Doar poet şi poezie, Conştiinţă şi destin, Existenţa o învie Şi-o fixează pe deplin. Tragi realu-n nări, şi vis Tu expiri, altă natură. Totul este manuscris, Totul este scriitură.
Lumea-n infinite trepte Se afundă-n sus şi-n jos. E compact în cer, perfect e Ce-n prăpastie-i poros. Mii de turnuri Babei şuie Se-mpletesc în Babilon. De coboară sau de suie, Totul este doar holon.
Lumi create, lumi creează: Scriitoru-i personaj Ce la rându-i se-ntrupează în prinţese şi în paji. Pajii-apucă şi ei pana, Moaie-n dragoste şi ură Şi pe fila lor, bălana, Lumi turtite-ntretesură.
Fantezia este zeul Asimptotic ce-a gândit Leul ce înghite leul Ce pe leu l-a înghiţit. Ce vertij când mintea-ţi cade în al lumilor plonjon! Foi în teanc sunt adunate Ca să facă lumi-balon.
Între lumi – doar intervale Infinit de mari şi mici, Interstiţii şi canale De cristal sau de chirpici. Toate scârţâie, vibrează Ca un toc sau ca o clapă Când, ca oul ce-nviază, Lumea în Geneză crapă.
Cocârjat pe semne care Stele sunt în altă lume, I
Scriitorul ţi se pare Rege-n ţările de spume. Dar şi el e o stafie Doar de câlţi şi doar de rips, Şi-auzi pana care-l scrie Cu troznit de-Apocalips.
Sus, în vârful largei spire Nu-i Vreunul ce s-a scris Singur cu un scris subţire, Contopind real şi vis? Sau o literă e doară Infinita spiră, apă D-unde seară după seară Lumi zidite-n lumi se-adapă?
Şi atunci nici fantezia Nu mai este decât praf. N-ai pricepe măreţia Scrisei, de ai fi seraf. Hipertext şi hiperlume Ce nu-ncape-n minţi de ghips, El doar s-a salvat din spume, Din iluzie, eclips.
Din iluzie, eclips Lumi zidite-n lumi se-adapă. Cu troznit de-Apocalips In Geneză lumea crapă.
Ca să facă lumi-balon Lumi turtite-ntreţesură. Totul este doar holon, Totul este scriitură.
Galaxiele, cuasarii să aprind dodat mai tare, Punând muchii dă foc galbin pă junghere şi cătare
Şi în ochii noştri focuri, limbi dă flamă pă cerceii
Zenaidii, sunătorii, limpezii, rotunzii, greii
Să aşează; o beşică e dă jar întregul schit
Stele-n stele se înghesui pân-un glob a-nchipuit.
Străveziu, strunjit şi gingaş ca buricele de deşte
Ale tale, cetitoareo (nu surâde, ci ceteşte)
Globul crapă pă dân două, jumătăţile iar crapă
Şi tot astfel mai dăparte, o fiinţă se încroapă, Făt ciucit în burta caldă-a beznei duhului dân noi.
Cap imens şi ochi albaştri şi căiţă dă moroi.
Oasele-i să văd pân carnea fumurie, sânge cură
Pân arterele dă sticlă, creierul pâlpâitură
Ca dă flutur are-n ţeastă, urieşul mez dă nucă, Unghile şi dinţii creşte şi-n umbrire prind să lucă, Mormoloc eşit dân spaima dă codană ce-a visat
Că rămas-a grea c-un demon dup-o noapte dă păcat.
Fătul, inema la care tot zvâcneşte să să spargă, Prinde-a creşte ca un luger, desdoit subt bolta largă
Până cel mai nalt dân ceata-mi i-ajungea pân-la genunchi.
Are ţâţe rădicate, femeiesc e al său trunchi
Preste umerii dă marmori cade plete dă aramă
Ce în mii şi mii dă liţe şi fuioare să destramă, Da-ntre pulpele strungite şi subt păr cârlionţat
Are, treflă spânzurată, o ruşine dă bărbat.
Preafrumoasă dumnezee! Trandafil în deşte are
Care foi înfoaie roze, fâşâind cu-nmiresmare
De o greaţă ne coprinse şi un dor nemărginit.
Tot creştea bărbat-muierea până bolta a pleznit
Şi beserica în ţăndări să făcu, şi ca statuie
Idolul bălan să-nalţă pân-la ceriul unde cuie
Dă cristal sunt constelaţii ce găseşti în astrolab.
Talpa moale să desprinde; către Leu şi către Crab
Să ridică zeitatea fluturându-şi moale păru-i
Până ca o porumbiţă ea apare fiecărui, Apoi ca o gâză doară între Vega şi Alcoor.
— Ne-ai urzit la toţi, Părinte, un destin aleator.
Eu sunt tu şi tu eşti altul, asta ştiu, da-ţi mulţumesc
C-ai voit să-ntingi în lutu-mi un fior nepământesc.
Ce îmi pasă d-unde vine viziunea, mântuirea, Când în clipe de extază sparg cu trupu-mi toată firea
Ca să pot zări în degeţi minunatul trandafir!
Toţi să cheamă Mântuitul, toţi au numele Sotir!
(Glăsuia astfeliu baba lângă noi ce apăruse
Când pân pâcla dimineţii străvedea târgşorul Ruse
Preste falnicul Danubiu, moşneag gol cu barbă caier, Şi urmase:) E Hermina ce s-au întrupat în aer, O jivină preacurată ce hermină să numeşte
Să vânează fără câine, nu cu flinta, ci hoţeşte:
Crângurile bat hăitaşii pân-o scot dân vizunie
Şi pă margine dă mlaştini o sileşte să să ţie.
Biata-i este aşa scârbă dă băltoace şi noroaie, Că acolo să opreşte până vine de-o jupoaie, Că decât pe-a sa blăniţă vreo pată să îndure
Ea mai bine cată moartea în adâncul dă pădure.
Luaţi aminte, voi, ce firea vă îndeamnă la păcat:
Sori, luceferi, aurore, universul e curat.
Ca zăpada ne-ntinat e, ca obrazul de copilă.
Voi fiţi buni, nu-ntingeţi brânca în mocirla versatilă
Astei vieţi: jigodii, brute şi vânduţi – e plin dă ei
Cald le e în astă lume la lingăi, la farisei
Şi la curve. Câtă ură, câtă luptă s-umpli maţul, Ce sudori între cearceafuri râncede când joci strapaţul, Ce fălci grase îţi arată ce să faci şi să nu faci, Ce guri vinete te toarnă să te puie-n bulumaci!
Oameni sunt? Aşa mâncare dă rahat, atâta vorbă
Pentru o dregătorie, pentru-o lingură de ciorbă, Pentru-a pune pă o iudă dă muiere blăni şi scule, Architect al vieţei tale dă puroaie şi fistule.
N-are mumă, n-are tată cel ce năzuie putere, Milioanele dă robi el îi pisează în picere
Şi la muncă-i îndemnează, el, ce n-au muncit nicicând.
Pre feciorii lui îi bagă iute-n pâne, preste rând.
Cine-apucă este mare, cine-nşfacă stăpâneşte
Dâmpreună cu slugoii ce pre el îl sprijineşte
Şi în zugrăveli o mie să scălâmbă chipu-i hâd
Cu slugarnice văpsele condeiat de cei ce-şi râd
Pă ascuns de dânsul, meşteri fără cuget, puşi pe-ajuns.
Şi apoi ce imne, ode să închină celui uns, De te-ntrebi, ce-i mai scârbavnic şi ce e mai dă ruşine:
Depsot tu să fii ori scriptor care lingi aşa jivine?
Doamne, unde-i omul nobil pentru care să uiţi voma
Şi mocirla lumii estii, unde-i dreptul dân Sodoma, Unde-i cel ce Dioghene ziua-meaza mare cată
Cu sfeştila care-şi pică ceara-n lacrime, curată?
De-i un sângur drept în lume, pentru el lumea să iartă
Şi în jurul lui roteşte stelele, aprinsă hartă, Altfel palma dă lumină mâniată ar strivi-o.”
Conjuraţii să treziră în lumină roz dă zio. Baba să topise-n pâclă, iar beserica stetea Cenuşie subt a boitei fantasmatică lalea. O pornirăm iar cu toţii pântr-a uliţii sucişuri, înghiţind la prav albastru, târâind mărăcinişuri, Până ce-am ajuns în piaţa cu tarabele dă brad. Roşioare vindea unul, altul opera lui Sade. O saca, butoiul cărei să-ncorda în cerc dă feare Avea turc ce cu turcoază îşi vărgase-a lui salvare. El îşi trage măgăruşul de căpăstrul înţintat
Pă alăturea de mine tropotind. Când, deodat, Peptul tot i se despică drept în două la măgar
Şi o barbă să iţeşte în spărtură cu fermoar
Ce cu tainic semn îl cheamă pă vestitul Languedoc.
Ei o vreme tot şopteşte hârâind subt oboroc
Până când să trage iarăşi peptul ciuşului, ce pleacă
Dus de frâu de sacagiul cari odihnise-oleacă.
Brav zuavul ţine-n mânuri o scrisoare cu pecete
Ce ne adunăm în grabă a ceti-o pe-ndelete: „DREPTATE, FRĂŢIE.
Văleat 18.
Chir Manolachi, Aibă-te-n pază Hodighitria ce cu lăcrămosu-i ochiu toate c pă lume le vede şi le cunoaşte. Iartă pre bietul negustor c bogasiu că s-au nălţat până la peana, şi încai nu pentru socotele dân registrul dă obşte, ci ca să trimită carte, cui? Alui mai meşt întru slovă ce cunoscut-au Muma noastră, Valafia cea înjosit Da nu mai poci răbda, iară pă un ostrov neumblat, au pă un stă înalt au într-o pustie fioroasă, plină de jigănii şi bazilisci nu pe a mă îngropa asemine cuvioşilor Sfinţi Părinţi de care scrie „Vieţi”, sângura scrisoare cu care îmi mângăi zilele de pe urrr
Află, frate întru prea dreapta Zaveră, că ţeara-i în jac şi-n ruinuri, iar în ruinuri să prăsesc năpârcile înveninate. Neamul ne scade, mulţi iau calea pribegiei dă răul Răului celui care cârmuieşte. Ţeranii bejenesc şi nu mai află mămăligă, ţiganii mor subt harapnic. Uvrerii, câţi se află, au spart cu barosuri mahinele dă ţesut. Nice boiarii pământeni veseli nu sunt. Numa grecii, numa neamul lor cel rânjit şi plin de cinismu să prăsesc dân minciună şi să îngraşe şi nu altceva gândesc ei decât perirea noastră la toţi, dă foame, dă frig, dă istovire. Suntem vânduţi la streini şi nici cămeşa de pe noi, câţi o mai au, nu-i a noastră. Oh, oh, Valahie sireacă, oh, neam al meu obidit! Când apuca-o vei pe drumul dă aur al mântuirii? Când au să vază şi ochii tăi o rază dă sperare? Când mâna Domnului să va lăsa preste tine?
Şi eu, bătrân prost, vorbesc în bobote şi fac gâlceavă când nema putirinţă, în loc a-ţi spune mai degrabă marea durere. Păziţi-vă, tu şi căuzaşii, căci Tiranul cunoaşte strateghia voastră. Coada de topor, blestemul şi urâciunea de totdeauna a ofilitului nostru neam românesc, s-au ivit şi aici, de unde cu gândul nu gândeşti. Arză-l focul şi mănânce-l pământul şi scorpiile cu chip de om şi racii ăi mari, pre cari Machedon au tâlnit în pustie, pă Iuda, vândutul şi vânzătoriul, zbirul cel încruntat dă sânge al Agiei, urechea păroşată a lui Vodă, care răspunde la odiosul nume de Iancu Arie.”
— Preste poate! Strigă Zoe.
— Sunt scorneli! Răcni Iaurta. Zenaida-mbujorată înălţă privirea-n iurta Ceriului dă dimineaţă, unde-not de-a pururi norii Ca Islande caste, limpezi, în, dorită, harta orii.
— Mai departe zi, ceteşte şi vedea-vom de e vis Ori o viperă în sânuri încălzit-am, cum e scris.
„. De Iancu Aricescu. Ii grăiesc cu greaţă numele, ce s-ar cădea nimene să nu-l mai spuie, precum a lui Erostrat dân vechime. El zăcea precum ştii, la ocnă, când tricletul despot, ce-i vine-n minte îl scoate.
— L îmbracă şi o săptămână numai cu alese bucate îl îndoapă colivă şi orez cu lapte şi şerbeturi de cele scumpe, iar apoi î publicariseşte cărţulia dă fabuli şi alte ghersuri, păntru care lud; au dat în genunche şi au sărutat mâna cu ineluri rare. Iară vodă l-ai băgat în pâne, la Agie, unde cel mai necruţător prigonitor al zavere devenit-au. Musa însă nu l-au părăsit, că pântre răcnetele ticăloşilo munciţi în beciuri el tot au aflat vreme a mai seri un op, ce s; chiamă „Mărire Ţie, binefăcătoriu al terii!” cu o epistolie închină toare către Samoderseu. Iată ce zice în prima filă:
Soare mândru să înalţă p-a Valahiei ogoare, Ce nicicând văzu vrodată fericitul meu popor; Este soarele slăvită noastră stirpe domnitoare Ce pe toţi ne mână-n grabă către-un falnic venitor.
Omenie, slobozie ea la toţi ne prooroceşte De urma-o-vom pre dânsa chiar şi pre un drum spinos. Fiindcă munca este sacră, pre noi toţi ea ne munceşte Ca mai repede în raiu să ne vază, cu folos.
Îndrăgitu-l-au pre Vodă la valahi suflarea toată, în bordeie şi-n palaturi îi cinstim icoana lui. Strânşi cu toţi cum copehilaşii subt aripa-i avântată Zidim noul chip al terii pă ruinele sâlhui.
Aghios! O vecinicie să ne ducă la păşune
Ca pre turmă un păstoriu, iar de-n ţeară e prea cald
S-aibă grije a ne tunde şi întreaga năciune
Mai uşor astfel păşească-n jurul marelui Herald!
Judecă aceasta, chir Manoli! Zice-se că Satana afurisitul fusese cel mai alb şi mai mândru înger, iar când s-au prăbuşit, dracul cel mai hâd au ajuns.
V-am scris aceste ca să ştiţi să vă păziţi, căci vodă vă va întinde o capcană în Turnu Colţei, aflând el, ai ghicit de unde, că aveţi a veni cu beşica. Grecul e dat în mintea copiilor, dar viclenia nu l-au părăsit, şi mai de temut este ca oricând.
Cu mare primejdie am scris cartea asta către tine şi am încredinţat-o iscoadei lui chir Brian, cu care te ştiu priaten.
Mă închin ţie şi măreţei Revoluţiuni, umilitul Costache, bogasier în Târgu Ocnii”
Cetitor dân altă lume, te-aşteptai l-aşa lovire?
Să să schimbe-aşa, deodată, insul, ca-n „Bunavestire”
Straniul Grobei, s-apară în obrazul dă copil
Chipul fearei, uitătura vânzătoriului cel vil?
Nici eu însumi, ce lui Iancu Aricescu am dat finţă
Nu credeam a fi vrodată lucrul ista cu putinţă, Da e inima tenebră şi e sufletul abis:
Preacurvim cu-a noastră soră şi benchetuim în vis
Cu tiranul ciocnind cupa, linguşindu-l, mândri foarte
De a fi-n sobor cu dânsul, de a fi ajuns departe.
Dă cristal să fie râul, el noroi pă funduri are, Ce îl târâie cu sine şi îl slobode în mare, Iar la firile cei slabe dă noroi să umple unda
Turbure dân vârf dă valuri până hăt în jos, de-a funda.
Ca trăsniţi steteam, privirea neluând de pe scrisoare, Doară momâţica Ercul juca iute pă picioare
În spinarea Leonidii. Manoil privi în ochii-mi:
— Auctore, ce-o să fie cu aceşti preabuni ipochimi?
Oare nu ştii tu urmarea, oare vom peri cu toţi?
Eu te-am scoborât anume între bravii sanchiloţi
Să ne fii ca o Mafaldă (Ah, Casandră de n-ai fi.)
Tu, ce zugrăvişi cu nouri ceriurile coralii
Şi cu flori spuzit-ai câmpul: gura-leului, grozamă.
— Bravilor, grăii, de moarte voi nicicum să n-aveţi teamă:
Fiind voi doar personagii, Nastratin, Zotalis, Zoe
Vă iscaţi în textul cărţii numai unde e nevoe, Iară chiar de vă ucide vun duşman, e în zadar:
Trăiţi iarăşi când un ochiu literile dă tipar
Desluşeşte, cetitonul când desface cartea-n braţă.
Să îmflăm din nou beşica ce-i pitită în verdeaţă
Şi la Bucuresci s-ajungem. Clipa mare a sosit.
Desfăşoară iar cornetul dân apus la răsărit
Coadele ca dă balaur însolzate cu văpăi.
Fantasie aripată, Giurgiu pere jos în văi
Iară tu înalţi iroii pân-la tainicii zefiri
Cu obrazele umflate, pân-la marii trandafiri
Galaxielor, ce-n roiuri să adună şi în crânguri, Căptuşind bule dă spaţiu, înşirându-se pe stringuri, Fantasie-al cărei nume cel dă taină este vis
Ce-l gândeşti cu crieri limpezi, ce-l zăreşti cu ochi deschis, Fă să pot sfârşi această nesfârşită epopee, Fă să pot scăpa dân miezu-i şi să-mi regăsesc femee, Casă, slujbă, soarte. Iată, mai închei aci un tiv.
— Hai, musiu! Răcni Iaurta. Iară Languedoc:
— J'arrive!
