus Timur pe un ton răguşit, în timp ce a luat-o spre Mission. Îşi tot ştergea lacrimile cu palma mâinii libere.
Idris a încuviinţat din cap posomorât. Toată viaţa lui nu putuse să plângă în prezenţa altor oameni, la evenimente la care se cerea asta, de exemplu la înmormântări. I se părea că e un handicap minor, ca acela de a nu distinge bine culorile. Totuşi, se simţea ciudat – şi, ştia prea bine, în mod iraţional – plin de resentimente faţă de Timur, deoarece nu-l prea băgase în seamă acasă, cu toată alergătura şi plânsetele de durere. Ca şi cum tatăl lui ar fi murit.
Au fost conduşi într-o cameră abia luminată, liniştită, cu mobilă voluminoasă în nuanţe închise. I-a întâmpinat un bărbat într-o jachetă neagră şi cu cărare pe mijloc. Mirosea precum cafeaua scumpă. I-a prezentat lui Idris condoleanţe pe un ton oficial şi l-a pus să semneze formularul şi autorizaţia de înmormântare. A întrebat de câte copii ale certificatului de deces are nevoie familia. Când toate formularele au fost semnate, i-a pus lui Idris în faţă, cu destul de mult tact, o broşură intitulată „listă generală de preţuri”.
Directorul de la morgă şi-a dres glasul.
— Aceste tarife nu se aplică, bineînţeles, în cazul în care tatăl dumneavoastră a fost membru al moscheii afgane din Mission. Avem un parteneriat cu ei. Vor plăti pentru toate serviciile. Veţi fi acoperit.
— Habar n-am dacă a fost sau nu membru, a spus Idris, parcurgând cu privirea broşura.
Tatăl lui fusese un om religios, ştia lucrul acesta, dar fără să facă prea mare caz din asta. Se ducea rar la rugăciunea de vineri.
— Să vă las un minut? Aţi putea suna la moschee.
— Nu, omule. Nu-i nevoie, a spus Timur. Nu a fost membru.
— Sunteţi sigur?
— Da. Îmi amintesc o discuţie.
— Înţeleg, a spus directorul de la morgă.
Afară, au fumat câte o ţigară stând lângă Ford. Ploaia se oprise.
— Hoţie la nivel înalt, a comentat Idris.
Timur a scuipat într-o baltă cu apă de ploaie murdară.
— Este o afacere bună, totuşi – moartea – trebuie să admiţi. Întotdeauna e nevoie de ea. Fir-ar să fie, depăşeşte vânzarea de maşini.
Pe vremea aceea, Timur era coproprietarul unui magazin de maşini la mâna a doua. Când Timur a preluat afacerea împreună cu un prieten, era pe butuci. În mai puţin de doi ani, o transformaseră într-una profitabilă. Un bărbat care s-a ridicat singur în viaţă, îi plăcuse tatălui lui Idris să spună despre nepotul său. Între timp, Idris câştiga un salariu de sclav, terminându-şi cel de-al doilea an de rezidenţiat ca medic internist la UC Davis. Nahil, pe care o luase de soţie cu un an în urmă, muncea treizeci de ore pe săptămână ca secretară la o firmă de avocatură în timp ce studia pentru LSAT{16}.
— E un împrumut, a spus Idris. Înţelege asta, Timur. Îţi voi da banii înapoi.
— Nicio grijă, frate! Cum spui tu.
Nu nici era prima, nici ultima dată când Timur îl sprijinise pe Idris. Când Idris se însurase, primise drept cadou de nuntă un nou Ford Explorer. Timur fusese girant la un împrumut pe care îl făcuseră Idris şi Nahil, ca să cumpere un apartament mic la Davis. Era de departe unchiul preferat al copiilor din familie. Dacă Idris ar fi pus vreodată în situaţia să dea un singur telefon, l-ar suna aproape sigur pe Timur.
Şi totuşi.
Idris a aflat, de exemplu, că toţi din familie ştiau de girarea împrumutului. Le spusese Timur. Iar la nuntă, Timur l-a pus pe cântăreţ să se oprească din cântat, ca să facă un anunţ şi să le ofere lui Idris şi lui Nahil cheia de la maşina cadou într-un mod ceremonios – pe o tavă, nu altceva – în faţa unei audienţe extrem de atente. S-au făcut poze. Astea nu-i plăceau lui Idris, surlele şi trâmbiţele, modul în care se fălea şi se dădea în spectacol, prea multă bravadă. Nu-i plăcea să creadă aceste lucruri despre vărul său, care îi era ca un frate, dar i se părea că Timur este un om care îşi alege singur cuvintele, iar generozitatea sa, bănuia Idris, era o parte calculată a caracterului său complicat.
Idris şi Nahil s-au cam certat pe această temă într-o noapte, când schimbau lenjeria de pe pat.
Oricine vrea să fie plăcut, a spus ea. Tu nu vrei?
OK, dar nu voi plăti pentru acest privilegiu.
I-a spus că este nedrept şi nerecunoscător, după tot ce a făcut Timur pentru ei.
Pierzi din vedere ce e mai important, Nahil. Spun doar că e o prostie să-ţi afişezi faptele bune pe un panou publicitar. Dacă spui ceva, fă-o discret, cu demnitate. Bunăvoinţa înseamnă mai mult decât să semnezi cecuri în public.
Ei bine, a spus Nahil, aşezând cearşaful, e suficient, dragă.
— Omule, îmi amintesc locul ăsta, spune Timur, uitându-se la casă. Cum se numea proprietarul?
— Wahdati nu ştiu cum, cred, spune Idris. I-am uitat prenumele.
Se gândeşte la de cât de multe ori se jucaseră aici în copilărie, pe strada din faţa porţilor casei pe care o priveau, dar numai acum, câteva decenii mai târziu, treceau prin ele pentru prima dată.
— Domnul şi căile Sale, murmură Timur.
E o casă obişnuită cu două etaje, care, în cartierul lui Idris din San Jose, ar atrage mânia oamenilor HOA{17}. Dar pentru standardele din Kabul este o proprietate generoasă, cu ziduri înalte, cu porţi metalice şi o şosea largă în faţă. În timp ce sunt conduşi înăuntru de un paznic înarmat, Idris observă că, la fel ca multe lucruri văzute la Kabul, casa poartă urmele splendorii de altădată sub ruinele care au fost inspectate – şi pentru care există numeroase dovezi: găuri făcute de gloanţe, crăpături în zigzag pe pereţii plini de funingine, cărămizi sub bucăţi mari de tencuială care lipsesc, arbuşti uscaţi pe şosea, copaci desfrunziţi în grădină, pajişte îngălbenită. Mai mult de jumătate din veranda care dă spre curtea din spate lipseşte. Dar, ca multe alte lucruri la Kabul, există dovezi ale renaşterii lente, ezitante. Cineva a început să vopsească din nou casa, să planteze tufe de trandafiri în grădină, iar o bucată din zidul ce împrejmuieşte grădina spre est a fost înlocuită, deşi cu stângăcie. O scară este sprijinită de faţada casei, făcându-l pe Idris să creadă că acoperişul va fi reparat în curând. Aparent, au început reparaţiile şi la partea lipsă din verandă.
Se întâlnesc cu Markos în hol. Are părul cărunt şi rar, iar ochii de un albastru ca cerul. Poartă îmbrăcăminte afgană de culoare gri şi un kaffiyeh{18} în carouri negre şi albe înfăşurat elegant în jurul gâtului. Merg într-o cameră zgomotoasă plină de fum.
— Am ceai, vin şi bere. Sau poate preferaţi ceva mai tare?
— Dumneavoastră îmi spuneţi şi eu torn, a spus Timur.
— O, îmi place de dumneavoastră. Acolo, lângă casetofon. Gheaţa e bună, apropo. E din apă îmbuteliată.
— Noroc!
Timur este în elementul său la astfel de întruniri, iar Idris nu se poate abţine să nu-l admire pentru uşurinţa cu care se comportă, pentru glumele care îi ies fără efort, pentru şarmul personal. Îl urmează pe Timur la bar, unde acesta toarnă de băut dintr-o sticlă de culoare roşu rubiniu.
Cei aproape douăzeci de oaspeţi stau pe jos, de jur împrejurul camerei, pe nişte perne. Podeaua este acoperită cu un covor afgan de un roşu burgund. Decorul subtil, agreabil, i se pare lui Idris „şic pentru expatriaţi”. În surdină se aude Nina Simone. Toată lumea bea, aproape toţi fumează, vorbesc despre războiul care a început în Irak şi despre ce va însemna asta pentru Afganistan. Televizorul din colţ este dat pe CNN International, dar fără sonor. E noapte la Bagdad, iar în mijlocul doctrinei Şocului şi Evlaviei{19}, se întrezăresc lumini verzi.
Stau cu paharul de votcă cu gheaţă în mână când li se alătură Markos şi doi tineri germani cu o privire serioasă, care lucrează pentru Programul Alimentar Mondial. La fel ca multe ajutoare pe care le-a întâlnit la Kabul, lui Idris i se par nişte oameni care te cam intimidează, având cunoştinţe vaste despre lume şi fiind imposibil de impresionat.
