Capitolul 4

În numele lui Allah, cel atotbinefăcător şi atotîndurător, ştiu că nu voi mai fi când veţi citi această scrisoare, domnule Markos, pentru că atunci când v-am dat-o v-am cerut să nu o deschideţi până la moartea mea. Permiteţi-mi să-mi exprim, domnule Markos, deosebita plăcere pe care am avut-o să vă am alături în ultimii şapte ani. În timp ce vă scriu, mă gândesc cu drag la ritualul nostru din fiecare an de plantare a roşiilor în grădină, de vizitele dumneavoastră matinale în locuinţa mea mică pentru a lua ceaiul împreună şi a glumi puţin, de schimbul nostru improvizat de lecţii de farsi şi de engleză. Vă mulţumesc pentru prietenia şi grija dumneavoastră, pentru munca pe care aţi depus-o în această ţară şi am încredere că le veţi mulţumi din partea mea şi colegilor dumneavoastră, mai ales prietenei mele, doamnei Amra Ademovic, care este atât de înţelegătoare, precum şi fetei ei cuminţi şi adorabile, Roshi.

Ar trebui să vă spun că această scrisoare nu vă este adresată numai dumneavoastră, domnule Markos, ci şi altora, cărora sper că le-o veţi încredinţa, aşa cum vă voi explica mai târziu. Iertaţi-mă, deci, dacă voi repeta câteva lucruri pe care s-ar putea să le ştiţi. O fac pentru că mi se pare necesar, pentru binele ei. După cum veţi vedea, această scrisoare conţine mai mult decât o confesiune, domnule Markos, veţi găsi aici şi nişte fapte pragmatice. Pentru acestea, mă tem că voi apela la ajutorul dumneavoastră, prietene.

M-am gândit mult timp de unde să încep povestea. Nu e o sarcină uşoară pentru un om care trebuie să fi trecut de şaptezeci de ani. Vârsta mea exactă este un mister pentru mine, la fel cum se întâmplă în cazul multor afgani din generaţia mea, dar am încredere în aproximarea făcută, pentru că îmi amintesc destul de clar o bătaie cu pumnii pe care am avut-o cu prietenul şi viitorul meu cumnat Saboor, în ziua în care am auzit că Nader Shah fusese împuşcat şi omorât şi că fiul acestuia, tânărul Zahir, urcase pe tron. Se întâmpla în 1933. Aş putea începe atunci, presupun. Sau de oriunde din altă parte. O poveste este precum un tren în mişcare: indiferent de locul în care urci, eşti obligat să ajungi mai devreme sau mai târziu la destinaţie. Dar presupun că ar trebui să încep această poveste cu aceeaşi persoană cu care se şi termină. Da, cred că se înţelege de la sine că îmi închei relatarea cu Nila Wahdati.

Am întâlnit-o în 1949, anul în care s-a căsătorit cu domnul Wahdati. În momentul acela, lucram deja pentru domnul Suleiman Wahdati de doi ani, mutându-mă la Kabul din Shadbagh, satul în care m-am născut, în anul 1946 – când mai lucrasem un an la o altă familie din acelaşi cartier. Circumstanţele plecării mele din Shadbagh nu sunt ceva de care să fiu mândru, domnule Markos. Consideraţi-o drept prima mea confesiune, când spun că mă simţeam sufocat de viaţa pe care o duceam în sat împreună cu surorile mele, dintre care una era invalidă. Nu că asta m-ar absolvi de vină, dar eram un tânăr nerăbdător să iau lumea în piept, domnule Markos, un tânăr plin de vise, oricât de modeste şi vagi ar fi fost, şi mi-am imaginat cum tinereţea mea se duce, iar perspectivele mele sunt din ce în ce mai puţine. Aşa că am plecat. Ca să le pot ajuta pe surorile mele, da, e adevărat. Dar şi ca să scap.

Muncind permanent pentru domnul Wahdati, locuiam în casa lui tot timpul. În acele vremuri, casa nu purta semnele stării lamentabile în care aţi găsit-o când aţi ajuns în 2002 la Kabul, domnule Markos. Era un loc frumos, splendid. Casa era de un alb strălucitor în acele zile, ca şi cum ar fi fost acoperită cu diamante. Porţile se deschideau spre o şosea largă, asfaltată. Se intra într-un hol decorat cu vase înalte din ceramică şi o oglindă cu ramă sculptată în lemn de nuc, exact în locul unde aţi atârnat fotografia cu prietenii din copilărie, pe plajă, pe care aţi făcut-o cu aparatul produs la noi. Podeaua din marmură din camera de zi strălucea şi era acoperită parţial de un covor turkmen de un roşu închis. Covorul nu mai e acum şi nici canapelele din piele, nici măsuţa de cafea lucrată manual, nici jocul de şah din lapislazuli şi nici dulapul înalt din mahon. Au supravieţuit doar puţine piese din mobila impunătoare şi mă tem că nici ele nu mai arată ca înainte.

Prima dată când am intrat în bucătăria cu dale de piatră am rămas cu gura căscată. Mă gândeam că este destul de mare pentru a hrăni tot satul meu natal, Shadbagh. Aveam un aragaz cu şase ochiuri, un frigider, un prăjitor de pâine, dar şi oale, tigăi, cuţite din belşug şi o grămadă de alte ustensile la dispoziţia mea. Băile, toate patru, aveau dale sculptate în marmură şi chiuvete din porţelan. Iar acele găuri pătrate din baia de la etaj, domnule Markos? Erau cândva umplute cu lapislazuli.

Apoi venea curtea din spate. Trebuie să staţi într-o zi la biroul de la etaj, domnule Markos, să priviţi grădina şi să încercaţi să vi-o imaginaţi cum a fost. Se intra printr-o verandă în formă de semilună, înconjurată de un grilaj acoperit cu viţă-de-vie. Peluza era în acele zile luxuriantă şi verde, monotonia fiind spartă din loc în loc de straturi de flori – iasomie, trandafiri sălbatici, muşcate, lalele – şi mărginită de două rânduri de pomi fructiferi. Puteai să stai întins sub unul dintre cireşi, domnule Markos, să închizi ochii şi să asculţi uşoara adiere a vântului printre frunze şi să crezi că nu există un alt loc mai plăcut în care să poţi trăi.

Eu locuiam într-o baracă în spatele grădinii. Cu o singură fereastră, cu pereţi curaţi, vopsiţi în alb, era un spaţiu suficient pentru un tânăr celibatar şi pentru puţinele sale nevoi. Aveam un pat, o masă de scris, un scaun şi spaţiu suficient pentru a-mi întinde covoraşul pentru rugăciune de cinci ori pe zi. Mi se potrivea atunci şi mi se potriveşte şi acum.

Am gătit pentru domnul Wahdati, îmi formasem această deprindere urmărind-o mai întâi pe răposata mea mamă şi mai târziu pe un bucătar destul de bătrân, Uzbek, care lucra la o familie în Kabul, unde îi servisem şi eu un an drept ajutor. Eram, de asemenea, din fericire aş spune, şoferul domnului Wahdati. Avea un Chevrolet de pe la mijlocul anilor ’40, albastru şi cu capota de culoarea argăselii, scaune albastre din vinii ce se asortau cu maşina şi roţi din crom, o maşină frumoasă care atrăgea priviri stăruitoare oriunde s-ar fi dus. Mi-a dat voie să o conduc, fiindcă m-am dovedit un şofer prudent şi abil şi, în afară de asta, el era unul dintre puţinii bărbaţi cărora nu le plăcea să şofeze.

Vă rog să nu credeţi că mă laud, domnule Markos, când spun că eram un servitor bun. Observându-l cu atenţie pe domnul Wahdati, ajunsesem să mă obişnuiesc cu preferinţele şi antipatiile lui, cu glumele şi crizele sale de supărare. Ajunsesem să-i cunosc bine obiceiurile şi ritualurile. De exemplu, în fiecare dimineaţă după micul dejun, îi plăcea să facă o scurtă plimbare. Dar nu-i plăcea să se plimbe singur şi astfel se aştepta să-l însoţesc de fiecare dată. Îi respectam bineînţeles dorinţa, deşi nu vedeam care era rostul prezenţei mele. Abia îmi spunea un cuvânt în cursul acestor plimbări şi părea pierdut în gândurile sale. Mergea repede, cu mâinile la spate, îi saluta dând din cap pe trecători, făcând zgomot pe caldarâm cu locurile mocasinilor săi din piele, bine lustruiţi. Şi pentru că picioarele sale lungi făceau paşi care nu se potriveau cu ai mei, rămâneam mereu în spate şi trebuia să-l prind din urmă. Restul zilei şi-l petrecea, de obicei, retras în biroul lui de la etaj, citind sau jucând şah cu sine însuşi. Îi plăcea mult să deseneze – deşi nu puteam să spun dacă avea sau nu talent, cel puţin nu atunci, pentru că nu mi-a arătat niciodată lucrările sale de artă – şi îl surprindeam adesea în birou, la fereastră sau pe verandă, concentrat, cu creionul de cărbune în mână, mişcându-se în cercuri pe foaia de desen.

La câteva zile îl duceam în oraş. Mergea să-şi vadă mama o dată pe săptămână. Aveau loc şi reuniuni de familie. Şi, deşi domnul Wahdati le evita pe majoritatea dintre ele, mai mergea din când în când la câte una, aşa că îl conduceam acolo sau la înmormântări, la petreceri aniversare şi la nunţi. În fiecare lună îl însoţeam la un magazin de artă, de unde se aproviziona cu creioane pastelate, cărbune, gume de şters, ascuţitori şi blocuri de desen. Uneori îi plăcea să stea în spate şi să facă doar o plimbare cu maşina. Îl întrebam, Încotro, Sahib?, iar el dădea din umeri şi eu spuneam, Foarte bine, Sahib, băgăm maşina în viteză şi demaram. Conduceam prin oraş ore întregi, fără direcţie şi scop, dintr-un cartier în altul, de-a lungul râului Kabul până la Bala Hissar, uneori până la Palatul Darulaman. În unele zile, ieşeam din Kabul şi conduceam până la Lacul Ghargha, unde parcam lângă mal. Opream motorul, domnul Wahdati stătea neclintit pe scaunul din spate, nu scotea niciun cuvânt, dar părea să fie destul de mulţumit doar lăsând geamul în jos şi privind păsările care zburau dintr-un copac în altul, razele soarelui care se izbeau de oglinda lacului şi se împrăştiau într-o mie de scântei pe suprafaţa apei. Mă uitam lung la el în oglinda retrovizoare şi mi se părea cea mai singuratică persoană de pe pământ.

O dată pe lună, domnul Wahdati, foarte generos, mă lăsa să împrumut maşina lui şi atunci mergeam la Shadbagh, satul meu natal, să-i vizitez pe Parwana, sora mea, şi pe Saboor, soţul ei. Când intram în sat, eram întâmpinat de o mulţime de copii care ţipau şi fugeau mâncând pământul pe lângă maşină, lovind aripa şi bătând în geamuri. Unii dintre cei mici încercau chiar să se urce pe maşină, iar eu eram nevoit să-i gonesc de frică să nu zgârie vopseaua şi să nu îndoaie tabla de pe aripă.

Uită-te la tine, Naboor, îmi spunea Saboor. Eşti o celebritate.

Deoarece copiii lui, Abdullah şi Pari, şi-au pierdut mama (Parwana era mama lor vitregă), am încercat mereu să fiu atent cu ei, mai ales cu băiatul, care, mai mare fiind, părea să aibă cea mai mare nevoie de asta. M-am oferit să-l plimb cu maşina, deşi el a insistat mereu să o aducă şi pe sora lui mai mică, să o ţină strâns în poală, în timp ce făceam ocolul satului. L-am lăsat să dea drumul la ştergătoare, să claxoneze. I-am arătat cum să schimbe farurile de la fază scurtă la fază lungă.

După ce se termina toată nebunia cu maşina, luam ceaiul împreună cu sora mea şi cu Saboor şi le povesteam despre viaţa mea din Kabul. Aveam grijă să nu spun prea multe despre domnul Wahdati. Eram, într-adevăr, destul de ataşat de el, pentru că mă trata bine şi mi se părea că-l trădam vorbindu-l pe la spate. Dacă aş fi fost un angajat mai puţin discret, le-aş fi spus că Suleiman Wahdati era o fiinţă enigmatică pentru mine, un bărbat care părea să se mulţumească cu a-şi trăi restul zilelor din averea moştenită, un bărbat fără profesie, cel puţin fără o profesie pe care să o practice, şi fără vreun impuls să lase ceva în urma lui în această lume. Le-aş fi spus că ducea o viaţă fără să aibă vreun scop sau o direcţie. Ca acele plimbări cu maşina, fără ţintă, pe care le-am făcut împreună. O viaţă trăită de pe scaunul din spate, observată pe măsură ce devenea tot mai tulbure. O viaţă indiferentă.

Asta le-aş fi spus, dar nu am făcut-o. Şi a fost un lucru bun că nu am făcut-o. Pentru că m-aş fi înşelat amarnic.

 

Într-o zi, domnul Wahdati a intrat în curte, purtând un costum superb, în dungi subţiri, pe care nu-l mai văzusem înainte, şi mi-a cerut să-l duc într-un cartier înstărit al oraşului. Când am ajuns, m-a rugat să parchez pe stradă, în faţa unei case frumoase cu ziduri înalte, şi l-am privit sunând la poartă şi apoi intrând, după ce i-a răspuns un servitor. Casa era imensă, mai mare decât cea a domnului Wahdati şi chiar mai frumoasă. Chiparoşi înalţi şi subţiri străjuiau şoseaua, împreună cu tufe de flori pe care nu le-am recunoscut. Curtea din spate era cel puţin de două ori mai mare decât cea a domnului Wahdati, iar zidurile erau destul de înalte, astfel încât, chiar dacă te-ai fi urcat pe umerii cuiva, abia ai fi putut să furi o privire. Este o avere de o altă dimensiune, mi-am zis eu în gând.

Era o zi senină de la începutul verii şi cerul strălucea plin de lumina soarelui. Aerul cald pătrundea prin geamurile coborâte. Deşi treaba unui şofer este să conducă, de fapt, el îşi petrece majoritatea timpului aşteptând: în faţa magazinelor, cu motorul oprit; la ieşirea din salonul de nuntă, auzind sunetul estompat al muzicii. În ziua aceea, ca să treacă timpul, am jucat cărţi de câteva ori. Când m-am săturat de cărţi, am ieşit din maşină şi am mers câţiva paşi într-o direcţie, apoi în cealaltă. M-am aşezat din nou la volan, crezând că voi putea trage un pui de somn înainte să se întoarcă domnul Wahdati.

În acel moment s-au deschis porţile şi o tânără brunetă a apărut din spatele lor. Purta ochelari de soare şi o rochie cu mânecă scurtă, până la genunchi, de culoarea mandarinei. Avea picioarele goale, la fel şi tălpile. Nu ştiam dacă mă observase în maşină şi, dacă o făcuse, nu-mi oferea oricum niciun indiciu în acest sens. Şi-a sprijinit călcâiul de zidul din spatele ei şi tivul rochiei s-a ridicat încet, lăsând să se întrevadă puţin din coapsă. Am simţit cum mi se aprind obrajii până jos, la gât.

Permiteţi-mi să vă fac o altă confesiune aici, domnule Markos, una de o natură cam neplăcută, lăsând puţin loc manierelor elegante. Mă apropiam pe atunci de treizeci de ani, eram un tânăr extrem de dornic de a fi în compania unei femei. Spre deosebire de mulţi bărbaţi cu care crescusem în sat – tineri care nu văzuseră niciodată coapsa dezvelită a unei femei mature şi care se căsătoriseră mai ales pentru a-şi arunca în sfârşit ochii asupra unei astfel de privelişti – eu chiar avusesem câteva experienţe. Găsisem la Kabul şi vizitasem ocazional locuri unde nevoile unui bărbat puteau fi satisfăcute discret, dar şi avantajos. Menţionez asta doar pentru a sublinia faptul că nicio prostituată cu care fusesem nu se putea compara cu acea femeie frumoasă şi plină de graţie care tocmai ieşise din casă.