CINTUL AL u
NSPREZECELEA
În palatele aprinse Ar fi cu cale ca să aruncăm zapise Nu, eu alta aş scornire Este planul meu din toate ăl mai bun şi cilibiu E sară naltă şi e Bărăganu-ntins Un smău Totuşi noi suntem acilea-n Orient Bucuresciul stă răsfrânt în capul mesei large sade Vodă E la nave va O tâmplare minunată Evoe! Ce biruinţă! Mais. D-acuma vine greul Bolţi dă cărămizi antice! Trii sunt lacăte Insă toţi sunt ca de abur Nu, prietine, nu-i vrajă Zgomot mare, pneuri, frâne Eu aş pune pă Manoli Trei podghiazuri deşuchiate S-au revizuit puterea Miliţian cu walkie-talkie Fiorituri, înluminiuri
I n palatele aprinse, pân balcoane şi unghere Unde zgândăreşte struna deştul unei baiadere Care ghiul dă aur poartă răsucit ca un ghioc, Liturghia bogăţiei are ş-astă seară loc. E sub ţeasta-mi poleită platou harnic dă filmare, Unde să înalţ decoruri urieşe, solitare, Cu brâncoveneşti coloane ca spiralele cu cremă Şi cu loggii ca acelea dă dân care o triremă
Dogele binecuvântă la Venezia.
— N San Marc.
Dară totul e aicea ca la jucării, cu arc.
Sunt palatele dă şiţă, dă carton, şi sunt proptite
Pă dân dos cu pari, faţade cu arcade aurite
Şi cu sveltele statue găunoase sunt, minciuni.
E cu câlţi umplut, dă ipsos, chiar şi cornul sfintei luni.
Cabluri, şine sunt întinse preste tot şi microfoane, Reflectoare pune spotul pă cupole şi frontoane, Camerele dă filmare cu ecranul cât un timbru
Să pătrund pân transfocare-n sale ce miros a cimbru, Sau în rozele alcovuri unde roze coapse dansă.
Totul e ca tu, iubite cetitor, să intn-n transă.
Toate, toate sunt efecte plănuite îndelung
Să te-nşurubezi în ele ca şi becul în fasung, Să te-mpleticeşti, să nu ştii cât e vis şi cât aeve-i.
Sângur ca să eşi dân astă-ntortochiere nu pute-vei.
Aide, uită-te pre ţine. Aide, îmi pătrunde somnul, Vino, vino mai aproape. Sunt în aste clipe domnul
Tenebros al mintei tale. Dormi. Adormi. Răsuflă lin.
Sanchiloţii să pusese la taclale-n zepelin.
— Mai întâi ar fi cu cale, chir Ampotrofagul zise, Cât suntem deasupra urbei ca să aruncăm zapise
Unde să-nsemnăm aceste, cu chirilice dă sânge: „Neam al meu prea obidite, şterge lacrimi, nu mai plânge, Iacă, ţe-a venit dân ceruri mântuirea dă nevoi.
Plăpumari, şelari şi dascăli, puneţi mâna pă pietroi!”
Şi om iscăli: Guvernul Provisoriu dân Nori.
Să vor bate pă aceste foi volante trecători.
Or cădea pă coperişe, s-or înfige-n giruete, Uliţe se vor podire cu zapise dân perete în perete dă cocioabe, în beserici vor intrare
Şi-or eşi enoriaşii cu ciomege şi topoare.
În tăbăcării duhoarea unde te trăzneşte-ndată
Or pluti pân ochi dă geamuri foile cu slova lată
Şi or sparge tăbăcării şteampuri, roate unse, pive.
O ninsoare răzvrătită gloatele cei costelive
Le-o însufleţi, şi-ndată adunări constituante, Cluburi, oratori avea-vom ca şi-n ţerile-alelante, Iar dân vodă noi om face o persoană oarecare
(Aş propune să-i dăm nume „Cetăţeanul Neatârnare”.)
Iacă, am aci în traistă Boston greu şi mititel, Şi cu literi moi dă plumburi, şi cu icuri dă oţel, Şi-am un top dă foi pă care un „Levant” întreg poţi seri.
(Cătră mine Leonida strânse pleoapa şi zâmbi).
Ei, ce spuneţi dă aceste?
— Mai nemic nu spun, nebune, Că hârtia nu îndură tot cât aş avea a-ţi spune. Pă statua Libertăţei dân Ploesci, eşti un bolund! Câţi cetesc în urbea asta? Toţi ştergea-se-vor la fund Cu zapisele pre cari mintea-ţi slabă le scorni, Iar muierile pre moaţe pletele-şi vor răsuci. Plin dă cărturari tu oare îţi închipui Bucureştul? Păi acilea chiar şi aga, chiar şi juzii pune deştul. E poetic cu renume ăl de gângăve „oi – boi”, Iară ăla care ştie Tatăl Nostru-i ghizoroi. Nu, eu alta aş scornire. Fraţilor, ci fiţi atenţi: Să vă-nveşmântaţi în straie de domneşti locotenenţi. Eu oi merge înainte cu pistoale-n ambe mâne (Ca şi Revoluţiunea-n mintea plebei voi remâne) Iar când Vodă va ieşire, îi voi pune ţeava-n pept. Garda spangele-o s-arunce (Nu e planul înţelept?) Tu urca-vei, Manoile, pă statua lui Michaiu
Şi în faţa gloatei strânse înălţa-vei tare graiul: „Fracilor! Vei zice, iată, ziua mare au sosit! A perit reacţiunea, ciocoimea a perit!” Iară peaţa să va umple dă drapeluri tricoloare, Şi-or da mâna cetăţenii, or întinde hora mare, Şi or apărea gazeturi, s-or deschide teatre, scoale O să curgă vinul spume la serbări electorale. Robul va vedea lumina iară orbul libertaua. Să trezi atunci Iaurta:
— Nu ştiu ce frecaţi mărgeaua, Au crezi, Zoe, că e vodă vreun prunc dân cei dă ţâţă Şi că are arvaniţii ce-l păzeşte.
— N cap tărâţă? Zilnic fac instrucţiune cu-alebarde şi cu pale Iar când dau cu puşca bagă glonţii pân inel dă zale. N-apuca-vei nice-a scoate vun pistol, şi te-i trezi în adânce hrube unde niciodată nu e zi Şi dă unde oase goale să mai scot într-un târziu. Este planul meu dân toate ăl mai bun şi cilibiu. Ascultaţi.
E sara-naltă şi e Bărăganu-ntins, Presărat cu mii de stele, luminat de foc nestins, în sătucuri caii-n grajduri mişcă nările-n pristoale, Ies copilele la poartă, svelte, cu picere goale Şi le arde spuza nopţii, şi aşteaptă-un Sburător. Ceriul tot să strânge-n luciu pă un pântec dă ulcior. O troiţă strâmbă-n gura uliţei îşi bate-n cuie Hristul schilav, gol, cu pielea ofilită şi verzuie, Ce n-a izbăvit pre nimeni, ce nu s-au întors nicicând. Boii-n staul le luceşte coarnele. Tot rumegând, Ei pân uşa-ntredeschisă mongolferul au zărit
Lunecând pe mări dă stele spre cornetul nesfârşit.
Se vor fi mirat în sine? De nimic ei nu se miră:
Nu şi-au cletinat un deget coarnele, ciudată liră, Când în iesle prunc în faşă, dolofan, au oblicit.
Când şi când, un câine galben urlă.
— N beznă învălit.
Pân bordeie, câte-un candel a mânjit c-un strop dă aur
O bucată de părete, o icoană c-un balaur
Şi c-un călăreţ: Sân-Gheorghe, plătoşat şi-nţepenit.
Dorm ţeranul şi fămeia în tăcere ca dă schit.
Totul doar a lut miroasă, a mormânt şi a sfinţire:
Preste somnul lor coboară îngerii în patrafire, Maica Domnului p-o tavă le aduce un pahar
Incrustat cu bani dă aur şi cu ochiuri dă cleştar, Dă dân care ia agheasmă, stropi mărunţi pă vârf dă deget
Şi le unge pleoape triste pre subt care vise preget, Şi acelaşi vis dodată sufletul le-a-nfiorat:
Sunt în rai şi mână-n mână şed subt mărul cel rotat.
E noaptea-naltă, veche, mai veche ca aiurea, Beşica lasă-n urmă şi satul, şi pădurea, Şi râuri care leagăn pe unde caloieni.
Sunt licăriri pre ape, sunt focuri pân poieni.
După ce grăi Iaurta să însufleţi cu toţii
Şi coraj la inemi prinde zavragiii, sanchiloţii, Chiar şi Ercul mai cu râvnă scarpină şezutul roş;
Toţi să simte mai aproape în scârţâitorul coş.
Manoil, ce-al poesiei în Valahia e rege, Un ceva în al Iaurtei glas nu poate a-nţălege:
Ochii limpezi el întoarnă l-al său frate roşcovan
Şi-un cuvânt dă să-l întrebe. Când dodat Languedoc Briliant
Sare ars şi braţu-ntinde cătră Cloşca cea cu pui
Ce pre ceriuri negre-smoală răsuceşte flăcărui.
Se uit toţi şi mai le vine a cădea dân oboroc:
Că păşeşte pântre stele cătră ei taman Languedoc, Cum îl ştiu: de decoraţii plin i-i peptul cu ceaprazuri, Eghileţi pă umeri late şi musteţe pă obrazuri, Ba şi danga în pamblică îi atârnă lângă şold în o teacă de mătasă, sârmă d-aur, marigold.
— E un smău, se dumireşte Manoil îndat. Musiu, Iată-te pă pânză deasă zugrăvit d-un calemgiu Ce-o fi zugrăvit beserici, că frumos te-ncondeie.
— Ma parole, făcu zuavul holbând ochii, oui, c'est vrai, Sunt împeliţat chiar însumi şi sunt tras cu o ficelle. Smăul să apropiase dă balon încetinel, înghiţind cu trupu-i stele, trandafili dă foc ceresc. Are-un pozonar jiletca zugrăvită dă tedesc, Iar în pozonar o verde papagaie pliscul scoate Şi cu ochi rotund să uită la obrazele-adunate în nacel. Să urcă-ndată p-eghiletul lui Languedoc Şi îi cârâie-n ureche. Zboară-n pozonar la loc Şi dân bezna dân adâncuri careva trage dă fune Smăul coborând ca spanga-n pântecele lui Mifune, Până dân zuavul ţanţoş nu să mai văzu nemica.
— Aide, bre, ne spune-ndată ce-ţi şoptise păsărică.
— Vă gătiţi dă luptă-n nouri. Vodă nu mai va să sue Noaptea asta-n Turnu Colţii, pre subt stele ca gutue, Ci aflând de noi, trimite să ne prinză cinevaş.
Cine, nu aflai, dar lupta se va da preste oraş. Astfel îmi grăi iscoada mea-ncercată, Ştirbu Laie Pân cârnitul plisc, cu nare rubinii, de papagaie.
— Nu să poate. Mongolfere în Valahia să vezi?
E dă râs, de parcă-ai vede jucând şah în luncă iezi, E Valahia c-o sută d-ani rămasă-n urma lumii.
Dă o luptă-aeriană de aceea teamă nu mi-i
(Agrăise cu trufie Leonidas). Nastratin
Zisă:
— Poţi să ştii, efendi, că o fi un zepelin?
Totuşi noi suntem acilea-n Orient. Preste cetate
Să aştepţi orcând să zboare moi covoare înflorate, Unduind între cupole, ocolind vun minaret.
Ingineri aicea nu sunt, ce e drept, dar berechet întâlneşti pre visătorii ce-n fiole dă cristal
Fumul des îl condensează.
— Al vunui djin patriarcal, Tehnologi ai fantasiei şi mehanici ai visării.
Ei în cupe dă agată pic-un strop dân apa mării
Şi zăresc apoi acolo ce va fi şi ce a fost.
Un grăunte dă haşişuri dă înghiţi, şi dântr-un prost
El te face-n veci stăpânu-a milioane dă haremuri, A grămezi dă giuvaere, perle ce te fac să tremuri
Dă furia şi dă scârba de a fi doar om, nu sfânt.
Steaguri verzi cu semilună unde să pocnesc în vânt
Spun că totu-i cu putinţă dacă ai acel inel
Al Norocului şi Vrajei, ce-are scrisa EL GAHEL.
Şi de crunta lui magie tu te aperi c-un motor?
Să mă-mpiedic în deliru-mi de un biet inventator?
Orientul şi Apusul mult s-ar mai fi ciondănire De o vastă panoramă nu le-ar fi stârnit uimire, Căci sub ei la două leghe Bucuresciul stă răsfrânt. Musă dragă, dă-mi o voce de seraf, să pot să-l cânt, Nu aşa cum să zăreşte, ci aşa cum mi-l închipui, Dă-mi coloarea, dă-mi perfumul care să ivească chipu-i, Dă-mi un glas precum e sonul de împărătesc pahar Buza rece de-ai atinge, clinchetind, c-un icusar, Căci îmi fuse astă urbe dragostea a mea dintâi.
Fila asta dân „Levantul” s-amiroasă a lămâi
S-ar fi cuvenit, că-n curtea dă palaturi, Şuţu, Ghica, Chiparoşii şi smochinii şi-mpleteşte vesel chica, Iară sutele dă turle de biserici poleite
Sunt frecate cu naramze, rodii rumene şi chitre.
Mii şi mii căsuţe scunde împing botul una-n alta, Zidiri moi dă hanuri scunde parcă scoase sunt cu dalta
Dântr-un moşunoi dă cretă; au în curte foc şi care.
Jupânesele-au-în sânuri între ţâţi enibahare
Şi-n faitonuri se preumblă înfoiate-n malacof.
Au ciocoii bumbi dă sârmă şi pamblice la pantof.
La un colţ podit cu scânduri dă stejar Marin ursarul
Gurăcaştilor în trenţe fearei le arată harul
D-a juca dă lanţ cu sârma prinsă-n nasul sângerat.
Un cobiliţar să lasă, gol, dă urs pă trup călcat.
Mahalalele-s boite ca şi sorcove pestriţe:
Corcoduşi în fundul curţii iar la geamuri sunt crăiţe, Dâmboviţa mocirloasă, fete roze-n ea fac baie
Cu gânsacii împreună. Porcii râncezi în hârdaie
Plescăie. În jur sunt holde, vii cu strugurii brumaţi
Şi pe drumuri lungi, căruţe cu boi molcomi înhămaţi.
Vezi pă deal mitropolia, ca o mitră de părinte, înălţând în nori clopotniţi ca neşte cădelniţi sfinte.
Ele face să vibreze aerul ca şi de bronz.
Căşi domneşti să-nşir pă uliţi, cu goi îngeri rubiconzi.
Târgoveţii vin curcanii cu mărgele moi a-i pune
Pă tarabă.
— N gâinaţuri. Altul cântăreşte prune.
Cântăreaţa cu daireaua zvârle pletele-n ţărână, Saltimbancul rupe-n gură lanţuri groase ca pe mină.
Boeri vechi la sfatul ţării se grăbeşte în trăsure
Pregătiţi de-acasă toate umilinţele să-ndure, Să să-ntreacă-n osanale cum deschide Vodă gura.
La bărbier un negustoriu cască spre tavan dantura, Iar felcerul prinde-n cleşte o măseaua ca un cui.
Un vardist face cu ochiul unei trupeşe dudui
Ce-şi iveşte picioruşul când dân brişcă se dă jos. „ într-un colţ pă coji dă nucă stă şcolerul puturos; r în chilia unde Domnul cu nuiaua bate bine
Pruncii ce se pedepseşte în scripturele creştine.
Şi pre toate, ca şi nouri să ridică rotocoale
Dulci mirosuri de gogoaşe, de cârnaţi şi de sarmale
Ce îi face să înghită-n sec pre bravii dân balon.
Pân-la ei mai urc şi başii vunui vechi acordeon
Iară restul îşi închipui, căci e noapte şi-abea văd.
E dumnezeiesc oraşul subt al stelelor prăpăd!
Sunt la două-trei palate lumini mari ca şi de zio, Te-ar uimi iluminarea sălei, dacă ai privi-o, Unde-n noaptea asta Vodă un ospăţ măreţ au dat.
Lumânări dă ceară albă, împletită minunat, Cari-şi vărs dân policandre focul preste mese-ntiiţşB'
Unde rupe dân fripture dregători cu barbe ninse Lh! L
Şi-ananaşi pântre pahare nu să ştiu la ce servesc. In'
Farfurii dă smalţ şi aur subt purcei se-ncovoiesc.
Cocoţat pă tron în capul mesei large sade Vodă.
Cum arată? Arătarea i se schimbă după modă, Căci acelaşi e Tiranul în giubele au în frac, Şi-l cunoşti şi-n leu, şi-n vulpe, şi-n mintos, şi-n prostănac.
De zugrav aş fi (şi opul ista îmi trădează visul „' '!
Ca cu reci înluminiuri să-mi acopăr manuscrisul) ih'i.-
Umbră neagră şi adâncă aş mânji pă jeţul roş.
— Mhr.
În de care-ar strălucire doară ochii ticăloşi, Ochi nebuni ce te-mpietreşte, ce tot cată să se-ntingă-n d
Sângiurile-ţi îngheţate, sa le bea ca un paingăn. <j împregiur sunt stâlpii ţeni: şontorogi în haini bogate, Cocoşaţi ce îşi ascunde ghebele cu nestemate, „.li
Orbi ce ţine visteria, surzi cădii pre la giudeţe, Giupânese ce-n mătăsuri mai duhnesc a precupeţe, Stârpituri, circari, otrepe de ţ-e scârbă a-i descri: Grecotei cu cearcăni large, turcaleţi cu ochi purii. Pă podele cadrilate cerşitorii să trântesc Dup-un os, se-ncăibărează c-un dulău împărătesc. Folosiţi-vă de cântec, de lumină şi de taină, Căci iroii epopeii-mi de pe-acuma ei vă caină, Cari plan urzesc măiastru ca să vă doboare-n pripă, Cupe omeneşti de goluri pline-n viaţă câte-o clipă!
Tu, care ceteşti „Levantul” tolănită pe sofa, La bulgari văzuşi alalteri filmul „E la nave va”?
Cătră fine îţi arată studioul dă filmare, Schela urieşă unde mişcă marile vapoare, De tu crezi că e aievea un tangaj mehanicesc.
Postmodern e procedeul, deci şi eu îl folosesc.
Află dar că bătălia ce-i găsi în aste pagini
Prin efecte speciale, suprapuneri dă imagini, Decupaje, animare, totul pe calculator
E minuţios filmată, ca-n „Războiul stelelor”.
Insă textul ce-nsoţeşte scenele tehnicoloare
E pentru contrast un hronic condeiat d-un oarecare
Chir Zarifu Calemgiul. Urmăreşte de aci:
(Fond sonor: meterhaneaua miorlăind: pa, vu, ga, di)
O tâmplare minunată Dă stai cu gura căscată Voieşte-a vă povesti
Chir Zarifu Calemgi
Ce s-au pedepsit în scoale
D-a rămas cu talpe goale, C-aşa-i vicleana dă lume, Nu va să ştie anume
De cei ce se-nţelepţeşte
Pre turceşte, elineşte, Ci de cei cu averi multe
Lumea va ca să asculte.
