Toamna, 1952
Pe Abdullah Tata nu-l lovise niciodată. Aşa că atunci când l-a plesnit peste faţă, chiar deasupra urechii – tare, brusc, cu toată palma deschisă – ochii băiatului s-au umplut de lacrimi de mirare. Dar şi le-a înăbuşit repede, clipind des din ochi.
— Du-te acasă, i-a spus Tata scrâşnind din dinţi.
Din faţă, Abdullah a auzit-o pe Pari izbucnind în lacrimi.
Apoi Tata l-a lovit din nou, mai puternic, de această dată pe obrazul stâng. Capul lui Abdullah s-a întors într-o parte. Faţa i-a luat foc, iar lacrimile s-au înmulţit. Urechea stângă îi ţiuia. Tata s-a aplecat, apropiindu-şi faţa cu riduri şi atât de întunecată, încât eclipsa deşertul, munţii şi cerul, toate laolaltă.
— Ţi-am spus să te duci acasă, băiete, a repetat el cu o privire dureroasă.
Abdullah nu a scos niciun sunet. A înghiţit cu greutate şi s-a uitat cu coada ochiului la tatăl său, clipind sub mâna care îi proteja ochii de soare.
Din căruciorul roşu din faţă, Pari l-a strigat cu o voce ascuţită, speriată:
— Abollah!
Tata s-a uitat la el tăios, târându-se cu greu înapoi la cărucior. Din pătuţul ei, Pari şi-a întins mâinile după Abdullah. Acesta le-a luat în mâinile sale. Apoi şi-a şters lacrimile cu podul palmelor şi a urmat-o.
Puţin mai târziu, Tata a aruncat o piatră spre el, aşa cum îi făceau copiii din Shadbagh câinelui lui Pari, Shuja – numai că aceştia voiau să-l lovească pe Shuja, să-l rănească. Piatra aruncată a căzut inofensiv la câţiva metri de Abdullah. Acesta a aşteptat până când Tata şi Pari s-au mişcat din loc şi s-a luat din nou după ei.
În cele din urmă, Tata s-a oprit iarăşi, imediat după ce soarele a trecut de amiază. S-a întors spre Abdullah, a părut că se gândeşte şi i-a făcut un semn cu mâna.
— Nu o să renunţi, a spus el.
Din cărucior, mânuţa lui Pari a alunecat rapid în cea a lui Abdullah. S-a uitat la el, cu ochii limpezi, şi i-a zâmbit printre dinţii lipsă, ca şi cum nimic rău nu avea să i se întâmple, dacă îl avea pe el alături. Băiatul i-a strâns mâna, aşa cum făcea în fiecare seară în care el şi surioara lui dormeau în pătuţ, cu capul unul lângă celălalt şi cu picioarele împreunate.
— Credeam că eşti acasă, a spus Tata. Cu mama ta şi cu Iqbal. Aşa cum ţi-am spus.
Abdullah se gândea, ea este soţia ta. Pe mama am înmormântat-o. Dar a ştiut să-şi înăbuşe acest gând înainte ca el să prindă glas.
— Foarte bine atunci. Vino, l-a chemat Tata. Dar să nu te aud plângând. Ai înţeles?
— Da.
— Te avertizez. Îţi interzic.
Pari i-a zâmbit lui Abdullah, iar el s-a uitat în ochii ei palizi şi la obrajii rotunzi şi roz ai fetei şi i-a zâmbit.
De atunci înainte, el a mers pe lângă cărucior, ţinând-o pe Pari de mână, în timp ce acesta era împins pe podeaua goală şi plină de găuri. Îşi aruncau pe furiş câte o privire veselă, ca între frate şi soră, dar îşi vorbeau puţin, de teamă să nu îl supere pe tatăl lor şi să-şi pună în pericol fericirea. Pe distanţe lungi erau singuri, doar ei trei, nimic altceva şi nimeni altcineva la orizont în afară de defilee adânci din cupru şi stânci uriaşe din gresie. În spatele lor se întindea deşertul, deschis şi alb, ca şi când ar fi fost creat doar pentru ei şi numai pentru ei; aerul era liniştit şi cald, cerul înalt şi albastru. Rocile luceau pe pământul crăpat. Singurele sunete pe care Abdullah le auzea erau propria-i respiraţie şi scârţâitul roţilor, pe măsură ce Tata trăgea căruciorul roşu spre nord.
După un timp, s-au oprit să se odihnească la umbra unui bolovan. Cu un oftat, Tata a lăsat mânerul să cadă. A tresărit pe măsură ce îşi arcuia spatele, cu faţa spre soare.
— Cât mai e până la Kabul? a întrebat Abdullah.
Tata s-a uitat la ei. Îl chema Saboor. Avea pielea neagră şi faţa aspră, ascuţită şi osoasă, nasul coroiat precum ciocul unui şoim din deşert şi ochii adânciţi în orbite. Tata era subţire ca o trestie, dar munca grea de zi cu zi îl făcuse să aibă muşchi puternici, strâns răsuciţi pe braţ, precum trestia indiană pe scaunul de răchită.
— Mâine după-amiază ajungem, a spus el, ducându-şi la gură sacul din piele de vacă plin cu apă. Dacă totul merge bine.
A luat o înghiţitură zdravănă, în timp ce mărul lui Adam se ridica şi cobora.
— De ce nu ne-a dus unchiul Nabi? a întrebat Abdullah. El are maşină.
Tata şi-a dat ochii peste cap, întorcându-se spre el.
— Aşa nu ar mai fi trebuit să mergem atât.
Tatăl nu a scos niciun cuvânt. Şi-a luat basca de pe cap, murdară de funingine, şi şi-a şters transpiraţia de pe frunte cu mâneca de la cămaşă.
Pari a arătat cu degetul din căruţ.
— Uite, Abollah! a ţipat emoţionată. Alta.
Abdullah i-a urmărit degetul şi a descoperit o pată în umbra unui bolovan. Apoi a văzut o pană lungă şi gri ca mangalul după ardere. Abdullah a mers într-acolo şi a luat-o de cotor. A suflat praful de pe ea. Un şoim, probabil, s-a gândit, întorcând pana pe partea cealaltă. Poate un porumbel sau o ciocârlie de deşert. Văzuse deja câteva păsări în acea zi. Nu, un şoim. A suflat din nou şi i-a întins pana lui Pari, care a smuls-o fericită din mâinile lui.
Acasă, în Shadbagh, Pari ţinea sub pernă o cutie veche de ceai din metal, pe care Abdullah i-o dăruise cândva. Avea o încuietoare ruginită şi pe capac era desenat un indian cu barbă, care purta un turban şi o tunică roşie lungă şi ţinea cu ambele mâini o ceaşcă de ceai aburindă. Înăuntru se aflau toate penele pe care Pari le adunase. Era avutul ei cel mai de preţ. Pene de cocoş de un verde intens şi de un roşu burgund, o pană albă din coada unui porumbel, o pană de vrabie, de un cafeniu murdar, cu pete negre, şi cea de care Pari era cea mai mândră, o pană de păun de un verde iridescent, cu un ochi mare şi frumos la margine.
Ultima era un cadou pe care Abdullah i-l făcuse cu două luni în urmă. Auzise de un băiat dintr-un alt sat a cărui familie avea un păun. Într-o zi, când Tata era plecat să sape şanţuri într-un oraş la sud de Shadbagh, Abdullah a mers până în celălalt sat, l-a găsit pe băiat şi i-a cerut o pană. Au urmat negocierile şi, până la urmă, Abdullah a fost de acord să-şi dea pantofii în schimbul penei. În drum spre Shadbagh, cu pana prinsă de pantaloni pe sub cămaşă, călcâiele lui pline de tăieturi lăsau pete de sânge pe jos. Spinii şi aşchiile îi răniseră tălpile. Cu fiecare pas simţea durerea ca nişte cuţite în picioare.
Când a ajuns acasă, a găsit-o pe mama sa vitregă, Parwana, lângă colibă, aplecată în faţa tandoor{1}-ului, făcând naan{2} ca în fiecare zi. A coborât repede în spatele stejarului uriaş de lângă casă şi a aşteptat-o să-şi termine treburile. Iscodind în jurul trunchiului, o privea muncind – era o femeie lată în umeri, cu braţe lungi, cu mâini aspre şi degete groase, cu o faţă rotundă acoperită de puf, care nu avea nimic din graţia fluturelui după care fusese numită.