Sprijinită de zid, aceasta şi-a aprins o ţigară şi a fumat-o fără grabă, cu o graţie încântătoare, ţinând-o chiar între vârfurile degetelor şi făcându-şi mâna căuş de fiecare dată când ducea ţigara la buze. O priveam ca vrăjit. Felul în care mâna ei se îndoia la încheietura subţire îmi amintea de o ilustraţie pe care o văzusem cândva într-o carte lucioasă cu poezii, era o femeie cu gene lungi şi cu părul negru revărsat, întinsă alături de iubitul ei într-o grădină şi întinzându-i între degetele delicate şi palide o cupă de vin. La un moment dat, ceva a părut să-i atragă atenţia femeii din partea opusă a străzii, iar eu m-am folosit de această ocazie pentru a-mi trece repede degetele prin părul care începuse să se pleoştească de la căldură. Când femeia s-a întors, am îngheţat încă o dată de emoţie. A mai tras câteva fumuri, a stins ţigara de zid şi a intrat agale în casă.

Puteam în sfârşit să respir.

În acea noapte, domnul Wahdati m-a chemat în camera de zi şi mi-a spus: Am veşti, Nabi. Mă însor.

Se părea, în cele din urmă, că îi supraestimasem ataşamentul faţă de singurătate.

Veştile despre logodnă s-au răspândit repede. La fel şi zvonurile. Le-am auzit de la ceilalţi muncitori care veneau şi treceau prin casa domnului Wahdati. Cel mai cunoscut dintre aceştia era Zahid, un grădinar care venea de trei ori pe săptămână ca să îngrijească peluza şi să tundă copacii şi tufişurile; era un individ antipatic care avea obiceiul să scoată limba după fiecare propoziţie şi să răspândească zvonurile cu aceeaşi repeziciune cu care arunca câte-o mână de îngrăşământ, creându-mi repulsie. Făcea parte din grupul muncitorilor pe viaţă, care, ca şi mine, lucrau în cartier pe post de bucătari, grădinari şi făceau comisioane. Într-o noapte sau două, în fiecare săptămână, se strecurau la mine în baracă pentru ceaiul de după cină. Nu-mi amintesc cum a început acest ritual, dar, odată început, nu am avut puterea să-l opresc, având grijă să nu par grosolan şi neprimitor sau, mai rău, superior celorlalţi.

Într-o noapte, pe când luam ceaiul, Zahid le-a spus celorlalţi bărbaţi din grup că familia domnului Wahdati nu aprobă căsătoria din cauza reputaţiei proaste a viitoarei mirese. Spunea că se ştia deja la Kabul că ea nu avea nang şi namoos, că avea onoarea pătată şi că, deşi avea doar douăzeci de ani, fusese deja „călărită prin tot oraşul” la fel ca maşina domnului Wahdati. Şi, cel mai rău dintre toate, spunea el, nu numai că ea nici măcar nu încercase să nege aceste afirmaţii, ba mai şi scria poezii despre ele. La aceste cuvinte, un murmur dezaprobator s-a răspândit în cameră. Unul dintre bărbaţi a remarcat faptul că în satul lui i s-ar fi luat gâtul până acum dacă ar fi fost în locul domnului Wahdati.

Atunci m-am ridicat şi le-am spus că e de-ajuns. I-am sfătuit să nu mai bârfească precum nişte babe la şezătoare şi le-am amintit că fără oameni ca domnul Wahdati noi toţi am fi fost în satele noastre adunând balega de la vacă. Unde e loialitatea voastră, respectul vostru? i-am întrebat.

S-a aşternut tăcerea timp de câteva momente, crezând că am făcut impresie în faţa tâmpiţilor, dar apoi ei au izbucnit în râs. Zahid spunea că sunt un lingău şi că viitoarea stăpână a casei va scrie cu cerneală o poezie şi o va intitula „Odă lui Nabi, lingăul lingăilor”. Am ieşit revoltat din baracă şi afară m-au întâmpinat, de această dată, nişte păsări gălăgioase.

Nu m-am îndepărtat prea mult. Bârfa lor mă revolta şi mă fascina în acelaşi timp. În ciuda faptului că arătasem că am dreptate şi le vorbisem despre reguli de comportament şi discreţie, am rămas la o distanţă de unde îi puteam auzi ce ascultau. Nu voiam să pierd niciun detaliu senzaţional.

Logodna a durat doar câteva zile şi a culminat cu o ceremonie restrânsă cu mulţi cântăreţi şi dansatoare şi multă distracţie, exceptând vizita scurtă a unui mullah, a unui martor şi semnăturile grăbite pe o foaie de hârtie. Şi astfel, la mai puţin de două săptămâni de când o văzusem prima dată, doamna Wahdati s-a mutat în casa unde slujeam.

 

Permiteţi-mi să fac o scurtă pauză aici, domnule Markos, şi să vă spun că de acum înainte mă voi referi la soţia domnului Wahdati numind-o Nila. Inutil să precizez că e o libertate care nu-mi era permisă atunci şi pe care nu mi-aş fi luat-o chiar dacă mi-ar fi fost oferită. Vorbeam mereu despre ea ca despre Bibi Sahib, cu respectul aşteptat din partea mea. Dar, pentru scopul acestei scrisori, voi renunţa la etichetă şi mă voi referi la soţia domnului Wahdati aşa cum m-am gândit mereu la ea.

Acum, am ştiut de la bun început că mariajul lor era unul nefericit. Rareori am surprins o privire tandră între cei doi sau vreun cuvânt de iubire. Erau doi oameni care ocupau aceeaşi casă, dar ale căror drumuri nu păreau să se intersecteze decât foarte rar.

Dimineaţa îi duceam domnului Wahdati micul dejun obişnuit – o felie de naan prăjită, o jumătate de cană cu nuci, ceai verde cu un praf de nucşoară, fără zahăr şi un singur ou fiert. Îi plăcea oul cu gălbenuşul moale, care să curgă atunci când îl spărgea, iar eşecurile mele iniţiale de a stăpâni această consistenţă specifică a gălbenuşului s-au dovedit o sursă însemnată de îngrijorare pentru mine. În timp ce îl însoţeam la plimbarea zilnică de dimineaţă, Nila dormea, adesea până la prânz sau chiar mai târziu. Când se trezea, eu tocmai mă pregăteam să-i aduc domnului Wahdati prânzul.

Tânjeam întreaga dimineaţă, printre treburi, la momentul în care Nila va împinge uşa din plasă de la camera de zi care dădea spre verandă. Făceam tot felul de presupuneri, încercând să ghicesc înfăţişarea ei din ziua respectivă. O să aibă părul strâns, mă întrebam, legat într-un coc la spate, sau desfăcut, căzându-i pe umeri? O să poarte ochelari? O să opteze pentru sandale? O să aleagă rochia albastră de mătase cu curea sau pe cea de un roşu aprins cu nasturi mari şi rotunzi?

Când, în sfârşit, îşi făcea apariţia, mă făceam că sunt ocupat în curte, pretextând că trebuie curăţată capota maşinii sau, dacă nu, găseam o tufă de trandafiri sălbatici pe care să-i ud, dar în tot timpul acesta o priveam. O vedeam când îşi ridica ochelarii ca să se frece la ochi sau când îşi scotea elasticul de la păr şi îşi dădea capul pe spate, lăsându-şi buclele negre lucioase să cadă libere; o vedeam când stătea cu bărbia pe genunchi, uitându-se lung în curte, trăgând plictisită câte un fum din ţigară, sau când stătea picior peste picior şi îl mişca pe cel de deasupra în sus şi în jos, un gest care mie îmi sugera plictiseală sau nelinişte sau poate un caracter jucăuş, nepăsător, abia ţinut în frâu.

Domnul Wahdati stătea, câteodată, şi el cu ea, dar de cele mai multe ori nu. Îşi petrecea majoritatea zilelor ca şi înainte, citind în biroul de la etaj, studiind, făcând schiţe, rutina sa fiind prea puţin modificată de căsătorie. Nila scria în majoritatea zilelor, fie în camera de zi, fie pe verandă, o vedeai cu creionul în mână, cu foile alunecându-i din poală, şi mereu cu un pachet de ţigări lângă ea. Seara le aduceam cina, iar ei îşi primeau fiecare meniul într-o linişte deplină, uitându-se lung la platoul cu orez, o linişte întreruptă doar de un Mulţumesc şi de clinchetul lingurii şi al furculiţei pe farfuriile de porţelan.

O dată sau de două ori pe săptămână, trebuia să o însoţesc pe Nila care avea nevoie de un pachet de ţigări sau de un set nou de stilouri, de un caiet nou, de farduri. Dacă ştiam din timp că o voi conduce, mă asiguram mereu că m-am pieptănat şi că m-am spălat pe dinţi. Mă spălam pe faţă, îmi frecam degetele cu o lămâie tăiată felii ca să scap de mirosul de ceapă, îmi scuturam costumul de praf şi îmi lustruiam pantofii. Costumul, care era de culoare oliv, îmi fusese dat de domnul Wahdati şi speram că nu îi spusese asta Nilei – deşi bănuiam că o făcuse deja. Nu din răutate, ci pentru că oamenii ca domnul Wahdati nu pot aprecia adesea câtă ruşine pot aduce nişte lucruri mici şi neînsemnate ca acestea unui om ca mine. Uneori purtam chiar şi şapca din piele de miel care îi aparţinuse răposatului meu tată. Stăteam acolo, în faţa oglinzii, înclinând şapca într-o parte şi în cealaltă, atât de preocupat în a fi prezentabil în faţa Nilei, încât dacă o viespe s-ar fi aşezat pe nasul meu, ar fi trebuit să mă înţepe ca să-mi dau seama că este acolo.

De îndată ce plecam de acasă, căutam să mă abat de la drumul cel mai scurt, dacă era posibil, ocolurile fiind destinate să prelungească drumul cu un minut – sau poate două, dar nu mai mult ca nu cumva Nila să devină suspicioasă – şi astfel, să petrec mai mult timp cu ea. Conduceam cu ambele mâini strânse pe volan şi cu ochii ţintă la drum. Exersam un autocontrol rigid şi nu mă uitam la ea în oglinda retrovizoare decât dacă mi se adresa. Mă mulţumeam doar cu faptul că Nila stătea în spate şi că răspândea diverse mirosuri – săpun scump, cremă, parfum, gumă de mestecat, fum de ţigară – pe care le respiram. Iar acest lucru era suficient de cele mai multe ori ca să-mi dea aripi.

În maşină am avut prima noastră conversaţie. Prima noastră conversaţie reală, ignorând multele dăţi în care mă rugase să aduc una, să car alta. O duceam la farmacie ca să-şi ia medicamente, când ea m-a întrebat:

— Cum arată satul tău, Nabi? Îmi mai spui o dată cum se numeşte?

— Shadbagh, Bibi Sahib.

— Shadbagh, da. Cum arată? Spune-mi.

— Nu e mult de spus, Bibi Sahib. E un sat ca toate celelalte.

— O, trebuie să fie cu siguranţă ceva care să-l deosebească.

Eram calm, în aparenţă, dar, de fapt, eram înnebunit, disperat să găsesc vreo ciudăţenie sau ceva ingenios care să o intereseze, să o amuze. Nu avea niciun rost. Ce ar fi putut spune un bărbat ca mine, un om dintr-un sat sărac, un om simplu cu o viaţă neînsemnată, astfel încât să stârnească interesul unei femei ca ea?

— Strugurii sunt excelenţi, am spus eu, şi abia ce rostisem cuvintele că mi-am dorit să-mi dau palme peste faţă. Struguri?

— A, da, a spus ea absentă.

— Chiar foarte dulci.

— A!

Murisem de o mie de ori înăuntrul meu. Simţeam cum mi se umezeşte pielea sub braţe.

— Există un soi special de struguri, am spus dintr-odată cu gura uscată. Se spune că aceştia cresc doar în Shadbagh. Sunt foarte fragili, înţelegeţi, foarte fragili. Dacă încerci să-i cultivi în altă parte, chiar şi în satul următor, se vor veşteji şi vor muri. Vor pieri. Vor muri de tristeţe, spun oamenii în Shadbagh, dar bineînţeles că nu este adevărat. E o chestiune legată de sol şi apă. Dar ei asta spun, Bibi Sahib. Tristeţe.

— E într-adevăr minunat, Nabi.

Am riscat o privire rapidă în oglinda retrovizoare şi am văzut că se uita pe geam şi, spre marea mea uşurare, colţurile gurii ei se curbaseră în sus, în umbra unui zâmbet. Cum eram deja îmbărbătat, m-am auzit rostind:

— Să-ţi spun o altă poveste, Bibi Sahib?

— Bineînţeles. Am auzit-o aprinzând bricheta şi, în scurt timp, am fost invadat de fumul de ţigară din spate.

— Ei bine, avem un mullah în Shadbagh. Toate satele au, desigur, un mullah. Al nostru se numeşte Mullahul Shekib şi e plin de poveşti. Cât de multe ştie, nu aş putea să-ţi spun. Dar un lucru pe care ni l-a spus mereu e următorul: dacă te uiţi în palma oricărui musulman, nu contează din ce parte a lumii, vei observa ceva într-adevăr surprinzător. Au toţi aceleaşi linii. Ce vrea să însemne asta? Înseamnă că liniile din palma stângă a unui musulman reprezintă numărul arab optzeci şi unu, iar cele din mâna dreaptă, numărul optsprezece. Scazi optsprezece din optzeci şi unu şi ce îţi dă? Îţi dă şaizeci şi trei. Vârsta pe care o avea Profetul atunci când a murit, pacea să fie cu el!

Am auzit-o chicotind în spate.

— Acum, un călător trecea într-o bună zi pe acolo şi bineînţeles că a luat masa cu Mullahul Shekib în acea seară, aşa cum este obiceiul. Călătorul a auzit povestea şi a reflectat la ea, apoi a spus: „Dar, Mullah Shekib, cu tot respectul, am întâlnit odată un evreu şi jur că avea aceleaşi linii în palme. Cum explici asta?” Iar mullahul i-a răspuns: „Atunci evreul era musulman cu inima.”

Am fost vrăjit pentru tot restul zilei de cum a izbucnit în râs. Era ca şi cum – să mă ierte Cel de Sus pentru această blasfemie – râsul ei ar fi coborât deasupra mea chiar din Paradis, din grădina celor drepţi, după cum spune Cartea, unde râurile curg, iar fructele şi umbra sunt eterne.

Înţelegeţi, domnule Markos, că nu eram fermecat doar de frumuseţea ei, deşi ar fi fost de ajuns şi numai asta. Nu mai întâlnisem o tânără ca Nila. Tot ce făcea – felul în care vorbea, mergea, se îmbrăca şi zâmbea – era o noutate pentru mine. Nila contravenea ideilor pe care mi le făcusem despre cum trebuie să se comporte o femeie. Imaginea ei s-a lovit de dezaprobarea categorică a unor oameni ca Zahid – şi sigur şi de cea a lui Saboor şi a oricărui bărbat din sat, şi a tuturor femeilor – dar în ochii mei îi creştea nu numai aura, care era deja imensă, ci şi misterul.

Şi astfel râsul ei încă îmi răsuna în urechi când m-am dus la muncă în acea zi, dar şi mai târziu, când ceilalţi muncitori s-au strâns la ceai, zâmbeam la vorbăria lor în surdină, ascultând sunetul dulce al râsului ei, mândru să ştiu că povestea mea ingenioasă a scos-o puţin din insatisfacţia mariajului ei. Era o femeie extraordinară, iar eu am simţit că sunt poate mai mult decât un om obişnuit atunci când am mers la culcare în acea noapte. Acesta era efectul pe care îl avea asupra mea.

