Capitolul 8

Toamna, 2010

 

Mă întorc în seara asta acasă de la clinică şi găsesc un mesaj de la Thalia pe robotul telefonului fix din dormitor. Îl ascult în timp ce îmi dau jos pantofii şi mă aşez la birou. Îmi spune că este răcită, e sigură că a luat răceala de la Mamá, apoi întreabă de mine; mă întreabă cum mai merge treaba la Kabul. La sfârşit, chiar înainte să închidă, spune: Odie mă tot bate la cap că nu o suni. Bineînţeles că nu o să-ţi spună. Aşa că îţi spun eu. Markos! Pentru numele lui Dumnezeu! Sun-o pe mama ta. Măgarule!

Zâmbesc.

Thalia.

Am o fotografie de-ale ei pe birou, cea pe care am făcut-o cu mulţi ani în urmă pe plaja din Tinos – Thalia stă pe o stâncă, cu spatele la aparat. Am înrămat-o, dar dacă te uiţi mai atent poţi să observi o pată maro închis în colţul din stânga jos, din cauza unei tinere italience nebune care a încercat să-i dea foc cu mulţi ani în urmă.

Deschid laptopul şi încep să-mi notez operaţiile din ziua precedentă. Camera mea se află la etaj – este unul dintre cele trei dormitoare de la etajul al doilea al acestei case în care locuiesc din 2002, de când am ajuns la Kabul – iar biroul meu are o fereastră care dă înspre grădină. Se văd pomii de loquat pe care i-am plantat împreună cu fostul proprietar, Nabi, acum mulţi ani. Se vede lângă zidul din spate şi baraca de pe vremuri a lui Nabi, care a fost revopsită. După ce a murit, i-am oferit-o unui tânăr prieten olandez care se ocupă de domeniul informatic la liceele din zonă. Şi, la dreapta, e Chevrolet-ul lui Suleiman Wahdati, din anii ’40, nemutat de decenii, ruginit tot precum o stâncă plină de muşchi, acoperit acum de un strat subţire de zăpadă care a căzut ieri, pe neaşteptate, destul de devreme, prima din anul acesta. După ce Nabi a murit, m-am gândit un moment să duc maşina la un cimitir de vechituri din Kabul, dar nu am avut curaj. Mi se părea o parte esenţială din trecutul casei, din istoria ei.

Îmi termin notiţele şi mă uit la ceas. E deja 21.30. În Grecia e ora şapte seara.

Sun-o pe mama ta. Măgarule!

Dacă vreau să o sun pe mama în seara asta, nu mai pot amâna. Îmi amintesc că Thalia scrisese într-unul dintre e-mail-uri că Mamá se culca din ce în ce mai devreme. Trag aer în piept şi îmi fac curaj. Ridic receptorul şi formez numărul.

 

Am întâlnit-o pe Thalia în vara anului 1967, când aveam doisprezece ani. Venise împreună cu mama ei, Madaline, la Tinos, ca să ne viziteze pe Mamá şi pe mine. Mamá, pe care o chema Odelia, spunea că nu o mai văzuse pe prietena ei Madaline de ani de zile – mai precis de cincisprezece ani. Madaline plecase de pe insulă la şaptesprezece ani, ca să meargă la Atena, unde avea să devină, cel puţin pentru scurt timp, o actriţă modestă.

— Nu am fost surprinsă, a spus Mamá, când am auzit că e actriţă. Pentru că arăta aşa cum arăta. Toată lumea era înnebunită după Madaline. O să vezi cu ochii tăi când o s-o întâlneşti.

Am întrebat-o pe Mamá de ce nu a vorbit niciodată despre ea.

— Nu am vorbit? Eşti sigur?

— Sunt sigur.

— Aş fi putut să jur.

Apoi a spus:

— Fata. Thalia. Trebuie să fii atent cu ea pentru că a avut un accident. A muşcat-o un câine. Are o cicatrice.

Mamá nu a spus mai multe, iar eu am fost destul de înţelept ca să nu mă bizui pe ea în legătură cu asta. Dar această descoperire m-a intrigat mult mai mult decât trecutul Madalinei în film şi pe scenă, curiozitatea mea fiind alimentată de bănuiala că acea cicatrice trebuie să fie semnificativă şi vizibilă pentru ca fata să merite o atenţie specială. Cu o nerăbdare morbidă, aşteptam momentul în care voi vedea cicatricea.

— Am întâlnit-o pe Madaline într-o mulţime de oameni, când eram mici, a spus Mamá.

Aproape imediat, a povestit ea, au devenit prietene de nedespărţit. Se ţineau de mână pe sub bancă, în clasă sau în pauză, la biserică sau în timp ce se plimbau pe lângă lanurile de orz. Îşi juraseră să rămână surori pe viaţă. Şi-au promis că vor locui una aproape de cealaltă, chiar şi după ce aveau să se mărite. Vor fi vecine, iar dacă unul dintre soţi ar fi insistat să se mute, atunci ele ar cere divorţul. Îmi amintesc că Mamá a zâmbit puţin cu subînţeles când mi-a povestit toate astea, amuzându-se pe seama ei, poate ca să se distanţeze de această exuberanţă şi prostie a tinereţii, de toate aceste jurăminte făcute în grabă, fără să se gândească. Dar am văzut pe faţa ei şi o urmă de durere nerostită, o umbră de dezamăgire pe care Mamá era mult prea mândră ca să o recunoască.

Madaline era acum căsătorită cu un bărbat înstărit şi mult mai în vârstă, un domn Andreas Gianakos, producătorul celui de-al doilea film al ei, cu ani în urmă, şi, aşa cum s-a dovedit, al ultimului ei film. Acum se ocupa de construcţii şi avea o firmă mare la Atena. De curând, Madaline şi domnul Gianakos se certaseră rău. Mamá nu mi-a spus nimic despre asta; ştiam după ce citisem, fără ca ea să ştie, în grabă, o parte a scrisorii pe care Madaline i-o trimisese şi în care o anunţa de intenţia de a veni în vizită.

Devine atât de obositor, îţi spun, să fiu lângă Andreas şi prietenii lui de dreapta şi muzica lor militantă. Stau tot timpul cu buzele strâns lipite. Nu spun nimic când ei îi ridică în slăvi pe aceşti criminali militari, care au făcut o bătaie de joc din democraţia noastră. Dacă aş rosti un singur cuvânt împotriva lor, sunt sigură că m-ar cataloga drept o anarhistă comunistă şi atunci nici măcar influenţa lui Andreas nu m-ar mai salva de închisoare. Poate că nici nu s-ar deranja să se folosească de ea, mă refer la influenţa sa. Uneori cred că intenţia lui e de fapt să mă provoace într-atât, încât să ajung să mă îndoiesc de mine însămi. O, cât de mult îmi lipseşti, draga mea Odie! Cât de mult îmi lipseşte compania ta…

În ziua în care trebuiau să sosească oaspeţii noştri, Mamá s-a trezit devreme ca să facă curăţenie. Locuiam într-o căsuţă construită sub coasta unui deal. Ca multe alte case din Tinos, era făcută din piatră văruită, iar acoperişul era drept, cu ţiglă roşie. Dormitorul mic de la etaj pe care îl împărţeam cu Mamá nu avea uşă – scările înguste duceau exact în el – dar avea o fereastră cu ventilator şi o terasă îngustă cu o balustradă din fier forjat care ajungea până în dreptul taliei, de unde puteai să cuprinzi cu privirea acoperişurile altor case, măslinii şi caprele, şi serpentinele din piatră, şi bolţile şi, bineînţeles, Marea Egee, albastră şi calmă în acea dimineaţă de vară, învăluită în alb după-amiaza, când vântul meltemi sufla dinspre nord.

După ce a terminat curăţenia, Mamá s-a îmbrăcat în ceea ce numea o ţinută sofisticată, cea în care se îmbrăca de fiecare dată pe 15 august, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, la Biserica Panagia Evangelistria, când pelerinii coborau pe insulă de peste tot din zona Mediteranei ca să se roage la icoana vestită a bisericii. Am o fotografie cu mama în acea ţinută – în rochia lungă, de un auriu ruginiu şters, rotundă la gât, cu puloverul alb strâns pe corp, cu ciorapi şi pantofi negri greoi. Mamá arăta ca văduva inabordabilă, cu faţa ei aspră, sprâncenele stufoase, cu nasul cârn, stând ţeapănă, cu o privire mohorâtă, pioasă, ca şi cum ar fi fost un pelerin. Şi eu apar cu ea în fotografie, stând drept lângă şoldul mamei. Sunt îmbrăcat într-o cămaşă albă, pantaloni albi scurţi şi ciorapi lungi pe care îi trăsesem până la genunchi. Îţi dai seama din privirea mea încruntată că mi se impusese să stau drept, să nu zâmbesc, că faţa mea a fost curăţată şi părul pieptănat în jos cu apă, împotriva voinţei mele şi cu mare tam-tam. Poţi simţi din fotografie că era un val de nemulţumire între noi. Îl poţi vedea în modul rigid în care stăm: corpurile noastre abia dacă se apropie.

Sau poate nu-l percepi. Dar eu îl simt de fiecare dată când mă uit la acea fotografie, ultima dată fiind acum doi ani. Nu pot decât să văd grija, teama, neliniştea. Nu pot decât să văd doi oameni stând unul lângă altul dintr-un sentiment al datoriei genetice, fiecare sortit să-l tulbure şi să-l dezamăgească pe celălalt, fiecare cu părerea lui despre onoare, sfidându-l pe celălalt.

De la fereastra dormitorului de la etaj am privit-o pe Mamá plecând spre portul de feriboturi din oraşul Tinos. Cu o eşarfa legată sub bărbie, Mamá a intrat cu capul sus în ziua însorită şi senină. Era o femeie slabă, cu oasele mici, cu un corp de copil, dar când o vedeai venind, făceai bine dacă o lăsai să treacă mai departe. Îmi amintesc că mă ducea în fiecare dimineaţă la şcoală – Mamá este pensionară acum, dar a fost profesoară. Pe drum, Mamá nu m-a ţinut niciodată de mână. Celelalte mame îţi ţineau copiii de mână, dar nu şi Mamá. Spunea că trebuie să mă trateze ca pe oricare alt elev. Mergea în faţă, cu mâna strânsă în pumn la gâtul puloverului, iar eu încercam să ţin pasul cu ea, cu mâncarea de prânz în mână, clătinându-mă pe urmele paşilor ei. În clasă, stăteam mereu în spate. Mi-o amintesc pe Mamá cum stătea la tablă şi săgeta un elev neastâmpărat cu o singură privire care echivala cu efectul tragerii cu praştia, exact la ţintă. Şi te putea anihila doar cu o privire încruntată sau cu un moment brusc de linişte.

Mamá credea mai presus de toate în loialitate, chiar şi cu preţul dăruirii de sine. Mai ales cu preţul dăruirii de sine. Mai credea şi că era întotdeauna cel mai bine să spui adevărul, să-l spui pur şi simplu, fără tam-tam, şi, cu cât adevărul era mai neplăcut, cu atât mai repede trebuia să-l spui. Era o persoană directă şi nu îi plăceau jumătăţile de măsură. Era – este – o femeie cu o voinţă enormă, o femeie care nu-şi cere scuze şi cu care nu ţi-ai dori să ai vreo dispută – deşi nu am înţeles niciodată, nici măcar acum, dacă temperamentul îi era dat de Sus sau îl adoptase din necesitate, după ce soţul îi murise la aproape un an de la căsătorie, lăsând-o să mă crească singură.

Am adormit sus la puţin timp după ce Mamá a plecat. Am tresărit mai târziu, când am auzit vocea înaltă, ca un clopoţel, a unei femei. M-am ridicat în capul oaselor şi am zărit-o, era toată plină de ruj, pudră, parfum, cu rotunjimi delicate, ca într-o reclamă la o companie aeriană, zâmbindu-mi prin vălul subţire al unei pălării mici şi rotunde. Stătea în mijlocul camerei, îmbrăcată într-o rochie mini, de un verde neon, cu valiza din piele la picioarele ei lungi, cu părul de un roşu închis, zâmbindu-mi maliţios, cu o strălucire pe faţă şi vorbind neîncetat, în timp ce vocea ei era plină de voioşie şi aplomb.

— Deci tu eşti micul Markos al lui Odie! Nu mi-a spus niciodată că eşti atât de frumos! O, şi o regăsesc în tine, în jurul ochilor – da, aveţi aceiaşi ochi, cred, sunt sigură că ţi s-a mai spus. Am fost atât de nerăbdătoare să te cunosc. Eu şi Mamá ta – noi – o, Odie ţi-a spus cu siguranţă, aşa că poţi să-ţi dai seama, poţi să-ţi imaginezi ce încântată sunt să vă văd pe amândoi, să te cunosc, Markos. Markos Varvaris! Ei bine, eu sunt Madaline Gianakos şi pot spune că sunt încântată să te cunosc.

Şi-a scos o mănuşă din satin de culoare crem, lungă până la cot, genul acela pe care l-am văzut doar în reviste, purtat de doamne elegante la o serată, fumând pe treptele largi ale operei sau fiind ajutate să iasă dintr-o maşină neagră strălucitoare, cu feţele luminate de bliţuri. A trebuit să tragă de fiecare vârf al degetului de câteva ori înainte ca mănuşa să iasă, iar apoi s-a aplecat uşor din talie şi mi-a întins mâna.

— Încântată, a spus ea.

Mâna îi era moale şi rece, în ciuda mănuşii pe care o purta.

— Iar aceasta este fiica mea, Thalia. Dragă, salută-l pe Markos Varvaris.

Stătea la intrarea în cameră, lângă Mamá, uitându-se la mine fără nicio expresie: era o fată înaltă şi subţire, palidă, cu bucle moi. Mai mult de atât nu pot să-ţi spun. Nu ţin minte ce culoare avea rochia pe care o purta în acea zi – asta, dacă purta o rochie – sau cum erau pantofii ei, sau dacă purta ciorapi, sau vreun ceas, sau poate un lănţişor, un inel sau o pereche de cercei. Nu pot să-ţi spun, pentru că, dacă ai fi la un restaurant şi cineva s-ar dezbrăca brusc, ar sări pe o masă şi ar începe să jongleze cu linguriţe, nu numai că nu te-ai uita, dar ar fi singurul lucru la care ai putea să te uiţi. Masca ce-i acoperea fetei jumătatea stângă a feţei era ceva de genul acesta. Distrugea orice posibilitate de a observa altceva.

— Thalia, spune Bună! dragă. Nu fi nepoliticoasă.

Credeam că văd o încuviinţare slabă din cap.

— Bună, am articulat eu cu gura uscată.

Era o undă în aer. Un curent. Mă simţeam încărcat cu ceva care era jumătate emoţie, jumătate groază, ceva care crescuse înăuntrul meu şi care se instalase acolo. Mă holbam la ea şi eram conştient de asta, dar nu mă puteam opri, nu-mi puteam lua ochii de la materialul de un albastru ca cerul al măştii, de la cele două seturi de benzi care o legau la spatele capului, la deschizătura orizontală din dreptul gurii. Am ştiut chiar atunci că nu voi suporta să o văd, orice s-ar ascunde sub masca aia. Dar că, de fapt, abia aşteptam să văd ce ascunde. Nimic din viaţa mea nu-şi putea relua cursul normal şi ritmul, şi ordinea, până ce nu vedeam eu însumi ceea ce era atât de teribil, de înfricoşător, astfel ca eu şi ceilalţi să fim protejaţi.

Cealaltă posibilitate, ca masca să fi fost creată poate ca să o apere pe Thalia de noi, nu mi-a trecut prin cap. Cel puţin nu în chinurile ameţitoare ale acelei prime întâlniri.

Madaline şi Thalia au mers la etaj să despacheteze, în timp ce Mamá pregătea nişte bucăţi de limbă-de-mare pentru cină. M-a rugat să-i pregătesc Madalinei o ceaşcă de ellinikós kafés, ceea ce am şi făcut, şi m-a trimis să i-o duc, i-am dus-o deci pe o tavă, cu o farfurioară de pastelli.

Au trecut atâtea decenii şi totuşi ruşinea mă mai cuprinde şi acum, ca un lichid cald, lipicios, când îmi aduc aminte de ce s-a întâmplat în continuare. Pot să-mi imaginez scena din acea zi ca un fotograf care o imortalizase. Madaline fumează la fereastra dormitorului, privind marea prin ochelari de soare retro cu lentile galbene, stând cu mâinile în şold şi cu gleznele încrucişate. Pălăria ei mică şi rotundă stă pe dulap. Deasupra dulapului atârnă o oglindă, iar în oglindă se vede Thalia, stând pe marginea patului, cu spatele la mine. E aplecată, face ceva, poate îşi desface şireturile, şi am înţeles că şi-a dat masca jos. Stă lângă ea, pe pat. Mă trece un fior rece pe şira spinării, încerc să-l opresc, dar îmi tremură mâinile, ceea ce face ca ceaşca de porţelan să se mişte pe farfurioară, pe Madaline să se întoarcă de la fereastră spre mine, iar pe Thalia să-şi ridice privirea. Îi văd faţa în oglindă.

Tava mi-a alunecat din mână. Porţelanul s-a făcut ţăndări. Lichidul fierbinte s-a scurs pe jos, iar tava a căzut cu zgomot pe trepte. S-a declanşat dintr-odată haosul, eu stăteam în patru labe, sforţându-mă să vomit pe cioburile de porţelan, în timp ce Madaline repetă O, dragă! O, dragă!, iar Mamá a urcat scările într-un suflet, strigând Ce s-a întâmplat? Ce ai făcut, Markos?

A muşcat-o un câine, îmi spusese Mamá în chip de avertizare. Are o cicatrice. Câinele nu muşcase din faţa Thaliei; o mâncase. Şi poate că existau cuvinte care să descrie ce am văzut în acea zi în oglindă, dar cicatrice nu era unul dintre ele.

Îmi amintesc că Mamá m-a luat de umeri, m-a ridicat şi m-a întors repede, spunând:

— Ce e cu tine? Ce se întâmplă cu tine?

