CâNTUL ÎNTâI
O, Levant, Levant ferice! A ta soră, Zenaida Se vărsa umbrirea serii Când plânge filomela Iată sară se-ndeseşte E Iaurta chiorul, spaima apelor dân jur de Zant Eşti ingles? Of, Zotalis, biet Zotalis! Ţaruki ipaluki El vedea un nor de sânge Manoile, cum te plâng!
— JL-loai loare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare, Mări pe care vase d-aur port piper şi scorţişoare, Părând piepteni trecuţi molcom printr-un păr împarfumat, Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat, O, Levant, în cari zefirul umfle-ai sei obraji de zeu, Cu simţiri aprinse umpli neguros sufletul meu! O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare, Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sân, De când sunt deştept pe lume, de când ştiu că sunt român! Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrimioare Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare, Preste care lupi şi pardosi s-au făcut stăpâni deplin Zgâriind cu gheare lunge al Valahiei drag sân!” Astfel cugeta un june pe-un caic ce zbura iute De la Corfu pân-la Zante peste apele hirsute Ce spărgeau în vălurele soarele ce sta să cază Prin văpăi de foc şi miniu, prin lucire de turcoază. Tânărule, a ta faţă îmi apare străvezie, Gemetul ce scoţi e oare de amor sau de mânie, Mâna cu inele grele şi cu petre răsucite Pe jungher sau pe şold fraged va voi să se invite? Ah, pe junghiul Şi degrabă, căci tiranii încă râde Conjuraţi de arvaniţii cu a lor turbane hâde, încă mai jupoi ţeranii, încă junele le smulge Din a mumelor lor braţe, încă ţara o mai mulge! Tu te duci la Zante, unde în barcaz, la felinari Te aşteaptă a ta soră cu treizeci de palicari. A ta soră! Zenaida! Cine-o vede se uimeşte, Cine buzele de rujă, cine ochii i-i zăreşte I se pare cum că Hero vie s-au împeliţat Să-l aştepte iar pe Leandros lângă-al mărilor palat. Greaca are drăgănele, şi perfum, şi-nţelepciune Ce primit-a de la graţii, musulmana ca de prune Are ochii ce prin deasa feregea abia-i prevezi; Frânca are dinţi de boabe de sidef şi ochii verzi; O chirghiză face-n piaţă mahmudele zece mii, Vai, nebun ar fi acela ce pe ea ar târgui, Că i-ar soarbe sărutarea peste perne de şiraz De-ar rămâne fără suflu, făr' bujorii din obraz; Machedoana, nu am coarde l-a mea arfă îndestule Să îi cânt zulufii negri, sânurile nesătule Şi sprâncenele-mbinate, parcă-i arcul lui Amor: E trufaşă dar e dulce şi-are ciucuri la botfor;
Neagră este egipţianca, ca o noapte de iubire, Se topeşte în desmierduri, gungureşte în delire, Arde şi se-ncolăceşte ca o viţă pe arac
Pe un boi de june mândru; talianca e un drac
Ce te-nşeală şi te vinde şi se uită numa-n punge
Şi ibovnicul îşi pune la răscruci de te împunge;
Sârba cea cu salbe multe peste peptul ca de crin
E sfioasă ca şi ciuta, după ea cu toţi suspin.
Nimărui ea nu-i dă floarea junii sale feciorii
Şi se face maică blândă într-un schit de pe pustii;
Multe flori sunt, dar puţine rod în lume au să poarte, Multe mărgăritarele sus pe ceriu ard departe, Multe sunt femei cu ochii neguratici şi codaţi:
Dar niciuna nu-i mai dulce ca rumânca din Carpaţi.
Pletele prea lunge-i curge ca o apă volutoasă
Pân' la gleznele ivite sub şalvarii de mătasă, Pân' la imineii d-aur şi cu vârfuri răsucite, Faţa-i este alabastru, pleoapele-i sunt înnegrite
Cu kohl scump de Chios, pleoape ca ghiocii zuvelcaţi;
Gene grele şi-ncurcate, paşi mărunţi şi cletinaţi.
Inima-i se duce-n taină dup-al ţării beizade, Calimachi, suflet putred, dar frumos ca viaţa e, Fiul cânelui ce ţara o mânca şi-o bea la masă
Şi curvarul mahalalei ce din răotăţi nu iasă.
El e ghimpele ce-n sânul Zenaidei, rotunzior îşi făcu sălaş ca furii.
Dar, efendi narator, Cam grăbişi cu diegesis şi te luă gura-nainte. Să purcedem dar din locul ce-l lăsarăm, fără minte, Să ne înturnăm la junul Manoil, ce lângă cârmă Valul verde, orizonul cu privirea el le scârmă.
Se vărsa umbrirea serii în arhipelag, şi mii
Cornuleţe scot din valuri insulele fumurii.
Pe rotunda de lemn cârmă vezi un mugure că creşte
Şi o coadă cu ghimpi palizi din obadă să iveşte, Şi în vârvu-i se desface un boboc ca de rubin:
Este trandafilul serii din cuprinsul levantin.
El desfoaie foi de purpur peste ceriul de rază, El umbreşte cu văpaia-i apa care schinteiază, El pogoară-n suflet focul dorului nemărginit:
Dor de ducă, dor de arme, dor de mări, dor de iubit.
Gul arzând în alizee şi picându-i focu-n golfuri, Desfoindu-se pe insuli şi pe case şi pe corturi
Zugrăvând cu aur boturi de caice pe cleştar, Punând sânge pe tăişe, iar pe sâni enibahar, Gul vestind cu spuza-i ţara împăratului biulbiul:
Noaptea cea cu berlianturi, de la Roma la Moşul.
Manoil intră-n cămară şi luă peana despicată, O vârî în călămară ca în inem-o săgeată
Şi cu rumena cerneală ca un sânge scrise: „Odă
La Valahia săracă, jăcuită de Lup-vodă”.
Şterse; scrise: „Eleghie la mormânţii din străbuni, Pentru ca să se vădească jalea tristei naţiuni”: „Când plânge filomena în crâng de rosmarine
Şi gârle. Se-ncreţesc, Insecta chiar când cântă sub razele divine
Ce spre apus grăbesc, Eu perna ud cu lacrimi, că-mi vine-n amintire
A patriei nevoi, Şi-o mare fulgeroasă îmi creşte în simţire Umblată de strigoi!
Străinule ce îmbli pentru a ta plăcere
Pe apă sau pe jos, Găsit-ai vreodată mai mare mângâiere
Şi un mai mult folos Decât în câmpul verde smălţat cu floricele, Al terii mele plai, Decât în portul dulce cu ii şi testemele
Al junelor bălai?
Ai zice că din ram Valahia e ruptă
Dar vai cât te înşeli! Că astăzi sânu-i fraged de ciocoime-i suptă
Şi-i plină de mişeii! Ce-ai fost odat, o, ţeară, şi ce-ai ajuns acuma
Supt talpa din Fanar, Că-ţi tremur copilaşii şi crud răcneşte muma
Şi grecii n-au habar.
Pe dalbele mormânturi eroilor din vreme
Acum sunt buruieni, Subt ele Michai Bravu şi Mircea-vodă geme
Ca noi subt agareni, Vai, steaua ni-i apusă, vai, angelul ne moare
Şi pala-a ruginit, Vai, grecii ne mănâncă acuma din sudoare
Bacalul ciocoit!
Te scoală, Brâncovene, nu mai dormi, rumâne, Aminte să-ţi aduci
De Caton şi de Brutu cu acvilele-n mâne, De marii Romii duci, Că acvila în corbu ce cruce-n gură poartă
Cu vremea s-a schimbat Şi în rumân romanul mutat au fost de soartă
Şi e viteaz bărbat!
Sus, naţie robită, femeie lăcrămoasă, Mormânţii se deschid Şi ies fantome nobili dân umbra fumegoasă, Ce secolii desfid. Sus, sus cătaţi la dafini şi la neatârnare
Şi ca cumpliţi paradoşi Mâncaţi în colţii aprigi şi zgâriaţi în ghiare
Tiranii scrofuloşi!
Stăpâne, care-n ceriu aburci pe tron de raze, Pe scaun de argint, Mai dă-mi atâta viaţă să văz ca în extaze
Balaurul perind, Să văz un popol mândru în ţeara mea ferice
Şi ochiu-apoi să-nchid, Şi duhu meu va râde precum o pitulice
De dracul apatrid!”
Iată sară se-ndeseşte şi acopere Elada Iată stele-n mii de colţuri, galbene ca limonada Cum îşi varsă cupa-n marea de mercuriu şi de vis. Semilune moi de aur scaldă valuri de lapis.
Luna ca un corn de tablă a plecat de pe moschee Şi pe valuri se lăţeşte ca o pleoapă pe cornee, Ca o geană de cadână pe-un obraz de isihast. Semiluna lunii crapă-n cioburi reci pe golful vast. Iese dulful de culege praf de aur de pe boltă, Pe catarturi de barcaze grunji de aur se desvoltă Şi-ale pânzelor burdufuri s-umplu-n cer de icosari. Marea linsă e ca sticla, ceru-i de mărgăritari. Mai ca ziua luminează negura de praf de stele, Dă din ghimpe scorpionul, cloşca face temenele, Ursele lucesc ca petre fără preţ într-un sipet, Gemenii se pleacă tainic peste-al sferei parapet. Insuli doar cât vezi cu ochii. Sgomot face numai luna Lunecând pe roţi dinţate ca Fecioara în coluna D-orologiu pre când iese în fereastră cu un prunc. Stele-n val şi valu-n stele dopotrivă se arunc. Manoile, fruntea-ţi mare de poet pe pergamente A căzut şi potolite-s zbuciumele. Oriente, Când văzut-ai în Edenu-ţi un mai nobil ipochim? Îl trezeşte-n zori cu spaimă creştinatul Ibrahim:
— Scoal', efendi, te deşteaptă, că piraţii ne-nconjor: Vin asupra-ne în barce şi în prima-i capul lor, E Iaurta chiorul, spaima apelor din jur de Zant. Zece mii de galbeni face al său cap aci-n Levant. Orişice caic el pradă, fundu-i sparge şi-1 scufundă, Echipajul de catarturi e legat şi se afundă. Manoil ieşi pe punte după ce-n sileafuri puse O mândreţe de pistoale ce dân Londra sunt aduse. Ele au pe paturi fildeş iar pe ţeve flori de-argint: Oh, amar de cel pe care Manoil l-ar fi ţintind. Patru barce lungi din pupa tot venea pe marea lină, Zece iatagane-n prima sticlea groaznic în lumină.
Câte zece fesuri roşii se mişca în ritm de vâslă
Şi orice lopată lungă e înfăşurată-n pâslă.
Palicarii de pe punte se dau după cabestane, Cremenea pe pusei o-ncearcă, se închină la icoane.
În caic matrozi sunt şapte iar piraţii-s patruzeci:
Nici o pânză-n zare, nime. „Ah, perduţi suntem pe veci!'
Ţipă jalnic Ianis musul. Singur Manoil e calm.
El contemplă răsăritul de pe apa de napalm.
Puscele pornesc să tune şi piraţii să mugească, Cruci şi-anafuri se-ntretaie, mume se batjocorească, Se-agăţ ancore-pisică de parâmi şi bocaport
Şi piraţii sar pe punte şi în vârv de spange-i port
Pe toţi cei rămaşi cu suflu şi îi leagă-n leasă groasă
Ce-mpletită e din fire de frânghie de mătasă.
Porcii sunt nişte Adonişi, e măgariul om cu minte, Tigrul e gentil ca mielul şi nu are-n gură dinte, E năpârca râmă oarbă, cioarele porumbi codaţi
Lângă şchiopii, ciungii, spinii şi guşaţii de piraţi.
Ci sunt muchelefi piraţii şi sunt dulci precum e turta
Lângă cruntul gâde-al mării, lângă groaznicul Iaurta.
El cu doar un ochiu-n frunte ca Ciclops a lui Omir îi cad laţele mânjite p-antiriu de serasir, Laţe roşii parcă brânce sângeroase el şi-a şters.
Troznesc blanele de seânduri pe sub pântecosu-i mers.
— Eşti ingles? Răcni Iaurta când zări pe Manoil Şi îi puse-n gât hangerul cu plasele de morfil.
Ia să-mi spui acuma mie ce simţeşte floarea ierbii Când s-apropie cu nara căprioarele şi cerbii?
— Ea se lasă rumegată şi se bucură ferice, Fiindcă ştie că la anul capul iar o să rădice.
— Câine!
— Acuma să te lepezi de ai tăi. Remâi cu mine Şi ne-nvaţă ca să tragem sacaluşurile bine
Şi să nemerim cu tunul de cireş caic, barcaz, Că de nu, îl pun pe Spiros să te prinză de grumaz.
Liniştit privi rumânul pe tiranul său în faţă:
— O, prea jalnice Iaurta, să mai am eu nu o viaţă, Ci o mie vieţi în mine toate pline de răsfăţ
Tot le-aş da curând de dragul drăgălaşei libertăţi. Nu-i un bou să tragă omul înhămat şi înjugat La cel plug ce cu ruşine de străin este mânat, Nu e un lighean oceanul, nici Carpatul moşunoi, Nu-s inglez, rumân îmi spune şi să mor rumân eu voi.
— But you speak perfectly English, zise grecul minunat.
— Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat.
— Cambridge? Zău? Nu minţi tu oare? Şi n-ai cunoscut cumva Un studinte grec cu ochii şi guriţa de tetrea?
Douăzeci de veri el are şi-i al meu copil iubit Pentru care prad Levantul din apus în răsărit.
— Are pruncul tău o pată pe obraz, lângă cercel Ca o stea în patru colţuri? Are malotea?
— E dOf, Zotalis, biet Zotalis, conţaki-mu!
— Mi-a fost
Drag tovaroş. Împreună învăţat-am pe de rost Tot ce scris-au lordul Bairon, şi-ntr-un ceas de izaltare Fraţi de cruce ne făcurăm şi jurat-am cu glas tare Ca să izbăvim Elada de sub turcii desfrânaţi I să scoatem la lumină patria de subt Carpaţi.
— O, ţaruki! Răcni chiorul cu o patimă nespusă.
— Şi paluki! Şopti mândru Manoil, ce se perdusă In visări lila ca umbra linguriţei pe şerbet:
El vedea un nor de sânge preste-ntinsul vilaet. El zărea dân mii de unghiuri a Eladei neferice Cum se mişcă ca o mare, cum se-nvolbură ca bice
D-uragan, de ploi, de tropot, cete-cete palicari.
El privea cum snopi de lăncii sunt purtate de măgari
Şi în clinchete de săbii şi-n foşnit de fustanelă
Şi-n cruntare de ochi aprigi vine oastea cea rebelă
Zbuciumată ca torenturi ce din mii de petre cad.
Caii au argint pe frâne şi împroaşcă stropi în vad.
Muntenegrii cu ţepoaie se azvârl în foc ca demoni, Croaţii cei cu zer în plete preste luncă sunt heghemoni
Şi-aşa seceră asabii din genunchi şi din gâtlej
Cum retezi bostanii putrezi de pe stafiditul vrej.
Ce vuire, ce urlare, ce urgie! Cad spahiii
Retezaţi din brâu de coase în vultoarea bătăliii, Năclăiesc în sânge cioturi miralaii, rag avan.
Zdrenţe-zdrenţe zbor prin ceriu rămăşiţe de Coran
(Zugrăvite sunt cu aur literile, dar ce mint)
Se cabrează armăsarii pre sub nori de mărgărint.
Tropotind în tropot mare vin bulgarii groşi la vână
Şi cu şerpi de muşchi pre spete, că lucrează în grădină
Tot plecaţi pe roşii grele şi pe-ardeii graşi buluc:
Cu aracii tari de piersic miruiesc pre başbuzuc.
„O, Alah, Alah!” s-aude-n tânguire de tulumbă, Când dodat, pe când în slava luna pune mare umbră
Şi lumină ca dulceaţa de naramză cade-n glod, Se aude glas de bucium şi bătaie de zăvod
Şi din codru miriade ies valahii, ies şoimanii
Călărind nu cai, ci pardosi pre subt flăcările stranii
Ale înstelării grele de pe ceriu-ncovoiat:
Ei dărâmă corturi mândre de gevrea şi fir brodat, Ei sfâşie marţelinul şi pun foc: cu feţe roşii
Fug cu groază bairactarii, se înăbuşă leproşii
Lângă carele cu bivoli, încărcate cu huzmet.
Se pârlesc chişiţe-n spuză, taie-n pântec un stilet.
Fug periţi de groaza morţii, cu şalvarii la genuche Pre când vine, vine oastea rumânească, ca o muche De hanger arzând în soare, ca şi colţi de leu turbat: Până-n zori plecă Balcanul capu-n faţa lui Carpat.
Năzăriri de suflet nobil. Manoile, cum te plâng! În poema mea bizară ai pornit cu pasul stâng. Mi-e să nu îţi perzi simţirea dac-ai şti ce se urmează, Dac-ai vede că periplu-ţi nu-i decât o anabază, Dacă ai afla că soarta-ţi e doar una de papir. Odiseu cel din vechime nu ştia cum că Omir Ticluise vicleşuguri ce crezu că el scornise Şi că tot el peţitorii la fămeia lui trimise Şi că el grăia prin gura-i şi că nici un fir dân păru-i Nu clintea făr-ca aedul să nu-l lase. Adevăru-i. Te visez, te-aud, te cuget: ţeapăn îmi apari acum Ca dagherotipul morţii relevat de-un zeu în scrum. Pot să fac orice din tine, să te-nalţ sau să te nărui, Fiindcă nimeni, niciodată nu-i stăpân pe adevăru-i. Insă cum mi-am pus în minte ca să trec la epopee Şi din moarte foi uitate să desfac o orchidee (Chiar de-ar fi o nălucire într-un glob de halima) Şi să fac nemuritoare-o dăltuire în halva, Manoile, mergi nainte. Actant palid, ce mai stărui? Nici un story nu se leagă de nu crezi în adevăru-i.
CÂNTUL AL
D
OILEA
Borges, ce-i mai zic şi înger E un colţ de stâncă şuie Un cap d'operă de cină Păsărică obidită De sorbeşti tabac eşti rege Manoile, spune mie d-unde neamul tău se trage Floare, floricea Manoil jungherul scoase Bravilor, pestriţ şi felurit e pământul O, patrie, ştiu că lumile-s praf Trei călugări în sutane
Borges, ce-i mai zic şi înger cu aripe de argint, Cărui mumă-i fu oglinda iară tată labirint, Zice d-un poet ce vrut-a să încapă-n ochiu-i mare Toată Sfera, orizonul dân hotare în hotare, Ce punea în stihuri stânjeni de pământ cu iarbă, pom, Căşi, grădini şi-ogoare mândre, cum visat-a Rene Thom Să închipuie pân linii drepte, curve.
— Ntrolocate Lucrurile lumii cari-s zugrăvite-n nestemate. De-aş versifica Levantul, umilitul lor discipul, Eu, un scrib ce nici o rază nu-mi încondeiază chipul De la steaua Inspirare, aş muri de fericit. Val cu val şi nor cu nour dulce l-aş fi zugrăvit. Dar nu poci. E umbra umbrei scrisu-mi şi n-am cui să cer
Să îmi fie argintată foaia, ca a lui Daguerre. Decât ţie, Musă! Aide, mai îndură-te odat!
E un colţ de stâncă şuie ce de valuri e mâncat.
Trei smochini prefir dulceaţa fructei grele ca şi sânul
Preste un ruin în care îşi făcea cuibar păgânul
De Iaurta şi cu hoţii, blestemaţi de zei şi oameni, Căci urât eşti ca şi fiara de cu fiara te asameni.
În vechime ce nu ştie nimenea, nici pedepsitul
La hrisoave, îşi făcuse cu chilii umbrite schitul
Trei călugări ce plecase de la Atos cu ruşine
Fiindcă altul îi pârâse că creştea în curţi găine
(Ci să ştie că la Munte Aghios să pnimeşti
Parte femeiască este groaznic să păcătuieşti, Chiar şi parte femeiască de jiganie ori vită
Căci muierea e Satana ce te duce în ispită).
Oropsiţi, bătuţi cu petre, daţi afară de pân slujbe, In ostrov se apucase, cu nivele, şpacluri, drujbe
Ticăit să dulgherească mitoc trainic de stejar.
Să numea săhaştrii Mâmon, Behemot şi Valafar.
Da-ntr-o noapte, cornul lunii ieşind lin şi lung din mare, Drept pe raza-i, preste ape, se iveşte arătare:
O muiere-n văluri large păşind leneş pe cleştar
Ca o mână de domniţă-ntinsă în agheasmatar.
Ea păşea pe ape ca pe punţi bătute-n solzi de aur
Şi venea în urmă-i blânde o licornă şi-un ţintaur.
Drept spre schit păşea. Trei barbe să iviră din ocniţă, Trei şiraguri de metanii să ciocniră cu clinchiţă
Şi „Barcaz să fie oare cu cearceafuri de mătasă
Se-ntreba – sau o rotundă, dulce-n umere mireasă?”
Au de ce rânjea muierea? Şi ce slabă pre subt iie!
Numai coaste şi ciolane, iar în dreapta o lucie
Coasă geamănă cu luna la-nconvoi şi la argint; Nu-s ţintaur şi licornă, ci aspidă mârâind Şi, cu pintene de zale, cu de papagaie plisc, Când cocoş şi când năpârcă, un turbat de vasilisc. Hârşti, Mamon şi hârşti, Behemot, hârşti, căzu şi Valafar Dar sculară fără capuri, şi pe-al mării icosar O porniră după doamna înecaţilor, clătind. Iar în urma lor subt ape străvezii se văd suind Grele galioane putrezi, scufundate goelete, Caravele şi feluce, toate pline de schelete Galben schinteind în lună, flotă grea de nenoroc. Trăsnet lung ca un balaur puse flăcări la mitoc.
Zice-se. Fapt că Iaurta îl pofti pe Manoil Ca să îi cinstească masa-n ruinatul peristil. Zile trei tot robotise Idolon harapul care Cu o paceaură grasă îngrijise de mâncare Iar acum cu buze groase mustăcea satisfăcut: Un belciug în nas, de aur, purta negrul încrezut. Stau în jur de mese lunge toţi piraţii suduind Şi înfulec ca vierii, cu mânece se ştergând, Hohotesc şi latru Mavros, Nicodimos şi cu Iorgos P-un cap d'operă de cină, margaritas ante porcos: Căci zăreai, subt maioneza străvezie şi-nspumată, Icre de chefal cu boaba mărgărint şi marinată De stavrid în taleri lunge ciocănite-n cositor. Crapi tăiaţi pe lung cu solzii ca de sticlă, ce se-omor Grecii după ei când burta albă-i plină de stafizi, De lămâie de Messina au în jur felii limpizi. Purceluşi umpluţi cu-alune, care pielea le-a crăpat Au piper şi-enibaharuri pe spinare şi pe lat, Conjuraţi de chifteluţe cu mărar şi hasmaţuki, Ţelină ce face s-arză ochii negri care ţuchi-i, Ghiudeni, trandafiri, ridiche în felii alb-roz, cu sare
Care face să se ducă vinul pe înghiţitoare.
Coşuri de răchite poartă cozonacii grei cu nucă
Şi cu mac, alături melcii fierţi pe frunze de lăptucă
Roşesc galeş ca fecioara care mâna-i pui pe sân.
Brânză de burduf cu chimen ce se ţine în chersân însoţită e de ceapă cu cămaşa ca de steclă
Şi de cidru ce cu spume ţi se suie drept la meclă, De îţi vine-a pune mâna pe cosor şi de-a tăia.
Se fărâmă-n pulberi umezi calupi aspri de halva.
Sunt dân loc în loc pe taleri, lingă sfeşnice ce ard, Ananaşi grămezi şi struguri ce miros a mosc şi nard, Tămâioşi şi ţâţa caprei, portucale sunt şi gref;
De de toate avu grijă bucătarul muchelef.
Intre vrafuri de clătite rumenite cu mult har
Şi umplute cu migdale, lisă şi rodozahar, Trei butelci de răfioară trase-s care încotro.
Ele poartă vin de Chios, de Madera, de Bordo.
Ce folos! Tâlharii cântă, toarnă vinu-n păr şi strigă
Şi înfulec sarailia cum mănânci dân mămăligă, Mânc măslinele cu sâmburi şi lămâia ca pe măr
Şi-ncrustează-n masă literi: numele fămeii lor.
Într-un timp i-apucă plânsul, smulg basmale de pe capuri
Mănânc margine de străchini în măsele, înghit hapuri
(Leac de dragoste) şi-apare din senin un sirtaki: „Of-of-ooooof!”, aşa cântarea Ghiorghi ştirbul o porni:
Păsărică obidită
Ce oftezi şi te jeleşti, Mult amar lăcătuită
Dupe sârme nefireşti, Cănăraş cu cioc de ceară Şi cu ochii de mărgean, Care în oricare seară
Cânţi cântare de alean, Mai ferice eşti ca mine, Tu cu fulgii cilibii, Zieu că aş schimba cu tine
Să poci eu, fie ce-o fi.
După sârmele de aur Eu aş fi prea fericit în alcovul ei să-mi faur
După chipu-i, chip cioplit, Să o sorb cu ochişorii
Tolănită pe divan: Cu obrajii ca bujorii
Bea cahvea dân filigean.
Să o văz mereu ca tine
Mi-ar părea cum că visez: Of, îi şade-aşa de bine
În şalvarii de geanfez!
Dinţii mărgăritarele
Şi ochioasă ca un cerb, Buzişoare micşunele
Carele mă fac să ferb, Iar sub iia străvezie
De ca abur borangic
Cu doi globi de păpădie Eu asemăn sânu-i mic.
Căci n-am eu putere, lele, Să-ţi zăresc cu ochi şiret
Ţâţişoare bourele
Cu gurguie dă şerbet?
Dar aşa, sărman dă mine, Umblu-n câmpii de mohor
Până nu mai ştiu de mine, Până mor, agapi, mor!
Fie-ţi milă, mă primeşte
În zăbrele cănăraş, Fie-ţi milă, mă hrăneşte
Cu mălai şi arpacaş, Şi-o să-ţi ciugulesc ferice Boabe dulci din palma ta
Cu inele vinitice:
Ametist i peruzea.
Şi-o să uit dă tot, dă lume
Şi-o să-ţi cânt mereu d-acu
Cum nu s-a cântat pă lume, Psihi-mu, agapi-mu!
Prăbuşiţi subt mese furii bocea după Penelopi, Eufrosa, Filofteia, Elenuşa, Caliopi
Ca motanii cei dân fabuli încizmaţi cu scârţ şi pinteni.
Doară hâdul de Iaurta şi Manoli era sprinteni.
Ei tăcea privind la fumul care flori suia-n tavane
Ca şi visuri de mărire în gândirile cei vane, Ca o şoaptă de iubire în urechi de eunuc:
E tutunu-n narghilele îndesat pân' la butuc.
E tocat mărunt, uscat e d-ale Lumii Noi fecioare, împănat apoi cu opiu, aromat cu cuişoare
Iară fumul lui de aur pân parfum este trimis, Ce-i păstrat în scobitura narghilelei de cais.
Parlagiu să fii sau cioclu, de sorbeşti tabac eşti rege
P-un ţinut fantasmagoric unde cheful tău e lege, Unde de voieşti şi tronul ce-i în ceruri îl câştigi, Pe regina cea din Saba în crivat o încovrigi
Şi îi jefui elefanţii, preste mări eşti heghemon
Şi te-asemuieşti ca fală cu Lixandru Machedon.
— Manoile, spune mie d-unde neamul tău să trage Şi ce oameni mari într-însul cu vârtute şi curage Au eşit?
— Grăi Iaurta tot scobindu-se în dinţi. Visător plecă românul ochii negri şi cuminţi:
— Se întinde o câmpie pre subt poale de Carpaţi, Acolo stătea-n vechime dachii foarte lăudaţi, Acolo trăia ferice, dân caval cântând la turme.
Dă la ei pă-ntinsul terii, zău, rămas-au multe urme. Ducul înţelept le fuse Dechebal, viteazul rigă, Ci săraci era şi mândri, căprior cu mămăligă De avea la cină, dachii era foarte mulţumiţi. (Am cercat cu-anacronismul cetitorii adormiţi, Căci adus fu cucuruzul în Evropa multe vacuri Mai apoi, cum să vădeşte de citeşti în almanacuri.)
Dar în meazăzi râmlenii, neam ce preste tot pământul întinsese stăpânirea, îşi făcuse-aşezământul
Pân-la Dunărea cea mare. Craiul le era Trăian, Ce la mii de leghioane duc le fu şi căpitan.
Ei trecu-n 101 Dunărea pă pod de vase
Şi cu Dechebal vestitul foarte-amarnic să-ncleştase
Şi bătu râmleanul dachii cu căciulă şi opinci.
Se făcu din nou bătaie la văleat 105.
Da-mpăratul, vezi, vicleanul, nu să-ncumeta pă gheaţă
Ca să treacă lunecuşul preste Dunărea măreaţă, Ci chemă îndat nainte-i pă vestitu-Apolodor
Şi-i dădu poruncă aspră, bătând foarte din picior: „Să-mi durezi, Apolodoare, punte trainică şi bună
Ca să treacă sila-mi toată până-n Dachia nebună
Ce cutează să-mi încrunte ochiul. Iacă-ţi dau răgaz
Luni atâtea, zile-atâtea, începându-le de az.”
Dar tot ce clădea sireacul, noaptea se surpa, şi iar
Ziua o lua da capo, istovire în zădar, Până ce-a-ngropat în peatră ticălosu-Apolodor
Pre soţia sa, ce-o plânse mai apoi cu-amar şi dor
Şi râmlenii când trecură auzea dân peatră glas.
E leghenda, zău, prea demnă de Victor Hugo, helas!
În resbel pent-au dachii cu-a lor rege. Insă totuş
Le rămase sate mândre şi pe Argeş, şi pe Trotuş
Pline de muieri ce-n iie nurii-şi învălea sfios.
Se uita cu jind râmlenii la trupşorul lor undos.