 

În scurt timp am ajuns să vorbim zilnic, eu şi Nila, de obicei dimineaţa târziu, când îşi bea cafeaua pe verandă. Mă duceam într-acolo, pretinzând că am ceva de lucru, şi iată-mă sprijinindu-mă în lopată, aspirând la o ceaşcă de ceai verde, vorbind cu ea. Mă simţeam privilegiat că mă alesese ca partener de discuţie. Până la urmă, nu eram singurul angajat; l-am menţionat deja pe linguşitorul Zahid, lipsit de scrupule, şi mai era o femeie, Hazara, cu maxilare mari, care venea de două ori pe săptămână să spele rufele. Dar ea mi se adresa numai mie. Eram singurul, credeam eu, incluzându-l aici şi pe soţul ei, cu care nu se simţea singură. De obicei, ea vorbea cel mai mult, ceea ce îmi convenea de minune; eram destul de fericit să fiu vasul în care ea îşi vărsa poveştile. Mi-a povestit, de exemplu, despre o partidă de vânătoare la Jalalabad, împreună cu tatăl ei, în urma căreia a fost bântuită săptămâni întregi de coşmaruri cu căprioare moarte cu ochi sticloşi. Mi-a spus că a plecat cu mama ei în Franţa atunci când era mică, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Ca să ajungă acolo, au mers cu trenul şi cu vaporul. Mi-a descris hurducăturile pe care le simţea în coaste din cauza roţilor trenului. Îşi aducea bine aminte de draperiile prinse în cârlige, de compartimentele separate, de pufăitul şi de şuieratul ritmic al motorului cu abur. Mi-a vorbit despre cele şase săptămâni pe care le petrecuse cu un an înainte în India alături de tatăl ei, când fusese foarte bolnavă.

Din când în când se întorcea spre scrumiera de pe măsuţă, iar eu aruncam o privire rapidă asupra unghiilor ei de la picioare date cu ojă roşie, gambelor de o tentă aurie, tălpilor arcuite şi întotdeauna sânilor ei mari de o formă perfectă. Existau oameni pe acest pământ, mă minunam eu, care atinseseră acei sâni şi îi sărutaseră de fiecare dată când făcuseră dragoste cu ea. Ce îţi mai rămânea de făcut în viaţă odată ce făceai asta? Unde se mai putea duce un bărbat după ce a atins vârful lumii? Doar cu multă voinţă reuşeam să-mi mut privirea într-un loc sigur când Nila se întorcea cu faţa la mine.

Pe măsură ce se simţea cu mine mai în largul ei, mi s-a plâns în cursul acestor discuţii matinale despre domnul Wahdati. Într-o zi, mi-a spus că îl găsea mândru şi adesea arogant.

— A fost foarte generos cu mine, am spus eu.

A dat flegmatic din mână:

— Te rog, Nabi. Nu trebuie să faci asta.

Mi-am plecat politicos ochii. Ce spunea ea nu era în totalitate neadevărat. Domnul Wahdati chiar avea, de exemplu, obiceiul să corecteze felul meu de a vorbi cu un aer de superioritate ce putea fi interpretat, poate nu în mod greşit, drept aroganţă. Uneori intram în cameră, îi puneam în faţă un platou cu dulciuri, îi reîmprospătam ceaiul, strângeam firimiturile de pe masă, iar el nu mă aprecia mai mult decât ar fi apreciat o muscă târându-se pe uşa din plasă, făcându-mă să mă simt neînsemnat, când nici măcar nu-şi ridica privirea spre mine. Până la urmă însă, asta a devenit ceva minor în comparaţie cu ce se întâmpla în acelaşi cartier unde servitorii erau bătuţi cu bâte şi curele de oameni pentru care lucrasem.

— Nu are niciun pic de simţ al distracţiei sau al aventurii, a spus ea, agitându-şi apatică ceaşca de cafea. Suleiman e un cusurgiu bătrân, captiv în corpul unui om tânăr.

Eram puţin surprins de sinceritatea ei frustă.

— E adevărat că domnul Wahdati se simte bine doar atunci când este singur, am spus eu, optând să fiu un diplomat prudent.

— Poate că ar trebui să locuiască cu maică-sa. Ce crezi, Nabi? Fac echipă bună, îţi spun eu.

Mama domnului Wahdati era o femeie mătăhăloasă, mai degrabă încrezută, care locuia în altă parte a oraşului, cu nelipsita sa echipă de servitori şi cu doi câini. Îi iubea pe cei din urmă ca pe ochii din cap şi nu-i trata ca pe egalii slugilor, ci ca pe superiorii lor, cu mult deasupra acestora. Erau mici, fără blană, nişte creaturi hidoase care se speriau repede, permanent agitate, predispuşi la un lătrat piţigăiat dintre cele mai enervante. Îi dispreţuiam pentru că imediat ce intram în casă săreau pe picioarele mele, încercând prosteşte să se urce pe ele.

Îmi era clar că de fiecare dată când îi duceam pe Nila şi pe domnul Wahdati la casa bătrânei, atmosfera de pe bancheta din spate era încărcată de tensiune şi ştiam din expresia mâhnită de pe fruntea femeii că se certaseră. Îmi amintesc că atunci când părinţii mei se certau, nu se opreau până când nu era declarată o victorie clară. Era felul lor de a pune capăt neplăcerilor, de a le încheia cu un verdict, de a le împiedica să pătrundă în normalitatea zilei următoare. Nu se întâmpla aşa şi în familia Wahdati. Certurile lor nu se încheiau niciodată de tot, erau ca o picătură de cerneală care se împrăştia într-un bol cu apă, lăsând în urmă o pată persistentă.

Nu trebuia să fii de o inteligenţă ieşită din comun ca să ghiceşti că bătrâna nu fusese de acord cu mariajul lor şi că Nila ştia asta.

În timp ce purtam aceste discuţii cu Nila, îmi tot venea în minte o întrebare legată de ea. De ce se căsătorise cu domnul Wahdati? Îmi lipsea curajul să o întreb. Nu-mi stătea în fire o astfel de încălcare a intimităţii. Puteam doar să deduc că, pentru unii oameni, mai ales pentru femei, căsătoria – chiar şi una nefericită ca aceasta – poate fi scăparea de o nefericire chiar mai mare.

 

Într-o zi de toamnă a anului 1950, am fost chemat de Nila.

— Vreau să mă duci la Shadbagh, mi-a ordonat ea. Spunea că vrea să-mi întâlnească familia, să vadă de unde vin. Spunea că i-am pus masa şi am însoţit-o prin Kabul timp de un an, şi ea abia dacă ştia ceva despre mine. Cererea ei m-a pus în încurcătură, ca să nu spun mai mult, întrucât era neobişnuit ca cineva care avea statutul ei să ceară să cunoască familia unui angajat. Eram, în aceeaşi măsură, încântat că Nila manifesta un interes puternic faţă de mine, dar şi temător, pentru că anticipam deja disconfortul – şi, da, ruşinea mea – când aveam să-i arăt sărăcia în care mă născusem.

Am pornit la drum într-o dimineaţă înnorată. Purta tocuri înalte şi o rochie de culoarea piersicii, fără mâneci, dar nu am considerat că ar fi de datoria mea să o sfătuiesc să se îmbrace altfel. Pe drum, mi-a pus întrebări despre sat, despre oamenii pe care îi ştiam, despre sora mea şi Saboor, despre copiii lor.

— Spune-mi cum îi cheamă.

— Ei bine, am spus eu, Abdullah are aproape nouă ani. Mama lui a murit anul trecut, aşa că este fiul vitreg al surorii mele, Parwana. Sora lui, Pari, are aproape doi ani. Parwana a născut un băieţel iarna trecută – pe nume Omar – dar a murit la două săptămâni după naştere.

— Ce s-a întâmplat?

— Iarna, Bibi Sahib. Se abate asupra acestor sate şi ia cu ea, la întâmplare, unul sau doi copii, în fiecare an. Poţi doar să speri că îţi va ocoli casa.

— Doamne! a murmurat ea.

— Într-o notă mai veselă, am spus eu, sora mea aşteaptă din nou un copil.

În sat am fost întâmpinaţi de grămada obişnuită de copii cu picioarele goale, care au luat cu asalt maşina, dar, imediat ce Nila s-a ridicat de pe banchetă, au tăcut şi s-au dat în spate, poate de teamă să nu fie certaţi. Însă Nila le-a arătat multă răbdare şi bunăvoinţă. A îngenuncheat şi le-a zâmbit, a vorbit cu fiecare dintre ei, a dat mâna cu aceştia, le-a mângâiat obrajii murdari, le-a ciufulit părul nespălat. Mă simţeam prost, oamenii se strângeau să o vadă. Era acolo Baitullah, un prieten din copilărie, uitându-se la noi de pe marginea acoperişului, aşezat pe vine lângă fratele său, arătând ca nişte ciori şi mestecând tutun naswar{13}. Era şi tatăl lui acolo, Mullahul Shekib în persoană, alături de alţi trei bărbaţi cu barba albă, stând la umbra unui zid, trecând flegmatic mătăniile printre degete, cu ochii care nu aveau vârstă aţintiţi asupra Nilei şi asupra braţelor sale goale, în semn de dezaprobare.

I-am prezentat-o pe Nila lui Saboor şi ne-am croit drum spre casa mică din chirpici în care locuia cu Parwana, urmaţi de un grup de spectatori. La uşă, Nila a insistat să-şi dea jos pantofii, deşi Saboor i-a spus că nu era nevoie. Când am intrat în cameră, am zărit-o pe Parwana făcută ghem într-un colţ, tăcută. A întâmpinat-o pe Nila cu o voce care părea mai mult o şoaptă.

Saboor a ridicat din sprâncene uitându-se la Abdullah.

— Adu nişte ceai, băiete.

— O, nu, te rog, a spus Nila, aşezându-se pe podea, lângă Parwana. Nu este nevoie. Dar Abdullah dispăruse deja în camera alăturată, care ştiam că servea de bucătărie, dar şi de loc de dormit pentru el şi Pari. O folie murdară de plastic atârnată de prag o separa de camera în care ne adunasem cu toţii. Eu mă jucam cu cheile de la maşină, dorindu-mi să fi avut ocazia să o avertizez pe sora mea de vizită, să-i las timp să cureţe puţin. Pereţii din lut, crăpaţi, erau negri de funingine, salteaua ruptă pe care stătea Nila era îmbâcsită de praf, iar singura fereastră a camerei era plină de urme de muşte.

— E un covor superb, a spus Nila, trecându-şi degetele peste el. Era de un roşu deschis, cu tălpi de elefant drept model. Părea singurul obiect de valoare din casa lui Saboor şi a Parwanei – care avea să fie vândut chiar în acea iarnă, aşa cum s-a dovedit mai târziu.

— A fost al tatălui meu, a spus Saboor.

— E un covor turkmen?

— Da.

— Îmi place mult lâna de oaie pe care o folosesc. Măiestria cu care sunt lucrate e incredibilă.

Saboor a dat din cap. Nu se uita la ea nici măcar atunci când îi vorbea.

Folia de plastic a fâlfâit, iar Abdullah s-a întors cu tava cu căni de ceai şi a aşezat-o pe jos, în faţa Nilei. I-a turnat o cană şi s-a aşezat turceşte în faţa ei. Nila a încercat să-i vorbească, punându-i câteva întrebări simple, dar Abdullah doar dădea din capul său ras, murmura un răspuns scurt, dintr-un cuvânt sau două, şi se uita la ea prudent. Mi-am pus în cap să vorbesc cu el, să îl cert cu blândeţe pentru purtarea lui. Aveam să o fac într-un mod prietenos, pentru că îmi plăcea de băiat, era serios şi priceput din fire.

— În ce lună eşti? a întrebat-o Nila pe Parwana.

Cu capul plecat, sora mea i-a spus că aştepta să nască în iarnă.

— Eşti binecuvântată, a spus Nila. Să aştepţi un copil. Şi să ai un băiat vitreg atât de politicos. I-a zâmbit lui Abdullah, dar acesta nu a schiţat nimic.

Parwana a rostit ceva, probabil Mulţumesc.

— Şi mai e şi o fetiţă, dacă îmi amintesc bine? a întrebat Nila. Pari?

— Doarme, a răspuns scurt Abdullah.

— A! Am auzit că e o scumpă.

— Du-te şi adu-o pe sora ta, i-a spus Saboor.

Abdullah a zăbovit puţin, uitându-se la tatăl său, apoi la Nila şi, cu o aversiune vizibilă, s-a ridicat să o aducă pe sora lui.

Dacă aş avea vreo dorinţă, chiar şi acum, târziu, ca să nu mai mă simt vinovat în niciun fel, aş spune că legătura dintre Abdullah şi surioara lui era una banală. Dar nu era deloc aşa. Doar Cel de Sus ştie de ce s-au ales unul pe celălalt. Era un mister. Nu am mai văzut niciodată aşa o afinitate între două fiinţe. De fapt, Abdullah îi era şi tată, şi frate lui Pari. Când era în scutece, când plângea noaptea, el era cel care sărea din patul lui şi o plimba. El era cel care se ocupa de schimbatul scutecelor, cel care o înfăşa, cel care o liniştea până adormea. Răbdarea pe care o avea cu ea era nemărginită. O lua cu el prin sat, mândrindu-se cu ea, ca şi cum ar fi fost trofeul cel mai râvnit din lume.

Când a adus-o în cameră pe Pari, care încă nu se ţinea bine pe picioare, Nila a cerut să o ia în braţe. Abdullah i-a încredinţat-o cu o privire tăioasă, suspicios, ca şi cum o alarmă instinctivă ar fi pornit înăuntrul lui.

— O, e o scumpă, a exclamat Nila, mişcările ei stângace trădând lipsa de experienţă cu bebeluşii. Pari s-a uitat confuză la Nila, apoi spre Abdullah şi a început să plângă. Acesta a luat-o repede din braţele Nilei.

— Uită-te la ochii ăştia! a spus Nila. O, şi obrăjiorii ăştia! Nu-i aşa că e o scumpă, Nabi?

— E într-adevăr, Bibi Sahib, am confirmat eu.

— Şi i s-a dat numele perfect. Pari. E într-adevăr la fel de frumoasă ca o zână.

Abdullah o privea pe Nila cum o legăna pe Pari în braţe şi se întuneca treptat la faţă.

Pe drumul de întoarcere la Kabul, Nila s-a lăsat moale pe banchetă, sprijinindu-şi capul de geam. Mult timp nu a scos niciun cuvânt. Şi apoi, din senin, a început să plângă.

Am oprit maşina pe marginea drumului.

O vreme nu a spus nimic. Umerii îi tremurau şi plângea cu capul în palme. Într-un final, şi-a suflat nasul într-o batistă.

— Îţi mulţumesc, Nabi, a spus ea.

— Pentru ce, Bibi Sahib?

— Pentru că m-ai luat cu tine. A fost o onoare să-ţi cunosc familia.

— Onoarea a fost de partea lor. Şi de partea mea. Am fost privilegiaţi.

— Copiii surorii tale sunt nişte frumoşi.

Şi-a scos ochelarii de soare şi s-a şters la ochi.

M-am gândit câteva momente ce să fac, alegând la început să păstrez liniştea. Dar plânsese în prezenţa mea şi intimitatea momentului cerea cuvinte prietenoase. I-am spus încet:

— O să ai propriii copii în curând, Bibi Sahib. Inshallah, Cel de Sus va avea grijă de asta. Tu doar aşteaptă.

— Nu cred că va face asta. Nici măcar El nu se poate îngriji de acest lucru.

— Bineînţeles că poate, Bibi Sahib. Eşti atât de tânără! Dacă El doreşte asta, o să se îndeplinească.

— Nu înţelegi, a spus ea obosită. Nu o mai văzusem nicicând atât de extenuată, atât de sleită de puteri. S-au dus. Au scos tot din mine în India. Sunt goală pe dinăuntru.