Îi spune lui Markos:
— Este o casă frumoasă.
— Spune-i proprietarului atunci.
Markos se duce la capătul celălalt al camerei şi se întoarce cu un bătrân uscăţiv. Acesta are o claie de păr cărunt dat pe spate. Are o barbă scurtă, obrajii căzuţi şi este aproape ştirb. Poartă un costum ponosit, de culoare oliv, care pare din anii ’40. Markos îi zâmbeşte bătrânului cu o afecţiune vizibilă.
— Nabi jan? exclamă Timur, iar Idris îşi aminteşte şi el brusc.
Bătrânul încearcă un zâmbet timid.
— Iertaţi-mă, ne-am mai întâlnit?
— Sunt Timur Bashiri, se recomandă Timur în farsi. Familia mea locuia peste stradă de dumneavoastră, puţin mai jos!
— O, Doamne, a răsuflat uşurat bătrânul. Timur jan? Şi tu trebuie să fii Idris jan?
Idris dă din cap în semn că da, zâmbindu-i.
Nabi îi îmbrăţişează pe amândoi. Îi sărută pe obraji, continuând să schiţeze un zâmbet schimonosit, şi se uită la ei, nevenindu-i să creadă. Idris îşi aminteşte cum Nabi împingea scaunul cu rotile în care se afla patronul său, domnul Wahdati, în susul şi în josul străzii. Uneori se opreau pe trotuar şi se uitau la el şi la Timur cum joacă volei cu ceilalţi copii din cartier.
— Nabi jan trăieşte în această casă din 1947, spune Markos, ţinându-l pe Nabi de după umăr.
— Deci locul acesta este acum al tău? întreabă Timur.
Nabi zâmbeşte văzând surpriza de pe faţa lui Timur.
— L-am slujit pe domnul Wahdati din 1947 până în 2000, când a murit. A fost destul de bun cu mine să-mi lase moştenire casa, da.
— Şi-a dat casa, spune Timur, nevenindu-i să creadă.
Nabi dă din cap.
— Da.
— Trebuie să fi fost un bucătar al naibii de bun!
— Iar tu, dacă pot spune aşa, cam dădeai de bucluc, din câte îmi amintesc.
Timur râde zgomotos.
— Nu mi-a păsat niciodată de cei obtuzi şi înguşti la minte, Nabi jan. Îl las pe vărul meu aici de faţă să se ocupe de asta.
Markos, învârtindu-şi paharul de vin în mână, îi spune lui Idris:
— Nila Wahdati, soţia fostului proprietar, era o poetă. Nu de cine ştie ce renume, după câte se pare. Aţi auzit de ea?
Idris clatină din cap.
— Tot ce ştiu este că a plecat din ţară când m-am născut eu.
— A trăit la Paris cu fata ei, spune Thomas, unul dintre germani. A murit în 1974. S-a sinucis, cred. Avea probleme cu alcoolul sau cel puţin aşa am citit. Cineva mi-a dat acum un an sau doi o traducere în germană a unuia dintre primele ei volume şi mi s-a părut destul de bun, de fapt. Surprinzător de erotic, din câte îmi amintesc.
Idris încuviinţează şi se simte din nou puţin nelalocul lui, de data asta pentru că un străin îl informează despre un artist afgan. La câţiva metri depărtare, Timur este prins într-o discuţie animată cu Nabi referitoare la chirii. În farsi, bineînţeles.
— Ai idee cât ai putea să ceri pentru un loc ca acesta, Nabi jan? îi spune el bătrânului.
— Da, spune Nabi, dând din cap şi râzând. Sunt la curent cu chiriile din oraş.
— Ai putea să-i jefuieşti pe oamenii ăştia!
— Ei bine…
— Şi tu îi laşi să stea pe degeaba.
— Au venit să ne ajute ţara, Timur jan. Şi-au lăsat casele şi au venit aici. Nu mi se pare corect „să-i jefuiesc”, cum spui tu.
Timur oftează şi dă peste cap paharul.
— Ei bine, fie urăşti banii, prietene vechi, fie eşti un om mult mai bun decât mine.
Amra intră în cameră, purtând o tunică afgană de culoarea safirului peste blugii decoloraţi.
— Nabi jan! exclamă ea.
Nabi pare puţin surprins când ea îl sărută pe obraz şi îl ia de braţ.
— Îl ador pe omul ăsta, le spune ea celorlalţi. Şi ador să-l fac să se simtă prost.
Apoi îi spune acelaşi lucru lui Nabi, în farsi. El dă din cap, râde şi roşeşte puţin.
— Ce-ar fi să mă faci şi pe mine să mă simt prost? o provoacă Timur.
Amra îl bate uşor în piept.
— Asta e o mare problemă!
Ea şi Markos se sărută pe obraz în stil afgan, de trei ori, la fel şi cu germanii.
Markos îşi trece mâna pe după talia ei.
— Amra Ademovic. Cea mai muncitoare femeie din Kabul. Nu cred că vreţi să o necăjiţi pe fata asta. În plus, poate să vă întreacă la băut şi să nu-i fie rău.
— Hai să facem o probă, propune Timur, întinzându-se după un pahar de la barul din spatele lui.
Bătrânul Nabi se scuză.
În următoarea oră, Idris vorbeşte cu toată lumea din cameră sau cel puţin încearcă să facă asta. Pe măsură ce nivelul lichiorului din sticle scade, discuţiile se încing. Idris aude vorbindu-se germană şi franceză în loc de greacă. Mai bea o votcă şi continuă cu o bere călduţă. Într-unul din grupuri, îşi face curaj să strecoare o glumă în farsi de-ale Mullahului Omar, pe care o auzise în California. Dar gluma nu se traduce bine în engleză, aşa că nu prinde. Nu are succes. Merge mai încolo şi ascultă o discuţie despre o tavernă irlandeză care este pe cale să se deschidă la Kabul. Toată lumea e de acord cu faptul că nu va rezista.
Se plimbă prin cameră, cu berea caldă în mână. Nu s-a simţit niciodată atât de relaxat la astfel de adunări. Încearcă să-şi ocupe timpul cu observarea decorului. Sunt postere cu cei doi Buddha de la Bamian, cu un joc Buzkaşi{20}, un poster înfăţişând un port dintr-o insulă grecească numită Tinos. Nu a auzit niciodată de Tinos. Descoperă în hol o fotografie înrămată, alb-negru, puţin neclară, ca şi cum ar fi fost făcută cu un aparat improvizat. Înfăţişează o fată cu părul lung şi negru, care stătea cu spatele la obiectiv. Fata era pe plajă, aşezată pe o stâncă, cu faţa la mare. Colţul din stânga jos al fotografiei pare să fi ars.
La cină se serveşte pulpă de miel cu rozmarin împănată cu căţei de usturoi, salată cu brânză de capră şi paste cu sos pesto. Idris îşi pune nişte salată şi ajunge într-un colţ al camerei unde gustă din ea. Îl surprinde pe Timur aşezat lângă două olandeze tinere şi atrăgătoare. În centrul atenţiei, se gândeşte Idris. Încep să râdă şi una dintre femei îi atinge genunchiul lui Timur.
Idris îşi ia vinul şi iese pe verandă, unde se aşază pe o bancă de lemn. E întuneric şi veranda este luminată doar de nişte becuri care atârnă din tavan. De acolo poate vedea numai conturul unor încăperi de la capătul îndepărtat al grădinii şi, undeva în partea dreaptă a grădinii, o maşină – mare, lungă, veche – probabil americană, după formă. Un model din anii ’40 sau poate de la începutul anilor ’50 – Idris nu distinge prea bine – şi, în afară de asta, nu a fost niciodată înnebunit după maşini. E sigur că Timur ar şti. Ar spune pe dinafară modelul, anul, dimensiunea motorului, toate opţiunile. Se pare că maşina are toate cauciucurile dezumflate. Un câine din cartier începe să latre sacadat. Înăuntru, cineva pune un CD al lui Leonard Cohen.
„Quiet and Sensitive.”
Amra stă lângă el, iar gheaţa din paharul ei scoate un clinchet. Este desculţă.
— Vărul tău, Cowboy-ul, e sufletul petrecerii.
— Nu mă surprinde.
— Arată foarte bine. E cumva căsătorit?
— Are şi trei copii.
— Păcat. Mă port cum trebuie, atunci.
— Sunt sigur că ar fi dezamăgit să audă asta.
— Am regulile mele, spune ea. Tu nu prea îl ai la inimă.
Idris îi spune, cu sinceritate, că Timur îi era ca un frate.
— Dar te-a făcut să te simţi prost.
E adevărat. Timur l-a făcut să se simtă prost. S-a comportat ca un american-afgan absolut hidos, crede Idris. Trece ca fulgerul prin oraşul afectat de război, ca şi cum aparţine acestui loc, îi bate pe localnici pe spate cu blândeţe numindu-i frate, soră, unchi, face un spectacol din înmânarea unor bani cerşetorilor din ceea ce el numeşte bocceluţa cu bacşiş, glumeşte cu bătrânele, numindu-le mamă, convingându-le să-şi spună povestea în faţa camerei, arătându-se amărât, pretinzând că este unul dintre ei, că a fost tot timpul aici, că nu fusese niciodată la sală la Gold’s la San Jose şi nu ridicase greutăţi, lucrându-şi muşchii pectorali şi abdominali, în timp ce aceşti oameni erau bombardaţi, ucişi, violaţi. E ipocrit şi dezgustător! Şi ceea ce îl surprinde pe Idris este că nimeni nu pare să-şi dea seama că joacă teatru.