Şi mirese cu cătane nunţi porniră mii şi mii, Pruncuşori apoi născură mai cu zecile de mii, Până neamul meu se-ncheagă pe duiosul meu tărâm.
Da, Iaurta, frăţioare, noi ne tragem de la Râm!
Iar apoi, un Mircea, Ştefan, Ţepeluş, Michaiu Bravul
Rădicară ungureanul şi munteanul şi moldavul
Ca să steie împotrivă turcului ce vrea peşcheş.
Şi, precum totuna este Pachistan şi Bangladeş Noi, valahii, fum totuna în Moldavia.
— N Ardeal Şi acilea.
— N Rumâneasca Ţeară, ce mi-i ideal.
— Zi-mi ceva pe rumâneşte, agrăi din nou piratul Ascultând cu luare-aminte ce aprins zicea bărbatul.
— Uite:
Floare floricea, Dulce micşunea Gheaţa se topeşte, Trupuşoru-ţi creşte. Vara de soseşte, Florioara-ţi creşte, Inima-mi topeşte. Toamna de soseşte, Ea se veştejeşte.
Dorul floare n-are Şi nu stă la soare. Da ziua de creşte, Dorul mă loveşte. Vara de soseşte, Dorul mă munceşte, Inima-mi topeşte. Toamna de soseşte, Frunza dezvăleşte, Doru-mi înfloreşte.
Floare micşunea, Atunci aş pleca, Codru-aş apuca Şi m-aş depărta Pân-la marea mare, Dincolo de zare, La curţile dorului, Poarta curcubăului Dân spinarea dulfului.
— Cum? Aiasta-i rumâneşte? Păi atunci şi eu sborăsc, Şi parintili a meii-s din militea-arămănăsc, Muşat grai. Dar eu sunt grecos. Eu la Atos mă închin.
— Nu eşti grec, laurta frate, ci armân, valah deplin, Brav valah pân simţimânturi nobili. Uite dreapta mea. Şi-i întinse deşte albe preste grunjuri de halva. Zbierau „Ura!” şi „Trăiască!” palicarii cei ciufuţi Cum răcneşte lung fămeia de vei vrea ca să o cruţi
Şi încinse danţ ca diavoli; Manoil jungherul scoase
Ce-nvălit avea oţelul în jurube de mătase
Şi crestă încheietura lui laurta. Dar, miracul!
Nici un bob n-au curs dă sânge în adâncul receptacul
(Un lighean cu flori dă peatră ce-s cioplite dân porfir
De trecea pân el lumina ca prin strai de serasir), Ci un glob cât o naramză purpuriu întunecat
Răsări dân scrijelire şi-n văzduh s-au ridicat
Şi în mijlocul cămării ca o icră el zvâcnea
Arzând cald în svonul acru, veşted, de meterhanea, Şi în icră să-nchegară oase, zgârciuri de copil
Şi un făt dăşchise pleoape în spăimosul peristil.
Străveziu era ca puiul de năpârcă-abia fătat, Avea limba dăspicată şi-ntre ochi un bob de-agat.
Dar scria pre solzi dă sticlă ce-i crescuse pă spinare „Lefteria”, ce-n greceşte însemnează „Neatârnare”. El beşica cea dă sânge sparse; se întinse drept Şi rosti în stihuri nobili şi cu mâna preste pept Astă cuvântare (milă, cetitor, acuma-ţi cer Pedepsit nu sunt la scoale, dascalos n-avui, belfer Sunt, e drept, dar de rumână, eu greceşte abia rup. Îl citii pre George Ştainăr, însă dar nu mă ocup Mult cu tâlmăcin. Cam plată dau o versiune, iacă. Nu sunt fragi ţie dragi să-i înghesui în buiacă):
Bravilor, pestriţ şi felurit e pământul
Pe ciocul berzei luceşte soarele de aur şi pe solzul păstrugăi
Preţioase sunt plantaţiile de curmale
Dulci sunt ochii armencelor.
Cetăţi durate din piatră de râu se înşiră pe râurile albastre
Păpădia desface floarea sub norii de bumbac
Şi un gândăcel auriu îi suie tulpina.
Dar iluzie, iluzie cruntă e totul fără libertate.
Bărbaţi, sculaţi-vă din adormire! Nu auziţi glasul de leu al trâmbiţei? Nu simţiţi în nările voastre mireasma libertăţii? Corăbiile ce s-ar face fără vânt în mijlocul mărilor? Ce îi prieşte omului înlănţuit?
Dar când suflă briza dumnezeiască e corabia o pasăre cu aripile întinse
Şi roşii de amurg
Dar când prizonierul este eliberat sufletul lui se înalţă
Şi vede culorile lumii. La arme, eroi, la arme!
Nu ascultaţi glasul luxuriei
Nu tânjiţi după îmbrăţişarea femeilor
Nu beţi vinuri dulci şi nu dormiţi în pat moale, Ci juraţi cu toţii să adăpaţi floarea nepreţuită a libertăţii
Ce se adapă cu sânge.
Amară să vă fie înghiţitura cât tiranul se mai bucură de viaţă
Urâtă să vă fie femeia cât mai este o moscheie-n Elada
Şi viaţa voastră să se numească disperare.
De ce să tremuraţi ca oile? De ce să fiţi înjunghiaţi ca vierii?
De ce să vă opintiţi ca bivolii în jug?
Sculele lor de preţ, şerbetul lor şi tutunul lor sunt furate
Femeile şi băieţii lor sunt fraţii voştri
Până când să le mai pângărească ei sufletul?
Ei scuipă pe sfintele icoane spunând că sunt idoli
Ei spun că moaştele sfinte sunt oase
Şi că marele Othon este un bastard, un copil din flori.
Ridicaţi jungherul împotriva lor, palicarilor!
Deci, copii, fiţi demni de raiul lumii, scuturaţi cătuşa
Tăvăliţi-vă în rouă ca puii de pisică sălbatică
Trăiţi pentru libertate şi muriţi pentru libertate!
Nu şovăiţi când auziţi chemarea!
Nu mai fiţi robii turcilor desfrânaţi! La arme, la arme!
Duhu-apoi peri, topită în văzduh fu vraja sa. Seara se-ndoi pre dânşii cum se-ndoaie o lalea Preste buza de cleştaruri şi schinteie-a unui vas Şi îi coperi cu floarea ca un greu iconostas. Scoase junghiul şi Iaurta, ce plăsele-avea de sârmă De argint cu chiparoase de rubin, şi-n vână-l scârmă
Pre însinguratul, palul, negurosul Manoil; Ci din vână suie-n grindă copăcel de trandafil. E sistema cea de vene şi artere-a unui trist Serafim cu carne d-abur şi cu pelea de batist Ce cu lungele aripe mătura podeaua lată. În văpsele d-aur luce nimb cu marginea perlată. Este geniul bun ce veghe venitorul Româniii Care trâmbiţă izbânda şi-şi adună pruncii, fiii Pre subt pene care-n aer săbii grele-nchipuiesc. Are trupul de vergură, are glasul bărbătesc:
O, patrie, ştiu că lumile-s praf
Că însuşi cosmosul e pulberea din urma copitelor
Dar ochii omeneşti te văd frumoasă.
Eşti ca o fetiţă care şi-a pus în păr un lanţ de margarete şi untişor
Şi care priveşte umbra lăsată de nori pe pajişte.
Dar unde, unde e gloria din trecut?
Crede-mi amorul, dar crede-mi şi ruşinea.
Ruinuri, sfărâmături de zid pline de licheni şi morminte
E tot ce a rămas din strălucirea ta apusă.
Şi slove de hrisov.
Azi neamul tău are fruntea adânc plecată
Şi nu de înţelepciune, nici de bătrâneţe.
Azi fericit e cel care nu înţelege.
Mereu între două epoci, între două imperii între două stări de spirit s-a aflat neamul meu fenat-nefencit.
Dar azi el a pierdut totul, căci a pierdut speranţa.
I el cunoaşte voluptatea supunerii, beţia robiei. Azi chiar eroii sunt resemnaţi, letargici.
Voievodul de azi nu seamănă cu cei din trecut
E străin, are obiceiuri orientale
Şi-a adus din Fanar năravuri scârboase: are giuvani şi hetaire
Parcă sunt femei toţi curtenii lui, grecoteii-n brocarturi, vapeluri
Parcă sunt lupi şi râşi zeibegii lui
Parcă sunt fiare, lighioane tufecciii.
Şi ce jale în sate! Ce iarmaroace goale! Ce târguri pustiite!
Ce copii trenţăroşi pe drumurile de glod!
Şi case strâmbe, şi biserici dărăpănate!
Şi învăţaţi care abea ştiu buchile!
De-ntrebi pe ţăran ce-i patria, el începe a plânge.
De-ntrebi pe meseriaş se încruntă şi tace.
De-ntrebi pe negustor, îţi răspunde pe altă limbă.
De-ntrebi pe boier îţi râde în obraz.
Şi ţiganul e rob ca vita, şi pământul nu dă rod.
Popor al meu, unde îţi este maturitatea?
Neam al meu, unde îţi este curajul?
Ridică-te, alungă fanariotul
Prefă în marmură cărămida de bălegar.
Tu ai un viitor de aur
Tu eşti un neam însemnat.
O, patrie, eternitatea e cât ai clipi
Şi totuşi mi-eşti dragă şi-mi place să vorbesc despre tine.
Fii din nou copila care, cu flori în păr, sade pe pajişte.
Copila ce râde la soare cu dinţişori albi. Cred în tine, în ciuda restriştii de azi. Ştiu că vei fi tu însăţi din nou.
Se perdu-n văzduh seraful ce rosti aceste şire. Se deschise dodat poarta şi în ceas de înspăimire Au întrat încet pre lângă belciugatul de harap Trei călugări în sutane de aba şi făr' de cap. Sânge le curgea din gâturi preste mâne cu metanii, Chihlimbaruri năclăite lucea turbure şi stranii Iar piraţii căsca ochii şi cădea în brânci, pe spete. Preste mare.
— N cadrul uşii, păşea-n văluri un schelete. Popii cei prelungi în deşte scrisă-n zid chinle stranii: „Hosna. Hyacint. Hermina”, şi în foşnetul sutanii Se întoarse şi plecară după iasma cea cu coasă Pre subt luna uriaşă, iataganul de mătasă. Un licorn şi un ţintaur îi urma, iar după ele Aurie flotă moartă, galioane, caravele Se pierdea în zări pe raza lunii pân' la orizon. Ardea stins în ceruri Ursa, Vărsătorul, Orion.
X Ire
CâNTUL AL TREILEA
Ştiu că e zădărnicie Xante, dulce plăsmuire Scrisoare de la Iancu Aricescu Lupul şi alte lighioane O beşică mare cât cupola de la căşile lui Vodă Am rămas singură în pavilionul de vest Diable! Mais c'est trop! Somn, tu domn al nefiinţii
Ştiu că e zădărnicie tot ce-n lume amuşină, ' Că sunt una Lionardo, Tassu, Şecspir şi Muşină Şi sunt una cu milogul de la uşi de mănăstiri; Deşertarea deşertărei şi-amăgiri de amăgiri. Plato zice de un ceriu ce nu este-n lumea noastră Unde zămislită este doar ideea de fereastră Ce e singura reală; oglindire-i ce tâmplarul Taie-n lemn şi-i zic „fereastră”; iar ce face condeiarul Când „fereastră” scrie, este oglindit de oglindit. Munţi de steclă, regi de sfoară, vieţi de vânt, mări de sclipit. Chiar de-ar fi adevărate, nu sunt vecinice aceste: Mii de ani de-ar ţine-o floare, de apoi se veştejeşte E de parcă niciodată n-ar fi fost, e vis de vis.
Dragostea e nostalghie şi puterea e plictis.
Dar să spun c-ar fi eterne toate: şi aşa mi-i sete, Universul nostru punt e între punturi cete-cete
Ce se-adună şi formează alte lumi, mai mari, de flamă
Ce văzute de departe sunt cristaluri şi aramă, Scoici, ştergare, pruni sau nouri, şi nicicum n-ar fi mirare
De-ar fi universul nostru un atom dintr-o căldare
Unde creşte-un leandru, poate un atom dintr-un gândac
Ce aleargă într-o lume ce-i atom într-un arac.
Deci, la ce să scriu când scrisa-mi şi aşa deşartă este, Când s-au scris cândva de Amlet şi s-au scris şi de Oreste
Şi nicicând eu pre aceştia n-oi putea a egala?
Michelangel avea marmuri, eu calupuri de halva.
Dar când nu am nici o carte şi s-ascult cântări nu-mi vine
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi un geniu mi s-arată şi îmi pune-n mână peana:
— Lânced muritor, salvează-ţi viaţa ta, închide geana
Şi deşchide-o într-o lume ce aşteaptă s-o moşeşti!
; i
Zante! Dulce plăsmuire unei minţi urieşeşti Stâncă verde conjurată de aprinse valuri şir Cum un filigran de aur conjurează un safir In inelul ce un paşă dăruieşte unei hure. Liră d-aur azvârlită de Orfeu într-o pădure Ce în loc de paseri are caracatiţi şi meduzi Şi în loc de lighioane dulfi codaţi, murene cruzi. Prin luneta grea ca plumbul de lentilele bombate Manoil ţintea privirea cătră golful cu prelate Şi cu sute terţarole, focuri lunge, zburători Pe vergele de catarturi aninate-n groase sfori, Dân bomprese pân' la pupa de corăbii grămădite în oval de valuri roze cu creşti limpezi de pirite.
În bărcuţe, grece june duc urcioare pântecoase
P-al lor creştet cu maramă; le ţin braţe unduioase
Care parcă Preţioşi le picta în acoarea:
Goi, pescarii de bureturi intră-n marea de dantea.
Pe un mal boiari să plimbă în caftane cu mărgele, I-ncongior copii de suflet cu chisea şi narghilele
Şi o roabă gârbovită însoţeşte-n târg de stridii
Hurioara cea nurlie cu pe chipu-i şal de Indii.
Pre un dâmb de albă cridă căşi tot albe şi ca zarul
S-arcuiesc sub orizonuri; lângă cheiu e bazarul
Unde turcii şi veneţii pepeni galbeni târguiesc, Pehlivani dansez pe funii, alţii săbii înghiţesc.
Însă uite! Mai d-o parte, cu bompres săpat măiastru în mahon, în chip de drâcon, solz de smalţ, ochi d-alabastru, Un caic văpsit cu smoală clătină-se lenevos.
E la pupa o creştină cu boi dulce, volutuos
Care doar haşişu-n vise otrăvindu-te-ţi iveşte.
Manoil lasă ocheanul şi dodată chiuieşte
Cunoscând că e aceea Zenaida, sorioara
Ce-o lăsase în Atina şi-o găsise la Buhara
Şi-o pierduse iar pe strade la Stambul şi-abea-n Firenţe
O-ntâlnise iar în straie de princesă; dar în zdrenţe
Preste-un an, p-un pod, în Cipru, ea vindea piper, măslini:
Suflet mare, patimi grele, ochi de suferire plini.
Manoil sări-n bărcuţa cu catargul fără velă, Caigi cu tatuaje învârti la manivelă
Ce pe scripet desfăşoară funia sucită, grea
Şi coboară barca-n valul vioriu, turcoaz, lila.
Să ţiu minte că poemul e şi unul de montaj
Şi să mut îndată scena cu întregul ecleraj în palatul larg de marmuri străvezii cu bolte-nguste
Unde sade Zenaida ca un fluture de fuste, Unde stă la sfat cu tristul Manoil şi cu Iaurta.
Palicarii şi piraţii-n alte săli îşi mâncă turta
Şi beu vinul şi lichiorul, ronţăi beţe de susan
Ling cristali de zahăr candel, se îndop cu marţipan
Acadele şi rahaturi ce le intră-ades în carii
De sălbatic gem piraţii şi răcneşte palicarii.
— Frate, spuse Zenaida, chiar acum primii scrisoare
De la Iancu Aricescu, ce de dor se stinge, moare
Colo-n ocna unde crudul domnitor l-a triimis
Ca să nu mai scrie fabuli despre toate câte-a scris.
Omul ce-i trimite hrana de i-o lasă cu panerul
Este credinciosul nostru, Costăchel bogasierul
Care-i lasă peane, coaie. Uite cartea, o ceteşte.
Şi-i desface sulul galben, condeiat chiriliceşte.
DREPTATE, FRĂŢIE la anul 18. După Christos
Scumpă soră căuzaşă, Binecuvânt soartea ce, prin lucrarea baziliscului cu ochii veninoşi care se grozăveşte în cabaniţă (deie Domnul să-i fie cămaşa cea de pe urmă precum Ercul purtat-au şi înveninat au fost în ea), m-a trimes să putrezesc de viu acilea, la Ocna Sugrumatului, căci aşa, iubită soră, pot cugeta în pace la toate câte se petrecură de când noi, cu alesul domniei tale frate, Manolachi şi cu Ioniţă Piteşteanul şi cu aga Cristache Fălcoianu (ce nu puţin folos ne-a adus până l-a prins de grumaji baziliscul) ne-am adunat noi în casele răposatului domniei tale cinstit părinte, aibă-l
Domnul în paza sa, ca să urnim zavera, că neamul acesta rob nu mai putea îndura mişeliile şi prevaricaţiunile Grecului şi a năpâr-cilor lui blestemate. Auzind noi strigarea nenorociţilor afumaţi cu ardei, bătuţi la scară şi cu oao fierbinţi la subţiori, ne gândirăm să facem precum ştii o Proclamaţiune în 13 punturi, ca să ştie şi neamul acesta că mai este un Dumnezeu în ceriu care aude şi vede toate. Să sculăm norodul şi să câştigăm pe arvaniţi, lesne ar fi fost, dacă zeea discordiei nu se băga în chiar sânul nostru şi nu să certa Piteşteanul cu Fălcoianul pe inelul cu berliant dân degetul treti-logo-fătului Şerban Cacodimitropulos ce-l trimisese vodă (şarpele cu nouă capete ce scuipă foc) cu carte la Viana, şi pre care noi l-am trimes şi mai departe cătră apus, în Gheena. Aşa, neînţelegându-se” al cui să fie inelul, s-au pârât unul pe altul la căpitanul de seimeni cari ne-au împrăştiat ca pe potârnichi.
Mai mare nenorocirea decât să mă lege şi să mă arunce în ocnă, scumpă soră, nu credeam să mi se mai tâmple, când o veste ca un trăsnet (trăznească-i cel sfânt pe duşmani şi alege-s-ar focul de ei) căzu peste nenorocirea mea: cartea mea de stihuri „Ode, eleghii, satire, fabuli, traducţiuni din domnu La Martine, precum şi a cincea perdea din tragodia „Amlet, prinţ de Dania„, alcătuite cu aleasă îngrijire de dumnealui Ianco Aricesco şi tipărite la tiparniţa lui Leonida Firmanis” nu să mai tipariseşte. De patru ani censorul lui vodă ca pe copii mă minţea şi zicea (parcă-l auz): „Ienăchiţă, fiule, mai rabdă un an, că poate vremi mai bune apucăm.” Că el zicea că doar datorinţa sa îşi face. M-a chinuit ca pe hoţii de cai. Multe vorbe nu le răbda deloc. Unde eu scriam „sânuri rotungioare”, el rădea cu un bricegel şi scria „pept fecioresc”. Unde ziceam de „coapsa cea rotundă ce străvede pân şalvar”, el punea „Peplul rece al Minervei”. În loc de „hurioară” scriea „vestală”, scris să-i fie numele şi şters cu bricegelul dintre cei vii. Dar, apoi! Eu ziceam de Bucuresci, că n-are cişmele, şi el ştergea şi punea „Petersburg”, şi doar acolo, slavă Domnului, cişmele câte pofteşti. Ziceam că anu-ăsta vrun rău să-ntâmplă, şi el punea că s-a tâmplat pă vremea răposatului Ianache Văcărescul sau chiar a lui Pazvante Chiorul. Am zis, treacă de la mine, şi eram gata să-mi pocesc în ast feliu cărţulia, numai să iasă şi să mă laud şi eu că uite, şi în Valahia pot ieşi poeţi ca Bairon şi ca Şatobrian. Dar nici aşa n-a fost bine. Dodată, anul trecut, vine censorul şi-mi spune: „Chir Iancu, ţi-ai făcut-o cu mâna ta. Fabulile tale te pierdură. Poeticul curţii, efendi Tripanosoma Todorakis, s-a dus până la domnie cu astă fabulă în dinţi, ce domnul, cetind-o, a răcnit cu glas mare: „Să nu se tiparisească aste neobrăzări!„ Odată cu biata mea cărticică s-au poprit şi alte, între care măiastră compunere a dragului tău frate Manolachi, „Stihuri de amoriu”. Şi doar ce avea acea fabulă? Ţi-o scriu întreagă, ca să ai idee:
Priviţi acea fiinţă care om să numeşte
Şi în două picere pururi călătoreşte.
Vedeţi ce forţă mare
El are în lucrare?
Că firea, apa, focul, nu-i poate sta-mpotrivă
Şi în trebile toate
Dă productivitate.
Luaţi pildă de la el, Şi fieşcare, leu să fie au doară numai miel, Să meargă de-azi încolo, pentru zilele toate
Pe labele din spate.
Gata! Am zis! De-acuma ne rentabilizăm
Şi nicicând în patru picere să nu mai alergăm!'
LUPUL ŞI ALTE LIGHIOANE
Un lup ca toţi lupii, când se văzu rege Şi când pricepu că voia lui e lege, Că toţi se smeresc
La glasul lupesc, Adună sfatul ţării sub un copaci roditor Şi-ncepu a cuvânta cu ton sforăitor: „E codrul ala-ndala! Prin tufişele toate Unde-am trecut adesea să văz ce s-a lucrat
Zărit-am doar păcate, Nepricepinţă, lene, dezordini, strâmbătate, într-un cuvânt, nemica nu e de lăudat. Cum dar să propăşească al codrului neam mare
Cu aşa tristă stare? Deci iată ce zic eu, şi odată cu mine Trebuie-a zice-ntocmai fieştecine: „Bravos, bravos, mărite! Ce minte luminată!'
Striga mulţimea toată
Sub crenge adunată Şi toţi aplaudau înălţând osanale, Plecând apoi, Pe craci doar doi, Ţinându-se cu obidă de şale.
Dar nu ştiu cum se face că treaba şchiopăta Şi nimic nu se strânse de-o vreme-n teşcherea. Căzură multe capuri, găsiră multe vine
Dar vedea fiecine
Că fiara toată calcă cu umblet nefiresc Şi că pardosi, cerbi, iepuri, toţi se împleticesc. Iar de punea vreunul piciorul pe podea Şi doar ca să nu cază uşor se sprijinea îndată era luat Şi-n lanţuri ferecat.
Când veniră mistreţii, sfetnici ce linguşeau Dar să ascunză starea din codru nu-ndrăzneau Şi lupului cu ifos
Ce-n patru labe sta
Şi demn îi asculta
Ii ziseră că totu-i mai rău ca înainte, Lupul, sclipind din dinte Le spuse crunt la chip: „Nu înţelegeţi oare că-i chestie de prinţip? Nu voi să ştiu nemica: e mult superior Celor în patru labe iubitul meu popor. Mai demn, mai nobil este. De şchioapătă ceva Pe ici, pe colo, asta o ştiu a îndrepta: Deci ştire dau în codru ca toţi să se silească într-o singură labă de-acuma să păşească!”
Vedem ades aceasta, dar să crâcnim nu-i chip: Mulţi codri se usucă pe chestii de prinţip.
Priveşte deci, scumpă soră căuzaşă, în ce jalnică stare mă aflu. La o sută de picere subt pământ, nicicând lumina soarelui a o vedea nu poci. Dar în sufletul meu o mai mare şi mai curată lumină, aceea a revoluţiunii, port şi cu ea mă mângâi. Cum zice şi fratele nostru Che Guevara în însemnările sale ce acuma cetesc la opaiţ: „Pantofarul musai pantofi să facă, iar revoluţionerul, revoluţii.” Dar nu ţi-aş fi scris cartea asta ca să te ambetez doar cu jelaniile mele, ci căci am eu un plan care poate să ne ducă la izbânda cea mare. Ascute-ţi şi mai mult ascuţita domniei tale minte şi ceteşte mai departe. Preste mai puţin de o lună Vodă se va scula pe seară cu toată casa lui şi va sui în Turnul Colţei ca să vază prin drăcia nemţească pusă acoloşa un cornet ce să zice că s-a ivit preste tot Răsăritul ca mari nenorociri să vestească. Iar eu cred că e semn de bucurie şi de scăparea ţărei de sub vârcolacul şi bampirul setos de sânge. Tu să te vezi în Elada cu Manolachi şi să mergeţi a-l căuta în ostrovul Hosna pre credinciosul nostru, chir Leonidas Ampotrofagul, care este născocitor de care mai de care minunăţii. Deşi grec este, are fămeie rumâncă de la Ploieşti care numai cu libertaua şi egalitaua îl ameţăşte de la cântatul cocoşilor până la al cucuvăilor. Aud că el cunoaşte meşterşugul de a sbura cu o beşică cât copola de la căşile lui Vodă (afurisit fie el). Faceţi încercare şi vă suiţi în ceriu şi d-acolo ajungeţi preste Turnul Colţei şi răpiţi pre bazilisc cu muierea şi copiii lui. Dar mai întâi treceţi pre la ocnă şi mă scoateţi la lumină, că mă mănâncă sarea de viu. Şi aşa să faceţi.
Cât despre 3.1. 12. 9. 13. 1. 3. 8. 9. Dăspre care îmi ceri veşti, să ştii că iară mă întristariseşti. Lasă-l, uită-l, Enigel! El e cum ştii prin mahalăi, cu dibla şi ohtatul mincinos. Dar nu voi să-ţi amărăsc şi mai mult inima greu încercată.
Rămas bun, agapi mu, şi, de nu cabulipsesc prea mult, mai ceteşte stihuri ce pentru tine le-am brodit şi numele tău pă verticală îl poartă, care poeticeşte să chiamă acrostih:
Zieu făptura ta Este ca lalea. Nice eu gândesc
Acu să cerşesc Inimioara ta. Dară dumneata Aibi milă de-a mea!
Al domniei tale frate de nădejde, Iancu Aricescu
Manoil sfârşi, iar ochii-şi, translucizi precum e sară Când pe Anatolii luna îşi descarcă lin povara Cum un marchitan îşi lasă bocceluţa cu caşmire P-un covor cu arabescuri şi mai gros ca o psaltire Dinaintea unei chere ce-n serai ca într-o seră Lung priveşte prin cleştaruri către luna-tombateră Preste Bosfor, care plin e de saraiuri şi geamii, Făr' să ştie că-n Zipangu, în grădina de lămâi Chiar atunci priveşte luna gheişa dulce, poetesă, Înfăşată-n kimonoul cu păuni; ci nu-i metresă, Ci artistă, şi-are-n păru-i piepteni palizi de baga. Ea, uitându-se la lună prin ochi oblici, ciripea:
Am rămas singură în pavilionul de vest
Din grădina de nisip Kiu-sho.
Lumina lunii nu mă face mai tânără.
La toamnă părul meu va avea multe fire albe
Şi multe coarde vor plezni la samisen.
Ce tristă sunt! Puietul de măr
Pe care am pus să-l planteze anul trecut
Nu a prins rădăcină.
Nu aştept pe nimeni. Bărbaţii s-au sălbăticit
Şi luptă departe, la graniţă.
Când vor veni, vor găsi în locul meu o bătrână îngrijitoare Care piaptănă părul gheişelor tinere. Cine îmi va râvni trupul? Cine îmi va mai citi versurile Cine-şi va mai aminti de mica poetă Nogu-Chi?
Ea la rându-i n-are ştire că în Kurdistan o curdă
I se pare că e luna roată galbenă de urdă
Ce din ţâţele de iapă a ţâşnit şi s-a-nchegat;
E aceeaşi lună care, ancorată de-Ararat
Ca o nouă Arcă, arde în oglindele de lacuri
Translucide şi adânce, răsfrângând stele şi veacuri
Precum ochii unui june ce să cheamă Manoil.
— Biete Iancule, martire, de ce nu sunt versatil, Cum nu sunt o hidră bravă, cum nu sunt un Briareu
Ca cu mii de lance-n mânuri să combat? Pre Dumnezeu!
Cum scrii tu, aşa ora face. Zenaida, tu Iaurta
Simoria adunaţi-o! Ca râmlenii pre Iugurta
Să-i combatem pre tâlharii cu cealmale de sevai!
Zise, şi izbi cu pumnul în măsuţa care, vai, 'N acea clipă să răstoarnă cu ibric şi filigene
Şi iveşte-n patru labe, spăimântat clipind dân gene, Chipeş ofiţir cu peptul coperit dă tinichele
Şi cocarde, epoleţii zorzonaţi cu floricele, De ceapraz i-atârnă spada de eşarfa grea, pembe
Cercei poartă în ureche, iar pe nas un pince-nez;
O codiţă împletită sub tricornul cu penaj
Şi musteţe răsucite. Mult ciudosul personaj
Duse mâna la mânerul săbiei, dar într-o clipă
Trei junghere-n gât îi pusă cei trei zavergii în pripă, Ce scânteie ca trei raze în salonul rafinat
Cu statuie pe console de onix şi de agat:
Safo ce la ţâţă strânge ţitera ca pe-o muiare, Volter, baba scofâlcită, Brutu, care moarte n-are, Şi pe tron de calcedoniu subt o boltă de azur Toga cea de marmuri strânge lângă peptu-i Epicur. Tot atunce dau năvală palicarii şi piraţii înjurând de panaghie în greceasca multor naţii, Sictiriţi şi crunţi la feţe, căci băusă doar lichioruri. Ei ştergea mânjite cisme pe mândreţea de covoruri Dărâmând de pe pilaştri vase scumpe de Chitai.
— Îl sugrum – răcnea cu toţii.
— Îl belesc, îl frig, îl tai! Toţi îl ştim, este iscoada ciorbagiului d-aci, Briliant îi e numirea, dar decât a străluci El doar fum ca turba scoate, puturos şi gros. Un porc Ce nu are asemănare de la Frunze la Niu-Iorc. Dar, deşi cuţite, spade, iataganuri şi stilete S-aţinteau spre peptu-i falnic coronat de epolete Ofiţirul cu ochi crânceni fulgeră pre conjuraţi:
— Diable! Mais c'est trop! Vreţi sânge? Uite peptul meu, hai, daţi!
