KHALED HOSSEINI

ŞI MUNŢII AU ECOU

Această carte este dedicată lui Haris şi Farah,
amândoi noor a ochilor mei, şi tatălui meu
care ar fi fost mândru de mine

Pentru Elaine

Capitolul 1

Dincolo de ideile de fărădelege şi dreptate se află un câmp. Ne vedem acolo.

JELALUDDIN RUMI, secolul al XIII-lea

Toamna, 1952

Aşa, deci. Vreţi o poveste?! Vă voi spune una. Doar pe aceasta. Să nu-mi mai cereţi altele. E târziu, Pari, şi mâine ne aşteaptă pe amândoi o zi lungă de mers. Trebuie să te odihneşti în noaptea asta. Şi tu la fel, Abdullah. Contez pe tine, băiete, atât timp cât sora ta şi cu mine suntem departe. La fel contează şi mama voastră. Acum. O poveste, deci. Ascultaţi-mă, ascultaţi-mă amândoi cu atenţie. Şi să nu mă întrerupeţi.

A fost odată ca niciodată, pe când div-ii şi djinn-ii şi uriaşii străbăteau Pământul, un fermier pe nume Baba Ayub. Acesta trăia împreună cu familia într-un sătuc, Maidan Sabz. Pentru că trebuia să hrănească o familie numeroasă, Baba Ayub îşi petrecea zilele muncind din greu. În fiecare zi, din zori până la apusul soarelui, trudea, arând câmpul, răsturnând brazda şi îngrijindu-se de arborii piperniciţi de fistic. În orice moment îl puteai zări pe pământul lui, legat în talie, curbat ca o coasă, legănându-se întreaga zi. Avea mereu mâinile bătătorite şi îi sângerau adesea, iar nopţile adormea de îndată ce punea capul pe pernă.

Voi spune că, în această privinţă, nu era deloc singurul. Viaţa în Maidan Sabz era grea pentru toată lumea. Existau şi alte sate mai norocoase spre nord, în văi, cu pomi fructiferi, flori, aer curat şi pâraie reci şi limpezi. Dar Maidan Sabz era un loc pustiu şi nu semăna în niciun fel cu imaginea pe care numele său, Câmpul Verde, ţi-ar inspira-o. Era aşezat într-o câmpie întinsă, prăfuită, înconjurată de un lanţ de munţi stâncoşi. Vântul era cald şi îţi băga praful în ochi. Să găseşti apă era o luptă zilnică, pentru că, în fântânile din sat, chiar şi în cele mai adânci, apa scădea adesea. Da, exista şi un râu, dar sătenii trebuiau să meargă o jumătate de zi ca să ajungă acolo şi, chiar şi aşa, apa lui curgea plină de noroi tot timpul anului. Acum, după zece ani de secetă, şi râul avea puţină apă. Să spunem că munca celor din Maidan Sabz era de două ori mai grea pentru a-şi câştiga jumătate din existenţă.

Baba Ayub se număra însă printre cei mai norocoşi, pentru că avea o familie pe care o preţuia mai mult decât orice altceva. Îşi iubea nevasta şi nu ridicase niciodată vocea la ea, cu atât mai puţin mâna. Îi preţuia sfatul şi simţea o adevărată plăcere să stea de vorbă cu ea. Cât priveşte copiii, fusese binecuvântat cu la fel de mulţi câte degete avea o mână – trei băieţi şi două fete, pe care îi iubea din tot sufletul. Fetele erau ascultătoare, cuminţi, aveau o reputaţie bună şi o fire blândă. Pe băieţi îi învăţase deja să preţuiască cinstea, curajul, prietenia şi să muncească din greu, fără să se plângă. Îl ascultau, aşa cum fiii buni îşi ascultă tatăl, şi îl ajutau la munca câmpului şi la strângerea recoltelor.