La asta n-am mai putut replica nimic. Îmi doream să mă duc pe banchetă, lângă ea, să o iau în braţe, să o împac cu sărutări. Înainte să-mi dau seama ce fac, m-am întors spre ea şi i-am luat mâna. Am crezut că o s-o tragă înapoi, dar degetele ei mi-au strâns mâna cu recunoştinţă; stăteam acolo, în maşină, nu ne uitam unul la altul, ci la câmpurile din jurul nostru, galbene şi veştejite de la un orizont la altul, brăzdate de canale de irigare care secaseră, ici-colo arbuşti, pietre şi mici urme de viaţă. Cu mâna Nilei în a mea, mă uitam la dealuri şi la stâlpii de iluminat. Privirea mi s-a oprit asupra unui camion cu marfă care încurca circulaţia în depărtare, urmat de un nor de praf, şi aş fi stat acolo cu drag până la căderea serii.

— Du-mă acasă, a spus ea în cele din urmă, dându-mi drumul la mână. O să mă culc devreme în seara asta.

— Da, Bibi Sahib. Mi-am dres glasul şi am băgat maşina în prima treaptă de viteză cu o mână uşor nesigură.

 

S-a dus în dormitorul ei şi nu a mai ieşit de acolo câteva zile. Nu era prima dată. Din când în când, aducea un scaun la fereastra din dormitorul de la etaj şi se instala acolo, fuma ţigară după ţigară, dădea dintr-un picior, se uita lung pe fereastră cu o expresie care nu spunea nimic. Nu vorbea. Nu se schimba de halatul de noapte. Nu-şi făcea baie, nu se spăla pe dinţi şi nu-şi peria părul. De data aceasta, nici nu a mâncat, iar această întorsătură a evenimentelor a declanşat o îngrijorare neobişnuită din partea domnului Wahdati.

În a patra zi, a bătut cineva la poarta din faţă. Am deschis, era un bătrânel înalt, cu un costum bine călcat şi cu nişte mocasini lucioşi. Era ceva impunător şi mai degrabă ameninţător în felul în care arăta, în modul în care se uita prin mine parcă, în felul în care îşi ţinea bastonul lustruit cu ambele mâini, ca şi cum ar fi fost un sceptru. Nu scosese încă niciun cuvânt, dar simţeam deja că era un bărbat obişnuit să fie ascultat.

— Înţeleg că fata mea nu se simte bine, a început el.

Deci era tatăl ei. Nu-l mai întâlnisem până atunci.

— Da, Sahib. Mă tem că e adevărat, am răspuns.

— Atunci dă-te din drum, tinere, a zis el şi a trecut în grabă pe lângă mine.

Mi-am făcut de lucru în grădină, tăind nişte lemne pentru sobă. De unde lucram, vedeam bine fereastra de la dormitorul Nilei. În cadru era tatăl ei, îndoit din talie, aplecat spre Nila, cu o mână pe umărul ei. Pe faţa Nilei se citea expresia pe care o au oamenii speriaţi de un zgomot brusc şi puternic, ca acela de artificii sau ca de o uşă trântită din senin de vânt sau de un curent de aer.

În acea noapte a mâncat.

Câteva zile mai târziu, m-a chemat în casă şi mi-a spus că vrea să dea o petrecere. Când domnul Wahdati era singur, abia dacă aveam vreo petrecere în casă. După ce Nila s-a mutat aici, dădeam petreceri de două sau de trei ori pe lună. Cu o zi înaintea petrecerii, Nila îmi dădea instrucţiuni detaliate despre aperitivele şi felurile de mâncare pe care trebuia să le pregătesc, iar eu mergeam la piaţă ca să fac toate cumpărăturile. Dintre acestea, alcoolul ocupa locul de frunte, dar nu şi înainte, pentru că domnul Wahdati nu bea – deşi motivele sale nu aveau nimic de-a face cu religia, îi displăceau pur şi simplu efectele pe care le producea. Nila era oricum familiarizată cu anumite instituţii – farmacii, cum le numea ea în glumă – unde, pentru echivalentul salariului meu lunar dublu, puteai să-ţi procuri subversiv o sticlă cu un medicament. Aveam un sentiment amestecat legat de acest comision special: eu jucam rolul celui care face posibil păcatul, dar, ca întotdeauna, pentru mine să-i fac pe plac Nilei era mai presus de orice.

Trebuie să înţelegeţi un lucru, domnule Markos, şi anume că, atunci când dădeam petreceri la Shadbagh, cu ocazia unei nunţi sau a unei circumcizii, femeile se strângeau într-o casă, iar noi, bărbaţii, în alta. La petrecerile Nilei, bărbaţii şi femeile se amestecau unii cu alţii. Majoritatea femeilor se îmbrăcau la fel ca Nila, în rochii ce lăsau braţele goale şi o mare parte din picioare la vedere. Fumau şi beau, aveau paharele pe jumătate umplute cu un lichior incolor sau roşu, sau de culoarea aramei, spuneau glume, râdeau şi atingeau nestingherite braţele altor bărbaţi din cameră, despre care ştiam că sunt căsătoriţi cu altcineva. Eu duceam platouri mici cu bolani{14} şi lola kabob de la un capăt la celălalt al camerei pline de fum, de la o grămadă de musafiri la alta, în timp ce un disc de vinil se rotea pe patefon. Muzica nu era afgană, Nila o numea jazz; era un gen de muzică pe care, am aflat câţiva zeci de ani mai târziu, o apreciaţi şi dumneavoastră, domnule Markos. Pentru urechea mea, sunetul aleatoriu al pianului şi cel al cornului, ciudat, se aflau într-o dizarmonie totală. Dar Nilei îi plăcea şi o tot auzeam spunându-le invitaţilor cum trebuiau să asculte un disc sau altul. A ţinut toată noaptea un pahar în mână şi se îndrepta mai des spre băutură decât spre mâncarea pe care o serveam.

Domnul Wahdati făcea eforturi minime să-şi întreţină oaspeţii. A părut să se amestece cu ceilalţi, dar a stat mai tot timpul într-un colţ, cu o expresie distantă pe faţă, învârtind în mână un pahar cu sifon, afişând un zâmbet curtenitor, cu gura închisă, când cineva i se adresa. Şi, după cum era obişnuit, s-a scuzat când invitaţii au început s-o roage pe Nila să le recite din poeziile ei.

Acesta era de departe momentul meu preferat al petrecerii. Când începea să recite, îmi găseam ceva de făcut ca să fiu în apropiere. Eram acolo, ţintuit locului, cu prosopul în mână, străduindu-mă să aud. Poeziile Nilei nu semănau deloc cu cele din copilăria mea. După cum ştiţi, noi, afganii, ne iubim poeziile; chiar şi cei mai needucaţi dintre noi pot să recite versuri din Hafez sau Khayyam sau Saadi. Vă amintiţi, domnule Markos, că mi-aţi spus anul trecut cât de mult vă plac afganii? Eu v-am întrebat de ce, iar dumneavoastră aţi râs şi mi-aţi răspuns: Pentru că Rumi apare până şi în desenele graffiti de pe ziduri.

Dar poeziile Nilei încălcau tradiţia. Nu aveau ritm şi rimă. Şi nici nu erau despre lucruri obişnuite, copaci, flori de primăvară sau pasărea bulbul. Nila scria despre dragoste şi, când spun dragoste, nu mă refer la dorul lui Sufi descris de Rumi sau Hafez, ci la dragostea fizică. Scria despre îndrăgostiţi care îşi şoptesc vorbe dulci în pat şi se ating. Scria despre plăcere. Nu am mai auzit până atunci o femeie care să folosească un astfel de limbaj. Stăteam acolo, ascultând-o pe Nila citind, a cărei voce răsuna dusă de fum până în hol, ţineam ochii închişi şi urechile mi se înroşiseră, imaginându-mi că îmi citeşte mie, că noi eram îndrăgostiţii din poezie, până când cineva cerea ceai sau ouă prăjite, rupând vraja, iar atunci Nila mă striga, iar eu alergam într-acolo.

În acea noapte, poezia pe care a ales s-o citească m-a luat prin surprindere. Era despre un bărbat şi soţia lui dintr-un sat, în doliu după moartea pruncului pe care îl pierduseră din cauza iernii reci. Oaspeţilor părea să le placă poezia, judecând după cum dădeau din cap şi aprobau într-un murmur şi după aplauzele lor sincere atunci când Nila şi-a ridicat privirea de pe hârtie. Am fost totuşi surprins şi dezamăgit să văd că nenorocirea surorii mele fusese folosită pentru întreţinerea invitaţilor şi nu puteam să scap de sentimentul că s-a comis, într-un fel, un act de trădare.

La vreo două zile după petrecere, Nila a spus că are nevoie de o geantă nouă. Domnul Wahdati citea ziarul la masă, unde îi adusesem supă de linte şi naan.

— Ai nevoie de ceva, Suleiman? a întrebat Nila.

— Nu, aziz. Mulţumesc, a răspuns el.

Rar îl auzeam adresându-i-se cu altceva decât aziz care înseamnă „iubită”, „scumpă” şi totuşi niciodată nu păreau mai distanţi unul de celălalt decât atunci când el o numea astfel. Şi niciodată acest termen de afecţiune nu suna atât de rigid decât atunci când era rostit de domnul Wahdati.

În drum spre magazin, Nila mi-a spus că vrea să ia un prieten cu ea şi m-a direcţionat spre casa acestuia. Am parcat pe stradă şi am privit-o dispărând după bloc spre o casă cu două etaje şi cu pereţi roz strălucitori. La început, am lăsat motorul pornit, dar după cinci minute în care Nila nu se întorsese l-am oprit. A fost bine că am făcut aşa, pentru că nu i-am văzut silueta subţire coborând pe trotuar spre maşină decât două ore mai târziu. Am deschis uşa din spate şi, când ea s-a strecurat înăuntru, am simţit sub parfumul ei care îmi era familiar un al doilea parfum, ceva ce părea a fi lemn de cedru şi poate o urmă de ghimbir, o aromă pe care am recunoscut-o, pentru că o respirasem cu două nopţi înainte la petrecere.

— Nu am găsit una care să-mi placă, a spus Nila de pe banchetă, în timp ce-şi aplica un strat proaspăt de ruj.

Mi-a surprins privirea încurcată în oglindă. Şi-a lăsat rujul şi s-a uitat la mine pe sub gene.

— M-ai dus la două magazine diferite, dar nu am găsit o poşetă pe gustul meu.

Ochii ei erau aţintiţi într-ai mei în oglindă şi au rămas aşa un timp aşteptând, iar eu am înţeles că fusesem făcut părtaş la un secret. Îmi punea loialitatea la încercare. Îmi cerea să aleg.

— Cred că ai vizitat poate trei magazine, am spus eu şovăind.

Ea a zâmbit cu subînţeles. „Parfois je pense que tu es mon seul ami, Nabi.” Am clipit.

— Am spus că „uneori cred că eşti singurul meu prieten”.

Mi-a zâmbit veselă, dar nu a reuşit să mă înveselească.

În restul zilei m-am dedicat treburilor, dar cu o viteză la jumătate faţă de cea normală şi cu doar o parte din entuziasmul meu obişnuit. Când băieţii au venit în acea seară la ceai, unul dintre ei a cântat pentru noi, dar nici cântecul lui nu a reuşit să mă înveselească. Mă simţeam ca şi cum eu aş fi fost cel încornorat. Şi eram sigur că puterea pe care o deţinea asupra mea se diminuase în sfârşit.

Însă în dimineaţa următoare m-am trezit şi ea era acolo, îmi umplea din nou viaţa, prezentă peste tot, de la podea până la tavan, infiltrându-se prin pereţi, îmbibând aerul pe care îl respiram, precum aburul. Nu avea niciun sens, domnule Markos.

 

N-aş putea să vă spun cu exactitate când mi-a venit această idee.

Poate în dimineaţa de toamnă cu vânt, pe când îi serveam Nilei ceaiul şi mă aplecasem să-i tai o felie de prăjitură roat, iar la radioul de pe pervaz s-a anunţat că iarna ce bătea la uşă în anul 1952 ar putea fi chiar mai brutală decât cea trecută. Poate a fost mai devreme, în ziua în care am dus-o la casa cu pereţi roz strălucitori, sau poate şi mai devreme, când am ţinut-o de mână în maşină, iar ea suspina.

Oricare ar fi fost momentul, de îndată ce mi-a intrat în cap, nu am mai putut să scap de chestia asta.

Daţi-mi voie să vă spun, domnule Markos, că am acţionat cu cea mai curată conştiinţă şi având convingerea că propunerea mea se născuse din bunăvoinţă şi intenţii cinstite. Ceva care, deşi era dureros pe termen scurt, avea să conducă pe termen lung la binele tuturor celor implicaţi. Dar aveam şi motive mai puţin cinstite, care serveau propriului interes. Locul de frunte era ocupat de motivul că îi dădeam Nilei ceva ce niciun alt bărbat – nici soţul ei, nici stăpânul acelei case mari roz – nu putea să-i ofere.

Am vorbit cu Saboor mai întâi. În apărarea mea, voi spune că, dacă m-aş fi gândit că Saboor va accepta bani de la mine, i-aş fi dat fericit în locul acestei propuneri. Ştiam că are nevoie de bani, pentru că îmi spusese cât se zbătuse să găsească de lucru. Aş fi cerut de la domnul Wahdati un avans pe lângă salariu, pentru ca familia lui Saboor să iasă cu bine din iarnă. Dar Saboor, ca mulţi alţi ţărani, suferea de mândrie, o boală păcătoasă şi incurabilă. N-ar primi niciodată bani de la mine. Când s-a căsătorit cu Parwana, nu a vrut să audă de suma mică de bani pe care voiam să-i dau. Era bărbat şi avea să-şi întreţină propria familie. Chiar a murit făcând asta, când încă nu împlinise patruzeci de ani, prăbuşindu-se într-o zi pe câmp pe când curăţa nişte sfeclă de zahăr, undeva lângă Baghlan. Am auzit că a murit ţinând o căpăţână de sfeclă în mâinile pline de băşici şi sângerânde.

Nu am fost tată şi, de aceea, nu am nici cea mai mică pretenţie că înţeleg procesul dureros care a dus la decizia luată de Saboor. Şi nici nu am fost de faţă la discuţiile din familia Wahdati. Când i-am împărtăşit Nilei ideea mea, i-am cerut doar să o aducă în discuţie în faţa domnului Wahdati ca şi cum ar fi fost ideea ei şi nu a mea. Ştiam că domnul Wahdati se va împotrivi. Nu găsisem în el nici urmă de instinct paternal. De fapt, mă întrebam dacă nu cumva neputinţa Nilei de a purta un copil în pântece i-a influenţat decizia de a o lua de soţie. Indiferent de asta, evitam atmosfera tensionată dintre ei. Când mă aşezam noaptea în pat, vedeam doar lacrimile care se scurseseră brusc din ochii Nilei atunci când i-am spus de ideea mea şi cum îmi luase mâinile şi se uitase lung la mine, cu recunoştinţă şi – eram sigur de asta – cu un fel de dragoste. Mă gândeam doar la faptul că îi ofeream un cadou pe care oameni cu perspective mult mai bune nu i-l puteau oferi. Mă gândeam doar cât de complet mă abandonasem ei şi cu câtă plăcere. Şi mă gândeam, speram – prosteşte, desigur – că va începe poate să vadă în mine ceva mai mult decât un angajat loial.