Abdullah îşi dorea să o poată iubi la fel cum a iubit-o pe mama lui. Mama, care murise din cauza unei hemoragii când o născuse pe Pari cu trei ani şi jumătate în urmă, pe când Abdullah avea şapte ani. Mama, a cărei imagine era totul pentru el, dar pe care nu o mai avea. Mama, care îi ţinuse capul în mâinile sale făcute căuş la pieptul său şi care îi mângâiase obrazul în fiecare noapte înainte să adoarmă şi-i fredonase un cântec de leagăn:
Am găsit o zână mică, tristă
La umbra unui copac din hârtie.
Ştiu o zână mică, tristă,
Care a fost suflată de vânt într-o noapte.
Îşi dorea să o poată iubi pe noua sa mamă la fel de mult. Şi poate că Parwana, se gândea el, îşi dorea în secret acelaşi lucru, să-l poată iubi pe el. Aşa cum îl iubea pe Iqbal, fiul său de un an, pe care îl săruta mereu, pentru care se necăjea atunci când tuşea sau strănuta. Sau cum l-a iubit pe primul ei fiu, Omar. Îl adorase. Acesta murise dintr-o răceală cu două ierni în urmă. Avea doar două săptămâni. Parwana şi Tata abia îi puseseră numele. Era unul dintre cei trei copii pe care iarna dură din Shadbagh i-a luat cu ea. Abdullah îşi amintea cum Parwana apucase trupul înfăşat, dar şi crizele ei de supărare. Îşi aducea aminte ziua în care îl înmormântaseră pe deal, o moviliţă pe pământul îngheţat, sub un cer de culoarea cositorului şi a plumbului, în timp ce Mullah Shekib spunea rugăciuni, iar vântul împrăştia zăpadă şi gheaţă în ochii tuturor.
Abdullah bănuia că Parwana avea să fie furioasă mai târziu, când avea să afle că şi-a dat singura pereche de pantofi pe o pană de păun. Tata muncise din greu pe arşiţă ca să-i plătească. Când va afla, va avea ea ac de cojocul lui. S-ar putea chiar să-l şi lovească, se gândea Abdullah. Îl mai atinsese de câteva ori înainte. Avea mâini puternice şi grele – tot ridicând-o atâţia ani pe sora ei invalidă, îşi imagina Abdullah – mâini care ştiau cum să apuce coada măturii sau să dea o palmă direct la ţintă.
Dar, în ceea ce o privea pe Parwana, aceasta nu părea să aibă vreo satisfacţie că îl lovea. Şi nu era nici capabilă să le arate vreun semn de tandreţe copiilor ei vitregi. Îi cususe lui Pari o rochie verde-argintie dintr-un material pe care Tata îl adusese de la Kabul. Îl învăţase pe Abdullah, cu o răbdare surprinzătoare, cum să spargă două ouă în acelaşi timp, iar gălbenuşurile să rămână întregi. Le arătase copiilor cum să împletească şi să facă păpuşi din pănuşi de porumb. Îi învăţase cum să croiască haine pentru păpuşi din fâşii rupte de haine vechi.
Dar acestea nu erau decât nişte simple gesturi, Abdullah o ştia prea bine, obligaţii care-i reveneau în urma căsătoriei cu Tata şi care nu se comparau cu iubirea puternică pentru Iqbal. Dacă într-o noapte casa lor ar fi luat foc, Abdullah n-avea nicio îndoială care ar fi fost copilul pe care Parwana l-ar fi apucat în fugă ca să-l salveze. N-ar sta să se gândească de două ori. Până la urmă, totul era foarte simplu: el şi Pari nu erau copiii ei. Majoritatea oamenilor îşi iubesc propriii copii. El şi sora lui nu-i aparţineau, dar ce puteau să facă? Erau rămaşi de la altă femeie.
A aşteptat-o pe Parwana să între cu pâinea în casă, apoi a zărit-o ieşind din colibă, ducându-l pe Iqbal sub un braţ, iar sub celălalt o grămadă de haine murdare. A privit-o îndreptându-se spre râu şi a aşteptat până s-a depărtat de tot înainte să se furişeze în casă, cu tălpile pulsând de fiecare dată când atingeau pământul. Înăuntru, s-a aşezat şi şi-a pus sandalele de plastic, singura încălţăminte pe care o mai avea. Abdullah ştia că n-a făcut un lucru înţelept. Dar când a îngenuncheat lângă Pari şi a trezit-o încet din somn, scoţând pana din spate ca un magician, tot efortul meritase – meritase mai întâi pentru expresia de surpriză de pe faţa ei, apoi încântarea surorii lui, pentru felul în care i-a umplut obrajii de sărutări, pentru cum a chicotit când el i-a gâdilat bărbia cu pana delicată – şi, dintr-o dată, picioarele nu l-au mai durut deloc.
Tata s-a şters din nou cu mâneca pe faţă. Au băut cu rândul din sacul cu apă. Când au terminat, Tata a spus:
— Eşti obosit, băiete.
— Nu, a negat Abdullah, deşi era.
Era extenuat. Şi picioarele îl dureau cumplit. Nu era uşor să străbaţi deşertul în sandale. Tata i-a spus:
— Urcă-te.
În cărucior, Abdullah s-a aşezat în spatele lui Pari, cu spatele rezemat de stinghiile de lemn şi cu vertebrele surorii apăsându-i pe burtă şi pe osul pieptului. În timp ce Tata îi trăgea înainte, Abdullah se holba la cer, la munţi, la şirurile suprapuse de dealuri rotunjite şi strâns unite, care păreau netede din depărtare. Se uita la spatele tatălui său care-i trăgea înaintând încet, cu capul plecat, cu picioarele călcând pe nisipul brun-roşcat ce se ridica în aer. O caravană de nomazi Kuchi a trecut pe lângă ei: era o procesiune prin praful deşertului, cu clinchete de clopoţei şi gemete de cămile. O femeie, cu ochii daţi cu cărbune şi părul de culoarea grâului copt, i-a zâmbit lui Abdullah.
Părul femeii i-a adus aminte de cel al mamei sale şi el a început din nou să tânjească după ea, după blândeţea sa, fericirea ei înnăscută, uluirea acesteia în faţa cruzimii oamenilor. Şi-a amintit râsul ei sughiţat şi felul timid în care îşi înclina uneori capul. Mama lui fusese o persoană delicată atât fizic, cât şi ca fire, o femeie subţire al cărei păr ieşea mereu de sub eşarfă. Se minuna adesea cum putea încăpea atâta bucurie şi bunătate într-un trup atât de firav. Nu putea înţelege. Se revărsau din interior, prin ochi. Tata era diferit. Avea o anumită tărie în el. Privea prin ochii săi aceeaşi lume pe care o privise şi mama lui, dar vedea numai indiferenţă. O trudă fără sfârşit. Lumea Tatălui era necruţătoare. Nu primeai nimic bun pe degeaba, credea el. Nici măcar dragoste. Plăteai pentru toate lucrurile. Iar dacă erai sărac, atunci plăteai cu suferinţă. Abdullah şi-a coborât privirea asupra cărării cu râie din părul surorii sale, la încheietura ei subţire care atârna pe marginea căruciorului şi a ştiut că moştenise ceva de la mama sa, pe patul de moarte. Ceva din devotamentul ei de neclintit, din nevinovăţia ei, din speranţa nestrămutată, pe care nimic nu părea să o spulbere. Pari era singura persoană din lume care nu l-ar putea răni niciodată. În unele zile, Abdullah simţea chiar că era singura familie adevărată pe care o avea.
Culorile zilei s-au preschimbat încet în gri, iar vârfurile munţilor se zăreau în depărtare ca nişte siluete opace ale unor uriaşi ghemuiţi. Dimineaţa devreme trecuseră prin mai multe sate, majoritatea întinse şi pline de praf, la fel ca Shadbagh. Căsuţele pătrate din chirpici erau ridicate unele pe coasta muntelui, altele nu, iar fumul se ridica din acoperişuri ca nişte panglici. Sfori de rufe, femei aşezate în jurul vetrei unde găteau, câţiva plopi, câţiva pui, câteva vaci şi capre şi întotdeauna o moschee. Ultimul sat prin care trecuseră se afla la marginea unui câmp cu maci, unde un bătrân care curăţa păstăi le-a făcut semn cu mâna. A strigat ceva ce Abdullah n-a înţeles. Tata i-a făcut şi el semn.
Pari l-a întrebat:
— Abollah?
— Da.
— Crezi că Shuja e trist?
— Cred că e bine.
— Nimeni n-o să-i facă rău?
— E un câine mare, Pari. Poate să se apere singur.