Oh, oh, libovnică vană!
Oh, muiare prea vicleană!
Când luă Vodă domnia
Mare îi fu bucuria, Că chitea să strângă scule
Şi alte comori dăstule.
La Ţarigrad el avea
Pă unchi-su Gligori capicheha
Şi dece dân ceea parte
Nu avea prepus dă moarte, Nici ferman nici mazilie
Nu cugeta ca să-i viie.
La început miel milos, Mai apoi fu leu, pardos, In divan el nu răbda
Să-l înfrunte cineva
Că-i striga:
— Mă obraz gros
Şi dypeiox; dv6pcojrco<;
Porcule, cum îndrăzneşti
Astfel să te sumeţeşti?
Şi-ndată scotea papucul
Sau îl croia cu ciubucul.
La ticălosul rumân
Scotea sufletul dân sân, Dări, năpăşti scornea-n divan Câte douăzeci pe an, De toţi îi ştiia papara Şi să băjenise ţeara. Deci nime, el cugeta, Poate împotrivă-a-i sta. Sta serin şi liniştit Până ce au oblicit Dă zavera ce pornise Şi pre turci îi zăticnise. Află şi de un Manole Ce la greci pă Acropole Să jurase (să zicea) Să scape Valahia Dă spurcatul basilisc, Dă aspida cu rău plisc. Să cugete-acuma toţi Ce-s în stare grecii hoţi: Aflând că Manoli vine în beşică preste sine, Cu toţi zavergiii gloată, Cu Zoe, dama turbată, Nastratin cel firoscos Ce la toţi e de folos, Zenaida cea frumoasă, Iaurta, sprinceană groasă, Şi ceilanţi, câţi or fi fost, Vodă, care nu e prost, îi chiemă pă Andronachie Şi pă aga Manolachie Zicându-le:
— Aceşti răi Şi-apucaţi dă năbădăi
În o beşică sunt toţi Ce o mişc cu neşte roţi. Putea-reţi voi a găsi în valahe-academii Născocitor oarecare Să facă beşică mare, Mult mai luminoasă Şi mult mai frumoasă? Dregătorii să gândi Şi simandicos vorbi:
— Doamne, să avem iertare, Da la noi un oarecare Născocitor nu să ştie
În nice-o academie. Acilea toţi naintează Dupe ani, nu dupe vază, Doxă ai ori doxă n-ai, Eşti doftor la treij-de ai, La patruzeci învăţat, La cincizeci om luminat, Iar d-agiungi la şaptezeci La nemuritori tu treci. Cum să afli pântre noi Vun mehanic ghizoroi? Doară unu să prăsise Da e visător dă vise.
— Să mi-l aduceţi îndat, Că altfel v-am dăulat!
Îl aflară la Mărcuţa Strâmbând chipul ca momâţa
Şi condeind pe părete
Un duzin de crastavete.
La Vodă dacă l-a dus
Nebunul aşa i-a spus:
— Să iei caic aurit
Cu pânze de borangic, N-am văzut de când sunt mic, Cu catart dă scorţişoară, Cu vâsle dă chihlimbară, Cu cârmă de berliante
Cum avea numa Pazvante.
Mai ia şaptezeci de lebezi
Ce de diavol să le lepezi
În altar la Sfânta Vineri.
Vezi toate să fie tineri, Şi le leagă cu mătasă
De caic, jurubă groasă.
În caic să pui ostaşi
Cei mai buni între şutaşi, Iară căpitan pre ei
Cea mai mândră dân fămei, Cu pleoape ca scoicile, Degeţi ca scovergile, Ţiţe ca şi turlele
Ale Sfântei Sofie.
Cu ăst caic sburători
Beşică ai să dobori.
Vodă se înveselea
Ca alt nebun ce erea, Şi pe loc au şi făcut
Cum mai sus s-a priceput.
Apoi, liniştit, pe seară, Se băgase în cămară Şi la chef s-au pus îndat Dupe cum era-nvăţat.
Pă ceri stele-nfricoşate Să ivise acea noapte, Şi o logostea cu coadă Să-ntindea pă lumea toată Vestind ciume, pălălii Şi căderi de-mpărăţii. Când beşica fără zvon (Ce îi zice şi balon) Se ivi dânspre câmpie între licăriri o mie, Iacă dân curtea domnească Corabia-mpărătească Să înalţă-ncet în slavă Cum ai ridica o tavă. Lebezile, şaptezeci Lopăta cu aripi reci, Ostaşii trăgea la vâsle La vârf cu labe de pâsle, Iar muiarea tot spoită Sucea şold, neostoită. Târgoveţii toţi la porţi Ieşise cu multe torţi Şi privea la bătălie Căscând gura-n bagdadie. Caicul urcă iavaş Pân-la fo cincizeci de paşi
Dă beşica cea vărgată Şi cu funii ferecată. Pân-să dea robii cu puşca Ca să doboare găluşca, Deodată, ce să vezi? Dân coş cu nuiele verzi Să ivi un pricolici Atârnat dă trei elici. Poartă anterie lunge, Barba-n brâuri îi ajunge. Pă fămeie o înhaţă Când ajunge pleata creaţă, Iar apoi, ferind măiastru Iatagan cu fer albastru Şi sâneaţă dă sidef, Zburătorul muchelef între lebezi bagă mâna Şi sugrumă câte una. Caicul tot să coboară Pe cât lebezi să omoară. La ultima când agiunge Turnu Colţii îi împunge De să face praf cu toţii, Şi peri iscarioţii.
Aci, boieri dumneavoastră, Isprăvi tâmplarea noastră, Auzire neauzită Preste Bucuresci venită. Ce-a mai fost şi ce-o mai fi Altădat voi istori.
Evoe! Ce biruinţă! Toţi sărut pe Leonidas, Fiindcă orele izbândei toate dulci ca şi stafida-s, Fiindcă-n pept Enthousiasmos îşi făcu pe veci altar: Şterge biruinţa orce între om şi zeu hotar. Aripe îţi cresc iar ochii-ţi capăt apriga putere D-a zdrobi în încruntare pântecele de galere, D-a neca în uragane ostile cu elefanţi. Muşchii peptului sunt stâncă, coastele sunt adamanţi, Vinele sunt ca parâme, sângele-i ca vinul tare, Şi-ai zdrobi întreaga lume, ca un urs, în brăţişare. O, victorie! Să umflă narele d-atâta slavă, Dumnezeu tu faci dân famen, caravelă dân epavă! Evoe! Aduceţi dafini! Închinaţi-i un pean!
— Mais. D-acuma vine greul, spuse Languedoc Briliant.
— Planul fratelui Iaurta îl urma-vom nesmintit. Uite, luce Bucuresciul parcă-n aur poleit
De atâtea lumi dă stele. Auctore, cătră sud Neşte ţifre mari şi negre să desen pă câmpul nud. Oare ce-s?
— Asta e ţifra paginei dân opul meu, Fiecare filă are, dân „Levant”, numărul seu. Şi Iaurta cugetat-au tot astfel: cu a mea mână Care, iată, arde cu o melanholică lumină, Ca aceea care ţine-n pumnul strâns întregul vis Şi ilusia urzit-au ce să chiamă manuscris, Magic semn să fac şi file câteva să dau napoi, Până unde Bucuresciul plăsmuit-am dân noroi. Să ridic şi ceea filă cu oraş cu tot, o ţâră, Ca cu toţii să pătrundem und-doar şobolani se vâră, în canalele boltite ce sub urbe se-mpletesc, Şi astfeliu să ajungem în palatul cel domnesc.
Dân înalt, întins-am mâna, iară foile imense
Ale ăstei ciudăţenii, macrame cu aţe dense, Ce acum o ţii în mânuri, să dădură înapoi.
Zeci de stânjeni, în grosime, avea ele pentru noi, Care doară ca gângănii într-o lume dă papir
Vieţuim, purtaţi de-a valma de-al Istoriei delir.
Cărţi în cărţi şi vise-n vise, lumi în lumi, telescopate
Pe o scară dân înalturi în adâncuri, dă granate, Care, toată, treaptă-i doară unei scări cu mult mai mari.
Iată iarăşi Bucuresciul galbin ca un icosari.
Trage vajnicul mehanic Leonidas d-o supapă
Şi coboară zepelinul, ca tiara unui papă
În chivot unde pă pernă dă mătase-i aşezată.
Să ridică olecuţă fila cea filigranată
Şi cu tot cu pânza flască dedesupt ne-am strecurat.
Ne găseam în al tăcerii şi al beznelor regat.
Părăsirăm mongolferul ce subt boltă să încreaţă
Şi cu torţe naintarăm pân a pivniţelor ceaţă
Unde plase de paingăni încărcate sunt de prav.
Aerul ca şi păreţii pute-a hoit şi e puhav.
Pă ceasornic nu trecuse decât două-trei minuturi
Şi ne pare că sunt secuii de când scociorâm în luturi
Şi că vieţi dă vieţi subt boite umede ne-am gârbovit.
Drumul sue şi coboară, la tot pasul e sucit.
Bolţi dă cărămizi antice! Triste bolţi, nu sunteţi oare
Caudine furci ce omul îl apleacă dân spinare, Cât i-ar fi cugetul nobil, cât ar tinde el dă sus?
Pre subt voi ne ducem viaţa-n întunerecul nespus
Al Nimicniciei oarbe, al Vremelniciei grea.
Bolţi! Ce puneţi piatra voastră între crier şi-ntre stea, Şi ce aplecaţi trufia şi ce contrafaceţi visul, Nu ştim, gios au sus, la stânga or la dreapta-i Paradisul, Căci o viaţă-n rătăcire prin tunel am străbătut.
Poate-fi că hrubele-aste de lichenuri şi de lut
Sunt doar vinele prelunge ale Unuia ce ţine
Universu-n mâna-i largă, ca o bilă cu lumine, Iară noi, deşi în trupu-i, nu-l vom şti nicium, nicicând, O, gigant, adesea cuget chipul tău nespus de blând.
Pre când Manoil aceste ş-alte multe cugeta
Se fac, iată, neşte trepte şi o poartă-apare, grea, Dă stejar, care în scoabe şi piroane e bătută
Parcă piatra-n locu-acela a făcut cumva o cută.
Trii sunt lacăte-atârnate, grele ca şi nicovale, Dă belciugele-nnegrite, şi pă ele-n rotocoale
Scrise sunt cimiliture ce aştept să le deslegi.
— Nu e chip altfel să spargem uşa dă păduri întregi. (Zisă Zoe). Nastratine, mai mintos eşti între noi, Desluşeşte-ne ce-nseamnă aste buchii prea de soi.
— Nu le ştiu ceti, dar însă, pre când le privesc, ceva îmi şopteşte la ureche în dulci clincheţi de dairea Aste stihuri:
Ce e, ce e întreită orhidee? Primul strat de cuarţ, al doilea de carne, al treilea de păcură? Ce e pătură peste pătură, furou peste furou într-o coajă de ou?
Nastratin gândi, şi-ndată faţa-i deveni de sticlă Cu pomeţii ca de abur, cu măsele ca de pâclă, Iară ţeasta ca o coajă străvezie i se-arată Dă sub care înfloreşte orchideea colorată. Primul lacăt să descuie. Iac-al doilea ce scrie:
Nastratine, spune, ce e împregiur de orhidee: mese, paturi, coperişe, nori cu ploi piezişe, stele cu tăişe? Ce e tot şi e nimic, Ce-i etern un pic?
Nastratin întinse mâna şi-o roti jur-împrejur
Şi dodată tot ce este-şi îmbină al său contur, încât goluri să nu fie între broaşte şi-ntre plante, între puricii minusculi şi-ntre stelele gigante, între quarkuri şi-ntre linguri, între timpuri şi-ntre Timp!
Să descuie şi alt lacăt. Mai rămâne doar un ghimp:
Cine eşti care cuprinzi orhideea de oglinzi, şi încorporezi şi ce e împrejur de orhidee? Cine-i Eu-tu-el Dân tunel?
Nastratin zâmbi şi-ndată toţi trăiră ceva care
Nu să poate spune-n vorbe. Să-ţi închipui, cetitoare
Ce-ai putea vedea cu lumea dacă lumea ţi-ar fi ochi. Şi căzu şi-al treile lacăt, şi scăparăm de diochi.
Languedoc dăschise poarta şi Manoli-aprinse torţa
Nesfârşite acareturi să iviră, ca în Scorza
Şcoala care Garabombo şi ai sei zidi pre deal.
Sunt odăi ce gem dă aur, altele dă caşcaval, Sunt cămări unde urcioare ţine-n coaja lor dă lut
Negru vin cu mirodenii ce te arde de-ai băut.
Iară-n alte tainiţi zace, spre a putrezi cu totul, Orbi, leproşi, nebuni, cei care-au înfruntat cândva despotul.
Mirodenii şi puroaie, vin şi lacrime amare
Mâlul sunt dă unde nalţă cupa rafinata floare
A palatului: reci boite şi vitralii dă cleştar.
Parcă-i pusă-o libelulă p-un morman dă bălegar.
Răsvrătiţii, cu pistoale şi cu spangele întinse
Rătăcea pân galerie şi salonuri necoprinse
Cu oglinzi veneţiene şi statue în vun colţ.
Insă nicăiri vo gardă, vreun pagi din cei învoiţi.
Stranie melanholie a palaturilor goale!
Pă plafoane îngeraşii dau la nimfe rotocoale.
Fâlfâie anpe-n ceruri vaste-adânci, ca în Tiepolo;
Pă un pedestal e Dafne implorată dă Apolo, Amândoi dă peatră albă ce luceşte străveziu.
La un geam ce schinteiază zăboveşte un scatiu.
Orce rază care întră pân brocarturile dese
Zugrăveşte pă perete, în tapiserii, crăiese
Cari-n poală o licornă odihnesc şi-i mângâi cornul.
— Ei, drăcie, noi pre Vodă îl aflăm o dată, or nu-l?
Ce, să ne holbăm la ţâţe dă muieri dă pă perete
Am venit acilea oare? Sau te cam muiaşi, poete?
Îi rânji Iaurta vilul lui Manoli în obraz. Aide-n sala de ospeţe, că acolo joacă az Şobolanii-n strai dă purpuri. După mine, hai, ţaruki! Armele ridic în boite şi răcneşte toţi: paluki! Năvălind în sala unde un ospăţ avuse loc. Dar încremeniţi rămase şi Iaurta şi Languedoc: Căci în jur dă mese-ntinse pline dă a lumii blagă, Tave cu fripturi, banane în ciorchini, măslini şi braga, Grele cupe cu cotnaruri, cozonaci cu coji dă zahăr, Şed boiarii-n hăinuri scumpe, sade mahăr lângă mahăr, însă toţi sunt ca de abur, încât poţi vedea prin ei Largi spătarele la scaun, înflorate-n lemn de tei. Toţi se râd, vorbeşte-ntr-una şi închină des paharul, Dară însă nici un sunet nu întunecă cleştarul Liniştei desăvârşite. Baiadere mişcă fese Străvezie, rod ciolane străvezie pre subt mese Străvezii zăvozi; ţiganii pă vioară trage-arcuşul, Dară parcă-ar trage vată preste strunele ca pluşul.
— Vrajă e.
— Ngână Manoli.
— Nu, prietine, nu-i vrajă.
Ce-i Puterea decât ceaţă, ce-i Mărirea decât coajă Unui frupt ce niciodată miezul nu-i va bănui, Căci e miezul lumii estii globul dulcii poesii. Ei sunt sfera cea uscată ce ne-ncungiură cu totul De-şi închipuie că-n mânuri ne-a coprins cu tot despotul, Dar subţire îi e visul ca şi fumul de pă ape Ce să prinde-n frunzi dă sălcii când sunt zorile aproape. Trec stăpânii lumii estii şi îi hăpăie ţărâna, Cari vrut-au să domnească-n veci de veci şi todeauna, Trec şi nice-o dâră lasă preste unde au trecut. Coaja prima putrezeşte lăsând sâmburul afară Să întinză frunzi şi ramuri sprijin ceriului de vară, Primele pălesc în carte chipurile de temut.
Doar în câteva minuturi mai nimic dân ei rămase, Doar o ceaţă colorată care Zoe-afară-o dase
Dăschizând niţel fereastra. Dar atuncea ne izbi
Zgomot mare: pneuri, frâne, râsuri, glasuri de copii.
Atunci mi-adusei aminte cine sunt, de unde vin:
Vreo trei cânturi dân „Levantul” am parcurs în zepelin, Dar nainte-avut-am slujbă la o şcoală-n Colentina
Şi copilă pe Ioana, şi fămeie pă Cristina.
Dor cumplit de lumea noastră mă paraliza îndat.
Am zărit de la fereastră rondul cel cu flori pudrat
Dă la Universitate, staţiele dă metrou, Circulaţia, hotelul, o statuă dă erou
(Este chiar Michaiu Bravul pă un cal negrit de bronz)
Magasinul cu perfumuri, cu eşarpe şi gablonz.
Pal, m-am tras dă la fereastră. Între timp, Ampotrofagul
Cu-ncruntată hotărâre un picior pusese-n pragul
Situaţiei:
— Perit-au cei ce împilat-au ţeara. Dă acuma niceodată nime n-o mai pune gheara Pă putere.
— Nţelepciunea, nu capriţul va să reagă. Nu mai perdeţi vremea.
— Ndată toată obştea să aleagă Pre cel mai dibaci, mai vrednic şi mai nobil dântre noi, Ca să-ndure grija terii, fie pace au resboi.
— Eu aş pune pă Manoli.
— Da, Manoli, strig cu toţii El zavera au pornit-o, el a-nsufleţit iloţii, El Valahia va duce sus pă culmi dă fericire! Da, pre Manoil Întâiul vrem cu toţii a domnire!
— Şi-om avea şi noi d-acuma vodă versificator
Ce o preamări în stihuri neamul, ca Sedar Senghor.
— Ura! Toţi pre sus îl poartă pre Manoli ce se sbate
Pân-la scaunul lui vodă dăltuit în nestimate
Iar apoi îngenunchiază-n faţa lui şi-aştept discursul.
