— Zice că înţelege româneşte, făcu intimidat învăţătorul.
— Zice el aşa, dar nu înţelege nimic, îl linişti Biriş.
Apoi dădu peste cap şi al treilea pahar şi strigă: Filosof – Kaputl
— Haraşo, făcu rusul apropiindu-se cu damigeana de el.
După ce-i umplu paharul, aşeză damigeana în mijlocul camerei şi, ducându-şi o mână la ceafă şi pe cealaltă în şold, începu deodată să danseze, stânjenit, copilăreşte, fredonând:
— Cijic, cijic, gde tî bâl'VNa fontanke, vodkupill…
Cânta şi dansa în jurul damigenei, cu o mână la ceafă şi cu cealaltă în şold, clătinându-şi capul şi făcând cu ochiul, pe rând, doamnei Porumbache, învăţătorului şi lui Biriş. La răstimpuri, se oprea, ridica damigeana şi umplea paharele, apoi o ducea la gură şi bea gâlgâind, până ce simţea că-i curge vinul peste obraji, pe bărbie, pe gât – şi atunci o aşeza din nou în mijlocul camerei, se ştergea cu mâneca peste gură, râdea, şi apucând pe doamna Porumbache sau pe învăţător de braţ, începea din nou să danseze cântând:
— Vâpil riumku, vâpil dve/Zaşumelo v golove…
Dar în timp ce se învârtea dansând cu mâna la ceafă, se opri deodată cu privirile la fereastră, se încruntă, îşi scoase repede revolverul şi înainte ca ceilalţi să înţeleagă ce vrea să facă, dispăru din odaie.
— Ce le-o fi apucat? întrebă speriată doamna Porumbache când auzi că iese în stradă.
Învăţătorul se apropiase de fereastră şi, dând perdelele la o parte, îşi lipi fruntea de geam.
— Ninge întruna, şopti. Nu văd nimic…
Câteva clipe în urmă, rusul se întoarse ducând de mână pe Irina. Avea faţa foarte palidă, udă de zăpada care i se topea pe frunte şi pe obraji, şi părul era înălbit de ninsoare. Toţi trei încremeniră cu ochii la ea.
— Aşteptam la fereastră de o jumătate de ceas, şopti ea repede. Am vrut să mă ascund, dar m-a găsit…
— Haraşol spuse rusul întinzându-i un pahar plin. Ia priatin.
Irina încercă să zâmbească şi apucă paharul. Rusul ridică damigeana, o duse la gură şi bău îndelung. Apoi o clătină lângă ureche, să-şi dea seama cât vin a mai rămas, şi, aşezând-o în mijlocul camerei, prinse repede braţul Irinei şi o luă la joc.
— Cijic, cijic, gde tâbâll începu el. Irina se feri cât putu, zâmbind în silă.
— Fă cum îţi zice el, îi şopti învăţătorul, să nu-l întărâtăm.
— Stal naş cijic tanţevatil cânta rusul, bătând mereu cu piciorul, copilăreşte, în podea.
Deodată Irina începu să plângă.
— Nu-ţi pierde firea! îi strigă doamna Porumbache printre dinţi. Joacă cu el, că poate pleacă mai repede… Fă-te că dansezi. Joacă…!
— Nu pot, şopti Irina. A murit Bibicescu…
Doamna Porumbache îşi înăbuşi strigătul ducându-şi mâna la gură. învăţătorul încremenise privind fix către Irina. Rusul o luă de talie şi începu s-o învârtească, tot mai repede, în jurul damigenei, ridicând la răstimpuri piciorul stâng şi zvârlindu-l de mai multe ori în aer.
— Nafontanke vodku pili cânta el.
— A murit! strigă Irina încercând să se smulgă din strânsoarea lui.
— Kaputl strigă deodată Biriş ridicându-se cu greutate în capul oaselor. Se făcuse foarte palid şi începuse să tremure. îşi puse mâna pe bărbie, ca să-şi potolească clănţănitul dinţilor, dar nu reuşi.
— A murit, strigă încă o dată Irina plângând din ce în ce mai tare.
— Pac! pac! pac! îi ameninţă rusul pe toţi cu degetele de la mâna stângă transformate în revolver. Alles krankl.
Irina se desprinse pe neaşteptate şi-i căzu în genunchi, izbucnind în hohote. Rusul rămase nedumirit în mijlocul camerei, privind-o cum plânge, îmbrăţişându-i picioarele. în clipa următoare, doamna Porumbache căzu şi ea în genunchi şi începu să plângă. învăţătorul se aşeză pe marginea patului şi-şi prinse capul în palme.
— Doamne Iisuse Christoase, Dumnezeule mare, începu Irina. Maica Domnului, făcătoare de minuni, Iisuse Christoase Dumnezeul nostru…!
Rusul continua s-o privească, încruntat, tulburat, neîndrăznind să se mişte ca să n-o lovească. în cele din urmă se scarpină la ceafă şi, plecându-se, încercă să ridice femeile. Dar Irina se agăţase de picioarele lui şi se ruga, cu un glas tot mai fierbinte. Doamna Porumbache plângea cu hohote. Zăpada de pe haina Irinei se topise şi balta se întindea încet în mijlocul camerei. în cele din urmă, rusul îşi pierdu răbdarea şi se degajă brusc.
— All-rightall-rightstrigă el. Finish.
Îndreptându-se spre pat, îl întrebă pe Biriş, care rămăsese cu palma la gură, silindu-se să-şi potolească clănţănitul dinţilor:
— Waruml
— Sein Mann ist tot, încercă Biriş să-i explice.
Rusul o privi din nou cum plânge şi se roagă, se apropie de damigeana, o ridică şi bău până simţi că se înăbuşe, apoi o puse sub braţ şi luând poziţie de drepţi, salută milităreşte.
— Trăiască prietenia ruso-română! strigă el într-o românească stâlcită. Aufwiedersehen!
Îşi aşeză corect capela şi, cu damigeana sub braţ, ieşi. învăţătorul se apropie speriat de Irina şi-i puse mâna pe umăr.
— L-am găsit mort, în salon, după ce-ai plecat dumneata, începu Irina.
Dar în clipa următoare se întrerupse din nou. Rusul se întorsese în odaie şi aşeză cuminte damigeana pe covor.
— Verbotenl spuse el zâmbind încurcat.
În faţa uşii, Biriş se opri. începuse din nou să tremure şi dinţii îi clănţăneau. îşi duse amândouă mâinile la fălci.
— Intraţi, vorbi el cu greutate. Am să vin şi eu, mai târziu.
Apoi îşi aruncă ochii pe ceas. Unsprezece jumătate. „E târziu, îşi spuse. E mai bine aşa; e destul de târziu; e mult mai bine aşa, că e târziu, că e aproape miezul nopţii”, îşi repetă în neştire. O auzi pe doamna Porumbache plângând, auzi şoapte, paşi – şi, hotărându-se brusc, intră. Văzu întâi câteva lumânări aprinse, aşezate în pahare, pe podea, în jurul canapelei. între lumânări, chircit, strângând în mâini cuvertura, zăcea Bibicescu, cu capul foarte aproape de piciorul canapelei. Irina îngenunchease alături şi plângea lin, cu obrazul îngropat în palme. Biriş mai privi încă o dată ceasul şi înainta hotărât. „A trecut de unsprezece jumătate”, îşi spuse el, e foarte bine aşa.
— Ce ne facem acum? îl întrebă, în şoaptă, învăţătorul, după ce-l văzu că se opreşte lângă canapea şi se închină.
Apoi simţi cum i se înmoaie picioarele şi, cu un efort, se lăsă să cadă pe marginea canapelei. Doamna Porumbache sări să-l susţină.
— I-am spus să nu vină, şopti ea. E bolnav. Are febră…
Biriş rămase istovit pe marginea canapelei şi privi lung lumânările.
— Pe la nouă jumătate, începu doamna Ivaşcu să povestească, foarte încet, a trecut Irina să vadă ce face. A ascultat la uşă. Când scria, nopţile, vorbea mereu singur, citea, ca la teatru. N-a auzit nimic şi a crezut că a adormit. A intrat să vadă dacă mai arde focul. Săracul, se plângea mereu că îi e frig nopţile. L-a găsit aici…
Biriş simţi deodată cât era de frig în salon şi deşi avea două pulovere şi-şi păstrase paltonul, începu să tremure.,
— Ce ne facem cu el? întrebă din nou învăţătorul. Dacă ar mai fi fost aici conu' Mişu, îl ducea undeva cu maşina… Avea prieteni, ar fi venit să-l ia cu maşina…
Biriş privi încă o dată la ceas.
— Trebuie transportat în noaptea asta, spuse el. Mâine are să fie prea târziu. Avem noroc că s-a întâmplat noaptea, că poate fi transportat…
Apoi se întrerupse brusc şi roşi. I se păru că n-ar fi trebuit să vorbească de noroc, că n-ar fi trebuit să spună „avem noroc”. îşi căută tremurând pachetul cu ţigări.
— Pot fuma? întrebă el, intimidat deodată.
Nu-i răspunse nimeni, şi-şi aprinse nervos ţigara. Nu avea unde să-şi pună chibritul şi-l lăsă să ardă mult, apoi îl stinse şi-i dădu drumul pe podea.
— Trebuie să facem ceva, spuse doamna Porumbache.
— Să-l ducem undeva, în noaptea asta, continuă învăţătorul.
— Mâine are să fie prea târziu, spuse Biriş prinzând curaj. Trebuie să-l scoatem acum, pe întuneric…
Apoi îşi privi din nou ceasul, fumând grăbit.
— îl ducem la biserică, spuse Irina ridicându-se. îl lăsăm acolo, în tinda bisericii, ca pe un copil găsit. Şi mâine dimineaţă vorbesc cu preotul…
— Nu se poate, o întrerupse doamna Ivaşcu. E Secţia alături. Trebuie să-l trecem prin faţa Secţiei. Sunt sergenţi…
— E imprudent, spuse Biriş, şi începu din nou să tremure. Trebuie să-l ducem undeva, nu prea departe, şi să-l lăsăm în stradă…
— Nu se poate, vorbi Irina cu hotărâre. Destul c-a murit ca un câine. Nu putem să-l zvârlim în drum… îl duc eu până la biserică…
— Eşti nebună! şopti speriată doamna Ivaşcu.
— Trebuie să-l transportăm acum, până nu se înţepeneşte, vorbi învăţătorul. II ducem într-o pătură…
— E imprudent, spuse Biriş. Riscăm să ne întâlnim cu vreo patrulă.
— îl luăm la braţ, dumneata şi cu mine, spuse repede Irina adresându-se învăţătorului. îi punem paltonul pe el şi pălăria. îl înfăşurăm bine cu fularul. Dacă te întreabă cineva, spunem că i s-a făcut rău pe drum… Dar să ştiţi că-l ducem la biserică…
— Ar trebui să ne grăbim, vorbi precipitat Biriş cu ochii pe ceas. E aproape miezul nopţii. Mai târziu, are să fie suspect. Dacă ne întâlnim cu vreo patrulă, spunem că ne întoarcem de la o petrecere…
Apoi îşi stinse ţigara, tremurând.
— Nu ştiu dacă are pălărie, spuse doamna Ivaşcu. Nu-mi amintesc să-l fi văzut venind cu pălăria…
Ningea acum liniştit, cu fulgi mari şi uşori care le cădeau blând pe obraji. Zăpada era moale, afânată, şi înaintau fără zgomot, ca şi cum ar fi călcat pe vată. Biriş şi doamna Ivaşcu mergeau la zece metri înainte, să recunoască drumul. Tremurând întruna, Biriş întorcea necontenit capul înapoi. îi vedea, pe învăţător şi pe Irina, susţinând fiecare de un braţ pe Bibicescu, îmbrăcat cu paltonul, cu fularul până peste bărbie şi cu o pălărie veche a lui Antim, largă, înfundată mult pe cap, îi vedea susţinându-l şi trăgându-l totodată prin zăpadă, şi vedea picioarele lui Bibicescu strâns lipite unul de altul, uşor încovoiate în dreptul genunchilor, ca ale unui om care s-ar fi lăsat greu, care ar fi încercat să se împotrivească să fie transportat. La un pas în urmă venea doamna Porumbache, gata să-i sprijine dacă vreunul din ei ar fi lunecat sau ar fi obosit. Câtva timp nu întâlniră pe nimeni. Apoi, deodată, după un colţ, zăriră o pereche în faţa lor. Biriş întoarse repede capul şi le făcu semn. Irina şi învăţătorul se opriră, şi când cei doi se apropiară de ei, Irina puse repede braţul pe umerii lui Bibicescu şi-l întrebă, tare:…
— Ţi-e rău? Reazămă-te aici, de zid. Cei doi grăbiră pasul şi trecură fără să ridice ochii.
— Am obosit! spuse învăţătorul după ce perechea se îndepărtă.
— Lasă să-l mai duc şi eu, şopti doamna Porumbache şi apucă braţul lui Bibicescu.
Biriş îi aştepta, cu mâinile în buzunarele paltonului, tremurând. îi văzu cum se apropie trăgându-l prin zăpadă, şi parcă acum Bibicescu se făcuse mai mic, picioarele i se încovoiaseră şi mai mult de la genunchi, şi capul îi căzuse puţin înainte, şi pălăria părea neaşteptat de mare, aşa cum era, albă de zăpadă, aproape acoperindu-i faţa.
— Trebuie să trecem drumul, şopti Biriş. Nu-l putem duce la biserică. E prea riscant…
— S-a făcut parcă mai greu, spuse doamna Porumbache răsuflând adânc. N-o să-l putem duce mult…
— îl duc eu, şopti Irina. îl duc până la biserică…
— Eşti nebună! izbucni deodată doamna Ivaşcu. Vrei să ne prindă şi să ne bage în temniţă, să ne nenoroceşti pe toţi! Gândeşte-te că ai copil…
Apoi se apropie de Bibicescu şi îi scutură cu mâna zăpada de pe pălărie şi de pe umerii paltonului. Biriş trecuse deja drumul. S-au luat toţi după el.
— Nu mai pot! spuse doamna Porumbache după ce ajunseră pe celălalt trotuar. Să ne odihnim o clipă…
— Nu e timp, şopti învăţătorul. Lasă că-l mai duc eu…
Apoi apucă braţul lui Bibicescu şi începu să tragă, cu furie, cât putea mai repede. Suflând greu, cu fruntea plecată, fără să scoată un cuvânt, Irina îl urma, silindu-se să nu se împiedice. Au mers aşa, în tăcere, câteva minute. Când s-au oprit amândoi, istoviţi, şi l-au rezemat de un zid, Biriş se întoarse repede spre ei.
— Să-l ducem în Grădina Icoanei, spuse. Nu e prea departe… Să vă ajut şi eu…
Luă braţul lui Bibicescu, dar de la primul pas simţi parcă toată greutatea prăbuşindu-i-se pe umăr şi, împleticindu-se, căzu în genunchi în zăpadă, trăgând pe Bibicescu după el.
— Doamne fereşte! şopti speriată doamna Porumbache şi-şi făcu repede cruce.
Apoi sări să-l ridice. Doamna Ivaşcu culese pălăria lui Bibicescu din zăpadă, o scutură şi apoi i-o înfundă din nou pe cap.
— Lasă, domnule profesor, că dumneata eşti bolnav, n-ai forţă, spuse învăţătorul.
Ajunşi în faţa Grădinii Icoanei, îl rezemară de zid, în timp ce Biriş o porni înainte să vadă dacă din întâmplare nu mai e cineva. Ninsoarea încetase şi, la lumina palidă a felinarelor din stradă, arborii păreau flori uriaşe de gheaţă. Biriş oftă prelung; îşi simţi lacrimile alunecându-i pe obraji şi începu să le şteargă cu dosul palmei. Apoi se întoarse repede către ceilalţi.
— E acolo o bancă, arătă el înălţând braţul.
O porni iarăşi înainte, să cureţe banca de zăpadă. începuse să plângă şi-şi trecea mereu mâinile ude şi reci peste ochi. Când sosiră ceilalţi, îl găsiră la capătul băncii, privind-o lung, visător. îl întinseră pe Bibicescu şi-i aşezară cu grijă pălăria pe cap. învăţătorul oftă adânc, se căută în buzunar şi scoase o foaie de hârtie pe care scrisese cu litere mari, de tipar: Dan Bibicescu, mare scriitor român. Patria recunoscătoare. în josul foii, adăugase în grabă: Fie-i ţărâna uşoarăMai privi o dată hârtia, apoi i-o prinse cu un bold de palton.
— Dumnezeu să-l ierte! spuse doamna Porumbache, şi-şi făcu cruce. Să mergem repede…!
Irina scoase din buzunarul paltonului câteva lumânărele, din cele pe care le utilizase Bibicescu la lectura piesei, şi le aprinse una câte una, lipindu-le de bancă. Apoi îngenunche alături şi începu să plângă.
— Dumnezeu să-l ierte! spuseră pe rând ceilalţi. Biriş şi învăţătorul îşi scoaseră pălăriile.
— Acum trebuie să mergem, şopti doamna Ivaşcu apropiindu-se de Irina şi bătând-o pe umăr. Gândeşte-te că ai copil…
Irina se ridică, se aplecă spre Bibicescu şi-i sărută mâna. O lumânare se stinsese,-şi ea o reaprinse cu grijă, apărând-o câtva timp cu palma.
— Dumnezeu să ne ierte pentru ce-am făcut, şopti Irina, şi se închină din nou.
Apoi porni repede spre ieşire, urmată de ceilalţi. Biriş se mai opri o dată şi privi înapoi. Lumânările încă ardeau. Bibicescu părea stingherit, îmbrăcat în palton, cu pălăria largă pe cap, cu foaia de hârtie pe piept, ca o etichetă pe un manechin, între cele patru luminiţe stând să se stingă. Biriş îşi scoase pălăria şi-şi trecu palma peste ochi, încercând să-şi potolească plânsul.
— La revedere, Dan! îi strigă el. Pe curând…!
VI.
Ieşi pe balcon şi, ca în fiecare dimineaţă, dădu întâi cu ochii de cimitir. De aici, de la etajul II, cimitirul nu putea fi în nici un chip evitat. îl întâlnea întotdeauna la mai puţin de zece metri de balconu'l lui, închis corect între zidurile înalte, silindu-se parcă să se camufleze într-un parc senioral. Pe boulevard Murat castanii erau deja îngălbeniţi, dar mai departe se desluşeau grupuri compacte de arbori încă verzi, tresărind la răstimpuri, clătinându-şi încet crengile în lumina aurie a sfârşitului de septembrie.
Câteva minute în urmă auzi uşa deschizându-se şi se întoarse în cameră, îi zări întâi cravata neagră. „Are să poarte doliul un an de zile”, se surprinse el gândind. Gândul acesta îi revenea, cu o absurdă monotonie, de câte ori, dimineţile, Mişu Weismann intra la el în odaie. „Un an de zile; aşadar, are s-o mai poarte încă trei luni…”
— Nu te-am deranjat, cumva, noaptea trecută? îl întrebă Weismann apucând un scaun de spetează şi aducându-l alături de birou, ca să se aşeze în bătaia soarelui. M-am întors foarte târziu. Am fost cu prietenii lui Vidrighin…
Zări o urmă de praf pe birou şi o şterse repede cu mâneca hainei. Apoi întinse mâna şi împinse călimara, apropiind-o cu un centimetru de mapa cu hârtie sugativă. Erau micile lui manii, înţelese Ştefan încă din primele zile petrecute în boulevard Murat. Weismann ţinea să păstreze biroul în cea mai perfectă ordine. Când se aşeza câteodată să scrie o scrisoare sau numai adresa pe un plic, lua cele mai neaşteptate precauţii ca să nu murdărească mapa şi să nu schimbe poziţia călimării sau a celor trei presse-papiers de marmură, care-şi aveau fiecare locul lor bine ştiut pe birou.
— Ia priveşte biroul! îi spusese în prima seară. Birou de scriitor. Dacă n-ar fi fost Dan, aş fi căutat altceva, mai aproape de centru. Dar îl aşteptam pe Dan… Spunând asta, îşi ridicase mâna şi-şi verificase nodul cravatei.
— Prietenii lui Vidrighin, dar era cât p-aci să mă cert cu unul dintre ei, continuă Weismann. Eterna poveste cu paşaportul diplomatic. Ce, acum şi domnul Viziru face rezistenţă? zicea. După ce-a lucrat cu comuniştii şi-a călătorit în wagon-lits?… Dar l-am pus imediat la punct.
Ştefan ridică din umeri.
— îţi mulţumesc, dar te-ai ostenit degeaba. Trebuia să-i spui adevărul. Dumneata ştii foarte bine de ce-am venit…
Mişu Weismann îl privi lung, cu admiraţie, apoi zâmbi, clătinând din cap.
— îmi place de dumneata. Eşti un om extraordinar. Ar trebui să te ia toţi de exemplu… îi spuneam aseară lui Vidrighin: dacă e vorba de discreţie, nimeni nu-l întrece pe Viziru. Eu unul mi l-am luat de mult de exemplu.
Începuse să râdă, dar se opri brusc şi se îndreptă spre uşă.
— M-am luat cu vorba şi iar am uitat, spuse. Era gata cafeaua…
Intră în bucătărie cu un zâmbet misterios pe buze. Puse mâna pe cafetiera, să vadă dacă e destul de fierbinte, apoi aşeză pe tavă ceştile, linguriţele şi zaharniţa. Dar în ultima clipă se răzgândi şi, reaprinzând gazul, ţinu câtva timp cafetiera deasupra flăcării. Când se întoarse în birou, îl găsi pe Ştefan în dreptul ferestrei.
— Să nu crezi că încerc să mă mistific, îl auzi deodată. Să nu crezi că vreau să eschivez drama Istoriei refugiindu-mă într-o problemă personală…
Aşezând cu grijă ceştile de cafea pe măsuţa de lângă birou, Weismann zâmbi din nou. Ştia ce-are să urmeze. I se părea că-l mai auzise odată vorbindu-i despre mistificarea Istoriei; poate îi vorbise chiar de mai multe ori, dar se învăţase să nu-l asculte întotdeauna. Se mulţumea să-l privească, prefăcându-se atent, clătinând la răstimpuri din cap, cu gravitate.
— Adevărata şi tragica mistificare se întâmplă cu ceilalţi, continuă Ştefan apropiindu-se.
— Care ceilalţi? întrebă Weismann. De ce te gândeşti tot timpul la ceilalţi? Tocmai începuse să toarne cafeaua şi se întrerupse, ridicând brusc capul, cu cafetiera în mână.
— Asta mi se pare cea mai teribilă mistificare; să crezi că persoana umană îşi găseşte suprema împlinire numai când izbuteşte să se identifice cu avangarda Istoriei…
— Degeaba încerci să schimbi vorba, spuse Weismann zâmbind. Ţi-am spus c-am fost aseară cu prietenii lui Vidrighin. Ascultă-mă, că n-am terminat, adăugă el repede ca şi cum i-ar fi fost frică să nu fie întrerupt. Ţi-am spus că am vorbit de dumneata, dar nu ţi-am spus cu cine. Am vrut să-ţi fac o surpriză…
Sfârşise de turnat cafeaua şi se aşeză pe scaun cu acelaşi zâmbet misterios.
— Nu eşti deloc curios? îl întrebă privindu-l.
— Ba da. Dar voiam să-ţi spun şi eu ceva şi m-ai întrerupt…
— Eu ştiu ce voiai să-mi spui. Voiai să schimbi vorba. Te cunosc… îndată ce rostesc numele lui Vidrighin, încerci să schimbi vorba. Dar n-ai dreptate. E un om care te apreciază, te admiră chiar foarte mult… Numai că, de data aceasta, nu era vorba de el, nici de prietenii lui. Aseară, când eram cu ei, am întâlnit o persoană care te cunoaşte. Zicea chiar că te cunoaşte foarte bine…
— Dacă mă laşi să termin, începu Ştefan, am să te ascult cu cea mai mare plăcere. Pentru că, ce voiam eu să-ţi spun, e ceva foarte important pentru mine. Şi dumitale îţi place filosofia, dumneata ai să mă înţelegi.
Weismann clătină, de câteva ori, împăciuitor, din cap, şi-şi apropie ceaşca de buze. îi trebuise oarecare timp, dar se învăţase cu Ştefan, cu obsesiile şi slăbiciunile lui. Ştia că Ştefan avea nevoie de el ca să se asculte gândind. Cineva i-ar fi spus la Bucureşti, poate numai în glumă, că el, Weismann, are pasiunea filosof iei.
— Dumitale, conu' Mişu, îţi place filosofia! îi spusese Ştefan, chiar în seara sosirii lui la Paris. Totul începuse de-atunci, din seara de 20 august, în acea dimineaţă, ridicând receptorul, auzise o voce care i se păruse cunoscută întrebând de numele lui, apoi auzise:…
— Aici e Ştefan Vizirul. Un ceas în urmă, Ştefan suna la uşă. Avea două mici valize.
— Vin de la Praga, îi spuse. Vin direct de la aerodrom. în noaptea asta n-aş voi să mă duc la hotel. Pot rămâne la dumneata?
Părea obosit şi partea de jos a feţei îi tremura uşor în timp ce vorbea, parcă ar fi suferit de un tic nervos.
— Bineînţeles că poţi rămâne. Ai odaia lui Dan. Dar cum ai dat de mine? îl întrebă Weismann ajutându-l să-şi ducă valizele.
— Am să-ţi povestesc îndată. Aş vrea acum să mă schimb. Am o cursă urgentă de făcut…
Se închise în odaia de baie cu amândouă valizele şi ieşise după o jumătate de ceas, gata de plecare, cu una din valize în mână.
— Cred că am să pot găsi un taxi, spuse îndreptându-se spre uşă.
— Vin eu cu dumneata şi-ţi arăt…
— Nu te deranja, îl întrerupse Ştefan. Cunosc bine Parisul, mi-am făcut doctoratul aici… Cred că am zărit staţia lângă metrou…
Îi strânse mâna şi coborî repede scările, cu valiza în mână. Se întoarse după două ceasuri. Weismann îl aşteptase pe balcon şi, văzându-l coborând din taxi fără valiză, zâmbi. Apoi, în vârful picioarelor, trecu în birou. întâlnindu-şi capul în oglindă, izbucni într-un râs scurt, pe care şi-l şterse repede cu palma, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-l surprindă cineva. – îmi place! şopti Weismann. îmi place de el că e discret…
— Cunoşteam adresa dumitale de la Bucureşti, începu Ştefan. Nu e nici un secret. O ştie toată lumea, toţi prietenii dumitale, vreau să spun, şi sunt numeroşi. Dar sunt vreo şase telefoane pe adresa aceasta. Am încercat şi, cu puţin noroc, la al treilea telefon mi-ai răspuns dumneata. Am o sumă de noutăţi să-ţi spun, adăugă.
În după-amiaza aceea i-a povestit tot felul de întâmplări din Bucureşti, i-a vorbit mai ales de Dan Bibicescu, de tot ce ştia de la Biriş despre moartea lui. Dar evita, parcă cu mare grijă, orice aluzie politică. Târziu, Weismann înţelese că dacă vrea să afle ceva, trebuia să-i pună întrebări precise. Ştefan răspundea însă evaziv.
— Eram în misiune la Praga, îi spuse în cele din urmă. Am profitat de o ocazie şi m-am suit în avion.
Apoi îl privi zâmbind. Weismann îi întoarse zâmbetul clipind cu înţeles din ochi.
— Nu vreau să te descos, insistă el, dar dumneata ai venit cu un anumit scop…
— Am să-ţi povestesc mai târziu. Am multe să-ţi povestesc…
Seara, Weismann îl invită la un restaurant din Passy. Târziu, emoţionat pe neaşteptate, Ştefan îi puse mâna pe umăr.
— Pentru că'mi-ai arătat atâta încredere, vreau să-ţi destăinuiesc de ce-am fugit. Am să te rog, însă…
— Fii fără grijă, îl întrerupse Weismann. Tot ce-mi spui, rămâne numai între noi. Mormânt.
Ştefan oftă, trecându-şi mâna pe frunte.
— Dragă domnule Weismann, dumneata n-ai de unde să ştii. N-o ştie decât Biriş. Eu iubesc de mulţi ani o fată, Ileana. Ileana Sideri. N-am mai văzut-o de aproape şase ani. Ştiu că trăieşte ascunsă undeva şi am venit s-o caut.
Apoi tăcuse, aşteptând să se îndepărteze chelnerul.
— Dumneata cunoşti atâta lume, reîncepu coborând glasul. Poate auzi de ea. O cheamă Ileana, Ileana Sideri.
Începu să i-o descrie, cu un glas tainic, înfierbântat, oprindu-se asupra celor mai mici amănunte: gestul ei de a-şi trece băieţeşte mâna prin păr, privirile ei, culorile rochiilor ei de vară. Dar deodată, fără motiv, se tulbură şi îi apucă din nou braţul. îl privi lung, cu o neaşteptată căldură.