(Şi îşi smulse cu turbare nasturii de la mundir Desvălind un pept dă taur sub cămaşă de zefir. Und-căzură bumbii d-aur prinseră rădăciniţe, Crusta le plezni zgârcită şi crescură frunzuliţe Şi tulpine lunge cari desfăcură câte-un crin Zugrăvit pre cadrul uşei ca pre flamuri de satin.) Tatuat pe pept zuavul avea tainic amoraş Şi subt el o buche simplă, condeiată-n bucle: H.
Scumpe cetitor, iertare! Capu-acesta îl închei Făr' a-ţi spune cine-i frâncul. Ca să afli dacă vrei Te-osteneşte şi întoarce fila.
Iacă, a-nserat.
Repezitu-s-a pe boltă leopardul înstelat Ce înghite peisagii şi la ape le dă foc Şi în suflete revarsă nostalghie din ghioc. Se-nchid gene-n mii de case, în palaturi şi bordeie, Gene rare de duhovnic, gene grele de femeie, Omenirea ostenită se foieşte trist în somn: Curva se visează sfântă, sluga se visează domn, Cerşetorul stăpâneşte peste zeci de-mpărăţii, Regele coroana-şi cată în mocirlă.
— N răgălii. Somn, tu domn al nefiinţii, tu cu degetul atinge Diamantul greu pe care toţi îl poartă subt meninge, Umple-l, umple-l de vedenii, ca pocalul de Maderă, Fă vecia să ne pară nu o clipă efemeră Ci un şir de clipe veciniei; fă să fim eterni, imuni, Fă să luminăm ca sorii preste hăuri şi genuni. Somn, umbreşte cu lumina-ţi epopeea mea hirsută, Umflă-i tu firava pânză cu suflarea nevăzută A Visării, Fantasiei, fă ca lâncedul seraf Să nu-şi târâie aripa prin gunoaie şi prin praf Ci prin praful galaxiei să străvadă-n viitor.
Maşinişti, la manivelă! Derulaţi un alt decor!
CÂNTUL AL I -*ATRULEA
Toţi suntem melodramatici Languedoc Briliant, zuavul Liubov, liubov Jos, ce lux! Nici Monte-Cristo In loc de chipu-i, el văzu o beizadea Şi-oi spune de Madelaine Lângă un catart întinde moşul Ghiorghi un taroc c 'etitoare mult iubită, ce cu filele aceştii Sprijineşti, să vezi mai bine, cercevelele fereştii Care-n vergele de plumburi sticle are, cu colori, Dân posomoreala-mi neagră te gândesc adeseori! Geană lungă şi sfiioasă aplicată preste buchii, Stânga cu ineluri grele străveziu prinzând genuchii Şi cu deştul de la dreapta întingând în adevăr. Ţâţişoara ţi-o coprinde scânteioşi cârcei de păr. Nu filosofarea stearpă, nu politichia cari Lănţuieşte-n carceri sumbre izaltaţii, temerarii, Ci tu vecinicul amoriu între pagine îl câţi, Cum în pagine nu moare trandafilii cei presaţi.
Şi dreptate ai, copilă, căci nu este nici o gramă
Dân a lumii scrieri toate să nu aibe melodramă, Toţi suntem melodramatici de scurmăm adânc pre sub
Rânjetul intelighenţii. Crierul, acest cherub, Cum chiar glonţul cel de humă preste care vieţuim, Doar o pojghiţă de cuget are, restul este im, Paternă nestăvilită, ură crâncenă, amor, Ceriuri cu sori dă sânge, continenturi dă fior.
Pre acolo-şi poartă paşii trist poeticul, cu peana
Ca o sabie în mânuri, când să stinge toată geana
Dă lumină. Doar acolo inspirarea-şi face cuib.
De acolo chiar şi însumi eu, domniţă, mă îmbuib.
Eşti, cunosc, nerăbdătoare ca să afli cine este
Ofiţirul dă subt masă, ce aflat fu fără veste.
Bărbătoasa-nfăţişare inema ţi-a câştigat
Şi o lacrimă îţi puse subt ochi limpezi de agat.
Ca să nu te mint, fecioară, nici cât bobul cel de chimen, Dintr-un pumn izbit în masă născu mândrul ipochimen.
Nu gândisem pân-atunce că să află-n Orient
Languedoc Briliant, zuavul, căci nu sunt omniscient.
Şi de nu ţi-am spus în cântul treile, e că n-am fost însumi eu, poeticescul, pregătit să-i dau de rost.
Încolţit acum de geana-ţi, nu mai poci a da-napoi.
Iată deci:
P-atuncea frâncii cu inglejii-avea răsboi. Ce răsboiul ca o râie s-au întins preste regate D-au agiuns şi-n Marmaraua încărcată de palate. La Stambul, dă lemn dă cedru mii corăbii intră-n golf, Chpere cu şase rânduri dă cearceafuri: „Tiger Rolf”, „Royal Sword”, „The Proud Lilly”, „Queen Victoria” i proci
Cu catarte şi vergele pline de matrozi veloci.
Sus pă perine dă purpuri, în seraiul dă cleştar, Nu mai prididea sultanul a muia în chinovar
Greu condeiul cel dă aur înflorat şi scrijălit
Pre hatişerif să-şi puie lăbărţatul iscălit.
Lorzi trufaşi îl încolţeşte cu concesiuni o mie
Iar vizirul pune deştul, că i-i frică de Rusie.
Dese iţe diplomatici să ţes tainic, tunuri trage, Goelete fac manevre iar gazeturile rage.
Incurcată-i şi iscoada noastră, Languedoc Briliant
În urzelile aceste. Cu un ticluit ferman
El să strecorase pântre vameşii turbaţi dân Zant
Şi-a lui ciorbagi neveste devenise dur amant.
Aişe, ce-n gungurele avea boare de narcise
Iar în crupe volutate, îl recomandarisise
Soţului, care Coranul i-l dăduse legiuit.
Mai pusese-o vorbă bună şi şăgalnica Lilit.
Laie, dulce ca laleaua, sumeţise căpuşorul
Iară Fatma, braţuri dalbe, bosumflase botişorul, Astfel că Briliant caftanul cel de agă priimi
Chiar dă la neştiutorul, cornoratul ciorbagi.
Dă aici înfiripase tainică reţea: spionii
Împânzea arhipeleagul. Jezuiţii şi masonii îi pitea pân căşi dă taină, pân poiate şi pân hanuri, Preschimbaţi la haini, cu barbe şi spoiţi cu sulimanuri, Prefăcuţi în prunci, în babe, în băieşi şi în imami.
Sta ascunşi pân şifoniere, pre subt jilţuri, după lami
Şi lungea urechi ca asini. Ca să scape de acuz, Languedoc să îmbrăcasă chiar în haine de franţuz, Iară turcii grei dă capuri nu gândea a-l bănui
Cum era cu ochii numai după babe şi copii.
La agie la fereastră într-o ziuă el stătea
Şi cu greu lunet la Franţa preste ape să uita Când caic cu baldachine zburând înspre ţărm zări Şi în el, înveşmântată în şalvari liliachii, O fămeie, o Venere tolănită pe o brâncă. Săltă-n el inima francă şi luci privirea frâncă. El află că Zinaida favorită e lui Nikos Negustor de cherestele, blând arhonda simandicos Ce palaturi dă cleştare umple vecinie cu muieri. Numai astfel se esplică întâmplarea cea dă ieri. Nu politichia, dragă cetitoare, ci libovul îl împinsă pre zuavul să pătrunză în alcovul Coperit de covoraşe şi să intre sub obroc. Asta e istorioara lui monsieur Briliant Languedoc. Cât de buchea cea sucită ce pe peptu-i să lăţea Nu poci şti nemica încă. Fii, gingaşo, răbdurea, Că nemica nu rămâne în final neesplicat. E rotundă epopeea-mi ca şi globul fermecat Care poartă-n centru. Dară iar anticip, ce nărav!
Scurt, dădu pe faţă totul ceaprazatul de zuav.
El zavera plănuită brăţişă cu tot avântul
Şi de gentilom în faţa obştii îşi dădu cuvântul
Umărul să puie vajnic l-al Valahiei car greu
Şi Elada să o nalte cu puternic braţul seu.
Dar lungii prea mult pelteaua. Pre subt stelele puzderii
Lin barcazele porniră cu logodnicii Eterii.
Lin rămase-n urmă Zante, mărgărint în scoica grea
Sidefiei mări. Dân ţărmu-i la corăbii aducea
Ohtături adânci zefirul, plâns ca foc nepotolit:
Aişe era şi Fatma, Laie prunca şi Lilit.
I
Luna calea cătră Hosna zgâria-n argintul moale Al curenţilor, piraţii sta în jururi de ţambale, Petrecea cu palicarii, doar puţini era de cart Şi bătea în clopot sarbăd ceasurile, pe catart. Manoil scriea-n chilia de subt punte stihuri şchioape, Adurmit de legănarea pe întinderea de ape, Privind stelele ivite, prinse-n danţ, săltând în zbeng Pân pătratul cald şi negru de la gura de chepeng. Languedoc privea pân gene pre frumoasa Zenaidă Ce la pupa sta pe funii colăcite, o silfidă Un contur de ambră preste scânteierea-n apă-a lunii. Ea visa. la ce? Visarea unei dame doar nebunii Pot visa a înţelege, şi poeticii, ş-amanţii. El ghitara înstrunează, ce-i adusă de din Frânţii Şi începe o cântare mulcomă, cu glas perit (Dulce vorbe de aubadă eu aci am tălmăcit): „Aşa cum toamna, pe bolta scânteietoare, apare şoldul plin şi răcoros al lunii iar stelele pălesc invidioase şi diamantele lor cu mii de focuri nu mai au preţ, Şi cum într-o grădină se deschide dumnezeiesc trandafirul bucurând-o pe tânăra stăpână şi făcând celelalte flori să-şi aplece căpşoarele ofilite de mireasma îndurerată, aşa ai apărut în viaţa mea, pe neaşteptate, cu putere deplină, făcându-mă să nu mai pot respira, să mă îmbolnăvesc de dragoste, să mi se pară nesuferit patul celorlalte femei şi gura lor veştejită.
Orion şi tu blândă Cassiopee, Săgetătorule de flacără, Lyră, Leu fabulos, v-aţi găsit, iată, împărăteasa. Maghiran şi mixandră, lalea sulemenită, garoafă, vă ştiţi de-acuma regina. Plecaţi-vă ei, ah, plecaţi-vă!
Liubov, liubov.
Unde încape atâta chin?
Căci mă iubeşti şi totuşi mă chinuiesc, eşti lângă mine şi parcă ai fi peste mări, liubov, liubov.”
Oh, putere-a muzichiei! Cum Orfeu odat în veacuri
Aduna jigănii roată între stele şi-ntre lacuri
Muind deştele în unda Lyrei, îmblânzind pre ele, îşi dăşchisă Zenaida, între lacuri şi-ntre stele, Inema, ce-i de vergină, deşi trupul e-ntinat.
— Spune, mări, venetice, d-unde tu ai învăţat
Astfel să-ţi faci joc c-un suflet ca şi mâţa cu un şoarec?
Hai şi-mi zi mai mult sub punte.
— N tunecatul arhondarec, Fiindcă voi a plânge noaptea asta zugrăvită-n cer.
Şi răpiţi dă ploi dă stele junii în chilie pier.
Jos, ce lux! Nici Monte-Cristo nu visă pentru a lui
Hurie aşa tapeturi pe mătăsuri nărămzui, Aşa perine brodate-n fir dă aur, ce închipui
Lebezi grele, gnomi, ondine care-şi reflectează chipu-i
În mallarmeanul luciu cu intarsii de morfil
Gheridonului dân unghiu, mesei large jugendstil, Paravane dân Ţipangu şi chineji săpaţi în jad, Flori dă mine pe mileuri, ghiersuri dân Upanişad
Condeiate-n rame grele. Pe părete, o oglindă Ş-arunca-n cămară apa tremurată, licurindă, Dă cristal dă dân Veneţii. Vai, adânc privi în ea Languedoc. În loc de chipu-i, el văzu o beizadea, Jun cu capul ras sub vastul glob dă muselin. Pe buză O musteaţă supţirică. Verde-n ochii de meduză Verde dă venin dă viperi, însă dulce e nespus Cum e dulce gândul morţei desperatului hindus. E sprinceana ca şi arcul, trasă cruntă dân penel Şi ineluri are-n mâne, ş-are în urechi cercel Iar de stânga fir dă aur îi înconjură musteaţă. O hanâmă numa-n văluri ce-i iveşte poponeaţa Şi toţi nurii, îi aduce linguriţa de şerbet. Pre o tavă odihneşte în felii un melemet. Să cutremură franţuzul, mâna la jungher îşi duce, Dar să limpezi oglinda, iară el îşi face cruce. Să lungeşte Zinaida pă divanul persian Şi zuavul ciupi dulce coardele. D-obsidian
Ochii îşi plecă fămeia:
— Zi-mi, dă ştii, acea poveste 'N cari princesa Mădălina, care-n lume nu mai este
Mai frumoasă, e răpită d-un balaur uricios.
— Mais, bien sur, grăi franţuzul ce în jilţ stătusă jos.
Mai daţi-mi vin şi-mi mai zâmbiţi, Ochi dragi, iar voi de prisosiţi, Naramze.
— N faţa-mi poposiţi, Şi-oi spune de Madelaine. E mult de când s-a petrecut Povestea, într-un vechi ţinut Cu ordalie şi cu scut, Ţinutul Evergren.
Un crai bătrân, beţiv şi mic Cu pe obraz un roş petic Ce lupus doftorii îi zic O fată-avea: Madelaine, Ce peste câmpuri se plimba Şi-n codri goi se înfunda Şi-o mai frumoasă nu era în ţara Evergren.
În ochi adânc de îi priveai Doar cai şi cavaleri zăreai, Turnire-n pajişti verzi de rai Visa mereu Madelaine. „Ah, niciodată nu voi fi Decât a celui ce-ntr-o zi într-un turnir m-o cuceri, Aici, în Evergren.”
Dar riga altă vorbă-avea: „Cine de lupus m-o scăpa Răsplată fata mea voi da, Cuminţea mea Madelaine.” Se-nfăţişară mii şi mii De felceri mari, cu letinii, Dar nici un fel de doftorii In tristul Evergren
Nu ştergeau pata din obraz A beţivanului de cneaz Şi nimeni nu primea ucaz
Şi mâna lui Madelaine, Pân-un neguţător sosi Pe ape reci, printre scrumbii, Şi marinarii pe frânghii Strigară: „Evergren
La curte el intră semeţ, Pe rigă îl privi isteţ Şi grăi chipeşul drumeţ Zâmbind către Madelaine: „Eu, rigă, ştiu a vindeca Într-o clipită pata ta Căci nu-i ce spui domnia ta Şi toţi din Evergren.
Nu lupus, ci-a ruşinii pată Iţi e pe faţă înfierată După o bătălie dată (Oh, iartă-mă, Madelaine) Când încolţit de crudul Kron Tu ai fugit ca un poltron Şi te-ai ascuns aici, sub tron, In plânsul Evergren.
Deci, dacă vrei a vindeca De pe obraz ruşinea ta, Ai să-mi dai mie fata ta, Pe dulcea mea Madelaine, Şi eu îndată voi porni
Şi-ale lui Kron ţinuturi mii Cu spada le voi cuceri Doar pentru Evergren.”
Riga sări ca un pardos: „Neruşinat şi ticălos!
Să nu-l asculţi, i-un mincinos, Frumoasa mea Madelaine!
În temniţă îl aruncaţi
Şi mi-l munciţi, şi-l ferecaţi!
Vă dau poruncă să uitaţi, Supuşi din Evergren, Tot ce grăi ăst fanfaron.
Dau ordin: Nu există Kron
Şi nu am stat nicicând sub tron!”
Dar apriga Madelaine
Strigă din jilţ de purpur: „Tată!
Tu ştii că e adevărată
Povestea asta, ştie toată
Suflarea-n Evergren!
Ah, scrie-i tu lui Kron în nord Ca să îşi lase-al său fiord Că sunt în totul de acord Să îi dau eu, Madelaine, Şi inima şi mâna mea Dacă-n turnir va triumfa Sub cerurile de lalea De-aici, din Evergren.
Şi junele de negustor îl va-nfrunta dacă-i e dor De chipul meu surâzător.„ „Aşa va fi, Madelaine!„ Răspunse craiul aplecând Obrazul roşu spre pământ „Căci nu pot să-mi înec tot bând Ruşinea-n Evergren.”
Trecură zilele de mai Şi în grădinile de rai Sunt mână-n mână jun bălai Şi tulburea Madelaine. El îi citeşte de Arthur, De palida Badroulbadour. Sub perii-n floare, sub azur Ei cântă-n Evergren.
Ăsta timp, pe drum de caşaloţi, Cu ţurţuri grei prinşi în mustăţi, Vin mişcătoarele cetăţi (Uitase şi Madelaine), Ale lui Kron corăbii lungi. Pe ale mării repezi dungi Sălbaticii de Nibelungi Ajung în Evergren.
Kron, ochi de piatră, barbă creaţă Miroase a oţel şi ceaţă. Proptit în cizmele de ghiaţă, Cu ochii la Madelaine, Rânji spre rege: „Rege şui, Pentru ai mei nimica nu-i De preţ în bietul tău, sâlhui, Regat, în Evergren.
Nici fata ta n-o preţuiesc, Dar provocarea o primesc. Vreau în turnir să biruiesc Sub ochii lui Madelaine. Orice rival voi căsăpi In lâncedul de miază-zi. Cine mă poate birui In blândul Evergren?”
Plecă, apoi, râzând în hohot, Se depărta pe cal în tropot. Rămase inima în clocot A palidei Madelaine. „De ce gândind la el mă dor Gândirile? De ce mi-e dor? Doar îl iubesc pe negustor, Strein în Evergren.”
Pe seară ea intră-n iatac, Se pieptănă prelung, buimac, Când pe fereşti un vârcolac Pătrunse la Madelaine. Avea aripe mari de piei Bătute-n pietre cu scântei.
Fiara, nimic de felul ei Nu e în Evergren, Căci are solzi sticloşi de aur Şi nări cu foc, boaşe de taur, Labe cu ghiare de balaur. Păşi înspre Madelaine Şi o înfăşură-n aripe, Zbură cu ea în două clipe, Pieri palatul ca nisipe, Pieri şi Evergren.
Iar dimineaţa o aduse, Încercănată-n pat o puse, Unde fusese nu ştiuse (Sau ai ştiut, Madelaine?) în gândul ei, o roşă pată Venea mereu, văzută-odată, Dar unde? Unde? Spune-odată, Ah, unde-n Evergren?
Nopţi după nopţi la ea venea Balaurul care ardea Cu ochii reci de peruzea. Pleca atunci Madelaine Cu el. Se întorcea în zori Şi nu-i ardea de negustori, De peri, de fluturi şi de flori, De regi, de Evergren.
Veni şi ziua de turnir, Se ridicară corturi şir, Juni scutieri leiţi în fir Veneau după Madelaine. Crainici din trâmbite sunau, Flamuri în lănci se agitau, Covoare pe balcon erau In ţara Evergren.
Şi iată-i: îmbrăcaţi bogat, Pe cai cu pieptu-mplătoşat Rivalii cu panaş rotat Salută pe Madelaine. Pierită ea le face semn. Vibrează lăncile de lemn Şi caii zguduie solemn Pământu-n Evergren.
Prin crăpătura vizierii Crunt se scrutează cavalerii Şi se reped, se fac puzderii Sub ochii lui Madelaine. Caii se surpă, ei se scol Şi fac cu spada rotocol. Nu s-a văzut aşa pârjol In blândul Evergren.
Căci spadele lucesc în soare Ca nişte flame arzătoare Şi se izbesc în scutul tare.
Şi-acoperă Madelaine Cu mâna cea subţire ochii Şi mâna s-a crispat pe rochii Nimic mai crunt, din Capadochii Şi până-n Evergren.
Neguţătorul se feri De-un fulger, şi apoi izbi, Capul lui Kron îi despărţi Şi vesel spre Madelaine Se îndreptă, când deodată Căzu prinţesa leşinată Şi se opri suflarea toată 'N regatul Evergren.
Nunta ţinu o săptămână Apoi străinu-o luă de mână Şi se-ncuiară împreună El şi a lui Madelaine. Sub stelele ca mii de focuri Mai continuau cânturi şi jocuri, Mii se rupseseră de tocuri In vesel Evergren.
Dar dimineaţă, înjunghiată Zăcea, într-o de sânge pată, în singura de sânge pată, Nevrednica Madelaine. Neguţătorul se porni Spre Indii cu-a lui bogăţii
Şi au rămas de-atunci pustii Grădini în Evergren.
Balaurul, să ştie-oricine, Din visul de fecioară vine Şi pe ea însăşi o răpune. Aşa păţi Madelaine, Ce răvăşită-n orice noapte La a lui Kron ureche şoapte Fierbinţi suflase. Pieri în noapte, în noapte, Evergren!
Şi tăcu ghitara, stinsă fu a muzichiei flamă, Cum un echo să înghite în a nourilor scamă, Cum să stânge un amoriu după lunge suferind.
Îşi zbătusă Zenaida gene ude şi fierbinţi.
„Cahmachi!” răcni juna suspinând înăbuşit
Vrând a-şi smulge de dân peptu-i cu sâni fragezi dăruit
Un amoriu ca un ghimpe, un blestem înmiresmat.
Iar Briliant rămasă palid, de blestem împovărat.
Juno, pentru care scris-am cântul patru special, Ai să vezi că ofiţirul cu aspect orighinal Are să o izbăvească de zurlia beizadea Pre-a lui Manoil sorioară, şi de soaţă o s-o ia, Dar la capul multor plânsuri, încercări, peripeţii Ce-n postmodernist opuscul te cufundă-n reverii. Să-i lăsăm deci să suspine, suspina-vor încă lung. Eu la Manoil, Iaurta şi tâlhari vreau să ajung. Cufundat în mii de harţe, în sextanţi şi astrolabi Făcea punctul cu compasul Manoil. Cârmaci arabi
Ticluise artea mândră-a navigării fără greş. Învârtea matroz destoinic roata cârmii, de cireş, La busol ochind, urechea întinzând spre Manoil, Latitudini, longhitudini, graduri numărând umil. Palicarii şi piraţii, în miroasne de obiele, Zvârlea zaruri dân cornete, zuruia arşici de miele, Pişea cidrul peste punte în şiroaie nărămzii Pre spinăruri de delfinuri tot cercând a nemeri. Iar subt negura de stele ce pe-arhipelag să lasă Ca un roiu de lăcuste pre o pajişte umbroasă, Lângă un catart întinde moşul Ghiorghi un taroc Şi dân el ghiceşte soartea ca ţâganca dân ghioc:
— Uite Riga ce să culcă cu Reghina curviştină Subt pocalul ce asvârlă coade-coade de lumină. Asta, proştilor, semn este că veţi da o luptă-n vis. Faceţi rugi, bateţi metanii. Uite-un drum ce e închis Dă un înecat: vezi oare ce obraz mâncat de raci? Un casteliu însamnă, cu cătane audaci Ce dân voi doar unul şti-va a-i dăschide poarta grea. Într-acolo bila rece dă cristal îl va purta. Uite şi cea mai soioasă dântre feţe: E Milogul Cu bocceaua-n băţ: sălbatec o să fie epilogul, Căci însamnă cerşetonul totdeauna un alean. Uite Chitul ce pe Iona l-au trecut preste Ochean: Blestemaţilor, semn este că-ţi vedea pre Dumnezeu! Şi sfârşind cu prevestirea, mult ciudosul de romeu Rupe, rupe mucavaua şi azvârlă-n mare toate Cărţile. După barcaze, peticele colorate Să ţinură ca o trenă dă presimt şi dă destin.
Curând scaldă Aurora ceriul palid, levantin.
CÂNTUL AL
C
INCILEA
Manoil găsi safirul Hai, că am ajuns la Hosna Ce v-am zis? E Dumnezelea Dihănii noi, ciudoase, să iviră pe o rină Au n-aţi auzit de Zoe f Vive le son du canon E om ce suie-n aer, atârnat de trei elici Aur! Aur! Omul duh e, sete pură Veac al nouăşpe! Te laud Da nu-ţipasă dă orfanii ce munceşte la patron? Da, vreau artă cu tendinţi Mudromu i cestitomu Elvira, mai ţii minte? Brav Iaurta Cea şcoală 41 Ostrovul Hosna curse ca o sticlă ce-i topită
M anoil găsi safirul ca cât oul cel dă curcă Dă dân care să ivise ranchiunoasa stirpe turcă: Era-n gaură dă şearpe învălit în marigold. Scoase un jungher dân taşca ce purta pre lângă şold Şi crăpă cu lama coajea. Să ivi o lighioaie Ce cu dintele te seacă şi cu gheara te despoaie, Ochi gălbui ca mahmudeaua şi holbaţi ca gura pungăi, Şapte limbe-n colţul gurii care largă-i, care lungă-i. In o clipă feara cruntă vărsând foc pă patru nare
Lunecă dân mânuri moarte şi să perde hăt în zare, Dară ochiul lui Manoli o zăreşte, urmărind Urma lucie dă bale: pre subt nori dă hiacint Hojma cea cu creste-n spete ca anticii stegosauri Pârjoleşte văi cu mure, munţi cu sfinţi, eroi cu lauri, Arde cărţi şi cruci şi plete dă femei cu ţâţe grele Dă de care-s atârnate prunculeţi şi puradele, Iama dă în ţintirimuri, scoate oasele, le roade, Ce-nfăşate-s în zapise, în peceţi şi în izvoade, Şi cu gheara ca o coasă sparge burtele de vaci Cum spargi coaja tămâioasă strugurului pă araci. Geaba caută Bulgarul adăpost, căci mursecat e, Sârbul cu grăsime-n plete îl apucă pe la spate, Arbănaşul fuge-n luntre, Grecul fuge-n fustanelă, Doar rumânca, o înfruntă feara, sveltă, soavă, belă, Dar cu ochii care scapăr şi cumplit răcnind dân pept. Vârcolaciul o miroasă, fremătând nazalul sept, Şi întinde descărnate braţe lâncede s-o prinză. Dar îi creşte dân spinare aripi candide de pânză Lui Manoli, care-n peptu-i sâmte cum să scoală vlaga. Dântr-un salt el e în faţa junii, şi înfige şpaga Intre solzii dă jivină: sânge negru a ţâşnit Şi dihania grăieşte:
— Manoile, te-ai trezit?
Hai, că am ajuns la Hosna, ne aşteaptă-Ampotrofagul Şi nevasta-i liberală, să le trecem iute pragul. Vai, nu-i feara, Ibrahim e, dar deşi e turc şi el Acum crede în Fecioara ce născu dân porumbel. Saltă fruntea, Manoile, de pe harţe şi echere, Uite, ţi-au rămas pe frunte imprimate, efemere, Ale Mării Albe ţărmuri şi-ale mării Marmara. Uite, scânteie Levantul tipărit pă fruntea ta.
Liniile-i sunt undite, ca şi şoldul de femei-s, Dac-au fost vizionare hartele lui Piri Reis, Mai vizionară-i fruntea flăcăratului român. El îşi duce mâna dreaptă cu inel la stângul sân:
Doamne al oştirilor
Dân catapeteasmă, Care dărui florilor
Gingaşe mireasmă, Care dai smochinilor
Gust dă vin şi miere, Dă-mi şi mie mânilor
Vlagă şi putere!
Că nenorocirile
Au venit şuvoi, Şi-au întors privirile
Sfinţii dă la noi, Ni se-ncurcă iţele
Dă la ursitori Şi rămân troiţele
Fără lumânări.
Doamne al pustiilor Ce-ţi iese ciorchine
Cu cârceii viilor
Dân trup dă la tine, Dă-mi în pept o inemă Şi în pumn o bardă
Şi de vrednic ţine-mă în tămâi şi nardă!
Că sălbăticiunile
Nu mai vor ciuline, Ci vin spurcăciunile în staul la mine. Ceartă tu protivnicii, Neamul risipeşte-le, Doamne, care schimnicii
Te laudă-n peştere!
Ruga-i fuse priimită, căci ieşind pe bocaport
El zări un ochiu-n nouri, străveziu, căprui, întort
Cătră sine mai degrabă.
— Ce v-am zis? E Dumnezelea! Răcni Ghiorghi egipţianul scărpinându-şi iute pielea. Grecii, hoţii în genuche să trântiră şi pe burtă, Ci rămaseră-n picioare apostatul de laurtă, Manoil şi Zenaida, ce-n picioare au jurat Ca să şază şi în faţa Tronului cu nestemat La eterna judecată. Mândre viţe de români! Dar greşea zavera toată, şi creştini ca şi păgâni, Căci cel ochiu ce o clipă în poema-mi se ivi Al lui Dumnezeu nu fuse, ci al meu, care luci Uitătură indiscretă între pagine de op, Cum priveşte biologul goangele la microscop. Heisenberg grăia cu minte că nu-i chip a cerceta Fenomenuri subatomici fără a le-nfluenţa. La fel eu, de vreu o lume vie să o ticluiesc
Nice voie am vreodată nici s-ating, nici să privesc. Deci să-nchid ochiul dân nouri, nu cumva să îi smintească Pă piraţi şi toţi ca unul să mi se călugărească Uitând de ţaruchi, paluki, de zaveră şi de tot.