Deşi îşi iubea toţi copiii, Baba Ayub era legat în mod special de unul dintre ei, de cel mai mic, Qais, care avea trei anişori. Qais era un băieţaş cu ochi de un albastru închis. Îi fermeca pe toţi cei care îl întâlneau cu râsul lui de drăcuşor neastâmpărat. Era, de asemenea, unul dintre acei băieţi atât de plini de energie, încât îi seca pe ceilalţi de energia lor. Când a învăţat să meargă, a găsit atât de multă plăcere în această activitate, încât toată ziua, cât era treaz, mergea de colo-colo, chiar şi în timpul nopţii, dând de multe ori de belea. Era un somnambul care pleca din casa de chirpici şi hoinărea prin întuneric, în lumina lunii. Părinţii îşi făceau griji pentru el. Dacă avea să cadă într-o fântână, să se rătăcească sau, şi mai rău, să fie atacat de una dintre creaturile care stau la pândă pe câmp noaptea? Au încercat multe leacuri, dar niciunul nu a mers. Până la urmă, Baba Ayub a găsit o soluţie simplă, cum sunt adesea cele mai bune soluţii: a luat un clopoţel de la gâtul unei capre şi l-a agăţat de cel al lui Qais. Astfel, clopoţelul ar fi trezit pe cineva, în cazul în care Qais s-ar fi sculat în miez de noapte. După un timp, Qais a încetat să mai meargă ca un somnambul, dar, crescând împreună cu clopoţelul, a refuzat să se mai despartă de el. Şi aşa, clopoţelul a rămas la gâtul băiatului, chiar dacă nu-i mai era de folos. Când Baba Ayub venea acasă după o lungă zi de muncă, Qais alerga din faţa casei înaintea tatălui său, înconjurându-i pântecul cu braţele lui mici, iar clopoţelul zornăia la fiecare pas mărunt pe care-l făcea. Baba Ayub îl ridica în braţe şi-l aducea în casă, după care Qais se uita atent la tatăl său în timp ce acesta se spăla, apoi se aşeza lângă el pentru masa de seară. După masă, Baba Ayub îşi sorbea ceaiul, privindu-şi familia, imaginându-şi că va veni o zi în care toţi copiii lui vor fi la casa lor şi îi vor da nepoţi, când va fi stăpânul mândru al unui neam chiar mai mare.

Dar vai, Abdullah şi Pari, zilele de fericire aveau să se sfârşească pentru Baba Ayub.

S-a întâmplat într-o zi când un div a dat buzna în Maidan Sabz. Pe măsură ce se apropia de sat dinspre munţi, pământul se cutremura sub zgomotul pe care-l făceau paşii lui. Sătenii şi-au aruncat lopeţile, sapele, topoarele şi s-au împrăştiat care încotro. S-au ascuns în casele lor claie peste grămadă. Când zgomotul asurzitor al paşilor div-ului s-a oprit, cerul de deasupra satului s-a întunecat de umbra lui. Se auzise că îi creşteau coarne îndoite şi că umerii şi coada puternică erau acoperite de păr negru şi aspru, că ochii lui erau roşii, strălucitori. Nimeni nu ştia cum arată, vă daţi seama, cel puţin nimeni dintre cei care trăiau: div-ul îi mânca pe loc pe cei care îndrăzneau să-şi ridice ochii la el. Ştiind asta, sătenii, înţelepţi, îşi ţineau ochii numai în pământ.

Toată lumea ştia de ce îi călcase div-ul. Auziseră poveştile despre cum venea el prin sate şi se puteau doar minuna de cum a reuşit Maidan Sabz să scape până acum din calea lui. Se gândeau că poate viaţa mizeră pe care o duceau în Maidan Sabz i-a ajutat, dacă ţineau seama de faptul că cei mici nu erau bine hrăniţi, fiind mai degrabă piele şi os. Chiar şi aşa, norocul lor s-a terminat până la urmă.

Maidan Sabz tremura şi îşi ţinea răsuflarea. Familiile se rugau ca div-ul să le ocolească, pentru că ştiau foarte bine că, dacă acesta le va bate în acoperiş, vor fi obligaţi să-i dea un copil. Div-ul l-ar băga apoi pe copil în sac şi s-ar întoarce de unde a venit cu sacul în spinare. Nimeni nu l-ar mai vedea vreodată pe sărmanul copil! Iar dacă vreo familie ar refuza să-i dea un copil, div-ul i-ar lua atunci pe toţi.

Dar unde îi ducea div-ul pe copii? În sălaşul său, aflat în vârful unui munte abrupt, foarte departe de Maidan Sabz. Văi, mai multe deşerturi şi două lanţuri muntoase trebuiau străbătute pentru a ajunge acolo. Şi ce om sănătos la cap ar face asta, numai ca să întâlnească moartea? Se spunea că palatul său era plin de temniţe, pe pereţi atârnau satâre şi din tavane cârlige cu carne. Se vorbea despre frigări imense şi gropi pentru foc. Se auzise că, dacă div-ul prindea vreun oaspete nepoftit, atunci îşi învingea aversiunea faţă de carnea de om mare.