Shuja chiar era un câine mare. Tata spunea că trebuie să fi fost cândva un câine de luptă, pentru că cineva îi despicase urechile şi coada. Dacă putea să se apere sau dacă s-ar putea apăra, asta era altceva. Când animalul rătăcit a apărut în Shadbagh, copiii au aruncat cu pietre în el, l-au lovit cu crengi de copac şi cu spiţe ruginite de la biciclete. Shuja nu riposta niciodată. Cu timpul, copiii din sat s-au săturat să-l necăjească şi l-au lăsat în pace, deşi Shuja încă era speriat şi neîncrezător, ca şi cum nu ar fi uitat cât de nemilos se purtaseră cu el în trecut.
Evita pe toată lumea din Shadbagh în afară de Pari. Pentru Pari şi-a pierdut liniştea. Dragostea pentru ea era mare şi necondiţionată. Era universul lui. Dimineaţa, când o zărea ieşind din casă, Shuja tresărea şi tremura din tot corpul. Dădea nebuneşte din ciotul de coadă şi din picioare de parcă ar fi mers pe cărbuni încinşi. Se zbenguia în cercuri de fericire. Se ţinea toată ziua după Pari, adulmecându-i paşii, iar noaptea, când se despărţeau, stătea în faţa uşii, părăsit, aşteptând să vină dimineaţa.
— Abollah?
— Da.
— Când o să mă fac mare, o să locuiesc cu tine?
Abdullah privea soarele portocaliu ce cobora spre linia orizontului.
— Dacă vrei. Dar nu o să vrei.
— Ba da!
— O să vrei să ai casa ta.
— Dar putem să fim vecini.
— Poate.
— Nu o să locuieşti departe.
— Dacă te saturi de mine?
I-a tras un ghiont cu cotul.
— Nu o să mă satur!
Abdullah zâmbi în sinea lui.
— Bine, fie.
— O să fii aproape de mine.
— Da.
— Până la bătrâneţe.
— Până la adânci bătrâneţi.
— Pentru totdeauna.
— Da, pentru totdeauna.
S-a întors spre el în cărucior, să-l privească.
— Promiţi, Abollah?
— Pentru totdeauna şi întotdeauna.
Mai târziu, Tata a luat-o pe Pari în cârcă, iar Abdullah mergea în spate, trăgând după el căruciorul gol. În timp ce mergeau, nu a mai fost atent la nimic, decât la genunchii săi care se ridicau şi coborau şi la picăturile de transpiraţie ce se scurgeau de pe marginea şepcii. La picioarele mici ale lui Pari ce loveau în şoldurile Tatei. Atent doar la umbra Tatei şi a surorii sale ce se lungeau pe nisipul cenuşiu, îndepărtându-se de el dacă mergea mai încet.
Unchiul Nabi a fost cel care a găsit această nouă slujbă pentru Tata – unchiul Nabi era fratele mai mare al Parwanei, deci chiar unchiul vitreg al lui Abdullah. Era bucătar şi şofer în Kabul. O dată pe lună, venea de la Kabul să-i viziteze în Shadbagh. Sosirea lui era anunţată de claxoane sacadate şi de ţipetele unei gloate de copii din sat care se ţineau după maşina mare albastră cu capota de culoarea argăselii şi jante lucioase. Au lovit în aripa maşinii şi în ferestre până s-a oprit motorul şi chipeşul unchi Nabi a coborât râzând mândru, cu favoriţii săi lungi şi părul ondulat dat pe spate, îmbrăcat în costumul de culoare oliv care îi era mare, într-o cămaşă albă pentru frac şi purtând în picioare mocasini. Toată lumea a ieşit să-l vadă, pentru că purta costum, conducea o maşină, care era a şefului său, şi lucra în marele oraş Kabul.
Unchiul Nabi îi spusese Tatei de slujbă chiar în timpul ultimei vizite. Oamenii înstăriţi pentru care lucra construiau ceva în prelungirea casei lor – o mică pensiune în curtea din spate, cu baie proprie, separată de clădirea principală – şi unchiul Nabi le sugerase să-l angajeze pe Tata, care se pricepea la construcţii. I-a spus că va fi bine plătit şi că toată lucrarea avea să dureze aproximativ o lună.
Într-adevăr, Tata se descurca bine pe şantier. Avea multă experienţă. Din ce îşi amintea Abdullah, Tata îşi căuta de lucru, bătând din uşă în uşă ca să-l angajeze cineva cu ziua. Îl auzise odată din întâmplare spunându-i mai marelui satului, Mullahului Shekib: Dacă m-aş fi născut animal, Mullah Sahib, jur că aş fi fost un catâr. Tata îl lua câteodată pe Abdullah cu el la muncă. Odată au cules mere într-un oraş care era la o zi de mers pe jos de Shadbagh. Abdullah îşi aducea aminte cum tatăl lui se urcase pe scară înainte de apusul soarelui, cocoşat şi cu ceafa în pliuri arsă de soare, cu pielea jupuită pe antebraţe, cu degetele subţiri ce răsuceau şi întorceau merele unul câte unul. Într-un alt oraş făcuseră cărămizi pentru o moschee.
Tata îi arătase lui Abdullah cum să aleagă pământul bun, mai deschis la culoare, pentru care trebuia să sape mai adânc. Cernuseră printr-o sită pământul, adăugaseră paie, iar apoi, Tata, cu multă răbdare, l-a învăţat cum să adauge apa astfel încât amestecul să nu devină vâscos. În ultimul an, Tata cărase pietre. Încărcase gunoi cu lopata, îşi încercase mâna la aratul câmpului. Lucrase într-o echipă care asfalta o stradă.
Abdullah ştia că Tata se considera vinovat pentru moartea lui Omar. Dacă ar fi găsit mai mult de lucru sau o slujbă mai bine plătită, ar fi putut să-i cumpere copilaşului hăinuţe mai bune de iarnă, pături mai groase, poate chiar o sobă potrivită ca să încălzească toată casa. La asta se gândea Tata. Nu-i suflase o vorbă lui Abdullah despre Omar de la înmormântare, dar Abdullah ştia asta.
Îşi amintea că îl văzuse odată pe tatăl său stând singur sub stejarul uriaş, la câteva zile după moartea lui Omar. Stejarul se înălţa deasupra întregului Shadbagh şi era cel mai bătrân din sat. Tata spunea că nu l-ar surprinde ca stejarul să fi fost acolo pe vremea când împăratul Babur trecea cu armata ca să pună stăpânire pe Kabul. Povestea că şi-a petrecut jumătate din copilărie la umbra coroanei sale masive sau căţărându-se pe ramurile lui bogate. Însuşi tatăl său, bunicul lui Abdullah, legase un leagăn cu sfori lungi de o ramură groasă, era o invenţie care supravieţuise nenumăratelor anotimpuri grele şi chiar şi bătrânului. Tata spunea că se dădeau cu rândul în leagăn, el, Parwana şi sora acesteia, Masooma, când erau copii.
Dar, în ultimul timp, Tata era mereu prea istovit de la muncă atunci când Pari îl trăgea de mânecă şi îl ruga să o facă să zboare în leagăn.
Poate mâine, Pari.
Doar puţin, Baba. Ridică-te, te rog.
Nu acum. Altădată.
Fetiţa renunţa până la urmă, îi dădea drumul la mânecă şi pleca resemnată. Uneori, faţa îngustă a Tatei se prăbuşea când o vedea plecând. Se învârtea în pat, apoi îşi trăgea plapuma peste el şi îşi închidea ochii obosiţi.
Abdullah nu putea să-şi imagineze că Tata se dăduse cândva în leagăn. Nu-şi putea imagina că Tata fusese cândva băiat ca el. Băiat, atât. Lipsit de griji, sprinten. Alergând pe câmp, el şi prietenii lui de joacă. Tata, ale cărui mâini erau pline de cicatrice, a cărui faţă ridată purta semnele istovirii. Tata, care ar fi putut la fel de bine să se fi născut cu o lopată în mână şi cu noroi sub unghii.
În acea noapte au fost nevoiţi să doarmă în deşert. Au mâncat pâinea şi ultimii cartofi fierţi pe care Parwana li-i dăduse la pachet. Tata a făcut focul şi a pus un ibric pentru ceai.
Abdullah stătea întins lângă foc, ghemuit sub pătura de lână, în spatele lui Pari, care se sprijinea cu tălpile ei reci de el.
Tata s-a aplecat deasupra flăcărilor şi a aprins o ţigară.
Abdullah s-a întors pe spate, cu faţa în sus, iar Pari s-a conformat, aşezându-şi obrazul sub clavicula lui, aşa cum era obişnuită. Respira aerul cu miros de aramă al prafului din deşert şi se uita la cerul plin de stele ca nişte cristale de gheaţă, strălucind şi licărind. Conturul delicat al lunii în creştere se legăna fantomatic şi întunecat.