Palid stei urcând dân ape verzi ca fierea ce dân bot lase la năpârci e Hosna (lângă Samos undeva), Insul cari pre nici o hartă zugrăvit nu să afla. Coborâră călătorii în bărcuţe şi-o porni Cătră ţărmul cu volute de florar şi coralii Scoici cât casa, resfirate pe nisipe-n evantaliu, Crabi cu gurile dă şearpe şi cu ochii dă vitraliu, Străvezii meduzi albastre şi cu franj ele lăţoase Zvâcnind moi pre lângă barce, mari cât nişte gavanoase, Iar pre ţărmure, minune: bolovanii străvezii Sunt ciopliţi în chip de hurii, de satiri cu fudulii, De pitici, de lupi de steclă care adunaţi în haiti-s, Gryli şi troli şi alte hojme ce găseşti în Baltrusaitis. Curcubău să-ntinde leneş preste insulă ca pod Şi când trece pân picioru-i răzvrătitul meu norod Să mânjeşte-n roş, naramză/galbin, verde, azuriu, Indigo ca o brânduşă, ca oftarea vioriu, De să râde palicarii şi-şi dau coate, se ciupeşte, Degete albastre barbe verzi şi roşii le sbârleşte Iară gure mov proferă cruci şi-anafuri rozalii. Urca ceata cea pestriţă pă poteci cu bălării, Când dihănii noi, ciudoase să iviră pe o rână: Mestecări de roţi dinţate unse cu lichid dă frână, Arce rupte, cruci de Malta prinse tare în şurupe De cremaliere ştirbe, de rulmenturi şi de cupe Ce mişcau parcă Satana în cazane era-nchis: Una mare cât hambarul lua poame dân cais
Cu trei deşte de aramă şi le pune iute-n coşuri;
Alta mică jumuleşte peanele de pe cocoşuri, Le ascute şi le moaie-n călămări ce cresc dân stâncă
Şi înscrie-n pergaminturi vro istorie adâncă;
Alt mehanic cu lăboaie de paing înşfacă iute
Un pirat ce să holbase prea aproape dă volute
Şi îl bagă-ntr-o chilie cu o poartă dă oţel: într-o clipă-l scuipă proaspăt, pomădat, spălat şi chel, Ras obrazul, ras şi capul, cum să poartă la tătari;
O mahină ce da zumzet, mitutea cât un canari, Zbura-n aer la un stânjen şi prindea muşte dân sbor, Le băga subt coade pamblici, le lăsa în voia lor;
Una scurtă şi-ndesată cu o perie freca
Stânca tare de subt dânsa, până când se străvedea
Pân grosimea Terii alte continenturi, Antipozii
Cu oraşe răsturnate, unde umblă ca nerozii
Oamenii cu gaibe-ntoarse şi cu capul tot în jos, De să uită pre subt fuste ale sexului frumos
Deochiat rânjind piraţii: aferim invenţiune!
Dar i-apucă bâţâiala când zăresc altă minune:
O grămadă dă burlanuri care iese crântr-o oală
Unde ferbe-o spumă neagră, înstelată, cerebrală
Şi fum iesă de pe coşuri – se închiagă fumu-n sfere
Ce roiesc domol în aer, pâlpâinde, efemere, Căci planeţi sunt fiecare, cu popoare şi cu regi, Floră, faună întreagă, legi pe care nu-nţelegi, Cu istorii sângeroase, cu invenţii, cu mari genii, Cu stăpâni şi sclavi, cu boale, cu cristaluri, cu milenii.
Toate, toate au speranţa că vor dăinui în veci:
Pân-la urmă toate crapă ca băşicile cei seci, Căci minciuna, silnicia, neghiobia pân-la urmă
Preste tot vârâte-n peptul Adevărului, îl scurmă.
Cum priveau cu-ncremenire toţi în lumile-oglinde, Iată că de pe cărare o muiere se desprinde.
E trufaşă, poartă-n capu-i o bonetă frigiană
Şi pe toţi cu duşmănie îi priveşte subt sprinceană:
— Cine sunteţi voi, obrasnici, de venit-aţi fără voe, Au n-aţi auzit de mine? Au n-aţi auzit de Zoe?
Ce daţi buzna în ogradă?
— Doamnă, să avem pardon
(Languedoc luă cuvântul), bunul nostru-amfitrion Leonidas să numeşte, renumitu-Ampotrofag. Nu-i sunteţi cumva iubita soaţă?
Insă cu arţag îndoit urmă fămeia:
— Toţi milogii mi-i aduce Secătura, toţi tâlharii, de îţi vine să-ţi faci cruce. Aide, spuneţi, cine sunteţi şi ce vreţi şi-apoi plecaţi!
— Chera mu, noi suntem grecii şi rumânii răsculaţi Cari jugul greu nu-l sufăr al tiranilor şi vreu La izbândă sau la moarte să îşi ducă steagul seu! Zisă Manoil. Ţaruki!
— Şi paluki, muieroiul
Ii răspunsă-nflăcărată, înmuindu-şi iute boiul, Ba zvârlind şi o ochiadă fanfaronului franţuz. Da, să sugrumăm odată al tiranilor abuz! Da, cu armele în mâne, cu furci, coase şi topoare Să ne-alăturăm vâlvorii ce coprinde pre popoare! Da! Trăiască libertaua! Viva-n veci egalitaua! Jos şalvarii! Jos cahveaua! Jos halvaua! Narghileaua! Da! De trei ori da! M-alătur, suflet, trup, la cauzaşi! Fiţi bineveniţi la Hosna greculeţi şi rumânaşi! Cât de soţu-mi. Of, ca vita e nesimţitor acesta, Nu ştie politichie, Bucuresci şi Budapesta Pentru el totuna este şi le-ncurcă cu Milano, Geaba-i zic de Galibardi, geaba-i spun de Candiano De statua Libertăţei dân Ploesci n-a auzit, De bonjur, de Carmaniola el nu ştie negreşit. Da' o să-l vedeţi. Hai iute! Şi-o luă pre Zenaida De un braţ. Colindă ceata pân rovinele ca crida Tot cântând un cântec aprig:
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Uriaşilor, e vremea! Bunilor, sculaţi la arme!
Nu simţiţi în inimi flăcări? Nu vreţi spada s-apucaţi?
Lepădaţi dân suflet lenea, priimiţi în suflet larme
Şi în mândrele cazarme
Ca vultanii să strigaţi:
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Îşi sfâşie pelicanul peptul să mănânce puii. Voi de ce să păstraţi viaţa? Şi la ce v-ar folosi? Râvniţi floarea pe mormânturi, râvniţi dafinul statuii Şi văpaia flăcăruii Aideti a o înteţi:
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Unii vivă în desfrâuri, alţii vivă în durere. Ferbe indignaţiunea în popolul suveran. Vrem o constituţiune, nu despotică putere, Să-ndrăznim doar a o cere Şi-o să vie momentan!
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Nu mâncaţi de la zaveră şi zdrobiţi reacţiunea! Cereţi, cereţi într-un strigăt sufragiu universal Asta ni-este idealul, asta ni-e ambiţiunea: Propăşască naţiunea! Vivat Teatrul National!
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Se curmă la jumătate însă cântul, că în zare Puşcătură să aude, focuri-focuri bate-n mare Şi să-nalţă dân tufişuri. Ce? Moroi sau pricolici? Nu, e om ce suie-n aer, atârnat de trei elici! Cu aripe ca de şoarec sburător, dân cherestea, Către ceata-nmărmurită iată, mări, că sosea: Leonidas e, bărboiul la genuche îi ajunge, Anteriu poartă pre sine, iminei cu boturi lunge, Brâu dă lefegiu, da-n locul dă jungher şi dă pistoale Are pile, şurubelniţi şi burghie cu spirale.
Vine-n zbor, poartă în spete un ţilindru cu piston, Ochilari pre nare large, iar în mâni un faust-patron.
— Anghelos! Holbează grecii ochi ca ouăle dă gâscă, Dară Zoe, bărbătoasă, izbucni dodat în râs, că
Ăl cu barba tutunie ş-anteriu ca dă la Atos
Brusc se prăvăli dân ceriu la picerele lui Tatos, Cel pă care mehanismul îl ferchezuise-aşa
Că-a Chanel dă la o poştă şi-a Lancome o fresh putea.
Să ridică însă-ndată cum în Dante Aligher
(„Iadul”, cântul zece) saltă din mormântul cel dă fer
Farinata, şi-i înfruntă pă piraţii cei cu spange:
— Voi, nelegiuiţi, vreţi aur? Aţi venit aci-n falange Pentru aur? Nu ştiţi oare care aur e mai bun? Talerul şi mahmudeaua sunt a omului nebun.
Zimţii dă florin sunt solzii care dracu-i poartă-n spete.
Guldenul mare ca roata dâmprejur dă sfârc la fete
La fel duce în ispită, firfiricul şi carboava
Ca şi filtrul dă amoriu picură-şi în sân otrava, Lira minte, rubla-nşeală, ţechinul te măsluieşte
Şi Mamona când vrei aur scuipă-n palme şi rânjeşte.
Aur! Aur! Şi judanii au întors lui Moisi buca
La viţelul cel dă aur dând năvală. Matracuca
Dân Apocalipsă, Roma, ce lui Amor inimică-i
Aur vrea. Şi voi vreţi aur? Uite ceasul care-l ticăi
Pre sub nasul vost.
Şi scoasă un ceasornic cu capace Pre cari scrie Cave Tempum cu sgârieturi dibace. Tot dă aur lucitoriu iaste el, în filigran Cum îşi lasă şi cahfeaua dungele pă filigean. Toţi bărboşii cu basmale, cu cercei şi cu inele Răpeziră deşte grase şi deschisă tăşticele Şi-nhăţase cel mai iute greu ceasornicul gălbui
Cum o coţofană ciobul. Însă vai dă mama lui! In o clipă discul d-aur cu cadran încondeiat Bubui cu sgomot groaznic şi vui înfricoşat Numa-n zdrenţe dă rămase gros-obraznicul acela Şi-un văzduh ieşi, ce moaie toţi genuchii, dă cad lela Hoţii. Şi îşi luă ciudatul ins vorbirea de la cap:
— Cicmigeaua e mormintu-ţi şi beşlicul i-un harap Cu ferman venit să-ţi prinză guşa-n coardă de mătasă. Icrele dă aur grele sunt cocoaşa ce te-apasă.
Voi, listopiraţi, acuma ţineţi minte ce vă spui: Omul n-are numai maţe, să le-ndoape cu lămui Cu fripturi şi cu plăcinte, cu halvale şi ghidem, Nu-i burduf pentru vinaţuri omul, nu-i un eritem, Nu-i o ploşniţă ce sânge suge până-şi umflă rânza, Nu-i păduche ce-şi piteşte ouăle pre după pânza Care cusătură face. Omul duh e, sete pură De ştiinţă, vas prea nobil ce primeşte-nvăţătură. Voi, ce nu ştiţi nici a scrie şi nu ştiţi de Aristot, Ca pre boi fără simţire, ca pre ţapi eu vă socot. Aurul ştiinţa iaste, bogăţia adevăru-i, Mehanismul ce roteşte ceriul. Însă nu mai stărui. Margaritas ante porcos. Zoe, cine sunt aceşti?
— Om nebun şi tot mai capiu pre cât tu îmbătrâneşti, Sunt prieteni, Manoil e şi-a lui soră Zinaida, Care Iancu Aricescu îţi scrisese dân firida
Unde l-au ascuns-au fiara ce domneşte la munteni, C-or să vină să te vază. Cauzaşi sunt, ploeşteni.
— De-i aşa, iertată fie-mi firea asta păcătoasă. Adevăru-i că nu merge nici piston şi nici chiulasă Şi cureaua cea dă piele dă rechin a cam pleznit Dă la astă invenţiune: „Mehanismul dă vâslit
Pân văzduh.” Turbat sunt d-asta. Însă am aci un şip
Unde licăre-antidotul fără care nu e chip
Să vă mai sculaţi vrodată pă picere. Aide, sus!
Cum lui Lazăr îi grăise-n Evanghelie Iisus.
Îi pofti în casă-ndată chir Ampotrofagul, cari înviase pân minune şontorogii, palicarii.
Manoil îi spusă planul: c-o beşică să să suie
Tocma-n Turnu Colţii care-n Bucureşci mai mare nu e, Şi acolo să răpească domnitorul cel tiranic
Ce va urmări cornetul pe al cerului zăbranic.
Să gândi Ampotrofagul şi răspuns dădu dăştept:
— Veac al nouăşpe! Te laud cu tot duhul meu dân pept!
Secul ce-ai făcut dân omul cu-apucări dă animal
Frate drept al veciniciei şi al Domnului egal!
Secul nobil unde-mi place a trăi în veci dă veci!
Vezi pân sticle-n microscoape fojgăieli dă parameci, Pân luneturi vezi vâlvoare de-nstelări ce nici nu cugeti, Roţi dinţate-nvârt curele la batelurile bugeţi
Ce rotesc pe ape zbaturi şi fum negru scot dân coş;
Bielele să-nvârte iute ca dervişii fioroşi, Pre pământ locomobiluri iar în ape batiscafuri, Dirijabile vărgate intră-n nouri ca-n pilafuri, Telegraful bate depeşi ce dân stâlp în stâlp aleargă
Şi-un velociped te duce unde vrei, în lumea largă, Ba şi-n lună de-ţi năzare, în ghiuleaua de obuz
Poţi s-ajungi, şi stai tot drumul ca sămânţa în harbuz.
Preste tot e propăşire, propăşire infinită, Fabrice ş-ateliere unde munca e velită, Da, travaliul ce face însul ca egal cu zeii.
Cură electricitatea ca la Cana Galileii
Vinul cel făcut dân apă chioară. Însă nu primesc
A uza de propăşire într-un scop politicesc.
Vodă-i un tiran, îmi ziceţi? Şi ce-mi pasă? Pentru mine
Mai neînsemnat el este ca o muscă dă latrine, Că nu ştie nici dă Volta, nice dă Flammarion.
— Da nu-ţi pasă dă orfanii ce munceşte la patron? În ateliere-şi scuipă ofticoşi ai sei bojoci.
Cu-a sărmanilor obidă voieşti tu ca să te joci? Să îţi pun în faţă, oame, jalnica icoană-a terii: Uvrierul întră-n crâşme cum să lasă geana serii Şi să-mbată cu rachie ca să uite dă amar. Lefuşoara-i întră toată în chimir de cârciumar, Iar acasă pruncii plânge iar fămeia-nnebunită Să chiorăşte-n ochi dă lampă, vede acul ca prin sită, Tot ce fost-au frumuseţe-n chipul ei acum mâncat e. Scofâlcită e, ca ceara i-e obrazul. I să zbate Inima în pept şi plânge. Dar ţeranul nu îl vezi Cum să târâie ca verme pân câmpii şi prin livezi Rumegat de scrofuloză şi podagră şi-mbeznare? Nici o rază dântre nouri nu îi râde-n desperare. El doar cu căciula-n mână ce mâncată e de molii îl înghite cimitirul, zidurile sfintei Golii, Când zapciu-i cere dijma el dă pielea de pe spete. Umilit, Ampotrofagul sta cu ochii în părete.
— Ai grăit cuminte, Zoe, apriga mea soţioară. Adeverul soţial eu îl zăresc întâia oară.
Orb am fost la suferinţe şi la diavol m-am vândut.
Calpă e ştiinţa toată dacă inema-i dă lut.
Arte şi ştiinţe nu sunt decât simple bagatele, Mai folositoare iaste o păreche de obiele
Decât tot ce scris-au vanii de Diderot şi D'Alembert:
Nu perpetuum mobile să visăm, ci falanster
Unde toţi egali să fie, să lucreze toţi cuminţi.
Da, vreu ştinţă angajată, da, vreu artă cu tendinţi!
Ştiu ce-ţi trebui, Manoile: dirijabilul îl ţin în hambar. Cu cinci elice-i şi mătasa de nanchin Zugrăvită-i c-un balaur ce îşi muşcă de dân coadă.
Dar el tace, că deodată să iveşte o iscoadă Scoţând capul dântr-o pâlne unui antic gramofon. Pe Languedoc el îl salută şi-i grăieşte monoton:
Mudromu i cestitomu i plemenitonxu Monsieur Languedoc Briliant, i pak dau ştire domnietale za lucrul inglesului, că ştiu de la omin de crezut vrenici că să-ndreaptă spre Hosna corăbii ce sunt trimese să prinză pre un Manoli sân Negruţ dân Lereşti care aciuat ar fire în ostrovul ce ţi-am spus. Scoală-te grabnic cu casa ta şi aleargă la adăpost şi ascunde-te că e primejdie de cap. Şi au trimes inglesul opt barce mari cu bombarde dă cioaie şi ducul lor iaste un lotru ce Mortimir să chiamă şi are omen 400. A blagorodniciei tale umilită slugă, Bogoslav ot Gabrovo.
Capul îi dispariseşte, iară toţi stătea uimiţi.
— Apucaţi dă manivelă şi degrabă învârtiţi, Poate că mai e pă placă vun mesagiu, zisă Zoe Mestecând apelpisită o frunzuţă dă aloe. Să repede chir Iaurta crunt la gramofonul care Fonografului urmaşă, şi resort suceşte tare, Da fâşit şi miorlăiele dă pe placă doar ieşi Dâmpreună cu romanţa ce o condeiem aci:
E toamnă. Se aude în berărie tacul. Bătrânii-ndeasă-n pipe tutunul cu futacul. Castanu-n curtea şcolii primare e-ncărcat.
— Elvira, mai ţii minte hogeacul d-altădat?
În mai, când Cişmegiul de liliac se-mbată
Şi ceru-i de safire şi norii sunt de vată, Pe podul ce imită stejaru-atât de bine
Prin scrijeliri în ciment, mă promenam cu tine.
Ce dulci şi dragi cuvinte îţi şopoteam supus, Şi talia supţire eu ţi-o strângeam nespus. Păuni şi păunite p-aleile de tei Păşeau, şi eu, iubire, te-asemuiam cu ei.
Cânta în chioşcul verde fanfara militară Şi svon de mandoline te aromea spre seară. Ce paternă nespusă când ochiu-mi îţi zărea Pân-la genunchi aproape pulpita sub dantea!
Când se stingea mireasma de dalii şi gherghine, Urcam în odăiţă, cădeai pe pept la mine, îţi desfăceai şireată corsetul cu şiret Şi beţi de voluptate, citeam câte-un sonet.
Uscat e liliacul şi veştedă e luna.
Se-mbată altu-acuma de gura ta, nebuna, Un altul îţi ascultă delirul monoton
Când îi reciţi pierdută-n visări „Les sanglots longs.”
E toamnă. Se aude în berărie tacul. Bătrânii-ndeasă-n pipe tutunul cu futacul.
Castanu-n curtea şcolii primare e-ncărcat.
— Ţii minte, adorato, hogeacul d-altădat?
Să perdu romanţa însă-n bubuieli de canonadă.
Repezindu-să afară, bravii ce li-i dat să vadă?
Terţarolele umflate, flamuri desvălite-n vânturi, Opt corăbii urieşe pre a apelor frământuri
Cu, pre franje dă mătasă, ciucuri moi şi sinilii, Conjurasă tot ostrovu-n ordine dă bătălii.
Fumuleţe dă aramă să râdică cât colo
Dă dân gurele dă tunuri, să destramă ca-n Callot
Şi ghiulele vine iute, iar pă una dântre ele
Sade burduhos Miinhauzăn pân lornion privind la stele.
Uite-o bilă ce-i atârnă ca la luminare mucul:
O înşfacă-n palmi Iaurta şi-şi aprinde-ncet trabucul
Azvârlind apoi în mare bomba cât un topatam.
Pune mâna pă lunetul cu holbare-n cap, de geam, Şi cu unic ochi să uită la corăbii. Dar le vede
Răsturnate. Să mai uită înc-odat. Nu-i vine-a crede, Neştiind el pe ce parte să să uite pân lunet.
Cad de pă catart matrozii în a apelor sipet, Vin cu capu-n gios în mare pă corabiile-ntoarse, Cade tunuri pă tavane, ape-n cale se revarse, Şi se duce-n funduri toate opt barcazuri pă minut.
— Ura! Strigă palicarii când minunea au văzut.
— Brav Iaurta, glăsuieşte cu tristeţă Manoil, M-ai scăpat de la obidă, capu-ţi datorez umil, Dar e vreme să despartem ale noastre cărărui Făr-a despărţi şi inemi. Ca a ta niciuna nu-i. Meri deci, rumâneasca ţeară de agiunge cu ai tei, Pă barcazele zarverei. Palicari, voi aprigi lei, Şi voi, bravi piraţi ca pardosi, însoţiţi-l pă Iaurta Şi vă fie-n veci sâmţirea plină, de vi-i goală burta, Simţimânturi patriotici să tot oploşiţi în sâni. Ne-ntâlnim la Giurgiu tocma preste două săptămâni. Plânge Manoil, Iaurta şi boceşte lotrii roată Ba pre jos, preste podele să trânteşte unii-n coată, Urlă mai precum pruncuţii când le ei dân gură ţâţa.
Urcă-n deal Ampotrofagul ce-n spinare-avea momâţa
Dragă lui, ce-o cheamă Ercul şi-are hăinuri dă caşmir, Nădragi găuriţi la spete, purpurii, dă serasir, Dă dân care-i ese coada. Îl urmează Zenaida, Manoil şi-apoi franţuzul Languedoc şi intrepida
Zoe cea republicană. Ei foc face-n vârv dă munte
Şi apoi cu opintele şi cu broboneli pă frunte
Umflă pinza cea vărgată ce stătusă vălătuc
Până oul să-ntăreşte, uriaş, dă cauciuc, Strâns legat în mii dă funii cu grosimea ca pă braţ, Cânepă neruptă care îngrozeşte pă piraţi.
Subt ovalul ce la coadă are cârmă şi şurup
I-un coş mare dă nuiele. Să adună ca în stup
Toţii iroii epopeii. Leonidas taie funga
Şi să-nalţă drăcăria de-i zăreşte mării dunga, Mării care apărusă dintre colţii unui stei.
Manoile.
— Ţi flutur părul şi îţi pun în ochi schintei, Buzele te fac să-ţi umezi isaltat cu vârvul limbii, Ca bătrânele icoane vă aprinz în creştet nimbii, Dragi făpture dă hârtie. Manoile, voi să cugeti La rotundul ban al mării, la a valurilor mugeţi
Ce le-auzi dă sus, dân ceriu. Să gândeşti la libertate
Măcar tu, în opul ista ca de bande desenate
Ce trudesc de-un an (mai bine) să gravez în muşama.
Te pot face să-ţi perzi mintea, te pot face a zbura, însă dar cu mine însumi ce-o să fac, ce duc o viaţă
Intre casă şi serviciu răsipită ca o ceaţă, într-un secul fără aripi, în odaie fără foc?
Nu-mi rămâne decât ţie glas să-ţi dau, ca ventriloc.
Mă apucă desperarea când gândesc că-i ora unu
Şi trebui s-ajung îndată la cea şcoală 41, Să mă-nghesui pân tramvaie, să citesc într-un picior
Bahtin şi Bolintineau, Cortâzar şi Maldoror.
Iar apoi şcolerii-n bance să le spun dă Coşovei, Dă conjuncţii, genitivuri ce nicicând visat-au ei
Să auză. Blestemată soarte ce m-adusă-aci!
Însă taci, tu, auctore, şi urmează-a povesti:
Nici nu să-nălţase bine oul mare cât o chită Că ostrovul Hosna curse ca o steclă ce-i topită Sfârâind în marea verde, dispăru cu tot cu mâhini Cum dispare Daurita când să-nchide-n flori dă dafini, Cum destramă-se viaţa ce credeai că vecinie ţine. Preste mare să ivise stele svelte şi serine.
S
CÂNTUL AL^^ASELEA
Să făcea că-s într-o urbe E arhipelagul tainic Ştie că bărbaţii miaun ca cotoii în căldure Te-ntrebi de ce mi-i părul smult f Stop imagine Sub fereşti trei muzicanţi Politichie naltă Oh, va fi ca-n raiu! Insă cine va cârmi? Ficatul lui Lumumba HELLESPONT Ercul cu caninii goi Este insula întâia, ce în formă e de H Spun elinii cum că Eco Pân pădurile sâlhue Dân râpa arsă Se-nfoaie flori dă mânăpe cărarea-ntortochiată O fee goală puşcă
V
Tis vi is visai ciudos aznoapte. Tremurând mă pui să scriu. Ci sunt visele sicrie unde, zăvorât de viu, Cum gândacul în gogoaşa dă mătasă tu îţi teşi Dân a genelor închise lână, lâncede cămeşi Cari poartă-n spate aripi. Or sunt visele alcovuri Unde-ţi prăvăleşti muiarea şi-o despoi dă malacovuri Şi-o desmierzi, deşi e oarbă şi în pântec are plod. Or în piaţa solitară bocăneşti pe eşafod, Tu tâlharul, tu gealatul cu satâr şi cu cagulă, Şi tu apa grea de stele, îngălată, somnambulă, Care îţi înghite leşul. Vis, tu poartă de cleştar
Dâncolo de care urlă feara cu miros amar
Şi cu faţa ta, dar ochii altuia, de nenumit!
Să făcea că-s într-o urbe cu statue de granit.
Urbe rece şi gălbue, ziduri-ziduri cu licheni, Străzi ca şanţuri singuratici, şi niciunde pământeni, Doar vrun câine galben, coasta de-i zăreşti pân blana roasă
Alergând dă la o poartă pân-la alta, friguroasă.
La fereştile rotunde dân mijloc dă capiteluri
Păsărici în colivie par văpsite cu văpseluri
Şi statuele gigante dân răspântii sunt spoite:
Ruj pă buze, fard pă pleoape, supţioare curăţite.
Sângur, Doamne, cum vrodată sânguratec nu am fost, Preumblam pân scuaruri limpezi, rătăcisem drumul nost'
Şi statuele dă carne mă privea ca dântr-un turn
Semănând ca picăture: muieri roz, cu ochi nocturn.
Mă durea sângurătatea, nostalghia mă sfâşie
De căzui pă caldarâmul cel de gheaţă viorie
Şi mă tăvălii, sunt ore. Apoi drumul mi-am urmat
Până, într-o piaţă vastă, geometric loc tărcat, Am zărit, imens, în centru, un fantastic „Remington”.
Oglindea în lacul negru cartierul monoton.
Bătea singur: se afundă clapele rotunzi cu literi
Condeiate alb, cu sgomot, ţăcănit ca şi de ţiteri
Şi scria ceva pă foaia ce se perde în înalt.
Mă apropiai şi-ndată sus p-o literă de smalţ
Am sărit, dar prăbuşit sunt în maşina cea de scris
Rătăcind pân arcuşoare, pârghii cu şurup închis, Căţărându-mă pă schele dă oţel pân-ajunsei
Sus, în nouri, unde foaia iese dân tamburul ei.
E cât mine orice buche care scrisă e pe filă
Şi-a ceti încerc, dar ochiu-mi, ca şi cel de coşenilă, Nu-ncăpea imensitatea. Desperat atunci văzui Cum coboară de pe socluri uriaşele statui Şi-umplu piaţa nesfârşită. „Mamă, mamă!” am strigat Şi pe fila dân maşină dântr-un salt m-am aruncat Până mă izbi o buche de mă răstigni în text.
Lector ipocrit, desigur visul ăsta-i un pretext
Pentru a-mi vârî iar coada în istoria ce-o torc.
Narcisismu-mi e de vină. Insă, iată, mă întorc
La naraţiuni, descripţii, personage, şi-ţi promit
Să mă mai zăreşti în carte tot mai mult cătră sfârşit.
E arhipelagul tainic veşmântat în solzi dă aur
E tăcerea nesfârşită, ca-n urechea unui maur
Un cercel e sântul soare care-n lună s-o schimba
Când sirene-or să pleznească-n val cu coade de sardea.
Mii de valuri poartă spume şi s-alungă şi se zbate
Şi se perd în rochea mării de mătăsuri dantelate, Regi cu pletele dă spumă, cu coroane de sclipit
Ce să pleacă spre măritul împărat dân răsărit.
Valuri, nu sunteţi voi chipul vieţii noastre ce să trece?
Ca şi junii cei resbelnici umpleţi ţărmurile grece
Toţi plesnind d-enthousiasmos şi bătând cu lancea-n scuturi, Dar moşnegi cu plete albe vă întoarceţi iar în luturi, Luturi verzi şi străvezie dă de unde v-aţi ivit.
Ici şi colo es dân mare colţurile dă granit.
Manoil şi cu ortacii privea umbra ce o lasă
Dedesubt cu mii de stânjeni preste marea dă mătasă
Mongolferul ce să nalţă colo-n ceruri şi dă cari
Să agaţă coşul unde adunaţi sunt temerarii.
Ei văd putrede barcaze care lasă-n urmă dâre, Şi de soarele ce arde milionul dă satâre închid geana şi să strâmbă. La motorul ce tuşeşte
Leonid Ampotrofagul ceva tainic meştereşte, Tot el ţine şi dă cârma ce e parcă evantaliu.
Languedoc scrie-n răchită cu jungherul ţapăn: a jik)6jik)
Te6a arată Zenaidei, ce o crede
Turcă, rusă sau rumâncă, e totuna, citarede
Baiadere, hetaire, toate sunt în Orient.
Zenaida îl străpunge cu un ochi ireverent.
Ştie că bărbaţii miaun ca cotoii în căldure
Când simt sânuri dă muiere cu gurguiele cei dure, Când văd coapsa zuvelcată arcuită subt şalvar.
Ei simţirile cei nobili iute scot dân bozonar.
Ei la mandolină-nstrună iute maţul cel dă oaie, îşi ascute peana smulsă şi în călămări o-nmoaie
Şi-ţi trânteşte la soneturi şi la ode şi canţone
Dă ai zice că-i Petrarca, nu un vil de mascalţone
Ce îndată pune brânca, de sfârşeşte cu sonetul.
Zenaida să-ncrezuse în guriţa ca şerbetul, Când fu fată, a viclenei, ticăloasei beizadea
Care-n mahalăli fecioare cu sân fraged sfâşia.
Şi acuma în corsaju-i cu dantelă de olandă
Păturit ţine răvaşul cu mireasmă de lavandă
Ce îi trimisese grecul de fetia i-o răpise.
Cu cârlige rafinate stihurile-n el sunt scrise:
Te-ntrebi de ce mi-i părul smult Şi nici nu văz şi nici n-ascult Pe nime, pe nime? E că în soare mă uitai Şi te văzui în vâlvătai Pre tine, pre tine!