Şi îmi amintesc că şi-a ridicat privirea deasupra capului meu. A îngheţat atunci. Nu a mai putut rosti niciun cuvânt. Avea o faţă lipsită de expresie. Mâinile i-au căzut de pe umerii mei. Apoi am fost martorul celui mai extraordinar lucru, ceva ce nu am crezut că voi vedea vreodată, mai degrabă ar fi venit împăratul Constantin la uşa noastră îmbrăcat în clovn: o lacrimă, una singură, apărând la colţul ochiului drept al mamei mele.

 

— Deci cum era? întreabă Mamá.

— Cine?

— Cum cine? Franţuzoaica. Nepoata proprietarului, profesoara de la Paris.

Duc receptorul la cealaltă ureche. Mă surprinde că îşi aminteşte. Toată viaţa am avut sentimentul că pentru Mamá cuvintele rostite de mine dispăreau în aer, fără să le fi auzit, ca şi cum ar exista un scurtcircuit între noi, o conexiune proastă. Uneori, când o sun de la Kabul, aşa cum fac acum, simt că ea a lăsat jos încet receptorul şi că a plecat, iar eu vorbesc în gol între două continente – deşi ştiu că este la capătul celălalt al firului şi îi aud respiraţia în ureche. Alteori îi povestesc despre ceva ce am văzut la clinică – vreun băiat rănit până la sânge pe care tatăl îl cară în spinare, de exemplu, cu fragmente metalice încrustate în obraji, cu urechea ruptă complet, o altă victimă care s-a jucat pe strada nepotrivită în momentul nepotrivit şi în ziua nepotrivită – şi apoi, fără să mă avertizeze, un zgomot puternic; dintr-odată nu o mai aud bine pe Mamá, are vocea înăbuşită, care se înalţă şi coboară, aud ecoul paşilor, ceva tras pe podea şi tac, aşteptând să se întoarcă, ceea ce face în cele din urmă, mereu cu respiraţia puţin tăiată, explicându-mi: I-am spus că stau bine în picioare. I-am spus-o clar. I-am spus: „Thalia, aş vrea să stau la fereastră şi să privesc apa în timp ce vorbesc cu Markos.” Dar ea îmi spune: „O să oboseşti, Odie, trebuie să stai jos.” Următorul lucru pe care îl face e să târască fotoliul – chestia asta mare din piele pe care mi-a cumpărat-o anul trecut – îl târăşte la fereastră. Doamne, ce forţă are! Nu ai văzut fotoliul, bineînţeles. De fapt, sigur că nu l-ai văzut. Oftează apoi cu o exasperare simulată şi îmi cere să continui povestea, dar nu mă mai simt în stare să o fac. Efectul pe care l-a obţinut a fost să mă facă să mă simt mustrat şi, mai mult, că o merit, vinovat de greşeli pe care nu le-am mărturisit, de jigniri de care nu am fost niciodată acuzat. Chiar dacă îmi continui povestea, ea îmi pare nesemnificativă. Nu se compară cu drama fotoliului pe care o trăiesc Mamá şi Thalia.

— Încă o dată, cum ai zis că o cheamă? întreabă Mamá acum. Pari nu mai ştiu cum, nu?

I-am povestit despre Nabi, care îmi era un prieten drag. Ştie doar viaţa lui în linii mari. Ştie că i-a lăsat prin testament casa din Kabul nepoatei sale Pari, care a fost crescută în Franţa. Dar nu i-am spus de Nila Wahdati, de fuga ei la Paris după accidentul vascular al soţului ei, de mulţii ani pe care Nabi i-a petrecut având grijă de Suleiman. Acea poveste. Prea multe paralele ca un bumerang. Este ca şi cum ai citi cu voce tare propria vinovăţie.

— Pari. Da. E drăguţă, spun eu. Şi caldă. Mai ales pentru o academiciană.

— Mai spune-mi odată ce e! Chimistă?

— Matematiciană, spun eu, închizând capacul laptopului.

A început din nou să ningă încet, iar fulgii subţiri plutesc în întuneric şi se lovesc de fereastra mea.

Îi povestesc despre vizita lui Pari Wahdati de la sfârşitul verii care a trecut. Era într-adevăr foarte drăguţă. Blândă, slabă, cu părul cărunt, cu gâtul lung pe care se vedea câte o venă albastră urcând de fiecare parte, cu un zâmbet cald care-i dezvăluia strungăreaţă. Părea puţin fragilă, mai în vârstă decât ar trebui să fie. Artrită reumatoidă gravă. Mâinile cu noduri, încă se mai ajuta de ele, dar se apropie ziua şi ea o ştie. M-a făcut să mă gândesc la Mamá şi la venirea zilei ei.

Pari Wahdati a stat o săptămână cu mine în casa de la Kabul. I-am făcut turul când a venit de la Paris. Deşi ultima dată când văzuse casa fusese în 1955, părea destul de surprinsă de amintirea vie pe care o avea despre acest loc, planul general, cele două trepte între sufragerie şi locul unde se lua masa, de exemplu, unde spunea că stătea pe la mijlocul dimineţii la lumina unei raze de soare şi citea. Era uimită de cât de mică era casa în comparaţie cu imaginea întipărită în mintea ei. Când am dus-o la etaj, a ştiut care fusese dormitorul ei, deşi acum locuieşte acolo un coleg german care lucrează pentru Programul Alimentar Mondial. Îmi amintesc momentul în care a zărit dulăpiorul din colţul dormitorului – una dintre puţinele relicve din copilăria ei care supravieţuiseră vremurilor. Mi-am adus aminte de el din biletul pe care Nabi mi l-a lăsat înainte să moară. S-a aşezat pe vine lângă el şi şi-a plimbat degetele pe vopseaua galbenă scorojită şi pe girafele şi maimuţele cu coadă lungă decolorate de pe uşile lui. Când s-a uitat din nou la mine, am văzut că avea ochii puţin umezi, şi m-a întrebat, foarte timidă şi scuzându-se, dacă ar fi posibil să fie transportat la Paris. S-a oferit să plătească pentru un altul în schimb. Era singurul lucru pe care îl voia din casă. I-am spus că mă voi ocupa cu plăcere de asta.

În cele din urmă, în afară de dulap, pe care l-am trimis la câteva zile după plecarea ei, Pari Wahdati nu s-a întors în Franţa cu nimic altceva decât cu desenele lui Suleiman Wahdati, scrisoarea lui Nabi şi câteva dintre poeziile mamei sale Nila, pe care Nabi le salvase. Ce mi-a mai cerut cât a stat aici a fost să-i aranjez un drum până la Shadbagh, ca să vadă satul unde se născuse şi unde spera să-l găsească pe fratele ei vitreg, Iqbal.

— Bănuiesc că va vinde casa, a spus Mamá, acum că este a ei.

— Mi-a spus că pot să stau cât vreau, de fapt, spun eu. Fără chirie.

Deşi nu o văd, sunt sigur că Mamá şi-a strâns buzele sceptică. Ea trăieşte pe insulă. Suspectează motivele tuturor celor care nu trăiesc pe insulă şi se uită bănuitoare la acţiunile lor aparent binevoitoare. Acesta este unul dintre motivele pentru care am ştiut, când eram mic, că voi pleca într-o bună zi din Tinos, când voi avea şansa să o fac. Obişnuiam să intru într-un fel de disperare când auzeam oameni vorbind aşa.

— Cum mai merge cu porumbarul? am întrebat ca să schimb subiectul.

— A trebuit să renunţ la el. M-a obosit.

Acum şase luni, mamei i s-a pus un diagnostic la Atena de un neurolog la care am insistat să se ducă, după ce Thalia mi-a spus că Mamá avea spasme şi îi scăpau mereu lucrurile din mână. Thalia a fost cea care a dus-o. De când a fost la neurolog, Mamá nu mai poate fi ţinută în frâu. Ştiu asta din e-mail-urile pe care mi le trimite Thalia. Revopseşte casa, repară scurgerea, încearcă să o convingă pe Thalia să o ajute să construiască un nou dulap la etaj, să înlocuiască ţiglele crăpate de pe acoperiş, dar, slavă Domnului, Thalia a pus capăt acestor lucruri. Iar acum chestia cu porumbarul. Mi-o imaginez pe Mamá cu mânecile suflecate, cu un ciocan în mână, cu transpiraţia prelingându-i-se pe spate, bătând cuie în scânduri de lemn. Luându-se la întrecere cu neuronii care o lasă. Solicitându-i la maximum cât încă mai poate.

— Când vii acasă? întreabă Mamá.

— Curând, spun eu.

Curând am spus şi acum un an când mi-a pus aceeaşi întrebare. Nu am mai fost în Tinos de doi ani.

A urmat o pauză scurtă.

— Nu aştepta prea mult. Vreau să te văd înainte să mă bage în plămânul de fier.

Râde. E un obicei vechi, să facă gluma asta şi să facă pe clovnul în faţa problemelor, să dispreţuiască şi cea mai mică urmă de autocompătimire. Are efectul paradoxal – şi ştiu eu, calculat – de a micşora şi de a amplifica nenorocirea.

— Vino de Crăciun dacă poţi, spune ea. Înainte de patru ianuarie, în orice caz. Thalia spune că vom vedea în acea zi eclipsa solară deasupra Greciei. A citit pe internet. Am putea să o privim împreună.

— O să încerc, Mamá, spun eu.

 

Era ca şi cum te-ai fi trezit într-o dimineaţă şi ai fi aflat că se plimbă un animal sălbatic prin casa ta. Niciun loc nu mi se mai părea sigur. Era acolo, la fiecare colţ şi cotitură, stând la pândă, dând târcoale, tamponându-şi mereu obrazul cu o batistă ca să-l şteargă de picăturile care-i curgeau constant din gură. Casa noastră de dimensiuni reduse făcea în aşa fel încât îmi era imposibil să scap de ea. Mă înspăimânta mai ales în timpul mesei, când trebuia să îndur spectacolul pe care Thalia îl oferea, ridicându-şi partea de jos a măştii ca să-şi ducă la gură lingurile pline cu mâncare. Mi se întorcea stomacul pe dos văzând-o şi auzind-o. Mânca zgomotos, iar bucăţi de mâncare semimestecată cădeau mereu, cu zgomotul a ceva ud, pe farfuria ei sau pe masă, sau chiar pe podea. Era constrânsă să bea toate lichidele, chiar şi supa, printr-un pai pe care Mamá ei îl avea mereu în geantă. Sorbea şi gâlgâia când mânca supa cu paiul şi i se murdărea mereu masca, iar supa i se scurgea pe bărbie până jos pe gât. Prima dată am cerut voie să mă ridic de la masă, iar Mamá mi-a aruncat o privire dură. Aşa că am încercat să mă obişnuiesc să-mi îndepărtez privirea şi să mă fac că nu aud, dar nu era nimic uşor. Mergeam în bucătărie şi ea era acolo, stând în linişte, în timp ce Madaline o dădea cu un unguent pe obraz ca să prevină iritaţia. Am început să ţin un calendar, o numărătoare inversă în minte a celor patru săptămâni pe care Mamá spusese că Madaline şi Thalia le vor petrece la noi.

Îmi doream ca Madaline să fi venit singură. Îmi plăcea de ea. Stăteam toţi patru, în curtea mică şi pătrată din faţa uşii, iar ea sorbea din ceaşca de cafea şi fuma ţigară după ţigară. Crengile măslinului îi umbreau faţa. Purta o pălărie aurie din pai care ar fi trebuit să arate absurd pe capul ei, dar sigur ar fi arătat aşa pe oricine altcineva – pe Mamá, de exemplu. Dar Madaline era una dintre acele persoane elegante fără să depună vreun efort pentru asta, ca şi cum ar fi fost o chestie genetică. Când eram cu Madaline, nu existau pauze în discuţii; poveştile pur şi simplu izvorau din ea. Într-o dimineaţă ne-a povestit despre călătoriile ei – la Ankara, de exemplu, unde a cutreierat malurile Râului Enguri Su şi a băut ceai verde aromat cu raki, sau când ea şi domnul Gianakos au mers în Kenya şi s-au plimbat cu elefanţii printre salcâmii spinoşi şi au stat să mănânce terci din mălai şi orez din nucă de cocos cu localnicii.

Poveştile Madalinei stârneau o nelinişte veche în mine, un impuls pe care l-am avut dintotdeauna: să-mi iau lumea în cap şi să nu mă tem de nimic. Viaţa mea din insulă părea extrem de banală. Vedeam cum viaţa mi se desfăşoară în nimicnicia ei nemărginită şi chiar aşa mi-am petrecut cei mai mulţi ani ai copilăriei în Tinos, afundându-mă în rutina zilnică din ce în ce mai mult, simţindu-mă ca o dublură a mea, ca şi cum ar fi trăit altcineva în locul meu, ca şi cum întregul meu ego s-ar fi aflat în altă parte, aşteptând să se unească într-o zi cu acest ego mai întunecat. Mă simţeam un naufragiat. În exil în propria mea casă.

Madaline spunea că la Ankara a mers într-un loc numit Parcul Kuğulu şi a privit lebedele cum alunecau pe apă. Spunea că apa era orbitoare.

— Eram în extaz, a spus ea, râzând.

— Nu, a spus Mamá.

— E un obicei vechi. Vorbesc prea mult. Am vorbit dintotdeauna mult. Îţi aminteşti ce mult deranjam cu sporovăiala mea în timpul orei? Nu ai fost niciodată de vină, Odie. Erai atât de responsabilă şi de serioasă.

— Sunt interesante poveştile tale. Duci o viaţă interesantă.

Madaline s-a holbat la ea.

— Ei bine, ştii blestemul chinezesc.

— Ţi-a plăcut în Africa? a întrebat-o Mamá pe Thalia.

Thalia şi-a dus batista la obraz şi nu a răspuns. Eram bucuros. Vorbea în cel mai ciudat mod posibil. Era ceva straniu în discursul ei, un amestec de bâlbâială şi gargară.

— O, Thaliei nu-i place să călătorească, a spus Madaline, stingându-şi ţigara.

A spus-o ca şi cum era un adevăr incontestabil. Nu s-a uitat la Thalia pentru confirmare sau vreo formă de protest.

— Nu este pe gustul ei.

— Ei bine, nici pe gustul meu, i-a spus Mamá Thaliei. Îmi place să stau acasă. Cred că pur şi simplu nu am găsit niciodată un motiv care să mă constrângă să plec din Tinos.

— Şi eu unul ca să rămân, a spus Madaline. Altul în afară de tine, bineînţeles.

A atins-o pe Mamá la încheietura mâinii.

— Ştii care a fost teama mea cea mai mare când am plecat? Grija mea cea mai mare? Cum o să mă descurc fără Odie? Îţi jur, înmărmuream la gândul acesta.

— Te-ai descurcat bine, se pare, a spus Mamá rar, luându-şi privirea de la Thalia.

— Nu înţelegi, a spus Madaline, şi am realizat că eu eram cel care nu a înţeles, pentru că se uita direct la mine. Nu aş fi reuşit fără Mamá ta. Ea m-a salvat.

— Acum eşti prea entuziasmată, a spus Mamá.

Thalia şi-a ridicat capul. Se uita chiorâş. Un avion, sus pe cer, marcându-şi traiectoria în linişte cu o singură dâră, lungă, albă.

— Tatăl meu, a spus Madaline, de el m-a salvat Odie.

Nu mai eram sigur dacă mi se adresa mie sau nu.

— Era unul dintre acei oameni care s-au născut răi, a continuat ea. Avea ochii umflaţi şi gâtul gros şi scurt, cu un neg negru pe spate. Şi nişte pumni. Pumni ca nişte cărămizi. Venea acasă şi nici măcar nu trebuia să facă ceva, doar sunetul ghetelor lui pe hol şi zgomotul cheilor atunci când descuia uşa erau suficiente. Când era supărat, ofta mereu şi îşi ţinea ochii strâns închişi, ca şi cum era profund adâncit în gânduri, apoi se freca pe faţă şi spunea: Bine, fetiţo, bine, şi ştiai că venea – venea furtuna – şi nu putea fi oprită. Nimeni nu era în stare să te ajute. Uneori, doar se freca pe faţă, sau ofta pe sub mustăţi şi vedeam negru în faţa ochilor. Am mai cunoscut de atunci bărbaţi ca el. Mi-aş fi dorit să spun altceva. Dar am mai cunoscut. Şi ce am aflat este că trebuie doar să sapi puţin şi descoperi că sunt toţi la fel, mai mult sau mai puţin. Unii sunt mai şlefuiţi, cu siguranţă. S-ar putea să aibă şi puţin şarm – sau mult – şi asta poate să te prostească. Dar, de fapt, sunt toţi nişte bieţi puşti nefericiţi care se zbat în furia lor. Se simt nedreptăţiţi. Nu li s-a dat ce li se cuvine. Nimeni nu i-a iubit destul. Bineînţeles că se aşteaptă să-i iubeşti tu. Vor să fie ţinuţi în braţe, legănaţi, calmaţi. Dar este o greşeală să faci asta. Nu pot accepta aşa ceva. Nu pot accepta să le pui pe tavă exact lucrul de care au nevoie. Ajung să te urască pentru asta. Şi nu se termină niciodată, pentru că nu te pot urî destul. Nu se termină niciodată – suferinţa, scuzele, promisiunile, încălcarea cuvântului, toată mizeria asta. Aşa a fost primul meu soţ.

Eram uluit. Nimeni nu mai vorbise vreodată aşa de direct în prezenţa mea, cu siguranţă nu Mamá. Nimeni din cei pe care îi ştiam nu-şi dezvăluise experienţa de viaţă nefericită în felul acesta. Mă simţeam stânjenit pentru Madaline, dar o admiram în acelaşi timp pentru candoarea ei.

Când l-a menţionat pe primul ei soţ, am observat că, pentru prima dată de când o întâlnisem, o umbră s-a aşezat pe faţa ei, care anunţa pentru moment ceva întunecat, ceva care rănea, care contrasta cu râsul ei energic şi cu rochia largă gogoşar cu flori pe care o purta. Îmi amintesc că m-am gândit în acel timp ce actriţă bună trebuie să fie, să ascundă cu atâta voioşie dezamăgirea şi durerea. Ca o mască, m-am gândit, şi eram mulţumit în sinea mea de conexiunea deşteaptă pe care o făcusem.