— Coane Mişu, dumitale îţi place filosofia şi te interesează problemele sufletului omenesc, pot vorbi deci deschis cu dumneata…
Weismann îşi plecă puţin capul spre el, pregătindu-se să-l asculte.
— Dumneata ştii că unul din lucrurile cele mai greu de înţeles este faptul că omul poate uita chiar şi acele întâmplări şi revelaţii de care atârnă fericirea sau mântuirea lui. Cum poate avea loc o asemenea amnezie, încă nu înţeleg. Dar capacitatea asta de a uita esenţialul explică în bună parte neputinţa creştinismului de a schimba oamenii, într-un cuvânt de a-i mântui.
Weismann îl privea în ochi, gânditor.
— Unde vrei să ajungi? îl întrebă el deodată.
— în fond, creştinismul ne-a revelat secretul mântuirii noastre, continuă Ştefan, şi cu toate acestea aproape nimeni dintre noi nu-şi mai aminteşte în ce constă acest secret. L-am uitat, aşa cum uităm o seamă de alte nenumărate lucruri care meritau cu adevărat să fie uitate.
— E adevărat, uităm, spuse Weismann. Dar nu înţeleg unde vrei să ajungi…
— Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mine, îl întrerupse Ştefan. Sunt lucruri importante pe care le-am uitat. Ani de-a rândul mi-am amintit până în cele mai mici amănunte rochiile, gesturile şi cuvintele Ilenei. îmi închipuiam că, orice s-ar mai putea întâmpla cu mine de aici înainte, niciodată nu le voi mai putea uita. îmi făceam iluzii. Am început să le uit, să le confund. M-am trezit într-o bună zi că le uitasem. Confundam două convorbiri care avuseseră loc la un mare interval de timp: cea dintâi, la restaurant, în vara 1936, cealaltă la Bussaco, în noaptea de revelion, 1941. De-abia azi-noapte, în avion, mi le-am adus din nou aminte… Poate pentru că eram emoţionat, adăugă el coborând puţin glasul, şi-mi era frică. Până nu m-am văzut la cinci sute de kilometri de Praga, mi-a fost frică…
— Cred şi eu, făcu Weismann apropiindu-se confidenţial de el, riscai să te doboare avioanele ruseşti de vânătoare… Ia spune, cum a fost? îl întrebă privindu-l nerăbdător în ochi.
— Mi-am dat deodată seama că făceam o confuzie. Atunci, pe loc, descoperirea aceasta m-a bucurat: parcă aş fi regăsit un obiect preţios pe care l-aş fi rătăcit de mult. Dar un ceas mai târziu, mi-am dat seama cât e de grav. Asta înseamnă că timpul poate roade şi mistui nu numai amintirea întâmplărilor pe care chiar el le-a zămislit, amintirea evenimentelor născute din Timp şi, ca atare, condamnate să se risipească şi să se uite prin însăşi trecerea Timpului; asta înseamnă că Timpul poate ataca chiar revelaţiile venite de dincolo de el, le poate ataca, macera cu încetul şi, în cele din urmă, distruge, întocmai ca amintirea unui eveniment oarecare. E foarte grav, iubite coane Mişu. Dacă lucrul acesta e adevărat, adversarii noştri, ai dumitale şi ai mei, au dreptate, şi într-o zi toată lumea va fi a lor…
— Te înşeli! îl întrerupse Weismann. E imposibil! Au pierdut partida…!
— Căci pentru ei, continuă Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit, omul nu poate cunoaşte nimic altceva decât Istoria; într-un cuvânt, nu poate cunoaşte decât ceea ce uită, îşi reaminteşte şi uită din nou din tot ce s-a întâmplat în viaţa umanităţii…
— Comuniştii au pierdut partida, îţi spun eu! încercă Weismann să abată discuţia.
— Dar eu tot cred că există şi altceva, dincolo de Timp şi de Istorie, reluă Ştefan cu fervoare, şi că noi putem cunoaşte acest altceva. Numai că, pentru asta ni se cere un foarte mare efort spiritual. în ceea ce mă priveşte, eu am fost incapabil de un asemenea efort. De aceea mi s-au întâmplat toate câte mi s-au întâmplat. Pe Ioana am pierdut-o, pentru că o uitasem deja. Eu sunt vinovatul. Dumnezeu mi-a luat-o pentru că n-o mai aveam…
Rostise ultimele cuvinte cu o mare gravitate şi apoi tăcu câteva clipe, gânditor.
— Aşa a vrut Dumnezeu, spuse Weismann. Eşti încă tânăr… Acum ai scăpat, eşti aici, liber… Spune bogdaproste că ai scăpat.
Ştefan oftă.
— Da, ar trebui… Ar trebui să nu uit asta, că am scăpat. Dar cum îţi spuneam adineauri, tragedia este că uităm chiar lucrurile esenţiale… în fond, poate că greşit se crede că Istoria e solidară cu memoria. Istoria modifică necontenit o amintire, îi acordă mereu valori noi, negative sau pozitive, până ce, în cele din urmă, o anulează. Aşa a făcut, bunăoară, cu creştinismul. Dacă omul ar şti cum să-şi amintească, integral, anumite revelaţii, ar scăpa de Istorie. Iubirea mea pentru Ileana a fost o asemenea revelaţie. Dar am început să uit. N-au trecut decât şase ani de când n-am mai văzut-o, şi am şi început să uit anumite amănunte esenţiale.
Weismann îl ascultase atent, privindu-l lung, trecându-şi la răstimpuri palma pe deasupra pleoapelor ca să-şi alunge oboseala.
— Te înţeleg, spuse el hotărându-se deodată. Dumneata eşti un om prudent. Ai familia în ţară…
Ştefan întoarse mirat capul spre el, ca şi cum ar fi vrut să ghicească ce vrea să spună.
— Familia mea? întrebă el târziu. Da, e adevărat; au mai rămas câţiva. Bătrânul s-a prăpădit acum doi ani. Casa îi fusese luată mai de mult. Soru-mea, Sofioara, doctoriţa, s-a măritat cu băiatul farmacistului…
— Am auzit, spuse Weismann, dar îşi dete imediat seama că spusese asta la întâmplare, crezând că-i va face plăcere lui Viziru, şi roşi încurcat.
— Spre dezolarea Eleonorei, a doua soţie a tatălui meu, continuă Ştefan cu un zâmbet întristat. Eleonora se iubea de mult cu băiatul farmacistului. Săraca, de atâţia ani tot aştepta să moară tata ca să se poată remărita cu iubitul ei. Dar a intervenit doctoriţa. I-a luat-o înainte… Singurii care o duc prost, reîncepu el după o pauză, sunt Adela şi Răducu. Le-am trimis nişte bani înainte de plecare, dar i-au refuzat. Sunt amândoi oameni de caracter. Sper să accepte mai târziu, când nu vor mai avea ce vinde. Dacă nu-l vor aresta, în cele din urmă, pe Răducu. Nu-şi ţine deloc gura…
A doua zi, Weismann îl lăsă să doarmă până la zece. Când intră cu cafeaua, îl găsi în pat, fumând.
— Dacă vrei, poţi rămâne aici, îi spuse. îmi face cea mai mare plăcere să te găzduiesc. Şi să-mi spui cum stai cu banii.
— Mulţumesc, deocamdată am tot ce-mi trebuie.
— Să-mi spui când n-ai să mai ai. Cu puţin noroc, devenim milionari. Am o afacere extraordinară în curs. Am să-ţi povestesc mai târziu… Acum, bea-ţi cafeaua – şi după aceea să-mi spui ce se mai întâmplă în ţară…
În dimineaţa aceea au stat de vorbă două „ceasuri. A vorbit mai mult Ştefan, dar vorbea atât de exaltat încât Weismann nu-l putea urmări întotdeauna. în cele din urmă, îşi pierdu răbdarea şi se ridică de pe scaun.
— Trebuie să te îmbraci, că într-o jumătate de ceas mergem la masă. Viziru tocmai îşi aprinse o ţigară.
— Mai lasă-mă doar să termin ţigara asta, îi spuse. Nu ştii ce înseamnă să poţi rămâne în pat până la prânz, fără program şi fără frică, fără teama că dintr-o clipă în alta cineva va deschide uşa şi va intra peste tine, cerându-ţi socoteala de ce-ai făcut sau n-ai făcut…
— Ba ştiu, îl întrerupse Weismann, şi d-aia am fugit din ţară… Apucă scaunul de spetează şi se apropie cu el de pat.
— Şi dacă-mi pare rău de ceva, e că nu ai nici cea mai mică încredere în mine, continuă aşezându-şi scaunul chiar în faţa lui Ştefan. Nu sunt un om curios, dar mă aşteptam să-mi spui măcar cu cine te mai întâlneai în ţară…
Ştefan îl privi mirat.
— îmi închipuiam că ştiai, răspunse. Mă întâlneam mai ales cu Biriş.
— Păi tocmai asta mă interesează şi pe mine. Asta te întreb de azi-dimineaţă: să-mi spui ce mai crede Biriş, cum vede el desfăşurarea evenimentelor.
— Crede şi el că cea mai mare crimă, şi totodată prostie, ar fi organizarea rezistenţei…
— Să nu mai spui asta, îl întrerupse Weismann nervos, că rişti să te audă şi alţi români, şi atunci devii cu adevărat suspect…
— Ascultă, că Biriş are dreptate, continuă Ştefan. Ar fi o prostie să facem rezistenţă în sensul occidental al cuvântului, ca să provocăm o hemoragie iremediabilă. Trebuie doar să redescoperim tehnica de a ne camufla, arta de a minţi şi a păcăli, de a lăsa să creadă pe ocupant că ne-a convertit la credinţele lui, că ne-a cucerit lăuntric. Asta-i tot…
— îmi place de dumneata că eşti optimist, spuse Weismann zâmbind ironic. Se vede că eşti intelectual. Toţi intelectualii sunteţi optimişti, trăiţi în nori…
— Asta-i tot, dar e greu şi primejdios, continuă Ştefan. Minciuna asta colectivă ar putea dura foarte multe zeci de ani, ar putea dura chiar un secol. E foarte greu să-ţi păstrezi sufletul neatins de-a lungul unui secol de hibernare sub o mască. Şi atunci ni se pune problema: ce trebuie să facem ca să nu ne pierdem sufletul în acest nou Ev întunecat care începe pentru noi?
Weismann îl privi din nou, cu o intensă curiozitate, apoi se ridică brusc şi ridică scaunul de spetează cu amândouă mâinile.
— îmi place de dumneata că ştii să schimbi vorba, îi spuse silindu-se să zâmbească. Dar nu-ţi închipui că mă păcăleşti atât de uşor. Dacă nu crezi în rezistenţă, te-aş putea întreba de ce-ai fugit din ţară. După teoria dumitale ar fi trebuit să rămâi acolo şi să te camuflezi.
— Evident că aşa ar fi trebuit să fac. Dar am înţeles că nu voi fi bun de nimic atâta timp cât viaţa mea nu-şi va fi regăsit sensul. Mulţi se aruncă în politică pentru ca să uite un dezastru intim, să-şi umple un vid interior. Şi, probabil, de aceea reuşesc, cel puţin pe planul exterior, istoric; când nu mai ai nimic de pierdut, poţi deveni un erou sau un mare om politic…
Weismann îl privi câteva clipe, apoi ridică din umeri şi se îndreptă spre birou, ducând scaunul de spetează.
— O să mai stăm noi de vorbă pe ches'tia politică, spuse.
— Nu eşti deloc curios să afli cine e persoana? îl întrebă văzându-l că-şi priveşte pe furiş ceasul.
— Care persoană? întrebă Ştefan, nedumerit şi puţin sperjat, parcă s-ar fi trezit din somn.
— Persoana pe care am întâlnit-o aseară, când am fost cu prietenii la Vidrighin. Spunea că te cunoaşte bine…
Ştefan ridică brusc fruntea.
— Nu, nu e cine te gândeşti dumneata. E altcineva. O femeie foarte frumoasă. Te cunoaşte bine. Şi ar vrea să te reîntâlnească, să-ţi vorbească…
— Să poftească. O primim cu plăcere… Weismann îl privea zâmbind.
— Vreau să văd cât timp poţi rezista fără să mă descoşi, spuse.
— Nu mult, pentru că n-o să am timp. Azi ies foarte devreme.
— Te duci cumva la Luvru? îl întrebă Weismann şi începu să râdă foarte bine dispus.
Ştefan nu-i răspunse. Câtva timp, tăcură amândoi.
— într-adevăr, nu eşti curios? Pentru că, te avertizez, e vorba de cineva foarte important…
— Să poftească, spuse Ştefan ridicându-se. Dar acum am să te rog să mă scuzi. Trebuie s-o şterg…
Îi întinse mâna şi se îndreptă spre uşă.
— Eşti formidabil! exclamă Weismann cu o urmă de regret în glas. Dar e şi vina mea, adăugă apropiindu-se şi bătându-l pe spate. Am ales prost momentul. Nu trebuia să-ţi spun acum. Nu ştiam că pleci atât de devreme…
Ieşi pe balcon să vadă în ce direcţie apucă Ştefan. „Are dreptate Vidrighin, îşi spuse. E un om ciudat. Dar şi eu am destulă răbdare. Până la urmă, tot aflu eu…”
Îşi spunea asta de câteva săptămâni, de când, într-o dimineaţă ploioasă, îl ascultase vorbind, ca de obicei, despre Ileana şi despre Istorie.
— Mistificarea ar fi să cred că aş putea face ceva cu adevărat util în lume, în istorie, fără a o fi găsit pe Ileana, spunea. Nu numai că n-aş putea face nimic, dar aş crea confuzii. Ruptura mea interioară s-ar răsfrânge asupra lumii întregi…
Simţea că n-are să-l mai poată asculta mult, când îl auzi.
— Multă vreme n-am înţeles că, cel puţin în parte, seceta de acum un an se datora şi faptului că eram un om dezechilibrat, că nu o căutasem pe Ileana.
Rostise ultimele cuvinte cu oarecare teamă, coborând glasul. Weismann nu se mai putu abţine.
— Dumneata îţi baţi joc de mine, îi spuse zâmbind.
— Vorbesc cât se poate de serios, reluă Ştefan. Bursuc a înţeles asta înaintea mea. Mi-a spus că eram şi eu vinovat de secetă pentru că aveam mâinile pătate de sânge.
— Bursuc e un escroc! întrerupse Weismann. Escroc şi trădător.
— Dar în cazul meu a văzut just. Seceta din Moldova era în parte consecinţa secetei noastre sufleteşti. Era întocmai ca şi seceta din legenda Regelui Pescar. Până n-a venit Parsifal să pună întrebarea justă, singura întrebare care trebuia pusă: „Unde este Graalul?” – seceta a continuat şi Regele Pescar nu s-a putut înzdrăveni. Dacă aş fi ştiut şi eu să pun întrebarea justă, poate că seceta ar fi încetat. Dar nu ştiam care este adevărata întrebare şi nu ştiu nici acum… Sper că am s-o ghicesc după ce o voi regăsi pe Ileana…
Weismann îl privea cu atenţie, sorbind la răstimpuri din cafea.
— Ascultă-mă, că am să-ţi spun o mare taină, continuă Ştefan apropiindu-se şi punându-i mâna pe umăr. In fundul sufletului, simt că de tot ce se întâmplă azi în lume sunt şi eu răspunzător. Dacă aş fi căutat-o pe Ileana, poate că măcar unul din lucrurile teribile care s-au întâmplat în lume nu s-ar fi întâmplat…
— îţi baţi joc de mine, dar eu tot nu mă supăr pentru că mi-eşti simpatic, repetă zâmbind Weismann.
— Am început să înţeleg când mi-a povestit Biriş o legendă cu un înţelept chinez…
Weismann ridică brusc capul şi-l privi în ochi.
— îmi place de dumneata…, începu el. Dar Ştefan nu-i lăsă timp să continue.
— în clipa când îl ascultam pe Biriş, reluă el repede, am început să înţeleg. De tot ce se întâmplă în lume sunt şi eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă; sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că mai sunt şi alţii, zeci de milioane, ca mine. Şi cum pentru societăţile moderne lumea înseamnă tot mai puţin Cosmos şi tot mai multă Istorie, îţi dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori în Istorie, noi, câteva zeci de milioane de dezechilibraţi?
Îşi aprinse o ţigară şi începu să fumeze, intimidat deodată. Weismann îşi terminase cafeaua. Cu un gest hotărât, aşeză ceaşca pe tavă.
— Aş vrea să vorbesc serios cu dumneata, începu el. Eu înţeleg foarte bine că eşti discret şi prudent. Deşi m-aş fi aşteptat să-mi spui măcar dacă le-ai făcut o surpriză la Praga, dacă ai putut trece şi ceva documente importante… Nu ţi-aş fi cerut să-mi spui ce fel de documente: doar atât: o aluzie ca să mă pot bucura că le-ai jucat festa… Eu ştiu mai multe despre dumneata decât îţi închipui. M-aş fi aşteptat să-mi spui măcar ce crezi despre Bursuc. Ştiu că e un escroc, că joacă un joc dublu. Dar aş fi vrut să ştiu cu cine lucrează el din partea noastră. E foarte important să ţinem contactul cu el, dar trebuie să ştim precis prin cine. Ai auzit de unul Pantelimon? Se pare că Bursuc lucrează cu unul, Pantelimon, care spune că e de partea noastră. Ai auzit de el?
Ştefan zâmbi încurcat.
— Am auzit, dar nu-ţi pot spune cine e… Nu ştiu nici eu.
— E foarte important, continuă Weismann coborând glasul. Omul care trebuie să-l treacă pe Biriş, a făcut legătura cu Pantelimon. Trebuie să aflăm cine e acest Pantelimon…
Ştefan ridică din umeri.
— O să aflăm într-o zi, spuse el târziu. Deocamdată, trebuie s-o găsesc pe Ileana. Bănuiesc unde e: e în Elveţia, la Valkiria. Dar nu-mi dau viza elveţiană. Am fost la consulat. Mi-au spus că nu-mi dau viza pe paşaportul românesc.
„Vasăzică ştie şi el de Pantelimon, dar nu vrea să spună, reflectă Weismann. Poate n-are încredere în mine, sau e peste măsură de discret. Dar nu-i nimic, până la urmă tot aflu eu…”
Încercase, de-atunci, alte stratageme. îl lăsa să vorbească, şi apoi, brusc, îi punea câte o întrebare fără nici o legătură cu cele povestite de Ştefan, şi-l privea pe furiş, să vadă cum reacţionează. I-ar fi plăcut să poată face mai mult; i-ar fi plăcut, bunăoară, să-l poată urmări, să afle cu cine se întâlneşte. Dar trebuia să plece în fiecare dimineaţă de-acasă, şi aproape întotdeauna înaintea lui Ştefan. Ar fi vrut să ştie cine îi telefonează şi ce-şi vorbesc. Odată se reîntoarse din drum şi găsise uşa încuiată cu zăvorul. O deschise cu mare atenţie, ca să nu facă zgomot, şi intră în coridor în vârful picioarelor. Ştefan vorbea la telefon.…
— Bine, spunea el. Bine. Am să vin. Weismann începu să calce cu paşi grei, tuşi de câteva ori şi intră în birou.
— Cine era? întrebă cu un aer indiferent.
— Nu-l cunoşti. Un coleg de Universitate.
— Dacă vrei, te duc cu maşina la întâlnire. Tot trebuie să iau maşina că am întârziat.
— Nu mă întâlnesc astăzi cu el, îi răspunse. Azi am de gând să mă duc la Luvru…
Aşa-i răspundea adeseori când, întorcându-se seara acasă, Weismann îl întreba cum îşi petrecuse după-amiaza.
— Am fost la Luvru, îi spunea. N-ai să mă crezi dacă-ţi voi mărturisi că singurul meu regret este că nu sunt pictor…
Îl găsea uneori pe balcon, aşteptându-l. Serile erau calde, senine, şi-l găsea în chaise-longue aproape visător, cu ţigara neaprinsă între degete.
— Am încercat şi azi, îi spusese odată. E un cerc vicios. Nu vor să-mi dea viza pe paşaportul diplomatic, şi trebuie să-mi scot titre-de-voyage I. R. O., dar pe titre-de-voyage elveţienii nu dau aproape niciodată viza…
Weismann ştia că-i spune toate acestea numai ca să-l facă să creadă că-şi petrecuse după-amiaza la Consulatul elveţian.
— Dacă-i vorba numai de asta, n-avea nici o grijă. Are Vidrighin un prieten şi m-a asigurat că poate să-ţi obţină viza. Dar trebuie să te întâlneşti cu Vidrighin…
Văzându-l că tace, îl întrebă repede, apropiindu-se de el ca să-i poată vedea mai bine figura:
— Ce-ai rămas aşa pe gânduri? Ai aflat vreo veste proastă? Te-ai întâlnit cu cineva…?
I se păruse că Ştefan îl priveşte încurcat, şi atunci stărui, căutându-i ochii.
— Mie poţi să-mi spui. Sunt ca un mormânt…
— N-am mai aflat nimic de multă vreme, răspunse târziu Ştefan. încep să fiu îngrijorat…
Weismann zâmbi cu înţeles. Observase că în ultima vreme Ştefan încerca să-şi apere discreţia răspunzând că e îngrijorat, dar fără să precizeze de ce. Cu câteva zile mai înainte, foarte de dimineaţă, i se păruse că-l aude spunând la telefon:
— Bine, atunci treci să mă iei… Weismann se prefăcuse că nu auzise nimic. Plecase destul de devreme de acasă şi intrase într-o cafenea din boulevard Murat. Se aşezase la o masă de lângă fereastră şi începuse să aştepte. După vreun ceas, îl zărise apropiindu-se, cu un tânăr slab, cu obrazul pământiu, îmbrăcat sărăcăcios. Mergeau unul lângă altul fără să-şi vorbească. Apoi, în dreptul staţiei de metrou, se despărţiseră strângându-şi cu căldură mâinile, parcă şi-ar fi luat rămas-bun. în seara aceea, după ce-l ascultase îndelung vorbindu-i despre Luvru, Weismann nu se mai putu stăpâni.
— Matale, coane Ştefan, îţi plac secretele şi misterele. îţi place să te înconjuri de mister…
— Adevărat! se miră Ştefan. Eu credeam că singurul mister care m-a pasionat vreodată a fost doamna Zissu. Nu cunoşti povestea doamnei Zissu? Adică, mai precis, nici nu e vorba de o poveste, pentru că nu ştiu nimic despre ea. Doamna Zissu a rămas ce-a fost din prima zi când i-am auzit numele: o taină… De ce zâmbeşti? îl întrebă deodată, privindu-l fix.
Weismann nu mai încerca să-şi ascundă zâmbetul. îl lăsă să-i lumineze toată faţa, dar ridică mâna şi-i făcu semn să continue.
— Nu, nu era nimic. Mă gândeam la altceva. Spune înainte…
— Asta e, că despre doamna Zissu, aproape că nu am ce să spun. Am auzit de ea de la Vădastra, pe când aveam camera secretă. Locuiam amândoi în acelaşi hotel…
Tăcu brusc şi-şi trecu mâna pe frunte.
— Nici nu mai ştiu câţi ani sunt de-atunci, adăugă. Trebuie să fac mereu socoteala ca să-mi dau seama câţi ani sunt de-atunci. Era prin 1935-l936. Sunt, deci, 1l-l2 ani… Dar de ce zâmbeşti? întrebă el din nou, de astă dată, i se păru lui Weismann, puţin enervat.
— Când te-auzeam vorbind de misterul doamnei Zissu, voiam şi eu să te întreb ceva.
Se opri într-adins, ca să-l poată privi mai bine. I se păru că Ştefan pălise uşor, că-şi stăpâneşte anevoie emoţia.
— Voiam să te întreb cine era tipul cu care te-ai întâlnit azi-dimineaţă. Câtva timp, Ştefan tăcu încurcat. începu să-şi umezească buzele.
— Dacă e un mare secret, adăugă Weismann, nu-mi spune.
— Prefer să nu-ţi spun. Sunt puţin îngrijorat… Dar ai să afli mai târziu, după ce-o veni Biriş.
Weismann-continua să-l privească, înveselit deodată, gata parcă să izbucnească în râs.
— Bine faci, spuse el în cele din urmă. Te felicit. Mai mult: te iau de exemplu. Te-am luat deja de exemplu. Am învăţat şi eu să mă înconjur de mister. Dar pentru că veni vorba de Biriş: dumneata nici nu bănuieşti ce misiune va avea el aici, care va fi rolul lui aici, la Paris.
— O să facem filosofie împreună, vorbi Ştefan şi, pentru prima dată în acea seară, zâmbi.
— Afară de asta, îl întrerupse Weismann. Asta o să facă aici, cât o sta cu noi, şi la sanatoriu. Pentru că, eşti de acord, trebuie întâi să stea câtva timp într-un sanatoriu, să se vindece definitiv. Am şi aranjat în ce sanatoriu îl trimitem… Dar nu despre asta e vorba. îţi spuneam că nici prin gând nu-ţi trece care va fi misiunea lui aici şi de ce mă agit eu atât cu prietenii lui Vidrighin…
Ştefan îl asculta înseninat, aproape vrăjit.
4X3
— Pentru că prietenii lui Vidrighin sunt foarte lansaţi. Unul dintre ei cunoaşte tot Parisul. Scriitori, actori, ziarişti.
— Bănuiesc despre ce poate fi vorba…
— Imposibil! îl întrerupse Weismann cu un aer de triumf. Biriş va avea foarte mult de lucru. Sunt câteva kilograme de manuscrise, rosti el cuvintele cât putu mai rar, apăsându-le ca şi cum ar fi vrut să le sublinieze. Nici nu bănuieşti ale cui.
— Sunt manuscrisele lui Bibicescu? întrebă Ştefan.
— Nu numai ale lui. Sunt şi altele, tot atât de preţioase. Le-a descoperit Dan, acum câţiva ani. Dacă ar fi scris o carte povestind cum le-a găsit, ar fi ieşit un adevărat roman. Un roman de aventuri.
Tăcu, privindu-l cu faţa întreagă iluminată de un mare zâmbet. Clipea necontenit, ca să-l poată vedea mai bine, să se bucure de tot ce va putea citi pe obrazul lui Ştefan.
— Interesant, făcu târziu Ştefan.
— Dar vezi, că îmi place şi mie acum să mă înconjur de mister… N-am să pot să-ţi spun mai mult. Ai să afli mai târziu…
Îndată ce trenul se puse în mişcare, Biriş simţi cum îl cuprinde frica. „Sunt un laş! îşi repetă el de mai multe ori. Trebuie să recunosc că sunt un laş, că mor de frică…!” Aşteptă câteva clipe să vadă ce rezultat vor avea cuvintele acestea, repetate, în gând, de mai multe ori. Dar îşi simţea trupul tot atât de crispat, tremurând parcă pe dinăuntru, simţea acelaşi gol căscat în locul inimii, şi gura îi era uscată. „Sunt un laş! îşi repetă el căutându-şi pachetul cu ţigări. Mă lăudam că-mi place să simt Istoria în marş în jurul meu, că voiam să trăiesc numai ca să văd ce se întâmplă în lume – şi acum mi-e frică pentru că mă duc la Arad. Mă duc numai până la Arad; asta-i tot ce fac, asta-i toată aventura mea. Şi totuşi mi-e frică!… Acolo mă dau jos din tren, mă duc în Aleea Alexandru şi întreb de doctorul Vlad. îi spun doar atât: Sunt reprezentantul firmei «Industria Casnică» din Bucureşti. Aveţi nevoie de ceva?… Şi doctorul Vlad îmi va răspunde, probabil, ceva cam în felul acesta: «Mi se pare că soţia mea ar avea nevoie de nişte perdele. Vă rog, intraţi…» Asta-i tot. Noaptea dorm la el şi a doua zi mă duce cu maşina până la punctul de trecere. Nu e nici un fel de risc. Au trecut sute de oameni înaintea mea. Nu e absolut nici un fel de risc, îşi repetă Biriş cu încăpăţânare, subliniind mental cuvintele. Atunci de ce dracu' mi-e frică?… Sunt un laş. Mă lăudam că…”
Îşi întrerupse gândul simţind că riscă să se înece cu fumul de ţigară. Deschise gura şi lăsă fumul să iasă de la sine, fără să facă nici un efort, silindu-se doar să nu tuşească. Omul din faţa lui îl privea mirat. Era un bărbat fără vârstă, cu faţa uscată, nebărbierită de câteva zile. Când simţi că primejdia trecuse, că nu mai riscă să se înece, Biriş înghiţi de mai multe ori – apoi zâmbi. Dar văzând că omul continuă să-l privească, intrigat, îşi întoarse ochii pe fereastră. Trenul lăsase în urmă ultimele rămăşiţe mizere ale suburbiilor şi traversa acum câmpia proaspătă, aurită sub soarele dimineţii de octombrie.