Abdullah se gândea la iarna de dinaintea celei care trecuse, când totul era cuprins de întuneric, când vântul sufla pe lângă uşă, domol şi puternic, cu zgomot prelung, şi prin fiecare crăpătură din tavan. Afară, satul nu se mai vedea de zăpadă. Nopţile erau lungi şi fără stele, zilele scurte, întunecate, arareori cu soare, iar când acesta apărea, era doar pentru scurt timp, apoi dispărea din nou. Îşi aducea aminte de plânsetele chinuite ale lui Omar, apoi de tăcerea lui, apoi de Tata cioplind cu îndârjire o lună în formă de seceră într-o scândură, o lună ca cea pe care o vedea acum pe cer. Apoi îşi amintea de Tata bătând scândura în pământul tare şi îngheţat, la capătul mormântului mic.
Se întrevedea încă o dată sfârşitul toamnei. Iarna stătea deja la pândă după colţ, deşi nici Tata, nici Parwana nu vorbeau despre asta, ca şi cum, dacă i-ar li rostit numele, ar fi venit mai repede.
— Tată! rosteşte el.
De cealaltă parte a focului, Tata a mormăit încet.
— Îmi dai voie să te ajut? La pensiune, vreau să zic.
Din ţigara Tatei, fumul se înălţa într-o spirală. Privea în gol în întuneric.
— Tată?
Tata s-a mişcat pe piatra pe care era aşezat.
— Cred că m-ai putea ajuta să amestec mortarul, a spus el.
— Nu ştiu cum se face.
— O să-ţi arăt. O să înveţi.
— Şi eu? a întrebat Pari.
— Tu? a rostit Tata încet.
A luat un pic de scrum de la ţigară şi l-a împins cu un băţ spre foc. Scântei mici s-au împrăştiat, dansând în întuneric.
— Tu o să te ocupi de apă. O să ai grijă să nu murim de sete. Pentru că un bărbat nu poate munci dacă îi este sete.
Pari nu spuse nimic.
— Tata are dreptate, a spus Abdullah.
Îşi dădea seama că Pari voia să se murdărească pe mâini, să intre în noroi şi că era dezamăgită de sarcina pe care Tata i-o încredinţase.
— Nu am reuşi niciodată să construim pensiunea dacă tu nu ne-ai aduce apă.
Tata a împins băţul pe sub mânerul ibricului cu ceai şi l-a ridicat de pe foc. L-a pus apoi deoparte să se răcească.
— O să-ţi spun ceva, a zis el. Dacă îmi demonstrezi că poţi să te descurci cu apa, o să-ţi găsesc altceva de făcut.
Pari şi-a ridicat bărbia şi s-a uitat spre Abdullah, cu un zâmbet ştirb luminându-i faţa.
Abdullah şi-a adus aminte de sora lui când aceasta era doar un bebeluş şi dormea pe pieptul lui, iar el deschidea câteodată ochii în timpul nopţii şi o vedea cum îi zâmbeşte în tăcere cu aceeaşi expresie.
Chiar el o crescuse. Era adevărat. Chiar dacă şi el era doar un copil. De zece ani. Când Pari era în scutece, pe el îl trezea noaptea cu chiţăitul şi scâncetul ei, pe el, care mersese cu ea în braţe prin casă în întuneric şi o legănase. El îi schimbase scutecele. El îi făcuse baie. Nu intra în atribuţiile Tatei – era bărbat – şi, în afară de asta, venea mereu epuizat de la muncă. Iar Parwana, deja însărcinată cu Omar, era prea înceată pentru a răspunde nevoilor lui Pari. Nu avusese niciodată răbdarea sau energia necesare pentru asta. Astfel, toate au căzut în grija lui Abdullah, dar acesta nu s-a supărat deloc. O făcea cu multă dragoste. Îi plăcea faptul că el era cel care o va ajuta când va face primul pas, cel care va căsca gura la primul cuvânt rostit de ea. Acesta era scopul lui, credea băiatul, motivul pentru care Dumnezeu îl crease, şi anume să aibă grijă de Pari când mama lor a plecat la El.
— Baba, a spus Pari. Spune-ne o poveste.
— Se face târziu, a spus Tata.
— Te rog!
Tata era un om închis din fire. Rar rostea mai mult de două propoziţii consecutive. Dar, câteodată, din motive necunoscute lui Abdullah, ceva se debloca înăuntrul lui şi poveştile prindeau brusc glas. Abdullah şi Pari stăteau uneori ca vrăjiţi în faţa lui, în timp ce Parwana trântea oalele în bucătărie. Le spunea poveşti pe care le auzise de la bunica lui când era mic, trimiţându-i către ţinuturi populate de sultani, de djinn-i, div-i şi dervişi înţelepţi. Alteori inventa poveşti. Îi ieşeau pe loc, iar Tata îl surprindea mereu pe Abdullah prin abilitatea lui de a-şi imagina lucruri şi de a visa. Tata nu se simţea niciodată mai prezent în viaţa lui Abdullah, mai vesel şi mai sincer decât atunci când îşi spunea poveştile, ca şi cum basmele sale erau mici spărturi în lumea sa opacă şi enigmatică.
Dar Abdullah putea spune, doar văzând expresia de pe faţa lui, că nu va avea parte de nicio poveste.
— E târziu, a repetat Tata.
A ridicat ibricul cu marginea şalului ce-i acoperea umerii şi şi-a turnat o cană de ceai. A suflat puţin şi a luat o înghiţitură, faţa strălucindu-i portocalie în lumina flăcărilor.
— E timpul să dormim. Avem o zi lungă mâine.
Abdullah şi-a tras pătura peste cap. Sub pătură, îi cânta lui Pari în ceafă:
Am găsit o zână mică, tristă,
La umbra unui copac din hârtie.
Pari, deja adormită, abia mai putea să continue versurile:
Ştiu o zână mică, tristă,
Care a fost suflată de vânt într-o noapte.
A început îndată să sforăie.
Abdullah s-a trezit mai târziu şi a văzut că Tata plecase. S-a ridicat înspăimântat. Focul se stinsese de-a binelea, lăsând în urmă doar urme stacojii de jar. Privirea insistentă a lui Abdullah se muta de la stânga la dreapta, dar nu reuşea să vadă nimic în întunericul apăsător. Simţea cum se albeşte la faţă. Cu inima care îi bătea să-i iasă din piept, îşi încorda auzul şi îşi ţinea respiraţia.
— Tată? a şoptit el.
Linişte.
Panica l-a cuprins până în adâncul sufletului. Perfect nemişcat, încremenit şi tensionat, a ascultat mult timp, dar fără să audă ceva. Erau singuri, el şi Pari, în mijlocul întunericului. Fuseseră abandonaţi. Tatăl lor îi abandonase. Abdullah simţea pentru prima dată imensitatea reală a deşertului şi a lumii. Cât de uşor putea cineva să se rătăcească în ea. Nu era nimeni să-i ajute, nimeni să le arate drumul. Un gând rău i-a încolţit atunci în minte. Tatăl lor murise. Cineva îi tăiase gâtul. Bandiţii. Îl omorâseră şi acum se apropiau de el şi de Pari, fără să se grăbească, savurând momentul, făcând un joc din el.
— Tată? a strigat el din nou, de data asta cu o voce pătrunzătoare.
Niciun răspuns.
— Tată?
L-a strigat din nou şi din nou, simţind cum o gheară îl strânge de gât. L-a strigat de atâtea ori încât a pierdut şirul, dar nimeni nu a răspuns din întuneric. Îşi imagina feţe ascunse în munţi ce se ridicau din pământ, privindu-i şi rânjind cu răutate la ei. Abdullah a intrat în panică şi simţea cum totul se contractă înăuntrul lui. A început să tremure şi să geamă. Simţea că mai avea puţin şi începea să urle.
Apoi, a auzit paşi. O formă a prins contur în întuneric.
— Am crezut că ai plecat, a spus Abdullah tremurând.
Tata s-a aşezat lângă resturile de la foc.
— Unde ai fost?
— Du-te la culcare, băiete.
— Nu ne-ai părăsi. Nu ai face asta, tată.
Tata s-a uitat la el, dar Abdullah nu a putut să distrugă expresia feţei sale în întuneric.
— O să o trezeşti pe sora ta.
— Nu ne părăsi.
— Termină cu asta.
Abdullah s-a întins din nou, a strâns-o în braţe pe sora lui, iar inima parcă îi stătea în gât.