De ce nu m-am mai ras pă cap? De ce sunt negru ca harap Şi plângu, şi plângu? E că nu poci să îţi vorbesc, Că de te văz mă poticnesc Nătângu, nătângu!
De ce nici nu mă mai închin, De ce mă arde~n pept un chin De miere, de miere? E că vroiesc să mă ridici Dac-o să caz l-a tale mici Picere, picere!
Of, Zinaido, nici nu ştii Ce-aş vrea papucii tăi a fi Sub talpe, sub talpe! Cămeşa ta dă borangic Aş vrea să fiu, vorbe nu-ţi zic Eu calpe, eu calpe.
Ca ţâţişoare să-ţi coprinz în braţul meu ce-i prea aprins
Agapi, agapi!
Îţi scrise astea beizadea
Nenorocită Calima -
Limachi, limachi!
Ese-o lacrimă dân ochiul chinuitei dă amoriu; Să focalizăm pre dânsa şi cu încetinitoriul
Să o urmărim cum curge pă obraz pă lângă nas. Şi cum scânteindă pică înspre apele de stras. Stop imagine! Gros-planuri până sfera ce sclipeşte între cer şi între mare s-umflă, se curbează, creşte Până împle tot ecranul şi atuncea poţi zări O imagine într-însa: ceruri roz-liliachii Ce-ncărcate sunt de stele ca şi vazele de floare: Sunt pre Bucuresci crescute ca o nobilă vâlvoare. Pre subt stele, uliţi pline dă noroaie, bezne groase, Lătrături şi umbre hâde, garduri râncezi şi poroase, Cerşitori ce îşi descoasă carnea falşă de pă pept, Şontorogi cari aruncă cârja şi păşeşte drept. Umblă furii cu ciomege ca să tragă drept la mir Beţivanilor ce-ntină haina scumpă dă caşmir, Podăresele s-agaţă de drumeţu-ntârziat Şi-i pun mâna pe ruşine, să îl vază-ntărâtat. Totu-i beznă, totu-i viţiu, colcăială de năpârce, îşi aduce-ndat ursitul babele ca nişte hârce Pă o coadă dă tigaie; doar la podul cel numit Al Calicilor, o lambă la fereşti a pâlpâit. E-n cămara Zenaidii ce ceteşte un romanţ. Deodat răsar dân noapte sub fereşti trei muzicanţi: Ii vezi bine subt fanariul ce le arde toată faţa, Doi sunt ciori ce trag arcuşul şi îşi rod avan mustaţa, Sunt în zdrenţe şi ochi galbini tot roteşte în găvani, Dar al treile e tiner, muchelef ca un vultani, O cupolă uriaşă poartă-n creştet, de catle, Fermenea are în spete, căptuşită cu nafe. Ei să sfătuie o clipă şi apoi începe jalnic O cântare cu ohtaturi etajate. Un nacealnic Să apropie, dar vede că-i a ţării beizade Şi să-ndepărtează-n grabă. E vardist, dar prost nu e.
Zenaida iese iute la fereşti pre subt castani. E ca luna de frumoasă, are şaisprăzece ani Şi d-a lumei răotate nu aflat-au nicidecum. Ea nu ştie că bărbaţii ce promite e doar fum. Jurăminţi îi face junul până-l lasă să să suie în iatacu-i ce a moscuri miroseşte ş-a lămuie; Fata tremurând la peptu-i să aruncă cu oftat Şi jertfit-o-a îndată junele cel desfrânat, Iar în zori fugi lăsând-o cu o lacrimă p-obraz. E aceeaşi care luce între cer şi mare az. S-o lăsăm dară să pice; estimp Zoe să certa în politichie naltă cu Manoli, ce privea Arhipelul dân nacelă.
— Bun. Să pui că îl răpim Pă vampirul cel dă vodă. Şi apoi?
— Îl omorim, Răzbunând astfeliu chinul neamului prea obidit.
— Şi apoi? Urmase Zoe cugetarea-i neclintit.
— Apoi secuiul dă aur dă la sine a veni, Scutura-se-vor rumânii dă viclene tiranii
Şi avea-se-vor ca fraţii, numai noi dă noi în ţeară. Naţiunea va remâne, ce e venetic să peară. Genia care veghează colo sus în nori românii Le va da tăria vânei, le va da mireasma pânii, Va-nflori liber-schimbismul, şcoalele să vor dăşchide Şi beserici să vor face, cu sfinţi mândri în firide, Oh, va fi ca-n raiu! Unde nu mai am eu şapte vieţi Să-mi văz visul meu cu ochii: tăbăcari şi precupeţi, Dascăli şi ţerani în hore să-nfrăţească a lor rânduri, Să zâmbească fiecare când se duce-n patru scânduri, Căci trăind a fost ferice şi ferice va muri.
— Pân-aici sunt bune toate. Însă cine va cârmi? Căci corabia, se ştie, tocma-n fundul mării cade Dă nu este un mai-mare preste pânze şi năvoade. Machiavel, ce Guicciardini îl urmează şi-1 domoale, Pre un Principe îl pune-n fruntea obştii. El morale Gânduri n-are, ci-şi frământă mintea cum să fie bine Pentru Patrie. Nu-i pasă nici de mine, nici de tine. Vrei să punem pre un princip luminat la ţară-n frunte?
— Nici gândesc! Eu voi poporul să să facă luntre-punte Singur să să cârmuiască, toţi ca unul la putere, Fiecare să îşi spuie-n libertate a sa vrere.
Să domnească câte unul, nu-i chip altfel, dar puţin, Să nu guste al puterii fără de măsură vin
Ce îmbată şi te face ca cu zeii să te-asameni, Să socoti ca pre furnice subt papuc pre ceilalţi oameni.
Da, gândesc că ar fi bine să să schimbe an dă an
Un boiar c-un negustoriu, un uvrer cu un ţeran, Cel mai bun din starea sieşi, electat de-ntreaga obşte.
Dar nu principe să fie (vodă-i zice îndeobşte)
Ci umilul slujitoriu al poporului întreg.
Soţietatea ca un stupu dă albine o-nţeleg.
Să nu aive nici palaturi şi nici cabaniţă-n spete, Să nu bată cu topuzul; nici fermanuri, nici decrete, Nici năpăşti să nu arunce pre spinare de rumân.
El sfătuitor să fie, ca un tată, un frăţîn
Ce să-l vază toţi la munca câmpului mânându-şi boii, Iară nu-n saraiuri mândre, laolaltă cu ciocoii
Ce nimic cu naţiunea nu mai au a împărţi.
O, muri-voi pentru viaţa nobilei democraţii!
Un republic democratic în Valahia voiesc!
— Biet Manoli, zise Zoe cu un zâmbet îngeresc, Şi eu sunt republicană, şi eu voi democraţie, Dar mă tem că visul ista o fantasmă să nu fie.
Este oare neamul nostru pentru asta copt dăstul?
Nu cumva mai sus să sue cel mai rău, mai nesătul, Ce-ascunzând cu viclenie lăcomia de putere
Să arată-n faţă nobil, strigă revoluţionere
Cântice (oare ca asta ceva este mai uşor?)
Pă când bunul cel cuminte sade într-un colţişor
Şi ruşine-i e să ragă cât iubeşte el poporul?
În politichie iute să jertfeşte visătorul, Iar naivii cu prinţipuri umaniste să dau tumba.
Mulţi mâncat-au în pădure dân ficatul lui Lumumba, Mulţi rânjit-au pre când Gramsci, Pătrăşcanul sta sub gratii, Mulţi scurmară în bojocii lui Bălcescu şi Istrati.
Oh, mă tem că şi dân visul nostru va eşi aşa.
Pre când Zoe şi Manoli tot din astea discuta, Momâţica Ercul iute, fără niminea s-o vază Sus pă funii să suisă, pă balonul dă turcoază Şi ţinându-se cu labe îmblănite şi cu coada Dulmeca cu nare large arhipelul şi Elada Ce sub ei să desfăşoară ca şi hartele cei vechi. Doar o boare dă albastru estompează munţi părechi Unde-ncepe Hellespontul.
— Ia te uită! Languedoc Strigă tare, şi să uită pân lunetul dân breloc.
— Ce e? Strigă răzvrătiţii. Dar zăriră de departe Şir dă insuli ce în marea Marmarâ să-nşir. Catarte Dă barcaze le înconjur, ca furnicile dă mici. Insule cu stânci şi codri, viaducturi şi porţiei, Iazuri pure ca azurul, sate albe şi podgorii.
Ele-n formă sunt de literi care le umbreşte norii Şi cu literile astea scrie-n mare:
HELLESPONT
Ca pre harţe. Îşi ţinteşte Leonidas nasul bont Şi nu-i vine-a crede. Ochii îi mijeşte Manoil. Insuli-buchii încongioară valuri verzi de email. Pre când toţi stătea subt vrajă, Ercul cu caninii goi Ronţăia mătasa tare a beşicii. Un şuvoi Dă gaz galbin-verde îesă şi spărtura să sfâşie, Urlă dân bojoci momâţa şi aleargă pă frânghie, Văz cu toţii cum balonul pierde-pierde dân înalt; In zadar aruncă sacii dă nisip şi dă bazalt. Pinza să zbârceşte-ndată şi motorul s-a oprit, Desperat Ampotrofagul manivelul a smucit D-a rămas cu el în mână. Marea vine mai aproape, Să lărgeşte mult o zonă dân întinderea dă ape, Zonă ce cuprinde-un ostrov, care creşte-n sus abraş: Este insula întâia, ce în formă e de H. Şi ea să lăţeşte iute cum mongolfierul cade Pân-să văd în ea pădure şi pescarii cu năvoade Răsturnând pă ţărmuri broaşte-n carapace de bagă.
— Ţineţi-vă bine-n funii! N-o să moară nimenea! Tot răcnea Ampotrofagul cu bărboiul înfoiat. Un bufnit, o izbitură şi rămasă spânzurat Zepelinul în un arbor ce-şi lăţea în cer coroana. Acăţat e în cordonul ordinului Sfânta Ana Frâncul, iar Ampotrofagul e dă barbă încâlcit Precum Ionatan odată, care este pomenit In scripturile cei sfinte; ceilalţi şede în nacel Leşinaţi dă isbitură, dar să scoală cătinel Şi cu chiu, cu vai coboară dân copac întreaga ceată Răzvrătiţilor ce vecinie ei cătră lumină cată. Ocolind o pădurice să afundă între stânci.
D-ai putea privi în ochii melancolici şi adânci
Lui Manoli, cetitoareo, ca-n oglinde, ca în undă, Te-ai vedea pre tine însăţi, visătoare, surâzândă, Brună poate, au roşcată (cât iubesc să mi te-nchipui!)
Luând dă bune tot ce-n opu-mi doar ilusie, tertipu-i, Meşterşug ce-n desperare tot încerc a stăpâni:
Bat smaragde, pun safire în horbote aurii, Dar ce iaste poesie şi ce iaste doar lipit
Dă tortiţe, fioriture pă pocalul daurit?
Cât dân lume, lumea mare, cât dân stele, cât dân creer, Dân real şi dân visare sunt în stare să cutreer?
Cât dân iad şi cât dân raiu, cât dân dor şi cât dân paterni, Cât dân tot ce fu vreodată scris cu râset şi cu lacremi
Mai poci însumi a rescrie cocârjat pă foi cu drag?
Ercul saltă în spinarea marelui Ampotrofag, Damele cu tocuri frânte şchiopătează pă cărare Ce să perde-n defileul dă granit şi dă calcare. Ce pă margini îşi resfiră fragii copţi şi clopoţeii. Când poteca să lărgeşte, e de-a curmezişu-aleu Neted zid dă stâncă, unde eco creşte şi descreşte: Când momâţa dă un chiot, parcă zece chiuieşte.
— Spun elinii cum că eco vrăjitor e şi oracul, Zisă Manoil. Hai dară ca să iscodim ce veacul Şi destinul ne va-aduce. Să-ntrebăm dară pă rând. Şi strigară câte unul, zidul vorbele-ngânând:
ZOE: Eco, cât mai este Pân' s-aud aceste: Că numai poporul Este domnitorul Sângur la putere?
ECO: Ere, ere, ere, ere.
ZENATDA: Voi ajunge oare Ziua cea cu soare Când cel care minte Iară-mi va întinde Mâna cu perfumuri?
ECO: Fumuri, fumuri, fumuri, fumuri.
LANGUEDOC: Eco, la voilâ Ţara de halva. Voi rămâne oare Lâng-o soţioare în ţara prosperă?
ECO: Speră, speră, speră, speră.
LEONIDAS: Când omul ferice, Confirmând pre Nietzsche, Va putea prin ştinţă Şi prin străduinţă Moartea s-o amâne?
ECO: Mâne, mâne, mâne, mâne.
MANOIL: După ce-om da jos Tiranul fălos, Cine a domniei Şi a volniciei I-o gusta lichiorul?
ECO: Chiorul, chiorul, chiorul, chiorul, Să afundă căuzaşii pân pădurile sâlhue, Iazuri negre trec pă plute strânse-n ruginite cue, Ape unde-afundă-aripa lilieci în plină zi;
Dân bulboane iese fumuri sulfuroase, străvezii.
Anticii stejari au barbe dă licheni, dă vâsc şi iască, Şerpi, năpârce în crepuscul prind lucios să fojgăiască
Iară umbrele să-ntinde ca şi cioturi sângerânde.
Coarne, colţi dă fildeş galbin ies dân negure plăpânde, Câte-un şuier, câte-un răget te îndeamnă să treci Styxul
Cum în „Cantafabuli” scoate (-n „Invocaţie”) „Phoenix”-ul.
Trec cei cinci pă lângă schituri cu anahoreţi schelete, Prăbuşiţi în rase putrezi sub ciupearce şi burete, Văd păianjenii cât palma ce aleargă ca să prinză
Paseri şi nu muşte: frânghii are ei în loc de pinză.
Şi deodat să face noapte, şi dodată iese luna
Râdicând în ceriu crace şi găteji; trozneşte-ntr-una, Tot mânjindu-se dă sânge dă din nori ca dân tifoane
Sângerate, codrul negru; spaime reci, sudori broboane
Ii înghesui unii-ntr-alţii zavergiii şi-i opreşte, Când o nălucire hâdă pre toţi cinci îi copleşeşte:
Dân râpa arsă dodat se varsă, Dodat se lasă duhori de iad
Fantasme iese în şiruri dese Ca priotese subt crăci de brad. Ceriul să-ntunecă, hârcele lunecă Pă cai cu tunică, putrezi şi ei. Le iese coastele pân piele, maţele Le-atârnă, oasele să sparg de şei. Ies gărgăunii pe buza lunii Şi ca tăciunii stelele ard. Se casc mormintele şi osemintele S-adună sprintene subt hâd stindard. Zboară pân aere îazmele-n vaere, Prind să se-ncaere feţi lepădaţi. Le ard căiţele, s-aprind troiţele, Iese noiţele pre unghii laţi. Codrii în clocote sună de hohote, Balele-n horbote dă pricolici.
Cu târnăcoapele izbesc hârtoapele
Şi tulbur apele trolii pitici.
Babele ţepene cu pântec-pepene
Călări pe pieptene s-afundă-n nori.
Se iscă fulgere, pieloase ugere
Prind ca să sângere, mijesc tumori.
Cerul de bube, munţii de hrube
Codrul de lupe e năpădit.
Ielele goale dau rotocoale
Strâmbe dân şale, cu pept scobit.
Dodat o vânătă lună, o vânătă
Mână, o vânătă hârcă luci.
Cad mandragorele în somnuri, orele
Se-nţeapăn, horele rămân pustii.
O vrăjitoare, o lipitoare
P-un ţap călare strigă „Sabbath”!
Se-ncordă iasmele, se screm fantasmele Şi lasă muntele desferecat. O grotă tulbure desface muntele Precum muierile când sunt în rut. Şoareci cu aripe, cârtiţe umede, Bufniţe râncede răsar din lut. „Intraţi!” le zbiară celor d-afară Cea vrăjitoară; cranii rânjind I-mping în peştere cu braţe veştede, I-azvârl cu deştele în labirint.
Languedoc intră întâiul cu jungheru-n dinţi în grotă, Minunat de ţurţuri palizi atârnaţi de sus horbotă, De gângănii străvezie, care umblă fără ochi. Zoe şi cu Zenaida scuipă-n sânuri de diochi Şi pătrund şi ele-n stâncă; le urmează-Ampotrofagul Cu o faclă-n mâne, cari lumina firav meleagul, Iar la urmă e Manoli cufundat adânc în vis, Floarea-albastră căutând-o ca şi blândul Novalis. Ei pe calea-ntortocheată se afundă, pân băltoace, Sub tavanele ce-n lacrimi pururi vraja şi-o desface, Ei coprmşi sunt ca de-un farmec, ca nişte copii ei cată Cum se-nfoaie flori de mină pe cărarea-ntortocheată. Vecinice, crescând în beznă, pentru nici un ochiu, ele Licăresc acum la faclă în cristaluri şi dantele Doar o clipă.
— Apoi s-afundă iar în întuneric greu. Pentru cine e coloarea fragedului minereu? Pentru cine turmalina, malachitul şi cleştarul Desfac ace străvezie, aurii ca chihlimbarul Ori pătrate, exagoane, prisme lucii, poliedre Fulgeră, clivează tainic, întregesc icosaedre? Poate niciodată nime nu ar fi trecut pân grotă.
Ş-atunci ce rost au, ivite dân pereţi de teracotă, Minunatele petale? Oame, cugetă la ele:
Tu la fel luceşti o clipă pre subt pulberea de stele
Ca apoi, întors în beznă, să te-afunzi în vecinicii.
Sufletele noastre-s triste flori de mină, fumurii, Pentru nimenea aprinse, pentru nimeni stinse iar, Risipind atâta trudă şi splendoare în zădar.
Tot coboară colidorul, tot mai cald, mai cald să face
Dar pă-ncetul să lărgeşte şi-ntr-o sală se preface:
Are murii de oglinde negre, ce răsfrâng în ele
Candelabre daurite, licărind în mii de stele, Căci subt prismele-i de cuarţuri se înalţ-un tron măreţ:
E cioplit dintr-un beriliu; lucrătura fără preţ
Lei închipuie cu oarbe pleoape contemplând ceva
Ce e dincolo de lume; pe spătar de peruzea
Incrustat e-n vine d-aur şarpele ce coada-şi muşcă, Iar pe perina cea roşă şade-o fee goală puşcă, O fămeie ce nici gândul nu cutează-a plăsmui.
Praxitel parcă cioplit-a şoldurile sidefii, Iară părul străveziu e ca o apă de isvor
Ce îi curge-n valuri calde pre gingaşul sânişor, Coperindu-l, desvălindu-l ca pre lună un halo.
Stânga între sâni ş-apasă iar în dreapta are glo -
Js
CÂNTUL AL^APTELEA
Microcosm şi macrocosmos Este omul o jivină sau e zeilor asemeni? Dară sufer şi stejarii Oasele încep a creşte Gol era ca o statuă HALUCINARIA Cetate dăltuită în porfir Cipassă, Manuele Spune-mi ce e poesia Un fantastic mehanism De ce din umbră-mi ai fugit? De ce nu-s singur şi nefericit? Numit ţinut, grup simplu, falsă landă E seară şi ninge-ndesat M-am retras într-o peşteră Deodată mi s-a făcut moarte Floare-a lumilor, val verde
R
„ui dă cuarţ ce nici o lume nu să laudă că ţine, Dar în fiecare lume îşi trimete el lumine, Căci sunt lumile cu astre, cu planeţi, cu aurori Oglindirea pă perete-a globului neperitori. Lumi în lumi, telescopate dân mărunturi în înalturi, Microcosm şi macrocosmos între valvele dă smalţuri Ale scoicii grea a minţii au în mijloc, mărgărint, Globul dă cristal dân palma principesei Hyacint. Poate că scrisei „Levantul” doar să aflu globul ista
Ce cătase Lionardo şi-l cătase Gianbattista, Ce-l simţise pă aproape Gongora şi Fulcanelli
Şi să află chiar în mijloc între-atomuri şi-ntre steli.
Poate că la rându-mi scris sunt, cu viaţa-mi, cu haloul
Ce în juru-mi este Lumea, de alt îns ce cată oul
Şi să-l afle nu putut-a într-o lume dă giganţi.
Îl privesc cu fascinare ai luminelor amanţi.
Nainteaz-apoi Manoli şi-n amurgul care zbate
Voluptuos joc cu icoane şi cu şoapte tremurate, Glăsuieşte:
— Zâna nopţei, adâncimii şi răcorii, Ce Moiră ne împinse să-ţi vedem subt pleoape sorii, Sorii negri ce în pepturi ne aprind un negru foc? Iată-ne: Ampotrofagul, cavalerul Languedoc, Zenaida, sorioara-mi, Zoe, dama bărbătoasă, Toţi plecăm privirea noastră subt o vrajă ce ne-apasă. Noi cutreerăm Levantul, dân ostroave în ostroave, Vânt nebun de libertate umflă vântrele la nave Ce-n amurguri roz să-nfoaie ca petale dă sidef. Punem sânge, punem aur pă a zilelor gherghef. Dară însă noi ne temem să nu fie un capriţiu Al Istoriei (această damă cufundată-n viţiu) Visul nostru dă iubire între oameni, între semeni. Este omul o jivină sau e zeilor asemeni? Poate revoluţiunea pentru care noi ne zbatem Ca să izbăvească neamul, să îl cureţe de paterni? Sau e jertfă în zadariu, sângerare fără rost? Feea Hyacint dăschise cu blândeţă al său rost:
— Manoile, tu spui vorbe cari eu nu pot pricepe, Lumea în cristalul ista să sfârşeşte şi începe, Iară eu dă orce murmur, d-orce dor departe sum.
Eu a veciniciei doară trag în pept amar perfum. Au ce este pentru mine vacul ista? Punt ridicul Ce abea să reflectează în cristal, în ombilicul Kosmosului. Sufer oameni? Oprimaţi sunt, umiliţi? Dară sufer şi stejarii, suferit-au trilobiţi, Stele sufer când pre ceriu ele schimbă-n supernove, Sufer peştii-n ape, sufer în pădurea de mangrove Pangolinii, sufer zorii când ameaza le ia locul, Suferă pământul, apa şi văzduhul, sufer focul, Cocârjat e-n suferinţă tot ce pare că esistă, Dar în centru e lumină, deşi carnea este tristă, Cum din chinul scoicei naşte perla, bucurie pură. Globul de cristal e singur care nu ştie tortură. Libertate n-afli-n lume, unde totu-i prins în mreajă. Manoile, de vrei lumii să îi fii călită streajă Liberează-te pre tine mai întâi, şi-apoi pre cei Ce să-ndoaie subt călcâiul de nebuni şi de mişei. Te cufundă-n poesie şi-n visare, te cunoaşte Tu pre tine, dar nu-n lume, ce-i asemeni unei broaşte Unde merge orce cheie şi niciuna, ci în sferă Te cufundă, s-afli floarea sufletului. Efemeră Nu e ea, ci-n nemurire, în Akasia-şi întinde Cupa limpede. Priveşte ici în glob şi te desprinde!
Manoil păşi în faţa tronului cu scump desen, Ceilalţi şed în grup dă peatră ca burjuii lui Roden. Manoil luă dân mâna cu brăţare de onixă Globu-n palmele-amândouă şi-l privi cu pleoapa fixă Pân-un foc de apă rece îi pătrunse-n braţ şi-n unghii; Carnea i se face steclă, îşi putea privi rărunchii
Scânteioşi ca vii smaralduri, oasele ca şi mărgeanul, Cum vezi plopii-n faptul serii vântul când dăschide geamul
Grota, zâna i să pare depărtată şi străină
Cum vezi lumea când ai ochii turburaţi dă atropină.
Dodat nu mai e nemica, numai trupu-i gol asvârle
Vâlvătaie îngheţată, ca curentu-n jur dă gârle, Flăcări ce destramă carnea-n stropi de rouă ce scânteie
Pă scheletul ca pistilul fabuloasei orchidee
A Levantului. Dar, iată, oasele încep a creşte, Pe scheletul mâinii aripi dă cleştar înmugureşte
Pân-acoperă humerus, radius şi cubitus, Şi dân grotă ca dân pântec îşi croieşte drum în sus
Aripat gigant ce arde galben foc zvârlind sub stele.
Încrustat în stânca frunţei arde-un glob cu ape grele, Universul ca o haină îi plesneşte-n cusături
Şi se taie-n putrezi laţe atârnând de-nchieturi.
Galaxii să dau în lături zob făcute dă aripe, Pere limitele lumii îndărăt în două clipe, Loc şi vreme bălmăjite-s ca în gure de copii, Nefiinţă şi fiinţă-s râncede glosolalii
Bălăcite, luate-n peptul notătorului pân sine.
Să-mpăcau bune şi rele, întunerec şi lumine
Şi totuna e mic, mare, nesfârşit şi mărginit.
Genia şi mai dăparte aripa şi-a desdoit.
El sbura dodat în toate părţile, şi în afară
Şi înuntru, pân-ce totul fu împlut d-a sa povară, Dă lumina-ntunecată a aripelor enorme.
Oul de cristal chilia unde treze ele dorm e.
Şi dodată oul crapă în trozniri d-apocalipsă
După câte mii de ere? Vremea este în eclipsă.
Iar Manole-apare iarăşi cum îl ştim. Ce-n ou trăit-a
Nici în gând şi nici în vorbe nu-şi găseşte potrivita: Ochi ce se priveşte însuşi, poate aşa-o pală umbră Aş putea s-aştern pă filă, dân esperienţa sumbră A trăitului cu sine, a muşcatului dân totu-şi.
Manoil dăschide ochii: pân la brâu el stă-ntre lotuşi într-un iaz ce unda verde-i scânteiază străveziu.
Sori sunt trei în crucea boitei: galbin, frez, liliachiu, întreite deci aruncă umbre toate ce se vede.
Manoil eşi pe malul tăului cu unda verde.
Gol era ca o statuă, ca dă marmur are peptul, Plete scoase ca dân daltă, ochii goi ca înţeleptul
Dă Omir sau Milton bietul sau al lui Ulysses tată.
Talpele-i păşiră goale pre câmpia ce-i smălţată
Cu mii flori dă iod cu frunze dă safir şi peruzele, Cupele de carne-atinge cu moi buze paseri grele
Ce-s jumate transparente şi jumate ca de plumb.
Şerpi cu creste de găină cântă-n lanul de porumb.
Fauni nalţi de nici o palmă două flaute-au la gură
Nimfelor cu zeci de ţâţe să le dea şuierătură, Iar la râul cu dantură loc de punte triumfală
Ţine luna, o felie fragedă de portocală.
Toate curg, să schimbă toate pe măsură ce se-ncheagă:
Peştele devine soare, soarele devine fragă, Umbra, iată, să desprinde de pământ şi prinde sânge
Iar ce aruncasă umbră-n cioburi licurind să strânge, Fiecare ciob crescându-i aripe dă libeluli.
Manoil înaintează pântre moii glomeruli
Ai copacilor ce-ndată ei să schimbă în fămei.
Toate îl îmbie lâncezi, da-ntre pulpele de stei
Ele n-au nimic, doar peatră lustruită ca de ape: Când să-ntorc, pe două fese dăschid ele două pleoape. Şi dodat în aer luciu se ivi un curcubău Şi să-ncheagă slove limpezi atârnate preste hău, Ce par când muiate-n ojă, când săpate în dantea. Preste tot ţinutul scrie-n arc:
C
I
N
U
L
R
A
H
A
Literile schimbă-ndată în mii stele colorate Şi-n beşice de săpunuri zugrăvite şi perlate Ce să sparg subt ghiara lungă miilor pterodactili, Numai H-ul mai remâne între nouri versatili, Dar şi el într-o beşică de săpun s-au prefăcut Ce s-apropie de mutul Manoil, întreţesut Cu bulboane de lumină roşie. Manole-atinge Cu un deget ca de peatră umeda, sclipinda minge Care are peisagiul desenat în semilună Pe o margine de tremur; ca un clopoţel răsună Bila, însă nu să sparge, ci-l coprinde pe erou Şi cu el să-nalţă-n aer: stă ca puiul viu în ou. Manoil privea pân coaja străvezie-un peisagiu Ce cuprinde într-olaltă fandacsie şi miragiu, Unde norii au schelete, turlele au rochi de bal, Lunele au gene-albastre, încurcate, ca-n Nerval, Ale frunzelor aripe-s vene, ochii lor vitralii-s
Şoldul apelor domoale volutuos e ca-n Novalis, însuşi ceriul e un pântec, soarele-i un ombilic, Subt pământul ca de sticlă sunt petale, ca în Tieck. Toate în anamorfoze stranii se resfrâng în bilă Şi apoi se inversează-n a eroului pupilă, Pe retină pune fire de colori ca pe gherghef Şi lichide colorate curg pân nervii de sidef Pân ajung prin centrul optic, unde să combină straniu Şi apoi să proiectează pă peretele de craniu Şi-astfel să încheagă visul, iar în sala uriaşă Şade-un singur spectatoriu, ce se zbate strâns în faşă, Paralitic doar privire, doar dorinţi, numai terori; Are-un singur ochiu-n frunte, şi aripe-n subţiori. Este tristul, veşnic singur, sufletul al meu ş-al tău.
Bila de cristal pogoară în uitare şi în hău.
E o vale străvezie chiar în centrul lumii estii, I-un ostrov ca de faianţă ferecat în scoici şi trestii Ş-are-n mijloc o cetate dăltuită în porfir. Elefanţi în două labe străjui scara de safir. Campanele cu-orologii ce arată alte ore Săgetează infinitul, lasă umbre incolore, Şi popoare de statue sunt suite pe zidiri: Nu-i niciuna maiestoasă, toate strigă în delir, Toate să sucesc dân şolduri, mânele întind cu jale, Degete îşi frâng, se scutur, muşchii se-ncordez pe şale. Unele sunt prăbuşite p-a lor soclu şi suspin Altele să-mbrăţişează sus în ceriul opalin.
Înaintea scării large să aşează bila lină
Şi plesneşte fără sgomot în lumină hialină, Iar Manoli se îndreaptă şi păşeşte, gol, pe trepte.