Cred că bănuiţi în ce acoperiş a bătut uşor div-ul. Auzindu-l, Baba Ayub a scos un sunet de agonie, iar nevasta lui a leşinat. Copiii plângeau de spaimă şi de supărare, pentru că ştiau că unul dintre ei va fi nevoit să plece. Familia trebuia să spună, înainte de răsăritul soarelui, care copil va fi dat div-ului.

Ce să vă mai spun despre cât au suferit Baba Ayub şi nevasta lui în noaptea aceea? Niciun părinte nu ar trebui să fie pus vreodată să facă o astfel de alegere. Departe de urechile copiilor, Baba Ayub şi femeia lui se tânguiau ce să facă. Au tot vorbit şi au tot plâns, apoi au vorbit şi au plâns din nou. Noaptea întreagă s-au gândit şi s-au răzgândit, astfel că, deşi se apropiau zorii zilei, ei nu luaseră încă nicio hotărâre – era probabil ceea ce div-ul îşi dorea, pentru că altfel ar fi plecat de acolo cu cinci copii în loc de unul, dacă părinţii lor nu se hotărau. În cele din urmă, Baba Ayub a adunat din faţa casei cinci pietricele de aceeaşi formă şi de aceeaşi mărime. A însemnat în grabă numele fiecărui copil şi, când a fost gata, le-a băgat într-un săculeţ de pânză. Când l-a îndreptat spre nevasta sa, aceasta s-a dat înapoi, de parcă înăuntru s-ar fi aflat un şarpe veninos.

— Nu pot să fac asta, a spus ea, dând din cap. Nu pot fi eu cea care alege. N-aş suporta.

— Nici eu, a început să spună Baba Ayub, dar a văzut atunci prin fereastră că soarele stătea să răsară.

Nu mai aveau timp. S-a uitat lung la cei cinci copii, ca un tată bătut de soartă. Trebuia să se taie un deget pentru a se salva mâna. A închis aşadar ochii şi a ales o piatră din sac.

Bănuiesc că ştiţi ce pietricică i-a căzut în mână. Când a văzut numele, şi-a întors faţa spre cer şi a scos un strigăt de durere. Cu inima frântă, l-a ridicat pe mezin în braţe, pe Qais, care, având încredere oarbă în tatăl său, l-a luat fericit de gât. Abia după ce Baba Ayub l-a lăsat în faţa casei şi a închis uşa, şi-a dat seama că ceva nu era în regulă. Dincolo de uşă, Baba Ayub îşi ţinea ochii strâns închişi, din care curgeau lacrimi, în timp ce multiubitul lui Qais bătea din răsputeri cu pumnii lui micuţi în uşă, strigând să-i dea drumul înăuntru. Dar Baba Ayub rămânea neclintit în hotărârea luată, murmurând: „Iartă-mă, iartă-mă”, pe când pământul se zguduia sub paşii div-ului, iar fiul său scotea ţipete înfiorătoare. Pământul s-a cutremurat iar şi iar, până când div-ul a părăsit satul şi pretutindeni s-a aşternut liniştea. Doar Baba Ayub nu se mai oprea din plâns şi-i cerea întruna iertare fiului său.

Abdullah. Sora ta a adormit. Pune-i pătura pe picioare. Aşa. Bine. Mai bine m-aş opri acum. Nu? Vrei să continui? Eşti sigur, băiete? Bine.

Unde rămăsesem? A, da. A urmat o perioadă de 40 de zile de doliu. În fiecare zi, vecinii găteau pentru familia îndurerată şi stăteau de veghe împreună. Oamenii aduceau ce aveau prin casă – ceai, bomboane, pâine, migdale – îi compătimeau pe bieţii oameni, spunându-le cât de rău le părea. Baba Ayub abia reuşea să se adune şi să îndruge un mulţumesc. Stătea într-un colţ plângând, iar şiroaiele de lacrimi parcă ar fi fost menite să pună capăt perioadelor de secetă din sat. Nu i-ai dori nici celui mai mare duşman un aşa chin, o aşa de mare suferinţă.