Când, în cele din urmă, domnul Wahdati a cedat – ceea ce nu m-a surprins, Nila fiind o femeie cu o voinţă formidabilă – l-am informat pe Saboor şi m-am oferit să-i aduc pe el şi pe Pari la Kabul. Nu voi înţelege niciodată pe deplin de ce a ales ca, în loc de asta, să o aducă pe fată pe jos de la Shadbagh. Sau de ce i-a permis lui Abdullah să vină cu ei. Poate se agăţa de puţinul timp care îi mai rămăsese alături de fiica lui. Poate vedea în călătoria grea o autopedeapsă pentru ce făcea. Sau poate era mândria lui Saboor, care nu avea să se urce în maşina celui care îi cumpăra fiica. Dar, în final, erau acolo toţi trei, plini de praf, aşteptându-mă, aşa cum stabilisem, în faţa moscheii. În drum spre casa familiei Wahdati, am făcut tot ce am putut ca să par vesel pentru binele copiilor, care nu ştiau ce soartă li se pregătea şi nici ce scenă teribilă avea să urmeze în curând.

Nu are sens, domnule Markos, să povestesc în detaliu scena care a urmat şi s-a desfăşurat exact aşa cum mă temeam. Chiar şi după atâţia ani, simt că mi se strânge şi acum inima când amintirea ei vrea să iasă la suprafaţă. Cum ar putea fi altfel? I-am luat pe aceşti doi copii neajutoraţi, care ţineau unul la altul cu o dragoste în forma ei cea mai simplă şi mai pură, i-am despărţit. Nu voi uita niciodată disperarea care i-a cuprins atunci. Pari, agăţată de umărul meu, cuprinsă de panică, lovind cu picioruşele şi ţipând Abollah! Abollah!, în timp ce eu fugeam cu ea în braţe. Abdullah, strigând numele surorii lui, încercând să treacă de tatăl său. Nila, cu ochii mari, cu mâinile astupându-şi gura, poate ca să-şi înăbuşe propriul ţipăt. Mă apasă şi acum. A trecut atât de mult timp, domnule Markos, dar încă mă apasă.

 

Pari avea aproape patru ani pe atunci, dar, în ciuda vârstei fragede, existau obiceiuri în viaţa ei care trebuiau schimbate sau îndreptate. Fusese învăţată, de exemplu, să nu mă mai strige Kaka Nabi, ci pur şi simplu Nabi. Iar greşelile ei erau corectate cu blândeţe şi de mine, până când a ajuns să creadă că între noi nu există nicio legătură de rudenie. Am devenit pentru ea Nabi bucătarul şi Nabi şoferul. Nila a devenit „Maman”, iar domnul Wahdati „Papa”. Nila a început să o înveţe franceza, care fusese limba maternă a mamei ei.

Primirea rece pe care domnul Wahdati i-a făcut-o lui Pari a durat doar puţin, spre surprinderea lui, pentru că neliniştea înduioşătoare şi dorul de casă al micuţei l-au dezarmat. În curând, Pari a început să ne însoţească la plimbarea de dimineaţă. Domnul Wahdati o punea într-un cărucior şi o împingea, în timp ce ne plimbam prin cartier. Sau, dacă nu, o ţinea în poală în faţa volanului şi zâmbea răbdător în timp ce ea apăsa claxonul. A angajat un tâmplar care i-a construit lui Pari un pat pe rotile cu trei sertare, o ladă din arţar pentru jucării şi un dulap mic şi îngust pentru haine. A cerut ca toată mobila din camera fetiţei să fie vopsită în galben, atunci când a descoperit că aceasta era culoarea ei preferată. Şi l-am găsit într-o zi stând turceşte alături de Pari în faţa dulapului, pictând pe uşile lui girafe şi maimuţe cu coada lungă, cu o îndemânare remarcabilă. Ar trebui să vă spună foarte multe despre firea lui, domnule Markos, faptul că vă mărturisesc că aceea a fost prima dată, în toţi anii în care îl privisem făcând schiţe, când am dat cu ochii de opera lui de artă.

Unul dintre efectele pe care le-a avut venirea lui Pari a fost faptul că soţii Wahdati semănau în sfârşit cu o familie reală. Uniţi acum de afecţiunea pentru Pari, Nila şi soţul ei luau toate mesele împreună. O plimbau pe Pari într-un parc din apropiere şi stăteau unul lângă altul pe bancă, mulţumiţi şi privind-o cum se joacă. Când le aduceam ceaiul seara, după ce strânsesem masa, îl găseam pe unul dintre ei citindu-i lui Pari dintr-o carte pentru copii, în timp ce ea se culca la ei în braţe, uitând cu fiecare zi viaţa ei trecută din Shadbagh şi pe oamenii de acolo.

Cealaltă consecinţă a intrării lui Pari în viaţa lor a fost una pe care nu am anticipat-o: eu am trecut pe planul al doilea. Judecaţi-mă corect, domnule Markos, şi amintiţi-vă că eram un tânăr, dar admit că aveam speranţe, oricât de prosteşti ar fi fost ele. Eram până la urmă instrumentul de care se folosise Nila ca să devină mamă. Descoperisem sursa nefericirii ei şi îi oferisem un antidot. Credeam că vom mai putea deveni iubiţi acum? Vreau să spun că nu eram atât de prost, domnule Markos, dar nu ar fi întru totul adevărat. Cred că aşteptăm cu toţii să ni se întâmple ceva extraordinar, în ciuda piedicilor insurmontabile.

Ceea ce nu am prevăzut a fost că voi dispărea din peisaj. Pari îi ocupa acum tot timpul Nilei. Lecţii, jocuri, somn, plimbări şi din nou jocuri. Conversaţiile noastre zilnice s-au dus pe apa sâmbetei. Dacă se jucau amândouă cu cuburile sau făceau un puzzle, Nila abia observa că i-am adus cafea şi că încă mai eram în cameră, stând pe călcâie. Iar atunci când îi vorbeam, părea distrată şi întotdeauna nerăbdătoare să scurteze conversaţia. În maşină era distantă. Pentru acest lucru, deşi mi-e ruşine, voi admite că simţeam o umbră de resentiment faţă de nepoata mea.

Familiei lui Pari nu îi era permis să o viziteze, aceasta fusese înţelegerea cu soţii Wahdati. Li se interzisese orice fel de contact cu ea. Am mers la Shadbagh la câtva timp după ce Pari s-a mutat la familia Wahdati. M-am dus acolo cu un mic cadou pentru Abdullah şi pentru băieţelul surorii mele, Iqbal, care era doar un copilaş pe atunci.

Saboor mi-a spus sever:

— Ne-ai dat cadourile. Acum poţi să pleci.

I-am spus că nu înţeleg motivul primirii lui reci, modul nepoliticos în care se purta cu mine.

— Ba înţelegi, a spus el. Şi nu te mai simţi obligat să vii să ne vezi.

Avea dreptate, chiar înţelegeam. Apăruse o răceală între noi.

Vizita mea fusese penibilă, tensionată şi chiar agresivă. Nu mai părea ceva normal să stăm împreună la o cafea şi să vorbim despre vreme sau despre recolta de struguri din acel an. Şi eu, şi Saboor simulam o normalitate care nu mai exista. Indiferent de motiv, eu eram, în cele din urmă, instrumentul care a provocat ruptura în familie. Saboor nu mai voia să mă vadă în faţa ochilor şi îl înţelegeam. Mi-am întrerupt vizitele lunare şi nu i-am mai văzut niciodată.

 

Într-o zi de la începutul primăverii anului 1955, vieţile noastre, domnule Markos, ale celor din casă, s-au schimbat pentru totdeauna. Îmi amintesc că în acea zi ploua. Nu era o ploaie torenţială, ci mai degrabă o burniţă cu uşoare întreruperi, care a ţinut toată dimineaţa. Îmi amintesc bine, pentru că grădinarul Zahid stătea acolo, leneş ca întotdeauna, sprijinindu-se într-o greblă şi spunând că ar fi de ajuns cu munca pentru acea zi din pricina vremii urâte. Eu eram pe cale să mă retrag în baracă, măcar ca să scap de vorbăria lui goală, când am auzit-o pe Nila strigându-mă din corpul principal al casei.

Am alergat într-acolo, trecând prin grădină. Vocea ei venea de sus, din direcţia dormitorului stăpânului.

Am găsit-o pe Nila într-un colţ, lipită de perete şi cu palmele acoperindu-i gura. „S-a întâmplat ceva cu el”, a spus ea, fără să-şi mişte mâna de la gură.

Domnul Wahdati stătea în pat, în capul oaselor, îmbrăcat într-un maiou alb. Scotea nişte sunete guturale ciudate. Era palid şi tras la faţă, iar părul îl avea în dezordine. Tot încerca, dar fără succes, să facă ceva cu mâna dreaptă, pe când am observat cu groază cum un firicel de salivă i se prelingea din colţul gurii.

— Nabi! Fă ceva!

Pari, care avea şase ani pe atunci, venise în cameră şi fugise la domnul Wahdati pe care îl trăgea de maiou.

— Papa? Papa? El s-a uitat la ea, cu ochii mari, deschizând şi închizând gura.

Fata a început să ţipe.

Am luat-o repede şi am dus-o la Nila. I-am spus să o ducă în altă cameră, fiindcă nu trebuie să-şi vadă tatăl în această stare. Nila a clipit de câteva ori, ca şi cum ar fi ieşit din transă, s-a uitat la mine, apoi la Pari, înainte să se întindă după ea. Mă tot întreba ce se întâmplase cu soţul ei. Continua să spună că trebuie să fac ceva.

L-am chemat pe Zahid de la fereastră şi neisprăvitul s-a dovedit, pentru prima dată, bun la ceva. M-a ajutat să-l îmbrac pe domnul Wahdati în nişte pantaloni de pijama. L-am ridicat din pat, l-am cărat pe scări şi l-am aşezat pe bancheta din spate a maşinii. Nila s-a urcat lângă el. I-am spus lui Zahid să rămână acasă şi să aibă grijă de Pari. A început să protesteze şi l-am lovit cu palma peste tâmplă cât de tare am putut. I-am spus că e un măgar şi că trebuie să facă ceea ce i s-a spus.

Apoi am ieşit cu spatele pe şosea şi am pornit la drum.

După două săptămâni l-am adus pe domnul Wahdati acasă. A urmat haosul. Familia lui venea la noi în grupuri. Făceam ceai şi găteam aproape tot timpul ca să-l hrănesc pe un unchi, pe alt verişor sau pe o mătuşă bătrână. Întreaga zi auzeam soneria de la poarta din faţă sunând, tocuri care făceau zgomot pe podeaua de marmură a salonului şi murmur de voci în hol, pe măsură ce oamenii se împrăştiau prin casă. Pe cei mai mulţi îi văzusem rar pe la noi şi am înţeles atunci că veniseră mai mult din respect pentru venerabila doamnă Wahdati, mama bolnavului izolat, decât pentru el, cu care nu aveau cine ştie ce relaţie. A venit şi ea, bineînţeles – mai puţin câinii, slavă Domnului! A apărut în casă cu câte o batistă în fiecare mână ca să-şi şteargă ochii înroşiţi de atâta plâns şi nasul care-i curgea. S-a aşezat la marginea patului fiului ei şi a izbucnit în lacrimi. De asemenea, purta negru, ca şi cum fiul ei ar fi murit deja, ceea ce m-a îngrozit.

Dar, într-un fel, domnul Wahdati era mort. Cel puţin vechea sa variantă. Faţa lui era acum pe jumătate o mască îngheţată. Picioarele aproape că nu-l mai ajutau deloc. Îşi putea mişca mâna stângă, dar cea dreaptă era doar oase şi carne flască. Vorbea cu un mormăit răguşit şi gemete pe care nimeni nu le putea descifra.

Doctorul ne-a spus că domnul Wahdati simţea emoţiile ca şi înainte de atacul cerebral şi că ne înţelegea bine, dar ceea ce nu putea face, cel puţin pentru moment, era să acţioneze conform cu ceea ce simţea şi înţelegea.

Totuşi, nu totul era adevărat. Desigur, cam după prima săptămână de la accident, îşi arătase în mod evident sentimentele faţă de vizitatori, chiar şi faţă de mama lui. Era, chiar şi în starea gravă în care se afla, o fiinţă fundamental solitară. Le era milă de el, îl priveau distruşi, clătinau deznădăjduiţi din cap la spectacolul trist la care asistau, dar toate acestea nu mai aveau niciun rost. Când intrau în cameră, flutura mâna stângă, încă funcţională, într-un gest supărător de alungare. Când îi vorbeau, le întorcea obrazul. Dacă stăteau lângă el, apuca în mână cearşaful, mormăia şi se bătea cu pumnul peste şold până plecau. Insista să o alunge şi pe Pari din cameră, dar era mult mai blând cu ea. Venea să se joace cu păpuşile la marginea patului, iar el se uita la mine rugător, cu ochii umezi, şi îi tremura bărbia până când o conduceam pe Pari afară din cameră – nici măcar nu încerca să vorbească cu ea, pentru că ştia că vocea lui o va supăra.

Acel du-te vino uriaş de vizitatori a fost o uşurare pentru Nila. Când oamenii se îngrămădeau în casă, ea se retrăgea la etaj împreună cu Pari, în dormitorul fetei, provocând aversiunea soacrei care se aştepta ca, în mod cert – şi, serios, cine o putea condamna? – Nila să rămână alături de fiul ei, cel puţin de dragul aparenţelor, dacă nu şi din alt motiv. Bineînţeles că Nilei nu-i păsa de aparenţe sau de ceea ce s-ar fi putut spune despre ea. Şi erau multe de spus. „Ce fel de soţie e asta?”, am auzit-o pe soacra ei exclamând în repetate rânduri. Se plângea oricui era dispus să asculte că Nila nu avea inimă, că avea sufletul gol. Unde era acum când soţul ei avea nevoie de ea? Ce fel de femeie şi-ar fi abandonat soţul fidel şi iubitor?

Ceva din ce spunea bătrâna era, desigur, corect. Într-adevăr, eu eram persoana cea mai de nădejde de lângă domnul Wahdati, eu eram cel care îi dădea pastilele şi îi întâmpina pe cei care intrau în cameră. Eu eram cel cu care doctorul vorbea cel mai des şi, prin urmare, pe mine mă întrebau oamenii despre starea domnului Wahdati, şi nu pe Nila.

Faptul că domnul Wahdati îi alunga pe cei care veneau să-l viziteze a scutit-o pe Nila de o neplăcere, dar i-a adus o alta. Ducându-se în camera lui Pari şi închizând uşa, se ţinuse la distanţă nu numai de dezagreabila soacră, dar şi de leguma care devenise soţul ei. Acum casa era goală, iar ea s-a lovit de obligaţiile pe care le are un cap de familie şi pentru care era total nepotrivită.

Nu a putut să o facă singură.

Şi nici nu a făcut-o.

Nu spun că era crudă sau de piatră. Am trăit o viaţă lungă, domnule Markos, şi unul dintre lucrurile pe care le-am înţeles e că un om este bine servit atunci când, judecând după mecanismele interioare ale inimii celeilalte persoane, există un grad de modestie şi de generozitate. Ceea ce vreau să spun este că am intrat într-o zi în camera domnului Wahdati şi am găsit-o pe Nila suspinând deasupra burţii lui, cu o lingură în mână, în timp ce daal-ul sau piureul de linte i se scurgea de pe bărbie pe baveţica legată în jurul gâtului.

— Lasă-mă pe mine, Bibi Sahib, am spus eu cu blândeţe. I-am luat lingura din mână, l-am şters la gură şi m-am aşezat să-l hrănesc, dar el a gemut, a strâns din ochi şi şi-a întors faţa de la mine.

La scurt timp după aceea coboram scările cu două valize în mână şi le înmânam unui şofer care le-a aşezat în portbagajul maşinii ce aştepta. Am ajutat-o pe Pari, care purta haina ei galbenă preferată, să se urce pe bancheta din spate.

— Nabi, o să-l aduci pe Papa şi o să ne vizitaţi la Paris aşa cum a spus Maman? a întrebat ea, cu zâmbetul ei cu strungăreaţă.

I-am spus că vom veni cu siguranţă când tatăl ei se va simţi mai bine. I-am sărutat mâinile mici.

— Bibi Pari, îţi urez noroc şi să fii fericită, am spus eu.