— Avem noroc, spuse deodată omul din faţa lui. După atâta ploaie… Plouase necontenit vreo zece zile. Când primise cartea poştală cu textul convenţional, Biriş rămase câtva timp la fereastră, cu ochii în ploaie, încercând să-şi potolească bătaia inimii. Se surprinse de mai multe ori oftând şi întorcându-se să-şi privească odaia. „Adio, strada Măcelari, îşi spuse el în gând, ca să prindă curaj. Mai rămăseseră doar câteva cărţi. Ar trebui să le vând şi pe ele. Afară de volumul Cătălinei; pe ăsta am să-l iau cu mine…” Simţi deodată nerăbdarea plecării şi trecu repede în bucătărie.
— M-am hotărât, începu el silindu-se să vorbească degajat. Plec zilele acestea. Mi-au scris că pot veni oricând şi pot rămâne până după culesul viei.
— Să nu răceşti, spuse doamna Porumbache, după atâta ploaie. Lasă întâi să se schimbe vremea…
— Nu, o întrerupse el. Plec acum. Poate găsesc mai uşor loc în tren. Am să rămân câteva săptămâni, să profit cât mai mult de aer curat…
— Să nu răceşti, repetă doamna Porumbache.
Vânduse ultimele cărţi, cercetase cu atenţie sertarele şi arsese toate hârtiile, toate scrisorile. Incipit vita novai îşi repeta el necontenit. Apoi, într-o noapte, cu mare luare-aminte, îşi cususe în căptuşeala hainei dolarii lăsaţi de Ştefan. îi mai dăduse Ştefan zece napoleoni şi câteva sute de pengo şi franci elveţieni, pe care-i ascunse în felurite buzunare. Călăuza care trebuia să-l treacă frontiera primise deja jumătate din sumă; restul de zece napoleoni îi va da după ce vor ajunge în Ungaria.
Ultima noapte aproape că nu închisese ochii. Auzea necontenit ploaia măruntă lovind în geam, cu monotonia ploilor de toamnă târzie. în odaie se făcuse frig şi-şi trase cuvertura până la bărbie. Apoi îşi repetase necontenit: „E târziu, ar trebui să dorm…” Adormise pe neştiute. îl trezi doamna Porumbache aducându-i ceaiul. Odaia era scăldată de soare.
— Am noroc! spuse, şi simţi deodată că începe să tremure. Am noroc că s-a schimbat timpul…
Când lăsă ceaşca goală pe tavă, o mai privi o dată şi zâmbi. „E ultimul ceai din strada Măcelari”, îşi spuse. Apoi îşi îmbrăcă pardesiul. Lângă pat îl aştepta mica valiză, în care îşi transportase cărţile la anticari. O apucă şi ieşi pe coridor.
— Să ne vedem sănătoşi! spuse silindu-se să-şi ascundă emoţia. Lăsă valiza şi sărută mâna doamnei Porumbache. – îţi mulţumesc pentru tot, spuse el foarte încet. Doamna Porumbache îl petrecu până în stradă. După câţiva paşi, Biriş se întoarse din drum şi o sărută pe amândoi obrajii.
— Avem mare noroc, continuă omul legănându-şi privirile, departe, pe fereastră. E frumos, să vezi câmpul… Mergeţi departe? îl întrebă întorcându-se spre el.
— La nişte prieteni, la vie, răspunse vag Biriş.
Omul începuse să-l privească lung, curios, aproape tulburat, silindu-se totuşi să zâmbească.
— La vie…, repetă Biriş intimidându-se. Trebuie să fie frumos acum… Sper să se menţină timpul frumos…
Omul îşi zvârlise pe furiş ochii în jurul lui. Se plecă spre Biriş şi-i făcu semn să se apropie ca şi cum ar fi vrut să-i arate ceva pe câmp.
— Aranjaţi-vă cravata, îi şopti el repede, prefăcându-se că-i arată ceva, cu degetul, departe, pe câmp. Vi se văd bancnotele…
Biriş îl privi speriat şi-şi duse mâna la cravată. Omul surâse lung, cu înţeles, apoi îi făcu cu ochiul.
La Arad coborî şi rămase o jumătate de ceas în restaurantul gării, încercând să prindă din nou puteri. „De ce dracu' mi-e frică? îşi repeta el necontenit, privindu-şi mâinile cum îi tremură. Ştiam de mult că sunt laş, dar nu bănuiam că sunt chiar în halul ăsta. Mă bucuram că sunt tuberculos şi că nu voi fi trimis pe front, în Rusia. Eram laş, dar asta măcar avea un sens. Dar acum de ce dracu' mi-e frică? Mă sui într-o birjă şi mă duc în Aleea Alexandru. Asta-i tot. Asta-i toată aventura mea… Poate ar fi mai prudent să mă duc pe jos”, îşi spuse. Dar se simţea sleit de cele douăzeci şi două de ore de tren, de a doua noapte nedormită, şi nu îndrăzni. Bău câteva ceaiuri, uitându-se mereu la ceas. Când văzu că e opt şi jumătate, plăti, îşi luă valiza şi ieşi.
Aleea Alexandru era destul de departe de gară. Birja înainta încet, somnoroasă. După vreo jumătate de ceas se opri în faţa unei case modeste, cu aer provincial. „Doamne ajută!” îşi spuse Biriş apucând cordonul soneriei. Curând ieşi un bărbat care-şi freca mereu ochii, parcă l-ar fi supărat lumina tare a dimineţii.
— Sunt reprezentantul „Industriei Casnice”, începu Biriş, bâlbâindu-se. în clipa următoare îşi aminti că ar fi trebuit să înceapă altfel: „Caut pe doctorul Vlad.” Dar nu mai avu timp să se corecteze.
— Poftiţi înăuntru, îi spuse omul, continuând să-şi frece ochii.
Intră într-un antret obscur, în care zări un cuier cu oglindă. Câteva pălării erau atârnate şi, într-un colţ, un macferlan. Biriş îşi lăsă valiza, dar omul o ridică repede şi, cu ea în mână, îl conduse într-altă cameră. O traversară amândoi fără să scoată un cuvânt şi omul, schimbând valiza în cealaltă mână, ciocăni sfios la o uşă. Auzi răspunsul şi, deschizând larg uşa, îl lăsă pe Biriş să treacă înainte.
Era o cameră mare, un fel de salon, cu ferestrele către grădină. Biriş făcu câţiva paşi, şi simţi deodată un mare gol în dreptul inimii. Zâmbind, cu mâna întinsă, se îndrepta spre el Mihai Duma.
— Ai chelit, Biriş! îi spuse. Ai îmbătrânit teribil de când nu ne-am mai văzut!… Stai jos, îl îndemnă arătându-i un fotoliu. Trebuie să fii obosit…
Cu un efort, Biriş se întoarse şi fugi spre uşă. Dar abia o deschise, că se simţi cuprins de două braţe puternice. Un alt bărbat, răsărit pe neaşteptate, începu să-i caute buzunarele, să vadă dacă-i înarmat. Biriş se smuci brusc, gata să scape, şi celălalt îi repezi un pumn în obraz. Simţi cum îl năpădeşte deodată sângele pe nări. în acea clipă auzi şi glasul lui Duma, din salon. Se simţi prins de amândouă braţele, zgâlţâit şi tras.
— Să nu mă bateţi! se rugă el încercând să nu înghită sângele care i se adunase pe buze. Să nu mă bateţi, că spun tot…!
Neaşteptat de politicos, agentul îi deschise uşa şi se dădu în lături, lăsându-l să treacă. Duma se ridică de la birou şi se îndreptă spre el, zâmbindu-i cordial, cu mâna întinsă.
— Sper că ai călătorit destul de bine, îi spuse. Ia loc, te rog. Şeful meu, domnul Protopopescu, vrea să te cunoască…
Un bărbat înalt, masiv, cu părul cărunt, se apropie de Biriş şi-i strânse mâna cu căldură.
— îmi pare foarte bine, îi spuse. Duma mi-a vorbit în termeni elogioşi de dumneata. Mă bucur să te cunosc… Ia loc, te rog.
Amândoi îl întovărăşiră până în faţa fotoliului, invitându-l insistent să se aşeze. Domnul Protopopescu scoase repede tabachera de argint şi i-o întinse.
— O ţigară? îl întrebă zâmbindu-i cu o excesivă simpatie.
— Bucuros, răspunse Biriş.
Duma aprinsese deja chibritul şi se apropiase de el, aşteptând. Dar Biriş nu izbutise să scoată ţigara din tabacheră; degetele îi tremurau atât de tare încât, după câteva clipe, îi fu ruşine şi le retrase, încercând să le ascundă. Duma îşi stinse chibritul. Domnul Protopopescu alese o ţigară din tabacheră şi i-o întinse cu acelaşi zâmbet cordial. Biriş o apucă repede, cu o mână care continua să tremure parcă smucită din umăr, şi o duse avid la gură. în aceeaşi clipă Duma aprinsese un nou chibrit şi se plecă spre el.
— Mulţumesc, făcu Biriş după ce trase primul fum. Nu ştiu ce am de-mi tremură degetele… Emoţia, adăugă el încercând să zâmbească.
— Oboseala drumului, spuse domnul Protopopescu, aşezându-se în fotoliul de alături.
— Mi-a părut rău că n-am putut călători împreună, spuse Duma întorcându-se la birou. A trebuit să mă opresc la Braşov. Dar sper că ai avut tot ce-ţi trebuie. Ţi-am rezervat un compartiment de clasa I. Şi sper că vi s-au servit toate mesele de la vagon restaurant. în ceea ce priveşte Iordan, nu mă îndoiesc că v-aţi înţeles foarte bine.
— Are toate calităţile, spuse Biriş zâmbind. Dar are un mare cusur: nu e fumător…
Duma se încruntă, ca şi cum i s-ar fi comunicat o veste extrem de neplăcută.
— De la Arad, n-am mai fumat o singură ţigară, continuă Biriş. Mi-a fost imposibil să-l corup…
— Ar trebui să-i atragi atenţia, se adresă domnul Protopopescu lui Duma. Să aibă întotdeauna ţigări la el… în orice caz, te rog să primeşti toate scuzele noastre, adăugă întorcându-se către Biriş. Deocamdată, fă-mi plăcerea şi acceptă ţigările mele…
— Mulţumesc, sunteţi foarte gentil, spuse Biriş.
Duma deschise un dosar şi începuse să-l răsfoiască, distrat.
— Ia spune, începu el deodată, fără să-şi ridice ochii din hârtii. Ce căutai la Paris?
— Duceam un mesaj, răspunse Biriş zâmbind. Un mesaj din labirint… Duma ridică ochii şi-l privi, distant, aproape fără expresie.
— Asta e o formulă de-a noastră, continuă Biriş, o formulă cifrată inventată de noi, de Ştefan şi de mine. E un fel de-a vorbi când ne referim la situaţii-limită din care, aparent, nu mai există ieşire…
— Fii mai explicit, îl întrerupse Duma. Te-am întrebat ce căutai la Paris…
— Ştii, pe mine mă interesează foarte mult existenţialismul. După cum aţi auzit, la Paris e acum la modă existenţialismul: Jean-Paul Sartre şi ceilalţi. Voiam să-i întâlnesc, să stau de vorbă cu ei, să le explic cam ce înseamnă, în partea asta a Europei, să fii „en situation”, şi să ţi se spună „le probleme du choix”. Voiam să le prezint o serie de „situaţii existenţiale”… Pe mine mă pasionează filosofia, adăugă încercând să râdă. Până mai acum un an am fost profesor de filosofic Dar acum sunt un filosof privat, cum spunea Kierkegaard. De aceea mă atrage atât de mult existenţialismul…
— Când te-ai întâlnit ultima oară cu Viziru? îl întrebă domnul Protopopescu. Biriş întoarse speriat capul; aproape că nu-i recunoscuse glasul. Era o voce străină, aspră, ameninţătoare.
— Câteva zile înainte de plecarea lui la Praga, spuse reîncepând să tremure. Nu-mi aduc aminte data precisă; pe la 10-l2 august…
— Ce ţi-a spus? întrebă Duma.
Biriş îl privi o singură clipă, apoi trase adânc din ţigară şi înghiţi tot fumul, sperând să-l apuce accesul de tuse. Dar, ca niciodată, îşi simţea coşul pieptului şi gâtlejul perfect uscate, lemnoase, parcă ar fi fost nişte organe străine pe care le-ar fi încercat şi care nu prea i se potriveau, dar pe care le putea totuşi suporta fără să-l irite, fără să-l facă să tuşească.
— Nu-ţi fie frică, adăugă Duma plecându-şi din nou ochii în dosar. Nu-ţi facem nimic. Mă leagă o veche prietenie de dumneata şi sunt sigur că ne vom înţelege perfect. Avem nevoie de depoziţia dumitale pentru anchetă. Dacă vom fi mulţumiţi, îţi dăm drumul…
— Dacă vrei neapărat să ajungi la Paris, vorbi domnul Protopopescu, te trimitem la Paris. Te trimitem în misiune, cu wagons-lits… Povesteşte-ne ce ţi-a spus Viziru…
De-abia atunci Biriş îşi dete seama că, de câtva timp, o secretară intrase pe nesimţite şi se aşezase la câţiva paşi în spatele lui, la o măsuţă dinainte pregătită, şi stenografia convorbirea. Dând cu ochii de ea, înclină de câteva ori capul, intimidat, şi şopti:
— Bună ziua! Fata îşi plecă privirile în bloc.
— Te-ascultăm, îi spuse Duma continuând să răsfoiască dosarul. Ce vorbeai cu Viziru?
— Discutam filosofie, începu Biriş. E şi el preocupat de problema Timpului şi a Istoriei…
— Nu te întrebam de asta, îl întrerupse Duma. Ne interesează exclusiv chestia politică. Viziru ţi-a spus, fără îndoială, că are de gând să fugă de la Praga. Ce ţi-a mai spus altceva? Nu ţi-a spus de ce fuge?
— Ba da, vorbi repede Biriş după ce-şi stinse ţigara în scrumieră. Mi-a spus şi el, dar eu ghicisem mai de mult. A fugit ca s-o caute pe Ileana…
Duma îşi ridică ochii din dosar şi căută privirile domnului Protopopescu.
— Ileana Sideri, continuă Biriş. O iubeşte de zece ani…
— Ce rol a avut domnişoara Sideri în toată afacerea asta? întrebă Duma privindu-l fix în ochi.
— Nu cred că a putut avea vreun rol. N-a mai văzut-o din Portugalia. De aceea a fugit, ca s-o regăsească. A căutat-o pe aici pe unde a putut: La Iaşi, la Zinca, în toată Moldova. Când s-a convins că nu mai e în România, s-a hotărât să fugă…
— Putea să ceară viza de ieşire, spuse Duma plecându-şi din nou ochii în dosar. I-am fi dat-o… Dar Viziru a preferat să dezerteze la inamic. Ne interesează să ştim pentru care motiv.
— V-am spus: ca s-o caute pe Ileana…
Domnul Protopopescu începu să râdă foarte bine dispus, şi-şi aprinse o nouă ţigară. Apoi, cu un gest distrat, îşi băgă tabachera în buzunar. Biriş roşi; tocmai se pregătea să întindă mâna să mai ia o ţigară.
— Poate că dumneata nu ştii, şi atunci să-ţi spunem noi, începu domnul Protopopescu. Viziru a fugit cu o seamă de documente importante.
— Nu cred. Aşa s-a mai spus şi atunci când i-au confiscat englezii curierul diplomatic, când se întorcea de la Londra. S-a spus că erau o sumă de acte importante. în realitate, erau hârtii fără valoare…
— De unde ştii că erau fără valoare? îl întrerupse Duma.
— Mi-a spus el. Şi, mai târziu, s-au convins şi ceilalţi… V-aş ruga să-mi mai daţi o ţigară, adăugă întorcându-se stânjenit către Protopopescu.
Cu un aer distrat, Protopopescu îi întinse tabachera şi bricheta. Duma închise dosarul, îşi încrucişa braţele deasupra lui şi-şi ridică încet ochii.
— Ascultă-mă, Biriş, începu. Suntem prieteni şi vreau să te scap din încurcătura în care te-ai băgat singur. Dar nu te pot scăpa decât cu concursul dumitale. Viziru a fugit cu o seamă de documente secrete, ceea ce înseamnă că fuga era premeditată. Eraţi foarte buni prieteni. Deci, nu se poate să nu fi discutat împreună pregătirea fugii. Dovadă că două luni după dezertarea lui, ai încercat şi dumneata să treci clandestin frontiera. Lucrurile sunt clare. Zadarnic încerci să te ascunzi. în interesul dumitale, povesteşte-ne tot ce ştii: cu cine vă întâlneaţi şi cum aţi lucrat?…
Biriş îl ascultase cu neaşteptată seninătate, fumând. îşi privea necontenit mâinile, să vadă dacă vor reîncepe să tremure. Dar, fără să înţeleagă prin ce miracol, tremurul încetase deodată; nici măcar nu-şi dăduse seama când încetase. îşi privea acum mâinile şi un sentiment de siguranţă şi orgoliu îi pătrundea pe încetul întreaga fiinţă.
— Nu ştiu dacă mă veţi crede, începu el cu o voce fermă, dar lucrurile stau aşa. Eu ghicisem de mult că Viziru vrea să plece din ţară, ca s-o caute pe Ileana. Nu-mi spusese nimic, dar ghicisem. Ne întâlneam foarte des în ultima vreme, şi-mi dădea mereu bani; îmi dădea dolari, franci elveţieni şi aur. îmi spunea să-i păstrez, căci într-o zi voi avea nevoie. Apoi, câteva zile înainte de a pleca la Praga, mi-a spus că el nu se va mai întoarce şi m-a întrebat ce-am de gând să fac eu, dacă nu vreau să plec şi eu la Paris. I-am răspuns că aş pleca bucuros, pentru că nu mai am nimic de făcut în ţară; cât timp eram profesor, mă simţeam legat de ceva, existenţa mea socială avea un sens. Acum, dacă pleca şi el, eram condamnat să mor de foame; adică, mai precis, de tuberculoză, căci, după cum ştiţi, tuberculoza e o boală capitalistă: ca să scapi de ea, trebuie să te supraalimentezi. Viziru părea foarte mulţumit că eram hotărât să plec. Mi-a spus că, în principiu, trecerea frontierei era deja aranjată, că un grup întreg va trece în cursul toamnei, şi că va trebui să fiu gata de plecare începând din octombrie.
Se opri, ca să mai tragă o dată din ţigară. Duma îşi oprise în treacăt privirile asupra lui Protopopescu, apoi începu să-şi mişte încet degetele pe dosar.
— Cine mai era în grup? întrebă el.
— Nu ştiu. Nu mi-a spus nici un alt nume. Mi-a spus doar să fiu gata de plecare, şi, cel mai târziu o săptămână după primirea cărţii poştale, să mă prezint în Aleea Alexandru din Arad şi să întreb de doctorul Vlad. Asta era tot…
— Ce fel de carte poştală? întrebă domnul Protopopescu. Ce scria acolo? Cine semna?
— Semnătura n-avea nici o importanţă, dar textul era cam aşa: Ne pregătim de culesul viilor şi te aşteptăm cu plăcere. Apoi, mai erau câteva fraze oarecare despre timp.
— De ce spui că semnătura n-avea importanţă? îl întrerupse domnul Protopopescu. Cine semna?
— Vă dau cuvântul meu de onoare că era o semnătură indescifrabilă. Putea fi Popeanu, Popescu, Topescu, Ionescu… N-am putut descifra.
— Nu era cumva Pantelimon? întrebă Duma zâmbind, fixându-şi privirile în ochii lui.
Biriş păli. In acea clipă simţi din nou că începe să tremure şi trase cu sete din ţigară.
— Nu, nu era, rosti el târziu cu o voce gâtuită.
— Atunci, de unde ştii de Pantelimon? continuă Duma. Ce ştii despre el?
— Nu ştiu nimic. Viziru îmi spusese că de trecerea acestui grup se ocupă unul Pantelimon. Atât.
— Cum arată acest Pantelimon? reluă Duma. Unde te întâlneai cu el?
— Nu m-am întâlnit niciodată. Credeam că-l voiu întâlni la Arad…
— Adu-ţi bine aminte, stărui Duma continuând să zâmbească. E în interesul dumitale.
— Vă dau cuvântul meu de onoare, începu Biriş.
— Bine, poate îţi aduci aminte mai târziu, interveni domnul Protopopescu. Deocamdată, spune-ne ce mesaj trebuia să duci la Paris. Vorbeai adineauri de un mesaj din labirint. La ce se referea acest mesaj?
Biriş întoarse capul şi-l privi lung, parcă ar fi încercat să ghicească dacă domnul Protopopescu glumea sau vorbea serios.
— V-am spus că era doar o formulă de-a noastră. Mă trimisese odată Ştefan cu un mesaj către Ileana. îi spunea că se simţise pierdut ca într-un labirint, dar că, totuşi, nu se lăsase doborât de descurajare şi până la urmă, descoperise că se poate ieşi din labirint. Dar nu sunt sigur că acesta era exact conţinutul mesajului către Ileana, pentru că eram cam bolnav în ziua aceea, când îmi povestea el toate lucrurile acestea; tocmai avusesem o hemoragie…
— Când s-a petrecut asta? întrebă Duma.
— Oh, de mult, exclamă Biriş zâmbind. înainte de potop. înainte de război. Prin 1938,1939; nu mai mi-aduc nici eu aminte… Acesta era mesajul din labirint, adăugă văzând că ceilalţi doi îl privesc intens, aşteptând să continue.
Domnul Protopopescu clătină încet din cap şi-şi plescăi de mai multe ori limba, ca şi cum ar fi vrut să scape de un gust amar pe care l-ar fi descoperit deodată în gură.
— Să-ţi spunem noi ce înseamnă mesajul din labirint, începu el. Grupul de la Paris pretinde că în Munţii Carpaţi s-ar fi organizat o rezistenţă armată, pe care guvernul nu o va putea niciodată anihila… Nu o va putea anihila, continuă el după o pauză, pentru că locurile unde se ascund partizanii ar fi tot atât de greu de cucerit ca un labirint… Iar mesajul pe care-l aşteaptă prin dumneata trebuia să le dea amănunte precise asupra acestei rezistenţe armate din munţi…
Biriş începu să râdă.
— E absurd! exclamă el ridicând din umeri. Vă dau cuvântul meu de onoare că nu este nimic altceva decât o expresie pe care o cunoaştem numai noi doi. Era mesajul pe care-l adresa Ştefan, prin mine, Ilenei. Dar asta se întâmpla demult, înainte de război. Probabil că nici Viziru nu-şi mai aduce aminte ce-i spusese atunci, prin 1938-l939…
— Să-ţi amintim noi ce conţinut trebuia să aibă mesagiul, reluă domnul Protopopescu. Era în legătură cu rezistenţa organizată de Pantelimon…
— E absurd! repetă Biriş după ce trase cu sete din ţigară. Habar n-am cine e Pantelimon! Iar în ceea ce priveşte rezistenţa armată, atât eu cât şi Viziru eram de acord că ar fi cea mai mare prostie să se organizeze aşa ceva. Dacă aş fi vrut să ajung la Paris, aş fi vrut mai ales ca să pot spune tot ce cred eu despre rezistenţă şi celelalte…
— Cam ce voiai să spui? întrebă Duma reîncepând să se joace cu degetele pe dosar.
— Ce cred că ştiţi şi dumneavoastră. Că ar fi cea mai mare prostie. Că nu e numai absurd, dar de-a dreptul criminal să îndemni oamenii la rezistenţă armată. Dimpotrivă, grupul de la Paris ar fi trebuit să explice occidentalilor că au pierdut definitiv această parte a Europei şi că au pierdut-o exclusiv datorită politicii lor. Nu sovieticii au ocupat Europa până la Stettin şi Adriatică; Aliaţii i-au invitat să se instaleze în această jumătate a Europei. La Teheran, preşedintele Roosevelt nu ne-a întrebat nici pe noi, nici pe cehi sau polonezi, dacă ne place să fim ocupaţi şi educaţi de sovietici. A făcut-o din propria lui iniţiativă, fără să întrebe pe nimeni. Cu ce drept ne îndeamnă acum americanii la rezistenţă? Ei ne-au oferit plocon Rusiei. Foarte bine. Să tragă acum concluziile: au pierdut peste o sută de milioane de europeni, care, mâine, vor lupta împotriva lor şi vor lupta bine. Grupul de la Paris ar trebui să explice asta occidentalilor. Şi ar trebui să le mai spună şi altceva: să le spună că de-abia de acum înainte va fi cu adevărat frumos, căci în curând va veni şi rândul lor. Să nu-i lase să spere că vor scăpa, că vor putea continua să trăiască în tihnă şi capitalism numai pentru că au sacrificat o sută de milioane de europeni. Să le amintească mereu că în curând va veni şi rândul lor.
— E foarte interesant, îl întrerupse domnul Protopopescu. Şi ce spunea Viziru?
— Era de perfect acord cu mine.
— Atunci de ce-a fugit cu documentele? îl întrerupse Duma. Pentru că suntem prieteni, pot să-ţi spun că erau acte privitoare la datoriile de război şi la acordurile economice cu Sovietele. Ţi se pare că nu sunt destul de importante?
Biriş înălţă din umeri.
— Să lăsăm asta, interveni din nou domnul Protopopescu. Ce legături ai la Paris? Pe cine cunoşti?
— în afară de Viziru şi conu' Mişu, nu cunosc pe nimeni.
Domnul Protopopescu îşi opri o clipă privirile în ochii lui Duma, apoi zâmbi.
— Weismann cunoaşte foarte multă lume, spuse. Ar putea fi interesant… Se ridică din fotoliu şi-i întinse grăbit mâna.
— îţi dăm timp să te mai gândeşti, spuse. Poate îţi aminteşti de mesajul lui Pantelimon. Atunci te trimitem la Paris cu wagons-lits. Te trimitem ca pe Viziru, adăugă zâmbind.
De obicei îl chemau la interogatoriu pe la trei dimineaţa. Agentul se pleca asupra lui şi-l scutura de umăr.
— Poftiţi sus, îi spunea.
Îl găsea întotdeauna pe Duma aşezat la birou, cu un dosar deschis în faţa lui. Nu se mai ridica să-l întâmpine şi să-i strângă mâna. Aproape că nu-l privea. Biriş rămânea în faţa biroului, în picioare, încercând să ghicească prima întrebare. Oare va fi: „Când l-ai văzut ultima dată pe Weismann?” Sau: „Ce ţi-a spus Viziru înainte de plecarea la Praga?” De obicei, Duma începea cu una din aceste întrebări, ca să ajungă apoi la întâlnirile cu Pantelimon şi la conţinutul mesajului pe care trebuia să-l transmită. La răstimpuri îl întrerupea ca să-i citească pasaje din declaraţiile precedente, pe care le răsfoia necontenit în timp ce-l asculta. Când vedea că tăcerea se prelungeşte, ridica încet capul din dosar.
— Spune, spune înainte, că te ascult…
De la al doilea interogatoriu, Biriş învăţase cum trebuie să povestească. Povestea îndeosebi ce-ar fi avut de gând să facă la Paris. I se părea că era singurul lucra care-l interesa pe Duma. Ascultându-l vorbindu-i despre Saint Germain des Preş şi cafeneaua „Deux Magots”, Duma înceta să răsfoiască dosarul şi, ridicând încet ochii din hârtii, parcă se trezea.
— Cunoşti bine Parisul? l-a întrebat odată.
— Numai din renume şi literatură. N-am fost niciodată la Paris.
— Eu am fost. E foarte frumos…
În picioare, în faţa biroului, trecându-şi la răstimpuri palma pe creştetul capului, Biriş povestea.
— Mi-ar fi plăcut să mă duc la „Deux Magots” pe la apusul soarelui, când am auzit că se adună existenţialiştii. Mi-ar fi plăcut să intru cu ei în vorbă, numai aşa, ca să le stric cheful. De ce nu poftiţi pe la noi, pe după cortină, să vedeţi cum se pune „le probleme du choix” şi ce se mai întâmplă cu „le probleme de la liberte”, le-aş fi spus. De ce nu veniţi pe la noi, să faceţi cunoştinţă cu adevăratul „moment istoric…”? Mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu ei, şi la urmă să le strâng mâna cu căldură şi să le spun: Când veţi fi în vagonul de vite, cu direcţia câmpurile de muncă progresiste, sau în faţa plutonului de execuţie, să vă amintiţi ce vă spuneam astă-seară…
— Biriş! îl întrerupea Duma încruntându-şi uşor sprâncenele. Dumneata eşti nebun…!