— Nu e adevărat ce ţi-a zis, spune Idris. Am venit aici să revendicăm casa care le-a aparţinut taţilor noştri. Asta e tot. Şi nimic altceva.
Amrei îi scapă un chicot.
— Bineînţeles că ştiu. Crezi că m-am lăsat păcălită? Am făcut afaceri cu militarişti şi cu talibani în această ţară. Am văzut de toate. Nimic nu mă poate şoca. Nimic. Nimeni nu mă poate prosti.
— Îmi imaginez că e adevărat.
— Tu eşti sincer, spune ea. Cel puţin eşti sincer.
— Cred doar că noi ar trebui să-i respectăm pe aceşti oameni pentru că au trecut prin ce au trecut. Prin „noi” înţeleg oameni ca Timur şi ca mine. Cei mai norocoşi, cei care nu au fost aici când aveau loc bombardamente violente. Nu suntem ca aceşti oameni. Nu ar trebui să pretindem că suntem. Nu avem dreptul la poveştile pe care aceşti oameni le pot spune… Bat câmpii.
— Bat câmpii?
— Nu are sens.
— Nu, înţeleg, spune ea. Vrei să spui că poveştile lor sunt un cadou pe care ţi-l oferă.
— Un cadou. Da.
Mai iau o gură de vin. Vorbesc puţin, iar pentru Idris este prima conversaţie autentică de la sosirea la Kabul, fără batjocură subtilă, fără vagul reproş pe care l-a simţit din partea localnicilor, a demnitarilor din guvern şi a celor din agenţiile umanitare. O întreabă ce lucrează şi ea îi spune că a fost activă în Kosovo alături de ONU, în Rwanda după genocid, în Columbia şi în Burundi. În Cambodgia a lucrat cu prostituate minore. E de un an la Kabul, e a treia slujbă, de data asta alături de un mic ONG, lucrează la spital şi lunea conduce o clinică mobilă. S-a căsătorit de două ori, a divorţat de tot atâtea ori şi nu are copii. Lui Idris îi e greu să-i ghicească vârsta, deşi probabil este mai tânără decât arată. În spatele dinţilor ce se îngălbenesc şi a pungilor de oboseală de sub ochi, întrezăreşte o licărire plăpândă a frumuseţii, o sexualitate brutală. În patru-cinci ani, crede Idris, se va duce şi asta.
Apoi ea îi spune:
— Vrei să ştii ce s-a întâmplat cu Roshi?
— Nu trebuie să-mi spui, răspunde el.
— Crezi că sunt beată?
— Eşti?
— Puţin, spune ea. Dar tu eşti un tip cinstit.
Îl bate uşor pe umăr, în joacă.
— Mă întrebi din motive bine întemeiate. Pentru alţi afgani ca tine, afgani din Vest, este – cum se spune? – ca şi cum te-ai uita în curtea vecinului.
— Curioşi.
— Da.
— Ca pornografia.
— Dar poate că tu eşti un tip de treabă.
— Dacă îmi spui, adaugă el, o să o iau drept un cadou.
Aşa că îi spune.
Roshi locuia cu părinţii ei, două surori şi fratele ei bebeluş într-un sat dintre Kabul şi Bagram, aflat la o treime distanţă de primul. Cu o lună înainte, într-o vineri, a venit în vizită unchiul ei, fratele mai mare al tatălui ei. De aproape un an, tatăl lui Roshi şi unchiul ei se certau pe proprietatea unde locuia Roshi cu familia ei, proprietate despre care unchiul susţinea că îi aparţine de drept, fiind cel mai mare dintre fraţi, dar tatăl lui i-o dăduse celui mai mic şi mai iubit dintre ei. Cu toate acestea, în ziua în care a venit totul era bine.
— Declara că vrea să termine cu cearta.
Mama lui Roshi se pregătise, tăiase doi pui, gătise o oală mare de orez cu stafide şi cumpărase rodii proaspete de la piaţă. La sosirea unchiului, acesta şi tatăl lui Roshi s-au sărutat şi s-au îmbrăţişat. Tatăl lui Roshi l-a îmbrăţişat cu aşa o forţă, încât l-a ridicat de pe covor. Mama lui Roshi plângea uşurată. Familia s-a aşezat la masă. Toată lumea a mâncat a doua şi a treia porţie. Toţi şi-au luat apoi câte o rodie. După aceea au băut ceai verde şi s-au delectat cu nişte caramele mici. Apoi unchiul s-a scuzat să meargă la toaletă.
Când s-a întors, avea un topor în mână.
— Din ăla pentru tăiat copaci, spune Amra.
Primul a fost tatăl lui Roshi.
— Roshi mi-a spus că tatăl ei nici măcar nu a ştiut ce se întâmplă. Nu a văzut nimic.
O singură lovitură la gât, din spate. Aproape l-a decapitat. A urmat mama lui Roshi. Aceasta şi-a văzut mama încercând să se lupte, dar, după mai multe lovituri în faţă şi în piept, a fost redusă la tăcere. Copiii alergau şi ţipau. Unchiul i-a fugărit. Roshi a văzut cum una dintre surori a fugit spre coridor, dar unchiul a apucat-o de păr şi a trântit-o la pământ. Cealaltă soră a reuşit să iasă totuşi din cameră. Unchiul a urmărit-o şi pe ea, Roshi l-a auzit cum lovea cu picioarele în uşa dormitorului, apoi au urmat ţipetele şi, în final, liniştea.
— Aşa că Roshi s-a hotărât să fugă cu frăţiorul ei. Au ieşit din casă, s-au repezit la uşa din faţă, numai că aceasta era încuiată. Unchiul era cel care o încuiase, bineînţeles. Au alergat în curte, cuprinşi de panică şi disperare, uitând poate că nu era nicio poartă, nicio portiţă de scăpare, iar zidurile erau prea înalte ca să se fi putut căţăra pe ele. Când unchiul a ieşit din casă şi a venit după ei, Roshi l-a văzut pe frăţiorul ei, care avea cinci ani, aruncându-se în tandoor, unde doar cu o oră înainte mama lor copsese pâine. Roshi îl auzea ţipând în flăcări când s-a împiedicat şi a căzut. S-a întors pe spate exact cât să vadă cerul albastru şi toporul căzând. Apoi nimic.
Amra se opreşte. Înăuntru, Leonard Cohen interpretează live melodia „Who By Fire”.
Chiar dacă ar fi putut vorbi, ceea ce nu putea momentan, Idris nu ar fi ştiut ce să spună. Ar fi fost în stare să spună ceva, să-şi exprime vreo revoltă neputincioasă, dacă ar fi fost vorba de vreo acţiune a talibanilor sau de Al-Qaida, sau de vreun comandant mujahedin megaloman. Dar pentru asta nu se poate arunca vina pe Hekmatyar{21}, sau pe Mullahul Omar, sau pe Bin Laden, sau pe Bush şi Războiul împotriva terorismului. Motivul insignifiant, absolut banal din spatele masacrului, îl face cumva mai teribil şi mult mai deprimant. Îi vin în minte cuvintele fără sens, dar Idris nu le acceptă. Aşa spune lumea mereu. Un act de violenţă fără sens. O crimă fără sens. De parcă ai putea să comiţi raţional o crimă şi în acelaşi timp să fi şi înţelept.
Se gândeşte la fată, la Roshi, pe care o văzuse la spital, ghemuită lângă zid, cu degetele de la picioare pline de noduri şi având o privire inocentă. Îşi aminteşte de crăpătura din vârful capului ei şi de lichidul care se scurgea de acolo, unde formase un fel de gâlmă.
— Ţi-a spus chiar ea povestea? întreabă el într-un final.
Amra dă greoi din cap.
— Îşi aminteşte limpede. Orice detaliu. Poate să-ţi dea orice detaliu. Îmi doresc să uite, pentru că are prea multe coşmaruri.
— Şi frăţiorul ei, ce s-a întâmplat cu el?
— Prea multe arsuri.
— Şi unchiul?
Amra dă din umeri.
— Se spune că trebuie să ai grijă, zice ea. În meseria mea, se spune că trebuie să ai grijă, să fii profesionist. Nu e o idee bună să te ataşezi de cineva. Dar între mine şi Roshi…
Muzica se opreşte brusc. Altă pană de curent. Pentru câteva clipe, totul zace în întuneric, în afară de lumina lunii. Idris îi aude pe cei din casă plângându-se. Se aprind repede torţe cu halogen.
— Lupt pentru ea, spune Amra.
Nu şi-a ridicat deloc ochii.
— Nu mă opresc.
În ziua următoare, Timur călătoreşte cu germanii în oraşul Istalif, cunoscut pentru oalele sale din lut.