Dăltuită-n corn şi-n aur balustrada pân-la pept e, Lespezile la picioru-i sunete încep să scoată, Peşti cu voal în fiecare, tot căscând dân guri, înoată;
Toată scara se-nghioacă pân-ajunge la intrare.
Manoil, deasupra, literi citi, reci, de chihlimbare: „Dilecta sum cetate, quae Domnul o depinge, Omnipotintul acvil que svoală colo-n cel, Sum oglindirea mundei, beleţea quae-şi întinge Radioase aque-n cerevel.
Un baciu sum, que boca ţi-1 pune, mortiferă, A soartei svânturoase, pe peplu-ţi şi pe vis, Abis abdominabil que angelii proferă, Dar volutate în abis.
Nu circonda cetatea, ci passă, Manuele, în templul que e-n tine quel mai profund ospel, Risorge, interoagă şi cogită la stelle In tempul esta solenel.
Înterogare pune, cetatea-ţi va respunde, Turmentul din cervelu-ţi va resipi pe loc
Coragio, căci tu sângur ştii, admirabil, unde Jace seraful ventriloc.”
Sus, pă ultima lespede, Manoil pune-o-ntrebare Care parcă nu dân sine se iscă, ci-n depărtare Ea obârşia îşi află, nu în minte ci în sânge. „Domă tu urieşească, preste care statui plânge, Spune-mi, ce e poesia şi-ncotro o să se-ndrepte? Profetesă fii, arată-mi duhurile înţelepte Ce-or împinge mai departe al visării dulce chin, împlinind făgăduinţa geniei dân Bolintin!” Brusc, o statuă pogoară de pe pedestal în sbor, Deşi este dân granituri, dar uşoară ca un nor, Iar pă când s-apropiază străvezie ea se face, De se vede pân cristalu-i omoplaţi şi iliace. Mână-n mână ea se prinde cu poeticescul care Sta mărunt în poarta vastă.
— Nu căta în depărtare, Manoil, răspuns zadarnic, vin-cu mine, mă urmează Pân aceste colidoare ferestrite în turcoază, Pân aceste sale lunge, măţărie minerală, Ce spre venitor te duce; pune iute talpa goală Pe dulci dalele dă marmuri care sună: lir-liu-gean. Iată-ntâia grotă largă, gigantescul filigean. Are-o boltă cu vitraiuri prinse-n ramele dă plumburi Pă podea ce-aruncă pete dă colori în zgrunţuri, ţumburi, Iar subt boltă un fantastic mehanism: e Poesia. Sunt pistoane lucitoare dă oţel, e şi Măria Ce îşi poartă pruncu-n mânuri, dar Iisus copilul are Ţeasta rasă şi-mpărţită în patraturi de coloare Şi dân pelea ţestii-i iese electrozi; e şi un flutur Ce cu trompa suge-amanţii cocârjaţi în aşternuturi; între axele cu came, pârghii, biele şi şurube Doarme un bărbat cu sânuri, coperit dă plăgi şi bube, Ci dân fiecare rană ese-un astru ce scântee.
Lângă un cazan cu aburi roboteşte o femee
De pământ, dar îmbrăcată numa-n purpură şi gold
Ce-i răsare o cartelă perforată dă dân şold
Iar o prizmă colorată între ochi reflectă sala.
Cea femee la maşina de cusut mişca pedala
Până fluturul dân aripi da, şi-1 mângâia Măria
Pă însinguratul, blândul, torturatul prunc Messia.
— Manoile, noi aice suntem chiar în ochiul minţii, în adâncul dân adâncul dân adâncurile finţii, Mehanismul cel poetic ce-i dân pârghii şi imagini
Are-n cellalt cap o peana ce-nnegreşte zeci de pagini
Care crezi că tu le cugeti, dară ele-s cugetate
Dânainte dă potopuri, dă fosili, dă coacervate, Dânainte să răsară soarele, să dea vecia
Mugurii cari sunt aştrii, floarea ce e galaxia.
Înşiraţi suntem pre aţa globului de cuarţ ce zace în acestui mehanismu orbitoarele capace
Si-l hrăneşte cu misterul lumilor dân lumi dân lumi.
Mehanismul cel fantastic să perdea în nori şi brumi.
Să deschide-o poartă largă în o gleznă a Fecioarii. Manoil condus de nimfă străbătură sale varii Pân-ajunseră într-una naltă, spartă-n diamant. E o sângură statuă pe un pedestal gigant. Zeci şi zeci de stânjeni are de la talpe până-n frunte, Peplu-i strânge cu o mână creţii cutelor mărunte.
— Este primul dân cei şapte corifei, şi cel mai tiner, Cel mai nobil dân amanţii muselor şi zânei Vineri.
Oh, grăieşte-ne, statuă cu ochi negri şi cuminţi! Prinse viaţă-al poesiei şi al nopţei dulce prinţ: „De ce din umbra-mi ai fugit?
De ce n-auzi chemare-mi? În crângul vechi şi liniştit
Să vii o clipă baremi, Şi lin al apei scânteiat
Să-ţi lunece pe pleoape-ţi. În tristul somnului regat
Intrarea să o capeţi.
Tu pleoapa ta o-nchide blând Sub crengele-n murmure
S-auzi doar stele lunecând Pe vârfuri de pădure.
Şi feţei tale-ntoarse-n vis O zână să-i răsaie, Sub văl e chipul ei închis Şi pletele bălaie.
Uşor ca umbra a păşit P-a apelor oglindă
Şi-a-ntins a mâinii licărit De mână să te prindă.
Dar ochiul ei cu gene lungi E rece cum e gheaţa.
Din creştet vălul i-l alungi Ca să-i descoperi faţa.
Şi inima-ţi îngheaţă-n piept Şi te îneacă plânsu-ţi:
Cu ochii goi se uită drept La tine, singur însuţi.
Şi te deştepţi apoi din somn In vuietul de ape.
O, vino iar, al umbrei domn, Aproape, mai aproape.”
Aşa mă ispitea odat
A codrilor mireasmă, Ci inima mi-a sfârtecat O turbure fantasmă.
De-atunci strein prin lume trec Cum peste mare luna, Şi-mi vine-un gând: să mă înec, In valuri, totdeauna.
Să zac sub apele pustii închis pe veci în raclă, Vegheat de-o stea ce-o răsări Pe boltă, ca o faclă.
Fabulosul înger tace şi devine piatră iarăş.
— Să-l lăsăm închis în visu-i pre al codrilor tovarăş, Şi păşeşte mai departe pân aceste galerii
Ca pân ţevele curbate unei mari distilerii
Unde tainica lucoare-a poesiei se prefiră
De poţi bea dân cupe limpezi notele ce es dân liră.
Iată, sala să lărgeşte şi se-nalţă iar o boltă.
Patru sunt aci statue urieşe; se desvoltă
Ici între pereţi de gheaţă arabescuri mii şi sute.
Prima statuă-i versatilă: acum bronz, acuma lut e, Acum arde ca o torţă, acum e doar jărăgai.
Filtre face dân veninuri, perle reci dân mucigai:
De ce nu-s singur şi nefericit?
Tu îţi făcuseşi din mine un schit
Săpat în hoitul meu, Părinte, De-ţi înălţăm în piscuri crucile sfinte.
Cu tine ca un preot în altar, Mă învăleam în cergi de har, Singur pe stei, lângă stele, Aducându-ţi mulţumirea nefericirii mele.
Nu venea nimeni ca să bocească
La uşa cu scrisoare-mpărătească
Şi nimeni n-auzea ca să vie
Clopotul meu de pâslă, ceaţă şi hârtie, Iar mâna Născătoarei, cu zmaralde, N-o năclăiau buzele calde
Ale niciunei femei de plugar.
Uscat îţi stăm la hotar, Fără un mugur, făr-o ciocârlie, Fiindcă ştiam, Părinte, c-aşa îţi place Ţie.
Doamne, stihia nenvinsă a vieţii mele!
Eu am vândut lumina ta de stele
Şi m-am ticăloşit:
Am minţit şi am tâlhărit.
Icoanele le-am stricat, Care cu har le-ai fost încondeiat, Am noroit cu cizmele stranele
Ce le luminaseră icoanele, Am destrămat patrafirele
Să le zmulg odoarele şi safirele
Şi-am smuls cu jungherul boabe de mărgărint
Din gingiile de argint
Ale chivotului cu lucrătură.
Pe la chindii, iubita ta lepădătură
A dat drumul înuntru la o femee
Cu idoli în braţe, cu Baali şi cu Astartee
Venită din râpe şi smârcuri, Sulemenită pe sfârcuri, Şi cu ea s-a încolăcit
Chiar în altarul tău preasfinţit.
De-acum schitul geme de flori, De cintezoi cântători, De ceruri blajine.
Doamne, aruncă-ţi trăsnetul peste mine!
Şi încremeni statua. Dară cea de lângă sine, Rătăcită în epure, eptagoane şi lumine, Având Craii-n mâna dreaptă lucurind ca d-un halou Iar în stânga cu vădita climă Edgar Allan Poe, Prinde viaţă, ş-ochiul verde în triunghi virgin deschisul La geamii încolăcite, turci pufoşi, prefiră visul Hialinului, prea tainic, visul Hogei Nastratin. Sărutare, preasmerite, ţie astăzi mă închin, Geometru-n zahăr candel! Dân ostroavele Antile Şi dân Isarlâk-mireasa au purces aceste file, Bune-ori rele. Ci grăieşte reci silabe coralii, Pre când eu zornesc daireaua şi îngân: pa, vu, ga, di.
Numit ţinut, grup simplu, falsă landă La soarele pontifical întors. Plug străveziu în recea Helgolandă Văditului, tras cu compasul, tors
Retează emisfere, netezeşte Lunulele spre planul sterp, mai pur. Minune! Sfânta nu mai dogoreşte. Mareea Lunii creşte la Mercur.
Aici triumf? În spirit, unic, plugul La valea divulgată s-a ciobit. Triumf revers, cum al planetei crugul, Recesie, dar rai şi nenuntit.
Se făcu în sloi de gheaţă străveziu cum e cleştarul Cel care rosti aceste, şi-a grăi deprins-au harul Altă statuă gigantă: e aproape un schelet înfăşat în cute rupte unei toge de finet.
Toate oasele dân faţă în triunghiuri es pân piele, Dân mandibulă de-a dreptul ţepii barbei cresc rebele, Iară ochii. Nu sunt ochii unui om ce au trăit. Este aura ftiziei preste chipul ascuţit, Este grea povara vieţii ce o simţi junghind în oase Când te clateni dimineaţa pe lungi stradele ploioase, Prăbuşit în tine însuţi şi-n noroaiele de-afară. Croncăne cu greu strigoiul melopeea solitară:
E seară şi ninge-ndesat. Zăpada-n zăpadă se lasă, Şi-abia mă mai mişc îngheţat, Şi-abia mai ştiu drumul spre casă.
E beznă. Un câine-a lătrat. De-acum n-are rost să mai sper. Sprijinit de un stâlp, un soldat Şi-aprinde ţigarea, stingher.
E noapte şi ninge turbat Şi nu mai zăresc nici un drum. Cum viaţa-i un loc depărtat! Cum totu-i mai simplu de-acum!
Hohote satanici spală dala sălii-nmărmurite.
— Manoile, mă urmează la al patrulea ermite, Ce stătu până acuma cu privirile-n pământ. Are-n mâni o floare care-şi risipeşte cupa-n vânt, Focul grelelor petale, fiindcă ea legat-au rod Şi un măr se-nfiripează-n palma blândului rapsod Ce ascultă cum lumina lunii lunecă pe coajă Cum suspină-n somn sămânţa în mirabila ei vrajă Şi presimte rădăcina. Duhul prinse a grăi Iscând umbre pe sticloase colonade viorii:
M-am retras într-o peşteră
Şi număr stelele căzătoare.
Dumnezeule, încotro ai plecat?
Cerul e gol de tine, Piatra e stearpă, greierii tac, iezerii s-au uscat
Ca nişte pleoape de bătrâni.
Morile lasă umbre de îngeri, Umbre roşii fără nădejde.
Elohim, unde sângeri?
Cerbii din codrii româneşti au pierdut
Pe cărări de velinţă coarne şi lacrimi.
Mi-e gura arsă.
De nu m-aş fi născut niciodată
Poate sufeream mai uşor lipsa ta, Şi poate-aş fi iubit noaptea netulburată.
Dar aşa, la ce bun cocoşii cu penele, Şi cum să săruţi miezul florii de mac?
Mă zvârcolesc ca şarpele în umbrele asfinţitului
Lângă fântânele ce desfac
Ochii pământului, mitului.
Şi când, cu părul plin de stele căzătoare
Mă adâncesc pe cărările somnului, Elohim, tot pe tine te caut.
Atunci paşii tăi îi aud şi îi număr
Şi-mi pare
Că o lumină mare vine în peştera mea
Şi-o pasăre măiastră îmi adoarme pe umăr.
Bardul tace şi devine munte coperit de ierburi, Cu, pe pantele-nsorite, clopoţei şi fragi în herburi, Iară angelul urmase:
— Ceştia patru, Manoil, Sunt măiestrii poesiei vacului cel versatil, XX. Doar doi sunt încă, spre sfârşit de secul, solii Ce la altă poesie au ivit dân mări atolii Şi în alte lumi, năprasnici, cutezară ca să cadă Cum piraţii săr pă funii într-un galion şi-1 pradă. Vezi uşiţa ce să crapă-n glesna primului dân sală? Să pătrundem pă acolo în arterele dă smoală Ce se-ncurcă, se-ntretaie, suie trepte şi coboară, Acum parcă-i dimineaţă iar acum se face seară, Şi-enigmatice chimere în firide împietresc. Să bolteşte altă sală cu decorul gigantesc. Pe un pedestal stă singur, dăltuit în perlă mată, Un colos cu ochi albaştri şi cu buza sângerată, Căutând în jur de sine cam sfios şi rătăcit. Un pulovăr ca o zale preste peptu-i stă lipit. Viţele cărunte-i cade preste frunte. (Ah, bătrâne, Eu privii aceste pleoape şi strânsei aceste mâne, Şi vorbirăm împreună, dară nu te-am cunoscut. Drămuiam în poesia-ţi cât e aur şi cât lut, Făr-atunci a înţelege că de aur doar o vână
Dacă-n munte să găseşte stins în peatra cea bătrână, E tot muntele de aur şi minune e a lumii. Rău îmi pare de acestea, şi destul ruşine-acu mi-i) Haide, cu tărăgănată voce spunerea o-ncepe Unde în cuvânt se luptă a simţi şi a pricepe Ş-unde-a fi ca un balaur săgetat e de erând. Sângele gravid iveşte uluirea unui gând:
Deodată mi s-a făcut moarte cum altora somn li se face.
Şi cum lor li se îngreunează ochii aşa şi mie mi se îngreunează inima.
Atât inima îmi ajunge de grea că o scap dintre coaste cum aş scăpa-o dintre degete.
Şi chiar atunci vine îngerul.
— Ce ai făcut, bă, cu inima ta? Ce ai făcut cu inima ta?
Aripile lui sunt ţurţuri de gheaţă.
În sprâncene are ţurţuri de gheaţă.
Mantia de pe umeri din ţurţuri de gheaţă-i ţesută.
— Ai dat-o la porci s-o mănânce ai dat-o iepurilor să o roadă ai dat-o la cârtiţe să îşi sape în sângele ei tunele.
Ai sângele plin de cârtiţe, bre, nu vezi că ai sângele plin de cârtiţe?
Stăteam în faţa lui cu coastele desfăcute şi el tot lopăta din aripi de ţurţuri.
Lopăta, lopăta, până când a izbit cu aripile luna şi-a dat-o jos şi-a călcat-o cu tălpile pina când a stricat soarele şi planetele până când a ruinat sentimentele.
— Nu, nu, i-am răspuns fâlfâind şi eu din coastele desfăcute.
Dar deja el povârnise cu aripa şi zdrobise cu talpa toate cuvintele.
— E toamnă, a mai zis îngerul lopătând, lopătând.
Manoil lăsase capul mult pe spete ca să vază
Buzele scoţând silabe dăltuite în turcoază, Ce spărgându-se-n păreţii halei să prefac în praf.
Greu îl trage după sine palidul al său seraf.
— Aide, prinde-mă în braţă să zburăm dân astă boltă
Pân-la ultima-ncăpere mult înaltă, mult învoită, Unde ultima statuă uriaşă-ţi va grăi.
Pe aceasta însă nu poţi tu nicicum a o privi. Căci nu-i dat să vază finţa pă acel ce-i dădu nume Şi-mpregiuru-i ca o mantă plăsmui un vac şi-o lume, De aceea îţi pun palma mea de peatră şi de vânt Preste pleoape; dar ascultă şi nu perde un cuvânt, Căci e ultimul poetic însemnat dân vacul cari Va să vie, şi cu dânsul om ajunge la fruntarii. Mai încolo ce-o să fie, la-nceput dă nou mileniu, Nice Domnul o cunoaşte, nice înger, nice geniu. Uite, suntem la picioare statuei dă sticlă pură. Ci grăeşte, blând prieten, hai, deschide a ta gură!
„Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare, Mări pe care vase d-aur port piper şi scorţişoare, Părând piepteni trecuţi molcom printr-un păr împarfumat, Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat, O, Levant, în cari zefirul umflă-ai sei obraji de zeu, Cu simţiri aprinse umpli neguros sufletul meu!
O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare, Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare
Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sân, De când sunt deştept pe lume, de când ştiu că sunt român!
Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrămioare
Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare
Peste care lupi şi pardosi s-au făcut stăpâni deplin, Zgâriind cu gheare lunge al Valahiei drag sân.”
— Dar acesta-mi ştie gândul!
— Manoil uimit grăieşte, Insă dân aripe genia lopătarea înteţeşte Şi se nalţă cu Manoli pân-la bolta de azur
Ce se surpă numai ţăndări; ceriul negru, mort şi dur
E bătut în mii de stele. Pe ostrov cetatea scade
Cu statuile-i patetici pe cornişe şi arcade, Pân-un punt ajunge-n caos. Contopit cu Manoil, Angelul fantastic sboară cu aripe de trotil
Şi în sine şi-n afară, în fiinţă şi-n abis, Pân realitatea vagă, pân suprarealul vis, De se regăseşte iară în mijloc de labirint, Faţă-n faţă cu fantasta, minunata Hyacint.
Globul de cristal în palme, greu şi limpede, scânteie
Tot mai stins, iară lucirea-i luminează dalba fee
Şi pe răzvrătiţi, ce-n sine se strânsese năpristan, Zoe şi Ampotrofagul, Zenaida şi Briliant.
Se cutremură Manoli, ca dân vis ori ca dân moarte, Globul făr-o vorbă-ntinde zânei tainicelor arte
A Visării, Nemuririi. I se-nchină şi-apoi pleacă, Pântre geme şi cristaluri se silesc cu toţi să treacă
Şi să vază iar lumina. Când subt poala stâncii ies, Se făcuse dimineaţă şi pre dealuri, şi pre şes, Iară marea împregiururi focuri albe şi albastre
Mesteca, reci flori dă spumă-n miriadele de glastre.
Două săptămâni rămas-au zavergiii în ostrovul Ce în formă e de buche, să-şi mai ogoie istovul Şi să coase cu mătasă sfâşiatul zepelin. Roate dau în golf albastru aripioare de rechin.
CÂNTUL AL
Q
PTULEA
Estimp grelele barcaze O, listopiraţi Turcii crunţi cu iatagane Toţi cu aripe dă îngeri Padişah a şapte neamuri, sunt un hoge, Nastratin Mânia strică omenia Măgariul şi negustorul Sunt ţigani! Aide-n şatră, împărate Cortul lui vătaf e mare Oh, copile, eşti Zotalis! Spovedanie să-ţi fac Dado, află că spre ştinţă m-aplecai Vis avut-am Acolo căşile-s dă friptură Află, preaiubit Zotalis, că trăim numai o dată Uf, s-a dus şi cântul ista
Efstimp grelele barcaze, fiindcă are-n cală scule îndesate-n cuferi putrezi, dă la jefuiri destule A piraţilor, ş-urmează calea lor pântre scrumbii Ce din valuri scot întruna capunle simlii. Cu ei umblă laolaltă şi arşice joc cu hoţii Pă frecate punţi dă scânduri, palicarii, sanchiloţii Zenaidii, care vieaţa pentru patrie ş-ar da. I-un parfum în tot Levantul dă pastrama trufanda. Pe catart un mus lunetul îndreptează-n patru vânturi Da nu vede cât e zarea nice barce, nici pământuri: Vecinica, albastra mare să întinde-n pat dă spumă
Ca o blondă hetairă bucălată şi huidumă Ce lui Rubens vreodată într-un vis a năzărit. Bocăne pă bocaporturi chir Iaurta.
— Apelpisit. Împregiurul lui piraţii tot să caţără pă funii, Lustruieşte ţevi dă flinte, numără în sbor lăstunii Şi socoate icusarii ce dân punge îi produc Ori icoane pupă lânced şi lui sfântul Nepomuk îşi destăinuie păcatul: că o dată au minţit. Vrunul face pe soitarul şi în curvă s-a-nţolit: Uite-l cum mai mişcă şele, şi cum roate dă cu dosul Pă când muzichie face cu un tumbelechi fălosul Lambros; şi să trece zile, nopţi cu stele ce lumin Pân-să vază iar pribegii vreun ţărmure strein.
E-n amurg. Pe deal bulgarul îşi conduce telecarul.
Când deodată boulenii şi-i struneşte cu un hăis, Cu un ţol acoper iute crumpi, făsui şi părădăis, Că la ţărm au tras caicuri şi cobor dân ele hoţi.
Roşcovanul dă Iaurta-i mână pă iscarioţi în o ceată desmăţată pân porumb, pân arături
Pân-ajung şi mân la poala unei falnice păduri.
Acolo întinde corturi, beau, înfulecă şi cânt, Roată se adun şi-nfige cu bricegele-n pământ.
Focuri-focuri cresc spre stele, stele nalte, necorupte
Cari nu ştie dă vreo pohtă, nici de patemi, nici de lupte
Ori de finţele minusculi cari oameni să numesc
Şi trăieşte cu sperare subt azur dumnezeiesc.
O, listopiraţi ce-n focuri frigeţi halcile de slană
Şi vă picură untura colo-n pept, preste icoană, Când veţi înălţa privirea cătră stele, când vun gând
Va ivi în ţeasta voastră, ce-i cu botul în pământ Precum oaia totdauna, când vă va veni de sus Luminarea că şi vouă v-a jertfit cândva Iisus? Acum doarme simoria, cari pre unde-au băut vinul Acum sforăie şi-mi tulbur horăind alexandrinul Cel la care cu credinţă ciocănesc d-atâta timp Năzuind şi eu o strană în Parnas sau în Olimp. Cum p-un ţărmure tâmplarii raşchetează cherestele, Le-ncleiază-n clei dă oase, le văpseşte cu văpsele Şi le bate-n cuie lunge să închipuie-un barcaz Ce-i proptit cu stâlpi de cedru într-un peş, şi dat cu gaz, De e gata pe trei sferturi, da tot coaste se mai văd, Aşa-mi fac şi eu poema, tot cetesc şi tot revăd, îndes câlţi în crăpăture, topesc smoală în cazane, Dau la găuri cu burghie, mai cioplesc la cabestane, Ca odată-mpinsă-n mare strop de apă să nu ia. Criticos, ce-n veci în mânuri ai satâr şi ai nuia, Judecă aceste toate, tu ce poate-ai vrut să fii Auctore fără moarte, înălţat în bagdadii, însă nu putuşi nici barce dă hârtie, pergamint, Să aşezi pă apa rece-a Inspirării, dă argint. De-njura-vei epopeea-mi, tu pre tine te înjuri.
Noaptea turmele dă stele tot le mână împrejuri. Dorm piraţii, palicarii dorm aşişderi, în sileaf Mângâind cocoşul armei, punguliţele cu praf Şi grăunţe mici dă aur, şi visând cu zâmbet reu Să îl tragă jos dă barbe pă tiran, samoderseu. Ei nu ştie că la numai două sute stânjeni doarme Infanteria turcească, cruzi nizami ticsiţi dă arme Ce trimişi au fost dă Paşa dân Vidin să-i prinză vii
Ca să-i nalte sus în ţepe pe ai mândrei Eterii Slujitori până la moarte. Doarme streje pă mazdrace, Acângii pă şei dă iepe şi neferi pă bulumace. Hurii rumene visează a lui Mahomed pramatii, Ba şi băietani molatici (mai departe vezi Istrati). Turcii! Cari decât ciuma, buba-rea şi deşelarea Mai temuţi sunt, cari-n sate îarna-ncep cu spintecarea Pruncilor, şi şomoioage vâră-aprinse pân bordeie Şi preasfintele beserici ei le schimbă în moschee, Turcii crunţi cu iatagane, turcii cari porcul, vinul Nu le sufer, cum nu sufer tot ce bucură creştinul. Cu şalvari şi cu cealmale, cu ciubuc şi cu peşcheş Ei Valahia schimbat-au într-un soi dă Bangladeş. Mor copilele române în haremele spurcate, Doar scheleturi vezi pe câmpuri de imparicopitate, Pre când vodă mulge ţeara ca să-ndestule seraiul, Caşcavaluri, miere, turme mână-n caravanseraiul Cel hulpav, ce niciodată nu se satură-ndestul. Oh, sărmană ţeara noastră, mai ai roade în patul? Mai ai sânge în rumânii care vecinie roboteşte? Poate că şi acest sânge vrun vecin ţi-l priimeşte, Vinde-l iute şi p-acesta. Oh, ajuns-ai la ceas greu!
Preste amândouă taberi umbra şi-a întins Morfeu. Insă ochiu-nchis afară al oricărui ianicer Cum şi-al grecilor eroici cari desrobire cer Să deşteaptă înăuntru şi se vede orce ins Treaz, gătit de bătălie, cu sileaful roş încins Şi-n sileaf jungher, pistoale, pulbere în corn de vită Cu argint bătut, şi trusă ce cu alb este văpsită Care cruce-on semilună roşie pre ea e pusă.
Toţi cu aripe dă îngeri păturite strâns în husă.
Primii turcii să desprinde dă dân corpuri toropite, Port de sangulie mantii licărind ca şi pirite, Fulgere le joc pre săbii care parcă lune sunt.
Însă mulţi, grei de halvale, pică iarăşi la pământ.
Să înalţă şi Iaurta, care şese aripi are
Ce cu perle presărate-s. El dă glas de adunare.
Hoţii aripaţi se-nalţă, hoardă capie, în sbor, Le ning fulgii ca la gâşte, preste luncă gros covor.
Care cum voia să-njure să oprea blestemu-n gâturi
Şi „Osana!” todeauna le ieşea greoi dân rituri.
Oştile-ntâlnesc la mijloc, pe deasupra unui sat
De bulgari ce cu găine deodată s-au culcat, însă-i trage-afară larmă care vine dân înalturi.
Ies ţeranii-n cămeşoaie, privesc ceriul dă smalţuri, Cruce-şi fac şi scuipă-n sânuri, căci arhangheli ei zăresc
Cum în ceriu, pântre stele, să împung, să miruiesc.
Fulgi pe sat încep a ninge, câte-un înger cade-n troacă
Or în vrun smochin cu frupte ce sunt gata să se coacă
Şi se sbate-acolo-n sânge, cu un umăr retezat.
Că necredincioşi sunt unii şi buni alţii au aflat
După truse medicale ce le poartă-n cingători
Străveziii, adormiţii, avântaţii zburători.
Când vreun căzut o cruce roşie pe trusă poartă îl ridic dân glod sătenii şi îi leg aripa moartă, Dar de vede semiluna ei se face foc şi jar:
Cu topoare şi cu coase spintecă pre işlicar.
Lupta ţine noaptea toată, biruinţa se înclină
Ca un talger de balanţă când spre liota creştină, Când spre cei cari la Mecca pre un covoraş fac tumbe, Vin pompierii dân comună cu sacale şi tulumbe
Ca să stingă vâlvătaie ce în sat au isbucnit
Dă la trosnet de sâneţe, de l-a spangelor sclipit.
Doar când zorii ca o geană dă lumină să arată
Preste sat, păgânătatea e ca pleava vânturată, Şi să-ntorc cu biruinţă duhurile-n trupul lor
Ce le caut pre sub mese, lângă bute şi ulcior.
Când se scol, nu ştiu nemică, numai unii-i doare-n coastă
Alţii şchioapăt, alţii-n cefe o durere mai adastă
Ca când ţeasta retezată au avut-o oarecând.
Ei se scol şi pântre roşii şi ardei păşesc cântând.
Însă nici un ceas nu merse şi-nainte cu mirare
Ei zăresc întăriture, corturele lucitoare
Da' p-a taberei drumeaguri nici ţipenie, pustiu.
Când intrară pântre corturi dă mătasă şi pambriu
Ei înmărmuresc: mormane leşuri zace preste tot.
Doar un hoge cam spânatec viu dă subt un ţol mi-l scot.
— Ce-i aicea, bre? Răsteşte vorba cătră el Iaurta.
— O, mărite.
— Ţi spui îndată, numai nu mă lua cu hurta, Ceşti ce vezi muri aznoapte ca pântr-o minune-n somn, Cari cred că mâniat-au pre Allah, al nostru domn.
— Dară tu? Mai breaz eşti oare?
— Numai nu te-nfuria, O, tu soare al pustiei, eu băut-am o cahvea Şi nicicum s-adorm putut-am orişicât m-am cioşmolit. Că Allah nicicând nu bate pre acela ce-a postit Şi-a cinstit mereu Coranul, fie numele lui sfânt! Şi o temenea făcut-au turcul până la pământ.
— Câine! Mai rosti piratul, mutra ai de muezin.
— Padişah a şapte neamuri, sunt un hoge, Nastratin, Ce şi eu pe lumea asta vieţuiesc prea umilit
Dân cimilituri şi snoave ce cu mintea am brodit, Şi de-ngădui eu ţi-oi spune la ciubuc şi la cahvea Câte o istorioară. Numai nu te mânia!