— Nu, spunea Biriş zâmbind, nu sunt. Pentru că n-aş fi avut curajul să le spun asta. Sunt prea laş. îţi spun asta doar dumitale, pentru că suntem prieteni. La Paris, m-aş fi mulţumit să discut filosofie. Obsesia mea e filosofia. Şi acum îmi dau seama de ce: pentru că sunt laş, mi-e frică de viaţă. Nu numai de viaţă: mi-e frică de tot. Ai văzut cum tremuram când m-aţi adus pentru prima dată la anchetă. Tremuram de frică. Groaza mea e că o să mă bateţi, o să mă torturaţi…
— Nu-ţi fie frică, îl întrerupse Duma. N-o să-ţi facem nimic. Şi dacă vrei, te trimitem la Paris. Dar să fii cinstit cu noi, să ne spui tot ce ştii…
— Dacă nu-i faceţi nimic coanei Viorica şi mă asiguraţi că nu mă bateţi, şi-mi daţi ţigări, vă spun tot… Dar acum, lasă-mă să-ţi vorbesc de Paris. Am văzut o fotografie din Saint Germain des Preş. Mi-ar fi plăcut să mă plimb serile şi să întâlnesc existenţialişti…
Vorbea aşa mult timp, până îl întrerupea Duma. Vorbea despre Paris, despre tot ce i-ar fi plăcut să facă acolo, despre discuţiile cu filosofii, oprindu-se doar ca să ceară ţigări, fumându-le cu sete, înecându-se, tuşind, cerând voie să se aşeze pe scaun – până ce descoperea că stenografa îl privea pe jumătate adormită, cu mâinile pe genunchi, şi blocul închis în faţa ei; şi atunci se întorcea spre Duma şi-l întreba, dezamăgit:…
— Vasăzică nu vă mai interesează ce spun? Nu mai înregistraţi comentariile mele?
Duma clătina încet din cap, imitându-l, fără să vrea, pe domnul Protopopescu.
— Ne leagă o veche prietenie şi vreau să te scap, spunea el după o pauză. De o jumătate de ceas vorbeşti prostii. A zecea parte din ce-ai spus până acum ar fi de ajuns ca să te condamne pe viaţă…
— Dar lasă-mi timp să mă contrazic, îl întrerupea Biriş, redevenind dintr-o dată nervos. Ţi-am spus că sunt laş, că n-am curajul de a-mi apăra până la urmă punctul meu de vedere. Eu sunt profesor de filosofie. Pot schimba punctele de vedere, le pot schimba de la o clipă la alta…
— Poate mâine ai să fii inspirat, spunea Duma apăsând pe buton ca să cheme agentul. încearcă şi aminteşte-ţi de Pantelimon. Şi mai aminteşte-ţi un lucru: că nici răbdarea noastră nu e fără sfârşit…
Într-o noapte se trezi cu Bursuc lângă el. Era îmbrăcat civil şi se aşezase pe un scaun la capătul patului.
— Ce mi-aţi făcut? izbucni Bursuc. în ce m-aţi băgat?
Biriş se frecă la ochi, apoi îşi roti privirile în jurul camerei. Erau singuri.
— Unde e dactilografa, întrebă el. Vreau să fac declaraţii importante…
— Am venit să te scap, îl întrerupse Bursuc aprinzându-şi o ţigară. Suntem numai noi doi. Nu uita că sunt călugăr şi am puterea Sfântului Duh asupra mea. Am venit să te întăresc sufleteşte…
Îi întinse pachetul cu ţigări. Biriş îşi alese una, începu s-o răsucească între degete, apoi o apropie de nări şi o mirosi.
— Curios, spuse. Parcă n-aş mai avea poftă să fumez. Cât e ceasul? întrebă el după o pauză.
— Aproape două. Mi-a spus Duma că pot rămâne cât vreau. în noaptea asta n-au să te ia la interogatoriu. Au să se mulţumească cu ce le-oi spune eu. Am venit să te scap… Eşti un mare naiv, adăugă zâmbind. Ce te-ai apucat să le faci teorii politice despre rezistenţă, şi Occident, şi comunism, şi toate prostiile alea? Pe ei îi interesează un singur lucru: să le spui ce ştii despre Viziru şi Pantelimon. Spune-le, nene! Că dacă nu le spui tu, o să le spună alţii, şi ei tot au să afle. Au pus mâna pe toată reţeaua de la Arad. Ştiu mai mult decât bănuieşti tu…
— Cât spuneai că e ceasul? îl întrerupse Biriş.
— Două! făcu Bursuc ridicându-se brusc de pe scaun.
— E curios. Parcă nu-mi dau seama de timp; parcă n-ar mai trece timpul…
— Biriş, spuse Bursuc începând să se plimbe prin cameră, eu am venit să te scap. Ăştia ştiu tot despre Viziru şi Pantelimon. Să nu crezi că trădezi pe cineva dacă spui şi tu ce ştii. După asta, îţi dau drumul şi te trimit cu wagons-lits la Paris…
— La existenţialişti, îl întrerupse Biriş învârtindu-şi din nou ţigara şi apropiind-o de nări. Are să fie frumos. îmi povestea Viziru de un hotel în Saint Germain des Preş. O să discutăm filosofie…
— Ăştia vor doar să te pună la încercare, continuă Bursuc, să vadă dacă eşti om de încredere şi de cuvânt. Apoi te trimit la Paris. O să-ţi spună să lucrezi pentru ei. Spune-le că ai să lucrezi. Ce te costă? Spune-le tot ce-ţi cer ei. Odată ajuns la Paris, faci ce vrei…
— Dar coana Viorica rămâne aici, făcu Biriş tulburându-se deodată. Ostatică în mâna lor… A aflat ceva?
— Nu, nu i-au spus nimic. Dar să ştii că au făcut descindere, ţi-au cotrobăit printre hârtii…
Biriş tăcu câtva timp, visător.
— Bursuc, vorbi el deodată, eu sunt un om pierdut. Eu nu merit să mai trăiesc. N-am nici un fel de demnitate. Sunt un laş. De frică, am spus tot ce-am ştiut. Le-am spus de Ileana şi Ştefan chiar înainte de a mă ameninţa ei. Le-am spus tot ce ştiam, sperând că-mi vor da drumul. Sunt un laş.
— Ai fost imprudent, continuă Bursuc. Ai făcut declaraţii politice contra guvernului.
— E adevărat. Am greşit. Simţeam prea multă ură în mine: ura omului slab. Am vorbit cu ură împotriva occidentalilor, pentru că ne-au abandonat. A fost o greşeală. Ar fi trebuit să-mi dau silinţa să-i înţeleg şi pe ei. Toţi ar fi făcut la fel. Când e vorba să te salvezi pe tine, nu te mai gândeşti la altul; îl sacrifici, pur şi simplu. Aşa a fost de când lumea. îmi pare rău, acum, de tot ce-am spus…
— Ai spus o sumă de prostii, îl întrerupse Bursuc. Te orbea ura.
— Dacă aş ajunge acum la Paris, continuă Biriş, aş vrea să le spun altceva. Aş vrea să le duc un fel de mesaj de dragoste şi de despărţire. Ceva cam în felul acesta: Ave, Occidens, noi, cei dincolo de Cortină, noi, morituri te salutantl… Cum ai putea spune asta în latineşte: „noi, cei de dincolo de Cortină”. Tu ai făcut teologia, ştii mai bine ca mine latineşte. Salve Occidens, morituri te salutantl Ar fi fost frumos să ajung la Paris şi să le spun asta. Să ştie şi ei că, deşi ne-au condamnat la moarte, noi, ăştia de pe aici, proştii şi săracii, noi tot îi iubim şi îi venerăm. Căci acolo e Occidentul. Acolo apune soarele. Acolo e adevăratul crepuscul şi e mai frumos ca pe la noi. Numai acolo, în Apus, lumea îşi dă seama că moare. De aceea, în Apus, oamenii iubesc Istoria; pentru că ea le aminteşte necontenit că oamenii sunt muritori, că civilizaţiile sunt muritoare. Noi, cei de pe aici, nu prea avem motive să iubim Istoria. De ce-am iubi-o? Zece secole, Istoria a însemnat pentru noi năvălirile barbare, alte cinci secole a însemnat teroarea turcească, şi acum, pentru nu ştiu câte alte secole, Istoria va însemna Rusia Sovietică…
— Biriş, îi strigă Bursuc, începi să aiurezi. Şi eu îţi vreau binele. Eu vreau să te scap.
— Cum se spune pe latineşte „noi, cei de dincolo de Cortina de fier”? Qui incolunt… post parietem ferreuml…
— Nu ştiu cum se spune! răspunse mâniat Bursuc. Eu am venit aici ca să vorbesc serios cu tine…
— Mi-ar fi plăcut, totuşi, să le transmit un mesaj în latineşte, continuă Biriş visător. Occidentalii sunt oameni culţi. La Paris, la Oxford şi la Cambridge, se vorbeşte încă latineşte. Ave Occidens, noi orientalii, morituri te salutantl… Nos qui habitant intra saeptaferrea… sau: qui habitant intra cancellosferreos… morituri te salutantl… Ar fi fost frumos…
— Ai fost un prost, îl întrerupse Bursuc. Te-ai băgat în chestia asta din prostie. Dacă voiai să fugi, de ce nu mi-ai spus? Te-ai luat după Viziru…
— Toate acestea din cauză că mi-a fost frică şi am fost laş, continuă Biriş. Mi-e frică să nu mă bată…
Bursuc se aşeză pe scaun şi oftă.
— Mi-au făgăduit că n-au să-ţi facă nimic dacă le aduc declaraţia ta cu Pantelimon. Haide s-o facem împreună. Cum zici că arată individul…?
Biriş închisese ochii şi Bursuc aşteptă câtva timp, crezând că încearcă să-şi amintească. Dar, văzând că tăcerea se prelungeşte, întinse mâna şi-l scutură.
— Ce, ai adormit? îl întrebă enervat.
Biriş îl privi lung şi-şi trecu mâna peste ochi.
— Cât e ceasul? întrebă în şoaptă. E curios că nu-mi mai dau deloc seama de timp. Cred că sunt foarte obosit…
— Bine! făcu Bursuc ridicându-se brusc de pe scaun. Să nu spui că n-am încercat să te scap. Eu mă spăl pe mâini. Tu faci ce vrei. Dacă vrei să devii martir al rezistenţei, n-ai decât. Dar dacă ne vom mai întâlni vreodată, să nu te plângi…
— Unde crezi că ne-am mai putea întâlni? întrebă zâmbind Biriş. Tu crezi că Raiul există? Mi-ar place să ne reîntâlnim, la umbra unui crin, în Paradis… Păcat că nu există, adăugă întristat.
— Spune-le, omule, cine e Pantelimon! strigă exasperat Bursuc.
— Vorbeai adineauri de martiri, continuă Biriş. Mi-ar fi plăcut să pot fi şi eu martir. Nu de altceva, ci aşa, ca să protestez împotriva destinului. Mi-ar fi plăcut să pot avea credinţa martirilor creştini. Să fiu un Sfânt Sebastian. Dar sunt prea laş. Numai ideea suferinţei fizice mă înspăimântă. Am auzit că te bat la tălpi. Când mă gândesc, încep să tremur… Daca aş avea credinţă,m-aş ruga. Poate că rugăciunea te ajută să suporţi durerea fizică. Tu nu mă poţi întări cu ceva? Nu-mi poţi da vreo rugăciune ca să nu-mi fie frică?… îţi jur că dacă nu mi-ar fi frică, aş spune tot ce gândesc, oricui şi în orice împrejurare. Dar aşa cum sunt, laş, mă contrazic mereu. Dă-mi tu o rugăciune care să mă întărească…
— Nu folosesc la nimic rugăciunile, dacă n-ai credinţă, făcu Bursuc cu amărăciune. Trebuie să ai mare credinţă şi atunci te întăreşte Dumnezeu. Dar tu nu ai nevoie de asta. Tu spune doar cine e Pantelimon şi scapi. Spune cum îl cheamă, pe numele lui adevărat.
— Pantelimon! exclamă Biriş zâmbind. Numele tău e legiune!… Bursuc îl privi lung, apoi se îndreptă spre uşă.
— Bine, îi mai spuse. Eu mi-am făcut datoria şi acum mă spăl pe mâini. Fiecare cu păcatul lui…
Într-una din nopţile următoare avu acest vis: i se părea că se află pe un vapor, într-o noapte de Paşti, şi că ţine în mână o lumânare aprinsă. I se părea că flacăra creşte şi se înalţă tot mai sus, ca un fir subţire de lumină, şi ridică ochii s-o urmărească; flacăra se înălţa până la cer, şi-l străpungea. îşi dădu capul pe spate ca să poată privi mai bine. Sus de tot, acolo unde lumina atingea cerul, i se păru că zăreşte o figură strălucitoare. „Fără îndoială că e Dumnezeu sau Iisus Christos”, îşi spuse – şi se trezi emoţionat, cu o neînţeleasă fericire în suflet. Cineva îi ştergea faţa cu o cârpă udă. în clipa următoare înţelese: am avut hemoragie în somn! Cârpa era roşie şi începu să simtă gustul de sânge în gură. Dar nu simţea nevoia să scuipe.
— Ce zici, doctore? auzi glasul lui Duma. Cum explici…?
— Depinde ce i-aţi făcut, vorbi cineva din spatele lui, pe care Biriş nu-l putea vedea. Depinde dacă a fost la cald sau la fierbinte…
— N-a fost nici măcar la căldicel, domnu'doctor, auzi o altă voce care parcă venea direct din perete. Doar ce l-am întins, c-a şi început să sângere…
— Exagerezi, spuse doctorul. Probabil că i-ai dat totuşi câteva palme zdravene şi l-ai ameţit…
— Numai la tălpi, domnu'doctor. Pe copiii mei că nu l-am atins decât la tălpi şi a şi început să sângere…
— A strigat? întrebă Duma. A spus ceva?
— N-a zis nici pâs, domnule inspector. După ce l-am atins de două ori, m-am uitat la el să văd ce face. închisese ochii şi parcă zâmbea. Dar era moale…
— Leşinase, vorbi doctorul. Atunci, probabil că n-o mai duce mult… De altfel, i-am văzut radiografiile. Are nişte caverne cât pumnul.
— Asta nu înseamnă nimic, îl întrerupse Duma. Au mai trecut tuberculoşi pe-aici şi nu leşinau. Unii păreau chiar mai rezistenţi decât cei zdraveni, sănătoşi… în cât timp îşi face efectul injecţia? întrebă coborând glasul.
— Ar fi trebuit să-şi facă deja efectul… Dar dacă vreţi să fiţi siguri că nu moare, ar fi bine să-l lăsaţi în noaptea asta. încercaţi din nou, mâine.
— Imposibil. Sunt dispoziţii speciale. Mai fă-i o injecţie, să reziste, şi după aceea încercăm sistemul alternativ…
Biriş îl văzu apropiindu-se cu seringa şi zâmbi.
— Cum te simţi? îl întrebă doctorul începând să-i frece braţul cu o vată îmbibată în alcool.
— Mulţumesc, bine.
Apoi aşteptă să simtă împunsătura acului. Dar doctorul îşi golise deja seringa, smulsese acul printr-o smuci tură şi acum freca din nou locul cu vata înmuiată în alcool. Biriş îl privea uluit. „Când Dumnezeu mi-a făcut injecţia? se întrebă. Adineauri era cu seringa în mână…”
— Cum te simţi? îl întrebă Duma apropiindu-se de pat.
— Mulţumesc, mă simt foarte bine. Mi-e puţin frig la picioare…
— Trebuie să-l încalţi, se adresă doctorul cuiva de lângă perete. Aşteptaţi un sfert de ceas şi pe urmă începeţi…
Duma îi puse mâna pe frunte. Biriş simţi o căldură stranie pătrunzându-i în tot corpul, o căldură înmuiată în simpatie, care-l făcu aproape să lăcrimeze.
— N-o să mă bateţi? întrebă el zâmbind.
— Ţi-am spus că ne leagă o veche prietenie…
— Să nu mă bateţi, că spun tot ce ştiu, îl întrerupse Biriş. Am fost prieteni. Nu înţeleg de ce nu vrei să mă crezi…
Duma îl privi lung, încercând să zâmbească.
— Biriş, vorbi el târziu, am primit dispoziţii speciale. Ar fi mai bine să ne spui conţinutul mesajului. Ştim că ai avut legături cu Pantelimon. Au declarat-o atâţia martori…
Biriş oftă, deznădăjduit.
— Dacă nu mă bateţi, vă spun tot ce vreţi voi. Dar nu-] cunosc pe Pantelimon. Dacă vreţi, vă descriu un om, aşa, la întâmplare, şi voi spune că e Pantelimon, şi semnez declaraţia. Dar îţi jur că nu-l cunosc…
Duma se retrase încet, fără să mai adauge ceva. Biriş încercă să se ridice, dar abia atunci îşi dădu seama că e legat de pat cu curele.
— Să nu mă bateţi! strigă el cu o voce neaşteptat de ascuţită.
Apoi aşteptă. Auzi câţiva paşi, depărtându-se, şi auzi uşa care se închidea. Atunci văzu plecându-se deasupra lui o figură care i se părea cunoscută, un bărbat zdravăn, oacheş, cu o mustaţă groasă, neagră, care aproape îi acoperea buza de sus.
— Spuneţi, domnule profesor, spuneţi ceva!… îl rugă el. Că am ordin să vă aplic alternativa…
— Care alternativă? întrebă Biriş.
— Am copii, stărui celălalt. Spuneţi ceva! Dacă ştiţi, spuneţi ceva. Că v-a rugat şi domnul inspector, are şi el ordin… Vă rog ca pe Dumnezeu! Am cinci copii…
Îl privea, şi-şi ştergea la răstimpuri fruntea cu o batistă colorată.
— Care alternativă? întrebă din nou Biriş.
Omul zâmbi încurcat, apoi îşi frecă amândouă mâinile de batistă şi o vârî repede în buzunar. Se plecă spre Biriş şi figura i se înăspri deodată.
— Spune! grijania şi Dumnezeii tăi de profesor, şuieră el printre dinţi, spune ceva, că dacă nu, ai să mori sub fierul roşu şi o să te am toată viaţa pe suflet…!
— Să nu mă baţi! strigă speriat Biriş.
Exasperat, omul ridică palma – şi în clipa următoare Biriş regăsi vaporul care înainta în noaptea de Paşti. Strângea din nou, cu emoţie, lumânarea aprinsă, o strângea în amândouă mâinile, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu i-o smulgă cineva. în jurul lui, cât putea zări pe puntea vaporului, se aflau oameni îngenuncheaţi, cu lumânări aprinse. Biriş aşteptă câteva clipe să se înalţe flacăra. Dar limba de foc pâlpâia, şovăind, începea să se înalţe, transformându-se într-un fir de lumină, apoi se micşora din nou, tremurând, parcă ameninţând să se stingă. Vaporul înainta tot mai repede în noapte şi lui Biriş începu să-i fie teamă că firul de lumină nu va mai izbuti să se înalţe până în bolta cerului, spărgând-o. O mare tristeţe îl copleşi deodată, şi începu să se roage, privind emoţionat flacăra. Târziu, pe neaşteptate, lumina izbucni dintr-o dată, şi Biriş îşi dădu fericit capul pe spate ca s-o poată urmări cum se înalţă. O văzu atingând cerul şi în clipa următoare zări din nou figura strălucitoare, aurie, care parcă îl aştepta acolo, în spărtura de lumină. „E Dumnezeu!”, îşi spuse, mirându-se că mai poate gândi în beatitudinea fără seamăn în care se cufunda, pierzându-se.
— Ce i-ai făcut, Bârsane? auzi atunci o voce cunoscută. Are în el trei doze de ulei camforat şi trei de stricnina. Cum dracu' a mai putut leşina?
— Nici nu l-am atins, domnu'doctor! vorbi omul de lângă perete. „Vasăzică, îl cheamă Bârsan, se trezi Biriş gândind, şi zâmbi. Are cinci copii. Şi ca să le poată da ceai cu pâine neagră în fiecare dimineaţă, Bârsan trebuie să bată la tălpi şi să ardă cu fierul roşu. Dar nu le poate da decât ceai cu pâine neagră…” De milă, ochii i se înlăcrimară şi începu să clipească des, ca să-i limpezească. Ar fi vrut să se ridice şi să-l privească, dar simţea curelele de-a lungul trupului.
— Ce-are, doctore? auzi vocea lui Duma. De ce leşină?
— Consolamentum, spuse Biriş zâmbind. Ai învăţat la Universitate, nu-ţi mai aduci aminte? Consolamentum… Albigensii…
Duma se apropie repede de el şi-l privi adânc.
— Eu n-am făcut filosofia, spuse cu o voce, i se păru lui Biriş, înecată de tristeţe.
— întreabă-l pe Bursuc. Are să-ţi explice el… E teolog…
— Ai simţit ceva? ai suferit? îl întrebă Duma după o lungă tăcere.
— Nu cred că am suferit. Nu-mi aduc aminte…
Duma continua să-l privească în ochi, aşteptând parcă să mai adauge ceva. Apoi îi puse mâna pe frunte.
— Lăsaţi-l, spuse el târziu. Mă duc sus să telefonez… Biriş asculta paşii doctorului îndreptându-se spre uşă.
— Nu cred c-o mai duce mult, îl auzi şoptind din prag. Ar trebui să-l vadă un specialist…
De foarte multe zile nu-l mai chemaseră la interogatoriu, dar Biriş nu izbutea să-şi amintească precis câte zile trecuseră. Când se trezea, întreba deodată:
— Cât e ceasul? Nu primea întotdeauna răspuns. Adesea se trezea singur în cameră, şi atunci îi era frică şi închidea repede ochii ca să regăsească beatitudinea visului. Vaporul înainta în aceeaşi noapte fără început şi fără sfârşit, dar luminile se împuţinaseră şi Biriş nu regăsea întotdeauna lumânarea aprinsă în mâinile lui. Odată, rămăsese mult timp pe punte, încercând să înţeleagă ce se întâmplă cu el, cum de a ajuns pe acest vapor şi încotro călătoreşte. începu să se plimbe, dar întunericul era atât de compact încât foarte curând renunţă şi rămase pe loc. Auzea doar zgomotul motoarelor şi al valurilor pe care le despica vaporul. I se făcu dor să revadă lumânările aprinse şi parcă dorul acesta ar fi fost de ajuns ca să le aprindă, căci puntea întreagă începu deodată să se lumineze. Deschise ochii mari şi privi în jurul lui. Bârsan îngenunchease în faţa patului şi-l ruga, cu mâinile împreunate.
— Spuneţi, domnule profesor, că-mi rămân copiii pe drumuri! Ca pe un Dumnezeu vă rog! Am cinci copii…
Fără să-şi dea seama, Biriş începuse să plângă. Cineva trebuia întotdeauna să plătească, înţelese el, şi de data aceasta va plăti Bârsan. Ca să poată cunoaşte el beatitudinea, suferă Bârsan. îl cuprinse o nesfârşită milă şi, printre lacrimi, zâmbi.
— Bârsane, şopti, nu-ţi fie frică de Dumnezeu. N-o să ne facă nimic. Toţi mergem la Paris…
— Vă rog ca pe un Dumnezeu, domnule profesor, continuă Bârsan fără să se ridice din genunchi. Spuneţi…!
— Ce trebuie să spun? întrebă Biriş făcând un efort să se trezească.
— C-aţi primit ordin: cuprinsul mesajului. Scap şi eu, scăpaţi şi dumneavoastră…
Biriş îl privi lung, tulburat.
— Dacă scapi tu, Bârsane, am să spun. O spun numai pentru tine. Anunţă pe Duma că spun tot. Să aducă stenografa, că vă spun tot…
Apoi închise ochii şi începu să aştepte. Târziu, auzi foarte aproape de el vocea lui Duma.
— Ar fi fost mai bine dacă te-ai fi hotărât mai demult. Nu mai sufereai…
— Aţi adus stenografa? întrebă Biriş fără să deschisă ochii.
— E aici, lângă mine. Poţi să începi…
— Vă rog să notaţi că o fac numai pentru Bârsan, ca să scape el… Aşteptă câtva timp, cu ochii închişi, încruntându-se, parcă ar fi făcut un suprem efort să-şi amintească, apoi începu brusc, cu o voce obosită, aproape înecată de deznădejde:
— Pe-un picior de plai Pe-o gură de rai, Iată vin în cale se cobor la vale trei turme de miei cu trei ciobănei… cu trei ciobănei… Cum e mai departe?
— Biriş! auzi el vocea aspră a lui Duma, îţi baţi joc de noi?
Biriş deschise ochii dar nu privi pe nimeni. îşi opri privirile în tavan.
— Nu. E foarte serios. O să vedeţi îndată de ce. E un limbaj cifrat. Aşa începe mesajul din labirint.
În celulă se făcu deodată tăcere.
— Amintiţi-mi ce urmează, făcu Biriş fără să-şi desprindă privirile din tavan, că e în legătură cu mesajul. E de la Munte.
— Dumneata ştii ce urmează? se adresă Duma stenografei.
— Cred că da, auzi Biriş vocea intimidată a fetei. Se apropie de pat şi începu să recite:
— Mări se vorbiră Şi se sfătuiră Pe l-apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel moldovean Că-i mai ortoman, Şi-are oi mai multe Mândre şi cornute, Şi cai învăţaţi Şi câini mai bărbaţi…
După câtva timp, văzând că Biriş asculta cu ochii închişi, fără să scoată un cuvânt, Duma o întrerupse.
— Ţi-ai adus acum aminte? întrebă.
— Da. Să-l notaţi cu atenţie, căci s-ar putea să-l uit din nou. E un mesaj cifrat. A fost ales acest cifru tocmai pentru că e foarte simplu: îl cunoaşte toată lumea, îl învăţăm în şcoala primară.
— Fii mai explicit, îl întrerupse Duma.
— Acesta e mesajul. Se cântă la Munte, dar îl cunosc şi oamenii de pe vapor. Numai că pe vapor nu-l mai cântă nimeni…
— Biriş, îl întrerupse din nou Duma, e în interesul dumitale. Vorbeşte clar. Cui e adresat mesajul?
— E un mesaj cifrat, adică e pentru Paris. Acolo ajung toate mesajele. Le aduc vapoarele. Nu umblă decât noaptea, fără lumini, dar toate se îndreaptă spre Paris. Direcţia Apus. Salve Occidensl
— Eşti nebun! făcu Duma. îţi baţi joc de noi…!
— Aşa începe orice mesaj: Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai… Dar nu poţi să-l descifrezi dacă n-ai cheia. Şi cheia n-o găseşti decât pe vapor. Când te trezeşti pe vapor, înţelegi că mergi la Paris. Toţi vor să ajungă acolo, la umbra crinilor, la Paris. Şi atunci s-a inventat mesajul acesta, pe care-l cunosc şi copiii de şcoală primară; dar e un mesaj cifrat, e vorba de Paris…
— Cine l-a inventat? întrebă Duma.
— Pantelimon.
În odaie se făcu din nou o nefirească tăcere.
— Spune înainte, îl îndemnă Duma văzându-l că rămăsese nehotărât, cu gura întredeschisă. Cine e Pantelimon? Ce fel de om este? Descrie-l cât poţi mai precis.
— E un bărbat înalt, frumos, cu ochii negri, arzători. Parcă n-ar avea vârstă. Parcă n-ar fi om de pe la noi. Spun că e de la Munte. Când te apropii de el, înţelegi că e prea târziu. Nu-i mai poţi rezista; eşti al lui. Aşa s-a întâmplat cu toţi: o dată ce l-au întâlnit, nu s-au mai putut despărţi. Ne duce pe toţi la Paris…
Apoi tăcu, şi începu să aştepte.
— Bârsane, auzi deodată vocea lui Duma, altădată, când îl vezi că aiurează, să nu mai mă deranjezi degeaba…
Aşteptă din nou, şi când auzi uşa, deschise încet ochii, zâmbind. Bârsan se apropiase ameninţător de el.
— Pastele şi Dumnezeii tăi de profesor! începu, îţi baţi joc de mine ca să mă dea afară şi să-mi rămână copiii pe drumuri!… Dar lasă, aşteaptă, că scot eu untura din tine, grijania mă-tii tale de ofticos! Ai să mă ţii tu minte…!
Stolul de vrăbii zburase din nou, ţâşnind parcă chiar de sub balcon, împrăştiindu-se speriate cu un ciripit scurt, metalic, şi readunându-se în câteva clipe, la zece metri în faţa lui, pe zidul cimitirului. „Vara Sfântului Martin, se trezi Ştefan gândind. E absurd, e absurd, e absurd.” Arborii negri, despuiaţi, păreau că sticlesc ca umeziţi de rouă în lumina clară, tare a crepusculului. Ştefan clipea necontenit din ochi. „E absurd! îşi repetă. Totul e absurd, fără absolut nici un sens.”
— Poate că nu e adevărat, auzi vocea lui Weismann. Aşa s-a mai spus şi despre alţii. Ar trebui să…
Dar nu îndrăzni să-şi sfârşească fraza, ca şi cum i s-^tr fi revelat deodată cât e de ridicolă şi de zadarnică.