— Ar trebui să vii şi tu.
— O să stau şi-o să citesc, spune Idris.
— Poţi să citeşti şi în San Jose, frate.
— Am nevoie de odihnă. S-ar putea să fi băut prea mult azi-noapte.
După ce germanii trec să-l ia pe Timur, Idris rămâne în pat o vreme, uitându-se la un poster şters de pe perete cu o reclamă din anii ’60, care înfăţişa patru turiste blonde zâmbind, plimbându-se de-a lungul Lacului Band-e-Amir, o relicvă a copilăriei petrecute la Kabul, înainte de începerea războiului, înainte de decădere. Face o plimbare scurtă înainte de prânz, apoi mănâncă kebap la un restaurant mic. Îi e greu să ia masa în tihnă cu toţi tinerii aceia cu feţe murdare care apar la geam şi se holbează la el. E copleşitor! Idris admite că Timur se pricepe mai bine decât el la acest lucru. Timur face un joc din acest lucru. Ca un sergent de instrucţie, fluieră, îi aşază pe copiii cerşetori la coadă şi scoate repede câteva bancnote din bocceluţa cu bacşiş. În timp ce le dă bancnotele, una câte una, îşi loveşte tocurile pantofilor unul de altul şi salută. Copiilor le place asta. Îl salută şi ei. Îl strigă Kaka. Uneori i se urcă pe picioare.
După prânz, Idris opreşte un taxi şi cere să fie dus la spital.
— Dar opriţi mai întâi la bazar, spune el.
Merge pe holul spitalului cu cutia în braţe, trece pe lângă pereţii mâzgăliţi de graffiti, pe lângă camerele cu folii de plastic în loc de uşă, pe lângă un bătrân cu un ochi bandajat şi desculţ, târându-şi picioarele, pe lângă pacienţii care zac în camere unde este înăbuşitor de cald şi lipsesc becurile. Se simte peste tot un miros de acru de la transpiraţie. La capătul coridorului, se opreşte în faţa draperiei înainte să o dea la o parte. Îşi simte inima bătând cu putere când o vede pe fată stând pe marginea patului. Amra stă în genunchi în faţa ei şi o spală pe dinţi.
Mai este un bărbat care stă pe partea cealaltă a patului, slab, ars de soare, cu o barbă neîngrijită şi cu o claie de păr negru în cap. Când Idris intră în cameră, bărbatul se ridică repede, îşi duce mâna la piept şi face o plecăciune în faţa lui. Idris e impresionat de cât de uşor îl recunosc localnicii drept un afgan occidentalizat şi cum banii şi puterea îi acordă un privilegiu nejustificat în acest oraş. Bărbatul îi spune lui Idris că este unchiul lui Roshi, din partea mamei.
— Te-ai întors, spune Amra, lăsând periuţa într-un bol cu apă.
— Sper că e în regulă.
— De ce n-ar fi? spune ea.
Idris îşi drege glasul.
— Salaam, Roshi.
Fata se uită la Amra, aşteptând permisiunea ei ca să răspundă. Vocea ei se aude într-o doară ca o şoaptă piţigăiată.
— Salaam.
— Ţi-am adus un cadou.
Idris pune cutia jos şi o deschide. Ochii lui Roshi se luminează la vederea televizorului mic şi a unui videorecorder. Idris îi arată cele patru filme pe care le-a cumpărat. La magazin aveau foarte multe filme indiene şi câteva de acţiune şi de arte marţiale cu Jet Li, Jean-Claude Van Damme, toate producţiile lui Steven Seagal. Dar a reuşit să găsească E.T., Babe, Toy Story şi The Iron Giant. Se uitase la toate împreună cu băieţii lui, acasă.
Amra o întreabă pe Roshi în farsi la ce film vrea să se uite. Roshi alege The Iron Giant.
— O să-ţi placă, o asigură Idris.
Îi e greu să se uite direct în ochii fetei. Privirea îi tot fuge la dezordinea din capul ei, la grămada strălucitoare de ţesut cerebral, la reţeaua de vene şi capilare în zigzag.
Nu există prize la capătul acestui coridor, aşa că durează ceva până când Amra găseşte un prelungitor, dar, când Idris bagă ştecherul în priză şi apare imaginea, Roshi e toată numai un zâmbet. În zâmbetul ei, Idris descoperă cât de puţin a cunoscut el lumea până la treizeci şi cinci de ani, descoperă sălbăticia, cruzimea şi brutalitatea fără margini.
Când Amra se scuză şi pleacă să vadă alţi pacienţi, Idris se aşază pe un scaun lângă patul lui Roshi şi se uită cu ea la film. Unchiul este o prezenţă tăcută şi enigmatică. La jumătatea filmului se întrerupe curentul. Roshi începe să plângă, iar unchiul, care stătea pe scaun, se apleacă spre ea şi o apucă brutal de mână. Îi şopteşte scurt câteva cuvinte în paştună, limbă pe care Idris nu o vorbeşte. Roshi tresare şi încearcă să se tragă deoparte. Idris se uită la mânuţa ei prinsă între degetele cu articulaţii albe ale unchiului.
Idris îşi ia haina pe el.
— Mă întorc mâine, Roshi, şi ne uităm la alt film dacă vrei. Vrei să facem aşa?
Roshi se ghemuieşte sub cearşafuri. Idris se uită la unchiul ei şi îşi imaginează ce i-ar face Timur acestui om – Timur, care, spre deosebire de el, nu poate rezista emoţiilor uşoare. Lasă-mă zece minute singur cu el, ar spune acesta.
Unchiul îl urmează afară. Pe scări, îl surprinde pe Idris spunându-i:
— Eu sunt adevărata victimă aici, Sahib.
Trebuie să fi văzut expresia de pe faţa lui Idris, pentru că s-a corectat şi a spus:
— Bineînţeles că ea este victima. Dar vreau să spun că şi eu sunt o victimă. Tu înţelegi, bineînţeles, că eşti afgan. Dar străinii ăştia nu înţeleg.
— Trebuie să plec, încearcă să se sustragă Idris.
— Sunt un mazdoor, un simplu muncitor. Câştig un dolar sau doi într-o zi bună, Sahib. Şi am şi cinci copii. Unul dintre ei e orb. Şi acum asta. Oftează. Mă gândesc câteodată – să mă ierte Domnul – îmi spun că poate Allah ar fi trebuit să o lase pe Roshi să… ei bine, înţelegi tu. S-ar putea să fi fost mai bine. Pentru că te întreb, Sahib, ce băiat o să se însoare cu ea acum? Nu o să-şi găsească niciodată un soţ. Şi atunci cine o să aibă grijă de ea? Eu o să trebuiască să fac asta. O să fiu nevoit să fac asta toată viaţa.
Idris se simte încolţit. Îşi scoate portofelul.
— Orice poţi să economiseşti, Sahib. Nu pentru mine, bineînţeles. Pentru Roshi.
Idris îi pune în mână câteva bancnote. Unchiul clipeşte şi îşi ridică ochii de la bani. Începe să spună: Două… apoi îşi ţine gura închisă de teamă ca Idris să nu creadă că a făcut o greşeală.
— Cumpără-i nişte pantofi buni, îl îndeamnă Idris, coborând scările.
— Allah să te binecuvânteze, Sahib, strigă unchiul din spate. Eşti un om bun. Eşti un om tare cumsecade.
Idris vine în vizită şi a doua, şi a treia zi. În curând devine o rutină, stă în fiecare zi lângă Roshi. Ajunge să-i cunoască după nume pe infirmieri, pe cei care lucrează la parter, pe îngrijitor, pe paznicii subnutriţi şi obosiţi de la porţile spitalului. Îşi ţine vizitele cât se poate de secrete. În convorbirile pe care le are peste ocean cu Nahil nu a menţionat nimic de Roshi. Nici lui Timur nu-i spune unde pleacă, de ce nu îl însoţeşte într-o excursie la Paghman sau la o întâlnire cu un oficial al Ministerului de Interne. Dar Timur află oricum.
— Bravo ţie, spune el. Faci ceva bun.
Face o pauză înainte să adauge:
— Ai grijă, totuşi.
— Vrei să spui să nu mă mai duc în vizită.
— Plecăm într-o săptămână, frate. Sunt sigur că nu vrei să se ataşeze prea mult de tine.
Idris dă din cap. Se întreabă dacă Timur nu este cumva puţin gelos pe relaţia lui cu Roshi, poate şi plin de resentimente că el, Idris, i-a furat o ocazie formidabilă de a face pe eroul. Timur, apărând cu încetinitorul din clădirea unde este înăbuşitor de cald, ţinând în braţe un copil mic. Mulţimea explodând în ovaţii. Idris e hotărât să nu-l lase pe Timur să defileze astfel cu Roshi.