Abdullah nu fusese niciodată la Kabul. Auzise despre Kabul doar din poveştile pe care unchiul Nabi i le spusese. Vizitase câteva oraşe mai mici cu tatăl său care-şi căuta un loc de muncă, dar niciodată un oraş adevărat, şi cu siguranţă nimic din ce îi spusese unchiul Nabi nu ar fi putut să-l pregătească pentru forfota şi agitaţia celui mai mare şi mai aglomerat oraş dintre ele. Pretutindeni zărea semafoare, ceainării, restaurante, magazine cu vitrine strălucind de firme luminoase. Maşinile zornăiau într-o veselie pe străzile aglomerate, vuiau, ţâşneau în spatele autobuzelor, pe lângă pietoni şi biciclete. Garis-uri{3} trase de cai alergau în susul şi în josul bulevardelor, cu roţile din fier sărind pe stradă. Trotuarele pe care se plimba cu Pari şi cu Tata erau pline de vânzători de ţigări şi gumă de mestecat, tarabe cu reviste, potcovari ce băteau potcoave. În intersecţii, poliţiştii în uniforme care nu erau măsura lor fluierau şi făceau gesturi autoritare, cărora nimeni nu părea să le dea atenţie.
Abdullah stătea pe o bancă de pe trotuar, lângă o măcelărie, cu Pari în poală, împărţind o farfurie din tablă plină cu fasole şi un sos condimentat cu coriandru, pe care Tata o cumpărase de la o tarabă.
— Uite, Abollah, a spus Pari arătând cu degetul un magazin de peste stradă.
La fereastră stătea o tânără îmbrăcată într-o rochie verde, frumos brodată, cu oglinzi mici şi mărgele. Purta o eşarfă lungă asortată, cu bijuterii din argint şi pantaloni de un roşu intens. Stătea perfect nemişcată, uitându-se indiferentă la trecători, fără să clipească măcar o dată. Nu s-a mişcat niciun centimetru în timp ce Abdullah şi Pari îşi terminau de mâncat fasolea şi a rămas nemişcată şi după aceea. Mai sus, pe bloc, Abdullah a zărit un afiş imens, care atârna de faţada unei clădiri înalte. Pe afiş era o indiancă tânără şi frumoasă într-un câmp de lalele, pe o ploaie torenţială, aplecându-se jucăuşă în spatele unui fel de bungalou. Zâmbea timidă, într-un sari ud ce îi îmbrăca formele. Abdullah se întreba dacă asta era ceea ce unchiul Nabi numea cinema, acolo unde oamenii se duceau să vadă filme, şi spera ca acesta să-i ducă şi pe ei luna viitoare să vadă un film.
După chemarea la rugăciune, care se auzea de la o moschee acoperită cu ţiglă albastră, din susul străzii, Abdullah l-a văzut pe unchiul Nabi trăgând maşina lângă trotuar. Îmbrăcat în costumul său de culoare oliv, s-a ridicat de la volan şi era cât pe ce să-l lovească cu uşa pe un biciclist într-un chapan{4}, care tocmai trecea pe acolo.
Unchiul Nabi s-a grăbit să ajungă în faţa maşinii şi l-a îmbrăţişat pe Tata. Când i-a văzut pe Abdullah şi pe Pari, pe faţa lui s-a aşternut un zâmbet larg. S-a aplecat ca să fie la acelaşi nivel cu ei.
— Cum vă place la Kabul, copii?
— E multă gălăgie, a spus Pari, iar unchiul Nabi a râs.
— Asta e. Hai, veniţi, urcaţi-vă! O să vedeţi mai mult din maşină. Ştergeţi-vă pe picioare înainte. Saboor, tu stai în faţă.
Bancheta din spate era răcoroasă, tare şi de culoare albastru deschis, ca să se asorteze cu exteriorul. Abdullah a alunecat pe ea până la fereastră, în spatele scaunului şoferului, şi a pus-o pe Pari în poală. A observat cât de invidioşi erau trecătorii care se uitau la maşină. Pari şi-a întors capul spre el şi amândoi şi-au zâmbit cu subînţeles.
În timp ce unchiul Nabi conducea, ei observau viaţa oraşului. Unchiul spunea că o va lua pe un drum mai lung, ca ei să vadă cât mai mult din Kabul. Le-a arătat o creastă ce se numea Tapa Maranjan şi în vârful căreia se înălţa un mausoleu în formă de cupolă, dominând oraşul. Nader Shah, tatăl regelui Zahir Shah, era înmormântat acolo, spunea el. Le-a arătat fortul Hala Hissar din vârful muntelui Koh-e-Shirdawaza, pe care britanicii l-ar fi folosit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial împotriva Afganistanului.
— Ce e asta, unchiule Nabi? a bătut Abdullah uşor în geam, arătând spre o clădire galbenă imensă, de formă dreptunghiulară.
— E Silo. Noua fabrică de pâine.
Unchiul Nabi conducea cu o mână şi cu cealaltă s-a aplecat să-i spună ceva.
— Complimente din partea prietenilor noştri ruşi.
O fabrică în care se face pâine, se minuna Abdullah, imaginându-şi-o pe Parwana în Shadbagh cum arunca bucăţi de cocă pe marginea tandoor-ului murdar.
În cele din urmă, unchiul Nabi a luat-o pe o stradă curată şi largă, mărginită de chiparoşi plantaţi la distanţe egale. Casele erau elegante şi mai mari decât tot ce văzuse Abdullah până atunci. Erau albe, galbene, albastru deschis. Majoritatea aveau două etaje, erau împrejmuite de ziduri înalte şi închise cu porţi duble de metal. Abdullah a observat mai multe maşini ca cea a unchiului Nabi parcate de-a lungul străzii.
Unchiul Nabi a luat-o pe o şosea cu un rând de arbuşti mici, îngrijit tunşi. Dincolo de şosea se ridica, uriaşă, o casă cu două etaje şi ziduri albe.
— Ai o casă aşa de mare, a răsuflat Pari, cu ochii mari de uimire.
Unchiul Nabi s-a întors, râzând.
— Ar fi ceva să fie a mea. Dar nu e, este casa şefilor mei. Mai e puţin şi o să-i vedeţi. Purtaţi-vă frumos acum.
Casa s-a dovedit şi mai impresionantă atunci când unchiul Nabi i-a condus pe Abdullah, Pari şi pe tatăl lor înăuntru. Abdullah estima că este suficient de mare încât să încapă în ea măcar jumătate din casele din Shadbagh. Se simţea ca şi cum ar fi păşit în palatul div-ului. Grădina, aflată departe, în spatele casei, era frumos amenajată, cu rânduri de flori multicolore, bine îngrijite, cu tufişuri până la genunchi şi o mulţime de pomi fructiferi – Abdullah recunoştea cireşi, meri, caişi şi rodii. Un pridvor acoperit făcea legătura între casă şi grădină – unchiul Nabi spunea că se numeşte verandă – şi era închis cu un grilaj prin care se împletea viţă-de-vie. În drum spre camera în care erau aşteptaţi de domnul şi doamna Wahdati, Abdullah a zărit o baie cu un vas din porţelan, despre care unchiul Nabi le povestise, şi o chiuvetă strălucitoare, cu robineţi de culoarea bronzului. Abdullah, care petrecea ore întregi în fiecare săptămână cărând găleţi de apă de la fântâna din sat, se minuna la gândul că ar putea duce o viaţă în care apa ar fi la o distanţă de doar o răsucire a mâinii.
Abdullah, Pari şi tatăl lor stăteau acum pe o canapea voluminoasă cu ciucuri aurii. Pernele moi de la spatele lor erau decorate cu oglinzi octogonale minuscule. În faţa canapelei, un tablou ocupa aproape tot peretele. Înfăţişa un sculptor bătrân, aplecat deasupra mesei de lucru, cioplind într-un bloc de piatră. Draperii de un roşu burgund, în falduri, îmbrăcau ferestrele largi ce dădeau spre un balcon cu o balustradă din fier. Totul strălucea de curăţenie, nu zăreai fir de praf nicăieri.
Abdullah nu fusese niciodată mai conştient ca atunci de cât de murdar era.
Şeful unchiului Nabi, domnul Wahdati, stătea într-un scaun din piele, cu braţele încrucişate. Se uita la ei, nu chiar neprietenos, dar cu o privire distantă şi impenetrabilă. Era mai înalt decât Tata; Abdullah observase asta de îndată ce se aplecase ca să-i salute. Avea umerii înguşti, buzele subţiri şi fruntea mare, lucioasă. Purta un costum alb, croit pe talie, cu o cămaşă verde, descheiată la gât, ale cărei manşete erau prinse cu un lapislazuli de formă ovală. Nu rostise mai mult de douăsprezece cuvinte de când se întâlniseră.
Pari se uita la platoul cu biscuiţi din faţa lor, pus pe masa de sticlă. Abdullah nu-şi imaginase niciodată că existau şi astfel de sortimente. Biscuiţi de ciocolată în formă de deget cu cremă pe deasupra, biscuiţi mici şi rotunzi cu cremă de portocale în mijloc, biscuiţi verzi în formă de frunză şi multe alte feluri.