— Eu i-am spus, reîncepu el târziu. L-am avertizat să se ferească de Bursuc. Ştefan se depărtase de lângă uşa balconu'lui şi, trecând prin faţa biroului, Îşi stinse ţigara în scrumiera aproape plină. Apoi se aşeză pe canapea şi-şi plecă privirile, lăsându-le să rătăcească peste desenele covorului.
— La început, când de-abia ne cunoşteam, îmi vorbea mereu de Partenie. Era obsedat de destinul lui Partenie. I se părea că Partenie presimte ceva şi de aceea se grăbeşte. Dacă într-adevăr a presimţit, a fost singurul om inteligent dintre noi toţi.
Pe neaşteptate, Mişu Weismann oftă şi, ridicându-se brusc din fotoliu, aproape sărind în picioare, ocoli de mai multe ori biroul, apoi se îndreptă hotărât spre balcon. Deschise larg uşa şi respiră adânc, pe nări, strângând din fălci cu o exasperată, copilărească furie. Vrăbiile trecură chiar atunci prin faţa ferestrelor, ciripind toate deodată, asurzitor, alungându-se, în zboruri scurte, dezordonate, către capătul străzii.
— Nu există nici Dumnezeu, nici dreptate, nu există nimic! exclamă Weismann. Nu există decât noroc. Nu trebuie să ai nimic altceva decât noroc. Cine n-are noroc, mai bine să nu se nască, sau să moară în faşă, să nu cunoască nimic…
Ştefan ridică ochii din covor şi, fără să-şi dea seama, zâmbi. îşi căută în buzunar pachetul cu ţigări.
— Dacă e aşa cum spui, neamul românesc ar fi făcut mai bine sa nu se nască, să moară în faşă. Tot neamul nostru e neam fără noroc…
— Nu mă gândeam la naţiuni, vorbi Weismann, fără să întoarcă capul, mă gândeam la oameni, la indivizi. Dacă n-ai noroc, degeaba te-ai născut. Tot nu te alegi cu nimic. Nu există nimic altceva în afară de noroc. Dacă ar fi existat Dumnezeu…
Dar se întrerupse din nou, cu un aer stânjenit, de parcă şi-ar fi dat seama, cu o clipă mai înainte de a rosti ireparabilul, că era gata să spună o prostie, şi se reîntoarse în mijlocul odăii. Se lăsă să alunece în fotoliu istovit, ca după un mare efort. Părea un alt om. Braţele lui scurte, mâinile puţin grase, pe care şi le freca de câte ori se pregătea să spună ceva care i se părea important, şi le aşezase acum cuviincioase pe genunchi.
— Şi, poate, totuşi, şopti el târziu, cu puţină teamă, dă Dumnezeu şi scapă… Totul depinde de ce fel de om o fi Pantelimon…
Ştefan înălţă din umeri, stăpânindu-şi anevoie nerăbdarea.
— E absurd! spuse. N-are nici o legătură una cu alta. Biriş habar n-avea cine e Pantelimon. A fost o neghiobie când s-a pronunţat pentru prima dată numele Pantelimon în legătură cu trecerea frontierei. Imbecilul sau nemernicul care a făcut-o, o să aibă pe suflet zeci şi sute de vieţi nevinovate. Pantelimon nu se ocupă de asta. Asta e treaba altora…
Se ridică de pe canapea şi începu să se plimbe prin odaie.
— îl cunoşti? întrebă sfios Weismann.
— Nu. Şi sper că nu-l cunoaşte nimeni.
— Sper şi eu, făcu Weismann. Oamenii sunt indiscreţi… Ştefan se opri brusc în faţa lui şi-l privi lung.
— Vara Sfântului Martin, vorbi el deodată. Ce absurd! Tot încerc să-mi aduc aminte de ce-mi spusese odată Biriş, când abia ne cunoscusem. Dar este extraordinar cum pot uita…
— Era în legătură cu Vara Sfântului Martin? întrebă Weismann.
— Nu cred că era, dar nu sunt sigur. Nu-mi aduc aminte. Era curând după ce-l cunoscusem la Casa Peştera. Era în vara 1936, la Bucureşti. îl întâlnisem pe bulevard, pe seară. îmi aduc aminte că fusese foarte cald în ziua aceea şi, cum nu-l cunoşteam încă bine, mi se păruse că era puţin băut. Dar nu era. Mi-a spus atunci o sumă de lucruri importante…
— în legătură cu Vara Sfântului Martin? stărui Weismann.
— Mi-e peste putinţă să-mi aduc aminte. Ce absurd…!
Începu din nou să se plimbe prin odaie. „Mamă! ce s-a întâmplat într-o Vară a Sfântului Martin…?” „Ce mi-o fi venit s-o întreb pe mama? se trezi el după câteva clipe. N-are nici o legătură una cu alta. Biriş n-a cunoscut-o. N-a cunoscut nici pe mama lui; sau mi se pare că a cunoscut-o, dar era prea mic când a murit, nu-şi mai amintea nimic de ea.”
— Trebuie să-ţi spun ceva, începu Weismann cu oarecare teamă, după ce-şi privise pe furiş ceasul. Are să vină cineva, trebuie să sosească dintr-un moment într-altul…
„Nu m-am mai gândit de mult la ea, parcă aş fi uitat-o. Nu mă gândesc nici la bătrân. Mi-e frică să-mi amintesc de ei, tot încerc să mă agăţ de ceva viu, de ceva care va fi în viitor… E absurd…”
— Mă asculţi? continuă Weismann. Ţi-am spus că am întâlnit într-o seară, când eram cu prietenii la Vidrighin, o femeie foarte frumoasă, care spunea că te cunoaşte. Ea era doamna Wainwright, fosta domnişoară Zissu, adăugă după o scurtă ezitare.
— Stella Zissu? întrebă Ştefan oprindu-se în mijlocul încăperii şi întorcând capul spre el.
— Voiam să-ţi fac o surpriză. Dar nu ştiam… Nu aflasem de Biriş… Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul, repetă după ce-şi privi încă o dată ceasul.
Poate ar fi mai bine să n-o primim. O să-i telefonez mâine şi-am să-i spun că ne-au luat nişte prieteni, cu maşina, de dimineaţă, şi că am avut o pană de motor, că nu ne-am întors decât după miezul nopţii…
— E interesant, spuse Ştefan. S-a măritat, deci.
— A avut noroc, continuă Weismann parcă cu invidie. A luat un milionar. Are apartament la Georges V, are maşină la scară… N-o putem primi, n-are să ne înţeleagă. Ce-i pasă ei de ce ne doare pe noi…
— Era foarte frumoasă, spuse Ştefan aşezându-se pe canapea. Şi a avut noroc.
— Era nerăbdătoare să te vadă. Spunea că te-a cunoscut la Lisabona, că a fost îndrăgostită de dumneata. E foarte indiscretă; a povestit tot. Erau acolo prietenii lui Vidrighin, oameni străini, şi ea le-a povestit tot. Le-a povestit cum te-au dezbrăcat englezii la piele, şi făcea mare haz. Le spunea: „Rămăsese gol, dar e un bărbat bine, are corp frumos…”
— Ar putea să ne spună multe, făcu Ştefan continuând să privească, distrat, desenele covorului. Ştie foarte multe lucruri.
— Eu zic să n-o primim, stărui Weismann. O invităm altă dată. O să vadă că suntem trişti şi o să ne descoase. O să umple apoi Parisul… Dar, în sfârşit, adăugă el văzând că Ştefan tace, pe gânduri, facem cum vrei dumneata. Ea vine să te vadă pe dumneata. Spunea, şi erau toţi prietenii lui Vidrighin de faţă, că a fost un mare amor, că erai gata să faci nu ştiu ce nebunie pentru ea, că eraţi să fugiţi amândoi în America… Eu, care ştiu o seamă de lucruri despre dumneata, n-am crezut. Dar ceilalţi, prietenii lui Vidrighin…
— Sunt foarte curios s-o reîntâlnesc, spuse târziu Ştefan, zâmbind. Ne-ar putea fi de mare folos.
— Cum vrei, făcu Weismann privindu-şi încă o dată ceasul. Trebuie să sosească dintr-un minut la altul. Ar fi trebuit chiar să fie aici. Spunea că are să vină pe la patru jumătate, cinci fără un sfert. A cam întârziat…
În noaptea aceea se trezise deodată, cu o neînţeleasă fericire străbătându-i întreaga fiinţă. îşi simţea trupul robust şi odihnit, plesnind de sănătate, aşa cum nu şi-l mai simţise de foarte mulţi ani. Deschisese ochii şi întâlnise întunericul celulei, dar nu-i mai era frică. Sări din pat fără să şovăie, fără să se împleticească, şi chemă, în şoaptă:
— Bârsan! Nu-i răspunse nimeni. „Se odihneşte”, înţelese Biriş, şi zâmbi. „Doarme şi el ca oamenii, noaptea.” Apoi îşi aminti brusc de mesaj, şi începu să tremure, emoţionat. S-ar putea să nu fie nimeni prin apropiere, şi-l va uita din nou. Se îndreptă bâjbâind, cu mâinile întinse prin întuneric, spre poartă. Când se trezise, ştiu că de aceea se trezeşte: ca să spună şi celorlalţi, celor care vor rămâne, ceea ce i se îngăduise să înţeleagă, nu ştia nici el prin ce împrejurări şi ajutat de cine. Dar înţelesese tot, şi totul era de o teribilă simplitate. îi era ruşine că nu înţelesese mai curând. Era tocmai aşa cum trebuia să fie. Ar fi trebuit să înţeleagă şi copiii.
Întâlni cu palmele zidul rece, muced, al celulei şi începu să bâjbâie, când la dreapta, când la stânga. Era întocmai aşa cum trebuia să fie: la un moment dat, vaporul se opreşte, se întinde o punte şi, trecând puntea, cobori. De-abia când pui piciorul pe uscat, îţi dai seama că până în clipa aceea călătoriseşi întruna, că nu te opriseşi niciodată pe loc, că nici nu puteai să-ţi închipui ce înseamnă să stai pe loc. în clipa când atingi pământul şi te-ai oprit, toată viaţa şi a celorlalţi, tot ce ţi se întâmplase până atunci, ţi se arată aşa cum au fost ele cu adevărat, nu cum ţi se păruse ţie că sunt. Bâjbâia mereu prin întuneric fără să întâlnească fierul umed al porţii, şi atunci se hotărî să înconjure odaia, ţinându-se lipit de perete. Simţea cum îi bate inima, cum gâlgâie viaţa în trupul lui, şi euforia aceasta începu să-l tulbure. „Trebuie să mă grăbesc, nu cumva să uit. Bârsane!”, şopti el din nou, de câteva ori, apoi se opri să asculte. Nu auzea decât bătaia inimii şi răsuflarea lui puţin pripită, ca şi cum s-ar fi oprit chiar atunci după o fugă lungă. Dacă ar fi fost Bârsan aici, i-ar fi spus lui. El ar fi repetat-o a doua zi lui Duma, sau copiilor lui. Are cinci copii. Ar fi aflat-o oamenii, cei care rămân aici, şi viaţa lor ar fi început de la capăt, ca şi cum s-ar fi născut a doua oară.
Târziu, Biriş se opri, neîndrăznind să se sperie. I se păru că visează. I se păru că bâjbâia de mult prin întuneric, ocolind pereţii celulei şi că ar fi trebuit să ajungă la poartă. Nu s-ar fi putut înşela, poarta era de fier, era umedă, rece, ar fi trebuit s-o simtă sub degete. Odată ajuns la poartă, ar fi început să bată cu pumnii, până ce s-ar fi deşteptat gardianul de pe coridor. I-ar fi spus lui întâi, i-ar fi spus cât se poate de succint, şi în cuvinte cât mai simple, ca să poată înţelege şi el. I-ar fi spus apoi că vrea să facă declaraţii şi, în gând, aşteptându-l să se întoarcă cu Bârsan, ar fi repetat întruna acelaşi lucru, ca să nu uite mesajul. Simţi cum i se accelerează bătăile inimii şi porni din nou, de astă dată grăbind paşii, ţinând doar o mână lipită de zid şi cu cealaltă, mişcând-o întruna, spintecând întunericul din jurul lui, ca şi cum i-ar fi fost teamă să se lovească de ceva, de cineva. Dacă nu găseşte poarta, ar putea uita. Este copilăresc de simplu, dar ar putea să uite, dintr-o clipă într-alta. Se opri din nou, şi încerju să bată cu amândoi pumnii în zid. îşi dădu însă îndată seama că e inutil. în piatra rece, mucegăită, pumnii se opreau fără zgomot, ca şi cum ar fi lovit în nisip. îl apucă atunci panica şi, depărtându-se repede de zid, se îndreptă la întâmplare spre mijlocul celulei. începu să strige:
— Bârsan!… Tăcu, speriat de puterea strigătului, infinit mai puternic decât şi-l închipuise. „Trebuie să predau mesajul, cât mai e timp”, se trezi gândind. Strigă din nou, de mai multe ori, asurzit de propria lui voce, parcă multiplicată la infinit de infinite ecouri, îşi duse amândouă mâinile la urechi. „M-au închis într-o altă celulă, îşi spuse atunci – şi i se făcu frică. O celulă specială, fără poartă de fier, fără nicio ieşire. M-au închis aici pe când dormeam, mi-au coborât probabil patul printr-un aparat special, trecându-l printr-o deschizătură a tavanului, printr-o trapă care se închide apoi ermetic, şi prin care nu poate pătrunde nici un zgomot. Sunt închis ca într-un cavou. M-au închis aici de viu, parcă ar fi ştiut că o să mi se încredinţeze un mesaj.”
Rămase nemişcat, ascultând, cu braţele căzându-i moale, obosite, de-a lungul trupului. Simţi cum îl cuprinde deznădejdea. Viaţa lui ar fi putut avea un rost, o împlinire – şi l-au împiedicat. Avea de spus ceva, foarte important, singurul lucru care trebuia spus. Toate celelalte, filosofie, şi politică, şi iubire, erau jocuri de copii. îşi cheltuise viaţa jucându-se. Toţi şi-o cheltuiseră la fel, fără excepţie. Numai ce aflase el în noaptea asta merita să fie cunoscut. Ceva care începe pe vapor… în acea clipă se tulbură din nou şi-şi duse rătăcit amândouă mâinile pe obraji, să se pipăie, să se dezmeticească. Era ceva cu un vapor, dar mai erau şi altele, mult mai importante. Vaporul era doar la început. De-abia după ce se oprea vaporul, începea adevărata revelaţie. Trebuia să spună ceva care se întâmpla după ce se oprea vaporul. îşi muşcă de mai multe ori buzele, respirând foarte adânc. Dar nu-şi mai amintea de altceva. Ştia doar de vapor.
De deznădejde îl năpădiră lacrimile. Se repezi în întuneric, cu mâinile întinse înainte şi, după câteva clipe, regăsi zidul. Vru să se rezeme de el, să-şi rezeme capul pe amândouă braţele, ca să poată plânge în voie, când simţi o fierbinţeală înălţându-se pripită din adâncul pieptului şi strânse cu putere fălcile, încercând deznădăjduit să-şi oprească năvala sângelui. Dar în clipa următoare, sângele îi ţâşni prin colţul buzelor, pe nări, şi atunci deschise moale gura, cât putu mai larg. Fără să-şi dea seama, căzuse în genunchi. îşi simţea bărbia, gâtul şi pieptul ud şi năclăit, şi simţea o sudoare îngheţată strângându-i parcă întreg trupul, închise biruit ochii, lăsându-se să cadă pe ciment. Atunci îşi aminti din nou, toate câte le aflase, din clipa când se oprea vaporul şi, fără zgomot, începea să se lase puntea – şi zâmbi.
Înainte chiar de a se fi trezit, simţi mirosul puternic de spital, apoi auzi o voce groasă, venind parcă de foarte departe.
— Trage să moară de câteva zile. Nu şi-a mai revenit de-atunci. S-a mirat şi domnul doctor de aşa rezistenţă…
— Au venit femeile să ceară corpul, auzi el glasul lui Bursuc. Aşteaptă în curte. Le-au spus de la Prefectură c-ar fi murit. Au venit la Patriarhie, mi-au căzut în genunchi şi m-au rugat ca pe Dumnezeu să intervin şi eu să le dea corpul…
— Trebuia să moară de alaltăieri, aşa spunea domnul doctor. Deschise ochii şi-l văzu pe Bursuc, în rasa lui de călugăr.
— Blagosloveşte, părinte! şopti.
— Am venit să te iau, spuse Bursuc cu un glas uşor tremurat, şi se apropie repede de căpătâiul lui şi-i puse mâna pe frunte. Te-am scăpat. Femeile sunt în curte, te-aşteaptă.
— Coana Viorica, începu Biriş cu oarecare greutate.
— E şi Irina. Sunt cu maşina. Le-am spus să aştepte.
— Aş vrea să le văd, începu din nou Biriş.
— Te ducem acasă, îl întrerupse Bursuc. Te transportăm cu maşina.
— Aş vrea să le văd acum, spuse Biriş.
— Nu ştiu dacă au voie să intre. Mă duc să întreb.
Vru să se depărteze de pat, dar Biriş îl prinse de mânecă.
— Rămâi lângă mine. Trimite pe cineva. Vreau doar să le văd. Altminteri nu pot… Văd că nu pot muri.
— Nu fi copil. Ai scăpat acum. Te ducem acasă şi te faci bine.
— Ştiu. Dar nu mai e timp… Aş vrea să te rog ceva. Nu ştiu când a fost asta. Cred că a fost azi-noapte. Atunci am înţeles… Vino mai aproape de mine. Ascultă-mă bine. Am înţeles. E ceva foarte simplu. Să le spui la toţi că e foarte simplu. Să-i spui şi lui Bârsan, să n-aibă nici o grijă. E foarte simplu. Am uitat acum restul, dar să-i asiguri pe toţi că aşa este. Să nu le fie frică…
Se opri, ca să poată înghiţi, parcă şi-ar fi simţit gura uscată. Bursuc întoarse capul şi strigă cuiva care aştepta în uşa infirmeriei.
— Du-te la şef şi spune-i să dea voie femeilor să intre. Spune-i că-l rog eu. Spune-i de ce…
Şi făcu un semn vag şi speriat cu mâna.
— Să-i spui şi coanei Viorica, dar să nu-i spui aşa. Să nu-i spui cum m-ai văzut. Să n-o sperii. Să-i spui c-a fost tuberculoza, ca şi pe mama. Aşa a murit şi mama, de tuberculoză. Eu eram condamnat de mult…
Bursuc îşi duse palma stângă la ochi şi începu să şi-i frece.
— M-au asigurat că n-o să-ţi facă nimic, începu el cu un glas sugrumat. Eu sunt călugăr. Nu trebuiau să mă mintă. Eu am fost întotdeauna cinstit cu ei, nu i-am minţit. Nu trebuiau nici ei să mă mintă, să-şi bată joc de mine…
Începuse să plângă şi, căutându-se în buzunarele rasei, îşi scoase batista şi şi-o trecu la întâmplare peste ochi, pe faţă.
— Nu e vina lor, continuă Biriş. Nimeni n-are nici o vină… Şi am să-ţi fac acum o rugăminte. Să-i spui lui Ştefan, când l-oi întâlni…
— Nu-i spun nimic! adăugă Bursuc cutremurându-se. Din cauza lui ai ajuns aici. Nu vreau să aud nimic!
— Să-i spui doar atât, că a avut dreptate. Există o ieşire. Să o caute… Se opri, privind fix, foarte atent, parcă s-ar fi silit să vadă ceva anevoie de văzut, care s-ar fi aflat chiar acolo, în faţa lui.
— Şi acum, repede… Repede! şopti. Bursuc se plecă speriat spre el.
— Ce ai? Ce vrei?
Biriş tăcu, continuând să privească fix, drept în faţa lui.
— Infirmier! strigă Bursuc.
— Coana Viorica, şopti Biriş. Să-i spui c-am vrut să plec la Paris. Zâmbi şi întoarse capul spre Bursuc. îi căută mâna şi i-o strânse cu amândouă mâinile.
— Dezleagă-mă, părinte, spuse cu o voce neaşteptat de limpede. Repede!
— Nu sunt vrednic, strigă Bursuc izbucnind în plâns. Eu sunt mai păcătos ca tine. Eu sunt tâlhar, sunt un criminal. Nu sunt vrednic să te dezleg…
Căzuse în genunchi şi începuse să plângă în hohote, cu capul pe mâinile lui Biriş.
— O rugăciune, şopti el. Spune o rugăciune, repede…
— Spune-o şi tu, făcu Bursuc ridicând foarte încet fruntea. Spune-o după mine. Tatăl nostru carele eşti în Ceruri…
Biriş clătină împăcat din cap, repetând încet, parcă cu tot mai mare greutate. Când se deschise uşa şi dădu buzna în odaie doamna Porumbache, încercă să se ridice în coate. Zâmbi, luminat deodată. Doamna Porumbache ţipă, un ţipăt scurt, sugrumat şi încremeni cu mâna la gură. Irina se repezise lângă pat şi căzuse în genunchi. Biriş îi privea pe toţi, înseninat, fericit, fără să-i mai vadă.
VII.
Ştefan închise uşa în urma lui şi, fără să aprindă lumina, rămase o clipă cu urechea la pândă. „Nu sunt acasă, îşi spuse. Poate s-au dus la cinematograf. Atunci, am cel puţin două ceasuri bune înaintea mea…” în vârful picioarelor, se îndreptă spre fereastră şi dădu obloanele la o parte. îl întâmpină răcoarea nopţii de vară. Ca de obicei, îşi rezemă braţele de fereastră plecându-se să privească în stradă.
Cunoştea rue Vaneau înainte de a fi venit prima oară la Paris, cu 25 de ani în urmă, o cunoştea din La Cousine Bette. Şi când, în februarie, petrecu prima noapte în această cameră de hotel de la etajul IV, i se păru că, printr-o neînţeleasă răsturnare de timp, se regăseşte în „camera secretă”. De o parte şi de alta erau uşi subţiri de lemn, şi camerele parcă n-ar fi avut pereţi, ci ar fi fost despărţite doar prin paravane. Se auzeau cele mai mărunte zgomote, şi paşii vecinilor, şi conversaţiile lor, pe care, la început, Ştefan le asculta fără să le înţeleagă în întregime, pentru că gândul îi alerga cu 12-l3 ani în urmă, la camera lui secretă din Bucureşti, la discuţiile dintre Vădastra şi Arethia. în primele săptămâni, nu dormea întotdeauna aici; când rămânea, totuşi, nopţile, nu izbutea să adoarmă decât cu boules Quiess în urechi şi numai târziu după miezul nopţii, când se culca şi ultimul vecin. îşi cunoscuse vecinii destul de repede, înainte chiar de a-i fi întâlnit pe scară sau în coridor. în februarie, camera din dreapta era ocupată de o tânără pereche, care-şi pregătea mesele la o maşină de spirt. îi auzea scoţându-şi tacâmurile dintr-o valiză de sub pat, spălându-şi vasele, vorbind necontenit despre apartamentul în care trebuiau să se mute, auzea sfârâind friptura în tigaie şi, curând, mirosul de câte de mouton pătrundea pe sub uşă. Ştefan se ducea atunci să deschidă ferestrele, făcând cât mai mult zgomot, ca şi cum ar fi voit să afle vecinii că odaia lui e năpădită de mirosul fripturii de oaie. Zadarnic înfundase uşa cu jurnale, mirosurile de bucătărie pătrundeau întotdeauna.
Din fericire, puţin timp în urmă tânăra pereche izbutise să-şi dobândească apartamentul, şi în locul lor se mutase o femeie fără vârstă, arătând totuşi mai bătrână decât, probabil, era, cu o fetiţă de 9-l0 ani, care-şi avea jumătate din obraz bandajat. Le întâlnise chiar în seara sosirii lor, în hol; femeia îşi completa fişa de intrare şi fata o aştepta resemnată odihnindu-se pe un geamantan. îl privise adânc, cu ochiul care nu era bandajat, parcă ar fi vrut să-l privească cu severitate. Mai târziu, Ştefan aflase de la portar că fata avusese un accident; jumătate din obraz îi fusese ars, şi femeia o adusese acum la Paris ca să încerce, la un spital, un început de operaţie estetică. Portarul nu ştiuse să-i spuie dacă femeia îi era mamă, sau mătuşă, sau numai o prietenă a familiei; nu aveau acelaşi nume, dar fata îi spunea „mamă”. în fiecare noapte, înainte de culcare, când femeia îi schimba pansamentul şi îi spăla rănile, fata gemea, lovea cu picioarele în podea, şi uneori ţipa, încerca să fugă.
Când o auzise ţipând pentru prima oară, tocmai se întorsese după o lungă plimbare cu Bărăgan. îl cunoscuse în după-amiaza aceea, pe când aştepta, în rue Copernic, să se deschidă birourile I. R. O. Se rezemase de zid şi privea oamenii din jurul lui, încercând să le ghicească naţionalitatea înainte de a-i auzi vorbind. Ca de obicei, în coada care se îngroşa repede înainte de două, se amestecau fel de fel de oameni; unii în haine care fuseseră cândva militare, dar pe care le prefăcuseră, fără pricepere, ca să nu pară suspecţi, îmbrăcând pe deasupra un dolman sau un trench-coat decolorat; alţii de-a dreptul eleganţi, proaspăt bărbieriţi, fumând ţigări americane şi vorbindu-şi numai între ei, nezvârlind nici o privire în jurul lor, ca şi cum ar fi ţinut să arate că se găsesc din eroare acolo, pe trotuar, în rue Copernic, că au venit la o oră nepotrivită şi de aceea trebuiau să aştepte, făcând coadă, laolaltă cu toţi ceilalţi, dar că lucrurile se vor aranja îndată ce vor putea vorbi cu Monsieur X. Lângă Ştefan, rezemat şi el de zid, fuma un tânăr cu sprâncenele negre şi foarte groase, aproape îmbinându-se, şi cu o tăietură adâncă de-a lungul obrazului; trăgea din ţigara cu un fel de sete nepotolită, şi-şi scotea la răstimpuri batista ca să-şi şteargă gura. Foarte curând, se întoarse spre el şi-l întrebă, în româneşte, dacă-l cunoaşte pe Monsieur Bremont, care era însărcinat cu interogatoriile şi dosarele românilor. Aşa au intrat în vorbă. Spunea că-l cheamă Bărăgan şi că venea din Ungaria, unde făcuse şase luni închisoare pentru că trecuse clandestin frontiera. Fusese eliberat în dimineaţa de 1 ianuarie 1948, şi cel dintâi lucru pe care-l aflase părăsind închisoarea fusese abdicarea Regelui Mihai cu o noapte mai înainte. De-atunci, din ziua Anului Nou şi până în acea după-amiază de sfârşit de februarie când îl întâlnise Ştefan, Bărăgan meditase îndelung un plan de acţiune. Venise la Paris ca să găsească voluntari hotărâţi şi să-l pună în aplicare chiar în acea primăvară. După ce i se luase interogatoriul, îl aşteptase pe Ştefan în stradă, ca să-i vorbească, să încerce să-l convingă. Au plecat pe jos din rue Copernic şi i-a vorbit întruna până la Concorde. Ştefan l-a poftit apoi să bea împreună o cafea în Montparnasse, şi au coborât la metrou. Doar cât au stat în vagon, înghesuiţi, Bărăgan nu i-a vorbit de planul lui, mulţumindu-se să-şi privească, foarte curios, vecinii şi să-şi şteargă la răstimpuri gura cu batista. Apoi, la cafenea, după ce a ascultat o clipă să vadă dacă nu sunt români pe la mesele de-alături, i-a dezvăluit ultimele detalii ale planului: îi trebuiau cincisprezece, cel mult douăzeci de voluntari – dar hotărâţi, căci nu exista nici cea mai mică şansă de scăpare. Mai trebuia să redacteze un mesaj, adresat tuturor mărimilor Europei şi Americii. Cu zile şi săptămâni înainte, ar fi bătut la maşină o sută, două sute de exemplare şi, semnate de toţi voluntarii, le-ar fi expediat oamenilor politici, scriitorilor, marilor gazetari, şefilor bisericilor. Ar fi spus acolo, în mesaj, că gestul lor nu vrea să aibă nici o semnificaţie politică imediată, că e doar un ultim strigăt, deznădăjduit şi inutil, al unor popoare condamnate la moarte. De aceea voia Bărăgan să găsească voluntari din toate ţările ocupate de Soviete. Gestul lor ar fi trebuit să devină un simbol colectiv, al acelei părţi din Europa sacrificată în câteva întâlniri spectaculare între Aliaţi. Cum nu mai exista nici o ieşire, nu rămânea altceva de făcut decât un gest care, fără să fie politic, ar fi putut sili pe occidentali să ia cunoştinţă de tragedia celorlalţi, a popoarelor sacrificate. Planul lui Bărăgan era simplu: seara, ar fi dus la poştă plicurile adresate persoanelor din Paris (pe celelalte, pentru Europa şi Statele Unite, le-ar fi expediat în aşa fel încât să ajungă o dată cu cele din Paris) şi, pe la miezul nopţii, în Place de la Concorde, voluntarii ar fi sărit toţi în aer cu dinamită. Bărăgan, află Ştefan, făcuse trei ani de Chimie industrială şi lucrase, sub comunişti, într-o uzină de muniţii. Pretindea că ştie să pregătească atât de exact încărcătura de dinamită încât nu exista nici cel mai mic risc de a nu fi sfărâmaţi în bucăţi.