Mai târziu, când am crescut, nu mi-a mai fost aşa de clar. Privind în urmă, constat că era ceva fals în felul în care a făcut o pauză când l-a menţionat pe primul ei soţ, când şi-a coborât privirea, în nodul din gâtul ei, în tremurul uşor al buzelor, la fel ca şi în energia ei debordantă şi în glumele ei, în farmecul ei viu, în felul în care chiar şi dispreţul părea blând, însoţit de un semn făcut cu ochiul de liniştire şi de bucurie. Poate că erau amândouă expresii ale ipocriziei, sau poate că nu. Eram total confuz, nu mai distingeam spectacolul de ceea ce era real – ceea ce m-a făcut în cele din urmă să mă gândesc la ea ca la o actriţă infinit mai interesantă.

— De câte ori nu am venit alergând şi refugiindu-mă în casa asta, Odie? a spus Madaline.

Acum zâmbeşte din nou, apoi începe să râdă.

— Bieţii tăi părinţi! Dar casa asta era raiul pentru mine. Sanctuarul meu. Aşa a fost mereu. O insulă mică în interiorul uneia mai mari.

Mamá a ţinut să precizeze:

— Ai fost mereu binevenită aici.

— Mamá ta a fost cea care a pus capăt bătăilor, Markos. Ţi-a spus vreodată asta?

I-am răspuns că nu.

— Abia dacă mă surprinde. Asta e Odelia Varvaris.

Mamá strângea marginea şorţului din poală şi îl întindea din nou cu o privire visătoare.

— Am venit aici într-o noapte, limba îmi sângera, îmi fusese smuls un smoc de păr de la tâmplă, iar urechea încă îmi mai vuia de la lovitura primită. De data aceea chiar pusese mâna pe mine. În ce stare eram! În ce stare!

Din felul în care Madaline o spunea, ai fi crezut că descria o masă bogată sau un roman bun.

— Mamá ta nu mă întreba nimic, pentru că ştia. Bineînţeles că ştia. Se uita doar la mine câteva clipe – la mine care stăteam acolo, tremurând – şi spunea, încă îmi amintesc, Odie a spus: Ei bine, ajunge cu asta. Spunea: O să-i facem o vizită tatălui tău, Maddie. Şi încep să mă rog de ea. Mă temeam că ne va omorî pe amândouă. Dar ştii cum e ea, Mamá ta.

I-am spus că ştiu, iar Mamá mi-a aruncat o privire piezişă.

— Nu mă asculta. Avea privirea asta. Sunt sigură că ştii privirea ei. S-a îndreptat într-acolo, dar nu înainte să ia puşca de vânătoare a tatălui ei. Tot timpul cât am mers spre casa mea, am încercat să o opresc, să-i spun că nu m-a lovit atât de rău. Dar ea nu mă asculta. Am ajuns în faţa uşii şi l-am găsit acolo pe tatăl meu, în prag, iar Odie a ridicat ţeava şi a împins-o în bărbia lui, spunând: Fă-o din nou şi o să mă întorc ca să te împuşc direct în faţă cu puşca asta. Tata clipeşte şi timp de câteva secunde nu mai rosteşte nimic. Nu poate scoate niciun cuvânt. Şi vrei să afli partea cea mai tare, Markos? Mă uit în jos şi văd un cerc mic – ei bine, cred că ghiceşti – un cerc mic mărindu-se încet pe podea sub picioarele lui desculţe.

Madaline şi-a dat părul pe spate şi a spus, aprinzându-şi bricheta:

— Iar asta, dragul meu, este o poveste adevărată.

Nu era nevoie să îmi spună asta, ştiam că este adevărată. Recunoşteam în ea loialitatea naturală de care dădea dovadă Mamá şi fermitatea ei de neclintit. Impulsul ei, nevoia de a îndrepta lucrurile şi de a se erija în apărătorul celor asupriţi sau nedreptăţiţi. Şi puteam spune că este adevărată şi din murmurul pe care l-a scos Mamá cu gura închisă la menţionarea ultimului detaliu. Nu era de acord. I se părea probabil dezgustător, şi nu numai dintr-un motiv evident. În viziunea ei, oamenii, chiar dacă s-au comportat deplorabil în viaţă, meritau un strop de demnitate atunci când nu mai erau. Mai ales cei din familie.

Mamá s-a învârtit pe scaun şi a rostit:

— Deci dacă nu îţi place să călătoreşti, ce îţi place să faci, Thalia?

Privirile noastre s-au îndreptat către Thalia. Madaline vorbise ceva timp şi îmi amintesc că, stând în curte cu lumina soarelui căzând peste tot în petice în jurul nostru, mă gândeam că putea chiar să atragă atenţia, să cuprindă totul în vârtejul ei, astfel încât Thalia, de exemplu, să fie uitată. Am lăsat loc şi posibilităţii de a se fi adaptat la această dinamică din necesitate, fiica tăcută fiind eclipsată de obişnuinţa mamei de a distrage atenţia, preocupată în exces de propria-i persoană, narcisismul Madalinei fiind astfel poate un act de bunătate, de protecţie maternă.

Thalia a bălmăjit ceva.

— Puţin mai tare, dragă, a venit sugestia din partea Madalinei.

Thalia şi-a dres glasul, era un sunet ca un bubuit, flegmatic.

— Ştiinţa.

Am observat pentru prima dată culoarea ochilor ei, verzi ca iarba necosită, părul negru ca abanosul, aspru, iar pielea fără pete, la fel ca a mamei ei. Mă întrebam dacă fusese drăguţă cândva, poate chiar la fel de frumoasă ca Madaline.

— Spune-le de cadranul solar, dragă, a zis Madaline.

Thalia a ridicat din umeri.

— A construit un cadran solar, a spus Madaline. Chiar în curtea din spatele casei noastre. Vara trecută. Nu a ajutat-o nimeni. Nici Andreas. Şi cu siguranţă nici eu.

A râs mulţumită.

— Ecuatorial sau orizontal? a întrebat Mamá.

În ochii Thaliei am observat o umbră de mirare. Ca un efect întârziat. Reacţia Thaliei semăna cu cea pe care ar putea-o avea o persoană ce coboară pe o stradă aglomerată într-un oraş străin şi, la un moment dat, aude rostindu-se ceva în limba ei maternă.

— Orizontal, a spus ea, cu vocea ei ciudată şi umedă.

— Ce ai folosit pe post de gnomon?

Thalia se uita în continuare la Mamá.

— Am tăiat o ilustrată.

A fost prima dată când am văzut cum aş putea să trăiesc între cele două.

— Obişnuia să-şi demonteze jucăriile când era mică, a spus Madaline. Îi plăceau jucăriile mecanice, chestii cu dispozitive în interior. Nu că s-ar fi jucat cu ele, nu-i aşa, dragă? Nu, le rupea în bucăţi, toate acele jucării scumpe le deschidea imediat ce i le dădeam. Obişnuiam să-mi ies din fire. Dar Andreas – şi trebuie să-l cred aici – Andreas îmi spunea să o las, era doar o minte curioasă.

— Dacă vrei, putem construi unul împreună, a spus Mamá. Mă refer la un cadran solar.

— Ştiu deja cum.

— Ai grijă cum te porţi, dragă, a spus Madaline, întinzându-şi, apoi îndoindu-şi un picior, ca şi cum se pregătea pentru dansul ei zilnic. Mătuşa Odie încearcă să te ajute.

— Poate altceva, atunci, a spus Mamá. Am putea construi altceva.

— O! O! a exclamat Madaline, expirând repede fumul de ţigară şi respirând cu greu. Nu pot să cred că nu ţi-am spus încă, Odie. Am veşti. Ghici.

Mamá a dat din umeri.

— Mă întorc pe platourile de filmare! În filme! Mi s-a oferit un rol, rolul principal într-o producţie importantă. Îţi vine să crezi?

— Felicitări, a rostit Mamá moale.

— Am scenariul la mine. O să ţi-l dau să-l citeşti, Odie, dar îmi fac griji că nu o să-ţi placă. E rău? Aş fi terminată, nu mă tem să-ţi spun. Nu mi-aş putea reveni. Începem să filmăm la toamnă.

 

În dimineaţa următoare, după micul dejun, Mamá m-a luat deoparte.

— Bine, ce se întâmplă? Ce e cu tine?

I-am spus că nu ştiu despre ce vorbeşte.

— Mai bine o laşi baltă. Atitudinea asta stupidă. Nu ţi se potriveşte, a spus ea.

Avea un stil de a-şi face ochii mici şi de a-şi înclina capul doar un pic. Până acum a avut un control asupra mea.

— Nu pot, Mamá. Nu mă prinde.

— Şi de ce nu, mai exact?

Cuvintele au ieşit înainte să le pot opri.

— E un monstru.

Mamá şi-a strâns buzele. Mă privea nu cu supărare, ci descurajată, ca şi cum aş fi supt toată seva din ea. Privirea ei avea o finalitate. Resemnarea. Ca un sculptor care-şi lasă în cele din urmă ciocanul de lemn şi dalta, renunţând la un bloc recalcitrant care nu va lua niciodată forma pe care şi-a imaginat-o el.

— E o persoană căreia i s-a întâmplat un lucru groaznic. Mai spune-i odată aşa, aş vrea să te văd. Spune-o şi vezi ce se întâmplă.

Puţin mai târziu, eu şi Thalia coboram pe o străduţă pietruită mărginită de ziduri de piatră. M-am asigurat că merg cu câţiva paşi în faţă, astfel încât trecătorii – sau, Doamne fereşte, vreun băiat de la şcoală – să nu creadă că suntem împreună, ceea ce, bineînţeles, vor spune oricum. Oricine putea vedea asta. Cel puţin speram că distanţa dintre noi va fi un indiciu al aversiunii pe care o simţeam. Spre uşurarea mea, nu se chinuia să mă ajungă. Am trecut pe lângă fermieri arşi de soare, arătând istoviţi, întorcându-se de la piaţă. Măgarii lor duceau în spate coşuri din nuiele cu produsele nevândute, îi auzeam cum lovesc cu copitele piatra. Îi ştiam pe majoritatea dintre fermieri, dar mi-am ţinut capul plecat şi am evitat să mă uit la ei.

Am condus-o pe Thalia pe plajă. Am ales una stâncoasă, unde mă duceam uneori, ştiind că nu va fi atât de aglomerată ca celelalte plaje, precum Agios Romanos. Mi-am suflecat pantalonii şi am sărit de pe o stâncă colţuroasă pe următoarea, alegând una aproape de locul în care valurile se spărgeau de ţărm şi se retrăgeau. Mi-am dat jos pantofii şi mi-am băgat picioarele în bazinul mic, puţin adânc, care se formase între nişte stânci. Un crab hermit se grăbea să treacă printre degetele mele de la picioare. Am văzut-o pe Thalia în dreapta mea, aşezată pe o stâncă din apropiere.

Am stat mult timp fără să ne spunem ceva, privind marea care se lovea cu zgomot de stânci. O adiere rece a trecut pe lângă urechile mele, făcându-mă să simt miros de sare. Un pelican plana deasupra apei de un albastru-verzui, cu aripile desfăcute. Două doamne stăteau una lângă alta, cu picioarele în apă până la genunchi, cu fustele ridicate. Spre vest se zărea insula, albul predominant al caselor şi al morilor de vânt, verdele lanurilor de orz, maroul închis al munţilor stâncoşi din care izvorau ape. Tatăl meu a murit pe unul dintre aceşti munţi. Lucra la o carieră de marmură verde şi, într-o zi, când Mamá era gravidă în şase luni cu mine, a alunecat de pe o stâncă şi a căzut de la o înălţime de treizeci de metri. Mamá spunea că uitase să-şi fixeze centura de siguranţă.

— Ar trebui să te opreşti, a spus Thalia.

Aruncam pietricele într-o găleată veche din tablă galvanizată din apropiere, iar ea m-a speriat. N-am nimerit ţinta.

— Ce-i cu tine?

— Vreau să-ţi spun să nu te mai amăgeşti. Nici eu nu vreau asta.

Vântul îi făcea părul să fâlfâie, iar ea îşi ţinea masca cu mâna, ca să nu zboare. Mă întrebam dacă trăia cu frica asta zilnică, şi anume că o rafală de vânt i-o va smulge de pe faţă şi va trebui să alerge după ea, expunându-se. Nu am spus nimic. Am aruncat o altă pietricică fără să nimeresc ţinta.

— Eşti un măgar, a spus ea.

După puţin timp s-a ridicat, iar eu m-am prefăcut că rămân. Apoi m-am uitat peste umăr şi am văzut-o îndreptându-se spre plajă, cu spatele la drum, aşa că m-am încălţat şi am urmat-o spre casă.

Când ne-am întors, Mamá toca bame în bucătărie, iar Madaline stătea alături, făcându-şi unghiile şi fumând, scuturând scrumul într-o farfurioară. M-am dat înapoi cu groază când am văzut că farfurioara era din setul de porţelan pe care Mamă îl moştenise de la bunica ei. Era singurul lucru de valoare pe care Mamá îl avea, acest set de porţelan, şi rar de tot îl lua de pe raftul de sus; aproape de tavan, unde îl ţinea.

Madaline sufla între fumuri deasupra unghiilor ca să se usuce şi vorbea despre Pattakos, Papadopoulos şi Makarezos, cei trei colonei care dăduseră o lovitură de stat militară – Lovitura de Stat a Generalilor, aşa cum se ştia pe atunci – mai devreme în acel an la Atena. Spunea că ştie un dramaturg – „un bărbat drag, drag”, aşa cum îl descria ea – care fusese închis sub acuzaţia că era comunist subversiv.

— Ceea ce e absurd, bineînţeles! Pur şi simplu absurd. Ştii ce le fac oamenilor ca să-i facă să vorbească?

Spunea asta aproape în şoaptă, ca şi cum poliţia militară s-ar fi ascuns undeva în casă.

— Le bagă un furtun în fund şi dau drumul la maximum la apă. E adevărat, Odie. Îţi jur. Înmoaie nişte cârpe în cele mai murdare lucruri – murdărie umană, înţelegi – apoi le îndeasă în gurile oamenilor.

— E îngrozitor, a rostit Mamá, fără să se lase însă impresionată.

Mă întrebam dacă nu cumva se plictisise deja de Madaline. Curentul de opinii politice exagerate, poveştile despre petrecerile la care Madaline şi soţul ei fuseseră, poeţii, intelectualii şi muzicienii cu care ciocnise cupe de şampanie, lista de călătorii inutile, fără sens, pe care le făcuse în diverse oraşe străine. Laudele ei cu viziunile proprii asupra dezastrelor nucleare, suprapopulării şi poluării. Mamá o tolera pe Madaline, zâmbindu-i în timp ce ea povestea cu o expresie confuză pe faţă, dar ştiam că nu o priveşte cu ochi buni. Se gândea probabil că Madaline face pe grozava. Îi era probabil ruşine pentru ea.

Asta o enervează pe Mamá şi îi anulează calităţi precum bunătatea, dorinţa de a-i ajuta pe ceilalţi şi actele de curaj. Faptul că te face să te simţi îndatorat le umbreşte şi mai mult. La fel aşteptările şi obligaţiile pe care ţi le pune în cârcă. Modul în care foloseşte aceste acţiuni pe post de monedă, pe care o dă în schimbul loialităţii şi supunerii. Înţeleg acum de ce Madaline a plecat cu mulţi ani în urmă. Funia care te scoate din potop poate să devină un laţ în jurul gâtului tău. Oamenii o dezamăgesc mereu pe Mamá, la final, chiar şi eu. Nu pot face nimic bun cu ceea ce au, nu în felul în care Mamá se aşteaptă ca ei să procedeze. Consolarea ei stă în satisfacţia că le este superioară, liberă să dea verdicte, având acest avantaj strategic, din moment ce este întotdeauna cea care se înşală.

Toate acestea mă întristează, fiindcă descopăr lucruri noi despre Mamá, cum ar fi sărăcia ei, anxietatea, frica de singurătate, teama de a fi închisă undeva, abandonată, uitată. Şi ce spune acest lucru despre mine: că ştiu asta despre Mamá mea, că ştiu precis de ce are nevoie şi totuşi am refuzat-o în mod deliberat şi categoric, având grijă să ţin un ocean, un continent – sau chiar pe amândouă – între noi în cea mai mare parte a ultimelor trei decenii?

— Nu au niciun simţ al ironiei, ăştia din juntă, spunea Madaline, zdrobindu-i pe oameni aşa cum o fac. În Grecia! Locul de naştere al democraţiei… A, iată-vă! Ei bine, cum a fost? Ce aţi pus voi doi la cale?

— Ne-am jucat pe plajă, a răspuns Thalia.

— A fost amuzant? V-aţi distrat?

— Ne-am distrat pe cinste, a răspuns Thalia.

Mamá s-a uitat sceptică la mine, apoi la Thalia şi din nou la mine, în timp ce Madaline zâmbea fericită şi aplauda încet.

— Bine! Acum că nu trebuie să-mi mai fac griji că nu v-aţi înţelege, eu şi Odie putem petrece mai mult timp împreună. Ce spui, Odie? Încă mai avem o grămadă de timp şi de lucruri de recuperat!

Mamá a zâmbit binedispusă şi s-a întins să ia o varză.

 

De atunci, eu şi Thalia eram lăsaţi de capul nostru. Se presupunea că vizitam insula, ne jucam pe plajă, ne amuzam ca nişte copii. Mamá ne dădea fiecăruia câte un sendviş şi plecam împreună după micul dejun.

Imediat ce nu ne mai zărea, ne despărţeam de cele mai multe ori. Pe plajă, înotam sau stăteam întins pe o stâncă, fără cămaşă, în timp ce Thalia se ducea să adune cochilii de scoici sau să arunce pietre netede razant pe suprafaţa apei, dar nu avea sens, pentru că valurile erau prea mari. Am mers pe potecile care şerpuiau printre vii şi lanuri cu orz, uitându-ne la umbrele noastre, fiecare preocupat de gândurile lui. Cel mai mult hoinăream. Pe vremea aceea, turismul nu era prea dezvoltat în Tinos. Era o insulă de agricultori, unde oamenii trăiau din creşterea vacilor, caprelor, din livezile de măslini şi grâul pe care îl cultivau. Până la urmă ne plictiseam, mâncam undeva de prânz, în linişte, la umbra unui copac sau a unei mori de vânt, uitându-ne printre îmbucături la vâlcele, la întinderile cu tufe de arbuşti spinoşi, la munţi şi la mare.