— Ridicaţi-vă, şopteşte Manoil, nu schimbaţi cursul
Vacului ce ne-ncongioară, nu e vremea de-a domni
Unul ce pe spada giură.
— A vecinicei democraţii.
Jun fiind, ceteam dân Bairon, şi mă prinse dorul mare
De-a porni curând la luptă, de a isbăvi popoare, De-a zdrobi-n călcâi tiranii cari sângele îl beu
Neamului valah sireacul, neferice neam al meu.
Am voit – parcă sunt veacuri dă atunci – ca în zaveră
Să retez la capuri hâde cu cealma au tombateră, Dar îmi picură-n ureche un glas dulce ca o vrajă: „Manoile, de vrei lumei să îi fii călită streajă, Liberează-te pre tine mai întâi, ş-apoi pre cei
Ce se-ndoaie subt călcâiul de smintiţi şi de mişei.”
Nu, prieteni, pentru mine o ilusie e totul, Ştiu, jertfeşte pentru ţeară al lui sânge sanchilotul, Laudă-i aduc, dar însă nu-l mai pot urma nicicum:
Eu al veciniciei doară trag în pept amar perfum.
Doar un vers de-aş seri, în care ca în picurul dă rouă
Ghemui-s-ar lumea toată, veche dară totuşi nouă, Doar un vers de va rămâne după mine, mă socot
Mai ferice ca un înger şi mai sfânt ca Savaot.
Dar acum mă veţi certare că adânc închis în mine
Nu mai văz a terii jale, nu mai plâng a ei ruine, Soarta, nu mă mai sfâşie, a crunt neamului robit.
Veţi ajunge vreodată de a şti cât aţi greşit.
Doamne, ce mi-ai pus în mânuri soarta ăstei naţii triste
Şi prea vesele dodată, optimisto-pesimiste, Doamne, traghicomedia ce mi-o vezi cu ochi apoşi
Şi mă laşi ca să-mi duc crucea pântre măscărici, ca-n Bosch, Izbăveşte-mă o dată, fă să arză tronul ista
Şi palatul să se darme cu noi toţi! O, Gianbattista, Nu e corsi, nici ricorsi în ferbintele-Orient
Ci dodată amândouă, strânse lent şi violent, Ca balaurul ce coada el cu colţii şi-o sfâşie
Şi cum piţigoiul gheara-şi pune-n gât, în colivie.
Voi, tirani ce-mpingeţi carul cătră chinuri şi dezastre, Temeliile veciei orice-aţi face-s ale noastre, Cari umplem foi cu peana la opaiţ cu oloi.
Voi, întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi.
Îmbrăcaţi în cabaniţă p-altul, care ar dori-o.
Cât de mine, n-aveţi grijă, cumva pânea mi-oi plăti-o.
Toţi să-ncremenesc, că-n sine cugetase fiecare
Să chivernisească ţeara doar Manoli că e-n stare, Insă nimenea răspunsul să îi dea nu avu vreme, Că s-aud pă colidoare lălăială şi blesteme
Şi pătrunde pă trei uşe în salonul cu oglinzi
Trei podghiazuri deşuchiate ce cu pusce trage-n grinzi, Ce, rufoşi ca şi ocnaşii, cu basmale-n cap soioase, Se rânjesc ivind dinţi d-aur pântre barbele nerase, Ce la gâturi are cruce şi la brâu are junghere:
Palicarii sunt, ţâganii cu copii şi cu muiere
Şi piraţii ce duhneşte a pesmeţi şi a rachiu.
Împle sala cea de marmon trup de oaste fistichiu.
Unii, nehaliţi de zile, se azvârlă pre ospăţ, Lipăind dân farfurie condeiate cu răsfăţ
Or rupând dân purceluşul de pă tava cu lămui;
Alţii ochii îi roteşte după sânuri dă statui;
Cei mai mulţi însă se-nfrână, că-l zăriră pă Iaurta
Ce o dată-a dat cu pumnu-n measă, şi o dată scurt a
Răcnit, feara cum răcneşte când străpunsă-i de săgeţi:
— Azvârliţi cele tacâmuri! Ascultaţi aci, lăieţi
Palicari şi voi, tovaroşi ce am tâlhărit pă mări!
Dă acuma ale noastre sunt aceste largi cămări. Ce ereaţi când încă brânca asta cea cu părul roş Preste voi nu o pusesem? Cuţitari şi ticăloşi, Care potera cu flinte vă vâna ca potârnichi, Vieţuiaţi c-o coajă neagră şi c-o mână dă ridichi. Voi, ţiganilor, barosul şi ghiocul şi ciorditul, Aste trei pă toată vieaţa v-ar fi fost la toţi ursitul De eu însumi şi Zotalis sân Iaurta n-ar fi fost; Palicarilor, o viaţă aţi fi dus-o numa-n post, Fămei curvele dân porturi, nopţile mereu dă cart, Şi sfârşire-aţi todeauna spânzuraţi de vun catart. Iacă, v-am făcut prea nobili sanchiloţi, ce vecinie luptă Doar în slujba libertăţei, cu o sabie neruptă, Ş-am învins, şi-acuma clipa răsplătirii au sosit: Lambros: dregător cu fală; Ghiorghios: boier velit; Treti logofăt: Spirachi; Mavru, mare vistier; Sperlea cămăraş; Pastrama vornic; Gogu pivnicer. Toţi intraţi în boierie, toţi veţi fi pitari, serdari, Agă şi zapciu alege-om dântre-ai noştri palicari, Consuli la Stambul, la Roma om trimite, şi la Beci Dântre cei ce pre nemţeşte ştiu cuvinte douăzeci. Doar un punt rămâne-n aer. Fericit al meu norod, Mă întreb oare pre cine să ne ungem voevod? Aide, să aud propuneri. Încă nu am auzit? Vă gândiţi ceva mai iute, că sunt cam apelpisit!
Cred că bănuieşti prea lesne, cetitor, pe cine-alese în vuire dă pistoale gloata cea cu laţe dese. S-au revizuit puterea, dar nemic nu s-au schimbat. Că aceleaşi piei dân spete biet rumânului s-au luat, Caţaonii că-s aceiaşi subt alt nume, e ştiut.
Pre când crâncenul Iaurta pune-n tron al său şezut, Urmând el ca să domnească cum i-i firea, ca o feară, Cu Zotalis lângă sine, noi ceilalţi eşim afară, Cari mânurile dalbe le voim, şi nemânjite.
O luăm pân colidoare şi pân sale încâlcite, Cu panouri şi vitrine unde săbii sunt, şi zale
Cum şi-antice pergaminturi întărite cu paftale.
Coborâm pă scara lată ce în marmur roşu-i scoasă
Şi ajungem la ieşire, ceată foarte caraghioasă
Năvălind dodată-n centrul Bucureştului de az:
Maşini mici şi camioane vin talaz după talaz, Nastratin şi Leonidas ei pe loc rămâne mesa
Fetişcane-n blugi când vede cum li se suceşte fesa;
Manoil nu-i vine-a crede, în lumina aurie
Tot văzând cum trecătorii intră în cofetărie
Sau se bagă subt pământuri în pasagiul cu metrou.
Ne frecăm la ochi de parcă un miragiu, un halou
Ni s-a năzărit; se uită ca la urs la noi cei care
Pe trotuar păşesc alături sau se-ndreaptă spre parcare, Crezând că suntem actorii vunui film istoricesc.
Zăpăcindu-se, iroii epopeii să opresc
Drept în mijlocul dă stradă, făr-a vede că dân faţă
Miliţian cu walkie-talkie şi în dinţi cu strungăreaţă
Vine-ntins cu carneţelul cătră ei. Scăpai doar eu, Care cătră Sfântu Gheorghe-o luai la goană teleleu, Să îl iau pă 21 şi acasă să ajung, Zorzonat, boit şi straniu ca un arhetip dân Jung.
Fiorituri, înluminiuri, lujeri, bucle şi spirale, Când înting în prav dă aur cu penelul cel mai moale, Să mai condeiez o viţă dântr-un păr de heruvin, Când peniţa moi în purpur să scriu florile de crin, Nu ştiu cum, dară să strânge al meu duh în al meu pept, Mâna-mi tremură pă filă, parc-ascult şi parc-aştept Cineva să-mi plimbe peana preste filă de la sine, Sângure ca să să scrie buchiile levantine. Eu mă ştiu de neputinţe încărcat şi vlăguit. O, Levant, o reverie fără mijloc şi sfârşit, Foloseşte-mă ca sculă ce te dăltuie-n noroi, Ceară, hiacint şi aur, şi aruncă-mă apoi!
CINTUL AL
D
OISPREZECELEA
O, Levant, Levant feroce Filologos, cari deştul cerci a pune pă dantea E octombrie 30 In fantastic clarobscurul palierului de bloc O sticlă de Jidvei Cristişor Auctore, ţii tu minte Ce să facă învăţatul? Bila dă cleştar plesneşte Gene în gene staţi şi buze-n buze însuţi, cetitore, kagbemusba Pentru sfânta Libertate ADIO! LEVANTUL
F
JLloare
— A lumilor, otravă ce distili între petale, Semilună care aur pui pă turle dă cristale, Vis al leneşei cadine ce pe perini de atlaz Fundul greu strevede dulce pân şalvarii de Şiraz, O, Levant, ostroave-n marea limpezită ca paharul, Sertăraş unde miroasă cimbrul şi enibaharul Ce Dimov într-o poemă n-apucă a mai descri, Zeci de tronuri hâde-n cari sade câte-un Hangerli, O, Levant, Levant feroce ca şi pruncul care bate Cuie într-o pisicuţă adormită – cine poate Neagra ta tristeţe-a trage-n al său pept şi a sta viu?
Când pornii poema asta cât eram de cilibiu!
Joacă îmi părea a face să trăiască-n epopee
Şpangă de bărbat alături de pept fraged de femee, Stiluri mult sofisticate să aduc dântr-un condei
Cum călugărul înfloare pergamintul dă minei.
Ticluiam, cu muzichie dă clavir şi dă spinetă, Vreo istorie pe apă, vreun soi de operetă, Plictisit fiind de joasa poesie-a vremii noastre.
Cum suceşte cofetarul acadele roz, albastre împleteam şi eu la frase, umilitul condeier
Râdicând nu turnul Babei, ci doar tortul lui Flaubert.
Cme-ar fi crezut vreodată că o lume-avea să iasă
Vânturând aripe ude, dân gogoaşa de mătasă
A Visării, Poesiei. Doamne, Doamne.
— Ţi mulţumesc!
Folosişi iar carnea-mi slabă la ceva nepământesc, Străvăzuşi iar lumi frenetici pân mocirla mea dă sânge, Din nou bila cea vrăjită-n palma mâinii mele stingi e!
Însă dar acuma prav sunt, ţăndări, scrum e-a mea făptură, Căci atinge-a-l pre înger nu poţi făr-vătămătură.
Poate preste ani dă zile, cetitor, cu a ta viaţă
S-o intersecta această mâhină de smalţ şi ceaţă
Ce mănâncă al meu creier, ce subjugă al meu duh.
Ori, va arde, iară fumu-i se va perde în văzduh.
Nu îmi pasă: iată, estel Cum n-a fost nicicând ceva!
Filologos, cari deştul cerci a pune pă dantea, Arătând un nod ori altul că nu-i bine-nfinpat, Că greşale zeci şi sute-n macrameu s-au strecorat, Că de ce am zis aicea „viţiu” şi acolo „viciu”, Nu pricepi că în poema-mi totul este artificiu?
Nu te râdica dasupra calapodului. Acolo
Poţi a fi al declinării şi-al morfemelor Apolo, Dar aci, monşer, mă lasă.
E octombrie 30.
Lucrez în bucătărie. Suflu-n degetele reci. Gaze sunt mai mici ca unghia, ca petale de-albăstrea. Zaţ de nechezol mânjeşte fundul ceştii de cafea. Sunt pe masă doar borcane nespălate, şi-un cuţit: Se reflectă-n lama-i oablă chipul meu nebărbierit. Un borcan de Ness cu zahăr. Pe perete calendar De hârtie cu o poză: un amurg de chihlimbar Şi copaci gălbui, rugina ce-şi împrăştie în zona Lacului. Sub poză scrie RED ROCK CROSSING, ARIZONA. E murdară, deşelată a mea „Erikă”. Perdeaua Cade strâmb. Prin geam se vede ficus mic în tinicheaua Din balconul plin de rufe de la blocul următor. La casetofon ascultă Cristinuş în dormitor. Peste toate-nchipuieşte-ţi o lumină albă-gri Dezolată ca un putred, vechi de secole, verni. Eu? Gândesc mereu la viaţa-mi. Altceva nu ştiu a face. Rătăcit prin vise limpezi, prin realităţi opace, încercând a înţelege. Ce? Nu ştiu, nu dibuiesc. Cum se face că am vene, cum se face că vorbesc. Cum de mă închid în cosmos ca tatuu-n carapace. Protejează oare pielea-mi de-alte cosmosuri vorace? Sau mă aflu într-o burtă, embrion zgârcit şi flasc, Şi-atunci unde şi-n ce formă se aşteaptă să mă nasc? Ori. Dar ţârâie la uşă.
— Mircea, ia vezi cine e!
(Strigă Cri, pe când caseta cu John Lennon pâlpâie) Prin vizor nu văd nimica, este becul spart pe hol, In schimb vine pe sub uşă damful veşnic de formol. Ezit. Dacă e lumina? Cu ce dracu s-o plătesc? Lanţu-l scot şi întorc iala. Deschid larg. Încremenesc. Cetitor, văzut-ai oare fie şi cu ochiul minţii
Pânzele lui Rembrandt unde luce-n beznă numai zimţii
Dă la coif, muiate-n aur câte-un ochiu, un profil, Iară restul să ascunde-n întunericul tiptil?
În fantastic clarobscurul palierului de bloc
Astfel luce numai danga cavalerului Languedoc, Colierul cel de dalbe mărgărite dă pe peptul
Zenaidei, cum şi ceasul cu capace, înţeleptul
Ce îl poartă.
— Ampotrofagul, atârnat dă gât cu lanţ.
Dân bărboi să văz doar ochii sturlubateci şi berbanţi.
Nastratin mahomedanul, însă care-i plin dă minte, Ii luceşte catarama dă argint dă la veşminte Ce un crin închipuieşte, dăltuit în filigran (Pă petalele-i învoalte este scrieri dân Coran). Zoe, ce să sprijineşte pă panoul cu HIDRANT I se văd în cocu-i ace cu cap fin dă diamant, Iară nobilul Manoli, cea mai dragă a mea finţă, Becul dă la lift lumină zâmbetu-i dă neputinţă, Dă desgust, dă osteneală. Iată, sunt în prag cu toţi Cari nepătaţi rămas-au, dulcii mei simpatrioţi (Căci mi-e ţara Libertatea).
— Dragilor, iubiţii mei!
Bun-venit, haideţi în casă! Ce? O sticlă de Jidvei? Vai, şi flori, sunt crizanteme. Tipicari mai sunteţi, frate! Cri, ia vino, avem oaspeţi! Imineii nu ţi-i scoate, Nastratine, of, ce dracu, crezi c-aicea e geamie? Să vă pup, şi-acuma aideţi iute în sufragerie. Pre când toţi s-aşează unde nimeresc, le pun s-asculte Un Paul Simon de pe discul ce-l posed, cu hit-uri multe, Şi-atmosfera se-nfiripă. Când pe uşă-apare ea.
Bila dă cristal o ţme, schinteind, în palma sa.
Cristişor, prin lumi obscure des mă poartă al meu duh, Degetele-mi sunt rachete răşchirate în văzduh
Gata de-a ţâşni să prinză ceaţa galaxiei toată
Şi s-o stoarcă şi s-o beie cu o gură însetată, Crieru-mi castel dă sare-i cu o mie dă statue
Pă cornişele abrupte, pă frontoane şi gurgue
Şi-n castel domneşte-n tronu-i embrion hidos, zvâcnind
Care după ce s-o naşte Moarte se va fi numind.
Dar perdut în nebunie şi-n vedenie şi-n vis
Ştiu că tu eşti lângă mine, săruţi ochiul meu închis
Şi m-aduci napoi în lumea lui aici şi lui acum
Desprinzându-mi de pe umeri aripi ce miros a scrum.
Pui pe masă globul palid ce reflectă-n ape grele
Deformatele ferestre, draperiile rebele
Şi zâmbeşti spre fiecare dântre oaspeţii-nsemnaţi.
Oh, îţi vine a merveliu în T shirt şi-n prespălaţi!
Mergi apoi să faci cahveaua. Noi sorbim dân vinul roş
Şi aducerile-aminte ne-ncovoaie ca pe moşi, Ne doboară nostalghia:
— Auctore, ţii tu minte
Cum plutea caicu-mi sprinten prin a mării labirinte Ca un piepten trecând iute pântr-un păr împarfumat? Vis de cruntă răzbunare sta în peptu-mi înfocat: Să suguş făţărnicia a tiranilor ce greu Talpa cismei îşi apasă preste tristul neamul meu. Dară însă-n drum spre Zante, floarea mândră levantină, Ne-au robit listopiraţii, ne-au legat fără de vină Şi-1 zărirăm pe covertă, legănându-şi moale burta Pre călăul crunt al mării, pre sălbatecul Iaurta.
— Ce în urmă (cu scrâşnire Zoe se vârî în vorbă)
Vându revoluţiunea pentru-o lingură dă ciorbă, Căci ce poate fi domnia la munteni? Un mezelic.
— Dar pe-atunci, reluă Manoli, s-arăta un inamic Al tiranilor. În cursă am căzut ca şi un prunc.
Oh, să dai lumina lumii pentr-un jalnic hic et nune!
— Aţi ajuns cu toţii-n Zante, zornăind de icusari, Zenaida v-aşteptase cu treizeci de palicari
Şi bătând cu pumnu-n masă au ieşit de subt gheroc Cea mai stranie iscoadă, cavalerul Languedoc.
— Zieu că nu ştiu nice-acuma cum ajuns-am, ma parole, Subt măsuţa cu intarsii unde mă dăduşi de gol.
Parcă mă născui dodată, pintenat şi-nzorzonat. Pe ţaruki şi paluki la moment eu am jurat.