— Am găsit până acum doi voluntari, mărturisi coborând glasul, un român şi un ungur. Dar ca să poată într-adevăr impresiona opinia mondială, trebuie să fie cel puţin cincisprezece. Nu cerem nimic, adăugă puţin încurcat, ca şi cum ar fi vrut să-şi ceară scuze; e doar o invitaţie la un examen de conştiinţă.
În seara aceea, întorcându-se la hotel, o auzise pe fată ţipând, şi rămăsese nedumerit în mijlocul camerei, neştiind ce să facă, întrebându-se dacă nu cumva ar trebui să bată în uşă, să vadă dacă n-au nevoie de el. Femeia parcă s-ar fi luptat cu fata, pentru că o auzea gâfâind, ca şi cum s-ar fi căznit s-o ţină cu un singur braţ, ca să-şi aibă liberă cealaltă mână. De-abia târziu o auzi vorbind; îi şoptea, sărutând-o, rugând-o, cerându-i iertare. Fata începuse să plângă. Ştefan răsuflase uşurat şi se întinse pe pat.
— Nu e rău planul dumitale, îi spusese la despărţire. Regret că nu mai sunt liber, aşa cum eram acum câţiva ani. Ar fi fost o moarte frumoasă şi cu sens. Aveam odată un prieten, autor dramatic; visa să scrie un fel de tragedie inspirată din agonia Niebelungilor. Lui i-ar fi plăcut mult planul dumitale… Dar eu nu mai sunt liber; caut pe cineva.…
— Dar vă rog să nu vorbiţi nimănui, îi spusese Bărăgan, să nu afle Poliţia, că ne expulzează pe toţi.
Fata plângea mocnit. în cealaltă cameră, din stânga, se auzeau necontenit paşi. Vecinul devenise nerăbdător, începuse să se plimbe agitat prin odaie. îşi aştepta, desigur, prietena, înţelese Ştefan. Era un grec care-şi avea familia pe undeva pe-aproape, în cartier. La orele de masă, se oprea o maşină în dreptul hotelului şi se auzea claxonul. Vecinul deschidea repede ferestrele şi le făcea semn, apoi cobora în grabă, aproape alergând, cele patru etaje. De mai multe ori, Ştefan îi zărise pe toţi: mama, sora şi un unchi, un bărbat întunecat la faţă, cu ochelari fumurii, care aproape nu vorbea. Se mulţumea doar să claxoneze, de câte ori i se părea că nepotul întârzia. Ştefan o întrebase odată pe Stella Wainwright:
— Bărbatul tău n-are cumva, printre numeroşii lui prieteni, un milionar grec, foarte brun, cu ochelari fumurii, un om fără vârstă, sever, întunecat, care nu zâmbeşte niciodată şi care e întotdeauna grăbit, căruia îi place să tacă, prelungindu-şi cu voluptate tăcerea dacă simte cumva că ceilalţi şi, în primul rând sora şi nepoţii lui, bănuiesc că e supărat, că s-ar putea chiar să fie supărat pe ei?… întrebând-o, mai mult în glumă, ştia că exagerează, că-şi construieşte un personaj, şi mai ştia că nici o legătură nu poate exista între Wainwright şi omul cu ochelarii fumurii, locuind undeva prin cartierul Invalizilor. Dar îi plăcea s-o întrerupă pe Stella Wainwright din povestirile ei delirante despre viaţa de la New York, despre succesele ei printre miliardari, despre recepţiile de la Georges V, s-o întrerupă tocmai când se însufleţise povestind, punându-i întrebări absurde în legătură cu Wainwright. Stella îl privea atunci lung, apropiindu-şi uşor genele, zâmbind cu satisfacţie şi cruzime totodată:
— Eşti gelos! îi spunea. Mă invidiezi. Toţi românii mă invidiază, că am milioane, şi sunt frumoasă, şi am paşaport american!… Uneori adăuga: – îmi pare rău de tine. Nu mai eşti ce-ai fost. Ai îmbătrânit…
Aşa îi repeta, de câte ori avea prilejul, de când o întâmpinase în boulevard Murat.
— Ştefane, ai îmbătrânit! Ai prea mult păr cărunt!… Ea rămăsese neschimbată; doar că era puţin cam prea elegant îmbrăcată, puţin cam exagerat pusă la punct.
— Te-am iertat, îi spuse când se reîntâlniră în boulevard Murat, îmi pare totuşi rău că te-am iertat: mi-ar fi plăcut să mă răzbun…
— Ai fost în Elveţia? o întrerupse Ştefan. Cunoşti pe cineva la Ambasada americană de la Berna? Trebuie să ajung în Elveţia şi nu-mi dau viza… Stella se aşezase pe canapea: îl privea lung, pătrunzător, neîncercând să-şi ascundă dezamăgirea.…
— Nu-mi pot reveni, cât eşti de schimbat, spuse. Erai un bărbat bine.
— Cunoşti pe cineva la Consulatul elveţian? o întrerupse din nou Ştefan. -
Depinde de ce vrei să faci în Elveţia.
— Trebuie s-o caut pe Ileana… Stella rămase o clipă visătoare, şi zâmbi.
— Ileana? întrebă ea târziu. Tot cu ea eşti…?
— Mi-ai face un foarte mare serviciu, stărui Ştefan. Dacă ai să vrei să mă prezinţi lui Wainwright, am să-l rog şi pe el. Americanii sunt sentimentali. Poate îl voi îndupleca…
Din acea după-amiază de la începutul lui noiembrie, o întâlnise mereu, dar pe Wainwright n-a izbutit să-l cunoască decât în ianuarie.
— E plecat, îi spunea ea întâmpinându-l. L-au chemat telefonic, azi-dimineaţă, la Londra… A luat ieri avionul pentru New York, îi spunea altă dată. Mi-a făgăduit că se înapoiază săptămâna viitoare… Ştefan nu o mai credea. Rămânea lângă uşă, în apartamentul ei de la Georges V, lipindu-se aproape de perete, zâmbind încurcat.
— Ţi-e frică? îl întrebă ea apropiindu-se. Ţi-e frică de mine?…
— Ştiu că vrei să te răzbuni, îi spunea el. Mă apăr…
— Te-am urât câţiva ani, dar acum mi-a trecut. Ai avut noroc… Să nu crezi că mă dau la tine, adăugase odată plimbându-se încet prin salon. Să nu-ţi faci iluzii. îmi place de tine că eşti român şi eşti nefericit; ai rămas pe drumuri şi mâine, poimâine ai să fii nevoit să munceşti, ca alţii, în hale, sau ai să emigrezi în Canada, ca să tai lemne în păduri, sau ai să emigrezi în Argentina, în Australia. De aceea îmi place de tine. îmi place să-mi amintesc de cum eram amândoi, atunci când ţi-ai bătut joc de mine. Povesteşte-mi. îmi place să te ascult. Povesteşte-mi ce se mai întâmplă la Paris…
Aşezat pe canapea, urmărind-o cum se plimbă prin cameră, căutându-i mereu ochii ca şi cum ar fi încercat să ghicească ce gândeşte, să ghicească ce are de gând să facă, Ştefan îi povestea.
— Era prin 1928, începuse el odată, era în anul când îmi făceam doctoratul aici, la Paris. Aveam un prieten teolog.
— Nu, îl întrerupse Stella Wainwright, nu mă interesează românii. M-am plictisit să aud numai de tragedii şi nenorociri. Povesteşte-mi altceva…
— Ascultă până la sfârşit, ai să afli cum m-am hotărât să studiez Economia politică, după ce m-am împrietenit cu un teolog. Pentru că, nu ştiu dacă ştii, venisem aici, la Paris, ca să urmez teologia… Zâmbea lung şi parcă se destindea deodată, regăsindu-şi, fără să ştie, frăgezimea tinereţii. Stella îşi apropia uşor genele şi-l privea adânc, nesăţios, aşteptând. Pe măsură ce inventa personaje din timpul studenţiei la Paris, Ştefan se întreba ce va face cu ele, cum le va purta prin lume douăzeci de ani şi prin ce întâmplări le va putea aduce până în prezent.
— Povesteşte-mi altceva, îl întrerupea din când în când Stella, pierzându-şi răbdarea, ridicându-se brusc ca să-şi caute pachetul cu ţigări sau să se apropie de fereastră şi să privească în stradă. Povesteşte-mi ceva interesant…!
— Ascultă mai departe, spunea el. Zilele trecute, intrând într-un restaurant românesc.
Ştia că asta o interesează întotdeauna: să afle ce se întâmplă în restaurantele româneşti. Adeseori, serile, Stella îl invita la masă.
— Ah, nu, protesta el.
Astă-seară eşti invitata mea…
— Ai să-ţi cheltuieşti toţi banii, îi spunea Stella, şi parcă o lumină de o neaşteptată cruzime i se aprindea în ochi. Ai să rămâi fără bani şi ai să ajungi să lucrezi noaptea în hale, ca un hamal… Mergem la un restaurant românesc, adăuga zâmbind. Mi-ar place să ştiu că te compromit.
— Să-ţi povestesc ce s-a mai întâmplat cu prietenul meu teolog, continua el, ca şi când n-ar fi auzit-o. Intrau în restaurant, şi Stella vorbea tare, râdea, privea în toate părţile, până ce se simţea ţinta atenţiei generale şi atunci se apleca mult spre Ştefan şi-i şoptea:
— Toţi ăştia cred că eşti amantul meu. Şi cum te ştiu un pârlit de refugiat, îşi închipuie că te întreţin eu, adăuga apropiindu-şi foarte mult obrazul de al lui.
— Să vezi ce i s-a mai întâmplat prietenului meu teolog, relua el, netulburat.
De obicei Mişu Weismann, intrând dimineaţa cu cafeaua, îi spunea:
— Ai fost iar cu Stella, am aflat de la prietenii lui Vidrighin. Şi, câteva minute în urmă, adăuga:
— I-ai povestit iar de teolog… Ai fost imprudent. Este extrem de indiscretă…
— Dumneata ai să mă înţelegi, îl întrerupea Ştefan. Dumneata ştii de ce-am fugit eu din ţară… Mişu Weismann îl privea cu un zâmbet încurcat.
— Prietenii lui Vidrighin spun că trăieşti cu Stella, adăuga. Era să mă cert aseară cu unul dintre ei…
— Singurul lucru grav, continua Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit, singurul lucru care mă preocupă e că nu-l pot întâlni pe Wainwright. Probabil că nu vrea Stella…
L-a întâlnit pe neaşteptate, în hol la Georges V. Un bărbat gros, aproape chel, încă destul de tânăr, cu ochelari cu ramă de aur, care-i ascundeau într-un chip curios ochii, în aşa fel încât nu le puteai distinge culoarea şi nici măcar nu puteai şti încotro privesc, lăsându-ţi oarecum impresia că vorbeşti cu un om care nu te vede. Se afla într-un grup de bărbaţi, în jurul unei măsuţe joase, şi Stella îl prezentă aducându-l de mână ca pe un animal rar, exotic.
— How do you doi îi spuse Wainwright, strângându-i puternic mâna, fără să-l privească. Apoi se reîntoarse către vecinul lui şi-şi reluă convorbirea.
— Mă adoră, îi spuse Stella. Nu-mi refuză nici un capriciu. Mâncăm astă-seară împreună, adăugă, v-a invitat pe toţi. Să-i vorbeşti… Dar în acea seară nu i-a putut vorbi. Wainwright se apropiase de Stella şi-i puse mâna pe umăr:…
— You will excuse me, my dearApoi se întoarse spre Ştefan şi clătină de câteva ori din cap, zâmbind.
— Astă-seară eşti invitatul meu, spusese Stella. Sunt şi prietenii lui Vidrighin, e şi conu' Mişu.
Când, câteva săptămâni în urmă, a putut vorbi cu Wainwright, a înţeles că orice i-ar spune, Wainwright nu-l ascultă, că oricâtă bunăvoinţă ar avea, nu poate să-l asculte. Clătina mereu din cap, aprobându-l, şi-i zâmbea.
— Să n-ai nici o grijă, îl asigurase Stella. Dacă ţi-a promis, are să-ţi obţină viza… Asta se întâmpla în martie. Cu puţine zile înainte, Mişu Weismann se întorsese acasă preocupat, tulburat.
— S-au ivit nişte dificultăţi, îi spuse, şi nu izbutesc să-l conving pe Vidrighin. E încăpăţânat şi neîncrezător. Afacerea de care ţi-am vorbit, adăugă. în realitate, îi vorbise foarte vag despre marea afacere pe care o făcea împreună cu Vidrighin şi un consorţiu belgian. Ştefan aflase doar că e vorba de răscumpărarea acţiunilor unei societăţi petrolifere româneşti, integrate de curând în Sovrompetrol.
— Dar să n-ai nici o grijă, continuase Mişu. Afacerea tot se face, cu sau fără Vidrighin. Sunt alţi, destui, amatori. Ţi-am spus că, până la urmă, ajungem milionari… Şi pentru că vedea că Ştefan tace, preocupat, Weismann reîncepu, silindu-se să pară bine dispus.
— Am vorbit din nou cu Stella despre dumneata. Este extraordinar de curioasă: ar vrea să ştie tot despre dumneata.
— Nu-l înţeleg, îmi spunea ea (şi înainte ca să-şi dea seama, Weismann începuse s-o imite). Mi-e peste putinţă să-l înţeleg. Dumneata îl înţelegi? Ce fel de om e? Uneori am impresia că e nebun, sau că vrea să facă pe nebunul, dar nu înţeleg de ce. E un tip foarte straniu. Aş vrea să ştiu ce se petrece în mintea lui, la ce se gândeşte. Pentru că se gândeşte mereu…” – O imiţi foarte bine, îl întrerupse Ştefan, zâmbind. Parcă aş asculta-o pe ea. Nu ştiam că poţi imita atât de bine… Weismann începu să râdă, măgulit, dar parcă şi-ar fi amintit din nou de Vidrighin, căci o umbră îi trecu pe obraz. Cu un efort, frecându-şi agitat mâinile, izbuti s-o alunge.
— Da, e foarte curioasă, reîncepu aşezându-se pe canapea. Şi mi se pare că şi puţin geloasă. „Cine e prietena lui?” mă întreba. „Ileana, i-am răspuns, Ileana Sideri. A fugit din ţară ca s-o caute…” Se întrerupse, intimidat deodată şi privi cu teamă spre Ştefan.
— Foarte bine i-ai răspuns, îl linişti Ştefan. Nu e nici un secret…
— Aşa mi-am zis şi eu: nu e nici un secret. E mai bine să ştie oamenii de ce-ai venit, să nu te acuze de fel de fel de lucruri. Dar Stella nu vrea să mă creadă. „Nu te întrebam de Ileana, mi-a spus. Voiam să ştiu cine e prietena lui, aici, la Paris.” I-am răspuns că nu ştiu, că n-o cunosc. Am răspuns bine? îl întrebă privindu-l în ochi. Ştii că aceeaşi întrebare şi-o pun şi ceilalţi români. Dar ei cred că eşti prietenul Stellei. I-am spus-o şi ei şi râdea, părea încântată. „Crezi că asta îl compromite? m-a întrebat. Crezi că românii sunt convinşi că-l întreţin eu?” M-am uitat lung la ea şi i-am răspuns: „Eşti prea tânără şi prea frumoasă ca să poţi întreţine un bărbat…!” Crezi că i-am răspuns bine?
— I-ai răspuns perfect, îl linişti Ştefan.
— Am impresia că încă te iubeşte şi e teribil de geloasă, adăugă Weismann târziu. Ar trebui să-i vorbim într-o zi serios… Şi pentru că vedea că Ştefan nu înţelege, preciza, plecând ochii, încurcat, neştiind ce să facă cu mâinile:
— Să-i spunem că s-au ivit unele dificultăţi, dar că dacă ar interveni cineva cu mulţi bani, dacă ar interveni, bunăoară, Wainwright, am ajunge, în câteva săptămâni, multimilionari…
A încercat de-atunci, de mai multe ori, s-o convingă. O lăsa să se antreneze, vorbindu-i despre succesele ei, apoi, pe neaşteptate, o întrerupea:
— Ai putea convinge pe Wainwright să participe şi el la afacerea lui conu' Mişu…
Stella îl privea lung, apropiindu-şi pleoapele, parcă ar fi făcut un efort să ghicească dacă vorbea serios sau îi spusese asta în glumă, simplu pretext s-o întrerupă.
— Tu ai vreun interes în afacere? l-a întrebat odată.…
— Niciunul.
— Din fericire pentru Mişu, continuase repede Stella. Altminteri, praful s-ar fi ales de afacerea lui. Mi-aş fi vândut şi bijuteriile, numai ca să-l distrug. Şi mi-ar fi părut rău, căci mi-e simpatic…
— Pot să-i spun toate astea lui conu' Mişu? o întrebase odată. Dar Stella nu-i răspunsese.
— Mi-ar place să te ştiu bogat, continuase ea visătoare, destul de bogat, dar având toţi banii într-o singură mare afacere, şi de la o zi la alta, să te distrug! Să te reduc la zero, să nu mai ai bani nici de hotel! Să vii să te rogi de Wainwright să-ţi împrumute câteva zeci de mii de franci. Evident, aş fi şi eu de faţă şi i-aş face semn să nu-ţi dea. Probabil că te-ai fi sinucis, căci eşti prea mândru ca să cerşeşti. Sau, poate, ar fi fost şi mai grav: ai fi intrat la închisoare şi după aceea, în orice caz, te-ai fi sinucis…
Tăcuse câtva timp, zâmbind absentă, parcă nu s-ar fi îndurat să se desprindă din vis, apoi îl întrebase deodată:
— Mănânci astă-seară cu mine? Eram invitată de prietenii lui Vidrighin, dar îi pot decomanda… Aşteptase câteva clipe în faţa lui, nerăbdătoare, palpitând, parcă ar fi luptat să se stăpânească, să nu se zvârle asupra lui, să-l sfâşie.
— Eşti invitata mea, spusese Ştefan. Dar nu putem merge la restaurantul românesc, că vor afla prietenii lui Vidrighin.…
— Să mă duci atunci în Saint Germain des Preş, să văd şi eu existenţialiştii.
Târziu, după ce ieşiră din restaurant şi se opriseră în câteva cafenele, şi se îndreptau pe jos spre Georges V, Stella se agăţase de braţul lui şi îi şopti:
— Ce fericiţi am fi fost împreună… Eu aş fi avut bani şi am fi fost fericiţi. Ne-am fi plimbat mereu împreună, numai noi doi, şi-am fi fost fericiţi. Mă ambalasem după tine. Credeam că mă iubeşti şi tu puţin.
— Nu ţi-am spus niciodată că te iubesc, o întrerupse el.
— Credeam că eşti prea mândru, că de-aceea nu-mi spui… Apoi tăcuse, din nou visătoare, agăţată de braţul lui.
— Şi totuşi te-ai schimbat de când ai devenit cetăţeană americană, îi spuse el târziu. Când te-am cunoscut eu, aveai alte expresii, spuneai mereu: „Eşti un porc!” Acum nu mai spui aşa. Te-ai schimbat… Stella îi căutase privirile prin întuneric, apropiindu-şi şi mai mult capul de al lui, şi zâmbise, cu un mare efort:
— Dacă ai şti cât te urăsc, şopti. N-am crezut că pot urî vreodată pe cineva în asemenea hal. încerc mereu să inventez ceva oribil, ceva care să te distrugă de-a binelea… O condusese totuşi, foarte amabil, vorbindu-i întruna, până în holul lui Georges V, şi-i sărutase curtenitor mâna.…
— Ai fost un amor! îi strigase ea despărţindu-se. Pe curând!
În prima noapte pe care o petrecuse în hotel, adormise foarte târziu, ascultând, fără să vrea, conversaţiile din odăile vecine, luptând cu amintirile din camera secretă. îşi îndesase perna peste cap şi în cele din urmă izbutise să adoarmă. în dimineaţa următoare îşi cumpărase o cutie cu boules Quiess şi de-atunci, îndată ce auzea vecinii intrând, şi le îndesa în urechi până ce zgomotele se pierdeau ca înecate în pâslă. Continua totuşi să locuiască în boulevard Murat, petrecându-şi doar după-amiezele şi serile în hotel. Puţin timp în urmă, Mişu Weismann îi spuse:
— Ar trebui să-ţi faci schimbarea de domiciliu.
— Dacă se poate, aş prefera să n-o fac; aş vrea să am o adresă secretă…
— Imposibil! îl întrerupse Weismann. Nu ai dreptul şi Poliţia e foarte strictă. S-ar putea să se facă o descindere. Da, o descindere, stărui el. Controlul străinilor. Nu uita că avem o situaţie specială.
— Am să fac, atunci, schimbarea de domiciliu. Dar am să te rog, foarte serios, să nu spui nimănui unde m-am mutat. în special, să nu-i spui Stellei sau prietenilor lui Vidrighin… Weismann îl privise pe furiş, cu un zâmbet viclean.
— Despre partea mea, fii fără grijă. Dar îţi atrag încă o dată atenţia, să fii prudent. Dacă ai cumva întâlniri importante, vreau să spun politice, mai bine să te întâlneşti aici, la mine. îmi dai un telefon şi-ţi las cheia…
La începutul lui martie se instalase definitiv la hotel. Câteva zile în urmă, femeia şi fetiţa cu obrazul ars s-au mutat la un etaj mai jos, şi în locul lor au venit, pentru două săptămâni, o familie de suedezi. îl auzea pe el, dis-de-dimineaţă, bătând la maşina de scris; ea rămânea aproape tot timpul la fereastră, cu băiatul pe genunchi, fredonând. în odaia din stânga, dimineţile, grecul aproape că nu dădea semne de viaţă. „îşi pregăteşte examenele, îi spuse portarul. Familia îi închiriase camera ca să poată studia nestingherit”, adăugase. Unchiul cu ochelarii fumurii continua să vină regulat, la orele de mese, şi claxona îndată ce-şi oprea maşina în faţa hotelului. Uneori, după-amiezele, grecul îşi aştepta prietena. Ştefan îl ghicea când începe să-şi piardă răbdarea: se plimba prin odaie, deschidea necontenit fereastra ca să privească în stradă. Când venise pentru întâia oară Weismann să-l vadă, vecinul tocmai îşi întâmpinase prietena şi o certa: întârziase, îi repeta el iritat, aproape trei sferturi de oră. Weismann rămăsese uluit în mijlocul odăii; nu-şi închipuise că se pot auzi chiar atât de bine vocile de-alături.
— Hai să mergem, îi şopti el. Am să-ţi spun lucruri importante şi poate vecinul dumitale înţelege româneşte… Coborâră şi se îndreptară spre o cafenea din cartier. Weismann părea mai preocupat ca de obicei. Aflase de mult că Stella nu vrea să intervină pe lângă Wainwright.
— Tot am să le fac surpriza, spusese el atunci. Acum, mergând absent alături de Ştefan, cu mâinile în buzunarele pardesiului, cu privirile pierdute undeva înaintea lui, repetase acelaşi lucru:
— Ai să vezi mata, coane Ştefan, că am să le fac la toţi surpriza. Am să ţi-o fac şi dumitale. Pentru că şi dumneata eşti sceptic, adăugase el întorcând capul spre Ştefan şi izbutind să râdă.
„E adevărat, sunt sceptic”, ar fi vrut Ştefan să răspundă. Se întrebase chiar, de nenumărate ori, de unde mai are Weismann bani, pentru că îşi păstrase acelaşi fel de viaţă, umblând numai în taxi, invitând necontenit tot la restaurante scumpe, trimiţând flori Stellei de câte ori îl oprea la masă.
— E îngropat în datorii şi se împrumută mereu, îi spusese odată Stella, de aceea s-a retras Vidrighin din afacere…
— Te-am ghicit de mult, continuă Weismann, eşti sceptic. Dar am să-ţi fac şi dumitale surpriza… Apoi, pe neaşteptate, izbucnise în râs.
— Bestia! exclamă el în cele din urmă, ne trimite la amândoi, pe aceeaşi ilustrată, salutări din Italia! A fugit fără să spună un cuvânt…
Se căută nervos în buzunar şi-i arătă o carte poştală ilustrată din Napoli. „Salutări pentru amândoi, Stella”.
— N-a spus la nimeni nimic, continuă Weismann tulburat. Ce-o să creadă prietenii lui Vidrighin? Tocmai aranjasem nişte mese cu belgienii şi cu prietenii lui Vidrighin. Trebuia să fie şi Stella. Iţi închipui, o femeie frumoasă ca ea face întotdeauna impresie… Zadarnic încercase Ştefan să-l descoase, să afle în ce stadiu se află afacerea. Weismann ocolea răspunsul.
— Am să vă fac la toţi surpriza, repeta el din când în când, înfundându-şi, parcă cu furie, mâinile în buzunarele pardesiului.
În aprilie, printr-un fost coleg de facultate, Ştefan găsise de lucru la o Agenţie economică; trecea de trei ori pe săptămână pe la birou, lua gazetele şi revistele economice ruseşti şi româneşti, şi făcea rezumate pentru un buletin informativ. Nu-i spusese nimic lui Weismann, şi când, venind într-o dimineaţă să-l vadă, Weismann dăduse cu ochii de teancul de reviste, îl întrebase distrat:
— Citeşti mereu ruseşte? Ferice de dumneata: te ţii la curent cu ce se petrece în ţară… Se aşezase pe marginea patului şi-şi trecuse mâna pe frunte. Ştefan îl privi tulburat: i se păruse că Mişu îmbătrânise deodată. Dar în clipa următoare, cu un efort, izbutise să zâmbească. Se silea să zâmbească întruna, şi asta dădea figurii întregi un aer de o infinită tristeţe. în ziua aceea Ştefan voise să-l oprească să mănânce împreună, dar Weismann refuzase: era invitat, răspunse. Aşa răspundea întotdeauna: era invitat, sau avea invitaţi la masă, şi atunci insista să vină şi Ştefan. Când trecea dimineţile să-l vadă, părea întotdeauna grăbit: se aşeza, absent, pe canapea, dar se ridica după câteva clipe ca să privească pe fereastră, sau începea să se plimbe prin odaie, fără să scoată un cuvânt. Ştefan încerca mereu să-l facă să-i vorbească despre afacere.
— Mă pricep şi eu puţin, am fost consilier economic. De ce nu-mi spui şi mie?
— Am să-ţi spun. Am să-ţi spun într-o zi foarte apropiată, repetase.
Apoi, într-o dimineaţă, intimidându-se, roşind brusc, îi ceruse împrumut 10 000 de franci.
— Aştept un transfer din Belgia, îi spuse. Ţi-i înapoiez diseară. în seara aceea îl chemase la telefon. îţi telefonez de la Georges V, îl auzi, triumfător. S-a întors Stella şi vrea neapărat să te vadă. Insistă să mâncăm împreună astă-seară.
…Era la începutul lui mai; era prima seară de adevărată primăvară, cu un cer limpede, sticlos. îl aşteptau în hol, un grup numeros, în faţa unei măsuţe cu aperitive. Stella îi luă repede braţul şi-l trase după ea într-un colţ.
— Am un amant, îi şopti. E aici, cu noi. Să văd dacă ai să ghiceşti. îţi dau un sfert de ceas ca să ghiceşti!… Apoi, atârnată de braţul lui, se reîntoarse zâmbind în mijlocul celorlalţi. Ştefan surprinse privirile fericite şi totuşi timide ale lui Weismann, parcă s-ar fi bucurat de intimitatea pe care i-o arăta Stella lui Ştefan, parcă intimitatea asta ar fi fost ultima lui mare speranţă, dar îi era totodată teamă să se bucure, teamă să nu fie cumva victima unei iluzii.
— Moare după dumneata, coane Ştefan! îi şopti câteva minute în urmă, apropiindu-se să-i umple paharul. Ai făcut-o praf… Ştefan zâmbi încurcat. Când, după un sfert de ceas, Stella îl trase iar după ea într-un colţ şi Ştefan îi arătă din ochi unul dintre tineri, ea şopti, exaltată:
— N-ai ghicit! Ţi-am spus că e ceva mai mult decât un amant, ţi-am spus că m-am ambalat…!