Într-o zi am hoinărit de colo-colo, până am ajuns să ne îndreptăm spre oraş. Locuiam pe ţărmul sud-vestic al insulei, iar oraşul Tinos era doar la câţiva kilometri depărtare, spre sud. Era acolo un magazin mic cu mărunţişuri, condus de un bărbat văduv cu o faţă serioasă, aproape imobilă, domnul Roussos. În vitrina magazinului său puteai găsi orice ţi-ai fi dorit, de la o maşină de scris din anii ’40 la o pereche de bocanci din piele pentru lucru, sau o morişcă de vânt, sau un suport vechi pentru flori, lumânări mari din ceară, o cruce şi, bineînţeles, copii ale icoanei de la Panagia Evangelistria. Sau poate chiar şi o gorilă din alamă. Era şi fotograf amator şi avea în spatele magazinului o cameră obscură improvizată. În fiecare lună august, când pelerinii veneau la Tinos să vadă icoana, domnul Roussos le vindea rolfilme şi le developa fotografiile în camera lui obscură în schimbul unei sume de bani.

Cu vreo lună în urmă, zărisem în vitrină un aparat de fotografiat, aşezat pe cutia veche şi uzată din piele de culoarea ruginii. O dată la câteva zile mă plimbam prin faţa magazinului, mă holbam la aparatul ăsta şi mă imaginam în India, cu acea cutie din piele atârnând de umărul meu, fotografiind orezăriile şi plantaţiile de ceai pe care le văzusem în National Geographic. Fotografiam Poteca Incaşă. Pe spatele unei cămile, într-un camion vechi plin de praf sau pe jos, înfruntam căldura până când ajungeam în faţa Sfinxului şi a Piramidelor spre care îmi înălţăm privirea şi le fotografiam, apoi îmi vedeam fotografiile publicate în reviste cu pagini lucioase. Asta mă atrăsese în acea dimineaţă la vitrina magazinului domnului Roussos, deşi magazinul era închis. Stăteam afară, cu fruntea lipită de geamul vitrinei, şi visam cu ochii deschişi.

— Ce model e?

M-am dat puţin în spate şi am zărit-o pe Thalia în geam. Îşi tampona obrazul stâng cu batista.

— Aparatul de fotografiat.

Am ridicat din umeri.

— Arată ca un Argus C3, a spus ea.

— De unde ştii?

— Doar e cel mai bine vândut aparat de treizeci şi cinci de milimetri din lume în ultimii treizeci de ani, a spus ea cu puţină mustrare în voce. Dar nu arată cine ştie ce. E urât. Pare o cărămidă. Deci vrei să devii fotograf? Când o să fii mare. Mamá ta spune că da.

M-am întors.

— Mamá ţi-a spus asta?

— Deci?

Am ridicat din umeri. Mă simţeam ruşinat că Mamá a vorbit despre asta cu Thalia. Mă întrebam cum de i-a spus aşa ceva. Avea obiceiul să vorbească serios, dar şi ironic uneori, despre lucruri care i se păreau fie pretenţioase, fie frivole. Putea să-ţi înăbuşe aspiraţiile pe loc. Markos vrea să facă turul pământului şi să-l imortalizeze cu lentila lui.

Thalia stătea pe trotuar, îşi trăsese fusta peste genunchi. Era o zi fierbinte, soarele parcă muşca din piele, parcă ar fi avut dinţi. Abia dacă zăreai pe cineva afară, doar un cuplu de bătrâni care-şi târau picioarele cu greu în susul străzii. Bărbatul – Demis nu mai ştiu cum – purta o şapcă gri şi o jachetă maro din tweed, ce părea prea groasă pentru anotimpul acela. Avea o expresie îngheţată pe faţă şi ochii mari, îmi amintesc, aşa cum arată unii bătrâni, ca şi cum ar fi speriaţi încontinuu de surpriza monstruoasă pe care o reprezintă vârsta – câţiva ani mai târziu, fiind student la medicină, am bănuit că avea Parkinson. Mi-au făcut cu mâna când au trecut şi eu la fel. Am văzut că o observaseră pe Thalia, se opriseră o secundă, apoi îşi continuaseră drumul.

— Ai un aparat de fotografiat? a întrebat Thalia.

— Nu.

— Ai făcut vreodată vreo fotografie?

— Nu.

— Şi vrei să fii fotograf?

— Ţi se pare ciudat?

— Puţin.

— Deci, dacă aş spune că vreau să fiu poliţist, ţi s-ar părea şi asta ciudat? Pentru că nu am pus nimănui cătuşe?

Puteam spune, din calmul din ochii ei, că, dacă ar fi putut, ar fi zâmbit.

— Deci eşti un măgar deştept, a spus ea. Un sfat: nu spune nimic despre aparatul de fotografiat în prezenţa mamei mele sau o să ţi-l cumpere. E foarte doritoare să le facă pe plac altora.

S-a şters din nou cu batista pe obraz.

— Dar mă îndoiesc că Odelia ar fi de acord. Cred că ştii deja asta.

Eram impresionat şi puţin tulburat de cât de mult părea să fi prins într-un timp atât de scurt. Poate era datorită măştii, m-am gândit, avantajul de a fi acoperită, libertatea de a fi vigilentă, de a observa şi de a cerceta cu atenţie.

— Probabil că te-ar face să-l dai înapoi.

Am oftat. Era adevărat. Mamá nu ar accepta astfel de recompense, mai ales dacă era vorba de bani.

Thalia s-a ridicat în picioare şi s-a scuturat de praf pe spate.

— Dă-mi voie să te întreb, ai o cutie acasă?

 

Madaline şi Mamá beau vin în bucătărie, în timp ce eu şi Thalia am urcat scările, unde am colorat cu un marker negru o cutie de pantofi. Cutia îi aparţinea Madalinei şi conţinea o pereche de pantofi noi din piele, de culoarea lămâii verzi, cu tocul înalt, încă înveliţi în hârtie.

— Unde plănuia să se încalţe cu ăştia? am întrebat eu.

O auzeam pe Madaline la parter povestind despre o oră de actorie pe care a avut-o odată, când instructorul i-a cerut, ca exerciţiu, să pretindă că este o şopârlă care stă nemişcată pe o stâncă. A urmat un val de râs – al ei.

Am terminat şi cu al doilea strat, iar Thalia a zis că ar fi bine să mai dăm şi a treia oară, ca să ne asigurăm că nu am omis ceva. Negrul trebuia să fie uniform şi fără cusur.

— Asta înseamnă un aparat de fotografiat, a spus ea, o cutie neagră cu o gaură prin care să pătrundă lumina şi ceva care să absoarbă lumina. Dă-mi acul.

I-am dat unul dintre acele de cusut pe care le avea Mamá. Eram sceptic, ca să nu spun mai mult, în legătură cu perspectivele acestui aparat făcut în casă şi cu faptul că am fi putut face ceva cu el – o cutie de pantofi şi un ac? Dar Thalia se implicase în proiectul acesta cu atât de multă convingere şi încredere în sine încât trebuia să părăsesc camera în cazul în care, puţin probabil, ar fi mers. Mă făcea să cred că ştie lucruri pe care eu nu le ştiam.

— Am făcut nişte calcule, a spus ea, înţepând uşor cutia cu acul. Fără o lentilă, nu putem face orificiul pe latura mică, cutia este prea lungă. Dar lăţimea e aproape perfectă. Important e să nimerim dimensiunea orificiului. Estimez vreo şase milimetri. Aici. Acum avem nevoie de o diafragmă.

La parter, vocea Madalinei se auzea acum şi mai clar. Nu înţelegeam ce spune, dar vorbea mai rar decât înainte, pronunţând bine cuvintele, şi mi-o imaginam aplecată în faţă, cu coatele pe genunchi, stabilind un contact vizual cu cei cărora li se adresa, fără să clipească. Cu anii am reuşit să cunosc foarte bine acest ton al vocii. Când oamenii vorbeau aşa, dezvăluiau, revelau, mărturiseau vreo nenorocire, implorându-l parcă pe cel care asculta. Este un mijloc folosit de echipele militare care bat la uşă pentru anunţarea accidentelor grave, de avocaţi care se laudă în faţa clienţilor cu meritele a nenumărate pledoarii, de poliţişti care opresc maşini pe stradă la 3 dimineaţa, de soţi care înşală. De câte ori nu l-am folosit în spitalele de aici, din Kabul? De câte ori nu am condus familii întregi într-o cameră unde era linişte, le-am cerut să se aşeze, mi-am luat şi eu un scaun, adunându-mi toate puterile ca să le dau anumite veşti, în general neplăcute, gândindu-mă cu groază la conversaţia care va urma?

— Vorbeşte de Andreas, a spus Thalia liniştită. Pun pariu că asta face. S-au certat rău. Dă-mi panglica şi foarfeca aia.

— Cum e? Vreau să spun, în afară de faptul că e bogat?

— Cine, Andreas? E OK. Călătoreşte mult. Când este acasă, are mereu invitaţi. Oameni importanţi – miniştri, generali, persoane de genul ăsta. Beau ceva lângă şemineu şi vorbesc toată noaptea, în general despre afaceri şi politică. Îi aud din camera mea. Se presupune că trebuie să stau la etaj când Andreas are o astfel de companie. Nu trebuie să cobor. Dar îmi cumpără diverse lucruri. Plăteşte un profesor ca să vină acasă. Şi îmi vorbeşte destul de frumos.

A lipit cu o bandă adezivă o bucată dreptunghiulară de carton, pe care o colorasem în negru, deasupra orificiului.

Jos era linişte. Îmi făcusem deja o idee despre ceea ce se petrecea jos, la parter. Madaline plângea fără să scoată un sunet, se juca cu o batistă ca şi cum ar fi fost un bulgăre de plastilină Play-Doh, iar Mamá nu prea îi era de ajutor, uitându-se neprietenos, cu un zâmbet abia schiţat pe faţa slăbită, ca şi cum ţinea ceva acru sub limbă. Mamá nu suporta să vadă pe cineva plângând în prezenţa ei. Abia dacă se putea uita la ochii aceia umflaţi, la feţele lor sincere, rugătoare. Să plângi i se pare un act de slăbiciune, o modalitate de a atrage atenţia, şi nu tolera aşa ceva. Nu este capabilă să consoleze pe cineva. Crescând, am învăţat că ăsta nu era unul dintre punctele ei forte. Durerea trebuie să fie personală, intimă, crede ea, nu să o etalezi. Odată, când eram mic, am întrebat-o dacă a plâns când a murit tata.

La funeralii? Vreau să spun, la înmormântare?

Nu, nu am plâns.

Pentru că nu erai tristă?

Pentru că nu era treaba nimănui dacă eram tristă sau nu.

Ai plânge dacă aş muri, Mamá?

Să sperăm că nu va trebui să aflăm vreodată, a spus ea.

Thalia a luat cutia cu hârtia fotografică şi mi-a spus:

— Adu lanterna.

Ne-am mutat în dulapul mamei, având grijă să închidem uşa şi să scăpăm de lumina zilei cu prosoape pe care le-am înghesuit pe lângă toc. De îndată ce ne-am regăsit în beznă, Thalia m-a rugat să aprind lanterna, pe care o acoperisem cu mai multe straturi de celofan roşu. Tot ceea ce puteam vedea din ce făcea Thalia, în licărirea slabă a lanternei, erau degetele ei subţiri, care tăiau o coală de hârtie fotografică pe care a lipit-o în interiorul cutiei de pantofi, în faţa orificiului. Cumpărasem hârtia cu o zi înainte de la magazinul domnului Roussos. Când am trecut de colţ, domnul Roussos s-a uitat cercetător la Thalia pe deasupra ochelarilor şi a întrebat: E un jaf? Thalia şi-a îndreptat degetul arătător spre el şi şi-a ridicat degetul mare ca şi cum ar fi armat un pistol.

Apoi a închis capacul cutiei de pantofi şi a acoperit orificiul cu diafragma. Mi-a spus prin beznă:

— Mâine vei face prima fotografie din cariera ta.

Nu puteam să spun dacă îşi bate joc de mine sau nu.

 

Am ales plaja. Am aşezat cutia de pantofi pe o stâncă plată şi am legat-o bine cu sfoară – Thalia spunea că nu se va mişca deloc când vom deschide diafragma. S-a aşezat lângă mine şi s-a uitat prin cutie ca printr-un vizor.

— Va ieşi o fotografie perfectă, a spus ea.

— Aproape. Mai avem nevoie şi de un personaj pe care să-l imortalizăm.

S-a uitat la mine, şi-a dat seama la ce mă refeream şi a spus:

— Nu, nu o s-o fac.

Ne-am tot certat, iar în cele din urmă a acceptat, cu condiţia să nu-i apară faţa în fotografie. S-a descălţat, s-a urcat pe nişte stânci la câţiva metri în faţa aparatului, folosindu-se de braţe precum cineva care merge pe sârmă, pe un cablu. S-a aşezat pe una dintre stânci cu faţa spre vest, în direcţia insulelor Syros şi Kythnos. Şi-a trecut mâinile prin păr astfel încât să-i acopere benzile de la spatele capului care ţineau masca nemişcată. S-a uitat la mine peste umăr.

— Aminteşte-ţi, a strigat ea, să numeri până la o sută douăzeci.

S-a întors cu faţa spre mare.

M-am aplecat şi m-am uitat prin cutie la spatele Thaliei, la constelaţia de stânci din jurul ei, la algele de mare încurcate printre ele, ca nişte şerpi morţi, la un remorcher mic plutind în depărtare, la valurile care se ridicau, se loveau de malul stâncos şi se retrăgeau. Am ridicat diafragma de pe orificiu şi am început să număr.

Unu… doi… trei… patru… cinci…

Stăm întinşi în pat. La televizor se întrec doi acordeonişti, dar Gianna a oprit sunetul. Razele soarelui de amiază pătrund printre jaluzele, căzând în fâşii pe resturile de Pizza Margherita pe care am comandat-o pentru prânz prin room service. Ne-a fost adusă de un bărbat înalt, subţirel, cu părul negru impecabil dat pe spate, cu haină albă şi cravată neagră. Pe masa pe care a împins-o în cameră se afla o vază sub formă de cupă cu un trandafir roşu în ea. A ridicat graţios capacul sub formă de cupolă de pe pizza, dând din mână, aşa cum face magicianul în faţa publicului după ce a scos iepurele din pălărie.

Împrăştiate în jurul nostru, printre cearşafurile în dezordine, sunt fotografiile pe care i le-am arătat Giannei, fotografii din excursiile mele din ultimul an şi jumătate. Belfast, Montevideo, Tanger, Marsilia, Lima, Teheran. Îi arăt fotografii din comunitatea din care am făcut parte pentru scurt timp la Copenhaga, trăind alături de tineri danezi nonconformişti, îmbrăcaţi în tricouri cu franjuri şi cu fesuri pe cap, care construiseră această comunitate ce se guverna singură pe o bază care înainte fusese una militară.

Unde eşti? întreabă Gianna. Nu apari în fotografii.

Îmi place mai mult să fiu în spatele aparatului, spun eu. E adevărat. Am făcut sute de fotografii, dar nu mă găseşti în niciuna. Comand mereu două seturi de fotografii când las filmul la developat. Păstrez un set, iar pe celălalt i-l trimit Thaliei acasă.

Gianna mă întreabă cum îmi finanţez călătoriile şi îi explic că plătesc cu bani din moştenire. E parţial adevărat, pentru că moştenirea e a Thaliei, nu a mea. Spre deosebire de Madaline, care din motive evidente nu a fost menţionată în testamentul lui Andreas, Thalia apare ca unică moştenitoare. Mi-a dat jumătate din bani. Se presupune că mă folosesc de ei pentru terminarea studiilor.

Opt… nouă… zece…

Gianna se sprijină în coate şi se întinde de-a lungul patului, peste mine, iar sânii ei mici îmi ating pielea. Îşi scoate pachetul şi aprinde o ţigară. Am întâlnit-o cu o zi înainte la Piazza di Spagna. Stăteam pe nişte scări din piatră care făceau legătura între piaţa de jos şi biserica de pe deal. A urcat şi mi-a spus ceva în italiană. Arăta la fel ca multe dintre fetele drăguţe, aparent fără idealuri, pe care le văzusem furişându-se prin bisericile din Roma şi prin pieţe. Fumau, vorbeau tare şi râdeau mult. Am clătinat din cap şi am spus: Pardon? Ea a zâmbit, a făcut A, iar apoi, într-o engleză cu un accent puternic, a spus: Brichetă? Ţigară. Am clătinat din cap şi i-am spus în engleza mea puternic accentuată că nu fumez. A râs. Ochii i s-au luminat şi au devenit jucăuşi. Soarele acelei dimineţi târzii făcea o aură în jurul feţei ei în formă de diamant.

Am aţipit puţin şi m-am trezit pentru că îmi trăgea ghionturi în coaste.

La tua ragazza? spune ea. A găsit fotografia cu Thalia pe plajă, cea pe care am făcut-o cu mulţi ani în urmă cu aparatul cu orificiu pe care îl meşterisem împreună acasă. Iubita ta?

Nu, spun eu.

Sora ta?

Nu.

La tua cugina? Verişoara ta, si?

Clatin din cap în semn că nu.

Mai studiază fotografia, trăgând fumuri rapide din ţigară. Nu, spune ea brusc, spre surprinderea mea, chiar supărată. Questa è la tua ragazza! Iubita ta. Cred că da, eşti un mincinos! Şi apoi, nu mi-a venit să cred, dar şi-a aprins bricheta şi a dat foc fotografiei.