— După asta, ţineţi minte, blestematul şi jivina De Ianache Aricescu, care nu vedea lumina (Măcar de n-ar fi văzut-o niceodată de atunci) Dă din ocnă ne trimese carte cu poveţe lungi. (Poate agăi tot mai cântă, da cu glas mai supţirel.)
— Ş-apoi, bată-vă norocul, tot suceam un şurubel De la mâhina ce merge pân văzduh, la Hosna.
— Acasă Când zării dân înălţime gloată multă ce se-ndeasă P-ai mei ţărmuri cari lumea nu-i ştia şi nu-i călcase. Doar un semn puteam a face şi i-aţi fi-nălbit cu oase.
— Ai noroc, om fără minte, că mai sunt şi eu cu tine Ca să-ţi piaptăn barba, părul, să te scot dân şugubine, Eu, rumânca, eu, ce vecinie trâmbiţez unde-i nevoe Dimineaţa libertăţei în Ploesci lucind, eu, Zoe!
— Am îmflat aerostatul şi cu Ercul în spinare Ne suiram în nacelul ce ne poartă preste mare.
— Apropo, unde-i momâţa? Grăi Cri sosind cu tava.
— Imediat ţi-oi spune, însă docamdată dă-ne cava.
Mmm. E ness.
— Păstram o ţâră pentru vreo ocasiune.
— Uite-l şi pe Ercul, zise Leonidas, şi îşi pune Jos desaga ce pe umăr o purtase neştiut. Omuleţ ţâşni cu coadă, cu buci roşii la şezut, Ce să caţără pe rafturi burduşite, subt tavan. Ne privea pe toţi d-acolo cu un ochiu dă catran.
— Dar, grăi şi Zenaida, ce-avea ruje în obraze, Momâţia-sa muşcase dân balon, ieşiră gaze
Şi căzurăm în ostrovul ce în formă e de H. Asta fu în cântul şapte. Auctore, ne purtaşi Pântre maţele dă peatră unei grote und-schinteie Flori dă mină, şi-n adâncuri întâlnit-am o femeie Răpitoare, care globul dă cristal ţinea în mânuri. Cârlionţii-i ardeau aprig, lăsau să să vază sânuri Printre leasă lor de ambră.
— Era feea Hyacint.
Ea te-a îndreptat pre tine, Manoil, în labirint. Ce-ai trăit acolo, numai cetitorul o să ştie, Iar nu voi, cari viaţa vi-i făcută dân hârtie, Personagii mult-iubite. El acolo am fost eu, Precum preotul jertfeşte în altaru-i pentru zeu. Estimp, hoţii lui Iaurta au dădut o luptă-n vis Cu mahomedanii, cari pre ei toţi i-au fost ucis, Fără Nastratin, cahfeaua ce-l salvase dă la somn.
— O, Allah să te protege, să te facă-n raiu domn Cine-ai născocit cahfeaua! Oh, licoare sfântă, sfântă, Cari cu degetele-i brune nervii lâncezi ţi-i frământă, Cari inspiraţiunea ţi-o atinge cu-a sa geană, Ochi lichid dă hetairă ce-l sorbeşti dân filigeană, Oh, cahfea, oglindă neagră de din care iese versul, Lumilor în limpezime le arăţi, fantast, reversul
Ca în ţarina pustie a singurătăţii tale
Elefanţi să se arate, în procesiuni domoale, Cari pe spinări au chioşcuri, stâlpi suciţi, grei de agate
Şi perdele de mătasă, şi în frunte nestimate.
(Zisă Nastratin pe nare trăgând aburul de vis.)
— Furii se împreunează la ţigani cu Zotalis Şi să duce, umblă şatra pân Bulgaria turcită Pân-agiunge tocma-n Giurgiu, la raiaua-mpleticită, Unde cruci şi semilune pă cupoli şi minarete Danţă-n glas dă tamburină, tumbelechi şi minavete, Unde traiul este dulce ca rahatul cu fistic.
— Acoleâ, grăi Manoli, vrui a te zări un pic, Auctore, căci adesea eu m-am întrebat în sine-mi: Oare cine-i zeul cărui închinăm a noastre inemi, Cine ne dădu fiinţă dân gândire şi dân har?
— Şi dân tortă-ai scos o mână unsă dă rodozahar, M-apucaşi de guler iute şi dodată-s în Levant!
— Nu puteam privi la tine, parc-ai fi dă diamant. Tot umblând pân târg, o babă în o sară ca şi tuciul în beserica ne duse, care îşi prefiră luciul, Luciul turlelor dă ceaţă pă subt luna dă argint. Acolo ivi Hermina, labirint în labirint, Glasul lumilor crestate una-n alta, şi curate, Cosmos arzător ce-n minte bruma aripelor sbate, O colombă androgină pură ca un fulg de nea.
— Ca să ne ferim de paterni şi de pohte ne spunea. Am umflat dân nou beşica şi ne înălţăm subt stele Ce ca la Crăciun şi-aprinde stanioluri, poleiele, Serpentine şi beteală, globuri, nuci văpsite-n aur. Dupe noi se ia cu arcul un sălbatic de ţintaur, Scorpionul va cu arcul cel dân coadă să ne pişte, Taurul pufnind pe nare ne aleargă pă mirişte Iar Balanţa să înclină şi ne-atinge cu un talger. Să vedea subt noi pământul, dă la Moscu pân-la Alger. Preste Bucuresci ajuns-am, îl zărirăm dân nacel Poleit în clar dă lună, mirosind a pătrunjel Şi a urdă şi a vinul ce îl bei dân căni dă lut Şi-a muiare ce îşi pune busuioc în aşternut.
— Pă dasupra urbei care îngeraşii roz dă stuh Şi-i presară pă cornişe, şi-i ţâşneşte în văzduh, Infruntat-am galionul ce dă lebezi era tras
Şi fămeie-avea în faţă, cu cercei focoşi dă stras. Apoi ne-am vârât sub fila sidefie la coloare A „Levantului”, şi secuii rătăcirăm pân culoare Pimniţe şi bolţi dă peatră, până-n sala am ajuns Unde să disolvă-n aer cele sluge şi cel uns.
— Manoil nevrând, Iaurta fu vulpoiul care puse Dosul lat pă al puterii scaun cu perniţi şi huse Iară noi eşirăm iute dân (vădit) palatul Şuţu
Şi ne prinse miliţianul cu pistol şi cuţu-cuţu (Agrăieşte Leonidas) Dar curând ne dădu pace Şi-am eşit pe Colentina după-ntortocheri buimace.
— Bravii mei, deloc îmi pare rău acum de a zaverii Eşuare. Nu ai lumii ci-ai visării fiţi boierii.
Să te-afunzi în tine însuţi copleşit de volutate, Să înalţi o cugetare subt un cer dă nestimate, O poemă a rostire să te-ndemni, un mehanism Să-ntroloci, iată ce poate omenescul iroism. Mai mult nu e pentru mine şi nu iaste pentru voi.
— Dar atunce cum rămâne cu-a sârmanilor nevoi? (Zoe să sculă-n picere şi începe-a să primbla
Pân odaie, dă la uşe pân la galbina sofa).
Ce să facă învăţatul? Să să apere pe sine, Dân singurătatea-i tristă pentru-a răspândi lumine, Au să lupte cu puterea în primejdie de cap?
— Zoe, chera mu, dân astă grea dilemă n-am să scap
Câte zile voi aveare, zisei eu. De eşti un laş, Poţi în schimb a ta gândire omenirii să o laşi, Dar căznindu-te pe tine zi de zi şi strângând geana.
De te bagi, în năclăială îţi frângi gâtul şi-ţi frângi peana.
E poema asta-n care vieţuim, este „Levantul”, Mărturie c-a alege nu-s în stare, că amantul
Libertăţei mai iubeşte şi-altă damă: Poesia, Şi ar vrea ca să le-mpace. Când ar vrea a fi Mesia
(Dar de cuie şi piroane i-este teamă), când ar vrea
Doar evanghelist să fie, despre altul a scria
Cari el va fi jertvitul, eu să scriu la adăpost.
Laş şi verme-mi spun adesea, e amar paharul nost'.
Asta-i viaţa: Cel ce-n templu el a răsturnat taraba
Răstignit e, iar în locu-i se dă drumul lui Baraba.
Toţi tăcum. Sorbeam cahveaua până când se zărea zaţul, Contemplam adânc în cuget visul lumilor, ersatz-ul Cari soarta îl urzeşte pre al stelelor gherghef. Bila arunca pe masă umbră pală de sidef, Se-alergau în ea lumine, ni se azvârleau pe faţă. Câte-o bruscă schinteiere torturează cu dulceaţă însetatul, vecinie singur, sufletul al meu şi-al tău. Când dodată arătare ni se năluci dân hău: Bila dă cleştar plesneşte ca un ou, cu sgomot tare, Care ridică lui Ercul perii ţepeni pă spinare
Şi dân ou ceva se iscă: o maşină e de scris, Mică, o bijuterie, însă creşte ca dân vis, Până ne umplu odaia, pân-pe toţi ne-ncorporase. Rătăcim prin arcuşoare, pântre pârghii uleioase, Sus ne căţărăm pă taste, ce să lasă-n jos cu noi: Tocit foarte este A-ul, X şi W sunt noi, „Erika” pă un dreptunghiu dă argint să scrijeleşte, Carele cu-a sa lucire ne aproape că orbeşte. Mahina apartamentul mi-l zobeşte şi se-ntinde Până ce tot Bucuresciul sub carcasă îl coprinde, Până carul i să-nalţă pân-la stelele dân ceruri, Literi tari dă plumb să-mbracă în eternele eteruri Iar în bandă să-ncrustează cochilie dă cuasari. Atomii mahinei creşte ca cât stelele dă mari. Este însuşi universul în de care locuim. Un alt univers mai mare, gigantescul Elohim, Cu degeţi schinteietoare dă comeţi şi supernove, Bate la maşina asta transfinite, şuie slove Pă cearceaful nemuririi în tăcere şi-n extaz. Dă la astă viziune aveam lacrimi pă obraz, Şi-orce lacrimă răsfrânge personagiile mele, Trişti actori dân câte piese, răsipiţi pă canapele.
— Auctore, simt sfârşitul lumii noastre pe aproape, Grăi dulce Zenaida, zdrumicând lacrima-n pleoape, In curând uita-vei chinul şi vei scrie gios: FÂRŞIT. Ce va fi dară cu mine şi cu frâncul meu iubit?
Vai, amorul nostru fuse scurt ca floarea ce să trece. Fă să fim mereu alături, de nu ai inema rece!
— Vecinie brăţişaţi şi vecinie în sărut veţi fi unit' Cum nu fură niciodată bieţi păstorii ai lui Chiţ, Vecinie dragi şi dulci cuvinte veţi şopti; precum cei care-s împietriţi în amintirea lui Morel al lui Casares. Sărutaţi-vă, în centrul ăstei camere difuze:
Gene în gene staţi şi buze-n buze întorşi cu carnea, venele-n afară, Surzi la troznirea lumilor confuze.
În staţii triste de autobuze în hanuri dintr-o viaţă-anterioară, Gene în gene staţi şi buze-n buze.
În săli de seminar sau la partuze Vă-mbrăţişaţi, vă contopiţi, de ceară, Surzi la troznirea lumilor confuze.
În faţa ţevilor de archebuze Prin boală, prin ruină, prin ocară Gene în gene staţi şi buze-n buze.
Mor galaxii ca pe nisip meduze, închise-aveţi ureche, pleoapă, nară, Surzi la troznirea lumilor confuze.
Eterni amanţi, încinşi ca nişte duze Prin care jetul vieţii rupe-afară, Gene în gene staţi şi buze-n buze, Surzi la troznirea lumilor confuze.
Să dăsprind dân sărutarea aprigă ca şi o trântă, Unde trup cu trup ca părul să-mpleteşte, se frământă
Unde os cu os, arteră cu arteră, gând cu gând
Suprapuse-n poza celui care se va naşte sunt.
Pre când toţi vitejii sade pe foteluri şi sofale, Sună cineva la uşă. Cri, cu tava de ceşti goale, Merge la bucătărie iar apoi deschide uşa.
Cine crezi c-apare? Însuţi, cetitore, kaghemusha
Ta perfectă! O surpriză vrui aci să îţi rezerv:
Tu, ce aste ultimi şire, scrise moale, fără nerv
(Căci sunt ostenit mai tare decât aş putea să-ţi spui)
Le ceteşti. Cum fotografii la decorurile şui
Las-o gaură ovală unde capul dacă-ţi bagi
Ieşi în poză cow-boy mândru ce-are franjuri la nădragi, Te poftesc şi eu ca finţa să ţi-o vâri în Cetitor.
Eşti o jună graţioasă? Eşti un fante bătrâior?
Nu contează. Onorat sunt d-astă vizită ce-mi faci.
Doar acum suntem cu toţii, melancolici şi buimaci, Adunaţi în jur dă globul de cristal ce ne reflectă.
Bun-venit în epopee, în rotunda noastră sectă!
Şi fiind cu toţii roată, cu un toast voiesc să-nchei.
Cetitor, întinde cupa. Stropul ista de Jidvei
Recompensă osteneala-ţi. Hai, ciocneşte cu noi toţi
Şi, fiindcă adventura aprigilor sanchiloţi
La final ajuns-au, aide să-nchinăm pentru ceva:
Pentru sfânta Libertate rădic cupa asta grea, Pentru dulcea Poesie, pentru aripatul Vis!
Cetitor, dân ochii-mi lacrămi picură pă manuscris. Cea din urmă-i fila asta. In doi ani dân viaţa mea
Plăsmuit-am epopee dă fistic şi dă halva, Dimineţe dragi lucrat-am migălind şi asudând, Lipind fiorituri gingaşe pe tortiţele de gând.
Ce-o să fac de-aci-nainte? Ce-o să scriu? Ce-o să trăiesc?
Oh, „Levant”, ca d-o fămeie dragă eu mă despărţesc
De visarea scrisă-n scoica-ţi. N-am să o revăz în veci.
Vieţuirea mi-o voi duce după zidurile reci:
Şcoală, casă, rude, boale. Nopţi vegheate până-n zio.
Nu mai pot să-ndur.
Adio, cetitor iubit.
ADIO
Dân biblioteca largă, de pe rafturi încărcate Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate: Are fila orbitoare, ca foiţe de cleştar, Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos chenar E încondeiat
LEVANTUL
O deschide spre sfârşit Şi ceteşte ce urmează cu glas moale şi perit: „Dân biblioteca largă, de pe rafturi încărcate Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate: Are file orbitoare, ca foiţe de cleştar, Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos chenar E încondeiat
LEVANTUL
O deschide spre sfârşit Şi ceteşte ce urmează cu glas moale şi perit: „Dân biblioteca largă, de pe rafturi încărcate Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate: Are fila orbitoare, ca foiţe de cleştar, Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos chenar E încondeiat
LEVANTUL
O deschide spre sfârşit Şi ceteşte ce urmează cu glas moale şi perit:
CÂNTUL AL I INSPREZECELEA
(variantă)
DEŞERTAREA DEŞERTĂRILOR
AU CUM PIER PĂ LUME ÎMPĂRĂŢIILE CE SĂ
CREDEA VECINICE CĂ SUNT
— Tragodie comicească în cinci perdele alcătuită dă
CHIR AUCTORE la anul 1988 de la Naşterea Domnului în târgul Bucurescilor
PERDEAUA ÎNTÂIA
(Turnu Colţii. Noapte spăimoasă, plină de simţimânturi cumplite. Streaja aşterne un pas după altul subt stelele fioroase, râvnind să fi fost acum subt cergă, în odaia străjerilor. La orice pas, armura îi zăngăne sinistru: zang, zang. Nările de catană încercată adulmecă în văzduh miros de răzmeriţă. Făcliile ard în părete şi în acest clarobscur un tablou pitoresc şi înfricoşat i se năzare dodată: Poporul suveran năvăleşte în turn: rufoşi, cu obraze flămânde, cu ochi desperaţi, cu pepturi goale, cu pumnii strânşi. Fămei proletare îl încolţesc. Ştrengari întind praştiile să-i tragă la mir. Bătrâm scheletici cu fanatismul zugrăvit în priviri înalţă bastoane de frasin în mâinile descărnate. Dm gloata dezlănţuită a flămânzilor se dăsprinde o vergină. Are peptul gol şi pistoale în mânile albe ca laptele şi gingaşe ca gâturi de lebădă. Este Revoluţiunea. Străjerul nu-şi mai poate desprinde privirile de pe sânii ei şi alte fantasmagorii, de departe mai plăcute, iau locul groaznicului tablou: străjerul e într-un pat voluptuos, cu Revoluţiunea în braţe. Brusc, se dezmeticeşte, căci pe treptele de peatră ale vechii zidiri se aud paşi misterioşi.)
STRAJA
Stai! Stai! Cine e acolo? Dă parola imediat, Că de nu într-o clipită jos din turn te-am aruncat!
UN GLAS
Musaca!
STRAJA Bun, eşti de-al nostru. Ieşi din umbră.
(Apare un soitar cu o ladă curioasă în spinare.)
SOITARUL
Hai noroc!
STRĂJERUL
Cum, aşa-mi grăieşti tu mie? Un limbut, un dobitoc, Măscărici care pe Vodă îl vindecă de urât „Hai noroc” să-mi spună mie! Mie, care-a omorât Străbunicul meu grămadă de tătari! Ştii cine-s eu?
SOITARUL
Vai, măria ta, mă iartă, dar în bezna asta-i greu Vreun chip să vezi chiar dacă e o faţă luminată, Dar-mi-te când nici o rază preste chip nu i se-arată.
Te-am luat drept o strajă proastă. Da smerit acum zăresc în a tale trăsăture un ceva neomenesc.
Fruntea joasă şi-ncreţită, iată.
— I semn de isteţime, Ochii turburi te arată că n-ai ieşit din prostime, Ci boier că eşti prea nobil, tot o apă şi-un pământ
Chiar cu Vodă! Nasul roşu, fălcile umflate-ţi sunt.
Astea-s semne că îţi place vinul şi că pe subt mese
La ospeţe cu ortacii tu ai adăstat adese, Ca şi Machedon odată. Eşti desăvârşit în tot!
Gura văd că-ţi stă căscată, dinţii strâmb sunt puşi în bot
Ca la orice om de seamă.
STRAJA
Bine, bine.