— Stella, o întrerupse Ştefan, apucându-i mâna, nu ştii cât mă bucur că-mi spui asta. îndrăznesc să-ţi fac o singură rugăminte…
— N-ai ghicit! şopti din nou, agitată, Stella. E cineva bine. Uită-te acum, poate ghiceşti… Privi din nou şi i se păru că înţelege: unul dintre tineri rămăsese tăcut, învârtindu-şi paharul între degete, privind mohorât covorul.
— El este? o întrebă. Stella clătină din cap.
— Am să-ţi fac o rugăminte, stărui Ştefan. Nu e vorba de mine. E vorba de conu' Mişu. Intervin-o pe lângă Wainwright, e o afacere foarte serioasă… Stella îl privi lung, încruntându-se, parcă s-ar fi trudit să înţeleagă ce-i spune, apoi îi luă braţul şi-l aduse spre scaun.
— M-am ambalat teribil! îi şopti. Fii fără grijă, adăugă. Nu înţelege româneşte. E sud-american… Weismann se apropie din nou de el, cu aceeaşi fericire speriată în priviri.
— Eşti grozav! îi şopti. O să se lase cu chef în astă-seară.
— Coane Mişule, îi spuse târziu, nu e ce crezi dumneata. Nu există nimic între noi. Am rămas doar prieteni. Am rugat-o din nou, astă-seară, să intervină pe lângă Wainwright şi-am s-o mai rog. Dar să nu-ţi închipui cumva că între noi… Are un amant… Mişu Weismann îl privise lung, amuţit.
— De-abia acum încep să sper, încercase Ştefan să-l liniştească. Acum nu mai e furioasă pe mine, acum sper s-o conving să vorbească cu Wainwright…
Îl văzuse tot mai rar de-atunci. Găsise un nou comanditor, îi spusese odată la telefon. Părea destul de vesel, dar când îl întâlnise, în după-amiaza aceea, îl îngrijoră expresia lui: părea speriat şi umilit totodată, umilit că nu izbuteşte să-şi stăpânească panica. De-atunci, spunea mereu că e plecat în Belgia, dar Ştefan nu-l mai credea. îl întâlnise odată ieşind din metrou; avea aerul stânjenit, ca şi cum ar fi fost surprins.
— Am uitat să-ţi telefonez că mi-am amânat plecarea, îi spuse Weismann roşind. De fapt, Ştefan nu ştiuse că trebuia să plece. Probabil că Weismann spusese asta celorlalţi, dar nu-şi mai amintea cui. Arăta obosit, nebărbierit. Şi faptul că ajunsese să umble cu metroul, el care nu circula decât cu taxiul, i se păru suspect lui Ştefan.
— Ai mai întâlnit-o pe Stella? l-a întrebat odată. Am auzit că s-a compromis cu peştele ei. O ţine într-o orgie, din bar în bar. Nu mai vrea să vadă români. Spune că s-a plictisit de noi, golanii…
Grecul se mutase la sfârşitul lui mai, şi de-atunci camera din stânga redevenise odaie de pasaj. Dormiseră pe rând un comis-voiajor, un student libanez, câţiva englezi. După plecarea familiei suedeze, în odaia din dreapta se mutase o doamnă fără vârstă, cu o figură distinsă, aproape frumoasă, dar lipsită de orice expresie. „Venise din provincie, îi spusese portarul, era în instanţă de divorţ.” Lipsea aproape totdeauna de-acasă. Când se întorcea, serile, o întovărăşea de obicei o prietenă, cu care rămânea mult de vorbă în camera ei.
Weismann mai venise o dată, la începutul lui iunie, şi-i ceruse 10 000 de franci împrumut. – închipuieşte-ţi că, ieşind în oraş, mi-am pierdut portmoneul, sau poate mi l-a furat în metrou. Nu ştiu. Noroc că n-aveam prea mulţi bani, şi nici carnetul de identitate… Se fâstâcise şi zâmbea întruna, neştiind ce să facă cu mâinile, parcă i-ar fi fost teamă că nu va fi crezut.
— Nu ţi-aş cere atât de mult, dar am invitat nişte belgieni la masă şi nu mai am timp să trec pe la bancă. Ţi-i dau diseară. Adică nu, ca să fiu mai sigur, aşteaptă până mâine la prânz. Dacă n-am timp să trec eu, ţi-i trimit printr-un mandat telegrafic…
Nu-i primise decât o săptămână în urmă. Weismann trecuse pe la hotel, în lipsa lui, şi-i lăsase într-un plic la portar.
Îi plăcea, întorcându-se nopţile acasă, să rămână câtva timp pe întuneric, rezemat de fereastră, privind strada. Se întorcea înainte de zece, când trecătorii deveneau din ce în ce mai rari. Pe la unsprezece noaptea, rue Vaneau părea pustie, dar se mai însufleţea o dată, un ceas mai târziu, când se închideau cinematografele din cartier.
„Dacă s-au dus la cinematograf, am două ceasuri înaintea mea”, îşi spuse Ştefan. Avea de lucru, dar în noaptea aceasta parcă nu se îndura să se smulgă de lângă fereastră. „Am timp, îşi repetă el, am două ceasuri bune înaintea mea.”
I se păru că aude ciocănind în uşă şi se ridică brusc, aproape speriat, de la fereastră. Traversând repede camera ca să găsească butonul şi să aprindă lumina, auzi din nou ciocănind.
— Intră! strigă.
În clipa următoare, portarul deschise uşa dar nu intră. Din prag, îi întinse un pachet destul de voluminos, învelit în hârtie cafenie, legat foarte solid cu mai multe rânduri de sfori.
— L-a adus adineauri un comisionar, spuse. I-am dat o sută de franci…
Ştefan căută nervos în portmoneu şi fără să scoată un cuvânt, îi întinse două bancnote de 100 de franci. „Biriş!”, îşi aminti el deodată, şi se tulbură. „în seara aceea portarul bătuse în uşă, şi apoi ne-am întâlnit pe bulevardul Dinicu Golescu, şi mi-a vorbit de Partenie, de un articol al lui Partenie. Era în 1936, în august 1936, îmi aduc foarte bine aminte acum.”
— Mulţumesc şi noapte bună, spuse portarul retrăgându-se.
Ştefan, în prag, continua să zâmbească, ţinând pachetul sub braţ, nehotărât. „Nu era atunci, îşi aminti el, nu era în seara când l-am întâlnit pe Biriş.” Simţi cum începe să i se bată inima. „I-am dat o sută de lei, spunea că vine tocmai de la statuia Brătianu” – asta mi-a spus-o altădată, mai înainte, când a urcat la mine şi mi-a adus mănuşile. în noaptea de Sânziene. Când am întâlnit-o pe Ileana. „Spunea că sunt ale domnişoarei cu care aţi fost”, îşi aminti, şi respiră adânc, parcă ar fi încercat să-şi sugrume un suspin. închise uşa şi, continuând să păstreze pachetul sub braţ, se apropie de birou, dar se răzgândi şi se aşeză pe pat. Era un pachet greu. încercă să-i desfacă sforile, întorcându-l când pe o parte, când pe cealaltă, apoi îşi pierdu răbdarea, se ridică şi căută pe lavoar o lamă veche de ras. „N-a aflat niciodată, cu precizie, dacă erau mănuşile ei, îşi aminti. Şi nici măcar nu ştia ce se întâmplase cu mănuşile. Le avea la el, în buzunar, în seara când l-a întâlnit pe Biriş, pe bulevardul Dinicu Golescu, şi Biriş i-a vorbit de Partenie. Acum îşi amintea din ce în ce mai limpede. Comportamentul oamenilor ca un organ: ca un rinichi, bunăoară, sau ca un sex.” Tăia sforile cu oarecare greutate, căci erau groase şi bine strânse. Apoi începu să desfacă pachetul. Când îl scoase din hârtia cafenie, văzu că e un pachet sigilat, cu un plic deasupra, nelipit, fără adresă. O foaie cu câteva rânduri, de la Weismann. „Asta era surpriza.” Semnase, apoi adăugase, ca un post-scriptum: „Sunt capodoperele literaturii româneşti de mâine. Ai grijă de ele. Al dumitale cu toată încrederea şi prietenia”, – şi semnase din nou. „Manuscrisele lui Bibicescu, înţelese Ştefan. Dar de ce mi le-o fi trimis mie? se întrebă cu oarecare teamă. Ce i s-o fi întâmplat?”
Se ridică de pe pat şi se duse să închidă fereastra. Apoi luă pachetul şi se aşeză la birou. „Dar de ce mi le-o fi trimis mie?” se întrebă din nou. Cu grijă, tăie sigiliile şi scoase din ultima hârtie în care erau împachetate un teanc de foi scrise şi de caiete. „Sunt manuscrisele lui Bibicescu”, îşi repeta mereu, parcă pentru ca să se liniştească, apoi începu să le răsfoiască, în mare grabă, citind doar titlurile. Era un exemplar dactilografiat din Priveghiul, „de Ciru Partenie şi Dan Bibicescu”, sta scris pe prima pagină. Apoi, un teanc de foi scrise cu mâna: întoarcerea de la Stalingrad. Mit modern în cinci acte, de Dan Bibicescu. într-un colţ, tot de mâna lui Bibicescu, o însemnare cu creionul: „Versiune provizorie şi necompletă”. Ştefan îşi azvârli ochii pe prima pagină: „Scena reprezintă ruinele unui block-haus din Stalingrad… Câteva clipe în urmă apare un colonel… Colonelul: Ce s-a întâmplat aici?… Nu mă auzii… Unde e sergentul…!” Mai erau alte teancuri de foi prinse în elipse, pe care Ştefan le dădu la o parte fără să le răsfoiască. „De ce mi le-o fi trimis mie?” se trezi el întrebându-se din nou.
Zări şi un caiet gros, de a cărui copertă era prinsă cu un ac o scurtă însemnare de mâna lui Bibicescu şi datată: Bucureşti, 15 X 1945. „Găsit de mine la Ciulniţa, în casele XXX, împreună cu alte hârtii de mai mică importanţă. Este un caiet de însemnări intime şi amintiri al lui Ciru Partenie. Poate fi considerat un fragment de Jurnal, singurul care ni s-a păstrat.” Ştefan se tulbură şi şovăi. „Poate ar fi mai bine să nu-l citesc”, îşi spuse. Deschise totuşi caietul. îl lovi de la început ştersăturile făcute cu o altă cerneală; o serie de cuvinte, uneori chiar rânduri întregi, fuseseră şterse, fără îndoială, de o mână străină. „A fost azi la mine…”, şi urma numele, şters. „Nu venise să mă vadă de câteva săptămâni; sperasem chiar că ruptura era definitivă.” Ştefan simţi că mâna în care ţinea caietul îi tremura uşor, şi-l lăsă pe birou. Pe aceeaşi pagină, mai jos: „M-a întrebat dacă o mai iubesc pe…”, şi iarăşi numele şters. „Evident c-o iubesc, i-am răspuns.” Ştefan luă caietul şi apropiind mult pagina de lampă, încercă să descifreze numele şterse. îşi auzea respiraţia, tot mai agitată. Dar nu izbuti să descifreze şi se apucă să citească de la începutul paginii. Nu avea dată şi nici un fel de altă indicaţie. „Mă regăsesc în acest peisaj ciudat care-mi pare de o zadarnică limpiditate şi frumuseţe. Ca şi cum m-aş fi rătăcit de mult de mine însumi şi aş fi fost purtat…” Fraza rămăsese neterminată. „Poate făcea parte dintr-o bucată literară, gândi Ştefan. Sau poate intrase tocmai atunci cineva peste el în birou, îl întrerupse din scris, şi când, mai târziu, Partenie redeschisese caietul, nu-şi mai amintise ce voise să spună, sau nu-l interesase.” Căci, câteva rânduri mai jos, începuse altceva. „Dificultatea personajelor intelectuale: toţi seamănă între ei, toţi vorbesc la fel. în cele din urmă, sunt neinteresanţi. Regulă de aur: a evita personajele presupuse a aparţine unei clase educate. Greu de convins cititorul că un intelectual poate avea pasiuni puternice.” Apoi, frazele trunchiate: „A fost azi la mine… M-a întrebat dacă o mai iubesc pe… Evident c-o iubesc, i-am răspuns. Mi-a fost teamă că n-are să mă înţeleagă, că-şi va închipui că i-am răspuns astfel ca să reconfirm ruptura. De fapt, aşa era, asta voiam, să reconfirm despărţirea. Din fericire m-a crezut. Foarte sentimentală, m-a rugat, cu lacrimi în ochi, să rămânem prieteni. I-am făgăduit”.
Ştefan întoarse pagina. „în literatură, oamenii elementari, cu pasiuni puternice, dominaţi de un singur viciu sau oarecum maniaci, par vii şi autentici. Ceilalţi, mai ales oamenii buni, blânzi, inteligenţi şi, în primul rând, oamenii preocupaţi de probleme morale, par fazi, fără contur, lipsiţi de personalitate. în fond, literar vorbind, sunt neinteresanţi. Ce romancier contemporan ar îndrăzni să-şi aleagă ca personaj principal un ins care, să spunem, ar dori să se „desăvârşească”? Asemenea personaje par artificiale, livreşti. S-a creat o falsă optică a personalităţii pasionale; lucrul cel mai amuzant e că optica asta au creat-o cerebralii, erudiţii, scriitorii de cabinet…” Ştefan se întrerupse ca să-şi aprindă o ţigară, apoi privi mai departe. O pagină întreagă se continuau observaţiile în legătură cu personajele şi tehnica romanului, şi le sări. Urmau apoi câteva însemnări personale. „Zece zile la X. Aflu o sumă de amănunte senzaţionale despre bunicul ei, despre ultima lui aventură, la peste 70 de ani, şi scandalul când s-a dus la primar să recunoască copilul. X mă imploră să nu.«utilizez» confidenţele ei. îmi spune că mi-a ieşit zvonul că nu scriu decât ce mi se întâmplă mie sau aud că s-a întâmplat altora. O întreb: ce altceva s-ar putea scrie? îmi răspunde foarte candid: un scriitor trebuie să aibă imaginaţie…”
Mai liniştit, fumând, Ştefan continua să răsfoiască. O lungă schiţă de nuvelă, „într-o zi de onomastică, în casa unei familii burgheze. (Folosesc casa lui X, familiile Y şi Z.) Băiatul şi-a invitat câţiva colegi. Descriere. în special, V., urât, cu ochelari de sârmă, pistruiat. Nuvela se deschide cu strigătul lui: Doamnă, Niculaie nu mai vrea să iasă din pivniţă…!” Ştefan parcurse absent rezumatul întâmplării lui Niculaie. Câteva pagini, urmau descrieri şi dialoguri. Pe alocuri, multe ştersături, ca şi cum Partenie ar fi lucrat pe această schiţă înainte de a se fi apucat să scrie nuvela. Răsfoind, Ştefan îşi arunca ochii mai ales pe rândurile care aveau numele şterse. „Dăruit lui X ultima mea amintire de la Mangalia.” „XX sau Jurnalul geloziei retrospective. Mă gândisem mai de mult să-l scriu. Aflu astăzi că XXX pregăteşte un roman sub acest titlu…” întâlnea mereu observaţii şi reflecţii asupra artei romanului, pe care le parcurgea fără să le citească. O singură dată, oprindu-şi întâmplător ochii pe cuvântul mit, pe care nu se aştepta să-l întâlnească la Partenie, citi întreaga notă. „Fac parte dintr-o generaţie de scriitori sacrificaţi. Niciunul dintre noi nu va mai putea scrie în stil major. Suferim de ticurile psihologiei, de clişeele experienţelor literare recente etc. Trebuie redescoperită naraţiunea mitică. Dar nu o va redescoperi unul ca mine, un raţionalist incapabil să guste miturile.”
Ştefan îşi stinse ţigara şi începu să răsfoiască oarecum distrat. Câteva pagini fuseseră smulse şi, câteva secunde, privi neliniştit deodată acele frânturi de hârtie agăţate de cotorul caietului. Nu cumva le-o fi rupt conu' Mişu? se întrebă. Către mijlocul caietului, însemnările deveneau mai dense, păreau că se transformă pe nesimţite în mici eseuri sau în fragmente de amintiri, ca şi cum, începând să scrie, Partenie se lăsase antrenat, uitând că se află în faţa unui caiet intim. Unele pagini erau barate cu un creion albastru, şi aveau, câteodată, o adnotaţie în colţul de sus: „folosite”. începuse o pagină povestind că, în ziua aceea, cineva, al cărui nume fusese şters, îi vorbise despre La Veuve Cliquot, şi el, Partenie, îl întrebase: Ce este? şi aflase că e o marcă de şampanie rose. Acel cineva făcuse mare haz că nu ştiuse până atunci că există şampanie rose.
Povestind întâmplarea, Partenie se lăsase antrenat în amintiri în legătură cu prima sticlă de şampanie pe care, fiind încă în liceu, şi ieşind într-o seară cu colegii la un bar, „Olympia”, o comandase după ce se interesase în prealabil cât costă. Apoi, urmau amintiri despre colegii lui de-atunci, despre o întâlnire la Constanţa, zece, cincisprezece ani mai târziu. Părea aproape o nuvelă; descrierile deveneau tot mai precise şi mai ample, dialogurile mai vii, şi se ghicea, pagină după pagină, cum intervine scriitorul. Naraţiunea se întrerupea brusc, şi Partenie adăugase cu creionul albastru: „De reluat”.
Câteva pagini în urmă, îl interesă o mărturie: „Vorbind cu XX despre Jurnalul lui Jules Renard, mă întreba dacă scriu şi eu un jurnal. I-am răspuns că am scris, pe vremuri, dar că n-am păstrat decât acele pagini care pot servi, direct sau indirect, literatura. Restul paginilor de jurnal pot fi arse. Aşa fac eu, am adăugat”. Ştefan se întrerupse, reciti ultimele rânduri, apoi încercă din nou, aşa cum, aproape fără să-şi dea seama, făcea necontenit de o jumătate de oră, să precizeze, după aluziile textelor lui Partenie, în ce ani fuseseră scrise. A murit în 1939, la 36 de ani, îşi făcu el socoteala. Dacă a ars celelalte caiete, înseamnă că acesta, din faţa lui, era ultimul pe care-l scrisese. Mai rămăseseră, de altfel, pagini albe. L-a scris, deci, câţiva ani înainte de moarte, prin 1937-l939. Dar nu întâlnise până acum nici o aluzie precisă la Ioana, şi nici nu se referea la cărţile pe care le scria sau le scrisese deja. Reîncepu să răsfoiască, întâlni de mai multe ori adnotări cu creionul albastru: „plan de roman”, „folosit”, „de dezvoltat”. Voi să vadă dacă nu cumva spunea mai mult către sfârşitul caietului şi răsfoi ultimele pagini. Păreau că fac parte dintr-un text continuu, despre Lenora. Se miră că numele fusese lăsat neşters. întoarse alte câteva pagini, ca să găsească începutul. Zvârlindu-şi ochii pe primele rânduri i se păru că ar fi nişte amintiri din tinereţe, în legătură cu întâlnirea unei femei. în toată această parte a caietului, numele nu mai erau şterse. Probabil că cel care-şi luase această sarcină obosise ştergând sau nu mai avusese timp să continue.
„Trecând astăzi pe Calea Moşilor, mi s-a părut c-o zăresc pe Fanny. M-am uitat lung la ea şi în cele din urmă m-a recunoscut. Probabil că avem cam aceeaşi vârstă. Când eu aveam 17 ani, ea era ucenică la atelier, avea vreo 14-l5 ani. Azi mi s-a părut o femeie trecută, căreia i-aş fi putut da orice vârstă între 35 şi 50 de ani. Şi totuşi nu putea avea mai mult de 30-31 de ani…” Ştefan se întrerupse şi făcu repede socoteala. Dacă în 1939 Partenie avea 36 de ani, întâlnirea cu Fanny avusese loc cu cinci, şase ani mai înainte, deci prin 1933-l934. O cunoscuse pe Ioana; erau poate logodiţi, sau imediat după ruperea logodnei. „- Vă mai aduceţi aminte de mine, de la duduia Eleonora? m-a întrebat. Mi s-a părut că zâmbeşte foarte trist, dezvelindu-şi câţiva dinţi de aur. – îmi amintesc foarte bine, i-am răspuns. Cum aş putea-o uita pe Lenora?… Mi-am dat seama că fusesem excesiv de vulgar şi, după obiceiul meu, mi-am agravat situaţia. Cum aş putea uita primul meu amor? am exclamat, izbutind chiar să râd. Aveam 17 ani şi n-o să-i mai am niciodată…
— Tinereţe, spuse ea. Era frumos. Parcă erau alte timpuri. Săraca duduia Eleonora, am auzit că ajunsese rău de tot în ultima vreme. S-a prăpădit la un spital. îşi vânduse şi pianul… -Am aflat şi eu, spusei, şi încercai să schimb repede vorba. Am întrebat-o dacă mai ştie ceva despre celelalte fete, Anicuţa, Puia, Sofia. Fără nici un efort, toate numele acelea, îngropate de foarte mulţi ani, îmi reveneau în minte. Fanny părea surprinsă de precizia amintirilor mele. Mi-a povestit ceva despre Anicuţa, cu ea fusese mai prietenă, dar nu ascultam. în acea clipă mi-am adus aminte de roman. îmi părea rău că-l arsesem. Era, fără îndoială, detestabil: roman fals-autobiografic scris la 19-20 de ani. Dar m-ar fi amuzat să-l recitesc acum, să văd ce deveniseră Fanny, Anicuţa şi celelalte fete în afabulaţia mea. îmi aminteam doar ce devenise duduia Eleonora: devenise Lenora, femeia fatală. Eroul nu avea 17 ani, ca mine, nu era student în primul an de facultate; devenise doctorul V., geniul neînţeles şi răzvrătit, puţin demoniac, puţin fatalist, urmărit de nenoroc, aşa cum mi-ar fi plăcut mie, atunci, să fiu.”, „Până ce-am ajuns acasă, m-am gândit tot la lucrul acesta: cum, plecând de la o întâmplare în ea însăşi extraordinară şi nelipsită de o grandoare aproape tragică – pentru că aveam 17-l8 ani şi ea 35-36, şi fusese o adevărată pasiune, fugisem de-acasă, eram gata să fac orice nebunie, voisem chiar să mă sinucid – cum, voind să scriu toate acestea şi voind, mai ales, să le scriu oarecum autobiografic, la persoana I, am ajuns totuşi la un roman teribil şi totodată insipid, fad, fals şi grandilocvent, deşi aproape tot ce scriam fusese trăit de mine, şi încă trăit până la incandescenţă. Dar nu aveam încă 20 de ani, nu învăţasem încă lucrul acesta simplu că translaţia de la duduia Eleonora la Lenora anulase toată autenticitatea întâmplării, că, devenind doctorul V. îndrăgostit de Lenora, scriam autobiografia unei fantoşe…”
De câtva timp, fără să-şi dea seama de când, Ştefan privea rândurile fără să le citească. Auzise deschizându-se uşa de la camera din stânga şi apoi auzise murmurând câteva cuvinte, pe care nu le înţelese, dar vocea i se păruse cunoscută. Ridică ochii din caiet şi începu să asculte, ţinându-şi răsuflarea. Auzi paşii vecinului îndreptându-se spre fereastră ca să tragă obloanele, apoi îl auzi exclamând:
— Cinci sute de franci! – şi i se păru deodată că visează.
— Cinci sute de franci pe noapte! îl auzi din nou. Half a poundl It seems extravagant*.
Era vocea lui Vădastra. Câtva timp, Ştefan rămase încremenit, cu mâna pe caietul lui Partenie, cu capul întors spre camera nr. 16, aşa cum se afla în clipa când începuse să asculte. îl auzi umblând prin odaie, dând la o parte un scaun, exclamând, apoi i se păru că rămăsese şi el pe loc, cu urechea la pândă, ascultând. De fapt, înţelese Ştefan cu câteva clipe în urmă, intrase în cabinetul de toaletă şi dăduse drumul la robinet. îl auzi cum îşi clăteşte paharul, continuând să murmure.
Atunci se hotărî brusc, traversă camera în vârful picioarelor, ca să facă cât mai puţin zgomot, şi ieşi pe coridor. O clipă şovăi, strângându-şi necontenit pumnii, încercând să se trezească. Apoi începu să coboare.
— E un englez, îi spuse portarul. A sosit astă-seară de la Londra.
— Cum îl cheamă? I-am auzit vocea şi mi s-a părut că-l cunosc. Portarul deschise catastiful şi citi: Harry Johnston, născut în 1907, locuind la Birmingham.
— Cred că el este, spuse Ştefan.
Urcând, îşi privi încă o dată ceasul. Trecuse de unsprezece. Când se apropie de etajul IV, începu să calce în vârful picioarelor. în faţa camerei nr. 16, şovăi, ţinându-şi răsuflarea. Auzi câţiva paşi şi, hotărându-se, ciocăni. Un interval care i se păru extrem de lung nu se mai auzi nimic. Paşii se opriseră. Ciocăni atunci din nou şi în clipa următoare auzi un glas aspru, răguşit, izbucnind chiar din spatele uşii, ca şi cum omul ar fi pândit acolo, cu urechea lipită de lemn.
— What's the matterl Who is itl
— Cest le concierge, răspunse Ştefan intimidându-se. Somebody is askingforyou…
Auzi cheia învârtindu-se şi uşa se deschise încet, cu precauţie, numai pe jumătate. îl recunoscu pe loc, aşa cum apăruse în prag, cu mâna pe clanţă, gata să se retragă. îl recunoscu deşi avea ochelari negri, şi mustaţa îi era acum mai groasă, şi figura îi era schimbată, puţin asimetrică, parcă ar fi avut o tâmplă mai ridicată.
— V-am auzit adineauri pronunţând câteva cuvinte româneşti, spuse Ştefan, şi mi s-a părut că sunteţi dumneavoastră, domnul Vădastra. Vă credeam…
Vădastra întoarse puţin capul spre stânga, acolo unde începea coridorul care ducea la camerele cu ferestrele spre curte, apoi întrebă, într-o românească cu un uşor accent străin.
— Ce poftiţi?
— Vă credeam mort în bombardament, v-am căutat peste tot. Poate vă mai aduceţi aminte de mine…
— Domnul consilier Viziru, spuse Vădastra zâmbind. Vă cunosc foarte bine. Ştiu tot despre dumneavoastră…
— E de neînchipuit! făcu Ştefan, şi atunci înţelese că o tâmplă i se părea mai ridicată pentru că avea o cicatrice orizontală chiar la rădăcina părului. N-aţi dat nici un semn de viaţă. Irina nu ştia nimic…
— Poftiţi înăuntru, spuse Vădastra, şi deschise larg uşa, lăsându-l să treacă. O cunoaşteţi bine pe Irina? întrebă aşezându-se pe marginea patului. Când aţi văzut-o ultima oară?
— Puţin înainte de plecarea mea, în vara trecută. L-am văzut şi pe Gheorghiţă. Trecuse în clasa a Ii-a primară…
Vădastra îşi umezi buzele, apoi zâmbi, visător.
— Sunt perfect informat despre ei, spuse. Gheorghiţă este un element excepţional. Irina a rămas ce-a fost: o soţie model.
— Toţi o cred văduvă, spuse Ştefan. Aşa crede şi ea.
— Nu e atât de sigur, îl întrerupse Vădastra. A fost informată la timp.
— Nu cred că ştie ceva, stărui Ştefan. Mi-ar fi spus, m-ar Fi lăsat să înţeleg ceva…
Vădastra ridică din umeri şi zâmbi din nou, abia stăpânindu-şi satisfacţia.
— Poate că a primit dispoziţii speciale, spuse. Poate că…, dar se întrerupse şi se încruntă, privind deodată aspru, bănuitor, spre Ştefan. în fond, adăugă, de unde ştii dumneata că sunt Vădastra? Te-am lăsat să crezi asta pentru că, poate, confuzia asta îmi convine. Eu ştiu foarte multe lucruri despre dumneata. Dar dumneata nu ştii nimic despre mine. Ţi se pare că aş fi Vădastra, şi eu te las să crezi asta, pentru motive pe care dumneata nici nu le bănuieşti. Dar să presupunem că aş fi Vădastra. Ce concluzii ai trage?
Se ridicase de pe marginea patului şi se apropiase de el, umezindu-şi mereu buzele, privindu-l pătrunzător prin ochelarii negri. Ştefan se simţi deodată stingherit şi se mişcă pe scaun, parcă ar fi încercat să-şi aducă aminte de ceva. în cele din urmă, băgă repede mâna în buzunar şi începu să-şi caute pachetul cu ţigări. Dar îl lăsase pe birou, în odaia lui, şi atunci întrebă, zâmbind:
— Nu fumaţi, nu e aşa?
— Nu, mulţumesc. Dar să presupunem că aş fi omul pe care-l crezi dumneata, reluă, ce concluzii ai trage?