Paisprezece… cincisprezece… şaisprezece… şaptesprezece…

Pe la prânz, în drum spre staţia de autobuz, îmi dau seama că am pierdut fotografia. Le spun că trebuie să mă întorc. Nu am altă soluţie, trebuie să mă întorc. Alfonso, un huaso{35} musculos, care-şi ţine gura închisă şi care ni s-a alăturat ca ghid chilian, se uită întrebător la Gary. Este american. E masculul alfa din trioul nostru. Are părul de un blond murdar şi urme de la acnee pe obraji. E o faţă care face aluzie la o viaţă grea pe care e posibil să o fi avut. Gary e într-o dispoziţie proastă, şi mai proastă din cauza foamei, a absenţei alcoolului şi a iritaţiei neplăcute de pe gamba dreaptă pe care a contractat-o cu o zi în urmă frecându-se de un arbust dintr-un ghiveci. Îi întâlnisem pe amândoi la un bar aglomerat din Santiago, unde, după vreo şase rânduri de piscola{36}, Alfonso a sugerat să facem o excursie la cascada din Salto del Apoquindo, unde obişnuia să meargă cu tatăl său când era mic. Am plecat a doua zi în excursie şi am dormit noaptea în cort, lângă cascadă. Am fumat opiu, cu zgomotul apei în urechi, sub un cer deschis împânzit de stele. Ne târâm acum spre San Carlos del Apoquindo ca să prindem autobuzul.

Gary împinge pe spate borul larg al pălăriei de Cordoba şi-şi şterge fruntea cu o batistă.

E un drum de întoarcere de trei ore, Markos, spune el.

¿Tres horas, hágale comprende? se aude vocea lui Alfonso.

Ştiu.

Şi tot vrei să te duci?

Da.

¿Para una foto? întreabă Alfonso.

Dau din cap în semn ca da. Nu zic nimic pentru că nu ar înţelege. Nu sunt sigur că înţeleg nici eu.

Ştii că o să te rătăceşti, spune Gary.

Probabil.

Atunci mult noroc, amigo, ne urează Gary, dându-mi mâna.

Es un griego loco, spune Alfonso.

Râd. Nu e prima dată când am fost numit grec nebun. Ne dăm mâna. Gary potriveşte curelele rucsacului şi se întorc amândoi pe poteca de munte, iar Gary îmi face o dată cu mâna fără să se uite, în timp ce ia o curbă în formă de U. Eu mă întorc pe drumul pe care venisem. Îmi ia patru ore, de fapt, pentru că m-am rătăcit, aşa cum a prezis Gary. Sunt extenuat în momentul în care ajung în camping. Caut peste tot, lovind cu piciorul în tufişuri, uitându-mă printre stânci şi înspăimântându-mă în timp ce scotocesc în zadar. Apoi, exact când încerc să mă resemnez cu ce e mai rău, zăresc o sclipire albă într-o grămadă de tufe, în vârful unei pante line. Găsesc fotografia agăţată între nişte rugi de mure, o iau, suflu praful de pe ea, în timp ce ochii mi se umezesc de lacrimi de uşurare.

Douăzeci şi trei… douăzeci şi patru… douăzeci şi cinci…

La Caracas dorm sub un pod. La Bruxelles, într-un hotel pentru tineret. Uneori simt nevoia să arunc cu banii în dreapta şi-n stânga şi închiriez o cameră într-un hotel drăguţ, fac lungi duşuri fierbinţi, mă bărbieresc, mănânc în halat de baie. Mă uit la televizorul color. Oraşele, străzile, satele, oamenii pe care îi întâlnesc – toate încep să se estompeze. Îmi spun că sunt în căutarea unui lucru. Dar mai mult şi mai mult, mă simt ca şi cum aş rătăci şi aş aştepta să mi se întâmple ceva, ceva ce va schimba totul, ceva pe care l-am căutat toată viaţa.

Treizeci şi patru… treizeci şi cinci… treizeci şi şase…

A patra zi în India. Mă împleticesc în timp ce mă aflu pe o stradă murdară, printre vite rătăcite, cu lumea clătinându-se sub picioarele mele. Am vomitat toată ziua. Pielea mea e galbenă ca un sari şi simt că nişte mâini invizibile o jupoaie de vie. Când nu mai pot merge, mă întind pe marginea drumului. Un bătrân de peste stradă agită ceva într-o oală mare de oţel. Lângă el este o colivie, iar în colivie, un papagal cu roşu şi albastru. Un vânzător cu pielea închisă la culoare, împingând un căruţ plin de sticle verzi goale, trece pe lângă mine. E ultimul lucru pe care mi-l amintesc.

Patruzeci şi unu… patruzeci şi doi…

Mă trezesc într-o cameră mare. Aerul este înăbuşitor, încărcat de un miros de cantalup stricat. Stau întins pe un pat dublu cu cadru din oţel, sprijinit de o saltea nu mai groasă decât o foaie de hârtie, pe un suport dur, fără arcuri. Camera este plină de paturi ca al meu. Văd braţe slăbite atârnând pe margini, picioare negre ca nişte beţe de chibrit ieşind de sub cearşafurile murdare, guri deschise aproape ştirbe. Ventilatoarele din tavan nu funcţionează. Zidurile au din loc în loc pete de mucegai.

Pe fereastra de lângă mine pătrunde căldura, aerul greu şi lumina soarelui care îmi străpunge ochii. Infirmierul – un musulman corpolent care se uită încruntat, pe nume Gul – îmi spune că e posibil să mor de hepatită.

Cincizeci şi cinci… cincizeci şi şase… cincizeci şi şapte…

Întreb de rucsacul meu. Ce rucsac!? spune Gul indiferent. Toate lucrurile mele au dispărut – hainele, banii, cărţile, aparatul de fotografiat. Asta e tot ce ţi-au lăsat hoţii, spune Gul repezit în engleză, arătând pe pervazul de lângă mine. E fotografia. O iau. E Thalia, cu părul fluturând în briza mării, cu apa mării bolborosind spumoasă în jurul ei, cu picioarele goale pe stânci, cu valurile Egeei lovind stâncile şi cu imensitatea albastră întinzându-se în faţa ei. Mi se pune un nod în gât. Nu vreau să mor aici, printre aceşti străini, atât de departe de ea. Pun fotografia între geam şi toc.

Şaizeci şi şase… şaizeci şi şapte… şaizeci şi opt…

Băiatul din patul alăturat are faţa unui om bătrân, istovit, cu ochii duşi în fundul capului, cu tăieturi. Are burta umflată de o tumoare de dimensiunea unei mingi de bowling. De fiecare dată când o infirmieră îl atinge acolo, îşi ţine ochii strâns închişi şi lasă să-i scape un vaiet tăcut, în agonie. În această dimineaţă, unul dintre infirmieri, nu Gul, încearcă să-i dea nişte pastile, dar băiatul îşi întoarce capul de pe o parte pe cealaltă, iar din gât scoate un zgomot hârşâit. În cele din urmă, infirmierul reuşeşte să-i deschidă gura şi să-i bage tabletele pe gât. Când acesta pleacă, băiatul îşi întoarce încet capul spre mine. Ne uităm unul la celălalt, parcurgând cu privirea spaţiul dintre paturile noastre. O lacrimă mică se iveşte şi curge pe obrazul lui.

Şaptezeci şi cinci… şaptezeci şi şase… şaptezeci şi şapte…

Suferinţa şi disperarea din acest loc sunt ca un val care te copleşeşte. Se rostogoleşte din fiecare pat, se izbeşte de pereţii pătaţi de mucegai, apoi se năpusteşte din nou spre tine. Poţi să te îneci în el. Dorm mult. Când nu dorm, mă scarpin, iau pastilele pe care mi le dau infirmierele şi acestea mă fac să adorm la loc. Altfel, mă uit la agitaţia de pe strada de la fereastra dormitorului comun, la lumina soarelui care curge deasupra bazarurilor acoperite şi a ceainăriilor lăturalnice. Mă uit la copiii care aruncă pietricele pe trotuare ce dispar în mocirlă, la bătrânele care stau pe pragul uşii, la vânzătorii de pe stradă îmbrăcaţi în dhoti{37}, ghemuiţi pe preşurile lor, dând pe răzătoare nucă de cocos şi încercând să vândă ghirlande din gălbenele. Cineva scoate un ţipăt puternic din partea cealaltă a camerei. Aţipesc.

Optzeci şi trei… optzeci şi patru… optzeci şi cinci…

Am aflat că pe băiat îl cheamă Manaar. Înseamnă „lumină călăuzitoare”. Mama lui a fost prostituată, iar tatăl hoţ. A locuit împreună cu mătuşa şi cu unchiul său care îl băteau frecvent. Nimeni nu ştie exact din ce cauză moare, se ştie doar că moare. Nu-l vizitează nimeni, iar când va muri, peste o săptămână – o lună, cel mult două – nimeni nu va veni să-l ia. Nimeni nu va fi trist sau supărat. Nimeni nu-şi va aminti de el. Va muri unde a trăit, printre dărâmături. Când doarme, mă uit la el, la tâmplele lui scobite, la capul care este prea mare pentru umerii lui, la cicatricea pigmentată de pe buza de jos, unde, mi-a spus Gul, proxenetul mamei sale avea obiceiul să-şi stingă ţigara. Încerc să-i vorbesc în engleză, apoi în cele câteva cuvinte în urdu pe care le ştiu, însă el doar clipeşte spre mine obosit. Uneori fac umbre de animale pe perete ca să scot un zâmbet de la el.

Optzeci şi şapte… optzeci şi opt… optzeci şi nouă

Într-o zi, Manaar îmi arată ceva pe fereastra mea. Îi urmăresc degetul, îmi ridic capul, dar nu văd decât fărâme albastre de cer printre nori, copii jucându-se cu apa care ţâşneşte de la o pompă de stradă, un autobuz care scoate gaze. Apoi îmi dau seama că îmi arată fotografia cu Thalia. O iau de la geam şi i-o dau. O ţine aproape de faţă, de colţul ars, şi se uită la ea mult timp. Mă întreb dacă oceanul e cel care îl atrage. Mă întreb dacă a gustat vreodată apă sărată sau dacă a ameţit privind fluxul care se retrăgea de la picioarele lui. Sau cine ştie, deşi nu-i poate vedea faţa, simte în Thalia o rudă, cineva care ştie ce înseamnă durerea. Vrea să-mi dea fotografia înapoi. Clatin din cap. Păstreaz-o, spun eu. Văd o umbră de neîncredere pe faţa lui. Îi zâmbesc. Şi, nu sunt sigur, dar cred că îmi zâmbeşte şi el.

Nouăzeci şi doi… nouăzeci şi trei… nouăzeci şi patru…

Înving hepatita. E ciudat cum nu pot spune dacă Gul a fost mulţumit sau dezamăgit că i-am dovedit faptul că s-a înşelat. Dar ştiu că l-am luat prin surprindere când am întrebat dacă pot rămâne ca voluntar. Ridică din cap, se încruntă. Ajung să vorbesc cu unul dintre infirmierii principali.

Nouăzeci şi şapte… nouăzeci şi opt… nouăzeci şi nouă

Cabina de duş miroase a urină şi a sulf. În fiecare dimineaţă îl duc pe Manaar acolo, ţinându-i corpul dezgolit în braţe, atent să nu se legene – văzusem odată cum unul dintre infirmieri îl căra pe umăr, ca şi cum ar fi fost un sac de orez. Îl pun uşor pe bancă şi aştept să-şi recapete răsuflarea. Îi clătesc corpul mic şi fragil cu apă caldă. Manaar stă mereu tăcut, răbdător, cu palmele pe genunchi, cu capul plecat. E ca un bătrân temător, osos. Îi trec buretele îmbibat cu săpun peste coaste, peste nodurile coloanei vertebrale, peste omoplaţii care ies în afară precum înotătoarele rechinilor. Îl car înapoi în pat, îi dau pastilele. Îl linişteşte masatul picioarelor, aşa că fac asta pentru el, fără să mă grăbesc. Când doarme, are mereu fotografia cu Thalia sub pernă.

O sută unu… o sută doi…

Fac plimbări lungi, fără ţintă, prin oraş, măcar ca să scap de spital, de respiraţiile la unison ale bolnavilor şi ale celor care mor. Merg la asfinţit pe străzile prăfuite, pe lângă ziduri însemnate cu graffiti, pe lângă tarabe cu acoperiş de tablă aşezate una lângă cealaltă, înghesuite, întâlnind în drumul meu fetiţe ce duc coşuri pline de bălegar pe cap, femei negre de funingine care fierb zdrenţe în căzi mari de aluminiu. Mă gândesc mult la Manaar în timp ce cobor relaxat pe nişte alei înguste încurcate, Manaar care aşteaptă să moară în acea cameră plină de feţe distruse ca şi a lui. Mă gândesc mult la Thalia, când stătea pe stâncă, uitându-se la mare. Simt că ceva dinăuntrul meu mă atrage într-acolo, trăgându-mă parcă un curent submarin. Vreau să-i cedez, să mă las prins de el. Vreau să renunţ la punctele de reper, să ies din pielea mea, să scap de tot, aşa cum se descotoroseşte şarpele de pielea veche.

Nu spun că Manaar a schimbat totul. Nu a făcut-o. A trebuit să mai rătăcesc prin lume încă un an înainte să mă aflu, în sfârşit, la un birou în colţul unei biblioteci din Atena, uitându-mă la o aplicaţie pentru facultatea de medicină. Între Manaar şi aplicaţie petrecusem cele două săptămâni la Damasc, din care efectiv nu am altă amintire în afara feţelor celor două femei, cu un contur gros la ochi şi cu câte un dinte de aur fiecare, rânjindu-mi. Sau cele trei luni la Cairo, la subsolul unei case închiriate, o dărăpănătură al cărei proprietar era dependent de haşiş. Am cheltuit banii Thaliei mergând cu autobuzul prin Islanda, mergând împreună cu un grup punk la München. În 1977, mi-am rupt un cot la un protest antinuclear la Bilbao.

Dar în momentele mele de linişte, în acele lungi plimbări stând pe un scaun în spatele unui autobuz, sau pe bancheta unui camion, mintea mea se întoarce mereu spre Manaar. Faptul că mă gândesc la el, la chinul din ultimele sale zile şi la neputinţa mea în acele momente, face ca tot ceea ce am făcut, tot ceea ce vreau să fac, să pară la fel de nesemnificativ ca acele promisiuni pe care le faci când mergi la culcare, cele pe care le-ai uitat deja atunci când te trezeşti.

O sută nouăsprezece… o sută douăzeci.

Las diafragma să cadă.

 

Într-o noapte, la sfârşitul acelei veri, am aflat că Madaline pleacă la Atena şi o lasă pe Thalia la noi, cel puţin pentru un timp.

— Doar pentru câteva săptămâni, a spus ea.

Mâncam de seară, toţi patru, o supă de fasole albă pe care Mamá şi Madaline o pregătiseră împreună. M-am uitat la Thalia, care era de cealaltă parte a mesei, ca să văd dacă eram singurul pentru care spusele Madalinei erau o noutate. Se părea că da. Thalia ducea calmă linguri de supă la gură, ridicându-şi masca doar puţin de fiecare dată când ajungea cu lingura în dreptul gurii. Pe atunci, felul în care vorbea şi mânca nu mă mai deranjau, sau cel puţin nu mai mult decât dacă m-aş fi uitat la o persoană în vârstă mâncând cu o proteză dentară nepotrivită, aşa cum avea să facă Mamá mai târziu.

Madaline a spus că va trimite după Thalia imediat ce se vor termina filmările, care, spunea ea, erau programate să se încheie înainte de Crăciun.

— De fapt, o să vin să vă iau pe toţi la Atena, a spus ea, cu veselia-i obişnuită pe faţă. Şi vom merge împreună la premieră! O să fie grozav, nu, Markos? Toţi patru, gătiţi, făcându-ne apariţia cu stil la teatru?

Am spus că va fi grozav, deşi nu reuşeam să mi-o închipui pe Mamá într-o rochie elegantă, pretenţioasă sau simţindu-se în largul ei îmbrăcată aşa.

Madaline a explicat cum totul va fi bine, cum Thalia îşi putea relua studiile în câteva săptămâni, când începea şcoala, – acasă, bineînţeles, cu Mamá. A spus că ne va trimite vederi, şi scrisori, şi fotografii din timpul filmărilor. A spus mai multe, dar nu prea am mai auzit ce. Simţeam o uşurare imensă, dar şi o ameţeală. Teama de venirea sfârşitului verii era ca un nod în stomac, strângându-se cu fiecare zi care trecea, în timp ce mă încurajam spunându-mi că o să-mi iau curând rămas-bun. Acum mă trezeam în fiecare dimineaţă nerăbdător să o văd pe Thalia la micul dejun, să aud sunetul bizar al vocii ei. Imediat după micul dejun, mergeam afară, ne căţăram în copaci, ne alergam prin lanurile de orz, ne strecuram încet printre lujerii tineri, scoteam ţipete de război, iar şopârlele fugeau printre picioarele noastre. Am ascuns în joacă comori în peşteri, am găsit locuri pe insulă cu cele mai bune şi puternice ecouri. Am făcut fotografii cu morile de vânt şi porumbarele din insulă, folosind aparatul făcut de noi şi le-am dus domnului Roussos care le-a developat. Ne-a şi lăsat să intrăm în camera lui obscură şi ne-a învăţat despre diverse revelatoare, fixatoare, despre baia de stopare.

În noaptea în care Madaline a făcut acel anunţ important, ea şi Mamá au împărţit o sticlă de vin în bucătărie, Madaline fiind cea care a băut cel mai mult, în timp ce eu şi Thalia eram sus, jucând o partidă de tavli{38}. Thalia avea poziţia mana şi îşi mutase deja jumătate din table în casă.

— Are un iubit, a spus Thalia, aruncând cu zarurile.

Am sărit în sus.

— Cine?

— „Cine?” repetă ea. Cine crezi?

Învăţasem în acea vară să citesc expresiile de pe faţa Thaliei prin ochii ei, iar ea se uita acum la mine ca şi cum aş fi stat pe plajă şi aş fi întrebat unde era apa. Am încercat să-mi revin repede.

— Ştiu cine, am spus eu, simţind cum îmi ardeau obrajii. Vreau să spun, cine e… ştii tu…

Eram un băiat de doar doisprezece ani. Vocabularul meu nu includea cuvinte precum iubit.

— Nu ghiceşti? Regizorul.