Totuşi, Timur are dreptate. Într-o săptămână vor pleca acasă, iar Roshi a început să-l strige Kaka Idris. Dacă ajunge târziu, o găseşte agitată. O ia de mijloc şi un val de uşurare îi inundă faţa. Vizitele lui sunt ceea ce aşteaptă cel mai mult, îi spusese ea. Uneori îi strânge mâna în mânuţele ei şi se uită împreună la un film. Când e departe de ea, se gândeşte adesea la părul de un galben şters de pe braţele ei, la ochii ei mici şi căprui, la picioarele drăgălaşe, la obrajii rotunzi, la felul în care îşi ţine bărbia în mâini, în timp ce el îi citeşte una dintre cărţile de copii pe care le-a luat de la o librărie de lângă liceul francez. De câteva ori chiar şi-a imaginat cum ar fi dacă ar lua-o în SUA, cum s-ar înţelege cu băieţii lui de acasă, Zabi şi Lemar. În ultimul an, el şi Nahil se gândiseră la posibilitatea de a avea un al treilea copil.
— Şi acum? întreabă Amra cu o zi înaintea plecării lui planificate.
Mai devreme în acea zi, Roshi îi dăduse lui Idris un desen făcut în creion pe o hârtie de la spital: erau două siluete din beţe care se uitau la un televizor. El a arătat spre cea cu părul lung:
Asta eşti tu?
Şi ăsta eşti tu, Kaka Idris.
Aveai părul lung? Înainte?
Sora mea mi-l pieptăna în fiecare noapte. Ştia cum să-l pieptene, aşa că nu mă durea.
Trebuie să fi fost o soră bună. Când va creşte la loc, poţi să-l piepteni.
Cred că mi-ar plăcea. Nu pleca, Kaka! Nu mă lăsa!
— E o fată dulce, îi spune el Amrei.
Şi chiar e. E bine crescută şi umilă. Se gândeşte cu o urmă de vină la Zabi şi Lemar aflaţi în San Jose, care nu-şi suportă de mult timp numele afgane, care se transformă rapid în nişte mici tirani, în copiii americani obraznici şi pretenţioşi pe care el şi Nahil au jurat că nu-i vor avea niciodată.
— E o supravieţuitoare, spune Amra.
— Da.
Amra se sprijină de zid. Doi infirmieri trec în grabă pe lângă ei, împingând o targă. Pe ea stă întins un băiat care are capul înfăşurat într-un bandaj îmbibat în sânge şi nişte răni deschise pe coapse.
— Alţi afgani din America sau Europa, spune Amra, vin şi îi fac poze. O filmează. Îi fac promisiuni. Apoi merg acasă şi le arată familiilor lor. Ca şi cum ar fi un animal de la zoo. Le dau voie pentru că mă gândesc că poate o vor ajuta. Dar uită. Nu mai aud niciodată de ei. Aşa că te întreb din nou, şi acum?
— Operaţia de care are nevoie? spune el. Vreau să o fac posibilă.
Ea se uită la el cu ezitare.
— Avem o secţie de neurochirurgie în spitalul unde lucrez eu. O să vorbesc cu şeful meu. O să facem toate aranjamentele necesare ca să vină în California şi să facă operaţia.
— Da, dar banii?
— O să obţinem fonduri. În cel mai rău caz, voi plăti eu.
— Din portofel.
El râde.
— Se spune „din buzunar”, dar, da.
— Trebuie să obţinem permisiunea unchiului.
— Dacă îşi mai face apariţia.
Nu-l mai văzuse nimeni şi nu mai auzise nimeni de el din ziua în care Idris îi dăduse cele două sute de dolari.
Amra îi zâmbeşte. Idris nu mai făcuse aşa ceva până acum. Era ceva încurajator, ameţitor, euforic chiar în modul în care îşi luase acest angajament, fără să se gândească prea mult. Se simte plin de energie. Aproape că i se taie răsuflarea. Spre uimirea sa, îl mâncau ochii care i se umeziseră.
— Hvala, spune ea. Mulţumesc.
Se ridică pe vârful picioarelor şi îl sărută pe obraz.
— M-am culcat cu una dintre olandeze, spune Timur.
— De la petrecere?
Idris, cu capul lipit de fereastră, se ridică. Admira de unde era platourile netede ale Munţilor Hindu Kush, de culoare maronie.
— Cu bruneta. M-am încărcat pe jumătate cu energie şi am făcut dragoste până la chemarea la rugăciunea de dimineaţă.
— Iisuse! O să te maturizezi vreodată? spune Idris, enervat că Timur l-a împovărat din nou, atunci când a aflat de comportamentul lui oribil, de infidelitatea şi de maimuţărelile groteşti ale vărului său.
Timur zâmbeşte cu aroganţă.
— Aminteşte-ţi, vere, ce se întâmplă la Kabul…
— Te rog să nu continui fraza asta.
Timur râde.
Undeva în spatele avionului se dă o petrecere. Cineva cântă în paştună, iar altul bate într-o farfurie Styrofoam ca într-o tamboura.
— Nu-mi vine să cred că am dat peste bătrânu’ Nabi, murmură Timur. Iisuse!
Idris îşi scoate somniferul pe care îl păstrase în buzunarul de la piept şi îl înghite fără apă.
— Aşa că mă întorc luna viitoare, spune Timur, punându-şi mâinile în sân şi închizând ochii. Probabil voi mai face câteva drumuri după aceea, dar ar trebui să fie bine.
— Ai încredere în tipul ăsta Farooq?
— Ba bine că nu. De-aia mă întorc.
Farooq este avocatul pe care l-a angajat Timur. Specialitatea lui e să-i ajute pe afganii care au trăit în exil să-şi revendice proprietăţile lăsate la Kabul. Timur vorbeşte întruna despre hârtiile pe care le va înregistra Farooq, despre judecătorul care, speră el, va prezida şi va conduce dezbaterile, un văr de-al doilea al soţiei lui Farooq. Idris îşi sprijină din nou capul de geam, aşteptând ca pastila să-şi facă efectul.
— Idris? îl strigă Timur încet.
— Da.
— Foarte trist ce am văzut acolo, nu?
Eşti şocat rău, frate!
— Da, spune Idris.
În scurt timp, Idris începe să audă un bâzâit în cap şi i se înceţoşează vederea. În timp ce simte cum se cufundă în somn, se gândeşte la momentul despărţirii de Roshi, când îi ţinea degetele, spunându-i că se vor vedea curând, iar ea suspina uşor, aproape în tăcere, la pieptul lui.
În timp ce se îndrepta spre casă, de la Aeroportul Internaţional din San Francisco, Idris îşi aminteşte cu nostalgie traficul haotic de la Kabul. I se părea ciudat să-şi conducă acum Lexus-ul pe benzile îngrijite, fără gropi, ale autostrăzii 101, care ducea spre sud, cu toate indicatoarele întotdeauna utile, cu toată lumea asta de pe şosea atât de politicoasă şi de corectă, care semnaliza şi acorda prioritate. Zâmbeşte când îşi aduce aminte de toţi şoferii de taxi adolescenţi şi extrem de tupeişti, cărora el şi Timur le încredinţaseră viaţa lor la Kabul.
De pe scaunul din dreapta, Nahil pune tot felul de întrebări. Era Kabulul sigur? Cum era mâncarea? S-a îmbolnăvit? I s-a făcut rău de la vreun aliment? A făcut poze şi a filmat tot ce a putut? El îşi dă toată silinţa să fie cât mai exact. Îi descrie şcolile de pe care căzuse tencuiala, intruşii care locuiau ilegal în clădiri fără acoperiş, cerşetorii, noroiul, întreruperea continuă a curentului electric, dar e ca şi cum ar descrie muzica. Nu poate să le aducă la viaţă. Detaliile vii şi captivante despre Kabul – sala pentru culturism în mijlocul molozului, de exemplu, un afiş cu Schwarzenegger lipit de geam. Astfel de detalii îi scapă acum, iar descrierile lui sună generic, insipid, ca o poveste banală de la ştiri.
Pe bancheta din spate a maşinii, băieţii îi fac pe plac, ascultându-l un timp, sau cel puţin pretinzând că o fac. Idris simte că sunt plictisiţi. Apoi Zabi, care are zece ani, îi cere lui Nahil să dea drumul la un film. Lemar, care este cu doi ani mai mare, se străduieşte să-l mai asculte un timp pe tatăl lor, dar Idris aude curând zgomotul unei maşini de curse din DS Nintendo.
— Ce se întâmplă cu voi, băieţi? îi ceartă Nahil. Tatăl vostru tocmai s-a întors de la Kabul. Nu sunteţi curioşi? Nu aveţi nicio întrebare?
— E în regulă, spune Idris. Lasă-i!
Dar este supărat pe lipsa lor de interes, pe ignoranţa crasă faţă de loteria genetică ce le-a acordat dreptul la nişte vieţi privilegiate. Simte o ruptură bruscă între el şi familia sa, chiar şi cu Nahil, ale cărei întrebări se învârt mai mult în jurul restaurantelor şi a lipsei instalaţiilor tehnico-sanitare de interior. Se uită la ei într-un mod acuzator, aşa cum trebuie să se fi uitat şi localnicii din Kabul la el când a ajuns pentru prima dată acolo.
— Mi-e foarte foame, spune el.
— Ce ţi-ar plăcea? întreabă Nahil. Sushi, mâncare italiană? S-a deschis un magazin de delicatese lângă Oakridge.
— Hai să luăm mâncare afgană, propune el.