— Aşa zicea
Şi mămucă-mea sărmana, precând încă mai trăia. Dar ia spune, ce-ai în ladă? De mâncare e cumva? Să ghicesc: cârnaţi?
SOITARUL
Nu.
STRAJA
Brânză?
SOITARUL
Nu.
STRAJA 221
Plăcinte?
SOITARUL
STRAJA
Nici.
Halva?
SOITARUL
Nu mai osteni. Mâncare e, ce-i drept, dar pentru duh. Mascaradă cu păpuşi e. Vodă vrea aci.
— N văzduh Ca să-l veselesc.
STRAJA
Cum, Vodă vine-acum?
SOITARUL
Cu tot divanul: Şi polcovnicul, spătarul, logofeţii, aga, banul.
(aparte:)
Toţi cu capete rotunde, toţi guşaţi ca şi vierii, Cu spinările plecate de cu vârful tombaterii Mătură ţărâna-n faţa jilţului.
(către strajă:)
Va onora
Sfatul cel domnesc şi-a ţării luminată beizadea. Am să-i veselesc pe dânşii la ospăţ în toată seara Cu păpuşele-mi pestriţe: Vasilache, Marioara.
(Se aud iarăşi mulţimi de paşi urcând din greu scara. Sunt slugile domneşti care aduc cu ei tronul lui Vodă. Rostesc toţi într-un glas: „Musaca!” şi o mulţime de muzicanţi, scamatori, purtători de făclii, înghiţitori de săbii, dansatoare cu şerpi, funambuli, pompieri cu coifuri lăcuite, chiromanţi, zodieri se răspândesc pe terasa turnului. Un Regisore le dă ultimele indicaţii şi fiecare se aşează pe locul său, însemnat cu cretă în prealabil pe podea. Sunt prezenţi şi oameni dân popor cu sâneţele ascunse pre subt sumane. Un zodier în straie albastre semănate cu stele aduce lunetul, pe care-l îndreaptă spre uriaşa cometă care străbate cerul, fâlfâind încremenit.)
REGISORELE
Repeţim: când intră Vodă voi, verginele române Mişcând şoldul graţioase îi aduceţi sare, pâne. Hai, să văz! Hei, tu, Săftico, pasul fă-l mai legănat! Estimp sârba voi pă funii s-o jucaţi neîncetat. Logofătul o să scoată neşte panglice pă nas Iar cât îi ţine discursul, cu tulumbele la pas Să s-aţie toţi pompierii, căci prea multă-nflăcărare în mulţime nu e bună, şi-i pricină de vâlvoare. Voi, cari înghiţiţi săbii, hai în faţă! Ce v-am zis Ca cu literi mai citeţe pe tăişuri să fi scris Ştefan şi Mihaiu Bravul, Ţepeluş şi Brâncovanul, Că lor le este urmaşul să priceapă suveranul? Zodieri în strai albastru, ceva mai la dreapta staţi Şi fiţi gata cu cârlige stelele să le-agăţaţi Şi pe cer voi să le puneţi cum e bine pentru ţară Ca nu cumva o stea proastă să o facă de ocară. Muzichia-n imne nobili a cânta să se silească. Nu poate meterhaneaua vreo muzică românească A hori? Ce, tumbelechiul şi daireaua nu sunt bune
Ca să ţie hangul doinii „Foaie verde trei alune”? Poate, chiar de miorlăieşte.
(vede câţiva ţerani în cojoace miţoase)
Da'cu voi ce e aici?
ŢERANII
Cu noi, alta-i socoteala. Ca să nu-ţi faci inimici Nu-ntreba nemica.
(un ţeran îl trage pe regisore de-o parte şi-i arată un mic zapis cu pecete. Regisorele păleşte şi face câţiva paşi de-a-ndaratelea).
REGISORELE
Bbine. N-am văzut, n-am auzit. Staţi şi voi cum v-a pus Aga, fie-i numele mărit. Tu acuma, soitare!
SOITARUL
'Zent!
REGISORELE
Ai trei minute-n cap Ca cu scălâmbări măiestre să îl bucuri pe satrap.
(îşi ia seama)
Voi să zic, pe preaslăvitul Vodă, lăudat să fie! Înţelegi, doar trei minuturi şi-ţi trag astă draperie!
SOITARUL
Dumnezeu făcut-au lumea-n şase zile, lumea toată, Cu munţi, cu cer, cu tăpşanuri, cu turme, cu pomi, cu gloată, Iară eu să nu poci face panarama-ntr-un minut?
Şi-ntr-o clipă hidoşia în oglindă ţi-ai văzut.
De mai mult nu e nevoie.
REGISORELE
Gata! Vorbă în zadar! (aparte) Nu e prost deloc băiatul. Ce păcat că-i soitar!
(apar la braţ poeticii Curţii, messer Tripanosoma şi Ianache Aricescu, gâfâind de prea lung urcuş. Streaja le pune lancea în piept, dar la vorba magică „Musaca”, sunt lăsaţi să treacă. Regisorele îi întâmpină surâzător).
REGISORELE
Plecăciune, plecăciune! Maestre, comment şa va? Tocmai v-aşteptam. Cânta-veţi imnele la baclava, Ca lui Vodă să-i priască bucătura.
TRIPANOSOMA
E O. K.
REGISORELE Vă ţin loc în fruntea mesei, mai presus de alţi lachei.
IANCU
Monşer, arta mai presus e de oricare cămăraş.
(aparte, regisorelui:) Apropo, cârnaţi au brânză subt tejghea aveţi cevaş?
REGISORELE
Este, este. Gata, locul vă luaţi cu toţi în grabă. Nimenea să nu rămâie dacă n-are nice-o treabă Că vine Vodă îndată cu suita lui, cu toţi! Maestro, tonul la cântec: „Rabdă, inimă, cât poţi”.
PERDEAUA A DOUA
(Se aud zgomote amarnice pe scări, bocănituri şi înjurături. După acestea din urmă, celor din turn li se pare că-l ghicesc pe Vodă. Izbucneşte muzichia, ţerancele cu pâne şi sare vin în faţă, danţatorii pe frânghie saltă cu prăjini pe nas, înghiţitorii de săbii dau capetele pe spate, iar ţeranii cu sarici miţoase duc mâna în sânuri. Alarmă falsă, căci de pe trepte apar ţiganii robi cărând mese şi scaune pentru ospăţ. Toată adunarea se desumflă, iar cei doi poetici laureaţi, care îşi şi luaseră lirele în braţe, le aruncă pe jos cu necaz. După un timp, alt zvon, urmat de aceeaşi mişcare a adunării, şi altă desumflare: de data aceasta sunt argaţii grajdurilor domneşti, cari aprind în mijlocul terasei un foc de balegi, ca nu cumva ţânţarii să supere pe Măria-Sa. În fine, a treia oară este Vodă însuşi, dus pe umere de Sulea, un ţigan gigantic, care îndeplineşte slujba ereditară de gâde. Ţiganul fornăie pe nări ca un taur, pe când Vodă zâmbeşte şi face cu mâna tuturor care îl preamăresc. Are topuz de aur şi catife în stânga, iar dreapta e încărcată de verigi cu pietre nestemate. Cabaniţă sinilie căptuşită cu vulpi şi îmbumbată cu berlianturi cât aluna, ceacşiri de atlaz smochiniu şi iminei cusuţi cu sârmă de argint. Din timp în timp îi trage pinteni gâdelui care-l poartă, în nasul coroiat are un mic cercel care-şi aruncă lumina peste mustaţa făţarnică, orientală, care-i ţârâie până aproape de pept. În urma lui se ivesc pe scări boerii protipendadei, cum şi cei mai de mâna a doua, pitari şi serdari, toţi călare pe umerele câte unui rob ţigan. Uriaşele tombatere li se ciocnesc unele de altele cu sunete pâsloase. În primul rând se află beizadeaua, răsturnat pe braţele a patru ţigance mai mult despuiate, altele două făcându-i vânt cu ramuri de dud. Muzichia porneşte în ritm îndrăcit.)
LOGOFĂTUL
(păşeşte înainte şi strigă cât poate, ca să acopere muzica, dar din discursul lui nu se aud decât puţine vorbe)
Urmaşe a lui Mircea. Concepţii geniale.
Beserici ctitorite. Nădejde. Nu. Parale.
Nici. Cinstea, omenia. Popolul truditor.
Şi patria, în fine. Şi niciun. Venitor.
Cu toţi o ducem astăzi. Cu mult. Mai bine. Lipsă.
Tu feara. Cu tăişuT. Cea dân Apocalipsă
Balaurul. Cu lancea. Ucizi. Un neam întreg.
Prinos şi închinare. Învrednicit strateg.
(muzica încetează, Vodă întinge o bucăţică de pâne în sare şi o vâră în gura lui Sulea, care o înghite recunoscător. Toţi îşi fac programul după poruncile regisorelui, pe când Vodă ia cuvântul)
VODĂ
(către Divan)
Unchi, veri şi verişoare, cumnaţi şi cumnatele, Mai ştiţi când în junie jucam la belciugele
De se mira Fanarul cât sunt de iscusit?
Domnia de pe-atuncea mi s-a proorocit.
Ce n-am acum? Avere? Mi-i ţara-mbelşugată
De-aicea miere, lapte se scurge-n lumea toată.
Noroc? În scăldătoare făcut-am eu de mic:
Toţi cei ce-mi stau în preajmă preafericit îmi zic.
Amoriu? Dulce rază spre mine s-a pornit
Căci neamul mă numeşte mereu „cel mai iubit”.
Eu ţara aş putea-o oricând, ca un despot
Să-nham la teleguţa-mi, să-i pun zăbala-n bot, Dar voi democraţie, dreptate pentru toţi.
Priviţi la cei ce danţă pe funii, ca netoţi, La cei cari-nghit săbii, precum şi la aceşti
Ce prestidigitează cu vase chinezeşti.
Prin vot secret aleşi sunt de lumea din giudeţe
Şi plăşi electorale, pre noi să ne resfeţe.
Ce vreţi mai mult? Hai, Sulea, te lasă la pământ
Ca să descalec ţara, cum Basarab cel sfânt.
(Toţi se dau jos din cârca ţiganilor şi, cam crăcănaţi, se îndreaptă spre mese. Vodă se pune pe tron, în capul mesei).
CALIMACHI (aparte)
E-n toane bune tata. Acu să-i zic. (către Vodă) Părinte.
Ce-i, Calimică, tată?
VODĂ
CALIMACHI (aparte)
Bătrân lipsit de minte, Mereu doar Calimică îmi zice. E un chin!
(către Vodă)
Părinte, preaslăvite, eu ţie mă închin. Ştii. Căutat-am astăzi la tine în giubea Dup-obicei. Dar însă nu-i nici o mahmudea. Şi am la „Uite popa, nu-i popa” datorie Nu una, nici o sută, ci mahmudele-o mie! Deci, tată, te-aş rugare.
VODĂ
Iar bani? Nu-ţi dau un pol! E goală visteria, ţi-o spui fără ocol, Iar tu mă coşti o groază. Ia spune, vornicele, Câte-are beizadeaua în târguri demoazele?
VORNICELUL (deschide o condică uriaşă şi cântă pe o arie din „Donjuan”:)
Unspce-n Calafat, ţigance, Patru grece la Galaţi.
Douăşapte de ţerance în giudeţul Romanaţi
Paispce gingaşe-ovreicuţe
Pe la hanuri în Mizil
Care şapte sunt grăsuţe Şi-alte şapte sunt slăbuţe Şi-una-i fată de vechil.
La Corabia, o sută, şi în Ciorogârla trei, In Târgovişte o slută Dar mintoasă dumneaei, O turcoaică la Agigea Şi-o tătară la Feteşti
Amândouă tare gigea Una-i rece, alta frigea. Patruşase la Ploeşti.
Dar în Bucuresci. Dar în Bucuresci.
TOT SOBORUL: Ei, ei, câte-n Bucuresci?
VORNICELUL:
Şase sute-n Colintina Şi treisute-n Sărindar în Dudeşti chera Simina Ce i-a dat un coliar, De pe Podu Mogoşoaie Adunat-a patruzeci
Brune, blonde şi bălaie, Spălatele sau cu zoaie, Bogătane sau sireci.
CORUL FECIOARELOR ÎNŞELATE (din off)
Arză, arză-n foc de pară Calimachi, suflet hâd, Că mă ia de soţioară El mi-a zis, şi toţi mă râd. Mi-am dat frageda făptură între mâne de satir, Pângărit-a a mea gură
Inimioara de vergură
Şi-armonia dân clavir.
VODĂ
Ei, vezi? Nu voi nimica să ştiu. Eşti un curvar.
Dar basta! Logofete, era un soitar
Pe undeva p-acilea. Eu voi să iasă-n faţă
Ca cu păpuşe hâtre, Măria cea iubeaţă
Şi Vasilache tontul, pre noi să ne desfete.
LOGOFĂTUL (bate de trei ori dân palme) Să vie soitarul!
SOITARUL Stai să mă-nchei la bete!
(Mai mulţi îl iau în primire, scotocesc bine în cutia cu perdea pe care o duce în spinare, înţeapă păpuşele cu o andrea şi îl aduc în faţa lui Vodă. Acesta începe să râză numai cum îl zăreşte).
VODĂ
Hai, prostule, rădică perdeaua şi începe Iar censorul să fie aci, spre a pricepe De vreo necuviinţă în text s-au strecurat Au vreo cinstită barbă-i făcută de rahat.
(Cu multe temenele se înfăţişează Censorul. O cealma uriaşă pe creştet arată că e neam de ciocoi. Pe o cunoscută arie de Flechtenmacher îşi începe cânticelul, clănţănind un foarfece uriaş, ţopăind şi holbând ochii:)
CENSORUL
Eu sunt censorul lui vodă, Personagi foarte la modă, Care văz şi ce nu e. Eu pândesc orice mişcare Eu retez orice-aripioare, Eu pui semne de-ntrebare Pe oricare margine.
Refren: Hârşti, hârşti, hârşti cu foarfica La orice alusia!
Eu sunt censorul lui vodă, Aghioase, imne, odă Publicarisesc de zor. Fabuli însă au satire Ciopârţesc făr' de-osebire: Ce nu pute-a proslăvire Pute-a furcă şi topor.
Refren: Hârşti, hârşti, hârşti cu foarfica La orice alusia!
Voivozii naşte, moare, Trec cârmirile subt soare, Eu rămâi orice ar fi. Foarfecele şi-ochilarii Apără mereu şalvarii
Şi înfundă temerarii Pân grozave puşcării.
Refren: Hârşti, hârşti, hârşti cu foarfica La orice alusia!
Eu sunt censorul lui vodă
Personagiul la modă
Mai în oricare regat.
De-ndrăzneşte fiecine
Ca să scrie ce nu-i bine
Opul său făr-de ruşine
Hârşti, hârşti, hârşti, l-am retezat!
TOATĂ ADUNAREA (cu vodă în frunte, care domină registrul sonor printr-un bas cavernos:)
Hârşti, hârşti, hârşti cu foarfica La orice alusia!
PERDEAUA A TREIA
(Soitarul se vâră după draperia teatrului său şi scoate mai întâi nişte guiţături, cotcodăceli şi cârâituri. Vodă şi boierii cad pe spete de râs. Perdelele se trag în părţi şi apare Vasilache, cu căciulă ţuguiată de mocan şi bâtă uriaşă, noduroasă, în mâni. Se plimbă ţanţoş în sus şi-n jos. Brusc, se-ntoarce către auditor:)
VASILACHE
Ptiii! Ce de mai ochi beliţi Şi ce barbe de veliţi!
Pehlivani şi tufingii Ce tot roade la scrumbii, Boeri vechi cu tombateri Ce bea vin dân căni de feri Şi boeri mai tinerei Bagă nasu-n căni şi ei, Toţi trage dân narghilie Da tabac nu-mi dă şi mie!
(Un boiar mai hazos întinde tabachera. Vasilache o apucă bine, iar Soitarul scoate capul şi trage tutun pe nas)
VASILACHE (urmează)
Eh, în schimbul la tabac Aide să vă fac pe plac Şi-o păţanie să spui: Mă plimbam odat pe grui Pân-a nu să lăsa sară Şi-o zării pă Mărioara, Ştiţi, muiare cu.
(arată nişte ţâţe uriaşe) şi cu.
(şolduri aidoma)
Care-n şură. Uiuiu!
(apare Mărioara, mişcând molatic din şolduri. Se-nvârte pe lângă Vasilache, a cărui măciucă se ridică încet până la verticală. Începe cu glas piţigăiat:): ir'. > <
MĂRIOARA Vasila-cheee!
VASILACHE Da-aaaa!
MĂRIOARA
Vasilache, vin' la muica, Aide, scoate-o, scoate ţuica Şi să chefuim aici, Subt ăst pom cu mere mici.
CENSORUL
Tu chestia cu „scoate-o” s-o scoţi numaidecât Căci e alusiune la lucru prea urât Şi s-aibă Mărioara mai mici şi şold şi ţâţă Că ocna te mănâncă. Mai scoate-i dân tărâţă!
SOITARUL
(iţeşte iar capul)
Dar bine, frate, artea.
Baudelaire, Flaubert.
CENSORUL
Nemic nu voi a ştire!
SOITARUL 235
CENSORUL
Bolnavi sunt, nevrotici în delire Ce otrăveşte duhul. Eu i-aş fi condamnat. E la valahi amorul un ce tabuizat. Agiunge! Mascarade mai ştii sau asta-i tot?
SOITARUL
Veliţi boiari, eu „Moartea lui vodă Tartarot”
Aş zugrăvi-o, ăsta (arată spre Censor) de ar închide botul.
VODĂ
Ei, hai, iubite Censor, aprobă Tartarotul De mă iubeşti.
(Soitarul se dă la fund şi pe scena luminată cu lumânări apare, pe tron, Tartarot-vodă, foarte ţanţoş, cu sceptru, cabaniţă şi coroană de aur)
TARTAROT
Un comediante de bravură, Domnesc de-atâtea zeci de ani Făcând enormă lătrătură In faţa unor gogomani!
Toţi laude-mi aduc puzderii, Slăvite capuri de tirani, De la reghina Engliterii Până la şefii boşimani.
CENSORUL Historic e opul?
SOITARUL
Da.