Că, vorba ăluia, Mânia strică omenia
Şi
S-a supărat ca văcarul pe sat dar tu
Stai strâmb şi judecă drept şi nu face ca ţiganul care
Când s-a văzut împărat întâi pe tată-său l-a spânzurat ca să zică lumea că
După ce că-i prost, mai face şi-n cărare. Că, să ştie, Prostul până nu-i fudul
Parcă nu e prost destul fiindcă, să mă ierte cinstiţii domniei tale ortaci, Spune-mi cu cine te însoţeşti
Ca să-ţi spun cine eşti şi
Cine intră-n rând cu boii iese cu coarne dar, ce să fac şi eu?
Fă-te frate cu dracul până treci puntea, că si
Mai aproape dinţii Decât părinţii
Decât cu înţeleptul în smoală
Mai bine cu nebunul în ceruri. Deci, preaiubiţilor, fac şi eu ca ăla:
Lasă-mă sub pat, lasă-mă în pat şi vă cer să-mi cruţaţi viaţa, ca să nu vă căineze lumea că
Din beţie te mai trezeşti, Dar din prostie niciodată.
Sta înmărmuriţi piraţii de atâta-nţelepciune. Se-nchină adânc Iaurta-n faţa lui ca la minune Şi-i grăi:
— O, Nastratine, fericită-ţi este muma Şi relighia în cari tu deprins-ai paideuma. Ci ia spune, ca să aflu în adâncuri al tău cuget, Ce sâmţeşte corăberul în a valurilor muget Când i se strică barcazul şi să duce în afund? Fără d-a intra în apă, nu e umed pă la fund? Ce sâmţeşti când iataganul îl rotesc ca un vultan Preste ţeasta smochinită congiurată cu turban? Oare poate-nţelepciunea să se puie cu puterea? Au nu tace orice minte când tiranu-şi spune vrerea? Au mai este dignitate într-un suflet asuprit?
— Vrednice Iaurta, lasă a-ţi răspunde umilit. Mulţi pre astăzi sunt stăpânii, sunt puţini stăpâni pre mâine E umil cugetătorul şi abea mănâncă pâine, Gândul lui însă coprinde lumea toată-n lung şi-n lat. Fila tu întoarce-n carte, şi vezi regele plecat Şi alt rege p-altă filă, ce să crede şi el mare Dar curând să înglodează în blestem sau în uitare, Precând înţeleptul este pretutindenea în buchii Fiindcă el au scris ceaslovul, cu trudire, pe genuchi-i. Brav Iaurta, am a-ţi spune o istorie cu tâlc Dacă tu şi palicarii veţi tăcea cu toţii mâlc (Ceea ce şi eu, smeritul, îmi implor auditorul):
MĂGARIUL ŞI NEGUSTORUL
Un negustor oarecând, Pe la daraveri mergând, A ajuns la Ţarigrad
Unde casa n-are gard Ci doar zid, împărăteşte, Cine vede se uimeşte. Acolo când a ajuns Şi bocceaua jos şi-a pus, Un agă-ndat a venit Şi pe loc l-a probozit:
— Desaga, tu, obraz gros, Căci ai lăsat-o pe jos? Nu vezi ce scrie aci?
(Şi începe a ceti:) „Vericare dân negustori Ce vine în târguşori La agă-ndat a păşi Se cuvine, ş-a cerşi Cu osârdie şi grabă Loc în piaţă la tarabă.” Auzit-ai, cap de câine? Nu meriţi să mănânci pâine. Negustoriul auzind îi dădu răspuns zicând:
— Dar eu graiul cel turcesc Nicicum nu poci să cetesc, Orşicât m-aş strădui Literile-a desluşi.
Aga nimic ascultând, Pre limba lui înjurând, îl târî pe negustor Până la judecător. Acesta se nimeri iar Ca să fie un măgar Ce în jilţ cu fală sta
Şi urechile mişca.
— Care-i pricina? Întreabă Iară aga-i spune-n grabă.
— Aşa! Pricepui îndată. Ce ai de spus, barbă lată? Negustoriul, cam mirat De judele urechiat, Totuşi se plecă umil
Şi-a răspuns ca un copil Cum că literi el n-a şti Nicidecum a le ceti Şi bocceaua jos să-şi puie Nu ştiu că voie nu e.
— Pricepui şi zisa ta. Hei, Iusuf şi Mustafa! Voi îndată să-l luaţi
Şi cincizeci beţe să-i daţi Că a pus desaga jos. Încă cincizeci cu folos Că nu ştie a ceti Literile-a desluşi. Fiindcă e necredincios încă zece-i daţi la dos. Văzând aşa judecată, Negustoriul strigă-ndată:
— Ian' ascultă măi, măgare, Te văzuşi mare şi tare? Mergi mai bine pe tarla Ca să strigi: i-ha, i-ha! Unui urecheat ca tine
Nu îi şade-aicea bine. Ce să vezi? Atuncea aga
De la brâu îşi scoase spaga Pe măgar de-l dete-afară Cu cuvinte de ocară. Apoi sub musteţi râzând Spre negustor zise blând:
— Cer iertare, efendi, C-am vrut aşa a glumi. Dar să ştii că de-ascultai Şi judeţul respectai Mâncai, fără înconjur, Toate beţele la cur, Că cine se tot înclină La orişicare jivină, Merită să-l canonească şi cu bete să-l cinstească.
Şi tot astfel mult mintosul Nastratin grăi în pilde, Conjurat de lefegiii puşi pe căprarii şi ghilde, Până seara îşi desface trandafilii preste câmp. Unul se scobeşte-n nară, altu-şi freacă guşa tâmp, Dară-n fiecare creier cugetarea-şi face loc Şi sâmţirea se aprinde. Nu e omul dobitoc, Doar să tragă aghioase şi să umple-ntr-una maţul, Ci un adamant subt ţeasta cât de groasă e nesaţul De a ştire, a pricepe toate câte sunt subt stele. Iată, noaptea se aprinde, ceriu-i plin de asfodele, Două lune sunt subt norii ca marame argintie: Una galbină dasupra, alta-n zare pe geamie, Iatagan ce-n orice suflet un balaur a ucis – E balaurul Tu însuţi năzărit în somn şi vis. Cetitor sau cetitoare (vâj bătrân sau domnişoară)
Ce-n lumină de opaiţ mă ceteşti în astă seară Năzuind să afli taina marelui Ampotrofag, A lui Languedoc i proci, dac-ai şti cât mi-eşti de drag! Crede, nu ştiu opul ista, epopeea de alviţă Ce ţi-am pus-o între mânuri, domnişor sau copilită, Dă ce lupt s-o-nchei, când poate nu-i decât o nălucire: Nice glorie-mi aduce, nice bani şi nici mărire Şi nu ştiu, nu ştiu, mă crede, dacă duce undeva. Mă silesc să sap un templu în o stâncă de halva, Bombonele, mieji de nucă pun pe el ca pe-o colivă Năzuind să fie totuşi un palat. Fii milostivă, Gingaşo, şi ia din carte numai cât e pentru tine.
Dimineaţa-i străvezie ca şi mierea de albine. Se scol iute palicarii şi să-nşiruie pe drum, Blestemând sandala cari nu să-ncalţă nicidecum Şi să-ncongiurând cu brâul ce e lung de zece coţi. O iau câş pântre porumburi cătrăniţii sanchiloţi. Cătră prânz doar ce aude ciocăneli pre nicovală, Rânchezat de mânză, chiot, suduit şi lălăială Şi văd fumuri ce subt soare suie drept ca nişte funii.
— Sunt ţigani! Cu îngrijare mâni la punge duce unii, Dară cei mai mulţi rânjeşte, că gândeşte la ţigance Cari crupa arămie tot suceşte, Rade, Stance
Fuste creţe şi subt fuste doar ruşinea gol-goluţă.
— Aide ca să dăm o raită pă la şatră olecuţă Glăsui Iaurta luându-şi de pe peptu-i un păduche Şi strivindu-l cu murdare ale unghielor muche, Poate om găsi acolo nişte urdă, mămăligă. Să-ntrebăm de bulibaşa, care la ţigani e rigă.
Şi pătrunsă palicarii în o vale toată verde
Da o pâclă e de fumuri pă dasupra, ce se perde în nori albi pă ceriu galbin ca zărit pân chihlimbar.
Dă dăparte îi zăreşte un covaci, un corturar.
Şatra n-o descriu, să ştie dân citit ori amintire:
Dancii goi, ţigănci cu sânuri tuciurii pân coviltire
Etc. Avu-ntr-o vreme şi la noi ţiganii voga în regia lui Loteanu (muzica, Evgheni Doga).
La zărirea cruntei oaste cu junghere în sileaf
La pământ căzu ţiganii tăvălindu-se pân praf, Se olicăie.
— Şi trag palme şi îşi smulg în capuri perii, Ba mai trage câte una şi pe spetele muierii
De se cletin zloţii-n coade cari unse sunt cu seu.
— Ghiorghios, tu ştii vorbirea a poporului romeu, Fii tălmaci. Ce zice gloata tăvălită în noroi?
— Ei să bat cu pumnii-n peptun: „Haolio, nu suntem noi! Cruţă-ne, pupa-ţi-aş talpa, nu ne omorî pă toţi
Că ţ-om face linguri bune şi tălpicile la roţi!”
— Zi-le să să scoale-ndată, că eu nici un rău le-oi face De or vrea a ne citire pe nemica în ghioace, Dar de-o pune unul mâna în chimir, îi sui în ţepe. Şi întreabă de au lapte de la ugere de iepe Şi de ştie cevaşi danturi să ne bucure la ochi. Să ridic zlătarii-ndată, nu le fie de diochi, Lălăind în timp ce unii în covate bate tactul:
— Aide-n şatră, împărate, of, pupa-ţi-l-aş pe tac-tu, Aide, şi-o să vezi ţiganii dacă ştiu a priimi!
Strig ţigance între buze cu Hulele coralii. Două-trei pă fiecare dân voinici îi ia dă braţ Ce la ţâţele boite să holbează cu nesaţ, Are şiruri dă mărgele: scoici văpsite şi turcoaz Acăţate după gâturi şi bujori au în obraz. Şi la bulibaşa-i duce tot cântând dân guri aşa: Giagardea gardeaua, giani no mura!
Cortul lui vătaf e mare şi vărgat, de bogasiu, Căptuşit cu cel mai moale şi mai fin calemcheriu Un ţigan cu pept de taur la intrare-i c-un baros Toţi se potolesc şi-aşteaptă cu privirile în jos. N „ >r Cum în ziorii primăverii iese iar măritul soare f; j r,” Punând buze rumenele pre căpşor de florioare, ur Cum o vorbă de amoriu dântr-o inimă-a ieşit,; {, ' Aşa iese şi vătaful de din cortu-i, oţărit. R/
Subt biniş până la talpe e-n cămaşă cu fulie, i Scumpi ceacşiri lila cu ape poartă el cu fudulie v i i Iar pe cap, ce-i ras ca-n palmă, fes cochet de marţeiin, După nasu-i ca de uliu toate damele suspin.! K. <, i Orişicare deget are câte două-trei inele, i u < r> Diamanturi în ureche îi luceşte, lungi oţele „>-> La chimir stau fioroase, cu prăselele de os, j j Şi pistoale înflorate, cu cocoaşele în jos. Poate te aştepţi să-i fie tare tuciurie faţa. *,”
Te înşeli: obrazu-n lapte parcă-şi spală, dimineaţa, Şi pe umeri de obraze parcă-şi dă cu suliman. Arde subt sprâncene dese ochii ageri de vultan. Doar o pată-n patru colţuri pe obraz, lângă cercel Ca o stea întunecată însemnă pre tinerel. Ochiul singur ce-i rămase îl holbează până-i iese Ca la melci dân cap Iaurta, bâţâind dân craci şi fese:
— Nu să poate! Treaz sunt oare? Ia împunge-mă puţin? H Cu cuţitul, Spiridoane! Mai încet, tâlhar hain!
Oh, deştept sunt! Oh, copile, eşti Zotalis! Tu să fii?
— Dado! Strigă şi vătaful şi să-mpiedică-n frânghii Vrând să se arunce-n grabă drept la peptul lui Iaurta Ce păros să tot umflase până îi pleznise scurta. Minunaţi de-aşa tâmplare ce găseşti doar în romanţuri Palicarii cu zlătarii se porniră-n chiu şi danturi
Până seara îi închise în ghiocul de cleştar. |. Kukvm'v.
— Scumpul meu cocon Zotalis, şopti grecul temerar
Cum şedeau pe perne grele la cahvea şi mezelic
Pre când trupeşe ţigance juca foarte dân buric, Drag copil, venit-a ceasul spovedanie să-ţi fac:
Da, ucis-am prunci în leagăn, da, băut-am basamac, Scufundat-am la barcaze, gologani să ai atâţea, Şi icoane aruncat-am cocinilor, cu tărâţea.
Toate sculele dă aur încrustate-n mărgărinturi, Vase canelate, fine, dă onixă şi arginturi, Patrafire cari scene dân Scriptură reprezint
Petre scumpe, berlianturi, mirodenii, hyacint, Sclave tinere, fecioare, doar de unsprezece ai
Ce-n zăbrele au să steie la vrun pase în sărai, Mirt, cahvea dă Mocca, verde, auriu tutun dă pipă
Stampe lubrice dă care japonejii face-n pripă, Da' ce ştofă inglesească, da' ce ceaiuri de Chitai -
Toate, toate aste-odoare pentru cari prad şi tai
Iute-s prefăcute-n lire şi în grele guinee
Să te ţie-n facultate, Englitera să îţi deie
Tot ce eu, preaticălosul, nu avut-am nicidecum, Că nu ştiu nici Tatăl Nostru, doar să-nec şi să sugrum.
Şi ce văz? În loc tu mintea să-ţi căzneşti cu ştinţe varii
Şi cu vorbe-ncolăcite să sclipeşti în seminarii
De să strici în tot Levantul gloria lui Cacavelas, înhăitatu-te-ai cu ăştia cari toată ziua lela-s, Egipţienii, faraonii, balaoacheşii-n dezmăţ.
Aşa plată-mi dai tu mie, care pururi te răsfăţ?
— Dado, află că spre ştinţă m-aplecai şi-o găsii fadă.
Ea nicicum nu te învaţă ce să faci în târg, pre stradă, Filosofii-acolo spune că nemica nu esistă, Doftorii pre latineşte bâjbâiesc în carnea tristă, Darvin, tata Darvin zice că ne tragem dân gorili, Gheometrii scrie cercuri, când pe stradă vezi umili Cerşitori ce nici veşminte au şi nici ce pune-n gură Vezi familii muncitoare năclăite-n beutură Iar de câţi în lume afli nedreptate preste tot: Naţiunile în lanţuri şi în vârv câte-un despot. Sclavii lumii estii, ce-are ei a face cu tabele Unde sinusuri, cosinus sunt puzderii ca şi stele, De precesie ce ştie? Periheliu, echinox Nu le-aduce mămăliga. Iată cruntul paradox Lumii ăsteia. De-aceea detei foc bucoavnei vane Şi pre urmele lui Bairon o luai, în caravane Dă creştini ce merg alături până la Ierusalim. Intâlnii pe drum o şatră, şi ca în Şir Haşirim Dragă îmi pică o jună mai nurlie decât luna Şi cu sânii pui de ciută gemănaţi întotdeauna, îmi legai pe cap năframa şi-uite, mă făcui ţâgan, Că acilea viaţa este fericită, de vultan.
— Bun, ţâgan, dar bulibaşe cum ajuns-ai? Nu-nţăleg.
— O, pân viclenie, dado, că sunt fiul tău întreg! Cătră zori, acu vo lună, săr dân pae şi fac larmă De să scoală toţi zlătarii ca la goarnă în cazarmă Şi mă-nconjur. „Vis avut-am, dă ahela ce-i trimis Dă dân cer dă Dumnezelea. Să nu-mi spuneţi Zotalis Şi să nu mai hiu pă lume dă nu e adevărat!”
(însă eu numai minciune şi gogoşi le-am îndrugat.) „Ascultaţi lăieşi la mine, să făcea că-s treaz cumvaşi
Când tot ceriul să deschise şi văzui un îngeraş
Ce mi se propti nainte-mi cum vă văz şi cum mă vezi.
Şedea cu talpele goale pă câmp, între căcărezi.
„Zieu, trimes sunt dă Sânpetrea să te-apuc dă chică-ndată
Şi dân nori să-ţi pui nainte hastă lume minunată
Să-ţ alegi o ţărişoară unde şatra să ţi-o mâi
Şi de vrei, cu toţi grămadă.
— N veci acolo să remâi!” Terminând dă zise aheste, el mă-nşfacă şi mă duce Tocma sus în bagdadie, în a cerurilor cruce Dă-l văzui purtându-şi bârna în spinare pă Hristos Şi pă Iosif cu Măria cum şedea şi juca stos. Pă un nour Sfântul Petrea joacă-arşice pe un ban Şi, fiind giolar dă seamă, bagă ichiul în armean. Gios privind văzui a lumei blagă multă, avuţie In Nepal maharajahii Ramayana o renvie, Elefanţii poartă săbii pre lungi colţii de morfil; Ţarul nalţă bolţi sucite; la Paris, la Bal-Mabil Vezi pre juni în lupanare de cinismu şi de lene; în Holandia lalele sunt păscute de joiene Ce abia târăsc burdufe ugerele între pulpi; Scoţianul cu genuche goale fuge după vulpi Pân pădure, cu ogarii, răsunând adânc dân goarnă; Lumea Nouă jad şi aur preste lusitani răstoarnă. Da' mai mândră decât toate ţerile dân hastă sferă E Valahia ferice, e Valahia prosperă:
Acolo căşile-s dă friptură
Cu uşe dă telemea o bucată, Iazurile dă mujdei şi dă saramură Şi dă sarmale malurile roată.
Zieu! Uitându-te la toate-aheste îţi pare cum c-ar hi doar poveste.
Cum Briareu cu o sută dă mâne
Măcelarii coaste retează, Jupoi şoriciul, despic căpăţâne
Dă dân ziori până când să-nserează, Dă Paşte mielul nu lipseşte nicicui, Nici dă Crăciun godac cu gutui.
Cahveaua cură pă la cişmele, Dă care vrei, solubilă, naturelă, Locomotivele au dă fagure biele Şi dă ghiudem manivelă.
Uliţile târgurilor toate
Cu caş afumat sunt pavate.
Tramvaele umblă pă doi cârnăciori Şi se prind de fir cu spaghete
Pruncii de Sân'Niculae în zori Toblerone găsesc în ghete, Portucale, smochine şi gref
Banane şi orce mai au chef.
Vinul spumegă pân canale, în stradă, Dă vutcă sunt lacuri întinse
Coniacuri franţozeşti dân ogradă Scoţi, dân fântâni necoprinse.
Doar un lucru stârneşte uimirea:
Nu e şampanie pă nicăirea.
Crumpii, făsuiul sunt alungate
Chiar şi de săraci cu ruşine, Că se-ndoapă doar cu antricoate
Şi iepure conjurat de măsline La pui rumeniţi cârnesc nasul Şi la o parte împing carasul.
Ce să mai spui! Dă unt sunt statue Beserici dă zahăr văpsit, marţipan
Şi paratrăznet în urbe nu e
Să n-aivă-n vârv bombonuri în celofan.
Pă mărgini de uliţi e plină rigola
Dă pepsi şi dă coca-cola.
Când moare vun om ei îl pune în sicriu dă şuncă de Praga
Preotul zice o rugăciune Şi rudele-adulmecă vaga
Mieasmă de sărătură, Căci dân pastrama crucea făcură.
Astfel, dado, eu ţiganii îi vrăjii ca pe sugaci Şi să mă urmeze-ndată îi făcui, buluc, buimaci Dă acum ei mi se-nchină şi în toate mă urmează.
— Fiule, grăi Iaurta, dacă inema-ţi cutează, (In ăst timp o paceaură le aduse baclava) Dântr-o biată bulibase te voi face beizadea! Şi-i istorisi de-a valma storyul lui Manoil Mângâind uşor cu palma brâul lat, de crocodil.
— Află, preaiubit Zotalis, că trăim numai o dată în scârbavnicul al lumei vis cu pleoapa rădicată. Să jertfeşte pentru ţeară junele adolescinte Care numai idealuri are-n ţeasta fără minte;
De fervoarea lui să cade tot mereu a profita: El să chinuie în ocne, noi şedem la baclava. El zavera o începe şi cu nobile simţiri Pre popor el îl rădică ca să scuture pre zbiri Şi să-ngăduie dreptăţei, libertăţei ca să rege, Dar tot noi până la urmă biciul luăm şi facem lege, Noi, pre cari consciinţa nu îi chinuie de fel, Noi, ce ştim că lumea asta e tavernă şi bordel Unde iei cât poţi, te caţeri cât mai sus şi asta-i tot. Sigur, vei fi plin de vorbe şi-ţi vei zice sanchilot, Că nemica nu te costă să te baţi în pept cu mâna De vrei bine a o duce. După moarte-i doar ţărâna. Aid-cu mine până-n Giurgiu, cu ţiganii laolaltă Să ne-alăturăm zaverei (om lăsa-o iute baltă).
— Dado, a răspuns Zotalis cu privirea înţeleaptă, Diavolul e doar genunea între vorbă şi-ntre faptă. Dacă astfel cugeti, semn e că la diavol te-ai vândut. Ţie mă alătur, însă eu ştiu bine ce-am făcut.
Ce la tine este dracul e la mine Machiavel. Nu e lumea o tavernă, nice lumea e bordel, Tablă e de şah în care cel mai ascuţit la minte Ştie turlele dă fildeş a muta napoi, nainte Că să-nghesuie pă riga celuilalt, să biruiască. Fără paternă eu mânui sforile, politicească Ştinţă-având. E acţiunea pentru mine Dumnezeu.
— Bate palma, bre Zotalis! Te cunosc, eşti fiul meu!
Şi să duce, umblă şatra pân Bulgaria turcită Lăsând şleauri dă căruţe-n urmă, dâră-ncolăcită Dă la fumuri şi duhoarea fearei cu belciug în nas.
Ei să perd pântre coline dă aramă şi dă stras, ^ Pân-la Dunăre ajunge pă cărări dă scorţişoara Subt un ceriu dă sânge, păcură aprinsă, ceară.
Uf, s-a dus şi cântul ista. Ostenit sunt preste poate.
O să treacă oare anul pân-o să le văd pe toate
Isprăvite? În o sticlă fumurie-o sta macheta
Dă corăbioară sveltă, migălită cu penseta?
La ce bun? Doi ani dân viaţă pentru astă jucărea.
Uneori îmi pare vană, alteori mi-e dor de ea
Şi cetesc la întâmplare. Nu ştiu, nu ştiu ce să spui.
E întâi april dân anul '88. Prea soare nu-i.
În bucătărie ţăcăn la maşina mea de scris.
Arde tare aragazul, nici un ochi nu e închis.
CINTUL AL
N
OUALEA
Braga bun! Când dân nouri o beşică Decupa dân epopee bucăţica cu balonul La arătarea de mirare Manoile, cuget nobil Dar ce dracu faci? Dă-mi drumul EU, MIRCEA CĂRTĂRESCU împregiur piraţii sforăi Miliardele dă stele Cobor treptele cernite ale scării îngheţate Cu prapuri, cu cădelniti, cu-elohimi Te-am căutat peste tot Nu-n Talmud şi nu-n descântec
B
'ragă bun! Susan! Şerbeturi! Ia rahatul cu fistic! Sarailia dă dân care mierea curge pic cu pic! Zahăr candel şi smochine, la un ban o mână plină! Hei, efendi, vrei o hure cu fund greu, vrei o cadină? Au îţi face trebuinţă un barcaz cu pânze late Să îţi poarte cheresteaua preste-a apelor palate, Unde este dulful pase şi morunii sunt cădii? Faci un chef? Îmi iau daireaua şi îţi cânt: pa, vu, ga, di. Giurgiu! Tu, ciupercărie care creşti pă bălegar Unde putregaiul, smârcul port lumini şi aur rar, Unde gâturi de moschee să lungesc spre cornul lunii
Răsucindu-se pă turle dă biserici; unde brunii Turci bat palma la negoţuri cu moldavii cei bălai Pă batali cu coade groase sulimanuri dând, şi strai. Tu eşti undeva în mine, raia dulce, asudată, Te-am văzut poate cu ochii cei ai numelui de fată Care mama îl purtase: să chemase Badislav. Turci, bulgari, tătari în mine vărs vârtute şi nărav. Pă la ceasul dimineţei lapte acru, bulzi de unt Duc olteni în cobiliţe, iar armeni dân Trapezunt Au adus în piaţă vase dă aramă ciocănite. Icre moi în blide unse pă tarabe sunt lăţite. Clopotele dă biserici ortodoxe bat în dungă, Să deschide, să închide băierele dă la pungă La zaraful în dugheană, und-pă taleri dă balanţe Lei, pistoli, ţechini, carboave odihnesc printre fitanţe. Întreita ceată cari eu cu ea vă plictisii în tot cântul dinainte: palicarii fistichii, Hoţii strâmbi ai lui Iaurta, faraonii lui Zotalis, Să-ndesa pân ulicioare, trecea greu, căci matahali-s Pântre murii dă paiantă zugrăvită roz, azur.
Nori suciţi ca acadele să-nşurub pă ceriul pur.
Când dân nouri o beşică preste cruci şi semilune
Fâşâire dă mătasă a întins, şi umbre brune, De cu gurele căscate târgoveţii au răcnit.
Manoil văzu-n lunetă că tot târgul e spuzit
Dă guri roşii cu dinţi putrezi şi dă ochi holbaţi ca cepe, Vrând pân care mehanismu stă beşică a pricepe
Atârnată-n bagdadie, punând soarele-n eclips
Cum pre sfârcul de ureche eleganta prinde-un clips.
Peştele rămâne sângur pre tărăbi, şi nepăzât, Muezinul în geamie sura i-a rămas în gât, Că toţi fug, cu mic cu mare, rătăcindu-şi imineii
Ca să vază cum balonul răsucesc în degeţi zeii
Unei preaciudate, tulburi, minunate seminţii.
Languedoc tăia cu junghiul un harbuz felii-felii, Şi muşca dân mezul roşu, siropat, precând Ercul
Momâţica molfăieşte între fălci un tubercul.
Zoe şi cu Zenaida-n fund dă coş făcea pasenţe.
Ce fusese rochi învoalte le atârnă-acuma zdrenţe, Precum zdrenţe ne rămâne trupul la sfârşitul vieţii.
Leonidas, a cui barbă depăşeşte parapeţn
Şi ca o velinţă-atârnă pă deasupra de nacel, Cu o cheie franţozească răsucea un şurubel
Dă la o maşinărie dă dân care ese arce, Bolţuri, cremaliere unse, chei cu care se întoarce, Cum şi-un ochiu dă lentilă lucurind a curcubău.
Zepelinu-ncet să lasă preste târg, vâslind pân hău.
Uite, e deasupra pieţei dinainte de agie.
Muşteriii, negustorii, în caşmir sau în dimie
Perd liulelele dân gure; o borţoasă în dureri
Scapă plodul chiar acolo (asta-i după „Fraţii Jderi”).
Iute furii lui Iaurta zid făcu dân pepturi late
Care împregiur dă ţâţe cu sirene-s tatuate
Şi în rotocolul unde nici ţipenie nu fuse
Ancoră aeriana luntre.
— Ampotrofagul puse
Mehanismul ce în braţe îl ţinuse ca p-o gâscă
Pă un trepied. Dodată dân lenţii o rază vâscă
Decupa dân epopee bucăţica cu balonul
Ca p-o poză-n patru colţuri. Preţ de-o clipă, în cotlonul
Deschis astfel în „Levantul” apărui chiar eu, bătând
La maşină cântul nouă, chip prelung, obraz plăpând, Ochi ce obsedaţi de sine doar spre sine se întort.
Dară Leonidas coase gaura c-un fir de tort, Iară hoţii, palicarii şi ţiganii-n opintire
Poza cu balonul duce pre o pajişte subţire
În afara urbei Giurgiu. In ăst feliu târgoveţii
Li se pare că visară, că fu izvodire-a cetii
Dirijabilul, şi merge fiecare după trebi.
A rămas ceva dân astă nălucire, mă întrebi?
Da, fiindcă tâmplarea face ca meser Tripanosoma, Un poetic ce lui vodă pre la nări trecea aroma
Dă-nfocate osanale, dă-ndoite plecăciuni, Că-l numea mereu doar „Fala ăstei nobili năciuni”, Să să afle-atuncea-n Giurgiu, la pohtirea unei bresle
Ca să le cetească stihuri dăspre naşterea în iesle
(Starostele la cultură un punct astfel mai bifa)
Zilierilor dân docuri, calfelor dân cherhana.
Când zări beşica-n ceriu se mişcând încet-încet, Condeierul moaie peana şi croieşte un sonet:
LA ARĂTAREA DE MIRARE, BEŞICA CE S-A IVIT DASUPRA RAIALEI GIURGIULUI LA ANUL 18.
Pă timpul râmlenilor, pre când Pompilie Numa Rigă solomonar, cu virtute Rătăcisă pe drumuri necunoscute Mielului Hristos, care-şi slăveşte muma, S-ar fi ivit pă cer de lumină roate Dupe cum zice Plinie vechiul, Ce ştia şi giuvaerele şi curechiul
Şi în „Povestea firei” au scris dă toate.
O, vremi, o, năravuri, iacă ş-acuma Noroadele semn află dân ceri, D-unde Providenţa răotăţi numa
Zăreşte. Ci voi, evgheniţi boieri, N-aveţi a vă teme: voi sunteţi spuma Ce Domnul nu o strică nicăieri.