Şi aşa au trecut mai mulţi ani. Seceta a continuat, iar Maidan Sabz a devenit şi mai sărac. Mai mulţi copii au murit de sete în pătuţurile lor. Fântânile au secat mai tare, râul a secat, doar chinul lui Baba Ayub era ca un râu care se umfla din ce în ce mai mult cu fiecare nouă zi. Nu-i mai era de folos familiei sale. Nu muncea, nu se ruga şi abia mai mânca. Copiii şi nevasta se rugau de el, dar degeaba. Băieţii cu care mai rămăsese au fost nevoiţi să-i preia îndatoririle, întrucât Baba Ayub nu făcea decât să stea la marginea câmpului, singuratic şi bătut de soartă, uitându-se lung la şirul de munţi. Nu mai vorbea cu oamenii din sat, crezând că aceştia îl bârfesc pe la spate. Spuneau că era un laş, pentru că îl dăduse de bunăvoie pe fiul său. Că nu era un tată bun. Un tată adevărat s-ar fi luptat cu div-ul. Ar fi murit apărându-şi familia.

Într-o noapte, i-a spus şi nevestei toate temerile lui.

— Nu vorbeşte nimeni aşa despre tine, i-a răspuns femeia. Nimeni nu crede că eşti un laş.

— Îi aud, a spus el.

— Auzi doar vocea ta, bărbate, a spus femeia.

În orice caz, nu i-a spus că sătenii chiar îşi şopteau diverse lucruri pe la spatele lui. Şi mai ziceau că probabil a înnebunit.

Într-o bună zi, au primit şi dovada. Baba Ayub s-a sculat în zorii zilei. Fără să-şi trezească nevasta şi copiii, a adunat câteva bucăţi de pâine într-un sac de pânză, s-a încălţat, şi-a încins coasa în talie şi a pornit la drum.

A mers aşa zile întregi. Umbla până când soarele ajungea să se vadă ca o licărire roşie, slabă, în depărtare. Noaptea, dacă afară şuiera vântul, dormea în peşteri. Altfel, se odihnea pe malul vreunui râu, sub copaci sau la adăpostul unor bolovani sau stânci. A mâncat pâinea, apoi ce a mai găsit în cale – fructe sălbatice, ciuperci, peşte pe care îl prindea cu mâinile goale din râuri – şi în unele zile nu a mâncat deloc. Dar nu se mai oprea din mers. Când vreun trecător îl întreba unde se duce, Baba Ayub îi spunea adevărul – unii râdeau, alţii se grăbeau să treacă mai departe, de teamă să nu fie vreun nebun, iar alţii se rugau pentru el, fiindcă şi lor le luase div-ul copii. Baba Ayub îşi pleca atunci capul şi mergea mai departe. Când pantofii i s-au stricat, i-a legat cu şireturile de picioare, iar când şireturile s-au rupt, a rămas cu picioarele goale. A trecut aşa prin deşerturi, văi şi munţi.

Într-un final a ajuns pe vârful muntelui, acolo unde îşi avea sălaşul div-ul. Era atât de nerăbdător să-şi ducă treaba la bun sfârşit, încât nici nu s-a odihnit, ci, atunci când a ajuns la poalele muntelui, a început pe dată să urce, cu hainele zdrenţuite, cu picioarele sângerânde, cu părul plin de praf, dar de nestăvilit în hotărârea sa. Stâncile colţuroase îi răneau tălpile. Şoimii îl ciuguleau de obraji când trecea pe lângă cuiburile lor. Pale aprige de vânt aproape că îl trânteau la pământ. Dar el nu s-a lăsat, continuând să urce, din stâncă în stâncă, până când, în cele din urmă, a ajuns în faţa porţilor masive ale palatului div-ului.

— Cine îndrăzneşte să mă deranjeze? a strigat div-ul, când Baba Ayub a aruncat cu o piatră în porţi.

Baba Ayub i-a spus cine este.

— Vin din satul Maidan Sabz, a spus el.

— Vrei să mori? Voi fi nevoit să îţi iau viaţa, pentru că mă deranjezi la mine acasă. Cu ce treburi ai venit?

— Am venit să te omor.

A urmat un moment de linişte dincolo de porţi. Apoi acestea s-au deschis zdruncinându-se din temelii şi Baba Ayub l-a zărit pe div, învăluit în ceaţă, în toată hidoasa lui înfăţişare.