— Exact asta voiam să spun.

— Elias. E cineva. Îşi piaptănă părul astfel încât să stea lipit de cap, ca în anii ’20. Are şi o mustaţă mică, subţire. Cred că se gândeşte că asta îl face să arate stilat. E ridicol. Se crede un mare artist, bineînţeles. Şi mama la fel. Ar trebui să o vezi cu el, timidă şi supusă, ca şi cum ar avea nevoie să facă o plecăciune în faţa lui şi să-l răsfeţe pentru că e un geniu. Nu înţeleg cum de nu vede.

— O să se mărite cu el mătuşa Madaline?

Thalia a ridicat din umeri.

— Are cele mai proaste gusturi în materie de bărbaţi. Cele mai proaste.

Agită zarurile în mână, părând să se mai gândească puţin.

— În afară de Andreas, presupun. E drăguţ. Destul de drăguţ. Dar, bineînţeles, îl va părăsi. Se îndrăgosteşte mereu de tot felul de nenorociţi.

— Vrei să spui, ca tatăl tău?

S-a încruntat puţin.

— Tata a fost un străin pe care l-a întâlnit în drumul ei spre Amsterdam. Într-o gară, în timpul unei furtuni. Au petrecut o după-amiază împreună şi atât. Habar n-am cine e. Şi nici ea nu ştie.

— O! Îmi amintesc că a spus ceva de primul ei soţ. A spus că bea. Am presupus că…

— Ei bine, ăsta ar fi Dorian, a spus Thalia. Şi el a fost cineva.

A mutat o altă piesă în casă.

— Obişnuia să o bată. Putea să se transforme într-o clipă dintr-un om drăguţ şi amabil într-unul furios. Ca vremea care se poate schimba dintr-o dată! Aşa era şi el. Bea cam toată ziua şi nu făcea mai nimic altceva decât să lenevească prin casă. Când era beat devenea foarte uituc. Lăsa apa să curgă, de exemplu, şi inunda casa. Îmi amintesc că a uitat odată să stingă cuptorul şi a ars aproape tot.

A făcut un turn mic dintr-o grămadă de piese. S-a chinuit un timp în tăcere să-l îndrepte.

— Singurul pe care Dorian îl iubea era Apollo. Toţi copiii vecinilor erau speriaţi de el – de Apollo, vreau să spun. Şi abia dacă îl văzuseră; doar îl auzeau lătrând. Era suficient pentru ei. Dorian îl ţinea legat în spatele curţii. Îl hrănea cu bucăţi mari de carne de miel.

Thalia nu mi-a mai spus nimic. Dar mi-am imaginat destul de uşor. Dorian în stare de inconştienţă a uitat de câine, care se plimba dezlegat prin curte. O uşă de plasă deschisă.

— Câţi ani aveai? am întrebat-o cu o voce joasă.

— Cinci.

Apoi i-am pus întrebarea pe care o aveam în cap de la începutul verii.

— Nu se poate face ceva… vreau să spun, nu puteau face…

Thalia şi-a îndepărtat privirea.

— Te rog, nu întreba, a spus ea cu greutate. Simţeam că era o durere profundă în sufletului ei. Mă oboseşte.

— Îmi pare rău, am spus.

— O să-ţi povestesc într-o zi.

Şi mi-a povestit, mai târziu. Intervenţia chirurgicală nereuşită, infecţia postoperatorie care a devenit septică, i-a blocat rinichii, i-a provocat insuficienţă hepatică, a pătruns prin grefa de piele şi i-a obligat pe chirurgi să taie nu numai grefa, dar şi din ce mai rămăsese din obrazul ei stâng şi o parte din maxilar. Complicaţiile au ţinut-o aproape trei luni în spital. Aproape că murise, ar fi trebuit să moară. După aceea, nu i-a mai lăsat să o atingă.

— Thalia, am spus, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat când ne-am întâlnit.

S-a uitat la mine, ridicând dintr-o sprânceană. Vechea strălucire jucăuşă era acolo.

— Ar trebui să-ţi pară rău. Dar am ştiut chiar dinainte să-ţi scape totul pe jos.

— Ai ştiut ce?

— Că eşti un măgar.

 

Madaline a plecat cu două zile înainte de începerea şcolii. Purta o rochie strâmtă, fără mâneci, de culoarea untului, care îi venea bine pe corpul ei subţire, cu ochelari de soare retro, cu ramă de corn, şi o eşarfă din mătase albă bine înnodată, care-i ţinea părul strâns. Se îmbrăcase ca şi cum ar fi fost îngrijorată că s-ar putea desprinde părţi din ea – ca şi cum, literal, ar fi vrut să le ţină laolaltă. În portul de feriboturi din Tinos, ne-a îmbrăţişat pe toţi. Pe Thalia a ţinut-o cel mai strâns, cel mai mult, cu buzele într-un singur sărut prelungit în vârful capului. Nu şi-a dat jos nicio clipă ochelarii de soare.

— Îmbrăţişează-mă, am auzit-o şoptind.

Thalia s-a supus rigidă.

Când feribotul s-a pus în mişcare, greoi şi cu zgomot, lăsând în spate o dâră de apă învolburată, m-am gândit că Madaline va sta la pupa, că ne va face cu mâna şi ne va trimite bezele. Dar s-a dus repede spre prora şi s-a aşezat. Nici nu s-a uitat la noi.

Când am ajuns acasă, Mamá ne-a rugat să ne aşezăm. Stând în picioare în faţa noastră, ne-a spus:

— Thalia, vreau să ştii că nu trebuie să mai porţi chestia asta în casă. Nu din cauza mea. Sau a lui. Fă-o doar dacă aşa vrei tu. Nu mai am nimic de spus în legătură cu această problemă.

Atunci am înţeles, mi-a fost clar dintr-o dată, ce văzuse Mamá deja. Că masca fusese pentru Madaline. Ca să o scutească pe ea de jenă şi ruşine.

Mult timp Thalia nu a făcut nicio mişcare şi nu a scos niciun cuvânt. Apoi, uşor, şi-a ridicat mâinile şi şi-a desfăcut benzile de la spatele capului. Şi-a dat jos masca. M-am uitat direct la ea. Simţeam nevoia involuntară să mă dau în spate, aşa cum ai face la un zgomot puternic. Dar nu am făcut-o. M-am uitat în continuare la chipul ei. Şi am avut grijă să nu clipesc.

Mamá a spus că voi lua lecţii acasă până se întorcea Madaline, pentru ca Thalia să nu rămână singură. Făceam lecţiile seara, după cină, şi ne dădea teme pe care trebuia să le facem dimineaţa, când ea era la şcoală. Părea realizabil, cel puţin în teorie.

Dar să învăţăm, mai ales când Mamá nu era acasă, s-a dovedit aproape imposibil. În toată insula se dusese vestea despre faţa desfigurată a Thaliei, iar oamenii băteau întruna la uşă, mânaţi de curiozitate. Ai fi crezut că, dintr-o dată, nimeni de pe insulă nu mai avea făină, usturoi, chiar sare, iar casa noastră era singurul loc unde mai puteau găsi aşa ceva. Abia dacă făceau un efort ca să-şi ascundă intenţia. La uşă, privirea lor se ridica mereu peste umărul meu. Îşi lungeau gâtul, stăteau în vârful picioarelor. Mulţi dintre ei nici măcar nu erau vecini cu noi. Merseseră kilometri întregi ca să ajungă aici, să ne ceară o cană de zahăr. Bineînţeles că nu-i lăsam niciodată să între în casă. Îmi dădea o anumită satisfacţie să le închid uşa în nas. Dar mă simţeam trist şi foarte descurajat, fiind conştient că, dacă aş rămâne aici, viaţa mea ar fi prea mult afectată de aceşti oameni. În cele din urmă, aş deveni unul dintre ei.

Cu cei mici era şi mai rău, fiind de departe mai obraznici. În fiecare zi prindeam câte unul stând la pândă afară, căţărându-se pe zid. Învăţam, iar Thalia mă bătea pe umăr cu creionul, înclinându-şi bărbia, iar eu mă întorceam şi descopeream o faţă, uneori mai multe, lipite de fereastră. Devenise atât de gravă situaţia încât trebuia să mergem la etaj şi să tragem toate draperiile. Într-o zi i-am deschis uşa unui băiat pe care îl ştiam de la şcoală, Petros, care era însoţit de trei prieteni. Mi-a oferit o mână de monede ca să-l las să arunce o privire. I-am spus că nu, unde se credea, la circ?

În cele din urmă a trebuit să-i spun mamei. Faţa i s-a făcut roşie când a auzit. Dinţii i s-au încleştat.

În dimineaţa următoare ne pregătise cărţile şi două sendvişuri pe masă. Thalia a înţeles înaintea mea ce urma să se întâmple. A început să protesteze când a venit vremea să plecăm.

— Mătuşă Odie, nu.

— Dă-mi mâna.

— Nu. Te rog.

— Haide! Dă-mi-o.

— Nu vreau să merg.

— O să întârziem.

— Nu mă obliga, te rog, mătuşă Odie.

Mamă a ridicat-o pe Thalia de mâini de pe scaun, s-a aplecat şi a fixat-o cu o privire pe care o cunoşteam bine. Nimic nu o mai putea opri acum.

— Thalia, a spus ea, reuşind să fie blândă şi fermă în acelaşi timp, nu mi-e ruşine cu tine.

Am plecat toţi trei – Mamá bosumflată, înaintând ca şi cum ar fi tras la plug pe un vânt crunt, cu paşi mici şi repezi. Mi-am imaginat-o pe Mamá mergând la fel de hotărâtă la casa tatălui Madalinei, cu mulţi ani în urmă, având puşca în mână.

Oamenii se uitau la noi şi căscau gura în timp ce treceam repede pe lângă ei, pe aleile şerpuite ale insulei. Se opreau să se holbeze la noi. Câţiva dintre ei arătau cu mâna spre chipul Thaliei. Încercam să nu mă uit la ei. Erau nişte feţe palide cu nişte guri deschise care se pierdeau la marginile câmpului meu vizual.

În curtea şcolii, copiii s-au dat într-o parte ca să ne lase să trecem. Am auzit-o pe o fată ţipând. Mamá trecea printre copii ca o minge de bowling printre popice, trăgând-o pe Thalia după ea, în spate. A înaintat şi şi-a croit drum până în colţul curţii, unde se afla o bancă. S-a urcat pe bancă, a ajutat-o pe Thalia să urce, apoi a suflat de trei ori din fluier. S-a aşternut liniştea în curte.

— Aceasta este Thalia Gianakos, a ţipat Mamá. Începând de azi…

A făcut o pauză.

— Cine vrea să ţipe, să închidă gura înainte să-i dau eu motive să o facă. Începând de astăzi, Thalia este elevă în această şcoală. Mă aştept din partea voastră, a tuturor, să o trataţi cu decenţă şi respect. Dacă aud că sunteţi răutăcioşi şi nu vă purtaţi cum se cade cu Thalia, o să vă găsesc şi o să vă fac să vă pară rău. Ştiţi că o să fac asta. Nu mai am nimic altceva de spus.

A coborât de pe bancă şi, ţinând-o pe Thalia de mână, s-a îndreptat spre sala de clasă.

Din acea zi, Thalia nu a mai purtat masca, nici în public, nici acasă.

 

Cu câteva săptămâni înainte de Crăciunul din acel an, am primit o scrisoare de la Madaline. Se întârzia cu filmarea, intervenise ceva. Mai întâi, directorul de imagine – Madaline scrisese DOP{39}, iar Thalia a trebuit să ne explice – căzuse de pe o schelă pe platou şi îşi fracturase braţul în trei locuri. Apoi vremea făcuse ca filmările în acea locaţie să facă din ce în ce mai greu.

Aşa că suntem puţin „în aşteptare”, cum spun ei. Nu ar fi chiar aşa de rău, pentru că avem timp să rezolvăm nişte probleme minore din scenariu, dacă nu ar însemna şi că nu ne vom întâlni aşa cum am sperat. Sunt distrusă, dragii mei. Îmi lipsiţi toţi atât de mult, mai ales tu, Thalia, dragostea mea. Pot doar să număr zilele până la sfârşitul primăverii, când vom termina filmările şi vom fi din nou împreună. Vă port pe toţi trei în inimă, în fiecare minut, în fiecare zi.

— Nu se va întoarce, a spus Thalia, fără nicio emoţie, întinzându-i mamei scrisoarea.

— Bineînţeles că se va întoarce! am spus eu zăpăcit.

M-am întors spre Mamá, aşteptând să spună ceva, măcar un cuvânt de încurajare. Dar ea a împăturit scrisoarea, a pus-o pe masă şi a plecat fără să spună nimic să pună apă la fiert pentru cafea. Şi îmi amintesc că m-am gândit cât de necugetat era din partea ei să nu o consoleze pe Thalia, chiar dacă şi ea înţelesese că Madaline nu se va mai întoarce. Dar nu ştiam – nu încă – faptul că ele se cunoşteau bine una pe cealaltă, poate mai bine decât le cunoşteam eu pe ele. Mamá o respecta prea mult pe Thalia ca să o cocoloşească. Nu ar insulta-o pe Thalia cu o încurajare falsă.

A sosit primăvara, cu toată splendoarea ei verde, şi a trecut.

Am primit o carte poştală de la Madaline, ceea ce părea o scrisoare redactată în grabă, în care ne informa de mai multe probleme care apăruseră pe platoul de filmare, de data aceasta având de-a face cu cei care investiseră în film şi care ameninţau să se retragă din proiect din cauza tuturor întârzierilor. În această scrisoare, spre deosebire de ultima, nu a menţionat nimic de ziua în care se va întoarce.

Într-o după-amiază caldă de la începutul verii – asta ar fi în 1968 – eu şi Thalia am mers pe plajă cu o fată pe care o chema Dori. Pe atunci, Thalia locuia cu noi la Tinos de un an, iar faţa ei desfigurată nu mai atrăgea aşa de tare atenţia şi oamenii nu-i mai aruncau priviri stăruitoare. Era liniştită, deşi fusese întotdeauna înconjurată de o curiozitate imensă, care acum începea să dispară. Avea deja prietenii ei – printre care Dori – care nu mai erau speriaţi de cum arăta, prieteni cu care mânca de prânz, bârfea, se juca după şcoală şi învăţa. Devenise aproape o figură obişnuită şi, trebuia să recunosc cu admiraţie, cei de pe insulă o acceptaseră ca pe una de-a lor.

În acea după-amiază plănuisem să înotăm toţi trei, dar apa era încă mult prea rece şi am ajuns să stăm pe stânci şi să moţăim. Când eu şi Thalia ne-am întors acasă, am găsit-o pe Mamá în bucătărie, curăţând morcovi. O altă scrisoare ne aştepta sigilată pe masă.

— E de la tatăl tău vitreg, a spus Mamá.

Thalia a luat scrisoarea şi a urcat scările. A durat mult până când a coborât. A pus hârtia pe masă, s-a aşezat, a luat un cuţit şi un morcov.

— Vrea să mă duc acasă.

— Înţeleg, a spus Mamá.

Mi s-a părut că sesizez o emoţie vagă în vocea ei.

— Nu chiar acasă. Zice că a contactat o şcoală privată în Anglia. Aş putea să mă înscriu la toamnă. Spune că ar plăti el totul.

— Şi mătuşa Madaline? am întrebat eu.

— A plecat. Cu Elias. Au fugit pe ascuns.

— Şi filmul?

Mamá şi Thalia s-au uitat una la alta şi şi-au îndreptat apoi privirea în acelaşi timp spre mine. Şi aşa am văzut ceea ce ele ştiuseră tot timpul.

 

Într-o dimineaţă din 2002 – trecuseră mai bine de treizeci de ani de atunci – în perioada în care mă pregătesc să mă mut de la Atena la Kabul, dau în ziar de anunţul funerar al Madalinei. E trecută cu numele Kouris, dar recunosc pe faţa bătrânei un zâmbet familiar, ochii ce îi strălucesc şi ceva mai mult decât ruina frumuseţii ei din tinereţe. Paragraful mic de sub poză spune că, în tinereţe, a fost pentru scurt timp actriţă, înainte să-şi înfiinţeze propria companie de teatru la începutul anilor ’80. Această companie primise numeroase aprecieri şi laude din partea criticilor pentru mai multe producţii, mai ales pentru reprezentaţiile extinse Long Day’s Journey into Night a lui Eugene O’Neill la mijlocul anilor ’90, Pescăruşul lui Cehov şi Engagements de Dimitrios Mpogris. Anunţul funerar spune că era cunoscută în comunitatea de artişti ai Atenei pentru munca ei caritabilă, pentru prezenţa de spirit, simţul stilistic, petrecerile scumpe pe care le dădea şi interesul său pentru autorii dramatici nepublicaţi. Paragraful anunţă că a murit după o lungă luptă cu emfizemul, dar nu menţionează vreun soţ sau vreun copil în viaţă. Sunt uimit să aflu că a locuit la Atena mai mult de două decenii, într-o casă situată la doar şase blocuri de locuinţa mea din Kolonaki.

Las ziarul jos. Spre surprinderea mea, sunt un pic nervos şi supărat pe această femeie, acum decedată, pe care nu am mai văzut-o de mai bine de treizeci de ani. Sunt surprins când citesc conţinutul acestui anunţ funerar. Mi-am imaginat-o mereu pe Madaline ducând o viaţă agitată, tumultuoasă, capricioasă, ani de crize şi începuturi, colaps, regret, o viaţă plină de aventuri necugetate. Mi-am imaginat mereu că s-a autodistrus, probabil a avut o moarte timpurie pe care oamenii o numesc întotdeauna tragică. O parte din mine credea că era posibil ca ea să fi ştiut asta, să o fi adus pe Thalia în Tinos ca să o scutească şi să o salveze de dezastrele pe care Madaline ştia că nu le poate ţine departe de fiica ei. Dar acum mi-o imaginez pe Madaline în felul în care Mamá trebuie să şi-o fi imaginat-o mereu: Madaline, cartografă, stând jos, desenându-şi calmă harta viitorului şi excluzând-o cu grijă din graniţele acestei hărţi pe fiica ei care era o povară. Şi reuşise, într-un mod spectaculos, să aibă o viaţă plină de împliniri, eleganţă şi respect, cel puţin aşa reieşea din acest anunţ funerar.