— Vreţi să gustaţi? a întrebat doamna Wahdati.
Ea era cea care făcea conversaţie.
— Luaţi. Amândoi. Le-am adus pentru voi.
Abdullah s-a întors spre tatăl său ca să-i ceară permisiunea, iar Pari a făcut la fel. Asta a părut să o impresioneze pe doamna Wahdati, care a ridicat din sprâncene, şi-a înclinat capul şi a zâmbit.
Tata a dat uşor din cap.
— Câte unul fiecare, a spus el cu o voce joasă.
— O, nici chiar aşa, a spus doamna Wahdati. L-am pus pe Nabi să străbată jumătate din Kabul ca să-i cumpere de la o brutărie.
Tata, îmbujorat, şi-a îndepărtat privirea. Stătea pe marginea canapelei, cu basca turtită în mâini. Îşi îndepărtase genunchii de lângă doamna Wahdati şi îl fixa cu privirea pe soţul ei.
Abdullah a luat doi biscuiţi şi i-a dat unul lui Pari.
— O, mai ia unul. Nu vrem ca Nabi să se fi deranjat degeaba, le-a reproşat doamna Wahdati pe un ton vesel.
Iar unchiului Nabi i-a zâmbit.
— Nu a fost niciun deranj, a spus unchiul Nabi roşind.
Unchiul Nabi stătea lângă uşă, lângă un dulap înalt din lemn cu uşi groase din sticlă. Pe rafturi, Abdullah zărise fotografii ale domnului şi doamnei Wahdati înrămate în argint. Într-una din fotografii erau alături de un alt cuplu, îmbrăcaţi în haine grele şi înfăşuraţi în şaluri groase, cu un râu ce curgea spumegând în spatele lor. În alta era doamna Wahdati, ţinând în mână un pahar, râzând, cuprinzând cu braţul gol talia unui bărbat, care, deşi lui Abdullah nu-i venea să creadă, nu era domnul Wahdati. Era şi o fotografie de la nuntă, cu el înalt şi îmbrăcat într-un costum negru şi cu ea într-o rochie albă, vaporoasă, amândoi zâmbind cu gura închisă.
Abdullah a tras cu ochiul la doamna Wahdati, la talia ei subţire, la gura ei mică şi drăguţă, la sprâncenele ei perfect arcuite, la unghiile roz de la picioare şi la rujul ce li se asorta. Şi-o amintea acum, o văzuse cu câţiva ani în urmă, când Pari aproape împlinea doi ani. Unchiul Nabi o adusese la Shadbagh pentru că ea îşi manifestase dorinţa să-i cunoască familia. Purtase atunci o rochie de culoarea piersicii fără mâneci – îşi amintea mirarea de pe faţa Tatei – şi ochelari închişi la culoare, cu rame albe groase. Zâmbise tot timpul, punând întrebări despre sat, despre vieţile lor, întrebând de numele şi vârsta copiilor. Se comportase ca şi cum aparţinea acelui loc, acelei case din chirpici cu tavanul jos, stând rezemată de un perete plin de funingine, lângă fereastra cu urme de muşte şi lângă folia opacă din plastic care separa camera principală de bucătăria în care dormeau Abdullah şi Pari. Făcuse un spectacol din vizita ei, insistând să-şi dea jos pantofii cu toc înalt la intrare, alegând să stea pe podea când tatăl îi oferise amabil un scaun. Ca şi cum ar fi fost dintre ei. Abdullah avea doar opt ani, dar înţelesese totul.
Din această vizită, Abdullah îşi amintea cel mai bine cum Parwana – care era însărcinată cu Iqbal – rămăsese într-un colţ, făcută ghem, într-o linişte de mormânt. Cu umerii strânşi, cu picioarele sub burta umflată, ca şi cum ar fi încercat să dispară în zid. Cu faţa acoperită de un văl murdar, înnodat grosolan sub bărbie. Abdullah aproape că putuse să vadă ruşinea ridicându-se din ea, ca aburul; simţise un val surprinzător de simpatie pentru mama lui vitregă, ştiind-o în încurcătură şi ştiind cât de mică se simţea.
Doamna Wahdati s-a întins după pachetul de ţigări de lângă platoul cu biscuiţi şi şi-a aprins una.
— Am făcut un ocol mare ca să le arăt puţin din oraş, a spus unchiul Nabi.
— Foarte bine! Foarte bine, a spus doamna Wahdati. Ai mai fost până acum la Kabul, Saboor?
— O dată sau de două ori, Bibi Sahid, a răspuns Tata.
— Pot să te întreb cum ţi s-a părut?
Tata a dat din umeri.
— E prea aglomerat.
— Da.
Domnul Wahdati a luat o scamă de pe mâneca jachetei sale şi s-a uitat spre covor.
— Aglomerat, da, iar uneori şi obositor, a spus soţia lui.
Tatăl a dat din cap în semn că a înţeles.
— Kabul e într-adevăr o insulă. Unii spun că e progresist şi s-ar putea să aibă dreptate. E destul de adevărat, presupun, dar este departe de ceea ce se întâmplă în restul ţării.
Tata s-a uitat la basca pe care o ţinea în mâini şi a clipit.
— Nu mă înţelegeţi greşit, a spus ea. Aş susţine din toată inima orice planuri progresiste venind din afara oraşului. Dumnezeu ştie că ţara asta s-ar putea folosi de aşa ceva. Totuşi, oraşul acesta e uneori prea mulţumit de el însuşi pentru gustul meu. Jur, toate lucrurile pompoase din locul ăsta, a oftat ea, chiar devin obositoare. În ceea ce mă priveşte, am admirat mereu provincia. Sunt foarte ataşată de ea. Provincii îndepărtate, qarias, sate mici. Adevăratul Afganistan, ca fiu mai exactă.
Tata a dat din cap nesigur.
— Nu sunt de acord cu toate tradiţiile tribale, sau chiar cu majoritatea dintre ele, dar mi se pare că oamenii duc vieţi mai autentice acolo. Au o anumită vigoare, energie. O modestie înviorătoare. Şi sunt ospitalieri. Şi forţă. Un simţ al mândriei. Ăsta să fie cuvântul potrivit, Suleiman? Mândrie?
— Încetează cu asta, Nila, a spus soţul ei liniştit.
A urmat o tăcere profundă. Abdullah îl privea pe domnul Wahdati cum bătea cu degetele în braţul scaunului şi pe soţia sa cum zâmbea încordată, cu pete roz pe chiştoc, cu gleznele încrucişate şi cu cotul rezemat pe braţul scaunului.
— Nu e cuvântul potrivit, probabil, a spus ea, rupând tăcerea. Demnitate, poate.
A zâmbit, arătându-şi dinţii albi şi drepţi. Abdullah nu mai văzuse până atunci dinţi ca ai ei.
— Asta e. Mult mai bine. Oamenii din provincie au un simţ al demnităţii. Îl poartă, nu? Ca pe o insignă. Sunt sinceră. Îl văd la tine, Saboor.
— Mulţumesc, Bibi Sahib, a murmurat Tata, foindu-se pe canapea, uitându-se încă la basca din mână.
Doamna Wahdati a dat din cap. Şi-a întors privirea spre Pari.
— Iar tu, pot spune, eşti atât de drăguţă!
Pari l-a înghiontit pe Abdullah.
Doamna Wahdati a rostit rar, ca şi cum ar fi recitat din memorie:
— Astăzi am văzut farmecul, frumuseţea şi graţia nepătrunsă a feţei pe care o căutam.
A zâmbit.
— Rumi. Ai auzit de el? Ai crede că a compus-o chiar pentru tine, draga mea.
— Doamna Wahdati este o poetă desăvârşită, a spus unchiul Nabi.
Din partea cealaltă a camerei, domnul Wahdati s-a întins după un biscuit, l-a rupt în două şi a muşcat puţin din el.
— Nabi e doar drăguţ, a spus doamna Wahdati, aruncându-i o privire caldă.
Abdullah a văzut din nou cum unchiul Nabi s-a înroşit în obraji.
Doamna Wahdati şi-a stins ţigara, apăsând cu putere chiştocul în scrumieră.
— Pot să-i duc pe copii undeva? a întrebat ea.
Domnul Wahdati a răsuflat ţâfnos, bătând cu ambele palme în braţele scaunului, şi a părut că se ridică, deşi nu a făcut-o.
— O să-i duc la bazar, i-a spus doamna Wahdati Tatei. Dacă eşti de acord, Saboor, o să ne ducă Nabi cu maşina. Suleiman poate să te ducă pe şantier, în spate. Ca să-l vezi cu ochii tăi.
Tata a încuviinţat.