— Nu mai spune!? a răspuns cu o voce groasă ca de tunet creatura.

— Ba da, l-a ameninţat Baba Ayub. Într-un fel sau altul, unul dintre noi doi va muri azi.

Preţ de o clipă, a părut că div-ul îl va arunca pe Baba Ayub cu putere la pământ şi-l va termina cu o singură muşcătură a dinţilor ascuţiţi ca nişte pumnale. Dar ceva l-a făcut să ezite. Să strângă din ochi. Poate a fost nebunia vorbelor pe care le-a rostit bătrânul. Poate înfăţişarea lui, hainele zdrenţuite cu care era îmbrăcat, faţa însângerată, nisipul care-l acoperea din cap până-n picioare, rănile supurânde de pe piele. Sau poate faptul că div-ul nu a găsit, în ochii bătrânului, nicio urmă de frică.

— De unde ai zis că eşti?

— Din Maidan Sabz, a spus Baba Ayub.

— Trebuie să fie departe acest Maidan Sabz, după felul în care arăţi.

— Nu am venit aici să stăm de vorbă. Am venit aici să…

Div-ul îşi ridică o gheară.

— Da. Da. Ai venit aici să mă omori. Ştiu. Dar am dreptul să spun câteva vorbe înainte să fiu ucis.

— Prea bine, spuse Baba Ayub. Dar numai câteva.

— Îţi mulţumesc.

Div-ul a rânjit.

— Pot să te întreb ce rău ţi-am făcut de vrei să mă omori?

— L-ai luat pe fiul meu cel mic, a răspuns Baba Ayub. Era tot ce aveam mai scump pe lume.

Div-ul a mormăit, mângâindu-şi bărbia.

— Am luat mulţi copii de la mulţi taţi, a spus el.

Baba Ayub puse furios mâna pe coasă.

— Atunci o să-i răzbun şi pe ei.

— Trebuie să-ţi mărturisesc că încep să te admir pentru curajul tău.

— Habar n-ai ce-i curajul, a spus Baba Ayub. Ca să ai curaj, trebuie să fie ceva în joc. Am venit până aici şi nu am nimic de pierdut.

— Ai viaţa de pierdut, a spus div-ul.

— Mi-ai luat-o deja.

Div-ul a mormăit din nou şi l-a cercetat gânditor pe Baba Ayub. După un timp, a spus:

— Foarte bine, atunci. O să mă lupt cu tine. Dar mai întâi îţi cer să mă urmezi.

— Spune repede despre ce e vorba, a spus Baba Ayub. Îmi pierd răbdarea.

Însă div-ul se îndreptase deja spre un coridor imens şi Baba Ayub nu a avut altceva de făcut decât să-l urmeze. Au mers printr-un labirint de coridoare, cu tavane ce aproape că atingeau norii, fiecare susţinut de coloane uriaşe. Au trecut de multe scări şi camere atât de mari că ar fi încăput în ele tot satul din care venea bărbatul. Şi au mers aşa până când, în cele din urmă, div-ul l-a dus pe Baba Ayub într-o încăpere, la capătul căreia se afla o perdea grea.

— Apropie-te, i-a făcut semn div-ul.

Baba Ayub se afla acum lângă div.

Div-ul a tras la o parte perdeaua. În spate, o fereastră din sticlă. Baba Ayub a zărit prin ea o grădină imensă. Chiparoşi plantaţi unul lângă altul, în linie dreaptă, o înconjurau din toate părţile, iar la rădăcina lor, pământul era plin de flori de toate culorile. Grădina avea iazuri făcute din gresie albastră, terase din marmură şi peluze verzi luxuriante. Baba Ayub a mai văzut garduri vii frumos tăiate, având diferite forme, şi fântâni a căror apă curgea în umbra unui rodiu. Să fi trăit trei vieţi şi tot nu şi-ar fi putut imagina că există un loc atât de frumos.

Dar ce l-a făcut pe Baba Ayub să îngenuncheze a fost vederea copiilor alergând şi jucându-se fericiţi în grădină. Se alergau pe alei şi în jurul copacilor. Se jucau de-a v-aţi ascunselea în spatele gardurilor vii. Baba Ayub a căutat cu privirea printre ei până ce a zărit, în sfârşit, ceea ce căuta. Era acolo! Fiul său Qais, în viaţă şi mai mult decât bine. Se înălţase, iar părul îi era mai lung decât îşi amintea Baba Ayub. Purta o foarte frumoasă cămaşă albă peste nişte pantaloni bine croiţi. Râdea cu poftă alergând după doi tovarăşi de joacă.