Îmi dau seama că nu pot accepta asta. Succesul Madalinei, faptul că până la urmă a ieşit basma curată. E ridicol. Unde era plata, unde era pedeapsa severă binemeritată?

Şi totuşi, în timp ce împătuream ziarul, am început să mă îndoiesc de concluziile trase după citirea enunţului, iar acest lucru să nu-mi dea pace. Ideea că am judecat-o prea dur pe Madaline, că eu şi ea, de fapt, nu eram chiar atât de diferiţi. Nu am tânjit amândoi după evadare, după reinventare, după identităţi noi?! Nu ne-am eliberat amândoi în cele din urmă, tăind sfoara ancorelor care ne ţineau acolo? Am luat asta în derâdere, spunându-mi că nu semănăm deloc, chiar dacă simt că în spatele supărării mele este, de fapt, sentimentul de invidie, că ea reuşise în viaţă mai bine decât mine.

Am aruncat ziarul. Dacă Thalia va afla asta, nu va fi de la mine.

 

Mamá a adunat morcovul ras de pe masă cu un cuţit şi l-a pus într-un bol. Detesta să arunce mâncarea. Va face un borcan cu marmeladă din resturi.

— Ei bine, ai de luat o decizie importantă, Thalia, a spus ea.

Thalia m-a surprins întorcându-se spre mine şi întrebându-mă:

— Ce vei face, Markos?

— O, ştiu ce ar face el, a spus Mamá repede.

— Aş pleca, am spus eu, răspunzându-i Thaliei, uitându-mă la Mamá, încântat să fac pe revoltatul care credea Mamá că sunt.

Bineînţeles că vorbeam şi serios. Nu puteam să cred că Thalia ezita. Aş fi sărit în sus de bucurie să am şansa asta. O educaţie privată. La Londra.

— Ar trebui să te gândeşti la asta, a spus Mamá.

— M-am gândit deja, a răspuns Thalia ezitând.

Apoi, şi mai nehotărâtă, şi-a ridicat privirea spre Mamá:

— Dar nu vreau să fac asta.

Mamá a pus jos cuţitul. Am auzit-o expirând încet. Îţi ţinuse respiraţia? Dacă da, atunci faţa ei stoică nu trăda niciun semn de uşurare.

— Răspunsul este da. Bineînţeles că da.

Thalia s-a întins peste masă şi a apucat-o pe Mamá de încheietura mâinii.

— Mulţumesc, mătuşă Odie.

— O să spun asta o singură dată, am zis eu. Cred că e o greşeală. Faceţi amândouă o mare greşeală.

S-au întors către mine şi m-au privit.

— Vrei să plec, Markos? a întrebat Thalia.

— Da, am răspuns. O să-mi lipseşti mult, şi tu ştii asta. Dar nu poţi să dai cu piciorul unei educaţii într-o şcoală privată. Ai merge apoi la universitate. Ai putea deveni cercetătoare, om de ştiinţă, profesoară, inventatoare. Nu-ţi doreşti asta? Eşti cea mai inteligentă persoană pe care o cunosc. Ai putea fi orice vrei tu!

M-am oprit.

— Nu, Markos, a spus Thalia apăsat. N-aş putea.

A spus-o cu aşa o hotărâre încât am rămas fără replică.

Mulţi ani după aceea, când mi-am început practica în chirurgia plastică, am înţeles ceva ce nu pricepusem în acea zi în bucătărie când încercam să o conving pe Thalia să părăsească Insula Tinos pentru internat. Am învăţat că lumea, în general, nu vede ce se află înăuntrul tău, că nu dă nici doi bani pe speranţele, visele, necazurile tale, care rămân ascunse dincolo de piele şi oase. Era atât de simplu, de absurd şi de crud în acelaşi timp! Pacienţii mei ştiau asta. Vedeau că mult din ceea ce erau va fi sau putea fi pus în legătură cu simetria structurii osoase, cu spaţiul dintre ochi, cu lungimea bărbiei, cu vârful nasului, dacă aveau un unghi ideal între nas şi frunte, sau nu.

Frumuseţea este un dar imens, nemeritat, oferit la întâmplare şi în mod absurd.

Aşa că mi-am ales ca specializare medicală să estompez handicapul oamenilor ca Thalia, să rectific, cu fiecare tăietură a bisturiului, o nedreptate arbitrară, să mă opun, fie şi puţin, ordinii mondiale pe care o găseam degradantă, una în care o muşcătură de câine îi putea fura unei fetiţe viitorul, transformând-o într-o proscrisă, într-un obiect de dispreţ.

Cel puţin asta îmi spun. Presupun că mai există şi alte motive pentru care mi-am ales chirurgia plastică. Banii, de exemplu, prestigiul, statutul social. Să spun că am ales-o doar pentru Thalia ar fi prea simplu – oricât de încântătoare ar fi ideea – puţin prea ordonat şi echilibrat. Dacă am învăţat ceva la Kabul e că oamenii se comportă confuz, imprevizibil şi sunt indiferenţi la simetriile potrivite. Dar pentru mine este ceva confortabil existenţa unui model, a unei relatări a vieţii mele care prinde formă, ca o fotografie în camera obscură, o poveste care începe încet şi susţine binele pe care am vrut mereu să-l văd în mine.

Mi-am petrecut jumătate din stagiul de practică medicală la Atena, îndepărtând riduri, ridicând sprâncene, întinzând obraji, dând o nouă formă unui nas nereuşit. Cealaltă jumătate am petrecut-o făcând ceea ce voiam de fapt, şi anume să zbor prin lume – în America Centrală, în Africa Subsahariană, în sudul Asiei şi în Orientul Îndepărtat – şi să lucrez cu cei mici, reparând buze despicate şi cerul gurii, înlăturând tumori faciale, reparând răni faciale. Munca la Atena nu-mi aducea prea multă satisfacţie, dar salariul era bun şi îmi permiteam astfel luxul să-mi iau săptămâni şi luni libere pentru munca voluntară.

Apoi, la începutul anului 2002, am primit un telefon la birou de la o femeie pe care o cunoşteam. O chema Amra Ademovic. Era o infirmieră din Bosnia. Ne întâlnisem la o conferinţă la Londra cu câţiva ani în urmă şi avusesem un sentiment plăcut în acel weekend, pe care l-am considerat amândoi neimportant, deşi am păstrat legătura şi ne-am mai văzut în diferite alte ocazii în particular. Spunea că lucrează acum pentru o organizaţie nonprofit din Kabul şi că erau în căutarea unui chirurg plastician care să lucreze cu cei mici – buze despicate, răni faciale provocate de resturi metalice şi de gloanţe, ceva de genul acesta. Am acceptat imediat. Intenţionam să stau trei luni la Kabul. Am plecat la sfârşitul primăverii anului 2002. Nu m-am mai întors niciodată.

 

Thalia vine să mă ia din portul de feriboturi. Poartă un fular verde din lână şi o haină groasă de un roz şters peste un pulover cardigan şi blugi. Descopăr că are părul lung, acoperindu-i umerii, cu cărare pe mijloc. Lung şi alb, iar acum aceasta este ceea ce mă şochează şi mă ia pe nepregătite când o văd, şi nicidecum partea de jos a feţei mutilate. Nu că m-ar surprinde; Thalia a început să încărunţească pe la treizeci şi ceva de ani, şi zece ani mai târziu avea deja fire albe ca bumbacul. Ştiu că şi eu m-am schimbat, făcusem burtă care creştea cu încăpăţânare, aveam chelie care începuse în mod natural să se vadă, dar degradarea corpului meu e graduală, pe cât de imperceptibilă, pe atât de perfidă. Văzând-o pe Thalia cu părul alb, este cât se poate de evident, deşi şocant, că se îndreaptă sigur şi inevitabil spre bătrâneţe – şi, prin asociere, la fel mă simt şi eu.

— O să-ţi fie frig, spune ea, strângându-şi fularul în jurul gâtului. E ianuarie, sfârşitul dimineţii, cerul e înnorat şi gri. O briză rece pune frunzele ofilite din copaci în mişcare.

— Dacă vrei frig, vino la Kabul, spun eu.

Îmi iau valiza.

— Facem cum vrei tu, doctore! Cu autobuzul sau pe jos? Tu alegi.

— Hai pe jos, am spus eu.

Ne îndreptăm spre nord. Trecem prin oraşul Tinos. Bărcile cu vele şi iahturile sunt legate în portul interior. La chioşcuri se vând ilustrate şi tricouri. Oamenii beau cafea la măsuţele rotunde din faţa cafenelelor, citind ziarul sau jucând şah. Chelnerii aranjează tacâmurile pentru prânz. Peste o oră sau două, mirosul de peşte gătit se va strecura afară din bucătărie.

Thalia se aruncă cu aplomb într-o discuţie despre un nou grup de bungalouri văruite aflate în construcţie în sudul oraşului Tinos, cu vedere spre Mykonos şi Marea Egee. Vor sta acolo peste vară în primul rând turiştii sau rezidenţi înstăriţi, care au venit în Tinos din anii ’90. Spune că acestea au o piscină afară şi un centru de fitness.

Mi-a trimis ani de-a rândul e-mail-uri, povestindu-mi despre aceste schimbări care rearanjează Tinosul: hotelurile de pe plajă cu antenele de satelit şi cu conexiune dial-up, cluburile de noapte, barurile, tavernele, restaurantele şi magazinele care furnizează mâncare turiştilor, taxiurile, autobuzele, mulţimile de oameni, femeile străine care fac topless pe plajă. Fermierii au acum furgonete în loc de măgari – cel puţin cei care au rămas acolo. Majoritatea au plecat cu mult timp în urmă, deşi câţiva se întorc în insulă acum, la pensie.

— Odie nu prea este mulţumită de nimic din ce se întâmplă, a spus Thalia, referindu-se la transformarea pe care a suferit-o pe insulă.

Mi-a scris şi despre asta – este vorba de aceeaşi suspiciune a vechilor locuitori ai insulei faţă de nou-veniţi şi de schimbările pe care aceştia le aduc cu ei.

— Nu pare să te deranjeze schimbarea, comentez eu.

— N-are rost să te plângi de ceea ce este inevitabil, spune ea.

Apoi adaugă:

— Odie spune: „Ei bine, e clar de ce tu spui asta, Thalia. Nu te-ai născut aici.”

A râs tare, cu poftă.

— Ai crede că după patruzeci şi patru de ani în Tinos mi-am câştigat acest drept. Dar iată că nu.

Şi Thalia s-a schimbat mult. Chiar şi cu haina de iarnă pe ea, pot spune că a mai pus pe şolduri, a devenit mai grăsuţă – nu pufoasă, ci robustă. Văd la ea o sfidare evidentă, o ironie atunci când comentează unele lucruri pe care le fac, care bănuiesc că i se par uşor prosteşti. Strălucirea din ochii ei, râsul ei nou, cu poftă, îmbujorarea din obraz – impresia generală este cea a unei soţii de fermier. O femeie obişnuită a cărei voinţă puternică sugerează o autoritate rece şi o tenacitate pe care ar fi imprudent să le pui sub semnul întrebării.

— Cum merg afacerile? am întrebat. Mai lucrezi?

— Aşa şi aşa, spune Thalia. Ştii cum sunt vremurile.

Clătinăm amândoi din cap. La Kabul urmărisem ştirile despre pachetele de măsuri de austeritate luate de oficialităţi. Văzusem pe CNN tineri greci mascaţi, aruncând cu pietre în poliţiştii în echipament de luptă, gata să intervină cu gaze lacrimogene şi bâte.

Thalia nu are o afacere în adevăratul sens al cuvântului. Înainte de era digitală, se pricepea la toate. Mergea în casele oamenilor şi lipea tranzistoare de putere la televizoare, înlocuia condensatori de semnal în radiourile vechi cu tub. O chemau ca să repare termostatele de la frigidere, să sigileze instalaţii neetanşe. Oamenii o plăteau cu cât aveau sau credeau de cuviinţă. Iar dacă nu-şi permiteau să plătească, ea oricum îşi făcea treaba. Nu prea am nevoie de bani, îmi spunea ea. O fac pentru munca în sine. Încă e o încântare pentru mine să desfac lucruri şi să văd cum funcţionează. În aceste zile, afacerea ei este un fel de departament IT cu o singură femeie care lucrează pe cont propriu. Tot ce ştie a învăţat de una singură. Pune taxe nominale pentru a rezolva problemele calculatoarelor oamenilor, pentru a schimba setările de IP, a debloca fişierele aplicaţiilor, a mări viteza şi a rezolva problemele de upgradare şi de pornire a sistemului. Am sunat-o nu o singură dată de la Kabul, cerând ajutor când mi se bloca computerul.

Când ajungem la casa mamei, stăm câteva minute afară, lângă măslinul bătrân din curte. Văd dovada muncii şi efortului exagerat care o cuprinseseră recent pe Mamá – pereţii revopsiţi, porumbarul pe jumătate terminat, un ciocan şi o cutie de cuie deschisă pe o placă de lemn.

— Cum e? am întrebat-o.

— O, dificilă, ca întotdeauna. De asta am instalat chestia aia.

Arată spre o antenă de satelit de pe acoperiş.

— Ne uităm la telenovele străine. Cele arabe sunt cele mai bune sau cele mai proaste, ceea ce înseamnă cam acelaşi lucru. Încercăm să ne dăm seama de intrigă. Asta o ajută să fie mai calmă şi mai puţin pretenţioasă.

A intrat repede pe uşa din faţă.

— Bine ai venit acasă! Îţi aduc ceva de mâncare.

 

E ciudat să fiu din nou în această casă. Văd câteva lucruri care nu-mi sunt familiare, cum ar fi fotoliul gri de piele din sufragerie şi o masă din răchită albă lângă televizor. Dar cam toate sunt acolo unde erau de obicei. Masa din bucătărie, acum acoperită cu o muşama cu un model în care alternează vinete şi pere, scaunele cu spătarul drept din bambus, vechea lampă cu ulei din suportul de răchită, şemineul cu dungi pe margini înnegrit de fum, fotografia înrămată cu mine şi Mamá – eu în tricou alb, Mamá în rochia ei bună – care încă mai atârnă în sufragerie deasupra poliţei căminului, lângă setul din porţelan al mamei aflat pe raftul cel mai de sus.

Şi totuşi, în timp ce îmi las jos valiza, mă simt ca şi cum ar exista un gol în mijlocul tuturor lucrurilor. Deceniile pe care Mamá le-a petrecut aici cu Thalia sunt nişte spaţii întunecate şi uriaşe pentru mine. În tot acest timp am fost absent. Absent de la toate mesele pe care le-au luat împreună, de la râsete, de la certuri, de la perioadele de plictiseală, de la boli, din şirul de ritualuri simple care alcătuiesc viaţa. Revenirea în casa copilăriei mă face să mă simt dezorientat, ca şi cum aş citi finalul unui roman pe care l-am început şi apoi l-am abandonat, cu mulţi ani în urmă.

— Ce zici de nişte ouă? întreabă Thalia, punându-şi un şorţ cu imprimeuri care-i acoperă pieptul şi turnând ulei într-o tigaie mică.

Se mişcă prin bucătărie cu autoritate, ca o stăpână.

— Sigur. Unde e Mamá?

— Doarme. A avut o noapte grea.

— O să-mi arunc o privire.

Thalia scoate un tel din sertar.

— Dacă o trezeşti, o să ai de-a face cu mine, doctore.

Urc în vârful degetelor treptele până la dormitor. În cameră este întuneric. O singură rază de lumină, lungă şi îngustă, pătrunde prin perdelele trase şi cade de-a lungul patului mamei. Aerul este încărcat de boală. Nu e chiar un miros, ci mai degrabă ca o prezenţă fizică. Fiecare doctor o ştie, o simte. Boala pătrunde în cameră ca aburul. Stau câteva minute la intrare, ca să le dau ochilor posibilitatea să se obişnuiască cu întunericul. Acesta e străpuns de un pătrat de lumină ce-şi schimbă culoarea pe dulapul care, bănuiesc, e pe partea de pat a Thaliei, altădată a mea. E una dintre acele rame pentru fotografii digitale. Un câmp de orez şi case din lemn acoperite cu ţiglă gri dispar ca să apară un bazar aglomerat unde atârnă în cuie capre fără piele, apoi un bărbat cu pielea închisă la culoare stând pe vine lângă un râu noroios, spălându-se pe dinţi cu degetul.

Îmi iau un scaun şi mă aşez lângă Mamá, la marginea patului. Uitându-mă la ea, acum că ochii mi s-au acomodat cu întunericul, simt cum se prăbuşeşte ceva în mine. Sunt speriat de cât de mică a devenit Mamá. Deja. Pijamalele cu motive florale par largi în jurul umerilor ei mici, pe pieptul plat. Nu sunt îngrijorat de cum doarme, cu gura deschisă şi întoarsă ca şi cum ar visa urât. Nu-mi place însă să văd că proteza dentară i s-a deplasat în timpul somnului. Pleoapele îi tremură uşor. Rămân o vreme acolo. Mă întreb: La ce te-ai aşteptat? Şi ascult bătaia ceasului de pe perete, sunetul spatulei pe tigaie, venind de jos, de la Thalia. Fac un inventar al detaliilor banale din viaţa mamei aflate în această cameră. Televizorul cu ecran plat este prins de perete, calculatorul este într-un colţ, jocul neterminat de Sudoku e pe noptieră, cu ochelarii de citit drept semn de carte, telecomanda, sticluţa cu lacrimi artificiale, un tub de unguent cu steroizi, un tub cu adeziv pentru proteză, o sticluţă cu pastile şi, pe podea, o pereche de papuci de casă pufoşi, de culoarea stridiilor. Nu i-ar fi purtat înainte. Lângă papuci, e o pungă deschisă de scutece pentru adulţi. Nu pot să mă împac cu gândul că toate aceste lucruri sunt pentru Mamá mea. Mă împotrivesc. Se uită la mine ca nişte obiecte ale unui străin. Ale cuiva indolent, inofensiv. Ale cuiva pe care nu te-ai putea supăra niciodată.