Cetitor, cu fantasia-ţi tu vezi scene ce vitralii-s Tot cetind la epopee. Cum Manoli şi Zotalis Regăsiţi să-mbrăţişară eu nu poci a-nfăţişa: Peana-i cârpă, simţimântul e mai aprig decât ea. Priimit cu bucurie fu-n zaveră Nastratin, Deşi turc, dară e contra la tiran şi la hain Iar pân cuget el e numai cetăţean dân univers. Să pun toţi în jur dă focuri, privind joc, ascultând ghiers Rupând halce dân berbece pă cârlige fript ca hoţii. Somn la umbră dă beşică au gustat apoi cu toţii. Manoile, cuget nobil, doară tu şezi la o parte, Numai tu dân toţi deştept eşti, efigia fără moarte Libertăţei, Poesiei, care una sunt în veac. Ţi-este a spinării şiră ax al lumii, prepeleac. Jertfă eşti de-a pururi, iară după jertfă acei care Te-au batjocorit mai bine, îţi vor înălţa altare Carne, zgârciuri, sânge lacom aplecându-se la duh. Frunte naltă şi ochi limpezi, nări ce freamătă-n văzduh, Manoile, însă totuşi chiar şi tu eşti vis ca toate, Trandafil deschis în mintea-mi dân răsfăţ şi volutate.
Liber te simţeşti în luncă, lângă foc; în mână ţii
Floarea serei ce să lasă pre biserici şi geamii, Coperindu-le cu franjuri de stamine şi petale
Pântre cari scapăr stele: mehanisme dă cristale
Clinchetind melanholie, legănându-se domol, Dar eşti numai personagiu dă hârtie şi de gol.
Pot să-ţi curm acuma viaţa, pot să fac ca să devii
Trădător şi Iudă, rege sau călugăr în pustii.
Iată, te coprind în palme, te înalţ ca p-o păpuşă, Alte linii scriu în palma-ţi cu o peana jucăuşă, Ba te scot chiar din hârtia ce-n maşina mea de scris e:
Pân-la brâu acum afară eşti dân fabrica de vise
Şi ca cel ce să deşteaptă cu clipit te uiţi în jur:
O bucătărie mică prinde-n ochiul tău contur.
Ceaşca de cafea pe masă, vase multe în chiuvetă
Şi, privind în ochii-ţi negri, un bărbat cu verighetă
Ce îşi odihneşte palma p-o claviatură gri.
Ai urcat acum o treaptă dân a lumei trepte mii.
Ce mai este Poesia? Libertatea ce mai este
Dacă lumea mii de valuri are, cu-nspumate creste, Creatori şi creature de-s în lanţ neîntrerupt?
Dar ce dracu faci? Dă-mi drumul, uite, mâneca mi-ai rupt!
Lasă-mă, dă-mi drumul, respectă convenţia, ce naiba!
Ce vrei să faci? Hei, dă-mi drumul la mâini! Desfă o dată degetele! Mi-ai rănit buza! N-ai voie! Nu-nţelegi?
Tu nu eşti de aici, tu nu ai ce să cauţi aici! Tu ai alt grad d realitate, Doamne, şi totuşi ce labe viguroase! Ia te uită, poetu visătorul, Doamne, de ce m-am apucat de povestea asta, ce mfi găsit, când toţi sunt înnebuniţi de actualitate, când se scrie poezi cotidianului, coborârea poeziei în stradă, când – uf, mă sufoci – toată lumea s-a plictisit de metaforă imagine stil încărcat, ornamente ciubucării păianjeni, drace, numai o epopee orientală îmi mai lipsea, care să mă şi ţină paralizat doi ani şi care – trosc! Ticălosule, era o ceaşcă scumpă, 60 de lei, o. hm. Filigeană, ca să pricepi şi tu – da, şi care o să-mi aducă dacă o să se publice vreodată numai ironii, aha, te-am apucat şi eu de plete, stai, nu mişca, ce naiba, să ne înţelegem, of, Pirandello, şi Nibola, sau Nevoia sau cum îi zice, în fine, Negura, uf, ia uite-l cum stă pe jumătate în epopee ca un portar de polo, bate apa, şi eu în timpul ăsta trebuie să spun ceva inteligent despre postmodernism. Ihab Hassan, iha, iha! Ăsta-i Nichita, nu, nu. NU, NU, NUUU! Cristinaaaaaaaa Cristinaaaaaaaaaaaaaaa! Am luat o gură de Levant, lasă-mă, drace! Manoile! Ptiu! Ce gust. Colivă. Alviţă. Ghici! Salep! Nuuu. Fistic! Nuuu. Levant levant levant levant levant. Ia mâna de pe scaun, te ating, să ştii! Cât mi-eşti de drag! Cu pisălogul! Stai! Stai! Aaaaah! Cri! Cristinaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Stai! M-ai terminat, lasă-mă doar o clipă, doar cinci minute, atât. Un armistiţiu. După aia, Domnul cu mila. Doar să scriu asta:
EU, MIRCEA CĂRTĂRESCU, AM SCRIS LEVANTUL ÎNTR-UN MOMENT GREU AL VIEŢII MELE, LA VÂRSTA DE TREIZECI ŞI UNU DE ANI, CÂND, NEMAICREZÂND ÎN POEZIE (TOATĂ VIAŢA MEA DE PÂNĂ ATUNCI) ŞI ÎN REALITATEA LUMII ŞI ÎN DESTINUL MEU ÎN ACEASTĂ LUME, M-AM HOTĂRÂT SĂ ÎMI OCUP TIMPUL CLOCIND O ILUZIE.
Şi acum acum acum dionis liniile-mpăienjenite şi păianjenul orbitor orbitor şi valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri ajutor valuri valuri ajutor valuri valuri valuri valuri ajutor ajutor valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri quasari valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri supergalaxii radiogalaxii valuri valuri valuri valuri valuri valuri galaxii galaxii galaxii stele galaxii galaxii stele stele galaxii stele stele stele stele stele stele stele stele stele stele stele stele stele stele
Iar adânc, adânc subt stele zac subt globul de mătasă Lângă Manoil, jaboul subt jiletcă ce-şi îndeasă Şi îşi freacă vânătaia de subt ochiu cu pelin, îmbrăcat sunt cam subţire: doar cu blugii bleumarin Şi un plovăr care dunge albe pă fond mov lăţeşte. Dar la foc dă vreascuri putrezi încălzesc a mele deşte, împregiur piraţii sforăi, mai hidoşi decât credeam, Cu ţigance ce-şi iveşte pulpele după bairam Dă subt multe fuste creţe; văz îndată pă Iaurta Care încă dân pruncie doar înjurături şi furt a Nărăvit, pă Leonidas lângă Zoe horăind
Stelele tivindu-i barba cu horbotă dă argint, Şi, în fine, mai de-o parte, mângâindu-se fierbinte, Buze dulci îngemănându-şi, gungurindu-şi jurăminte Care Cupido, prunc tainic, li le picură în sân, Languedoc şi Zenaida pă un maldăre de fân. Toţi esistă, toţi respiră, nimenea habar nu are Că-n adâncul unei file vieţuieşte-n închisoare. Mă întreb ce trup gigantic stă în locul meu la masă în bucătăria unde la maşină scriu acasă. Poate-fi c-acum maşina mea de scris singură bate Să nu lase aste file dezolant neterminate, Poate-fi, la fel, ca însăşi epopeea să-şi înnoadă Finele, firesc, la finţa-i ca şopârla fără coadă. Fapt e că ajuns-am, iată, personagi neînsemnat, Cum în boabă dă răşină un gândac s-au încleiat. Dân visarea mea adâncă mă trezeşte Manoil:
— Mircea, uită-te pă boltă! Ce balaur dă trotil! Uite pântre frunzi dă carpin miliardele dă stele, Nopţi pe nopţi pe nopţi sunt puse, nopţi în nopţi şi nopţi-tunele, Constelaţii în vârteje, un clinamen de văpăi. Stele se născând şi stele acuplate-n năbădăi, Stele mor şi stele cuget, stele danţă, stele plânge, Ţări de stele, ţări de stele le supun, le scaldă-n sânge, Fiindcă ceriul reflectă în turbarea-i înstelată Viaţa toată, moartea toată, roată îmbucată-n roată, Cum lui Iezechil proorocul la Chedron i-a năzărit. Noaptea nopţilor i-aceasta, covor scump şi înflorit!
Subt arcadele dă stele Manoil şi eu, minusculi, Vii, dar răsăriţi dân literi condeiate în opusculi, Degetele ne-mpletirăm păşind moale preste cei Adormiţi subt ploi de stele, subt lumini şi subt schintei. La un lac ajuns-am, ape gungurind, pulsând alene Reflectând nemărginirea de văpaie între gene, Provocând la meditare orice suflet, orice minte. Un poem născu în visu-mi. Iată, îl aştern nainte:
Cobor treptele cernite ale scării îngheţate Printre cetine şi roze care în aprins amurg Sfâşie zaimful serii cu ghimpi tari şi coji uscate Şi întind tăcute rane peste cerul cu vărgate Dungi de purpură şi aur şi de nouri care curg.
În penumbra vişinie ca şi ugerul văratic
De măceş în legănare pe uscatul peţiol
Doarme lacul ca un ochiu de femeie, voluptatic
Şi căprui, în care peştii cu înotul tremuratic
Ard din solzii calzi de ambră, scot pe unde rotocol.
Luna bate-n pietre scumpe caldarâmul de cleştaruri. Sălcii cu miros de algă scot pe maluri rădăcini. Foc nepotolit şi sânge varsă norii-n nenufaruri Ca în crude, ca în roze şi molatice paharuri. Băncile, prin frunze moarte, se acopăr cu lumini.
Lebezi lâncede pe unde lasă-n urma lor văpaie Şi se-nfundă în cotloane înnegrite de amurg Unde capul şi-1 protege sub aripe de bălaie
Pene tari şi înfoiate, până somnul le-ncovoaie Şi rămân încremenite, pradă viselor ce curg.
Eu? Pe care suferinţa l-a luat ca fiu de taină
Şi pe care nostalgia după vremi de care fugi
L-a gonit din miezul lumii putrede, şi ce se caină, Stau pe malul singuratic, învelit în marea haină
A răcoarei şi a cetii, şi în zornăitul sumbru al fermoarelor de blugi.
Lumea, zic? Dar ce e lumea? Suflete ce mi te-asemeni, Ai gândit oare vreo clipă la chircitul bob de lut Unde din Mossul la Lipsea, din Alasca până-n Iemen Treapădă ca-n moşuroaie miliardele de semeni Duşi cu valul către moarte numai fiindcă s-au născut?
Numai fiindcă o Martiră luminată de durere Pe un pat roşit de sânge a dat suflet unui fiu Cu un briliant în ţeastă, sub o glugă de artere, Omenirea-mpleticită, din cădere în cădere Fumegă ca o cascadă risipită în pustiu.
Căci e mintea mestecare de contrarii fără leacuri De cinismu şi de milă, de prostie şi de duh Este omul unul singur, meşterind stricate veacuri, Gemeni sunt Homer vestitul şi Rimbaud sub zodiacuri Şi sunt gemene cvadriga şi naveta spaţială ce se pierde în văzduh.
E, fireşte, globul nostru conjurat de lumi hirsute, De şăgalnice comete şi planeţi nenumăraţi. Focuri-focuri, peste sate şi pe codri, stele mute Luminează blând şi tainic, duc pe drumuri nevăzute Pe corăbierii vajnici, pe năierii încercaţi.
Dar cât ai privit spre stele, orăşean cu faţa suptă? Cât ai vrut ataraxia de la sânul lor să sugi? Greu căznit de vreo idee, ai pornit cândva la luptă? În oglinda argintată ţi-ai văzut icoana ruptă Şi la ocna ta tu însuţi ai făcut din tine drugi.
Cine suntem? Nu se ştie. Ce am fost? E doar părere. Viaţa ni se trece ca prin crengi de măr o adiere – Scintilaţie stârnită pe-un ecran de un atom – Slujbe şi canalizare, receptoare şi mixere Şi din când în când în braţe o uitată de muiere Iar apoi un Vierme lacom – iată datul unui om.
Ai să zici, fecioară pală ce-mi citeşti aceste ştire, Că rănit am fost de lume de o văd atât de crud, Că în lume e şi soare, că şi-n curţi de cimitire Flori gingaşe scot potirul sub a cerului iubire, Că în lume cântă îngeri şi doar eu nu îi aud.
Însă ce ştii tu, copilă? Ochii tăi sub lună plină Doar de veştede arginturi cupe reci a unui crin
Au atins cu geana lungă. Chiar şi tu eşti numai tină: Sub tricou cu „Shakin' Stevens” şi sub sânul de lumină Hâd îţi stăruie scheletul ce triumfă pe deplin.
Am crezut şi eu o dată în amor. Am scris o carte
Ce-o găseşti în fişierul galben de la B. C. U.
Dar văzui sub transparenţa cărnii pe cumplita moarte
Şi sub şoapte şi leşinuri viclenia unei soarte
Care pentru a ei scopuri totdeauna se bătu.
Zici amor? Zici procreare. Patimă? Instinct ce vine
Să ne vadă cu fier roşu însemnaţi ca pe ocnaşi.
Rătăciţi fără ieşire în regatul de vitrine
Şi de maţe-ncolăcite şi de gusturi alcaline, Noi de chipul nostru însuşi spre femei suntem atraşi.
Vai, nimic nu ne trezeşte din temutele arcane. Vai, ni-i mintea ţesătoarea unei grea tapiserii. Vai, nimic nu e aievea: bande de casetofoane Ce le ştergi când vrei, imagini pe fantastice ecrane Celebrând în zgură floarea veştedei nimicnicii.
Crezi că eşti? Dar uite, nu eşti până gându-ţi duci la capăt. Splendide civilizaţii ştii că s-au întors în vid. Stelele cele mai lucii ştii că pân'la urmă scapăt. În urechi nimic nu vine, de la ochi nimic nu capăt Cari să nu fie părere şi vis lânced, insipid.
Nici divina poezie, candelă ce dă sclipire Lumii, altfel de gunoaie, de greţos şi rânced fard, Şi de ţevi în camioane, de containere, de fire, Nu mai umple cupa vieţii cu speranţă şi iubire. Nimeni nu mai pleacă fruntea la cântarea unui bard.
Stele s-au aprins pe ceruri, clinchetind ca diamante Şi în lacul mut de ambră tremură icoana lor. Dorm în trestii foşnitoare ale viselor amante, Lebezile legănate pe sub sălcii elegante şi raiaua se străvede în fundalul de decor.
Doamne, dă-mi atât: tărie să îndur până la urmă Farmecul şi chinul vieţii şi să nu dau înapoi. Fă să îmi aduc la buze trandafirul de noroi Şi în clipa cea din urmă
Să-ţi dau cupa ce mi-ai dat-o, Disperarea fără capăt, neştirbită înapo
Manoil în zori de ziuă cunoscut la toţi mă face
Pă la hoţii ce îşi spală supţiori în boloboace, La ţiganii ce se scarpin şi la nobilii iroi:
— E efendi Auctore, negustor dân ţări dă sloi.
Carte are dă la Şvedul către Oton cel mărit
Sabia să ia în toate ţerile dân răsărit, Toţi creştinii să se scoale, că el va trimite-ndată
Zece mii de pusce bune ce au ţeava retezată.
Nu-l puteţi privi în faţă? Faptu-acesta nu vă mire: Şi mireasa prima dată a privi i-i greu pre mire Dar cu vremea să deprinde.
— Tânărule, grăi Zoe
Hăinile ţi-s mai ciudate ca lui Robinson Crusoe Şi ivirea ta aşişderi; dar dân asta nu-ţi fac vină. Spune-mi: e la voi în ţeară despoţie au lumină? Poate oropsitul glasul să râdice la urgie, Au îndată îl înşfacă şi îl duce la agie Unde la secret îl bagă şi-apoi minte îl învaţă Şi plăteşte libertaua cu măselele dân faţă?
— Vai, evghenisită chera, începui cu şovăire Da-mi tăie cuvântul larmă şi-un sclipit dă patrafire Şi dodată văz câmpia coperită dă mulţimi: Sunt, călări, pe gios, cu prapuri, cu cădelniţi, cu-elohimi, Negri cari idoli poartă, ce să strâmbă-n roş şi verde, Indiani cu graşii Buda ce subt baldachin îşi perde Vagul râs şi pleoapa-nchisă; sunt zuluşi pictaţi, maori, Japonezi ce-nalţă zmee dă mătasă pre subt norii Răsuciţi cum chimonouri pre un mijloc supţirel. Joacă lin cu Tora-n braţe oamenii lui Israel. Vin creştini dân Lima (cupe poartă ei, cu chocolatl) Cari încă îl confundă pă Hristos cu Quetzalcoatl, Tatuaţi şamani bororo ce se înrudesc frumos Dupe reguli structurale, cum vedem în Levi-Strauss, Pă cămile musulmanii, pă măgari cordelierii Pravoslavnicii cu barbe până-n brâuri vin puzderii Cu icoane condeiate şi nimbate-n foi de aur. Mai târziu agiung campuchii ce să-nchină la balaur: Aduc vase smălţuite, delicate ca păuni. Schimnici ce la gâturi are crucifix legat cu funi Pâlcuri-pâlcuri vin în luncă, costelivi şi păroşaţi, Ii urmează episcopii-n fir de aur înfăşaţi Şi cu mitrele bătute în smaragde ca şi ouă. Schisme, secte se amestec pă cărările de rouă, Indienii Picior Negru pipa trec cu dignitate Cătră pastorii ce fumul scot pă nările umflate, Pre când scurmă în obrazu-i cu o sulă un derviş. Toată lunca amiroasă a tămâie şi haşiş. Psalmodii gregoriene, gonguri grele din pagode, Psalmi şi ritmuri havaiene să-ntretaie, imne, ode Să înalţă pân-la ceriu dă dân pepturi dă martiri. Toţi s-opresc naintea noastră-n rogojini şi serasir. Gios aşează daruri, iară un bătrân ce gene albe Le râdică cu toiagul, că-i ajunge pân-la talpe, Agrăieşte: (dară spusa lui, iubite cetitor, Tălmăcesc pe rumâneşte, spre-a-nţălege mai uşor):
Te-am căutat peste tot. Între orăcăitul copilului abia ieşit din uter şi înceţoşarea din ochii celui care trebuie să moară. Am simţit că nu asta e tot. De ce ne chinuieşti? De ce lumina stelelor şi lucitul elitrei de buburuză ne fac să te bănuim? De ce apari fugitiv în mirosul frunzelqr de mărar? Mereu bănuială, presimţire, mereu în subtext, mereu subliminal mereu în inimă, în străfundul inimii mereu simţit în chimia celulei, în creşterea embrionulu în vârtejul limbilor de foc. Niciodată văzut, auzit, mirosit, gustat, pipăit.
De gândit, gândesc prost la tine. Unde tu simţi duhoarea de creier, te depărtezi. Nimeni, nicicând nu te-a gândit corect. Căci tu eşti dincolo de pieliţa de pe creierul meu şi de pielea mea şi de pielea ce îmbracă lumea. Tu eşti poate o lume bărbat ce mângââe sânii lumii mele, ce îi sărută ochii. Tu poate strângi în braţe lumea noastră şi poate pătrunzi în pântecul ei şi poate eu sunt cel ce se va naşte. Eu ţin la tine ca la un tată pierdut, sunt ca orfanul care priveşte poza tatălui său.
Încet, mă apropii de echilibru.
Curând, dialogul nostru se va sfârşi.
Îţi mulţumesc pentru moarte şi putrefacţie ca şi pentru acest miros iute de frezie ca şi pentru aspectul aspru al tencuielii.
Am văzut lumea.
Între moarte şi viaţă, pe această scală mi-am plimbat corpul.
Ştiu vinişoarele din petala florii de corcoduş ştiu chinul geloziei ştiu burta galbenă-a viespii.
Un amoriu neferice de te sfâşie.
— I un trop, O zorzoană care Zeul pune-n pagine de op Pentru cine ştie care simetrie a urzelii; De savant eşti, care jură pe Niuton şi Toriceli, Te înfunzi în legitatea iluzorie dân visul Auctorelui ce astfel înfloreşte manuscrisul, El, ce poate şi o lume să urzească ce-i pe dos Şi-unde cauza efectul îl urmează ne-ndoios. Teolog de eşti, îşi bate cel mai tare joc dă tine: Te târăşte pă la idoli, la icoane să te-nchine, Plăsmuieşte rugăciune, mit şi rit el le îmbină într-un jug ce îţi apleacă fruntea-n gios dă la lumină Căci n-au fost vreo nălucire omul să nu fi crezut.” Astfel vrui a spune celor ce smintiţi s-au aşternut La picioarele-mi (căci Zeul, cu a lor mirosuri fine îl simţiseră pe dată, şî minaseră spre mine) Dară seama-mi luai şi-ndată o minune vrui a face: întinsei spre toţi o mină, şi-ndat gloatele buimace
Să topiră în văzduhuri nalte.
— Asemenea nălucii
Dă de care se-apărase Sân-Anton cu semnul Crucii.
Vâjul conteni şi geana îi căzu preste privire.
„Nu-n Talmud şi nu-n descântec, nu-n Coran şi nu-n Psaltire
E Acel care-ţi dă soarte şi îţi pune vorbe-n gură:
Totu-i încâlciri de literi, parodie, scriitură.
CINTUL AL
Z
ECELEA
Fantasie, fantasie. Şi intrarăm iar în Giurgiu Babă ştirbă cu zâmbiri Grea beserică spăimoasă Musă! Ce odat pretins-ai Un metamorfos Totul este scriitură Mormoloc eşit dân spaima dă codană ce-a visat E Hermina Doamne, unde-i omul nobil O saca Scrisoare cu pecete Soare mândru să înalţă p-a Valahiei ogoare Dar e inima tenebră Auctore, ce-o să fie cu aceşti preabuni ipochimi? Mai închei aci un tiv
JLant; antasie, fantasie. Formă ce coprinzi informul, Şoaptă ce şopteşti tăcerea und' scânteie cloroformul Ca şi vinul dân pocalul revărsat, dân sântul Graal! Pogribanie spoită în colori dă carnaval! Vis precis ca şi o riglă dă cristal, da'moale totuşi, Parcă rigla să topeşte şi echerul pierde cotu-şi La un soare ce preschimbă infinitul într-un strop, Glob dă cuarţ şi ou al altor universuri, cronotop! Râs al meu, tu eşti „Levantul”; întristare şi frământ, Sunteţi orchideea cari-n dimineţi aprinse-o cânt
La lumina-ntunecată a cahfelei dân oglindă. Viaţa-mi cură pe alături, de burjui, şi mucezindă, Şcoală, casă, rude, boale. Ce m-aş face de n-ai fi, Fantasie cu lungi pene, braţ dă marmoră ce ţii Crieru-mi în palma rece, de să-ntipăresc în el Liniile, a vieţii, a amorului rebel?
Ce-aş fi de n-aş sen „Levantul”, dacă n-aş râvni la tron Unde preste ilusorii lumi veghează Metatron, Să mă scriu pe mine însumi dacă nu aş cuteza? Lasă-mă să sap o lume, fie şi în acadea, Orbitoare fantasie. Altfel nu ştiu de ce viv.
— Hai, musiu! Răcni Iaurta, iară Languedoc:
— J'arrive!
Şi intrarăm iar în Giurgiu. Manoil mă veşmântase 'N libadea cu flori dă vişin scrise-n ape de mătase, Iar pre dedesubt ceacşirii să perdea în iminei îmbumbaţi cu bumbi dă aur. In urechi mi-a pus cercei Iar în brâu dă două palme un jungher cu reci prăsele Ce-s tăiate strâmbe dântr-a elefanţilor măsele Şi-s săpate cu icoane: cerbi şi uli şi pardosi hâzi. Pre cap fes dă sangulie ce te face ca să râzi, Iar în degete ineluri, foc, sticliri zvârlind nainte. Preumblam pre lângă garduri de fistic, a terebinte Ce puţeau, pre sub prea triste, cu-oleandri, sacnasii, Pântre valuri dă tarabe, pântre codri dă geamii, Labirint dă putregaiuri, dă lut galbin, dă sudoare, Unde-n gloată să iveşte chipul vrunei hurioare, Au vro gloabă costelivă ce târăşte o saca, Au pre un covor călare, vreun djin dân Halima. M-aşteptam ca dinăuntru lumea asta să să vadă
Numa găuri, să nu fie decât poleieli, pomadă, Greutate şi coloare să nu aive nicidecum Find doar numai cogitare, doar capriţ şi doar perfum. Însă uite-un purec cari sare-n barba unui jude, Uite-o floricea în iarbă cu petali dă rouă ude, Uite, tremură-o cadină geana ei muiată-n kohl: Văz oricare fir dân păru-i desluşit; văz, rotocol, înspumatele vapeluri ce pe şold o înconjură; Iau ţărână-n pumn şi număr fiecare firmitură: Totul e real în visu-mi ca şi lumea d-unde vin. Ce descrii are fiinţă şi respiră pă deplin. Sara-şi întindea şerbetul dă naramză, năclăind Al fantasticilor ceruri pocal moale dă argint. Umbre lunge dân paşale începea a isvori, Barbe lungi şi semilune în ţărână-a se-mpleti, Cum şi scrâşnetul de osii cu daireaua şi tulumba, îşi cânta pe nas Iaurta, când dodată dân porumb a Eşit, hojmă preagheboasă, babă ştirbă cu zâmbiri, Cu toiag dă dud în mânuri şi veşmânt dă serasir.
— Efendi (şi vocea-i pute hârâind ca cozi dă şerpe), Nu te uită la cocoaşă şi la ţiţele-mi cei sterpe, Crede că prin gura ştirbă îţi grăieşte-acu Hermina. Prinţilor, ce-n lumea asta hâdă voi cătaţi lumina, Mă urmaţi, şi la stăpână vă voi duce negreşit.
— Iazmă, să-ncruntă Manoli, cum să ştiu că n-ai minţit?
— Iac-aşa: ţaruki!
— Paluki! Precum văz, ori eşti cu noi, Roabă revoluţiunii şi plămadă de iroi, Ori vicleană tu aflat-ai vorbele aceste sânte Dă la vun mişel ce-n cazne el pornit-au ca să cânte. Dar oricum ar fi, să mergem! Aide, du-ne tu la ea. Şi cu toţii-urmarăm baba pân' dulceaga dă raia.
Sara dân boboc desface mii petale carnivore, Uliţe devine strune unsuroase, dă mandore
Ce îngân-un cântec straniu, o visare dă derviş.
Luna ese găurită dup-o turlă, ca bacşiş
Pus în palma unui nour. Languedoc şi Zenaida, Leonidas şi cu Zoe, Nastratin pre subt omida
Serei orb înaintează; Manoil, Iaurta, eu îi urmăm, Zotalis junul vine-n coadă, teleleu, Şi prin uliţi colăcite chnchetim cercei şi dange.
Spre-o besencă ne mână ale babei lungi falange
Fluturând ca şi paingăni în painjenişul serii.
Spânzuraţi dă limbi dă clopot sunt scheleţi paracliserii.
Crucea-n vârv i-a căzut bârna curmezişă, i-o săgeată
Ce pă turla răsucită ceriurile le arată, Ceruri daurite, goale, coji dă ou ce fără pui-s.
Grea beserică spăimoasă, împetrită, Malpertuis.
Am intrat pă sub arcade. Pe păreţi, icoane strâmbe, Parcă de Soutine văpsite cu văpselele scălâmbe, Zugrăvind nu pă Măria cu pruncuţul ei dă poală
Ci-un bărbat purtând în braţe pruncă dodoloaţă, goală
Iar pă crucifixul mare care strejuie altarul
Nu Iisus, ci o fămeie răstignită e, ce harul îi şiroaie ca şi părul ce să-ncreaţă pân' pe şale
Picurând pă sânuri limpezi în cârcei şi rotocoale.
În triunghiul plin dă umbră dântre coapse şi-ntre pântec îşi dăşchide-un ochiu pleoapa licărind ca un încântec, Ochi ce-au cunoscut vitejii zavergii: acelaşi este
Ce în cântul cinci ivise dântre nouri, fără veste.
— Blasfemie! Răcni chiorul dân brâu junghiul vrând a scoate.
— Antihrist, şopti zuavul cu obraze-mpurpurate Dară toţi tăcu, că baba prinse boiul a-şi schimba Şi să traseră cu toţii cu spăimare acanâ.
(Musă! Ce odat pretins-ai că îmi eşti ca soţioară
Şi ades în tinereţă simţeam palma ta dă ceară
P-al meu umăr ce s-apleacă pă maşina mea dă scris
Şi-umbra părului tău moale îmi cădea pă manuscris, De lăsam poem, novelă, mă sculam şi-n june braţă
Te purtam la canapeaua-ncovoiată cu dulceaţă
Şi în dulci încovoiele literi noi închipuisem
Ce-n cearceaful ca o coală vergină le-ntipărisem, Musă, ce mereu la alţii geana tulbure întorci, Tu ai spus cuiva cum Circe îi schimbă pre greci în porci
Ş-altcuiva şoptit-ai tandru la ureche de Proteu, Monstru care monştri duce la păscut, în hypogeu, Iar toscanului dă şerpii ce să schimbă îi vorbişi
În tâlhari pân contopire, nălucire dă haşiş, Mă ajută şi pă mine, de şi tiner nu mai sunt, Să mai scot dân crieri veşteji vo statuă dă pământ
Vun ulcior pă cari cu deştul un metamorfos să-ncrop.
Cetitor, un filigran e-n dunga foii; nictalop, Tu ceteşte pântre slove):
Carnea babei deodată Lumină ca mii de aştri în beserica boltată Şi să risipi-n văzduhul cafeniu şi năbuşit. Dân bojoci, dân piei, dân maţe galaxii au izbucnit Ce în grabă fuge iute; dân vertebre, dân măsele Să închipuie comeate, sori, planeţi giganţi şi stele Până schitul tot apare ca un microunivers. Măreţia fiinţei sale nu încape-n gând şi-n vers. Şi dân mii de mii de zboruri de sfârleze-ntretăiate Spulberări de berlianturi, de topaze şi granate Cari fulgeră, să naşte, pâlpâie, zbucneşte, mor Ca dân mii de mii de gure să înalţă straniu cor
Care numai armonia lumilor să suie poate Peste minte, peste fire, peste viaţă, peste poate:
Totul este scriitură, Totul este doar holon, Lumi turtite-ntreţesură Ca să facă lumi balon, în Geneză lumea crapă Cu troznit de-Apocalips. Lumi zidite-n lumi se-adapă Din iluzie, eclips.