— Qais, a şoptit Baba Ayub, aburind sticla.

Apoi l-a strigat pe fiul său pe nume.

— Nu te poate auzi, a spus div-ul. Şi nici vedea.

Baba Ayub a sărit în sus, a dat din mâini, a bătut în sticlă, până când div-ul a tras din nou perdeaua.

— Nu înţeleg, a spus Baba Ayub. Am crezut că…

— Aceasta este răsplata ta, a spus div-ul.

— Fă-mă să înţeleg, a exclamat Baba Ayub.

— Te-am supus unei probe.

— O probă?

— Da, o probă a iubirii. A fost o provocare dură, recunosc, şi ştiu ce putere are dangătul de clopot asupra ta. Dar ai trecut proba. Aceasta este răsplata ta. Şi a lui.

— Dar dacă nu aş fi ales? a strigat Baba Ayub. Dacă aş fi refuzat această probă?

— Atunci toţi copiii tăi ar fi pierit, i-a răspuns div-ul, pentru că oricum ar fi fost blestemaţi, având un bărbat slab drept tată. Un laş care mai degrabă i-ar vedea pe toţi murind decât să-şi încarce propria conştiinţă. Ai spus că nu ai curaj, dar îl văd în tine. E nevoie de curaj pentru ce ai făcut tu, pentru povara pe care ai acceptat să o duci în spate. Te respect pentru asta!

Baba Ayub şi-a luat coasa şovăind, iar aceasta i-a alunecat din mână şi a căzut pe podeaua din marmură, cu mult zgomot. Genunchii i s-au înmuiat şi a fost nevoit să se aşeze.

— Fiul tău nu-şi mai aduce aminte de tine, a continuat div-ul. Asta e viaţa pe care o duce acum şi ai văzut cu ochii tăi cât e de fericit. Se bucură aici de cele mai alese haine şi bucate, de prieteni şi de multă dragoste. I se predau artele, limbile străine şi ştiinţele şi învaţă despre înţelepciune şi ce este mila. Nu-şi doreşte nimic. Într-o bună zi, când va deveni bărbat, poate alege să plece şi va fi liber să plece. Cred că îi va mângâia pe mulţi oameni cu bunătatea lui şi că va aduce multă fericire celor chinuiţi de soartă.

— Vreau să-l văd, a spus Baba Ayub. Vreau să-l iau acasă.

— Chiar asta vrei?

Baba Ayub şi-a ridicat ochii spre div.

Creatura s-a dus spre un dulap aflat lângă perdea şi a scos dintr-un sertar o clepsidră.

— Ştii ce e aceea o clepsidră, Abdullah? Ştii. În regulă.

Ei bine, div-ul a luat clepsidra, a întors-o şi a pus-o la picioarele lui Baba Ayub.

— Îţi voi da voie să-l iei cu tine acasă, a spus div-ul. Dacă alegi asta, el nu se va mai putea întoarce niciodată aici. Dacă alegi să rămână, tu eşti cel care nu va mai putea veni niciodată aici. Când se va fi scurs tot nisipul din clepsidră, voi veni să aud ce-ai hotărât.

După ce a spus toate astea, div-ul a părăsit camera, punându-l pe Baba Ayub în faţa unei alte alegeri dureroase.

Îl voi lua acasă, s-a gândit Baba Ayub pe loc. Era ce-şi dorea cel mai mult, cu fiecare părticică a fiinţei sale. Nu-şi imaginase asta în vis, de atâtea ori? Să-l ţină din nou în braţe pe micuţul Qais, să-i sărute obrăjiorii şi să-i simtă mânuţele delicate în mâinile sale? Şi totuşi… dacă îl lua acasă, ce fel de viaţă avea să-l aştepte în Maidan Sabz? În cel mai bun caz, viaţa grea a unui agricultor ca a lui sau poate un pic mai mult. Asta dacă Qais nu ar muri din cauza secetei, aşa cum s-a întâmplat cu cei mai mulţi copii din sat. Ai avea puterea să te ierţi atunci, se întreba Baba Ayub, ştiind că, din motive egoiste, l-ai lipsit de o viaţă bună şi fericită? Pe de altă parte, dacă îl părăsea pe Qais, cum ar putea suporta să ştie că băiatul lui este în viaţă, să ştie unde se află, şi totuşi să nu aibă voie să-l vadă? Cum ar suporta asta? Baba Ayub a început să plângă. Se simţea atât de disperat că a luat clepsidra de jos şi a izbit cu ea în perete. Aceasta s-a spart în mii de bucăţele, iar nisipul fin s-a împrăştiat peste tot pe podea.