De partea cealaltă a patului, imaginea din rama foto digitală se schimbă din nou. Urmăresc câteva. Apoi ajung la mine. Ştiu fotografiile astea. Eu le-am făcut. Când… Ce? Cutreieram pământul, presupun. Mă asiguram mereu că primesc dubluri şi îi trimiteam un set Thaliei. Iar ea le păstra. În toţi aceşti ani. Thalia. Simt afecţiunea la fel de dulce ca mierea. Ea a fost sora mea adevărată, adevăratul meu Manaar, tot timpul.

Mă strigă de jos pe nume.

Mă ridic repede. La ieşirea din cameră, ceva îmi atrage atenţia. Ceva înrămat, atârnat pe perete sub ceas. Nu prea îmi dau seama în întuneric despre ce este vorba. Îmi aprind telefonul mobil şi mă uit la lumina lui argintie. E un articol semnat Associated Press despre organizaţia nonprofit cu care lucrez la Kabul. Îmi amintesc interviul. Jurnalistul era un tip plăcut, cu origini americane şi coreene, care se bâlbâise puţin. Împărţisem o farfurie de qabuli{40}. În centrul articolului se află o fotografie de grup. Eu, câţiva copii, Nabi în spate, stând rigid, cu mâinile la spate, uitându-se în acelaşi timp cu o presimţire rea, cu timiditate, cu demnitate, aşa cum fac de obicei afganii în fotografii. E şi Amra acolo, cu fiica adoptată, Roshi. Toţi copiii zâmbesc.

— Markos.

Închid telefonul mobil şi cobor la parter.

Thalia îmi pune în faţă un pahar cu lapte şi o farfurie caldă cu ouă pe un pat de roşii.

— Nu-ţi face griji, am îndulcit deja laptele.

— Ţi-ai amintit!

Se aşază şi ea, fără să se deranjeze să-şi dea şorţul jos. Îşi pune coatele pe masă şi mă priveşte în timp ce mănânc, tamponându-şi din când în când obrazul stâng cu o batistă.

Îmi amintesc de toate momentele în care am încercat să o conving să mă lase să lucrez la faţa ei. I-am spus că tehnicile chirurgicale au avansat mult din anii ’60 încoace şi că eram sigur că pot, dacă nu să repar, atunci cel puţin să îmbunătăţesc semnificativ deformarea feţei. Însă Thalia m-a refuzat, spre marea mea dezamăgire şi surpriză. Asta e ceea ce sunt, mi-a spus ea. Un răspuns insipid, nesatisfăcător, am crezut în acel moment. Ce însemna asta? Atunci nu am înţeles. Îmi veneau în minte imagini cu oameni închişi pentru tot restul vieţii, temându-se să iasă, înspăimântaţi la gândul că vor trebui să promită ceva, că se vor schimba, că vor înfrunta o viaţă nouă dincolo de sârma ghimpată şi de turnurile de pază.

Oferta mea pentru Thalia mai este valabilă şi acum. Ştiu însă că nu o va accepta. Dar acum înţeleg de ce. Pentru că avea dreptate – asta e ceea ce e. Nu pot pretinde că ştiu cum ar fi fost dacă eu ar fi trebuit să mă uit în oglindă la acea faţă, în fiecare zi, să mă gândesc la această nenorocire şi să-mi adun forţele să o accept. Toate acestea ar fi presupus tensiune maximă, efort şi răbdare. Acceptarea ei s-a conturat încet, cu anii, la fel ca stâncile de pe plajă sculptate de fluxurile şi refluxurile care le lovesc. Câinelui i-a luat câteva minute să-i facă Thaliei faţa aşa, iar ei i-a luat o viaţă să o modeleze într-o identitate. Nu m-ar lăsa să stric totul cu bisturiul meu. Ar fi ca şi cum aş face o rană nouă peste cea veche.

Înting în ouă, ştiind că va fi mulţumită, chiar dacă nu prea mi-e foame.

— Sunt bune, Thalia.

— Deci, ai emoţii?

— Ce vrei să spui?

Se întinde în spate şi trage un sertar de sub blatul de bucătărie. Scoate o pereche de ochelari de soare cu lentile pătrate. Îmi ia un moment să-mi amintesc. Eclipsa.

— A, bineînţeles!

— Mai întâi, spune ea, m-am gândit pur şi simplu să o privim printr-un orificiu. Dar Odie mi-a spus apoi că vii. Şi am zis: „Ei bine, atunci să o facem cu stil.”

Vorbim puţin despre eclipsa care trebuia să aibă loc a doua zi. Thalia spune că va începe de dimineaţă şi că va atinge apogeul pe la prânz sau cam aşa ceva. S-a interesat de vreme şi a răsuflat uşurată că deasupra insulei nu vor apărea nori. Mă întreabă dacă mai vreau ouă şi îi spun că da, iar ea îmi povesteşte despre un nou Internet café care s-a deschis pe locul vechii case de amanet a domnului Roussos.

— Am văzut fotografiile, spun eu. Sus. Şi articolul.

Strânge cu mâna firimiturile de pe masă şi le aruncă peste umăr în chiuvetă, fără să se uite.

— A, a fost simplu! Adică, să le scanez şi să le încarc. Partea cea mai grea a fost să le organizez pe ţări. A trebuit să stau şi să încerc să ghicesc, pentru că nu trimiţi niciodată detalii în afară de fotografii. A fost foarte clară în legătură cu asta, să le aibă organizate pe ţări. Trebuia să le aibă aşa. A insistat.

— Cine?

Oftează.

— „Cine?” întreabă ea. Odie. Cine altcineva?

— A fost ideea ei?

— Şi articolul la fel. Ea l-a găsit pe internet.

— Mamá a căutat informaţii despre mine?

— Nu ar fi trebuit să o învăţ niciodată. Acum nu o să se mai oprească.

Chicoteşte.

— Te verifică în fiecare zi. E adevărat. Ai pe cineva care te caută insistent pe net, Markos Varvaris.

 

Mamá coboară la începutul după-amiezii. Poartă un halat de baie albastru închis şi papucii pufoşi de casă pe care am ajuns deja să-i detest. Arată ca şi cum abia s-ar fi pieptănat. Mă simt uşurat să văd că pare să se mişte normal în timp ce coboară scările şi-şi deschide braţele spre mine, zâmbindu-mi adormită.

Stăm la măsuţa de cafea.

— Unde e Thalia? întreabă ea, suflând în ceaşcă.

— A plecat să cumpere nişte bunătăţi. Pentru mâine. E al tău, Mamá?

Arăt spre un baston care stă sprijinit de zid în spatele noului fotoliu. Nu-l observasem când am intrat în casă.

— O, abia dacă îl folosesc. Doar în zilele proaste. Şi pentru plimbări lungi. Chiar şi atunci, mai mult pentru pacea minţii, spune ea, refuzând cu hotărâre să ia problema în serios, ceea ce mă face să-mi dau seama că, de fapt, se foloseşte de el mult mai mult decât o arată. Pentru tine îmi fac griji. Veştile din ţara aia sunt îngrozitoare! Thalia nu vrea să le ascult. Spune că or să mă agite.

— Avem şi noi problemele noastre, spun eu, dar, în general, oamenii îşi duc viaţa ca şi până acum. Şi am întotdeauna grijă, Mamá.

Bineînţeles că omit să-i spun faptul că s-a tras de peste stradă în casa în care locuiesc sau că au avut loc recent valuri de atacuri asupra celor care aduc ajutoare străine, sau că prin a avea grijă înţeleg că am început să iau mereu cu mine un pistol de 9 mm când merg cu maşina prin oraş, ceea ce, în primul rând, nici măcar nu am voie.

Mamá soarbe din cafea şi se dă puţin înapoi. Nu sunt sigur dacă se simte bine. Nu sunt sigur dacă a adormit, dacă s-a adâncit în ea însăşi, aşa cum fac bătrânii, sau dacă este doar o tactică să nu mă prindă minţind sau dezvăluindu-i lucruri care ar supăra-o.

— Ne-ai lipsit de Crăciun, spune ea.

— Nu am putut să mă eliberez, Mamá.

Dă din cap.

— Eşti aici acum. E ceea ce contează.

Iau şi eu o gură de cafea. Îmi amintesc că în copilărie luam micul dejun împreună cu Mamá, la masa asta, în fiecare dimineaţă, într-o linişte aproape solemnă, înainte să plecăm la şcoală. Ne adresam atât de puţine cuvinte.

— Ştii, Mamá, şi eu îmi fac griji pentru tine.

— Nu-i nevoie. Eu am mare grijă de mine.

O sclipire a mândriei ei, sfidătoare, ca o licărire slabă în ceaţă.

— Dar pentru cât timp?

— Cât de mult o să pot.

— Şi când nu o să mai poţi ce o să faci atunci?

Nu vreau să o provoc. Întreb doar pentru că nu ştiu. Nu ştiu care va fi rolul meu sau dacă voi avea măcar unul.

Se uită calmă la mine. Apoi adaugă o linguriţă de zahăr în ceaşca ei, amestecând uşor în ea.

— E amuzant, Markos, dar majoritatea oamenilor fac exact pe dos. Cred că trăiesc aşa cum vor. Dar, ceea ce îi ghidează de fapt, e lucrul de care le e frică. Ceea ce nu vor.

— Nu mă prind, Mamá.

— Ei bine, să te luăm pe tine ca exemplu. Ai plecat de aici. Ţi-ai făcut o viaţă. Ţi-a fost mereu frică să nu cumva să te fi reţinut aici cu mine. Te temeai să nu te trag înapoi. Sau hai să o luăm pe Thalia. A rămas aici pentru că nu voia să se mai holbeze oamenii la ea.

O privesc în timp ce bea din cafeaua în care mai pune o linguriţă plină de zahăr. Îmi amintesc cum, în necunoştinţă de cauză, m-am simţit întotdeauna un băiat care încerca să se ia la ceartă cu ea. Vorbea într-un fel anume care nu mai lăsa loc de replică, luându-mă prin învăluire şi spunându-mi adevărul exact de la început, limpede şi direct. Eram mereu învins şi mă simţeam dezarmat înainte să apuc să spun mai mult de un cuvânt. Mi s-a părut mereu nedrept.

— Dar tu, Mamá? întreb eu. De ce ţi-e frică? Ce nu vrei?

— Să fiu o povară.

— Nu o să fii.

— O, ai dreptate, Markos!

La această remarcă misterioasă mă cuprinde o nelinişte. Îmi zboară gândul la scrisoarea pe care mi-o dăduse Nabi la Kabul, confesiunea sa postumă. Pactul pe care Suleiman Wahdati îl făcuse cu el. Nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă Mamá nu a încheiat un pact similar cu Thalia, dacă nu a ales-o pe Thalia să o salveze când va veni timpul. Ştiu că Thalia ar putea face asta. E puternică acum. Ar salva-o pe Mamá.

Mamá îmi studiază faţa cu atenţie.

— Ai viaţa şi munca ta, Markos, spune ea mai blând acum, schimbând cursul conversaţiei, ca şi cum ar fi intrat în mintea mea şi mi-ar fi văzut îngrijorarea.

Protezele dentare, scutecele, papucii de casă pufoşi – m-au făcut să o subestimez. Încă e stăpână pe situaţie. Va fi întotdeauna.

— Nu vreau să te trag în jos.

În cele din urmă, o minciună – acest ultim lucru pe care îl spune – dar o minciună blândă. Nu pe mine m-ar trage în jos. Ştie asta la fel de bine ca şi mine. Sunt absent, sunt la mii de kilometri depărtare. Toată munca şi truda ar cădea pe Thalia. Dar Mamá mă include şi pe mine, acordându-mi ceva ce nu am câştigat şi nici nu am încercat să câştig.

— N-ar fi aşa, spun eu încet.

Mamá zâmbeşte.

— Apropo de munca ta, cred că ştii că nu prea am fost de acord când te-ai hotărât să pleci în ţara aia.

— Am bănuit, da.

— Nu am înţeles de ce ai plecat. De ce ai renunţat la tot – la practică, la bani, la casa din Atena pentru care ai muncit – şi te-ai refugiat în locul ăla periculos?

— Am avut eu motivele mele.

— Ştiu.

Îşi ridică ceaşca la buze, apoi o pune jos fără să fi luat vreo înghiţitură.

— La naiba, nu sunt bună la asta, spune ea încet, aproape timidă, dar ce încerc să-ţi spun e că te-ai dovedit a fi bun până la urmă. M-ai făcut să fiu mândră de tine, Markos.

Mă uit la mâinile mele. Îi simt cuvintele pătrunzându-mi prin piele. M-a speriat. M-a luat prin surprindere. Cu ce a zis. Sau cu lumina blândă din ochii ei atunci când a spus asta. Nu ştiu ce se aşteaptă să-i răspund.

— Mulţumesc, Mamá, reuşesc să îngaim.

Nu pot spune mai multe, stăm în linişte o vreme, în aerul greu, încărcat de conştiinţa timpului pierdut şi a ocaziilor irosite.

— Voiam să te întreb ceva, spune Mamá.

— Ce anume?

— James Parkinson. George Huntington. Robert Graves. John Down. Acum şi confratele ăsta al meu, Lou Gehrig. Cum de au ajuns bărbaţii să pună monopol şi pe numele bolilor?

Clipesc, iar Mamá clipeşte şi ea, apoi râde şi eu la fel. Chiar dacă înăuntrul meu sunt distrus.

 

În dimineaţa următoare, stăm întinşi afară pe şezlonguri. Mamá poartă un fular gros şi un hanorac parka gri şi stă cu picioarele sub o pătură din lână care îi ţine de cald împotriva frigului aspru. Bem cafea şi gustăm din gutuia coaptă cu aromă de scorţişoară pe care Thalia a cumpărat-o pentru această ocazie. Ne uităm prin ochelarii de eclipsă la cer. Soarelui îi lipseşte o bucăţică din marginea nordică, arată cumva ca logo-ul de pe laptopul Apple pe care Thalia îl deschide periodic ca să posteze comentarii pe un forum online. Peste tot pe stradă, oamenii s-au aşezat pe trotuare s-au urcat pe acoperişul caselor ca să privească spectacolul. Câţiva şi-au dus familiile la celălalt capăt al insulei, unde au fost instalate telescoape de Societatea Astronomică Elenă.

— Când trebuie să atingă apogeul? întreb eu.

— Aproape de zece şi jumătate, spune Thalia.

Îşi ridică ochelarii şi se uită la ceas.

— Cam într-o oră.

Îşi freacă mâinile cu nerăbdare şi tastează ceva pe laptop.

Le privesc pe amândouă, pe Mamá cu ochelarii ei negri, cu mâinile străbătute de vene albastre aşezate pe piept, pe Thalia care apasă furioasă pe taste, cu părul alb ieşindu-i de sub fesul pe care-l purta pe cap.

Te-ai dovedit a fi bun.

Noaptea trecută, întins pe canapea, în timp ce mă gândeam la ce spusese Mamá, gândurile mi-au zburat la Madaline. Mi-am amintit cum, copil fiind, sufeream din cauza tuturor acelor lucruri pe care Mamá nu le făcea, dar alte mame da. Să mă ţină de mână în timp ce mergeam. Să mă aşeze la ea în poală, să-mi citească poveşti înainte de culcare, să mă sărute de noapte bună. Aceste lucruri erau adevărate. Dar, în toţi acei ani, nu ştiusem un adevăr mult mai mare, ce zăcea nemărturisit şi neapreciat, îngropat adânc sub ceea ce-mi doream cel mai mult. Şi anume faptul că Mamá mea nu m-ar părăsi niciodată. Acesta era cadoul ei pentru mine, să ştiu sigur că nu-mi va face ceea ce i-a făcut Madaline Thaliei. Era Mamá mea şi nu m-ar fi părăsit. Acceptasem şi mă aşteptasem pur şi simplu la o astfel de atitudine. Nu-i mulţumisem niciodată pentru asta mai mult decât îi mulţumisem soarelui că strălucea deasupra mea.

— Priviţi! exclamă Thalia.

Dintr-odată, pretutindeni în jurul nostru – pe jos, pe pereţi, pe haine – se materializaseră seceri mici de lumină, soarele în formă de semilună strălucind printre frunzele măslinului din curte. Zăresc o lumină în formă de semilună pe cafeaua din cană, în timp ce alta dansează pe şireturile mele.

— Arată-mi mâinile, Odie, spune Thalia. Repede!

Mamá îşi deschide mâinile cu palmele în sus. Thalia scoate din buzunar un pătrat de sticlă tăiată. O ţine deasupra mâinilor mamei. Dintr-o dată, curcubeie mici în formă de semilună tremură pe pielea ridată a mâinilor mamei. Ea cască gura.

— Uită-te la asta, Markos, spune Mamá, râzând nestânjenită, cu încântare, ca o şcolăriţă.

Nu i-am mai văzut niciodată zâmbetul atât de pur, atât de nevinovat.

Stăm toţi trei şi ne uităm la curcubeiele mici care tremură pe mâinile mamei, iar eu simt o tristeţe şi o durere veche, ca nişte gheare în gâtul meu.

Te-ai dovedit a fi bun.

M-ai făcut să fiu mândră de tine, Markos.

Am cincizeci şi cinci de ani. Am aşteptat toată viaţa să aud aceste cuvinte. E prea târziu acum pentru asta? Pentru noi? Am irosit prea multe pentru prea mult timp eu şi Mamá? O parte din mine crede că ar fi mai bine să continuăm cum am făcut până acum, să ne comportăm ca şi cum nu am şti cât de nepotrivit ne-am purtat unul cu celălalt. E mai puţin dureros aşa. Poate ar fi fost mai bine ca acest capitol să nu aibă loc, pentru că era deja târziu. Această licărire fragilă, tremurătoare a relaţiei pe care am fi putut-o avea mereu. Tot ce ar putea genera ar fi regret, îmi spun eu, şi la ce ar fi bun regretul? Nu aduce nimic înapoi. Ce am pierdut este irecuperabil.

Şi totuşi, când Mamá îmi spune:

— Nu-i frumos, Markos?

Îi răspund:

— Ba da, Mamá. E frumos.

Simt ceva deschizându-se înăuntrul meu, mă întind şi îi iau mâna în mâna mea.