CENSORUL
Nu-mi place, Că mulţi subt arhaisme ascund scorniri dibace Cari se potriveşte prea bine şi acum. Pre calpuzanii iştia eu i-aş preface-n scrum. Zi! Aide! Dar ia seama că dacă Tartarot Tărăgănează vocea sau face-aşa dân cot Precum binevoieşte iubitul nostru domn, N-o sa mai ai nici pită, nici coperiş, nici somn!
Valahia sunt eu, se ştie, Cu uvrieri şi cu ţerani. Ce comediant! Ce comedie, Şi câţi în sală gogomani!
(apare Românaş, în costum naţional, cu un pistol imens, având gura în formă de pâlnie, la brâu)
TARTAROT
(se ridică de pe tron, care se dovedeşte a fi găurit, în scobitură aflându-se o oală de noapte).
Sfetnici, oala este plină! Voi, miniştri, ce mai staţi? Deşertaţi-o în grădină Şi să vă înapoiaţi.
Gânduri nouă îmi veniră Şi trebui să aprobaţi. Planuri mi se năzăriră Şi trebui să aclamaţi.
ROMÂNAŞ
Nu mai tot chema zadarnic Că nu-i nimenea să vină: Logofăt, spătar, paharnic S-au vârât în vizuină.
Până când crezut-ai neamul Că va sta tot adormit? Uite, râul, uite, ramul A furtună s-au zbârlit.
Câine, ţi-au venit clipita S-a sfârşit cu visul reu. Libertatea-n jos privit-a Şi zări şi neamul meu.
(Românaş se întoarce către Vodă cel real şi îi vorbeşte cu patimă, pe când toţi au încremenit)
Da, măreaţa libertate Ce credeai că ai răpus, Soarele cu raze late Ce credeai că au apus!
Fraţi români, sculaţi odată, Moarte, moarte la tiran!
Fraţi români, vă prindeţi roată Şi începeţi liber an!
(Soitarul iese până la brâu în cadrul cutiei sale şi smulge pistolul de la brâul păpuşii. Îl îndreaptă spre pieptul lui Vodă şi trage. O bilă ridicolă se rostogoleşte din ţeava lui şi cade la un pas pe podea făcând un zgomot de bâlci. Străjile năvălesc şi îl prind pe Soitar, pe când Vodă se porneşte să râdă gros. După el se ia tot soborul, într-o cascadă de râsete ca la operetă. Râd tăvălindu-se pe jos, sufocându-se şi dând din picioare. Vodă tace brusc şi aproape imediat încetează toţi, în afara unui sfetnic durduliu, care continuă să râdă o vreme, până îşi dă seama de situaţie. Toţi îl privesc îngheţat. Sfetnicul începe deodată să plângă. Urlă şi se boceşte, îşi smulge părul.)
SFETNICUL Nu. Nu, măria-ta.
(Vodă face un semn discret şi ţiganul Sulea îl ia la subţioară pe nefericitul sfetnic şi porneşte cu el în jos pe scări. Mult timp se mai aud, din ce în ce mai năbuşit, plângenle sale).
VISTIERUL (un bătrân costeliv, cu glas chelălăit de câine bătut)
Măria-ta, slăvite, ai fost prevăzător Să îndoieşti cu ţărnă tot ce-i pentru popor, Cahvea şi praf dă puşcă. Sârmane, soitare, Doar cu moloz tu vrut-ai pre vodă a-mpuşcare.
VODĂ
Ha, ce tătar! Tu, Foltea, tu, Buză şi tu, Bogză, îl rădicaţi şi-ndată legaţi-l straşnic, cobză i
De. Uite, de lunetul acel să mi-l legaţi Şi ţeava spre o steaua fierbinte s-o-ndreptaţi Ca să se perpelească! Şi-acum să prăznuim Că am scăpat dân cruntul complot şi vicleim. Hai iute, piramida robiei s-o-njghebăm! Hai iute, psalmodia puterii s-o cântăm!
(Apoteoza lui Vodă. Robii ţigani cum şi falşii ţerani se aşează în genunchi, pe spetele lor se suie şi şed în patru labe ciocoii mititei, preste ei, ciuciţi pe vine, boierii cu barbe, pe grumajii lor veliţii dân protipendadă, cu spinările îndoite, iar în vârf, Vodă, într-o posiţiune eroică, de statuă. Rămân toţi încremeniţi, în timp ce musichia execută o partitură asurzitoare, de circ. Pe urmă, întâi încet, apoi tot mai tare, până la un formidabil cor bărbătesc, de başi, care ar face să plesnească fereştile dacă ar fi, cântă toată adunarea, deschizând gurile exagerat şi rotind ochii în cap)
CORUL
Putirinţa, putirinţa Asta toată ni-i voinţa Putirinţa, putirinţa Ni-i credinţa.
Stau la unul sus în cârcă Şi-altu-n cârcă mi se urcă Putirinţa, putirinţa Ni-i credinţa.
Orice spune ăl de sus Eu ascult şi fac supus
Şi pe mama şi pe tata I-aş da gata.
Aş da ţara toată-n jac Pentr-o slujbă şi-un cerdac Pentr-o traistă de merinde Tot aş vinde.
Vorbe mari îmi stau în gură Omenie şi bravură Dară-s numai somnoroasă Pentru clasa cea mai joasă.
Spun ce nu e, uit ce este Pumnu-n gură, bâta-n ţeste Putirinţa, putirinţa
Ni-i crediiiiiiiin-ţa!
PERDEAUA A PATRA
(Pe ceruri cornetul abia ivit arde cu flăcări furioase, ca o lampă cu acetilenă. Unul dân robii de la baza piramidei se scarpină în creştet iar vibraţia astfel provocată începe a creşte, se transmite la cei de alături, cuprinde toată piramida, care în cele din urmă se prăbuşeşte ca un castel de cărţi de joc. De la vlădică la opincă se dau tumba în ţărână şi se scol scuturându-şi giubelele. Se pun iar la masă, îi trag iarăşi cu vinul şi cu scrumbiile sărate, până ce streaja, care în toate scenele dinainte stătuse pe zid, cu ochii aţintiţi în zare, scoate din sân o trompetă minusculă, din cele folosite la '77, şi sună în falset cunoscuta melodie a Alarmei. Vodă se îneacă şi toţi sar să-l bată pe spete. Se reped apoi spre streajă. Joc de scenă foarte animat)
TOŢI
Ce e? Streajă, spune-n grabă! Ce e? Mai curând grăieşte, Că o spaimă cruntă-n pepturi ni să zbate şi tot creşte! Ce e? Ce e?
STRAJA
Arătare! O beşică s-au ivit Ce pân nori înaintează, şi subt ea coş împletit Unde ca furnici, gângănii, oameni sunt. Ei vin încoace!
VODĂ
Hm. Sosit-au. Voi, îndată scoateţi negrele capace De pe ţeava de luneturi. Aricescu!
IANCU ARICESCU (sare plin de zel) Doamne!
VODĂ
De te uită-n astă ţeava. Ei sunt?
IANCU ARICESCU
VODĂ
Vină Ei!
(aparte, vorbind cu sine)
Ce şugubină 242
Te-ndemnă, Manoli, tată, ca să-ţi vâri gâtleju-n laţ?
(tare)
Voi, boiari ce vecinie şadeţi cu luleaua în târnaţ, Toţi v-aţi îndoit de mine, toţi crezutu-m-aţi nebun
Când luat-am românimii şapte piei de subt zăbun, Toţi în barbe murmurat-aţi. Numai Sulea, dragul meu, Credincios îmi fu în toate, să-i ajute Dumnezeu!
El pe-ascuns veghea ca ţara să nu sufle, să nu mişte, Sindicaturi liberale să nu iasă pă mirişte
Ca ciupearcele, şi nime să nu aive nici un gând
Ce nu l-ar slăvi pre vodă şi al său perfect orând.
Căci altfeliu răsvrătiţii ar fi vrut schimbări o mie
Barbe-n ţeară şi grecime şi năpăşti să nu mai fie
Şi-alte grozăvii. În zare îl vedeţi pe Manoil
Ce cu sanchiloţii vine să ne dea în brânci, tiptil!
(Mare emoţiune în adunare. Toţi se îmbrâncesc ca să apuce să se uit mai repede prin lunet)
Zavergiii!
UN BOIAR
ALT BOIAR
Bagabonţii!
AL TREILEA BOIAR
Coate goale! 243
VODĂ
Aş, un moft!
Ii cunosc pre visătorii cu mânuşi de piele soft: O să-i căsăpim, iar mâine le vom face vreo statuie Unde-or sta în togi, şi musa cu fantastice gurguie Le-o întinde peana.
Doamne, înţelept eşti!
SOBORUL
VODĂ
Să-i primim
Cum li se cuvine. Agă şi tu ăla cu chilim, Vă luaţi ţeranii-ndată (ce sunt încercaţi zapcii)
Şi, cum coşul să coboară, atârnaţi-vă frânghii!
ŢERANII
(Călcând stângaci în opince cari li se dăduse de-a valma, iară nu după numere) înţeles!
VODĂ
Hai, toţi la locuri! Logofăt şi tu spătar Fiţi c-un ochiu pre nacelă şi c-un altul pre soitar!
(La început cât o mărgică, mongolf ierul purtat de zefirii cu plete argintii creşte până ajunge cât sfera tainică a lunii. Înghite câte una stelele lucioase, devorează şi balaurul cu coade blonde al fabulosului cornet. Maiestuos, balonul se lasă asupra Turnului Colţii, lătrat cu turbare de miile de câini al mahalalelor. Nacelul atinge în fine terasa din vârf şi la un semn toată frământata adunare se azvârle spre el. Scânteie cumplite iatagane la lumina torţelor, funiile sunt retezate şi, uşurat, balonul se înalţă iar în văzduh, pierzându-se în nourii argintii. Din nacel sar vestiţii noştri cauzaşi cari, dacă i-ai uitat, ostenit cetitor, ţi-i aduc iarăşi în faţa ochilor: nobilul Manoil, frumoasa Zenaida, cruntul Iaurta, vestitul Ampotrofag şi apriga sa muiere Zoe, cavalerul frânc Languedoc, înţeleptul Nastratin, machiavelicul Zotalis (cari acum poartă de lanţ zburlita momâţică Ercul) precum şi plecata slugă a domniei tale, efendi Auctore).
VODĂ (frecându-şi palmele când îi vede pe toţi cu câte un jungher la gât)
Ha! Sârmanilor, crezut-aţi cum că doarme domnul terii?
Că nu-l apără cu pepturi desvelite uvrierii
Şi ţeranii? Iacă, ţeara v-a răpus, poporul demn!
MANOIL (Nălţându-şi fruntea nobilă şi fulgerându-l dân ochi pe tiran)
Caţaoane, mă slăbeşte cu al tău limbagi de lemn! Ţeara! Tu vorbeşti de ţeară? Ţeară, ţarcul ista mare Unde biet rumânul naşte, să munceşte ş-apoi moare Fără nice-o bucurie, fără sărbători şi sfinţi? Numeşti ţeară astă jale, ăst cuibar dă umilind? Amlet glăsuia odată cum că Dania-i închisoare, Nu fusese, cum să vede, p-a Valahiei ogoare Ca să vază-aicea robii ce nu pot a zice cârc. Câne, dântr-un colţ de raiu tu făcut-ai iad şi smârc! Ţeară! Mumă zi-i mai bine într-un crâng batgiucorită Cari pruncii-i zac în sânge, mumă plânsă, despletită
Ce se duce să s-azvârle într-un iaz cu capu-n gios. Venetic, de ţeara noastră nu te-atinge!
VODĂ
(îl ascultă atent, cu mâinile-ncrucişate şi cu un zâmbet de nepătruns. Apoi începe pe un ton neaşteptat de suplu)
Serios?
Dar amarnic la mânie eşti, băiete! Ce să spun. Eu sunt rău, o lighioaie, iar popolul tău e bun. Nu cumva mai încurcată este trebuşoara asta? Nu cumva tocmai valahii şi-au adus pă cap năpasta? Nu căta numai la mine. Ticălos îmi zici? O ştiu. Ci te uită cum toţi fură-n ţeara asta, şi zapciu
Da1 şi rob, şi negustoriu, şi plugarul, şi fierarul, Toţi iau mită şi plocoane, toţi îşi măsluie cântarul.
Doftorii, te uită, cari jurământ făcut-au lui
Ipocrat, ca a lor ştinţă să slujească omului, Patruzeci de piei jupoaie de pe bolnavul ce zace
Şi îl lasă ca să moară de nu-i dă. Ast feliu face
Dascălul dân Sfântu Sava, calemgiii, ipistaţii
Ce rumâni sunt şi nu grecoşi, copilaşii ăstei naţii, Şi tot astfel grădinarul la tarabă, foc să-l arză, Ochii el dân cap îţi cere pentru un cotor dă varză.
Eu năpârcă sunt. Să zicem. Dar ce sunt cei dân popor
Ce în faţa unui verme se tot plec linguşitor, Ce mă laudă în târguri, ce mă cânt la şezătoare?
Ce sunt cărturarii cari mă tămâie ca p-un soare
Făr-ca nime să le puie junghiu-n gât? Ce sunt acei
Ce-i ajut să ia puterea şi să crească pă mişei?
Ori, priveşte-i cum îşi pune singuri piedică rumânii, Cum cu geniile sale ei se poartă ca şi cânii, Cum nu suferă neghiobul să-l întreacă fiecine
De nu-i mai neghiob ca dânsul, cum talantul i-o ruşine.
Nesăraţii pretutindeni pânea şi cuţitul are, Şef şi nul ajuns-au, iată, vorbe asemănătoare.
Ori, te uită cum în târguri, în cătune şi-n conace
Unul p-altul să pârăşte, ştie potera ce face
Toată lumea. Ii pui masă ca un om de omenie
Fratelui, iar el aleargă şi şopteşte la agie
Tot ce zis-ai. Manoile, ia gândeşte, nu cumva
Sunt chiar domnul care ţeara dacă o întrebi, l-ar vrea?
Căci altfel nu se esplică cum mă rabdă, cum mă-ndură.
Da, îi vin ca o mănuşe terii estii fără gură.
MANOIL
(Care a ascultat cu fruntea înnourată cele spuse, începe a vorbi cu capul plecat, dar, pe măsură ce îşi găseşte vorbele, ochii săi capătă iarăşi puterea de a arunca flăcări)
Minţi. Ce spui sunt adevăruri jalnice. Şi totuşi minţi.
E ticăloşit rumânul azi, e drept, dar umilind
Nu gustat-au niciodată ca în vremea de acum.
La înfometat virtutea se preface iute-n scrum.
Nici un neam scutit nu este, oricât el ar fi de mare
Ca să cază în tirane fălci prea lacome şi gheare.
Astfel să plecau râmlenii subt Nerone, Caracalla
Şi trăgeau cu umilinţă l-al lor car, muşcând zăbala, Astfel nemţii să crâcnească nu-ndrăzni-vor subt Hitler
Preschimbând în cruci dă scânduri triste crucile dă fer.
Tirania e o vrajă rea care dân om te face
Iepure sau porc sau câne. Cât ai fi de audace, Te trezeşti că-ţi creşte părul cenuşiu, de şobolan.
Vinovat nu este neamul care geme subt tiran!
Tu să piei, şi neamul ista va renaşte dân cenuşă
Ca un finix cu aripa mult învoaltă, jucăuşă Şi or arăta rumânii în sfârşit la ce sunt buni!
VODĂ (Impacient) Ambetat sunt! Agă, umflă-i pe aceşti vădiţi nebuni!
(Clipă de cumpănă pentru cărvunari. Va birui reacţiunea? Cei buni vor fârşi jertfiţi cum mieii cei nevinovaţi sfâşiaţi de fălcile lacome? Nu, căci există o Providenţă care totul vede şi totul judecă. Unealta ei se face vestitul Languedoc, care scoate dân sân un pumnal şi să repede cu iuţeala unei feare la Vodă. Înfundă pumnalul până la plasele în peptul lui Vodă, scoţând un răcnet de triumf. Vodă rămâne o clipă nemişcat, dar apoi, în uimirea tutulor, îşi smulge cuţitul dân pept şi-l asvârle pe dalele de marmur. Începe să râză)
VODĂ
Ha, ha, ha! Ce prunci dă ţâţă! Să mă omorâţi ş-atât! Altceva nu ştiţi, de parcă o idee are gât Ca în laţ s-o puneţi, parcă un principiu are-n stânga Inemă ca şi oricare. Ce e-n mintea-vă, nătânga? Agă, ce stai?
NASTRATIN (în grabă, întretăiat)
Auctore, un coşmar e. Izbăveşte Ale tale creature.
ZOE
Răul biruie şi creşte.
Şterge.
— Ndreaptă fila asta, nu se poate să perim.
AUCTORELE
(Ridică mâna şi toţi încremenesc asemenea unor statue de sticlă. Se plimbă melancolic printre personajele care deodată, surprinse de îngheţ în atitudini groteşti, îşi devăluie micimea, insignifianţa, artificiul. Spectatorul simte cu înfiorare, în fotoliul său din stal, cât de absurdă este istoria: circ de purici, voci auzite de un nebun, viermi tubulari târându-se pe fundul oceanului. Personajele par figurine de zahăr colorat, praline umplute. Costumaţia de mascaradă, măştile de teatru kabuki le fac să spună limpede ceea ce Auctorele, el însuşi îndepărtat şi nefiresc, o spune cu o voce amară, depresivă. Aici este absolut necesar ca rolul Auctorelui să îl joace însuşi Mircea Cărtărescu, aşa cum este în realitate. Nimeni nu îl poate înlocui):
Nimic, nimic nu există. M-am născut şi voi muri. Lumea s-a născut şi va muri. Nimic nu e concret şi etern. Suferim, luptăm, ridem, gândim în mijlocul unor vârteje de aburi coloraţi, noi înşine un vârtej. Ce rămâne din dragoste, din tinereţe, din tortură, din imaginea sclipitoare a unui scoruş de munte, plin de boabe roşii, din labirintele primei copilării? Rouă colorată pe pereţii minţii. Nici măcar moartea nu există. Confundăm visele şi realitatea, ne mişcăm printre oameni care nu înseamnă nimic, citim poeme care nu spun nimic. Nici iad, nici rai. Nici limpede, nici tulbure. Spre sfârşitul oricărei cărţi, ca şi spre sfârşitul vieţii, nu-ţi rămâne decât să spui:
Nimic, nimic nu există. Poţi spera în mântuire, te poţi agăţa de religii sau poţi crede că viaţa asta este reală, concretă şi e de ajuns pentru un om. Poţi munci şi poţi lenevi. Poţi acţiona şi poţi contempla. Poţi să îţi imaginezi că dragostea e soluţia, panaceul universal. Dar dragostea nu durează, asta înveţi din dragoste. Dacă nu eşti tot universul şi dacă universul nu este etern şi nesfârşit, tu nu exişti şi nimic nu există.