Merg la Abe’s Kabob House, în partea de est a oraşului San Jose, lângă vechea piaţa de vechituri Berryessa. Proprietarul, Abdullah, este un bărbat cu părul cărunt, trecut de şaizeci de ani, cu o mustaţă în furculiţă şi cu mâini puternice. Este unul dintre pacienţii lui Idris, la fel ca şi soţia lui. Abdullah le face cu mâna din spatele casei de marcat când Idris şi familia sa intră în restaurant. Abe’s Kabob House este o mică afacere de familie. Are numai opt mese – acoperite adesea cu feţe de masă din muşama – meniuri plastifiate, postere cu Afganistan pe pereţi, un automat vechi de sifon şi un „vânzător” în colţ. Abdullah îi întâmpină pe oaspeţi, se ocupă de casa de marcat şi face curăţenie. Soţia sa, Sultana, e în spate. Ea este cea responsabilă cu „magia”. Idris o vede acum în bucătărie, aplecată, cu părul strâns sub o bonetă din plasă, cu ochii mici din cauza aburului. Ea şi Abdullah s-au căsătorit în Pakistan, la sfârşitul anilor ’70, după ce comuniştii puseseră stăpânire pe ţara lor, îi povestiseră ei lui Idris. Li s-a acordat azil în SUA în 1982, în anul în care s-a născut fiica lor, Pari.
Ea e cea care le ia comanda acum. Pari este prietenoasă şi politicoasă, are pielea deschisă la culoare ca a mamei sale şi aceeaşi strălucire de forţă emoţională în ochi. Are un corp ciudat de disproporţionat, este subţire şi delicată în partea de sus, dar cântăreşte mult sub talie, are şolduri mari, coapse groase şi glezne la fel. Poartă acum una dintre obişnuitele ei fuste largi.
Idris şi Nahil comandă miel cu orez brun şi bolani. Băieţii se hotărăsc pentru chapli kabobs, cel mai apropiat fel de mâncare de hamburger, pe care îl pot găsi în meniu. În timp ce aşteaptă mâncarea, Zabi îi spune lui Idris că echipa lui de fotbal a ajuns în finală. El joacă pe partea dreaptă. Meciul este duminică. Lemar îi spune că are un recital la chitară sâmbătă.
— Ce interpretezi? întreabă Idris domol, începând să simtă disconfortul produs de diferenţa de fus orar.
— „Paint It Black”.
— Foarte tare!
— Nu sunt sigură că ai repetat îndeajuns, intervine Nahil, mustrându-l prudentă.
Lemar lasă să-i cadă şerveţelul de hârtie pe care îl rulase.
— Mamă! Pe bune! Nu vezi prin ce trec în fiecare zi? Am atâtea de făcut!
Pe la jumătatea mesei, Abdullah vine să-i salute, ştergându-şi mâinile pe şorţul legat în jurul taliei. Îi întreabă dacă le place mâncarea şi dacă îi mai poate servi cu ceva.
Idris îi spune că el şi Timur tocmai s-au întors din Kabul.
— Ce are de gând Timur jan? întreabă Abdullah.
— Ca de obicei, nimic bun.
Abdullah râde. Idris ştie cât de apropiat este Abdullah de Timur.
— Cum merge afacerea cu kabob?
Abdullah oftează.
— Domnule Bashiri, dacă o să vreau să blestem vreodată pe cineva, voi spune „să-ţi dea Domnul un restaurant”.
Preţ de câteva clipe toată lumea râde.
Mai târziu, când părăsesc restaurantul şi se urcă în maşină, Lemar întreabă:
— Tati, le dă tuturor mâncare pe gratis?
— Bineînţeles că nu, spune Idris.
— Atunci ţie de ce nu-ţi cere bani?
— Pentru că suntem afgani şi pentru că sunt doctorul lui, îl lămureşte Idris, ceea ce era parţial adevărat.
Motivul cel mai important este, bănuieşte el, faptul că este vărul lui Timur, iar Timur i-a împrumutat bani cu ani în urmă lui Abdullah ca să deschidă restaurantul.
Acasă, Idris este surprins iniţial să vadă covoarele strânse în sufragerie şi în holul de la intrare, cuie şi plăci de lemn pe scări. Apoi îşi aminteşte că reamenajau casa, înlocuind covoarele cu lemn de esenţă tare – scânduri mari de cireş într-o nuanţă pe care furnizorul de pardoseală o numise arămie. Uşile dulapului din bucătărie fuseseră date cu şmirghel, iar în locul cuptorului cu microunde nu mai era nimic. Nahil îi spune că lunea lucrează doar o jumătate de zi ca să se poată întâlni dimineaţa cu cei care aveau să pună pardoseala şi cu Jason.
— Jason?
Apoi îşi aminteşte, Jason Speer, tipul cu home cinema.
— Vine să ia măsurători. Ne-a obţinut deja subwoofer-ul şi proiectorul la discount. Va trimite trei băieţi care să se apuce de lucru miercuri.
Idris dă din cap. Home cinema-ul fusese ideea lui, ceva ce îşi dorise dintotdeauna. Dar acum îl pune în încurcătură. Se simte deconectat de la tot, de Jason Speer, de dulapurile noi şi de podeaua arămie, de adidaşii cu talpă înaltă de o sută şaizeci de dolari ai copiilor, de cuvertura cu ciucuri din camera sa, de energia cu care el şi Nahil au căutat să realizeze toate aceste lucruri. Fructele ambiţiei sale îl lovesc acum frivole. Nu fac decât să-i amintească de brutala deosebire dintre viaţa lui şi ceea ce a găsit la Kabul.
— Ce s-a întâmplat, iubitule?
— Diferenţa de fus orar, spune Idris. Trebuie să trag un pui de somn.
Sâmbătă reuşeşte să asculte tot recitalul la chitară, iar duminică vede mare parte din meciul de fotbal al lui Zabi. În timpul celei de-a doua reprize se furişează în parcare şi doarme o jumătate de oră. Spre uşurarea lui, Zabi nu observă nimic. Duminică seara vin câţiva dintre vecini la cină. Îşi dau din mână în mână fotografii din călătoria lui Idris şi se uită politicoşi la filmarea de o oră de la Kabul pe care Nahil, împotriva voinţei lui Idris, insistă ca ei să o vadă.
La masă îl întreabă pe Idris cum a fost în excursie şi cum vede situaţia din Afganistan. Sorbind din mojito, le răspunde scurt.
— Nu pot să-mi imaginez cum e acolo, spune Cynthia.
Cynthia este instructor de pilates la sala de sport unde Nahil face exerciţii.
— Kabul înseamnă… Idris caută cuvântul potrivit. O mie de tragedii pe metru pătrat.
— Trebuie să fi avut un adevărat şoc cultural ducându-te acolo.
— Da, aşa a fost.
Idris nu spune că adevăratul şoc cultural a fost să se întoarcă.
În cele din urmă, ajung să discute despre violarea corespondenţei care se petrecuse recent în cartier.
Stând în pat în acea noapte, Idris spune:
— Crezi că trebuie să avem toate astea?
— „Toate astea?” se miră Nahil.
El o vede în oglindă, spălându-se pe dinţi deasupra chiuvetei.
— Toate astea. Toate lucrurile astea.
— Nu, nu avem nevoie de ele, dacă la asta te referi, spune ea.
Scuipă în chiuvetă şi face gargară.
— Nu crezi că toate astea sunt prea multe?
— Am muncit din greu, Idris. Îţi aduci aminte de examenele de admitere la medicină şi la drept, toţi anii de studiu, de anii de rezidenţiat? Nimeni nu ne-a dat nimic. Nu trebuie să ne cerem iertare pentru nimic.
— Cu banii pe care i-am dat pe sistemul home cinema am fi putut construi o şcoală în Afganistan.
Ea vine în dormitor şi se aşază pe pat ca să-şi scoată lentilele de contact. Are cel mai frumos profil. Îi place cum fruntea ei abia coboară unde începe nasul, îi plac pomeţii ei puternici şi gâtul subţire.
— Atunci fă-le pe amândouă, spune ea, întorcându-se spre el, clipind repede ca să-şi reţină picăturile. Nu văd de ce nu ai putea.
Cu câţiva ani în urmă, Idris descoperise că Nahil îl susţinea financiar pe un băiat columbian pe nume Miguel. Nu-i spusese nimic despre el şi, pentru că ea era cea care se ocupa de scrisori şi de bani, Idris nu ştiuse ani de-a rândul ăsta, până într-o zi când a văzut-o citind o scrisoare de la Miguel. Scrisoarea fusese tradusă din spaniolă de o călugăriţă. Era şi o fotografie cu un băiat înalt, musculos, lângă o colibă din paie, jucându-se cu o minge de fotbal, iar în spatele lui doar nişte vaci cam costelive şi nişte dealuri verzi. Nahil începuse să-l susţină pe Miguel când începuse să studieze dreptul. De unsprezece ani, cecurile lui Nahil s-au intersectat în linişte cu fotografiile lui Miguel şi cu scrisorile lui de mulţumire, traduse de călugăriţă.
Îşi dă jos inelele.