Ochii domnului Wahdati s-au închis uşor.
S-au ridicat să plece.
Dintr-o dată, Abdullah îşi dorea ca tatăl lui să le mulţumească acestor oameni pentru biscuiţi şi ceai, să-i ia de mână pe el şi pe Pari şi să părăsească această casă cu tablourile, draperiile, luxul exagerat şi confortul ei. Puteau să-şi umple din nou sacul cu apă, să cumpere pâine şi câteva ouă fierte şi să se întoarcă de unde au venit. Înapoi prin deşert, printre bolovani, pe dealuri, iar Tata să le spună poveşti. Cu Pari în cărucior, ar face cu rândul la tras. Şi în două, poate trei zile, deşi vor avea praf în plămâni şi vor fi frânţi de oboseală, ar fi din nou în Shadbagh. Shuja i-ar zări venind şi s-ar grăbi spre ei, zbenguindu-se în jurul lui Pari. Ar fi acasă.
— Duceţi-vă, copii, a spus Tata.
Abdullah a făcut un pas în faţă, vrând să spună ceva, dar mâna groasă a unchiului Nabi l-a apucat de umăr şi l-a întors, unchiul însoţindu-i pe coridor şi spunându-le:
— Aşteptaţi să vedeţi bazarurile din locul ăsta. N-aţi mai văzut aşa ceva niciunul din voi.
Doamna Wahdati stătea cu ei pe bancheta din spate a maşinii şi umpluse aerul cu mirosul greu al parfumului ei şi încă ceva, pe care Abdullah nu îl putea recunoaşte, ceva dulce, puţin înţepător. I-a bombardat cu întrebări în timp ce unchiul Nabi conducea. Cine erau prietenii lor? Mergeau la şcoală? Întrebări legate de treburile pe care le făceau în gospodărie, de vecini, de jocurile pe care le jucau. Soarele îi lumina jumătatea dreaptă a feţei. Abdullah putea vedea perii fini de pe obraz şi linia subţire de sub bărbie unde se încheia machiajul.
— Am un câine, a spus Pari.
— Da?
— E un adevărat specimen, a spus unchiul Nabi de pe scaunul din faţă.
— Îl cheamă Shuja. Ştie când sunt tristă.
— Aşa sunt câinii, a spus doamna Wahdati. Se pricep mai bine la asta decât unii oameni pe care i-am întâlnit.
Au trecut pe lângă trei şcolăriţe care ţopăiau pe trotuar. Purtau uniforme negre cu eşarfe albe la gât.
— Ştiu ce am spus mai devreme, dar în Kabul nu-i chiar aşa de rău.
Doamna Wahdati se juca absentă cu lănţişorul de la gât. Se uita pe fereastră, apăsată de o greutate.
— Cel mai mult îmi place aici la sfârşitul primăverii, după ploi. Aerul e atât de curat! Acea primă scânteie a verii. Felul în care soarele se loveşte de munţi.
Avea un zâmbet palid.
— O să fie bine cu un copil în jurul casei. Un zgomot mic, pentru o schimbare mare. O mică viaţă.
Abdullah s-a uitat la ea şi a simţit ceva alarmant la acea femeie, dincolo de machiaj, parfum şi aerul simpatic, ceva care spunea că în sufletul ei se ducea o luptă. S-a trezit că se gândeşte la fumul ce se înălţa când gătea Parwana, la raftul din bucătărie pe care erau împrăştiate borcanele ei, farfuriile desperecheate şi oalele murdare. Îi lipsea salteaua pe care o împărţea cu Pari, deşi era murdară, iar arcurile rupte ameninţau să treacă prin ea. Îi lipsea totul. Nu suferise nicicând atât de mult de dorul de casă.
Doamna Wahdati s-a lăsat moale pe scaun, pe banchetă, luându-şi geanta în braţe aşa cum o femeie însărcinată îşi ţine burta umflată.
Unchiul Nabi a oprit într-o curbă aglomerată. Peste stradă, lângă o moschee cu minarete ce se înălţau spre cer, era bazarul, compus din labirinturi congestionate de alei boltite şi deschise. Au hoinărit printre tarabele care vindeau haine din piele, giuvaieruri colorate, inele cu pietre preţioase şi condimente de tot felul, cu unchiul Nabi în spatele lor. Acum că erau afară, doamna Wahdati purta o pereche de ochelari cu lentile închise la culoare ce o făceau să arate, în mod straniu, ca o felină.
Peste tot se auzeau voci ce se tocmeau. Muzica era practic trâmbiţată de la fiecare tarabă. Au trecut pe lângă magazine fără vitrine ce vindeau cărţi, aparate de radio, lămpi şi oale argintii pentru gătit. Abdullah a zărit doi soldaţi în nişte bocanci plini de praf şi în haine prea mari pentru ei, de culoare maro închis, împărţind o ţigară şi privindu-i pe toţi ceilalţi plictisiţi, indiferenţi.
S-au oprit la o tarabă cu încălţăminte. Doamna Wahdati căuta prin rândurile de pantofi aranjaţi pe cutii. Nabi s-a dus la standul următor, cu mâinile la spate, şi a aruncat o privire unor monede vechi.
— Ce spui de ăştia? a întrebat-o doamna Wahdati pe Pari. Ţinea în mână o pereche nouă de adidaşi galbeni.
— Sunt aşa de frumoşi, i-a admirat Pari, uitându-se la ei cu neîncredere.
— Hai să-i încercăm!
Doamna Wahdati a ajutat-o pe Pari să se încalţe, prinzând curelele şi încheindu-le cu o cataramă. L-a fixat cu privirea pe Abdullah peste ochelari.
— Cred că ai putea să iei şi tu o pereche. Nu-mi vine să cred că ai mers tot drumul din sat până aici în sandalele astea.
Abdullah a clătinat din cap şi s-a uitat în altă parte. Pe alee, mai jos, un bătrân cu o barbă nerasă şi cu două ciomege drept bastoane cerşea.
— Uite, Abdullah! Pari şi-a ridicat un picior, apoi pe celălalt.
Dansa apăsat şi ţopăia. Doamna Wahdati l-a chemat pe unchiul Nabi şi i-a spus să o ducă în jos pe alee, să vadă cum se simte în noua încălţăminte. Unchiul Nabi a luat-o pe Pari de mână şi au luat-o amândoi pe alee.
Doamna Wahdati şi-a coborât privirea spre Abdullah.
— Din felul în care am vorbit mai devreme, tu crezi că sunt o persoană rea, a spus ea.
Abdullah i-a privit pe Pari şi pe Nabi trecând pe lângă cerşetorul bătrân care se sprijinea în bastoanele lui. Bătrânul i-a spus ceva lui Pari, Pari şi-a întors faţa spre unchiul Nabi, i-a şoptit ceva, iar unchiul Nabi i-a aruncat bătrânului o monedă.
Abdullah a început să plângă în tăcere.
— O, băiete drag, a spus doamna Wahdati, surprinsă. Bietul de tine!
A scos o batistă din geantă şi i-a oferit-o.
Abdullah a dat-o la o parte.
— Vă rog, nu, a spus el, cu o voce spartă.
Ea s-a aşezat pe vine lângă el, cu ochelarii pe cap. Şi ochii ei erau umezi, iar când i-a atins cu batista, a murdărit-o de pete negre.
— Nu te învinovăţesc dacă mă urăşti. E dreptul tău. Dar – şi nu mă aştept să înţelegi, nu acum – e mai bine aşa. Chiar e, Abdullah. E mai bine aşa. O să înţelegi într-o zi.
Abdullah şi-a ridicat faţa spre cer şi a plâns, iar Pari tocmai se întorcea ţopăind la el, cu ochii umezi de recunoştinţă şi cu faţa strălucindu-i de fericire.
Într-o dimineaţă din acea iarnă, Tata şi-a scos toporul şi a doborât stejarul uriaş. Îl luase pe fiul Mullahului Shekib, Baitullah, şi pe alţi câţiva oameni să-l ajute. Nimeni nu încerca să se amestece. Abdullah stătea cu ceilalţi băieţi şi se uita la bărbaţi. Primul lucru pe care l-a făcut Tata a fost să dea jos leagănul. S-a urcat în copac şi a tăiat sforile cu un cuţit. Apoi, el şi ceilalţi bărbaţi au tot ciopârţit trunchiul gros până după-amiaza târziu, când stejarul bătrân s-a răsturnat în sfârşit cu un geamăt puternic. Tata i-a spus lui Abdullah că aveau nevoie de lemn de foc pentru la iarnă. Dar îşi înfipsese toporul cu atâta violenţă în copacul bătrân, cu maxilarul încleştat şi cu faţa întunecată, de parcă nu-l mai suporta.