Cine să înregistreze imaginea ta, tocmai a ta? Cine să spună: „el a trăit”? Cui îi pasă? Tu în tine, nici „tu” şi nici „tine” neînsemnând nimic. Lumi aruncate, gunoi de lumi putrezite şi aruncate, nisip de lumi. Vise visate în vise visate în vise visate în vise. Am fost un om, am avut ochii negri, faţa subţire, am fost întâi copil, apoi adolescent, am scris cărţi, m-am căsătorit şi am o fetiţă. Îmi amintesc milioane de lucruri. M-am agitat, am plâns, am iubit, am gândit, am avut toate viciile şi toate virtuţile. Am încercat să înţeleg totul. Dar viaţa mi se va stinge şi va urma o noapte nesfârşită. Nu voi mai fi. De-aceea spun acum tot ce am înţeles trăind:
Nimic, nimic nu există.
(Auctorele scoate un manuscris voluminos din buzunar, taie cu două linii ultima filă, coboară în sala goală în care, pe primul rând, în fotoliul din mijloc, stai doar tu, cititorule, îţi zâmbeşte cu zâmbetul lui specific, printr-un rictus al gurii dezminţit de ochii trişti şi iese pe uşa din spate. Merge cu mâinile-n buzunare prin înserarea de toamnă (este 23 septembrie) privind tramvaiele care se scurg pe sub becurile protocalii, ocolind şantierele metroului, înfiorându-se de vântul care scutură frunzele uscate. Ajunge acasă, în blocul său de pe Nada Florilor. Încă din hol aude zgomotul maşinii de scris, care bate singură. Intră în bucătărie, îşi face o cafea şi continuă lucrul cu înverşunare.)
PERDEAUA A CINCEA
VODĂ (impacient)
Ambetat sunt. Agă, umflă-i pe aceşti vădiţi nebuni!
(Aga şi ţeranii îi iau pe sus pe zavergii dar cavalerul Languedoc se sbate şi scapă de prigonitorii săi. Scoate danga dân teacă şi se repede la Vodă. Toţi se trag într-o parte, tiranul rămânând singur şi părăsit cu spatele la tron. Estimp Sulea, care întrase de-o vreme neobservat în scenă, să aruncă cu peptul gol în faţa lui Vodă. Zadarnică pavăză, căci braţul tare al zuavului îi străpunge pe amândoi dodată ca pe două potârnichi într-o frigare, unind astfel simbolic ceea ce aparenţa despărţea. Boiarii deşurubează ciubucele de la narghilele, hotărâţi a-şi vinde scump viaţa. Căpitanii trage spadele dân teacă. Zoe şi Zenaida, de ceastălaltă parte, scot papucul din picior, gata a atinge la mir pre fiecine s-ar da prea aproape de graţiile lor. O bătălie demnă de inspiraţiunea vechiului Omer ori o păruială pe placul bunului nostru Budai ori amândouă dodată s-ar fi încins cu siguranţă dacă nu se afla acolo şi vestitul Ampotrofag, sacul fără fund al invenţiunilor mehaniceşti. Olimpian ca însuşi Zevs, pierdut în codrii barbei sale fabuloase, el scoate dân bozonar o boambă grea, unsă cu păcură, şi îi aprinde mucul de în cu amnarul. O azvârle cu nepăsare pe duşumea, în mijlocul mulţimii pestriţe. Spadele cad dân mâini, obrajii se golesc de sânge. Flăcăruia înaintează cu încetul, bila se roteşte sfârâind şi în cele dân urmă răsbubuie mult puternic. Jerbe de focuri şi scântei de toate colorile scapără în toate părţile. Focuri de artificii izbucnesc pe cer, rachete roşii şi albastre ţâşnesc, se boltesc şi se sparg în mii de ţăndări înfocate. Pumni de confetti cad tuturor pe creştet şi pe umere. Cu literi chirilice de foc se scrie pe boltă
TRĂIASCĂ VODĂ MANOIL
Mii şi milioane de fluturaşi de hârtie poartă aceeaşi inscripţie, care dodată înfloreşte pe buzele tutulor. Fiecine se domireşte că aşa trebuia să fie. Acorduri wagneriene sbucnesc dân orge nevăzute, împletindu-se deşuchiat cu swinguri de big bând şi marşuri de fanfară. Lumea cea multă dân turn fraternizează. Se sărută şi se îmbrăţoşează cu gesturi largi. Manoil e luat pe sus şi pus pe tronul însângerat, în ciuda protestărilor lui. Într-un colţ al scenii Zenaida îi trage cu aşa furie o palmă bietului Calimachi, încât se vede cum îi zboară câteva măsele dân gură. Într-altă parte a scenii Iuda epopeii noastre, Iancu Aricescu, este scopit cu foarfica censorului şi decoraţia îi este pusă pă pept. Astfel sunt pedepsiţi cei răi. Cum sunt răsplătiţi cei buni se va vedea mai departe. Dodată, în toiul entuziasmului general, răsună sârba, muzichia dragă poporului. Se-ncinge hora mare, unde joacă toţi cu foc, de la vlădică la opincă. După o vreme, ţambalele şi scripca amuţesc şi toţi se întorc cu faţa la tron. Discursul istoric al lui Manoil Întâiul trebuie să fie, fireşte, finalul triumfător al epopeei, anunţător al unor vremuri de aur. Ridicat în picere, alb ca varul, Manoil cuvântează)
MANOIL
Doamne, ce mi-ai pus în mânuri soarta ăstei naţii triste
Şi prea vesele dodată, optimisto-pesimiste, Doamne, traghicomedia ce mi-o vezi cu ochi apoşi
Şi mă laşi ca să-mi duc crucea pântre măscărici, ca-n Bosch, Izbăveşte-mă odată, fă să arză tronul ista
Fă ca turnul să se darme cu noi toţi. O, Gianbattista, Nu e corsi, nici ricorsi în ferbintele-Orient, Ci dodată amândouă, împletite-absurd, dement
Ca balaurul ce coada tot şi-o muşcă, şi-o sfâşie
Şi cum piţigoiul gheara-şi pune-n gât, în colivie.
Doamne, unde mi-este neamul ce am vrut a-l izbăvire?
Und-să-l caut? Sus la munte? Gios la câmp? În cimitire?
Unde iaste truditorul ce am vrut a libera?
Oh, istorie săpată cu o lingură-n halva.
(Coboară, hamletian, cu capul plecat, treptele tronului. Păşeşte prin bălţile de şampanie presărate cu serpentine şi confetti. Urmează încet ca pentru sine)
Orice-aş face, la aceia a ajunge n-am să pot Care cu sudoarea frunţii pânea dân pământ o scot, Nici la cel care ciocanul îl izbeşte-n ferul roş. Intre mine şi-ntre dânşii or fi vecinie ticăloşi, Măscărici, limbuţi, lichele, măşti rânjite, falei boiate Patrihoţi ce vorbe sacre spun cu buzele-mbălate, Vili ce crede că e ţara un cofet cu cremă groasă Ce felia cea mai mare o poftesc la ei pe masă.
(înalţă fruntea şi vine hotărât la rampă. Vorbeşte acum direct cu tine, cititorule)
Ştiu, e un eşec penibil. Ştiu, ţaruki şi paluki.
Da, zavera, idealul, jurământ p-a spangei muchii, Bairon, ştiu. Dar n-are-a face. Silă mi-e de tot. Nu vreu
Decât să mă văz odată izbăvit de lanţul greu
Al Ilusiei. Adio! Să domnească cine-o vrea.
(Se aşează, cu capul în palme, pe o piatră de la marginea scenei. Dodată, înainte să aive vreme cineva să răspundă lui Manoil, straja dă iar larma dân goarna de dorobanţ. Toţi se reped la ziduri.)
UN BOIAR
Suntem congiuraţi! O oaste cu făclii înfricoşate Adunată e subt poala turnului! Bre, Calistrate, Tu-i cunoşti, muscalii-s oare?
CALISTRAT Ba.
UN BOIAR
Sunt leşii?
CALISTRAT
Nici atât.
Sunt piraţi dân jur de Atos, că au cruci dă lemn la gât, Iară cei dân partea-ailaltă sunt şetrari cu bărbi sperlite.
ZENAIDA
Nu să poate! Gheorghi! Lambru!
DE JOS, DOUĂ VOCI
Slugi smerite, slugi smerite!
ZENAIDA Palicarii mei sunt, Doamne. Îi uitasem mai de tot.
Revuluţie!
Trădare!
UN BOIAR ALT BOIAR
AL TREILEA BOIAR Maşinaţie!
AL PATRULEA BOIAR Complot!
IAURTA
(Care de la ivirea dân nacel stătuse umil deoparte)
Trădare? Cine-a vorbit de trădare? Stimabililor, onorabililor, într-o asemenea ocasiune solemnă trebuie să dăm dovadă de tact. Ceşti ce vedeţi la poalele turnului sunt doar modeşti cetăţeni ce au venit la votare. Vom auzi glasul suveran al popolului, în faţa căruia, dacă pot pentru ca să spui aşa, trebuie să ne plecăm.
(Glasuri de jos: Trăiască vodă Iaurta!)
IAURTA
(Suie treptele tronului, emoţionat. Scoate o năframă mare cu care îşi şterge graţios fruntea)
Fraţilor! Asemeni tutulor urmaşilor (sic!) mei cari şi-au jertfit sângele pentru ţărişoara lor, asemeni lui Mircea cel Mare şi lui Michaiu Bravul. Zic şi eu, fraţilor. (plânsul îl îneacă) că a sosit ceasul. Să dăm o pildă Europii. De la care putem zice. Depandă! (Glasuri de jos: Trăiască vodă Iaurta!) Şi mai daţi-mi voe, fraţilor, acum când toată omenirea. Să fie cu ochii asupra noastră, să grăiesc o dată cu nemuritorul Gambetta: Iubesc poporul, dar urăsc pe poporan! (Se trânteşte pe tron plângând în hohote.)
ZOTALIS
Ajunge, tată. Ce atâta vorbărie? Pe onoarea mea, nu o să ai majoritate ci u-na-ni-mi-ta-te! Voi, ăştia, de-aici, cine e pentru?
(Toţi râdică mâini tremurătoare)
ZOTALIS
Sire, voinţa poporului! Box populi, box dei! Nu te poţi pune contra cu nici un chip.
IAURTA
(zdrobit)
Primesc! Dacă e voia poporului.
ZOTALIS Păi altfel cum? Logofete, un discurs. Şi muzica! Muzica!
SUMAR
LOGOFĂTUL (încearcă iar disperat să acopere cu glasul lui subţirel muzica)
Urmaşe a lui Mircea. Concepţii geniale. Etc, etc-
(Se desfac alte sticle de şampanie, toţi se îmbrăţişează, Tripanosoma încoardă lira pre când Iaurta, căruia i s-au uscat lacrimele de crocodil, s-a instalat bine pe tron şi priveşte scena cu ochi crunt de feară. Câte unul înalţă cupa şi rostogoleşte vorbe care se perd în necontenitele arpegii ale fanfarei. Eroii ceilalţi ai epopeii noastre se strecoară afară dân entuziasmul general şi coboară cu paşi înceţi treptele turnului).
CORTINA
CÂNTUL ÎNTÂI
O, Levant, Levant ferice! A ta soră, Zenaida. Se vărsa umbrirea serii. Când plânge filomela. Iată sară se-ndeseşte. E Iaurta chiorul, spaima apelor din jur de Zant. Eşti ingles? Of, Zotalis, biet Zotalis. Ţaruki i paluki. El vedea un nor de sânge. Manoile, cum te plâng
CÂNTUL AL DOILEA
Borges, ce-i mai zic şi înger. E un colţ de stâncă şuie. Un cap d'operă de cină. Păsărică obidită. De sorbeşti tabac eşti rege. Manoile, spune mie d-unde neamul tău se trage. Floare, floricea. Manoil jungherul scoase. Bravilor, pestriţ şi felurit e pământul. O, patrie, ştiu că lumile-s praf. Trei călugări în sutane
CÂNTUL AL TREILEA
Ştiu că e zădărnicie. Zante, dulce plăsmuire. Scrisoare de la Iancu Aricescu.
Lupul şi alte lighioane. O beşică mare cât copola de la căşile lui Vodă. Am rămas singură în pavilionul de vest. Diable! Mais c'est trop! Somn, tu domn al nefiintii
CÂNTUL AL PATRULEA
Toţi suntem melodramatici. Languedoc Briliant, zuavul. Liubov, liubov. Jos, ce lux! Nici Monte-Cristo. În loc de chipu-i, el văzu o beizadea. Şi-oi spune de Madelaine. Lângă un catart întinde moşul Ghiorghi un taroc
CÂNTUL AL CINCILEA
Manoil găsi safirul. Hai, că am ajuns la Hosna. Ce v-am zis? E Dumnezelea! Dihănii noi, ciudoase, să iviră pe o rână. Au n-aţi auzit de Zoe? Vive le son du canon. E om ce suie-n aer, atârnat de trei elici. Aur! Aur! Omul duh e, sete pură. Veac al nouăşpe, te laud! Da nu-ţi pasă de orfanii ce munceşte la patron? Da, vreu artă cu tendmţi! Mudromu i cestitomu. Elvira, mai ţii minte? Brav Iaurta. Cea şcoală 41. Ostrovul Hosna curse ca o sticlă ce-i topită
CÂNTUL AL ŞASELEA
Să făcea câ-s într-o urbe. E arhipelagul tainic. Ştie că bărbaţii miaun ca cotoii în căldure. Te-ntrebi de ce mi-i părul smult? Stop imagine! Sub fereşti trei muzicanţi. Politichie naltă. Oh, va fi ca-n raiu! Însă cine va cârmi? Ficatul lui Lumumba. HELLESPONT. Ercul cu caninii goi. Este insula întâia, ce în formă e de H. Spun elinii cum că Eco. Pân pădurile sâlhue. Dân râpa arsă. Se-nfoaie flori dă mină pe cărarea-ntortochiată. O fee goală puşcă
CÂNTUL AL ŞAPTELEA
Microcosm şi macrocosmos. Este omul o jivină sau e zeilor asemeni? Dară sufer şi stejarii. Oasele încep a creşte. Gol era ca o statuă. HALUCINARIA. Cetate dăltuită în porfir. Ci passă, Manuele. Spune-mi ce e poesia. Un fantastic mehanism. De ce din umbră-mi ai fugit? De ce nu-s singur şi nefericit? Numit ţinut, grup simplu, falsă landă. E seară şi ninge-ndesat. M-am retras într-o peşteră. Deodată mi s-a făcut moarte. Floare-a lumilor, val verde
CÂNTUL AL OPTULEA
Estimp grelele barcaze. O, listopiraţi. Turcii crunţi cu iatagane. Toţi cu aripe dă îngeri. Padişah a şapte neamuri, sunt un hoge, Nastratin. Mânia strică omenia. Măgariul şi negustorul. Sunt ţigani! Aide-n şatră, împărate. Cortul lui vătaf e mare. Oh, copile, eşti Zotalis! Spovedanie să-ţi fac. Dado, află că spre ştinţă. Vis avut-am. Acolo căşile-s dă friptură.
Află, preaiubit Zotalis, că trăim numai o dată. Ţie mă alătur. Uf, s-a dus şi cântul ista
CÂNTUL AL NOUĂLEA
Braga bun! Susan! Şerbeturi! Când dân nouri o beşică. Decupa dân epopee bucăţica cu balonul. La arătarea de mirare. Manoile, cuget nobil. Dar ce dracu faci? Dă-mi drumul. EU, MIRCEA CĂR-TĂRESCU. Impregiur piraţii sforăi. Miliardele dă stele. Cobor treptele cernite ale scării îngheţate. Cu prapuri, cu cădelniţi, cu-elohimi. Te-am căutat peste tot. Nu-n Talmud şi nu-n descântec
CÂNTUL AL ZECELEA
Fantasie, fantasie. Şi intrarăm iar în Giurgiu. Babă ştirbă cu zâmbiri. Grea beserică spăimoasă. Musă! Ce odat pretins-ai. Un metamorfos. Totul este scriitură. Mormoloc eşit dân spaima dă codană ce-a visat. E Hermina. Doamne, unde-i omul nobil. O saca. O scrisoare cu pecete. Soare mândru să înalţă p-a Valahiei ogoare. Dar e inima tenebră. Auctore, ce-o să fie cu aceşti preabuni ipochimi? Mai închei aci un tiv
CÂNTUL AL UNSPREZECELEA
În palatele aprinse. Ar fi cu cale ca să aruncăm zapise. Nu, eu alta aş scornire.
Este planul meu dân toate ăl mai bun şi cilibiu. E sară naltă şi e Bărăganu-ntins. Un smău. Totuşi noi suntem acilea-n Orient. Bucuresciul stă răsfrânt. În capul mesei large sade Vodă. E la nave va. O tâmplare minunată. Evoe! Ce biruinţă! Mais. D-acuma vine greul. Bolti dă cărămizi antice! Trii sunt lacăte, însă toţi sunt ca de abur. Nu, prietine, nu-i vrajă. Zgomot mare, pneuri, frâne. Eu aş pune pă Manoli. Trei podghiazuri deşuchiate. S-au revizuit puterea. Miliţian cu walkie-talkie. Fiorituri, înluminiuri
CÂNTUL AL DOISPREZECELEA
O, Levant, Levant feroce. Filologos, cari deştul cerci a pune pă dantea. E octombrie 30. În fantastic clarobscurul palierului de bloc. O sticlă de Jidvei. Cristişor. Auctore, ţii tu minte. Ce să facă învăţatul. Bila dă cleştar plesneşte. Gene în gene staţi şi buze-n buze. Însuţi, cetitore, kaghemusha. Pentru sfânta Libertate. ADIO! LEVANTUL
SFÂRŞIT