— Deci, despre ce e vorba? Te simţi vinovat că ai supravieţuit?
— Văd lucrurile puţin diferit acum, asta-i tot.
— Bine. Pune-le în practică, atunci. Dar nu te mai gândi atât la ele.
Disconfortul creat de diferenţa de fus orar nu-l lăsa să doarmă în noaptea aceea. Citeşte puţin, se duce la parter şi se uită la o parte din filmul West Wing, difuzat în reluare acum, apoi ajunge în faţa calculatorului, în camera de oaspeţi pe care Nahil a transformat-o în birou. Găseşte un e-mail de la Amra. Aceasta speră că a ajuns în siguranţă acasă şi că familia lui este bine. A plouat „cu furie” la Kabul, scrie ea, iar pe străzi intri în noroi până la glezne. Ploaia a adus cu ea inundaţii şi vreo două sute de familii au trebuit evacuate cu elicopterul din Shomali, la nord de Kabul. Securitatea e pe poziţii, deoarece Kabulul susţine războiul lui Bush în Irak şi aşteaptă represalii din partea Al-Qaida. Ultimul ei rând este: ai vorbit deja cu şeful tău?
Sub e-mail-ul Amrei este adăugat un paragraf din partea lui Roshi, pe care Amra l-a transcris. Sună în felul următor:
Salaam, Kaka Idris,
Inshallah, ai ajuns cu bine în America. Sunt sigură că familia ta e foarte fericită să te vadă. În fiecare zi mă gândesc la tine. În fiecare zi mă uit la filmele pe care mi le-ai cumpărat. Îmi plac toate. Sunt tristă că nu eşti aici să ne uităm împreună la ele. Mă simt bine şi Amra jan are foarte mare grijă de mine. Te rog să-i spui familiei tale Salaam din partea mea. Inshallah, ne vom vedea curând în California.
Cu respect,
Roshana
Îi răspunde Amrei, îi mulţumeşte şi îi scrie că-i pare rău să audă de inundaţii. Speră că ploaia se va domoli. Îi spune că va vorbi săptămâna aceasta cu şeful lui despre Roshi. Sub aceste rânduri scrie:
Salaam, Roshi jan,
Mulţumesc mult pentru mesajul tău drăguţ. Am fost foarte fericit să aud de tine. Şi eu mă gândesc mult la tine. I-am povestit familiei mele totul despre tine şi sunt toţi nerăbdători să te întâlnească, mai ales fiii mei, Zabi jan şi Lemar jan, care mă tot întreabă de tine. De-abia aşteptăm să ajungi aici. Cu dragoste,
Kaka Idris
Iese de pe internet şi merge la culcare.
Luni, când intră în birou, este întâmpinat de o groază de mesaje pe telefon. Cereri de reţete medicale se revarsă dintr-un coş, aşteptând aprobarea lor. Are peste o sută şaizeci de e-mail-uri pe care trebuie să le citească, iar căsuţa vocală este plină. Îşi studiază cu atenţie programul pe calculator şi este înspăimântat să vadă că orarul său este supraîncărcat toată săptămâna – cu pile, aşa cum spun medicii. Şi, mai rău de atât, o va vedea în această după-amiază pe temuta doamnă Rasmussen, o prezenţă într-adevăr neplăcută, care se confruntă de ani de zile cu tot felul de simptome, care mai de care mai ciudate, ce nu răspund la niciun tratament. Îl apucă transpiraţiile la gândul că trebuie să facă faţă dependenţei ei agresive de mersul la doctor. Şi mai este şi un mesaj vocal de la şefa sa, Joan Schaeffer, care îi spune că un pacient pe care îl diagnosticase cu pneumonie chiar înainte de a pleca la Kabul a suferit, de fapt, o insuficienţă cardiacă congestivă. Cazul va fi folosit săptămâna viitoare pentru Peer Review, o conferinţă video pe care o urmăreşte tot personalul şi în timpul căreia se prezintă greşeli ale unor medici, care rămân anonimi, pentru a se învăţa din ele. Anonimitatea nu merge prea departe, Idris ştie asta. Cel puţin jumătate dintre persoanele din cameră vor şti cine este vinovatul.
Simte cum îl apucă o durere de cap.
În acea dimineaţă rămâne teribil de în urmă cu programul. Un astmatic intră fără programare, având nevoie urgent de tratament şi de o monitorizare îndeaproape a fluxului de vârf şi a saturaţiei de oxigen. Un director de vârstă mijlocie, pe care Idris l-a văzut ultima dată cu trei ani în urmă, intră cu un infarct miocardic anterior care evoluează. Idris ia prânzul cu o jumătate de oră întârziere. În sala de conferinţe unde mănâncă toţi medicii, muşcă hărţuit din sendvişul uscat de curcan, încercând să-i prindă din urmă cu notiţele. Răspunde la aceleaşi întrebări venite acum din partea colegilor. Te simţeai în siguranţă în Kabul? Ce cred afganii de acolo despre prezenţa americanilor? Le dă replici lapidare, scurte, cu gândul la doamna Rasmussen, la mesajele vocale la care trebuie să răspundă, cererile pe care trebuie să le aprobe, la cele trei pile din orarul său din acea după-amiază, la viitoarea conferinţă Peer Review, la muncitorii de acasă care taie cu fierăstrăul, dau găuri şi bat cuie. Când vorbeşte despre Afganistan – şi e surprins să vadă cât de repede şi imperceptibil s-a petrecut asta – simte dintr-o dată că discută despre un film văzut recent, care te umple de emoţie, dar ale cărui efecte încep să pălească.
Săptămâna aceasta se dovedeşte una dintre cele mai grele din cariera sa. Deşi a intenţionat să vorbească cu Joan Schaeffer despre Roshi, nu a găsit timp. Toată săptămâna este într-o dispoziţie proastă. Petrece puţin timp cu băieţii acasă, se enervează cu muncitorii care ba intră, ba ies din casă şi cu tot zgomotul. Încă nu şi-a revenit la normal cu somnul. Mai primeşte două e-mail-uri de la Amra cu ultimele informaţii de la Kabul. Rabia Balkhi, spitalul pentru femei, s-a redeschis. Guvernul Karzai va permite reţelelor de televiziune să transmită programe, provocându-i pe conservatorii islamişti care s-au opus. Într-un post-scriptum de la sfârşitul celui de-al doilea e-mail, ea scrie că Roshi a devenit mai retrasă de când a plecat el şi îl întreabă din nou dacă a vorbit cu şefa lui. Se ridică din faţa tastaturii. Se întoarce mai târziu, ruşinat de cât de mult l-au iritat cuvintele Amrei, de cât de tentat a fost, pentru o clipă, să-i răspundă cu majuscule:
O SĂ VORBESC. LA TIMPUL POTRIVIT.
— Sper că a fost OK pentru tine.
Joan Schaeffer stă în spatele biroului, cu mâinile în poală. E o femeie de o energie extraordinară, cu o faţă rotundă şi cu un păr alb şi aspru. Se uită la el peste ochelarii mici de citit, aşezaţi pe nas.
— Înţelegi că nu a fost vorba de vreun atac împotriva ta?
— Da, bineînţeles, spune Idris. Înţeleg.
— Şi nu te simţi prost. I se putea întâmpla oricăruia dintre noi. Insuficienţă cardiacă congestivă şi pneumonie pe bază de radiografie, uneori e cam greu de spus.
— Mulţumesc, Joan.
Se ridică să plece, dar se opreşte la uşă.
— A! E ceva ce voiam să discut cu tine.
— Sigur. Sigur. Ia loc.
Se aşază din nou. Îi spune de Roshi, îi descrie rana, lipsa de resurse de la Spitalul Wazir Akbar Khan. Îi spune despre promisiunea pe care i-a făcut-o Amrei şi lui Roshi. Spunându-o cu voce tare, se simte apăsat de acest angajament într-un fel în care nu se simţise la Kabul, când stătuse în hol cu Amra şi ea l-a sărutat pe obraz. E tulburat să vadă că simte un fel de remuşcare.
— Doamne, Idris, spune Joan, clătinând din cap, eşti de lăudat. Dar cât de înspăimântător! Biata copilă! Nu pot să-mi imaginez!
— Ştiu, spune el.
O întreabă dacă grupul ar fi dispus să acopere operaţia.
— Sau operaţiile. Am sentimentul că are nevoie de mai mult de una.
Joan oftează.
— Mi-aş dori. Dar, sincer, mă îndoiesc că cei din consiliul de administraţie vor aproba asta, Idris. Mă îndoiesc foarte tare. Ştii că am fost pe roşu în ultimii cinci ani. Şi ar mai fi şi problemele legale, foarte complicate.
Ea aşteaptă, şi poate e pregătită, ca el să conteste asta, dar nu o face.
— Înţeleg, spune el.
— Ar trebui să găseşti o organizaţie umanitară care face lucruri de genul acesta, nu? Ţi-ar lua ceva timp, dar…
— O să mă interesez. Mulţumesc, Joan.
Se ridică din nou, surprins că se simte mai eliberat, aproape uşurat de răspunsul ei.