Am întâlnit-o pe Nila când cobora scările din faţă, avea ochii umflaţi şi machiajul aproape şters. Fusese în camera domnului Wahdati ca să-şi ia la revedere.

Am întrebat-o cum se simţea soţul ei.

— Uşurat, cred, a spus ea, apoi a adăugat ceva, deşi s-ar putea doar să-mi doresc să cred asta. Şi-a închis fermoarul de la geantă şi a pus-o pe umăr.

— Să nu spui nimănui unde plec. E spre binele nostru.

I-am promis că nu o voi face.

Mi-a spus că îmi va scrie în curând. Apoi s-a uitat lung în ochii mei şi cred că am văzut o afecţiune autentică în ei. Mi-a atins faţa cu palma.

— Sunt fericită, Nabi, că eşti cu el.

Apoi s-a apropiat şi m-a îmbrăţişat, iar obrajii noştri s-au atins. Am respirat din plin mirosul părului ei, parfumul ei.

— Ai fost tu, Nabi, mi-a şoptit ea la ureche. Ai fost mereu tu. Nu ştiai asta?

N-am înţeles ce a vrut să spună şi a dispărut din faţa mea înainte să apuc să o întreb. Cu capul plecat, cu tocurile cizmelor făcând zgomot la contactul cu asfaltul, s-a grăbit spre maşină. S-a strecurat în taxi, pe bancheta din spate, lângă Pari, a mai privit o dată în direcţia unde mă aflam eu şi a pus o mână pe geam. A fost ultima dată când am văzut palma ei albă, lipită de sticlă, în timp ce maşina ieşea de pe alee pe şosea.

Am privit-o plecând şi am aşteptat până când maşina a întors la capătul străzii, înainte să închid porţile. Apoi m-am sprijinit de ele şi am plâns ca un copil.

 

În ciuda împotrivirii domnului Wahdati, câţiva vizitatori tot reuşeau să se strecoare până la el, cel puţin pentru scurt timp. În cele din urmă, doar mama lui mai trecea să-l viziteze. Venea cam o dată pe săptămână. Mă sfida, dar eu îi întindeam un scaun şi imediat ce se aşeza lângă patul fiului său începea un monolog plin de atacuri la adresa caracterului soţiei lui, acum plecate. Era o stricată. O mincinoasă. O beţivă. O laşă care plecase, Dumnezeu ştie unde, când soţul ei avea cea mai mare nevoie de ea. În timpul acesta, domnul Wahdati stătea liniştit, uitându-se impasibil peste umărul ei pe fereastră. Apoi trecea la un val interminabil de veşti şi noutăţi, majoritatea dintre ele aproape dureroase fizic în banalitatea lor. O verişoară care se certase cu sora ei, pentru că aceasta fusese atât de arogantă încât să cumpere exact aceeaşi măsuţă de cafea. Care făcuse pană în drum spre casa din Paghman, cu o vineri în urmă. Care avea o tunsoare nouă. Şi aşa mai departe. Uneori, domnul Wahdati mormăia câte ceva, iar mama lui se întorcea spre mine.

— Tu! Ce a spus? Mi se adresa mereu în acest fel, cu vorbe aspre şi tăioase.

Pentru că eram mai tot timpul în preajma lui, ajunsesem treptat să descifrez ce spunea, ceea ce era o enigmă pentru ceilalţi. Mă aplecam spre el şi recunoşteam în mormăitul şi gemetele lui neinteligibile pentru ceilalţi rugămintea de a-i aduce apă, plosca sau de a-l întoarce de pe o parte pe alta. Devenisem, de fapt, un fel de traducător.

— Fiul dumneavoastră spune că ar vrea să doarmă.

Bătrâna ofta şi spunea că era numai bine pentru ea, pentru că, oricum trebuia să plece. Se apleca, îl săruta pe frunte şi promitea să revină în curând. De îndată ce o conduceam la porţile din faţă, unde o aştepta propriul şofer, mă întorceam în camera domnului Wahdati, mă aşezam pe un taburet lângă patul lui şi ne cufundam împreună în tăcere. Câteodată se uita la mine, clătina din cap şi îmi rânjea cu faţa lui strâmbă.

Pentru că munca pentru care fusesem angajat era acum atât de limitată – mergeam doar o dată sau de două ori pe săptămână să cumpăr alimente şi trebuia să gătesc doar pentru două persoane – mi se părea că nu prea avea sens ca ceilalţi angajaţi să fie plătiţi pentru treburile pe care le puteam îndeplini chiar eu. Mi-am exprimat această dorinţă în prezenţa domnului Wahdati, iar el mi-a făcut un semn cu mâna. M-am apropiat de el.

— O să fii epuizat, mi-a şoptit el.

— Nu, Sahib. Mă bucur să fac asta.

M-a întrebat dacă sunt sigur şi i-am răspuns că da, eram sigur.

Ochii i s-au umezit, iar degetele slăbite i s-au strâns în jurul încheieturii mâinii mele. Fusese cel mai stoic bărbat pe care l-am cunoscut vreodată, dar de la atac încoace cele mai neînsemnate lucruri îl făceau să fie agitat, anxios, plângăreţ.

— Nabi, ascultă-mă.

— Da, Sahib.

— Ia-ţi ce salariu vrei.

I-am spus că nu era nevoie să vorbim despre asta.

— Ştii unde ţin banii.

— Odihneşte-te, Sahib!

— Nu-mi pasă cât de mulţi.

I-am spus că mă gândeam să pregătesc nişte shorwa{15} pentru prânz.

— Cum sună shorwa? Eu aş vrea puţină, dacă mă gândesc mai bine.

Am pus capăt întâlnirilor de seară cu ceilalţi angajaţi ai domnului Wahdati. Nu-mi mai păsa ce cred despre mine; doar nu era să-i chem în casa domnului Wahdati ca să se amuze pe socoteala lui. Am avut imensa plăcere să-l concediez pe Zahid. Am renunţat şi la Hazara, femeia care venea să spele rufe. Le spălam eu şi le întindeam pe sârmă să se usuce. Îngrijeam copacii, tundeam arbuştii, coseam iarba, plantam flori noi şi legume. Întreţineam casa, măturam covoarele de pe jos, lustruiam podelele, scoteam praful din draperii, spălam ferestrele, reparam robinetele defecte şi înlocuiam ţevile ruginite.

Într-o zi, mă aflam sus în camera domnului Wahdati să curăţ pânzele de păianjen de pe stucaturi în timp ce el dormea. Era vară, aerul era foarte cald şi uscat. Luasem toate păturile şi cearşafurile de pe domnul Wahdati şi îi suflecasem pantalonii de pijama. Deschisesem ferestrele, ventilatorul de deasupra se învârtea cu zgomot şi cam fără rost, căldura pătrunzând din toate direcţiile.

În cameră se afla un dulap destul de mare în care voiam să fac curăţenie de ceva timp şi m-am decis să mă ocup de el chiar în acea zi. Am deschis uşile şi am pus mâna întâi pe costume, scuturându-le unul câte unul de praf, deşi în sinea mea îmi dădeam seama că, cel mai probabil, domnul Wahdati nu le va mai îmbrăca niciodată pe vreunul dintre ele. Erau teancuri de cărţi pe care se strânsese praful şi le-am şters şi pe ele. I-am curăţat pantofii cu o cârpă moale şi i-am aranjat pe toţi sus, în linie dreaptă. Am găsit o cutie mare de carton, aproape ascunsă de mai multe haine lungi de iarnă. Am tras-o spre mine şi am deschis-o. Era plină de desenele vechi ale domnului Wahdati, aşezate unele peste altele, fiecare dintre ele fiind o relicvă tristă a vieţii lui trecute.

Am scos primul bloc de desen din cutie şi l-am deschis la întâmplare. Aproape că mi s-au înmuiat genunchii. L-am răsfoit pe tot. L-am pus jos şi am luat altul, apoi altul şi altul şi încă unul. Paginile îmi fluturau prin faţa ochilor, răcorindu-mi faţa cu un foşnet lent, ilustrând fiecare aceeaşi temă desenată în cărbune. Într-una din ele ştergeam aripa din faţă a maşinii, fiind urmărit din dormitorul de la etaj. În alta mă sprijineam într-o cazma lângă verandă. Mă regăseam în toate aceste schiţe legându-mi şireturile, tăind lemne, udând arbuştii, turnând ceai din ibric, rugându-mă sau trăgând un pui de somn. Într-una maşina era parcată la malul lacului Ghargha, cu mine la volan, cu geamul deschis, cu braţul atârnându-mi în afara portierei, pe banchetă o siluetă neclară şi păsări zburând în cerc deasupra noastră.

Ai fost tu, Nabi.

Ai fost mereu tu.

Nu ştiai asta?

M-am uitat la domnul Wahdati. Dormea zgomotos pe o parte. Am pus cu grijă caietele cu desene la loc în cutia de carton, am închis-o şi am împins-o într-un colţ, sub hainele de iarnă. Am părăsit apoi camera, închizând uşa cât de încet am putut ca să nu-l trezesc. Am trecut prin holul întunecat şi am coborât scările. M-am văzut mergând mai departe. Ieşind în căldura acelei zile de vară, croindu-mi drum pe şosea, împingând porţile din faţă, păşind pe stradă, luând-o după colţ şi continuând să merg fără să mă uit în spate.

Ce aveam să fac mai departe în această situaţie? Mă întrebam. Nu eram nici dezgustat, nici încântat de descoperirea pe care o făcusem, domnule Markos, dar eram tulburat. Am încercat să-mi imaginez cum era să rămân în continuare, ştiind ce ştiam acum. Ceea ce găsisem în cutie stricase totul. Era imposibil să scapi de un astfel de lucru, să-l dai la o parte. Şi totuşi, cum puteam să plec când el era atât de neajutorat? Nu puteam, nu înainte să găsesc pe cineva potrivit care să-mi preia sarcinile. Îi datoram măcar atât domnului Wahdati, pentru că fusese întotdeauna bun cu mine, în timp ce eu, pe de altă parte, acţionasem pe la spatele lui ca să intru în graţiile soţiei sale.

Am mers în sufragerie şi m-am aşezat la masa de sticlă, închizând ochii. Nu pot să vă spun cât timp am stat acolo, nemişcat, domnule Markos, numai că, la un moment dat, s-a mişcat ceva la etaj şi, deschizând ochii, am văzut că se schimbase lumina; m-am ridicat şi m-am dus să pun apă la fiert pentru ceai.

 

Într-o zi, am urcat la el în cameră şi i-am spus că am o surpriză. Era cam pe la sfârşitul anilor ’50, cu mult timp înainte să apară televiziunea la Kabul. În acele zile, ne petreceam timpul jucând cărţi şi, de puţin timp, şah, pe care îl învăţasem de la el şi pentru care manifestam ceva talent. Petreceam, de asemenea, mult timp cu lecţii de citire. S-a dovedit un profesor răbdător. Îşi închidea ochii şi mă asculta citind, iar când greşeam, clătina uşor din cap. Înc-o dată, spunea el. Cu timpul, ajunsese să vorbească mult mai bine. Citeşte din nou, Nabi. Ştiam să citesc şi să scriu aşa şi aşa atunci când mă angajase, în 1947, datorită Mullahului Shekib, dar am ajuns să citesc mult mai bine şi, prin urmare, să şi scriu datorită lecţiilor cu Suleiman. A făcut-o ca să mă ajute, bineînţeles, dar şi pentru el, întrucât aşa îi puteam citi acum cărţile care îi plăceau. Le putea citi şi singur, normal, dar numai în reprize scurte, pentru că obosea repede.

Dacă trebuia să mă ocup de ceva şi nu puteam să stau cu el, nu prea avea cu ce să-şi ocupe timpul. Asculta înregistrări. Adesea, trebuia să se descurce doar cu uitatul pe fereastră la păsările din copaci, la cer, la nori şi să-i asculte pe copiii care se jucau pe stradă sau pe vânzătorii care trăgeau de măgari şi strigau: Cireşe! Cireşe proaspete!

Când i-am spus că am o surpriză, m-a întrebat despre ce e vorba. Mi-am trecut braţul sub gâtul lui şi i-am spus că vom coborî mai întâi scările. În acele zile nu mi-era greu să-l car, pentru că eram încă tânăr şi în putere. L-am ridicat uşor şi l-am dus în sufragerie, unde l-am aşezat încet pe canapea.

— Ei bine? a spus el.

Am împins scaunul cu rotile din holul de la intrare. Cam de un an de zile tot încercasem să-l conving să-l accepte, dar el îl refuzase cu încăpăţânare. Acum luasem iniţiativa şi cumpărasem cu de la mine putere unul. A clătinat imediat din cap.

— E din cauza vecinilor? am încercat eu. Ţi-e jenă de ce vor spune oamenii?

Mi-a spus să-l duc înapoi sus.

— Ei bine, mie nu-mi pasă ce cred sau ce spun vecinii, am rostit eu. Aşa că astăzi vom face o plimbare. E o zi minunată şi mergem la plimbare, tu şi eu, şi asta e. Pentru că, dacă nu ieşim din casa asta, o să-mi pierd minţile şi ce s-ar întâmpla cu tine dacă aş înnebuni? Şi, sincer, Suleiman, încetează cu plânsul. Parcă eşti o babă!

Acum plângea şi râdea, dar încă spunea „Nu! Nu!”, când l-am ridicat şi l-am aşezat în scaunul cu rotile, l-am acoperit cu o pătură şi l-am împins până la uşa din faţă.

Trebuie să menţionez aici că am căutat mai întâi pe cineva care să mă înlocuiască. Nu i-am spus lui Suleiman ce făceam; credeam că este mai bine să găsesc întâi persoana potrivită şi apoi să-i dau vestea. Câţiva oameni veniseră să se intereseze de slujbă. Mă întâlneam cu ei în afara casei ca să nu-i trezesc vreo suspiciune lui Suleiman. Căutarea însă s-a dovedit mult mai complicată decât anticipasem. Câţiva dintre cei care se prezentaseră erau din aceeaşi stofă cu Zahid – îi miroseam repede pentru că avusesem mult timp de-a face cu acest gen de oameni – şi îi alungam rapid. Alţii nu prea se pricepeau la gătit, aşa cum ştiam că-i place lui Suleiman, care, după cum am amintit mai devreme, era destul de pisălog. Sau nu ştiau să conducă. Mulţi nu citeau, ceea ce era acum un impediment serios, având în vedere faptul că îi citeam lui Suleiman, de obicei după-amiaza târziu. Câţiva mi s-au părut deloc răbdători, ceea ce era un neajuns grav, pentru că trebuiau să aibă grijă de Suleiman, care putea fi exasperant şi uneori irascibil într-un mod copilăros. În cazul altora am intuit că le lipseşte temperamentul necesar pentru o astfel de sarcină dificilă.

Aşa au trecut trei ani şi eu eram încă acolo, spunându-mi că intenţionez să plec de îndată ce voi şti că soarta lui Suleiman se află pe mâini bune. Timp de trei ani îl spălasem la fiecare două zile cu o cârpă umedă, îl bărbierisem, îi tăiasem unghiile şi îl tunsesem. Îi dădeam să mănânce, îi puneam plosca şi îl ştergeam la fund, aşa cum faci cu un nou-născut, şi-i spălam scutecele murdare. În timpul acela se dezvoltase între noi un limbaj fără cuvinte, născut din familiaritate şi rutină, iar în relaţia noastră apăruse inevitabil o simplitate la care nu mă gândisem niciodată înainte.