Acum, sub cerul de culoarea pietrei, bărbaţii loveau în trunchiul doborât la pământ, având nasul şi obrajii roşii de frig, cu tăişurile sunând a gol când atingeau lemnul. La capătul celălalt al copacului, Abdullah separa crengile mici de cele mari. Cu două zile în urmă se aşternuse prima zăpadă. Nu era abundentă, nu încă, dar promitea să fie. În curând, iarna avea să se abată asupra satului, cu ţurţuri de gheaţă, cu nămeţi ce aveau să dureze săptămâni întregi, cu un vânt ce îţi face pielea din podul palmei să crape într-un minut. Deocamdată, albul de pe jos era decorat cu pete maro de pământ, până la marginile abrupte ale dealurilor.
Abdullah a adunat un braţ de crengi subţiri şi le-a cărat la mormanul din apropiere, care era al comunei şi care creştea în dimensiune. Purta noile sale cizme de zăpadă, mănuşi şi haina de iarnă. Haina era una mai veche, dar în afară de fermoarul stricat, pe care Tata îl reparase, era ca nouă – căptuşită, de un albastru închis, cu blăniţă portocalie în interior. Avea patru buzunare mari, care se închideau şi se deschideau cu un pocnet, şi o glugă matlasată care se strângea în jurul feţei, când Abdullah trăgea de şnur. Şi-a dat gluga pe spate şi a respirat adânc, scoţând un nor de aburi.
Soarele se apropia de linia orizontului. Abdullah putea încă să distingă vechea moară de vânt, înălţându-se ţeapănă şi gri deasupra zidurilor din lut ale satului. Lamele ei parcă gemeau de fiecare dată când scârţâiau în rafala tăioasă care venea de pe deal. Moara de vânt era mai ales casa bâtlanilor albaştri pe timpul verii, dar acum, că sosise iarna, bâtlanii plecaseră şi le luaseră locul ciorile. În fiecare dimineaţă, cârâitul şi croncănitul lor supărător îl trezeau pe Abdullah.
Ceva i-a atras atenţia, pe pământ, în dreapta lui. A mers într-acolo şi a îngenuncheat.
O pană. Micuţă. Galbenă.
Şi-a scos o mănuşă şi a luat-o.
În acea seară se duceau la o petrecere, el împreună cu tatăl şi cu frăţiorul său vitreg, Iqbal. Lui Baitullah i se născuse din nou un băiat. Un motreb{5} va cânta pentru bărbaţi şi altcineva la tamburină. Se vor servi ceai şi pâine caldă, proaspăt coaptă, şi supă shorwa{6} cu cartofi. După aceea, Mullahul Shekib o să-şi afunde degetul într-un bol cu apă îndulcită şi i-l va da pruncului să-l sugă. Îşi va scoate piatra neagră strălucitoare şi briciul cu două tăişuri şi va ridica hăinuţa micuţului deasupra diafragmei. Un ritual obişnuit. Viaţa va merge înainte în Shadbagh.
Abdullah a întors pana pe cealaltă parte.
Să nu te aud plângând, îi spusese Tata. Să nu plângi, îţi interzic.
Şi nu plânsese. Nimeni din sat nu întrebase de Pari. Nici măcar nu i se rostea numele. Abdullah era uimit de cât de neaşteptat şi definitiv dispăruse din vieţile lor.
Doar Shuja simţea o durere asemănătoare celei a lui Abdullah. Câinele apărea în fiecare zi la uşa lor. Parwana arunca cu pietre în el. Tata se repezea la animal cu băţul. Numai că bietul câine se întorcea mereu. Nopţile îl auzeau scheunând trist şi dimineţile îl găseau întins la uşă, cu botul pe labe, răspunzând atacatorilor cu o privire iertătoare şi melancolică. Timpul s-a scurs aşa până într-o dimineaţă când Abdullah l-a zărit şchiopătând spre deal, cu capul plecat. Nimeni din Shadbagh nu l-a mai văzut de atunci.
Abdullah a băgat pana galbenă în buzunar şi s-a îndreptat spre moara de vânt.
În anumite momente surprindea pe faţa Tatălui său o expresie întunecată cu umbre de emoţie, ce îl puneau în încurcătură. Tata i se părea mai mic acum, lipsit de ceva esenţial. Se mişca greoi prin jurul casei sau stătea la căldura sobei lor noi, mare şi din fontă, cu micuţul Iqbal în poală, uitându-se fix la flăcări, dar fără să vadă ceva. Vorbea acum într-un fel în care Abdullah nu-şi amintea să-l mai fi auzit, ca şi cum ceva cântărea greu pe fiecare cuvânt pe care îl rostea. Se cufunda în tăceri lungi, cu faţa întunecată. Nu mai spunea poveşti, nu mai spusese niciuna de când el şi Abdullah se întorseseră de la Kabul. Poate că Tata îi vânduse familiei Wahdati şi muza, se gândea Abdullah.
Dusă.
Dispărută.
Fără să lase ceva în urmă.
Fără să spună vreun cuvânt.
Altele decât cuvintele rostite de Parwana: Trebuia să fie ea. Îmi pare rău, Abdullah. Ea trebuia să fie aceea.
Degetul tăiat salvează mâna.
A îngenuncheat în faţa morii de vânt, la baza turnului de piatră aproape în ruină. Şi-a scos mănuşile şi a săpat la suprafaţă. S-a dus cu gândul la sprâncenele ei dese, la fruntea ei rotundă şi largă, la zâmbetul ei ştirb. Îi răsuna în minte râsul fetei, ca odinioară în jurul casei. Se gândea la încăierarea care avusese loc la întoarcerea de la bazar. Şi-o amintea pe Pari cum se panica. Cum ţipa. Pe unchiul Nabi cum o lua repede pe sus. Abdullah a săpat până a dat cu degetele de metal. Şi-a strecurat mâinile în gaură şi a ridicat cutia de ceai, făcută din tablă. A curăţat apoi capacul de mizerie.
În ultima vreme se gândea tot mai des la povestea pe care le-o spusese Tata în noaptea dinaintea plecării la Kabul, la bătrânul agricultor Baba Ayub şi la div. Abdullah se afla într-un loc în care stătuse şi Pari cândva, iar absenţa ei se ridica asemenea unui miros din pământul de sub picioarele lui, făcând să i se înmoaie genunchii, în timp ce inima aproape îi stătea în loc şi tânjea după o sorbitură adâncă din licoarea magică pe care div-ul i-o dăduse lui Baba Ayub, ca să poată şi el să uite.
Dar nu putea uita nimic. Imaginea lui Pari persista în aer, la marginea imaginaţiei lui, oriunde s-ar fi dus Abdullah. Era precum praful aşternut pe cămaşa lui. Era prezentă în momentele de linişte devenite atât de frecvente în casă, linişte care se aşternea între cuvintele lor, uneori rece şi goală, alteori încărcată cu lucruri nespuse, ca un nor de unde ploaia nu avea să cadă niciodată. În unele nopţi visa că se află din nou în deşert, singur, înconjurat de munţi, iar în depărtare întrezăreşte o scânteie minusculă de lumină ce se aprinde şi se stinge, se aprinde şi se stinge din nou, ca un mesaj.
A deschis cutia de ceai. Erau toate acolo, toate penele lui Pari, căzute de la cocoşi, raţe, porumbei; şi pana de păun. A aruncat pana galbenă în cutie. Într-o bună zi, se gândea.
Spera.
Zilele lui în Shadbagh erau numărate, ca cele ale lui Shuja. Ştia acum prea bine. Nu-i mai rămăsese nimic aici. Casa lui nu era aici. Va aştepta până la trecerea iernii şi până la dezgheţul de primăvară şi se va trezi într-o dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor şi va pleca. Va alege o direcţie şi va merge într-acolo. Va merge atât de departe de Shadbagh cât îl vor ţine picioarele. Şi dacă, într-o zi, străbătând câmpurile întinse şi deschise, îl va cuprinde disperarea, se va opri din drum, va închide ochii şi se va gândi la pana de şoim pe care Pari a găsit-o în deşert. Îşi va imagina pana desprinzându-se de pasăre, acolo sus, în nori, la aproape un kilometru deasupra lumii, învârtindu-se şi răsucindu-se în curenţi violenţi, azvârlită de rafale de vânt la mii de kilometri depărtare, prin deşert şi munţi, aterizând, în final, din toate locurile posibile, chiar lângă acel unic bolovan, tocmai ca sora lui să o găsească. Va fi cuprins de uimire că astfel de lucruri s-au întâmplat, dar şi de speranţă. Şi, cu toate acestea, va şti mai bine, va prinde curaj, îşi va deschide ochii şi va merge mai departe.