Mai trece încă o lună până la instalarea home cinema-ului acasă, dar e o minune. Din tavan se proiectează o imagine intensă, iar mişcările pe ecranul cu diagonală de 259 de centimetri sunt izbitor de realiste. Sistemul surround cu 7.1 canale, egalizatorul grafic şi atenuatorul de bas pe care le-au pus în cele patru colţuri ale camerei au făcut minuni pentru acustică. Se uită la Piraţii din Caraibe, băieţii sunt absolut încântaţi de tehnologie, stând unul în stânga, celălalt în dreapta lui, mâncând din coşul cu floricele de porumb din poala lui. Adorm înainte de scena prelungită de bătaie de la final.
— Îi duc în pat, îi spune Idris lui Nahil.
Îl ridică pe unul, apoi pe celălalt. Băieţii sunt în creştere, corpurile lor slabe se alungesc cu o viteză alarmantă. Îi înveleşte pe fiecare şi devine conştient de suferinţa care îl pândeşte în ceea ce îi priveşte pe băieţi. Într-un an, cel mult doi, el va fi înlocuit. Băieţii se vor îndrăgosti de alte lucruri, de alţi oameni, se vor simţi stânjeniţi de el şi de Nahil. Idris se gândeşte cu dor la vremurile în care erau mici şi neajutoraţi şi atât de dependenţi de el. Îşi aminteşte cât de înspăimântat era Zabi în copilărie de gurile de canal, ocolindu-le cât de mult putea, cu stângăcie. Odată, când se uitau la un film vechi, Lemar l-a întrebat pe Idris dacă apucase filmele alb-negru. Amintirea îl face să zâmbească. Îi sărută pe obraji.
Stă în spate, în întuneric, uitându-se la Lemar care doarme. Îşi dă seama acum că îi judecase în grabă şi pe nedrept pe băieţii săi. Şi se judecase aspru şi pe sine. Nu este un criminal. Tot ceea ce îi aparţine a câştigat cinstit. În anii ’90, pe când jumătate din tipii pe care îi ştia stăteau prin cluburi şi vânau femei, el era îngropat în studiu, târându-se pe holurile spitalului la ora două dimineaţa, renunţând la timpul liber, la confort, la somn. Îi dăruise medicinii zece ani din viaţă. Şi-a plătit datoriile. De ce să se simtă prost? E familia lui. E viaţa lui.
În ultima lună, Roshi a devenit ceva abstract pentru Idris, ca un personaj dintr-o piesă de teatru. Legătura dintre ei a devenit mai slabă, aproape s-a răcit Intimitatea surprinzătoare pe care a descoperit-o în acel spital a dispărut între timp. Experienţa trăită la spitalul din Kabul nu mai avea putere asupra lui. Îşi dă seama că acolo fusese cuprins de o hotărâre puternică, de ceea ce s-a dovedit de fapt o iluzie, un miraj. Căzuse sub influenţa unui fel de drog. Acum simte distanţa dintre el şi fată ca fiind enormă. Infinită, insurmontabilă, iar promisiunea faţă de ea, o greşeală nesăbuită, o interpretare eronată a propriilor sale puteri, a voinţei şi a caracterului său. Ceva care cel mai bine ar trebui să fie dat uitării. Dar nu este în stare. Pur şi simplu. În ultimele două săptămâni a primit încă trei e-mail-uri de la Amra. L-a citit pe primul şi nu a răspuns. Iar pe următoarele două le-a şters fără ca măcar să le mai deschisă.
Vreo douăsprezece-treisprezece persoane stau la coadă în librărie. Coada se întinde de la scena improvizată, până la standul cu reviste. O femeie înaltă, cu faţa lată, le dă câte un post-it celor care aşteaptă, ca să-şi scrie numele şi vreun mesaj personal ce va apărea ca dedicaţie în carte. O vânzătoare care stătea lângă autoare îi ajută pe oameni să dea repede la pagina de titlu.
Idris este aproape de ele şi ţine un exemplar în mână. Femeia din faţa lui, de vreo cincizeci şi ceva de ani, blondă cu părul scurt, se întoarce spre el şi îl întreabă:
— Aţi citit-o?
— Nu, spune el.
— O să o citim pentru clubul de carte de luna viitoare. E rândul meu să aleg.
— Aha!
Se încruntă şi-şi duce mâna la piept.
— Sper ca oamenii să o citească. E o poveste atât de înduioşătoare! Te inspiră. Pun pariu că o să se facă un film după ea.
E adevărat ce i-a spus. Nu a citit cartea şi se îndoieşte că o va citi vreodată. Nu crede că are dispoziţia necesară să se revadă în paginile ei. Dar ceilalţi vor citi. Şi când o vor face, el va fi expus. Oamenii vor şti. Nahil, băieţii, colegii. Îi vine greaţă când se gândeşte la asta.
Deschide din nou cartea, trece repede de mulţumiri, de biografia coautorului, care este, de fapt, adevăratul scriitor. Se uită din nou la fotografia de pe copertă. Nici urmă de rană. Dacă a rămas cu o cicatrice, ceea ce trebuie să se fi întâmplat, părul ei negru, lung şi ondulat o ascunde. Roshi poartă o bluză cu mărgele mici aurii, un pandantiv Allah şi nişte cercei mici şi rotunzi din lapislazuli. Se sprijină de un pom, uitându-se fix la aparat şi zâmbeşte. El se gândeşte la siluetele din nişte simplii linii pe care ea i le desenase. Nu pleca! Nu mă lăsa, Kaka! Nu găseşte în această tânără nici măcar o urmă din făptura mică şi timidă pe care o găsise cu şase ani în urmă în spatele unei perdele.
Idris se uită la pagina cu dedicaţii.
Celor doi îngeri din viaţa mea: mamei mele Amra şi lui Kaka Timur. Sunteţi salvatorii mei. Vă datorez totul.
Oamenii înaintează. Femeia cu părul blond şi scurt are acum cartea semnată. Se dă într-o parte, iar Idris, cu inima bătându-i, face un pas înainte. Roshi îşi ridică privirea. Poartă un şal afgan peste o bluză cu mâneci lungi de culoarea dovleacului şi cercei mici ovali din argint. Ochii ei sunt mai negri decât îşi aminteşte el, iar corpul ei emană feminitate. Se uită la el fără să clipească şi, deşi niciun semn de pe faţa ei nu-i dă de înţeles că l-a recunoscut, iar zâmbetul ei pare unul politicos, este ceva în expresia feţei femeii ce o face să pară distrată şi distantă, jucăuşă, şireată, greu de pus în încurcătură. Îl intimidează şi, dintr-o dată, toate cuvintele pe care le compusese – chiar şi scrise, repetate în minte până a ajuns în faţa ei – au dispărut. Nu poate să se adune să spună ceva. Poate doar să stea acolo, uitându-se ca un prost.
Vânzătoarea îşi drege glasul.
— Domnule, dacă îmi daţi cartea, deschid la pagina de titlu şi Roshi vă va da un autograf.
Cartea. Idris îşi coboară privirea şi o vede, o ţine strâns în mâini. Nu a venit ca să obţină o semnătură, bineînţeles. Ar fi enervant – grotesc de enervant – după tot ce s-a întâmplat. Totuşi, se vede înmânând cartea vânzătoarei care o deschide imediat la pagina corectă, ca o expertă, iar mâna lui Roshi mâzgăleşte ceva sub titlu. Mai are doar câteva secunde în care poate să spună ceva, nu că l-ar scuza câtuşi de puţin în faţa ei, ci pentru că el crede că îi datorează asta. Dar când vânzătoarea îi dă cartea înapoi, nu poate rosti niciun cuvânt. Îşi doreşte acum măcar o fărâmă din curajul lui Timur. Se uită din nou la Roshi. Fata se uită deja lung la următoarea persoană care aşteaptă la rând.
— Sunt… începe el.
— Trebuie să plecaţi acum, domnule, spune vânzătoarea.
Idris se îndepărtează cu capul plecat.
A lăsat maşina în faţa magazinului unde era foarte multă lume. Drumul până la ea i se pare cel mai lung din viaţa lui. Deschide portiera şi se opreşte înainte să urce. Cu mâinile încă tremurânde deschide din nou cartea. Mâzgălitura nu este o semnătură. I-a scris două propoziţii în engleză.
Închide cartea, apoi ochii. Presupune că ar trebui să se simtă uşurat. Dar o parte din el îşi doreşte altceva. Poate că dacă s-ar fi strâmbat la el, dacă i-ar fi spus ceva infantil, plină de aversiune şi ură! O izbucnire de ranchiună! Poate că ar fi fost mai bine. În loc de asta, o respingere decentă, diplomatică. Şi însemnarea asta. Nu-ţi face griji. Nu eşti în ea. Un act de bunătate. Poate, mai exact, un act de caritate. Ar trebui să se simtă uşurat. Dar doare. Simte aceste cuvinte ca pe izbitura unui topor în cap.
În apropiere este o bancă sub un ulm. Se îndreaptă spre ea şi lasă cartea acolo. Se întoarce la maşină şi se aşază la volan. Durează câteva minute până prinde curaj să întoarcă cheia în contact şi să plece.