De îndată ce l-am convins să accepte scaunul cu rotile, ritualul vechi al plimbărilor de dimineaţă a revenit. Ieşeam din casă şi mergeam pe stradă, salutându-i pe vecini în timp ce treceam pe lângă ei. Unul dintre aceştia era domnul Bashiri, un tânăr proaspăt absolvent al Universităţii din Kabul, care lucra pentru Ministerul Afacerilor Externe. Se mutase împreună cu fratele lui şi cu soţiile lor într-o casă mare de două etaje, la trei case mai jos, pe partea cealaltă a străzii. Dădeam câteodată peste el când îşi încălzea motorul dimineaţa, înainte să plece la muncă, şi mă opream mereu pentru câteva schimburi de replici amuzante. Îl duceam adesea pe Suleiman în parcul Shar-e-Nau, unde stăteam la umbra ulmilor şi priveam traficul – taximetrişti claxonând cu ambele mâini, claxoanele bicicletelor, măgari care răgeau, pietoni care ieşeau aproape sinucigaş în calea autobuzelor. Suleiman şi cu mine am devenit o privelişte familiară în parc şi în jurul acestuia. În drum spre casă, ne opream adesea să glumim cu vânzătorii de reviste şi cu măcelarii, să schimbăm voioşi câteva vorbe cu tânărul poliţist care dirija traficul. Pălăvrăgeam cu şoferii sprijiniţi de o aripă a maşinii, în aşteptarea clienţilor.

Uneori îl aşezam pe Suleiman pe bancheta vechiului Chevrolet, puneam scaunul cu rotile în portbagaj şi mergeam la Paghman, unde găseam întotdeauna un câmp destul de verde şi un pârâu mic bolborosind la umbra copacilor. După ce luam prânzul încerca să deseneze ceva, dar era un chin, pentru că mâna de bază cu care lucra, dreapta, suferise în urma atacului. Totuşi, folosindu-se de mâna stângă, reuşea să recreeze copaci, dealuri şi bucheţele de flori sălbatice cu o măiestrie pe care facultăţile mele intacte nu o posedau. În cele din urmă, Suleiman obosea şi aţipea, iar creionul îi aluneca dintre degete. Îi puneam o pătură pe picioare şi mă aşezam în iarbă lângă scaunul lui. Ascultam foşnetul frunzelor şi mă uitam lung la cerul pe care alunecau nori rătăciţi.

Mai devreme sau mai târziu gândurile îmi zburau la Nila, care se afla acum la un continent distanţă de mine. Îmi imaginam părul ei moale şi strălucitor, felul în care dădea din picior sau în care strivea ţigara sub locul sandalei. Mă gândeam la şoldurile ei şi la pieptul ei mare. Tânjeam să fiu din nou lângă ea, să fiu înghiţit de mirosul ei, să simt acea bătaie familiară a inimii când îmi atingea mâna. Îmi promisese că îmi va scrie şi, deşi trecuseră ani de atunci şi cel mai probabil mă uitase, nu pot minţi şi pretinde că nu mai aşteptam nerăbdător să verific corespondenţa, de fiecare dată când aceasta sosea.

Într-o zi petrecută la Paghman, stăteam în iarbă, studiind tabla de şah. Trecuseră câţiva ani, eram în 1968, la un an după moartea mamei lui Suleiman şi în anul în care domnul Bashiri şi fratele acestuia au devenit tăticii unor băieţi pe care i-au numit Idris şi Timur. Îi vedeam adesea pe cei mici în cărucioare, scoşi de mamele lor la o plimbare liniştită prin cartier. În acea zi, eu şi Suleiman începusem să jucăm şah, înainte ca el să aţipească, şi încercam acum să găsesc un mod de a echilibra situaţia de pe tablă după deschiderea agresivă a jocului, când el a spus deodată:

— Spune-mi, Nabi, câţi ani ai?

— Ei bine, am trecut de patruzeci, am răspuns eu. Doar atât ştiu.

— Mă gândeam că ar trebui să te însori, a continuat el. Înainte să începi să nu mai arăţi bine. Deja încărunţeşti.

Ne-am zâmbit. I-am spus că sora mea, Masooma, obişnuia să-mi spună acelaşi lucru.

M-a întrebat dacă îmi amintesc ziua în care m-a angajat, era în 1947, cu douăzeci şi unu de ani înainte.

Normal că mi-o aminteam. Muncisem ca ajutor de bucătar la câteva blocuri distanţă de reşedinţa familiei Wahdati, dar fusesem mai degrabă nefericit. Când am auzit că are nevoie de un bucătar – al lui se însurase şi se mutase în altă parte – m-am dus direct la el acasă, într-o după-amiază, şi am sunat la poarta din faţă.

— Erai un bucătar extraordinar de prost, a spus Suleiman. Îţi ies minuni din mâini acum, Nabi, dar acea primă masă! Doamne! Şi prima dată când am mers cu tine cu maşina am crezut că o să fac un atac. Aici a făcut o pauză, apoi a chicotit, surprins de gluma lui neintenţionată.

Am fost complet surprins, domnule Markos, într-adevăr şocat, pentru că Suleiman nu se plânsese niciodată în toţi aceşti ani de cum gătesc sau de cum conduc.

— Atunci, de ce m-ai angajat? am întrebat.

Şi-a întors faţa spre mine.

— Pentru că atunci când ai păşit în casa mea, m-am gândit că nu mai văzusem niciodată pe cineva atât de frumos.

Mi-am coborât privirea spre tabla de şah.

— Ştiu că atunci când ne-am întâlnit nu eram la fel, tu şi eu, ştiu că era imposibil ceea ce voiam. Totuşi, aveam plimbările noastre de dimineaţă, drumurile cu maşina şi nu o să spun că era suficient pentru mine, dar era mai bine decât să nu fiu cu tine. Am învăţat să mă descurc în acest fel, ştiindu-te aproape. A făcut o pauză, apoi a continuat, şi cred că înţelegi ceva din ce îţi spun acum, Nabi. Ştiu că înţelegi.

Nu puteam să-mi ridic privirea spre el.

— Trebuie să-ţi spun, Nabi, măcar o dată, că te-am iubit mult, mult timp. Te rog, nu fi supărat.

Am clătinat din cap în semn că nu. Timp de câteva minute niciunul nu a mai scos niciun cuvânt. Vorbele lui respirau încă între noi, ca durerea unei vieţi suprimate, a fericirii care nu a fost posibilă.

— Şi îţi spun asta acum, a zis el, ca să înţelegi de ce vreau să pleci. Du-te şi caută-ţi o soţie. Fă-ţi o familie, Nabi, ca toţi ceilalţi. Mai ai încă timp.

— Ei bine, am spus în cele din urmă, vrând să detensionez atmosfera dintre noi cu o glumă, s-ar putea să plec chiar zilele astea. Şi apoi o să-ţi pară rău. La fel o să-i pară şi nenorocitului care trebuie să-ţi spele scutecele.

— Eşti mereu pus pe glume.

Mă uitam la o insectă care se târa încet pe o frunză verde-gri.

— Nu rămâne pentru mine. Asta vreau să spun, Nabi. Nu rămâne pentru mine.

— Nu te minţi singur.

— Iar glumeşti, a spus el obosit.

Nu am mai spus nimic, chiar dacă el a înţeles greşit. Nu glumisem. Nu mai stăteam pentru el. La început, da. Rămăsesem pentru că Suleiman avea nevoie de mine, pentru că era complet dependent de mine. Am mai fugit înainte de cineva care avusese nevoie de mine şi încă mai simt remuşcări pe care le voi lua cu mine în mormânt. Nu puteam să o fac din nou. Dar, treptat, fără să-mi dau seama, motivele mele de a rămâne s-au schimbat. Nu pot să vă spun când sau cum s-a produs schimbarea, domnule Markos, pot doar să vă spun că rămăsesem pentru mine. Suleiman spunea că ar trebui să mă însor. Dar adevărul e că mă uitam la viaţa mea şi îmi dădeam seama că am ceea ce oamenii căutau într-o căsnicie. Aveam linişte, companie şi o casă unde eram mereu bine primit, iubit şi unde era nevoie de mine. Iar în privinţa impulsurilor fizice pe care le aveam ca bărbat – şi încă le mai am, bineînţeles, deşi sunt mai puţin frecvente şi presante acum că am îmbătrânit – încă mă puteam descurca, aşa cum am explicat mai înainte. Cât despre copii, deşi mi-au plăcut întotdeauna, pot spune că n-am simţit niciodată vreun impuls patern în mine.

— Dacă intenţionezi să rămâi un catâr şi să nu te însori, a mai spus Suleiman, atunci am o rugăminte. Dar cu condiţia să accepţi înainte să te rog.

I-am spus că nu-mi poate cere asta.

— Şi totuşi îţi cer.

Mi-am ridicat privirea spre el.

— Poţi să spui nu, a zis.

Mă cunoştea bine. Mi-a zâmbit cu faţa lui strâmbă. Am acceptat, iar el şi-a exprimat cererea.

 

Ce să vă spun, domnule Markos, despre anii care au urmat? Cunoaşteţi foarte bine istoria recentă a acestei ţări asediate. Nu e nevoie să refac pentru dumneavoastră atmosfera acelor zile întunecate. Mă oboseşte până şi gândul simplu de a scrie despre ele şi, în plus, despre suferinţa acestei ţări s-a scris destul de mult şi de oameni mai învăţaţi care ştiu să vorbească frumos şi convingător.

Pot să rezum totul într-un singur cuvânt: război. Sau, mai degrabă, războaie. Nu unul, nu două, ci multe războaie, mici şi mari, drepte şi nedrepte, războaie cu o distribuţie variabilă a presupuşilor eroi şi răufăcători, fiecare erou nou evocând o nostalgie crescândă după vechiul răufăcător. Se schimbau numele, la fel ca şi feţele, iar eu îi scuipam pe toţi în mod egal pentru dezbinarea meschină, pentru ţintaşii de elită, pentru minele de teren, pentru raidurile de bombardamente, pentru rachete, pentru jafuri, viol şi crimă. A, ajunge! Sarcina este mult prea grea şi prea neplăcută. Am trăit deja acele zile şi intenţionez să le retrăiesc în aceste pagini cât mai puţin posibil. Singurul lucru bun din acele timpuri este faptul că mă simţeam absolvit de vinovăţie în ceea ce o priveşte pe micuţa Pari, care trebuie să fi devenit femeie. Aveam mai puţine mustrări de conştiinţă pentru că o ştiam în siguranţă, departe de toate aceste crime.

După cum ştiţi, domnule Markos, anii ’80 nu au fost atât de teribili la Kabul, pentru că majoritatea luptelor au avut loc în provincie. Era totuşi vremea exodului, multe familii din cartier şi-au făcut bagajele şi au plecat spre Pakistan sau Iran, sperând să se stabilească undeva în vest. Îmi amintesc limpede ziua în care domnul Bashiri a venit să-şi ia la revedere. I-am strâns mâna şi i-am urat numai bine. Mi-am luat rămas-bun şi de la fiul lui, Idris, care era un tânăr de paisprezece ani, înalt şi deşirat, brunet, căruia tocmai îi mijea mustaţa. I-am spus lui Idris că îmi va fi foarte dor să-l văd pe el şi pe vărul lui, Timur, înălţând zmeie şi jucând fotbal pe stradă. Poate vă amintiţi că i-am întâlnit pe cei doi veri mai târziu, deja bărbaţi, la o petrecere pe care aţi dat-o acasă, în primăvara lui 2003.

În anii ’90 a început lupta şi în interiorul Kabulului. Oraşul a căzut pradă bărbaţilor care păreau să se fi născut cu kalaşnikovul în mână, domnule Markos, toţi nişte vandali, hoţi înarmaţi cu titluri grandioase pe care şi le atribuiau singuri. Când rachetele au început să zboare, Suleiman a rămas în casă, refuzând să plece. Refuza cu eroism orice informaţie legată de ce se petrecea în afara zidurilor casei sale. A scos televizorul din priză. A aruncat radioul. Ziarele nu-i mai erau de folos. Mi-a cerut să nu-i dau nicio informaţie despre luptele de afară. Abia dacă ştia cine cu cine se bătea, cine câştiga, cine pierdea, ca şi cum ar fi sperat că, ignorând cu încăpăţânare războiul, acesta avea să-i întoarcă favoarea.

Bineînţeles că nu s-a întâmplat aşa. Strada pe care locuiam, altădată liniştită, strălucind de curăţenie, s-a transformat într-o zonă de război. Gloanţele loveau în fiecare casă. Rachetele vâjâiau pe deasupra lor. Grenadele aterizau de la un capăt la celălalt al străzii, lăsând cratere în asfalt. Noaptea, trasoare albe şi roşii zburau în toate părţile până în zori. În unele zile aveam parte de un scurt răgaz, de câteva ore de linişte întreruptă brusc de trageri în rafale, din toate direcţiile, şi de ţipetele oamenilor de pe stradă.

În toţi aceşti ani, domnule Markos, casa s-a deteriorat cel mai mult, ajungând să arate aşa cum aţi găsit-o în 2002, când aţi văzut-o prima dată. În parte, acest lucru s-a întâmplat, bineînţeles, din cauza trecerii timpului şi a delăsării – îmbătrânisem şi nu mai aveam aceeaşi motivaţie ca înainte, când mă ocupam de casă. Copacii se uscaseră – nu mai făcuseră fructe de ani de zile – peluza îngălbenise, florile pieriseră. Însă războiul a fost nemilos cu ceea ce a fost cândva o casă frumoasă. Ferestrele se spărseseră din cauza exploziilor din apropiere, provocate de lansatoarele de grenade. O rachetă distrusese zidul din partea de răsărit a grădinii, precum şi jumătate din verandă, unde eu şi Nila purtasem atâtea conversaţii. O grenadă stricase acoperişul. Gloanţele lăsaseră urme în pereţi.

Şi apoi jafurile, domnule Markos. Miliţienii intrau în case după propriul lor chef şi plecau cu tot ce îi ispitea. Au luat multă mobilă, tablouri, covoare turkmene, statui, sfeşnice de argint, vaze de cristal. Au desprins plăci ceramice din lapislazuli de pe etajerele din baie. M-am trezit într-o dimineaţă din cauza zgomotului pe care îl făceau în holul de la intrare. Am găsit aici o bandă de miliţieni uzbeci care tăiau covorul de pe scări cu nişte cuţite curbate. Am stat prin preajmă şi i-am privit. Ce puteam să fac? Ce mai însemna pentru ei încă un bătrân cu un glonţ în cap?

Casa se afla într-o continuă degradare şi la fel şi noi, Suleiman şi cu mine. Privirea mi se înceţoşa, iar genunchii mă dureau mai tot timpul. Iertaţi-mă pentru această vulgaritate, domnule Markos, dar chiar şi simplul act de a urina devenise pentru mine un test de rezistenţă. Bătrâneţea îl lovise, în mod previzibil, mai rău pe Suleiman. Intrase la apă, slăbise şi devenise înspăimântător de firav. De două ori aproape că a murit, o dată în zilele cele mai aprige ale luptei dintre grupările lui Ahmad Shah Massoud şi Gulbuddin Hekmatyar, când cadavrele au zăcut zile întregi pe stradă, fără să le revendice cineva. Suleiman avea pneumonie pe atunci, cauzată de aspirarea propriei salive, spunea doctorul. Deşi medicamentele prescrise şi doctorii nu erau de ajuns, am reuşit să-l salvez pe Suleiman de la o moarte sigură.

Poate din cauza captivităţii zilnice şi a apropierii dintre noi, ne certam des în acele zile. Ne certam aşa cum fac cuplurile, cu încăpăţânare, înflăcărare şi din cauza unor lucruri absolut neînsemnate.

Ai gătit deja fasole săptămâna asta.

Ba nu.

Ba ai gătit. Luni ai gătit!

Neînţelegeri asupra numărului partidelor de şah pe care le jucasem cu o zi înainte. De ce îi puneam mereu apa pe pervaz, ştiind că o să se încălzească la soare?

De ce nu ai cerut plosca, Suleiman?

Am cerut-o, de o sută de ori!

Mă faci surd sau leneş?

Nu-i nevoie să alegi, eşti şi surd, şi leneş!

Eşti obraznic când îmi spui că sunt leneş, tocmai tu care stai toată ziua în pat.

Şi aşa mai departe.