Div-ul a intrat din nou în cameră şi l-a găsit pe Baba Ayub cu umerii lăsaţi, uitându-se la cioburile de sticlă spartă.

— Eşti o bestie fără suflet, a spus Baba Ayub.

— Când trăieşti atât de mult cât am trăit eu, a răspuns div-ul, afli că bunăvoinţa şi cruzimea nu sunt decât nuanţe ale aceleiaşi culori. Ce hotărâre ai luat?

Baba Ayub şi-a şters lacrimile, şi-a luat coasa şi şi-a prins-o în talie. S-a îndreptat uşor spre uşă, cu capul plecat.

— Eşti un tată bun, a spus div-ul, când Baba Ayub a trecut pe lângă el.

— Să arzi în flăcările iadului pentru ce mi-ai făcut, a rostit Baba Ayub sleit de puteri.

A ieşit din cameră şi tocmai se îndrepta spre coridor, când l-a auzit pe div:

— Ia asta. Creatura i-a înmânat o sticluţă care conţinea un lichid închis la culoare. Bea asta în drum spre casă. Cu bine!

Baba Ayub a luat sticluţa şi a plecat fără să mai rostească vreun cuvânt.

Trecuseră multe zile de atunci. Nevasta lui ieşea de multe ori pe câmp, uitându-se după bărbatul ei, aşa cum stătuse şi Baba Ayub acolo, sperând să-l vadă venind într-o zi pe Qais. Dar, cu fiecare zi care trecea, credea tot mai puţin în întoarcerea lui. Oamenii din sat începuseră să vorbească despre Baba Ayub la trecut. Într-o zi, stând în ţărână şi cu rugăciunea pe buze, a zărit cum o siluetă subţire se apropia de Maidan Sabz dinspre munţi. La început, l-a luat drept un derviş rătăcit, un amărât îmbrăcat în nişte zdrenţe ponosite în loc de haine, cu ochii supţi şi tâmplele lăsate, şi nu l-a recunoscut pe bărbatul ei decât atunci când acesta s-a apropiat de ea. Inima i s-a umplut de bucurie şi a scos un strigăt de uşurare.

După ce s-a spălat şi i s-au adus apă şi mâncare, Baba Ayub, stând în propria lui casă, a fost înconjurat de oamenii din sat care nu mai încetau cu întrebările.

— Unde ai fost, Baba Ayub?

— Ce ai văzut?

— Ce ţi s-a întâmplat?

Baba Ayub nu le putea răspunde, pentru că nu mai ţinea minte ce i se întâmplase. Nu-şi amintea nimic din călătoria lui: că a urcat muntele unde stătea div-ul, că a vorbit cu acesta, că a văzut un palat minunat şi o cameră mare cu perdele. Era ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis deja uitat. Nu-şi amintea de grădina secretă, de copii, dar mai ales, nu-şi amintea să-l fi văzut pe fiul său jucându-se printre copaci cu prietenii lui. De fapt, când cineva pronunţa numele lui Qais, Baba Ayub clipea, simţindu-se pus în încurcătură. Cine?! întreba el. Nu ţinea minte să fi avut vreodată un băiat cu numele de Qais.

Înţelegi aşadar, Abdullah, că a fost un act de milă? Licoarea care i-a şters aceste amintiri? A fost răsplata pe care a primit-o Baba Ayub pentru că a trecut de cea de-a doua încercare la care l-a supus div-ul.

În primăvara aceea, cerurile s-au deschis, în sfârşit, deasupra satului Maidan Sabz. Nu era burniţa blândă a anilor trecuţi, ci o ploaie torenţială. Ploaia cădea bogată din cer, iar satul ieşea însetat în întâmpinarea ei. Ploaia a răpăit pe acoperişurile din sat cât a fost ziua de lungă şi a acoperit orice alt zgomot. De pe frunze se prelingeau stropi mari şi grei de apă. Fântânile s-au umplut şi râul a crescut la loc. Dealurile dinspre est au înverzit. Pentru prima dată după mulţi ani, câmpurile s-au umplut de flori, copiii se jucau în iarbă fericiţi, iar vacile păşteau. Toţi erau nespus de bucuroşi.