Când încercam să-i dau să mănânce, îşi sucea capul când într-o parte, când în alta. Îl lăsam în pace şi ieşeam, trântind uşa cu putere în urma mea. Câteodată, admit, îl făceam să se îngrijoreze în mod intenţionat. Plecam de acasă. El striga: Unde pleci?, dar eu nu-i răspundeam. Mă prefăceam că plec de-a binelea. Însă coboram pur şi simplu pe stradă şi fumam – un obicei nou, fumatul, dobândit mai spre bătrâneţe – deşi făceam asta doar când eram supărat. Uneori stăteam ore întregi afară. În cazul în care chiar se acumulaseră multe, stăteam afară până la lăsarea întunericului. Dar reveneam mereu. Intram la el în cameră fără să spun un cuvânt şi îl întorceam, îi aranjam perna, în timp ce amândoi ne uitam în altă parte, taciturni, aşteptând ca celălalt să facă pace.

În cele din urmă, lupta s-a încheiat cu sosirea talibanilor, a acelor tineri cu faţa ascuţită, cu barba neagră, cu un contur de cărbune în jurul ochilor şi cu un bici în mână. Despre cruzimea şi excesele lor s-a scris mult, aşa că, din nou, nu văd rostul pentru care le-aş enumera pentru dumneavoastră, domnule Markos. Trebuie să spun că anii pe care i-au petrecut la Kabul au însemnat, destul de ironic, graţierea mea. Au păstrat grosul din dispreţul şi fanatismul lor pentru femeile tinere, mai ales pentru cele sărace. În timp ce eu eram doar un bătrân. Concesia principală pe care am făcut-o regimului lor a fost să-mi las barbă, ceea ce, sincer, mă scutea de bărbieritul zilnic, la care eram destul de meticulos.

— E oficial, Nabi, şoptea Suleiman din pat, nu mai arăţi ca înainte. Arăţi ca un profet.

Pe stradă, talibanii treceau pe lângă mine ca şi cum aş fi fost o vacă la păscut. Îi încurajam în această direcţie printr-o expresie de bovină fără glas, pe care o afişam în mod deliberat, astfel încât să evit orice atragere inoportună a atenţiei. Mă trecea un fior gândindu-mă ce ar fi făcut din Nila – şi ce i-ar fi făcut. Când mi-o aminteam uneori, râzând la o petrecere cu un pahar de şampanie în mână, cu braţele dezgolite, cu picioarele lungi şi zvelte, era ca şi cum eu o inventasem. Ca şi cum nu ar fi existat niciodată cu adevărat. Ca şi cum nimic nu fusese real – nu numai ea, dar nici eu, nici Pari, nici Suleiman, tânăr şi sănătos, şi nici timpul pe care l-am petrecut împreună sau casa în care am locuit.

Apoi, într-o dimineaţă din vara lui 2000, am mers în camera lui Suleiman, ducându-i pe o tavă ceai şi pâine proaspăt prăjită. Am observat imediat că ceva se întâmplase. Respira greu. Era dintr-odată mult mai tras la faţă, iar când a încercat să vorbească a scos sunete ca un croncănit, care păreau mai mult nişte şoapte. Am pus jos tava şi m-am îndreptat spre el.

— O să aduc un doctor, Suleiman, am spus. Trebuie doar să aştepţi. O să te facem bine, ca întotdeauna.

M-am întors să plec, dar el clătina violent din cap. Mi-a făcut semn cu degetele de la mâna stângă.

Mi-am aplecat urechea spre gura lui.

A încercat în multe rânduri să spună ceva, dar nu am reuşit să înţeleg nimic.

— Îmi pare rău, Suleiman, am spus, dar trebuie să mă laşi să plec şi să găsesc un doctor. Nu va dura mult.

A clătinat din nou din cap, mai încet de data asta, şi din ochii lui afectaţi de cataractă au început să curgă lacrimi. Gura i se deschidea şi i se închidea. Mi-a făcut semn cu capul spre noptieră. L-am întrebat dacă avea nevoie de ceva de acolo. A închis ochii şi a dat din cap.

Am tras sertarul de sus. Nu am găsit decât folii de medicamente, ochelarii de citit, o sticlă de apă de colonie, un carneţel şi nişte creioane de cărbune pe care nu le mai folosise de ani buni. Eram pe cale să-l întreb ce trebuia să găsesc, când l-am găsit, învelit sub caiet. Un plic cu numele meu mâzgălit pe spate în stilul stângaci al lui Suleiman. Înăuntru se afla o foaie de hârtie pe care scrisese un singur paragraf. L-am citit.

M-am uitat la el, la tâmplele sale scobite, la obrajii colţuroşi, la ochii goi.

Mi-a făcut din nou semn şi m-am aplecat. Îi simţeam respiraţia rece, grea, inegală în obraz. Auzeam cum limba i se zbătea în gura uscată, în timp ce el încerca să se concentreze. Cumva, poate cu toată forţa voinţei sale – ultima – a reuşit să-mi şoptească ceva la ureche.

Am rămas şocat. Mă chinuiam să spun ceva, dar mi se pusese un nod în gât.

— Nu. Te rog, Suleiman.

Ai promis.

— Nu încă. O să te fac bine. O să vezi. O să trecem prin asta cum am făcut mereu.

Ai promis.

Cât timp am stat acolo, lângă el? Cât timp am încercat să negociez? Nu vă pot spune, domnule Markos. Dar îmi amintesc că, în cele din urmă, m-am ridicat, am făcut ocolul patului şi m-am întins lângă el. L-am întors astfel încât să fie cu faţa la mine. Se simţea ca o fantasmă. I-am sărutat buzele uscate şi crăpate. Am pus o pernă între faţa lui şi pieptul meu şi l-am prins de la spate. L-am ţinut lângă mine, într-o îmbrăţişare lungă şi strânsă.

Îmi mai amintesc doar cum pupilele lui s-au dilatat.

Am mers la fereastră şi m-am aşezat, ceaşca de ceai a lui Suleiman era încă pe tava de la picioarele mele. Îmi amintesc că era o dimineaţă însorită. Magazinele deschideau în curând, dacă nu o făcuseră deja. Băieţii se îndreptau spre şcoală. Praful se ridica deja. Un câine înainta leneş pe stradă, escortat de un nor negru de ţânţari în jurul capului. M-am uitat la doi tineri care au trecut pe o motocicletă. Pasagerul din ataş ţinea un monitor pe un umăr şi un pepene verde pe celălalt.

Mi-am lipit fruntea de geamul cald.

 

Biletul din sertarul lui Suleiman era un testament în care îmi lăsase totul. Casa, banii, lucrurile personale, chiar şi maşina, care se deteriorase de mult timp. Caroseria încă mai stătea pe cauciucurile dezumflate în curtea din spate, un morman de metal ruginit stând să cadă.

O vreme, n-am ştiut pur şi simplu ce să fac cu mine. Mai mult de o jumătate de secol avusesem grijă de Suleiman. Existenţa mea zilnică era modelată de nevoile lui, de compania lui. Acum eram liber să fac ce-mi doream, dar libertatea mi se părea iluzorie, pentru că ce-mi doream mai mult îmi fusese luat. Se spune: Găseşte-ţi un scop în viaţă şi atinge-l! Dar, uneori, îţi dai seama că viaţa a avut un scop doar după ce ai trăit, şi probabil un scop pe care nu l-ai avut niciodată în minte. Iar acum, că îl îndeplinisem pe al meu, simţeam că trăiesc fără rost şi la voia întâmplării.

Mi-am dat seama că nu pot să mai dorm în casă; abia puteam să mai locuiesc acolo. După moartea lui Suleiman, mi se părea mult prea mare. Şi fiecare colţ, fiecare cotlon şi crăpătură evocau amintiri de demult. Aşa că m-am mutat în vechea mea baracă din fundul curţii. Am plătit câţiva muncitori să-mi instaleze curent electric, astfel încât să am o lumină la care să citesc şi un ventilator care să facă răcoare vara. În ceea ce priveşte spaţiul, nu aveam nevoie de prea mult. Bunurile mele erau un pat, nişte haine şi cutia cu desenele lui Suleiman. Ştiu că s-ar putea să vi se pară straniu, domnule Markos. Da, casa şi tot ce era în ea îmi aparţineau legal, dar nu aveam acel simţ veritabil de proprietate asupra lor şi ştiam că niciodată nu-l voi avea.

Am citit puţin, erau cărţi pe care le luasem din vechiul birou al lui Suleiman. După ce terminam de citit una, o puneam la loc. Am plantat câteva roşii şi câteva fire de mentă. Mă plimbam prin cartier, dar adesea genunchii începeau să mă doară înainte să fi trecut de două blocuri, obligându-mă să mă întorc acasă. Uneori aduceam un scaun în grădină şi stăteam acolo, aşteptând să treacă timpul. Nu eram ca Suleiman: nu mi se potrivea deloc singurătatea.

Apoi, într-o zi din 2002, am auzit soneria de la porţile din faţă.

Talibanii fuseseră pe atunci izgoniţi de Alianţa Nordică, iar în Afganistan veniseră americanii. Mii de ajutoare din toată lumea veneau spre Kabul ca să construiască şcoli, clinici, să repare străzi şi canale de irigaţie, să aducă mâncare, să asigure adăpost şi locuri de muncă.

Translatorul care vă însoţea era un tânăr afgan din zonă, care purta o jachetă mov deschis şi ochelari de soare. A întrebat de stăpânul casei. Între voi a avut loc un schimb de priviri când i-am spus translatorului că vorbeşte cu proprietarul. Mi-a zâmbit cu aroganţă şi mi-a spus:

— Nu, Kaka, proprietarul. V-am invitat pe amândoi la ceai.

Conversaţia care a urmat la o ceaşcă de ceai verde, în ceea ce mai supravieţuise din verandă, s-a desfăşurat în farsi – după cum ştiţi, domnule Markos, am învăţat puţină engleză în cei şapte ani care au trecut de atunci, în mare parte sub îndrumarea dumneavoastră şi graţie generozităţii dumneavoastră. Mi-aţi spus prin translator că sunteţi din Tinos, o insulă din Grecia. Eraţi chirurg, făceaţi parte dintr-un grup de medici ce venise la Kabul să-i opereze pe copiii care suferiseră răni faciale. Spuneaţi că dumneavoastră şi colegii dumneavoastră aveţi nevoie de o reşedinţă, o pensiune, cum se spunea mai nou.

M-aţi întrebat cât v-aş cere chirie.

Iar eu v-am răspuns că nimic.

Încă îmi amintesc cum aţi clipit după ce tânărul în jachetă mov v-a tradus. Aţi repetat întrebarea, gândindu-vă că poate am înţeles greşit.

Translatorul s-a aşezat pe marginea scaunului şi s-a aplecat spre mine. Îmi vorbea pe un ton confidenţial. M-a întrebat dacă nu mai sunt în toate minţile, dacă am idee cât e dispus să plătească grupul dumneavoastră, dacă aveam habar la cât ajunseseră chiriile la Kabul. Spunea că era vorba de o sumă considerabilă.

I-am spus să-şi scoată ochelarii de soare când vorbeşte cu un om mai în vârstă. Apoi l-am îndemnat să-şi facă meseria, cea de translator, în loc să-mi dea sfaturi, şi m-am întors la dumneavoastră, oferindu-vă un motiv care nu era unul personal, dintre multele mele motive.

— V-aţi părăsit ţara, am spus, prietenii, familia şi aţi venit aici, în această ţară prăpădită, ca să-mi ajutaţi patria şi compatrioţii. Cum aş putea să profit de pe urma dumneavoastră?

Tânărul translator, pe care nu l-am mai văzut niciodată în compania dumneavoastră, a dat din mâini şi a chicotit descurajat.

— Ţara asta s-a schimbat. Nu a fost mereu aşa, domnule Markos.

Noaptea, stau uneori întins în întuneric, singur în baraca mea, şi văd lumina aprinsă în casa principală. Mă uit la dumneavoastră şi la prietenii dumneavoastră – mai ales la curajoasa domnişoară Amra Ademovic, pentru a cărei inimă uriaşă am o admiraţie fără margini – stând pe verandă sau în curte, mâncând din farfurii, fumând, bând vin. Aud şi muzică, uneori e jazz, ceea ce îmi aduce aminte de Nila.

E moartă, atât ştiu. Am aflat de la domnişoara Amra. Îi povestisem despre soţii Wahdati şi despre faptul că Nila era poetă. Anul trecut, a găsit pe internet o publicaţie din Franţa. Era o antologie online a celor mai bune articole ale lor din ultimii patruzeci de ani. Era şi unul despre Nila. În articol era scris că murise în 1974. M-am gândit la zădărnicia tuturor acelor ani în care sperasem să primesc o scrisoare de la o femeie care murise deja de mult timp. Nu am fost complet surprins să aflu că şi-a luat viaţa. Ştiu acum că unii oameni simt nefericirea în acelaşi mod în care alţii iubesc: în taină, intens şi fără posibilitatea vreunui remediu.

Lăsaţi-mă să termin cu asta, domnule Markos.

Mi se apropie ceasul. Slăbesc pe zi ce trece. Nu mai e mult. Şi îi mulţumesc Domnului pentru asta. Vă mulţumesc şi dumneavoastră, domnule Markos, nu numai pentru prietenia pe care mi-aţi arătat-o, pentru că vă faceţi timp să mă vizitaţi zilnic, să beţi un ceai cu mine, să-mi daţi veşti de la mama dumneavoastră despre Tinos şi despre prietena din copilărie, Thalia, ci şi pentru compasiunea pe care o simţiţi pentru poporul meu şi pentru serviciul nepreţuit pe care îl faceţi copiilor de aici.

Vă mulţumesc, de asemenea, pentru reparaţiile pe care le faceţi în casă. Mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă în ea, pentru mine înseamnă acasă şi sunt sigur că sub acoperişul ei îmi voi da şi ultima răsuflare. Am devenit martorul decăderii ei, cu groază şi durere. Dar m-am bucurat mult să o văd vopsită din nou, să văd zidul grădinii reparat, ferestrele înlocuite şi veranda, în care am petrecut nenumărate ore de fericire, reconstruită. Vă mulţumesc, prietene, pentru copacii pe care i-aţi plantat şi pentru florile care înfloresc din nou în grădină. Dacă am fost în vreun fel de ajutor în serviciile pe care le faceţi oamenilor din acest oraş, atunci m-aţi plătit mai mult decât suficient prin ceea ce aţi făcut pentru această casă.

Dar, cu riscul de a părea lacom, îmi voi lua libertatea să vă cer două lucruri, unul pentru mine, unul pentru altcineva. Primul ar fi să mă îngropaţi în cimitirul Ashuqan-Arefan, aici la Kabul. Sunt sigur că îl ştiţi. Mergeţi de la intrarea principală la capătul din nord şi, dacă vă uitaţi puţin, o să zăriţi mormântul lui Suleiman Wahdati. Găsiţi-mi un loc în apropiere şi îngropaţi-mă acolo. Asta este tot ce vă cer pentru mine.

Al doilea lucru ar fi să încercaţi să o găsiţi pe nepoata mea, Pari, după ce eu nu voi mai fi. Dacă este încă în viaţă, s-ar putea să nu fie prea greu de aflat – internetul acesta este o unealtă minunată. După cum vedeţi, în acest plic se află, alături de scrisoare, testamentul meu, în care îi las ei casa, banii şi cele câteva lucruri pe care le am. Vă cer să-i daţi şi scrisoarea, şi testamentul. Şi spuneţi-i, vă rog, spuneţi-i că nu aveam de unde şti numeroasele consecinţe a ceea ce eu am pus în mişcare. Spuneţi-i că mi-am găsit consolarea doar în speranţă. Speranţa că poate, oriunde ar fi acum, a găsit toată pacea, harul, dragostea şi fericirea care există în lume.

Vă mulţumesc, domnule Markos. Domnul să vă aibă în paza Sa.

Prietenul dumneavoastră pentru totdeauna,

Nabi