Când ploile s-au oprit, satul a avut câte ceva de reparat. Mai mulţi pereţi din chirpici fuseseră înghiţiţi de ape, câteva acoperişuri se prăbuşiseră şi terenuri agricole întregi se transformaseră în mlaştini. Însă după sărăcia din ultimii zece ani, nimeni nu se plângea în Maidan Sabz. Pereţii au fost ridicaţi din nou, acoperişurile reparate, iar canalele de irigare drenate. În acea toamnă, Baba Ayub a avut cea mai bogată recoltă de fistic din viaţa lui şi, an după an, recoltele sale au fost mai multe şi mai bune. În marile oraşe în care îşi vindea produsele, Baba Ayub stătea mândru în spatele piramidelor de fistic şi-i străluceau ochii ca ai celui mai fericit om de pe pământ. Niciodată nu s-a mai abătut vreo secetă asupra satului în care trăiau el şi familia lui.

Şi mai e ceva de spus, Abdullah. Ai putea să mă întrebi totuşi dacă nu a trecut vreodată prin sat, în drumul său, un tânăr chipeş călare. Dacă nu cumva s-a oprit pentru un pahar cu apă, pe care satul o avea acum din belşug, şi dacă nu a împărţit o pâine cu oamenii din sat, poate chiar cu Baba Ayub însuşi. Asta nu pot să-ţi spun, băiete. Ce pot să-ţi spun e că Baba Ayub a trăit într-adevăr până la adânci bătrâneţi. Pot să-ţi spun că toţi copiii lui s-au aşezat la casele lor, aşa cum îşi dorise el dintotdeauna, şi i-au dat mulţi nepoţi, care l-au făcut, fiecare la rândul lui, extrem de fericit pe Baba Ayub.

Şi pot să-ţi mai spun că în unele nopţi, fără vreun motiv anume, Baba Ayub nu putea să doarmă. Deşi era deja un om bătrân, încă îşi mai putea folosi picioarele, ajutându-se de un baston. Aşa că, fără să-şi trezească nevasta, se furişa din pat în acele nopţi când nu putea să doarmă, îşi lua bastonul şi pleca să se plimbe. Mergea prin întuneric, pipăind cu bastonul în faţa lui, briza nopţii mângâindu-i faţa. Se aşeza apoi pe o stâncă teşită la marginea pământului său. Rămânea adesea o oră sau poate mai mult, uitându-se lung la stele şi la norii care-i dădeau târcoale lunii. Se gândea la viaţa lungă pe care o dusese şi mulţumea sorţii pentru toată mărinimia şi bucuria ce îi fuseseră hărăzite. Să vrea mai mult, să-şi dorească şi mai mult, ştia că ar fi fost meschin din partea lui. Ofta fericit şi asculta vântul cum cobora din munţi şi păsările de noapte cântând.

Din când în când însă, credea că aude şi un alt zgomot. Era mereu acelaşi clinchet ascuţit al unui clopoţel. Nu înţelegea de ce aude un astfel de zgomot, cum stătea el aşa singur în bezna nopţii, când toate oile şi caprele dormeau. Îşi spunea uneori că nu aude aşa ceva, alteori, dimpotrivă, era atât de convins că striga în întuneric: „E cineva acolo? Cine-i acolo? Arătă-mi-te!” Dar nu a primit niciodată vreun răspuns. Baba Ayub nu înţelegea. La fel cum nu pricepea de ce un val de ceva, ceva ca sfârşitul unui vis trist, îl cuprindea mereu când auzea acel clinchet, surprinzându-l de fiecare dată ca o rafală neaşteptată de vânt. Dar apoi trecea, la fel cum trec toate. A trecut.

Asta e tot, băiete. Aici se încheie povestea. Nu mai am nimic altceva de spus. Şi acum chiar e târziu, sunt obosit şi trebuie să mă trezesc dis-de-dimineaţă, şi sora ta la fel. Aşa că suflă în lumânare. Pune capul jos şi închide ochii. Somn uşor, băiete! Ne luăm la revedere mâine.