— Mi-e greu să-ţi spun… încă nu mi-am revenit. îmi închipui că aţi fost grav rănit în noaptea bombardamentului şi aţi avut o amnezie. S-au întâmplat foarte multe cazuri în război. îmi închipui că…
Vădastra îl privea cu un aer de triumf şi totodată cu un infinit dispreţ, şi Ştefan se întrerupse intimidat.
— Continuă, te rog, continuă, îl încuraja Vădastra. Te ascult cu cel mai mare interes. Este o ipoteză destul de plauzibilă. E bine să ţinem seama de toate ipotezele…
— Aţi avut o amnezie… Deşi, în cazul acesta, nu înţeleg cum de n-a aflat nimic Legaţia. Mai ales că după moartea lui Antim…
Se întrerupse din nou, şovăind.
— Cunosc, cunosc povestea, spuse repede Vădastra, ridicându-şi mâna ca şi cum ar fi vrut să-l oprească şi să-l îndemne totodată, continuă, te rog.
— în sfârşit, Anglia era în război şi se poate presupune că un amnezic mai mult sau mai puţin nu constituia o problemă. Aţi rămas ani de zile într-un spital, undeva în provincie, şi toată lumea v-a crezut mort. Iar când v-aţi regăsit memoria, aţi constatat că România era angajată în război cu Sovietele, pe cale să piardă războiul sau chiar ocupată de ruşi, şi aţi preferat să rămâneţi unde vă aflaţi, în Anglia, sub un alt nume şi trăind o altă viaţă. Vă înţeleg…
— Interesant, făcu Vădastra, începând să se plimbe prin odaie. Asta ar fi o ipoteză. Vă mărturisesc că nu mă convinge. E prea simplă, e aproape banală. Dacă omul pe care dumneata crezi că ar fi Vădastra ar fi trăit o asemenea aventură, recunoaşte şi dumneata că ar fi fost o aventură prea puţin interesantă. Dar se mai pot face şi alte ipoteze. Bunăoară, să presupunem, doar aşa, ca o ipoteză, că personajul dumitale n-a avut nici o amnezie, dar că, din diferite motive, i-a fost teamă să se mai întoarcă acasă, şi a trăit câteva săptămâni, sub un nume fals. Ai să mă întrebi cum ar fi putut face asta la Londra, în timpul războiului. Foarte simplu, dacă a găsit nişte hârtii de identitate. Au fost destui morţi în noaptea aceea. Dar am mai putea presupune şi o altă ipoteză. Vădastra al dumitale, să zicem, voia să lupte alături de Aliaţi şi România era, în toamna aceea, ocupată de trupele germane. Dumneavoastră, cei de la Legaţie, eraţi toţi suspectaţi de filonazism. Omul pe care dumneata îl crezi Vădastra s-ar fi prezentat la un birou militar şi ar fi declarat că vrea să se înroleze în armata engleză, dar cu condiţia să nu se comunice nimic Legaţiei. Poate că nu ştii: aşa s-au înrolat mai mulţi marinari români şi Legaţia n-a aflat nimic. Odată înrolat în armata engleză, din anumite motive, omul dumitale n-a putut pleca pe front, însă a putut fi folosit la alte servicii, să le spunem auxiliare, dar infinit mai importante. Ia gândeşte-te: era român, era considerat mort de toţi ai lui şi ar fi putut fi foarte uşor paraşutat în România, cu acte false ar fi putut trăi în tot timpul războiului o existenţă plină de primejdii şi de aventuri; evident, nu la Bucureşti, pentru că risca totuşi să fie recunoscut, aşa cum a fost recunoscut de dumneata aici, astă-seară. Nu la Bucureşti, dar, să presupunem, la Ploieşti, în regiunea petroliferă, unde se juca în parte soarta războiului, sau la Câmpina, la rafinării… Dar să mai presupunem şi altceva, să facem o altă ipoteză. Iată, bunăoară, suntem în noaptea de 9 septembrie 1940, în noaptea bombardamentului. Printr-un miracol, Vădastra, omul dumitale, a fost salvat în ultima clipă, dar n-a fost evacuat cu o ambulanţă, ci, să presupunem, a fost salvat de un particular, de cineva, care se afla, în apropiere, cu maşina, şi care trebuia să plece din Londra chiar în acea dimineaţă, şi ar fi plecat luându-l şi pe Vădastra cu el. A ajuns undeva în provincie. Omul acela era ofiţer. Vădastra, din motive personale, n-a spus că e român, a spus, să presupunem, că e grec sau sârb, dar într-una din zilele următoare i s-a adresat cineva în greceşte sau sârbeşte şi el n-a înţeles. Şi atunci, evident, a devenit suspect, a putut fi chiar arestat. Cei care îl anchetau ştiau, bineînţeles, că Legaţia anunţase dispariţia unui cetăţean român, Vădastra, dar anchetatorii n-au informat Legaţia despre românul pe care-l prinseseră, pentru că se întrebau dacă nu cumva totul era o înscenare, şi dacă nu e vorba de altceva, de o afacere de spionaj. Şi atunci omul dumitale a stat închis luni şi luni, şi poate chiar mai mult, până ce s-au convins englezii că nu are nici un amestec cu spionajul. Sau, poate, dimpotrivă, au descoperit, anchetându-l, lucruri foarte importante, tocmai în legătură cu spionajul, şi atunci s-au gândit să-l folosească pe Vădastra ca agent dublu şi l-au trimis undeva unde le-ar fi putut fi de folos, să spunem în Orientul apropiat sau chiar în România…
Ştefan ascultase ca prin vis, fără să-l poată înţelege întotdeauna, căci Vădastra cobora mereu glasul, ajungând aproape să şoptească, şi în acele momente Ştefan se trezea că pierduse un şir întreg de cuvinte, că gândul îi alergase înapoi la Londra, în timpul bombardamentului, sau la seara petrecută în apartamentul lui Antim, sau încă şi mai departe, la camera secretă din Bucureşti.
— Da, e adevărat, spuse el. Se pot face o sumă de ipoteze. Ar fi trebuit totuşi s-o anunţi pe Irina…
— Stai, că n-am terminat, îl întrerupse Vădastra, devenind deodată agitat. Există o infinitate de ipoteze, dar nu ţi-am spus pe cea mai interesantă. S-ar putea ca tot ce ţi se pare dumitale atât de complicat şi extraordinar, să fi fost, în realitate, mult mai simplu. Ne-am putea închipui că Vădastra avusese în tinereţea lui un ideal, de care nu vorbea nimănui, şi că acest ideal îi fusese distrus de superiorul lui, de un Popescu oarecare. Ne-am putea închipui că Vădastra, cum ar fi fost firesc, îşi jurase să se răzbune, distrugând într-o zi pe omul care-l umilise şi care-l împiedicase să-şi realizeze idealul. Din nefericire, omul acela, superiorul lui de altădată, era invulnerabil; să presupunem că era un mare om politic, sau un general, sau unul din oamenii care conduc din umbră şi pe care nu ai cum să-i loveşti. Să presupunem ceva mai mult: că omul acela, fostul superior al lui Vădastra, se pune într-o zi în serviciul duşmanului ţării, să spunem al naziştilor sau al comuniştilor. Răzbunarea lui Vădastra capătă atunci o mare importanţă, devine aproape o idee sublimă, o datorie patriotică. Pentru ca să-l învingă nici un sacrificiu nu e prea mare, căci omul acela, să-l numim Popescu, e un om fatal, el îşi vinde pur şi simplu ţara, o vinde duşmanului pentru ca să-şi salveze pielea… Atunci vei înţelege de ce Vădastra şi-a sacrificat tot – familie, şi linişte, şi fericire ca să-l urmărească şi, până la urmă, să-l distrugă. Să-l distrugă definitiv, adăugă el coborând brusc glasul.
O clipă, rămase pe gânduri, visător.
— Da, e adevărat, spuse Ştefan frecându-şi fruntea ca să se trezească. Toate ipotezele acestea sunt plauzibile.
— Şi atunci, într-o seară, reluă Vădastra privind drept înaintea lui, ca şi când ar fi vorbit pentru altul, dumneata întâlneşti, în camera vecină, pe cineva pe care-l iei drept Vădastra, omul pe care-l socoteai, ca toţi ceilalţi, mort cu opt ani în urmă. Într-un moment de slăbiciune, omul pe care dumneata îl crezi Vădastra, îţi răspunde în româneşte şi dumneata îţi confirmi părerea că este el, Vădastra, pe care-l credeai dispărut. Ca toţi românii, eşti indiscret, şi mâine tot Parisul va afla ce ţi s-a întâmplat. Evident, nu ai nici o dovadă că omul cu care stai de vorbă acum e unul şi acelaşi cu Vădastra al dumitale, dar dumneata te încăpăţânezi să crezi asta, pentru că ţi-ar place să ţi se întâmple ceva extraordinar. Şi toată lumea va afla că Vădastra trăieşte.
— Nu, n-am să spun la nimeni, începu Ştefan.
— Dă-mi voie, că n-am terminat, îl întrerupse brutal Vădastra. Lucrul n-ar fi grav, dacă s-ar fi întâmplat altcuiva. Dar să ne închipuim că omul pe care dumneata îl consideri Vădastra se afla aici într-o foarte importantă misiune secretă. Putem face mai multe ipoteze. Să presupunem, bunăoară, că venise la Paris ca să investigheze cauzele pentru care una din reţelele de informaţii şi contraspionaj din ţară a fost descoperită de omul fatal, de Popescu. Nimeni nu putea s-o facă mai bine ca el, pentru că el singur cunoştea metoda de lucru a lui Popescu. Dar putem presupune ceva mai mult. Să ne închipuim că omul pe care dumneata îl consideri Vădastra trebuia să plece mai departe, poate chiar să fie paraşutat în ţară. Să ne închipuim asta, că avea de împlinit o misiune importantă în ţară. Ori, ce se întâmplă acum? Dumneata vei spune mâine în tot Parisul că m-ai întâlnit, şi Popescu va afla în 24 de ore…
— Vă dau cuvântul meu de onoare că nu va afla nimic, îl întrerupse Ştefan.
— Evident, indiscreţia dumitale va fi scump plătită, pentru că, inutil să adaug, nu vei supravieţui nici dumneata multă vreme. Dar la ce-mi foloseşte mie să ştiu că, dacă eşuez în misiunea mea, vei fi găsit şi dumneata mort pe undeva, prin împrejurimile Parisului?… Important, pentru mine, ar fi fost să nu te fi întâlnit sau, întâlnindu-te, să nu mă fi recunoscut. E adevărat că nu ştii unde plec şi ce am de gând să fac, dar simplul fapt că bănuieşti că Vădastra trăieşte, este foarte grav. în situaţia mea de-acum, adăugă el visător.
— Din partea mea, puteţi fi sigur, vorbi din nou Ştefan. Ştiu să păstrez un secret. înţeleg că e ceva foarte serios…
— Nu poţi să înţelegi, continuă Vădastra, pentru că nu ţi-am spus nimic. Tot ce ţi-am spus, au fost simple ipoteze, ca să te încerc, să văd cum reacţionezi. în fond, dumneata nu ştii nimic despre mine. Nici nu ştii măcar dacă sunt cu adevărat Vădastra… Dar să ne închipuim că eu aş fi… Adică nu, reluă el după o scurtă tăcere, cu un alt glas. Să nu ne mai închipuim deocamdată nimic. Sunt obosit. O să mai vorbim mâine dimineaţă. Am să te pun la încercare, să văd dacă poţi fi discret…
Îl conduse ceremonios până la uşă, i-o deschise şi, din prag, rosti deodată, tare.
— / was very glad to meet you, Sir…
Aproape îi fusese recunoscător că pusese pe neaşteptate capăt convorbirii. Simţea că nu-l va mai putea asculta. Intrând la el în cameră, dădu cu ochii de manuscrise şi zâmbi. Aprinse repede o ţigară şi trase cu sete primul fum, apoi se trânti pe pat. „Ar fi trebuit s-o anunţe pe Irina”, se trezi gândind. Apoi se trezi că-şi fumase ţigara şi se uită la ceas. Trecuse de miezul nopţii. „Ar fi trebuit totuşi s-o anunţe pe Irina. Ar fi trebuit să mă anunţe şi pe mine Ileana, să-mi dea un semn de viaţă, să-mi trimită doar un semn, o semnătură pe o carte poştală, ca să ştiu că trăieşte. Aşa ar fi trebuit să facă şi el, Vădastra.”
Înţelese în acea clipă că nu mai semăna cu Spiridon Vădastra pe care-l cunoscuse el. Părea un alt om. Nu mai părea ridicol. S-a întâmplat ceva cu el şi s-a schimbat, a devenit un altul. Au trecut aproape opt ani. A trecut timpul şi a devenit un altul. „Săraca doamna Zissu!”, spusese atunci, în noaptea bombardamentului. Poate nici nu-şi mai aminteşte acum cine a fost doamna Zissu. Când l-oi întreba, mâine dimineaţă, s-ar putea să nu-şi mai amintească. Dacă a fost cumva amnezic, s-ar putea să nu-şi mai amintescă niciodată de tinereţea lui, de doamna Zissu. Sau poate n-are să vrea să-mi spună, are să-mi răspundă că nu-şi mai aduce aminte, că nu-l mai interesează…
Sări din pat şi se duse să deschidă fereastra. Fără să ştie, îşi aprinse o altă ţigară şi se trezi târziu cu cutia de chibrituri în mână. O privi câtva timp mirat, nehotărât, parcă întrebându-se ce-ar putea să facă cu ea. în cele din urmă, şi-o băgă în buzunar şi se aşeză la birou. Ochii i se opriră pe pagina începută:„…autobiografia unei fantoşe…” în acea clipă, i se păru că-l aude pe Vădastra şi întoarse capul, atent. Sforăia, foarte încet, parcă ar fi gemut uşor prin somn. I se păru deodată că tot ce făcuse de când se întorsese în camera lui fusese ridicol; absurd şi ridicol, ca şi cum ar fi fost un copil speriat, care se simte observat şi nu ştie cum să se poarte. „N-am să pot dormi, îşi spuse. Trebuie să fac ceva…” Adună manuscrisele, le înveli în hârtia în care fuseseră împachetate şi le aşeză în dulap. Apoi stinse lumina şi ieşi în vârful picioarelor. Portarul moţăia, cu capul rezemat pe braţe.
— Nu mi-e somn, îi spuse Ştefan. Mă duc să mă plimb puţin…
Când se trezi, privi speriat la ceas. Era aproape nouă. Se spălă grăbit, stăpânindu-şi anevoie nerăbdarea, îşi îmbrăcă halatul şi, luându-şi pachetul cu ţigări, ieşi şi bătu timid la uşa lui Vădastra. Nu-i răspunse nimeni. îngrijorat, coborî şi întrebă portarul. Află că ceruse nota dis-de-dimineaţă şi plecase înainte de şapte.
— Spunea că trebuie să prindă trenul pentru provincie…
Reîntors în odaie, totul i sejpăru deodată ridicol şi absurd. „Trebuia să mă fi aşteptat la asta; trebuia să-l pândesc, să nu adorm.” îşi aprinse o ţigară şi se trânti în pat. „De ce mi l-o fi trimis printr-un comisionar?” se trezi întrebându-se deodată. Coborî din nou şi telefona la Weismann. Ascultă mult timp soneria răsunând în biroul din boulevard Murat. „Poate voia să-mi facă o surpriză. Bănuia că voi citi întâi caietul lui Partenie, şi voia să vadă ce cred, cum voi reacţiona. Poate chiar el a stat, astă-toamnă, închis nopţile în odaia lui, în timp ce eu dormeam alături, şi a şters cu cerneală numele. Probabil că era acolo şi numele Ioanei…”
— Nu răspunde nimeni, spuse portarul văzându-l că nu se îndură să lase receptorul. Nu e acasă. încercaţi mai târziu…
A încercat de mai multe ori în acea dimineaţă. Apoi, după ce se întoarse de la masă, cobora din ceas în ceas şi telefona, ascultând parcă fermecat soneria răsunând în camera goală. După-amiaza era caldă şi Ştefan trăsese obloanele la ferestre şi, întins în pat, începuse să aştepte. Nu ştia precis ce aşteaptă; îşi privea la răstimpuri ceasul, îşi aprindea o ţigară şi, metodic, cu încăpăţânare, cobora să telefoneze.
— Ce spunea comisionarul? întrebă pe portar. Când spunea că i-a fost încredinţat pachetul?
— N-a spus nimic. A întrebat de dumneavoastră şi a vrut să urce el. Dar nu l-am lăsat. I-am spus că după ora nouă seara furnizorii nu mai pot urca în camere. Am înţeles ce voia, şi atunci i-am dat o sută de franci…
Soarele coborâse pe nesimţite pe deasupra Invalizilor. Ştefan căută în pachetul cu manuscrise, luă caietul lui Partenie şi se aşeză la birou.„…scriam autobiografia unei fantoşe”, reciti el, încercând să regăsească interesul cu care le citise cu o seară mai înainte. Dar îi reveneau neîncetat cuvintele lui Vădastra, cuvintele portarului şi aluziile misterioase ale lui Weismann: „Am să le fac la toţi surpriza! Am să ţi-o fac şi dumitale, coane Ştefan, pentru că şi dumneata eşti sceptic…!” Rămase câtva timp cu ochii pe pagina începută. Apoi, ca şi cum i-ar fi fost ruşine de gândurile lui, se hotărî brusc şi izbuti să continue lectura. „Scriind, îmi spuneam că scriu ca să mă vindec, dar probabil că eram vindecat de mult; în roman nu mai străbătea nici o febră. Şi totuşi, ce admirabil subiect de roman! Dar nu aşa cum îl văzusem la 19 ani, ci aşa cum merita să-l vadă un scriitor. Nu era interesantă drama doctorului V., şi nici el, geniul răzvrătit, nu era interesant. Mult mai interesantă era povestea pianului, despre care aproape că nu vorbisem în roman. Transformând pe duduia Eleonora în Lenora, şi atelierul ei de croitorie în salonul văduvei unui îmbogăţit de război, pianul îşi pierduse funcţia lui esenţială, de simbol al unei existenţe ce părea atunci, prin 1920, feerice, căci era singura amintire rămasă din apartamentul pe care-l închiriase căpitanul, pentru ea, cu zece ani în urmă, în bulevardul Elisabeta, şi i-l mobilase luxos, «ca palatul unei principese orientale», după cum spunea duduia Eleonora. într-o dimineaţă, căpitanul făcuse semn muscalului să oprească în dreptul unei case noi, cu mai multe etaje, din bulevardul Elisabeta. Apoi o luase de mână şi o trase după el în ascensor.
— Era ca un palat! exclamase Eleonora. Când am intrat şi am dat cu ochii de pian, i-am sărit de gât şi am început să plâng!
— Iar vrei să mă faci gelos? am întrerupt-o eu, prefăcându-mă ironic, deşi eram gelos până la demenţă pe această biată umbră a căpitanului.
— Era numai mobilă scumpă, numai mătase şi aur, continuase ea, dar mie mai presus de toate îmi era drag pianul. Şi când am scăpătat, am vândut şi am amanetat toate, dar de pian nu m-am despărţit… Ori, în romanul meu pianul nu mai putea avea nici un rol: duduia Eleonora devenise Lenora, văduva unui îmbogăţit de război. în atelierul de croitorie, aşa cum îl păstra, dezacordat, învelit cu brocarturi şi împodobit cu două vase mari, în care se decolorase, prăfuite, florile artificiale, cu fotografiile Eleonorei de la 20 de ani alături, pianul părea prestigios, încărcat de amintiri şi iluzii defuncte. Renunţând la adevărata Eleonora, am pierdut, de la început, mai mult de jumătate din substanţa epică a romanului. Pentru că, fără pian, nu puteam justifica gelozia lui Mitică…”.
„Ea este! se trezi deodată Ştefan, ea, doamna Zissu, Zisuleasca lui Mitică Porumbache!” în acea clipă înţelese că ştiuse asta de la început, ştiuse de când se reapucase să citească. Poate că ştiuse chiar de când, cu o seară mai înainte, ochii îi căzuseră pentru prima oară pe cuvântul „pian”. îşi vânduse şi pianul… „Pianul lui Vădastra, îşi spusese el atunci, doamna Zissu a lui Vădastra…” Ar fi vrut acum să se bucure de descoperire şi totuşi parcă o nedefinită tristeţe, o neînţeleasă dezamăgire îi amorţea încet întreaga fiinţă. „Doamna Zissu a lui Vădastra!”, îşi repetă el de mai multe ori, încercând să se smulgă din sentimentul tulbure de melancolie şi decepţie care-l ameninţa. începu să facă repede socoteli ca şi cum ar fi sperat că exerciţiul acesta mental cu destine şi fragmente de timp i-ar putea descătuşa bucuriile strangulate undeva în adâncul fiinţei lui, oprite pe loc şi încătuşate fără motiv şi fără înţeles. Prin 1920-l921, doamna Zissu ar fi avut vreo 35-36 de ani. Partenie era un copilandru: 17 ani. Prima lui dragoste. Aşa cum a fost, câţiva ani mai târziu, prima dragoste a lui Vădastra. Când a întâlnit-o Vădastra, era în liceu, avea probabil 15-l6 ani, iar ea, doamna Zissu, avea 40 de ani. „Distinsa doamna Zissu. O femeie frumoasă care m-a iubit pe mine…” Fusese, poate, ultima ei dragoste. Curând după aceea murise în mizerie, după ce îşi vânduse şi pianul. Toate lucrurile i se păreau clare, şi dori din nou, aproape cu deznădejde, să se bucure că, în sfârşit, le-a descoperit, că a înţeles. Căpitanul, Mitică Porumbache, apoi Partenie, apoi Vădastra, toţi o iubiseră; fusese prima sau ultima lor dragoste. De aceea, probabil, fusese şi el, Ştefan, obsedat de taina doamnei Zissu: o iubise Partenie, o iubise ca şi pe Ioana. Poate c-ar fi trebuit s-o întâlnească şi el, Ştefan, puţin timp după ce-o iubise Partenie, s-o întâlnească şi să se îndrăgostească de ea, aşa cum, mai târziu, o întâlnise şi se îndrăgostise de Ioana, logodnica lui Partenie. Dar în locul lui, o întâlnise Vădastra. „Distinsa doamnă Zissu, o femeie care m-a iubit pe mine…” Poate de aceea l-au tulburat cuvintele acestea auzite prin pereţii de paiantă ai camerei secrete, l-au obsedat atâţia ani fără să poată vreodată înţelege motivul: poate ghicise în ele acea parte din destinul lui pe care-l trădase, un fragment de viaţă care-i fusese predestinat şi pe care, fără să înţeleagă de ce, nu-l trăise, şi rămăsese neîmplinit, şi de aceea, îl urmărea, ca un strigoi, cerându-i îndestularea, alergându-l din urmă, silindu-l să caute, să afle.
„Aşadar, aceasta fusese doamna Zissu, Zisuleasca lui Mitică Porumbache, îşi repetă din nou, zâmbind. O croitoreasă, care cunoscuse cândva leneveala şi prestigiile întreţinutei de lux, apoi scăpătase, se reapucase de croitorie, dar era încă foarte frumoasă, avea fără îndoială foarte mult farmec, dacă la 17 ani Partenie fugise de-acasă pentru ea şi fusese chiar ispitit să se sinucidă. Mi s-ar fi putut întâmpla mie. Trebuia să mi se întâmple mie, rectifică el, şi parcă un sentiment ciudat, de împăcare şi totodată de resemnare îl cuprinse deodată, amuţindu-i neliniştile şi nerăbdarea. Ar trebui să fac ceva, îşi spuse, ar trebui poate să mă rog, să spun cuiva că mi s-a întâmplat ceva, că toate câte mi s-au întâmplat aveau un sens, dar nu ştiam cum să-l caut, cum să-l înţeleg. De aceea mă urmărea numele acesta: doamna Zissu. Ar trebui să spun ceva. Doamne, facă-se voia ta, rosti el deodată. Facă-se voia ta, repetă mai încet.” Simţea o mare, neobişnuită linişte, şi totuşi îi era frică. „Aş putea să mor tocmai acum, când am aflat, aş putea să mor fără a o mai fi întâlnit, fără a-i putea spune că ştiu cine a fost doamna Zissu, că obsesia mea nu era absurdă, că avea un sens. Avea un sens, îşi repetă el. Trebuie să-i spun Ilenei că tot ce s-a întâmplat, avea un sens. Facă-se voia ta!”, rosti deodată, cu teamă. Rămase câtva timp nemişcat, ca şi cum s-ar fi trudit să asculte ceva pe care nu-l putea auzi, apoi îşi reluă lectura.
„Pentru că fără pian, nu puteam justifica gelozia lui Mitică, şi renunţam, astfel, la scenele acelea senzaţionale, pe care le-am reconstituit din povestirile Eleonorei, când, târziu, după miezul nopţii, uneori în zori, se întorceau acasă de la „Grădina Veseliei”, urcau în apartamentul mobilat şi plătit de căpitan şi, dând cu ochii de pian, Mitică, aproape întotdeauna beat, începea să înjure, la început printre dinţi, apoi fără nici o jenă, din ce în ce mai tare şi mai vulgar, până ce izbucnea Eleonora în lacrimi şi atunci se ducea s-o mângâie, cerându-i iertare, spunându-i că voia doar s-o necăjească. Iar după ce se mutase din bulevardul Elisabeta şi-şi vânduse toate mobilele, rămânând numai cu pianul, Mitică, de câte ori mai venise s-o vadă, o anunţa că este ultima oară când îi calcă în casă dacă nu vinde pianul. Apropiindu-se, îl plesnea cu palma întreagă peste capac sau peste şoldurile lui de lemn şi, ascultându-l răsunând, striga:
— Auzi-l cum cântă pe unde-l atingi!… Toate acestea nu aveam cum să le povestesc. Mitică, predecesorul meu în inima Eleonorei, de unde nu izbutise să alunge pe căpitan nici după ce acesta murise (şi nici măcar eu nu speram că l-am putut îndepărta, căci, printre atâtea alte gesturi de personaj legendar, căpitanul făcuse şi gestul prin excelenţă romantic: se sinucisese.
— S-a omorât pentru mine, eu l-am băgat în mormânt! S-a omorât când îl făcuse maior!). Mitică, deci, devenise în roman un funcţionar de bancă, simplificat şi anost, fără nici o adâncime, redus la ticuri şi clişee, eu crezând, în marea mea naivitate, că astfel voi scoate mai bine în evidenţă contrastul între mediocritatea lui şi geniul patetic al doctorului V. Şi atunci, tot episodul „Grădina Veseliei” a trebuit să cadă. L-am înlocuit cu o întâlnire într-un restaurant de vară, frecventat de îmbogăţiţi de război. Scena întâlnirii între căpitan şi Mitică, pe care n-am înţeles-o nici eu prea bine cum a început, căci Eleonora nu prea vrea să-mi povesteasă (spunea că nu-i place să-şi amintească de asemenea lucruri triste), scena aceasta devenise, în roman, un episod banal de gelozie burgheză. Ori, se pare că în noaptea aceea a fost la „Grădina Veseliei” un scandal de pomină, de care au vorbit şi ziarele, de care s-a vorbit ani de zile în mahala. Căpitanul sosise pe neaşteptate de la Iaşi şi o găsise pe Eleonora cu lăutarii la masă, petrecând cu Mitică.
— Copilul e al meu? a întrebat-o, foarte palid şi totuşi foarte liniştit. Eleonora, pretinde ea, a ţipat, indignată.
— E al meu, tot aşa cum sunt copiii croitorului copiii lui? a mai întrebat căpitanul. Şi-atunci a sărit Mitică, şi a început bătaia. Eleonora leşinase, nu-şi mai amintea nimic. Pretinde că nu-şi mai amintea decât finalul, ca într-o nuvelă de Puşkin. Târziu, a venit garda, şi ofiţerul gărzii l-a ridicat pe căpitan din pietriş, unde căzuse în nesimţire, cu capul spart de un sifon, căci, se pare, tăbărâseră toţi măcelarii pe el, l-a ridicat, plin de sânge, desfigurat, cu uniforma zdrenţuită, şi ţinându-l anevoie de braţ, căci se clătina ca un om beat, i-a spus:…
— Căpitan Sideri, eşti sub arest!”
Ştefan îşi ridică ochii din caiet. „Căpitan Sideri, eşti sub arest! Iubite domnule Weismann, dumneata n-ai de unde să ştii, eu iubesc de mulţi ani o fată. O cheamă Ileana. Ileana Sideri. Căpitan Sideri, eşti sub arest!… Poate că era unchiul ei. Poate că era chiar tatăl ei. Ar trebui să fac socoteala…” „- Cine e prietena lui? mă întreba.
— Ileana, i-am răspuns. Ileana Sideri. A fugit din ţară ca s-o caute. Nu e nici un secret…” Astea i le spusese Weismann, într-o dimineaţă, după ce-i adusese cafeaua. „Ileana Sideri. A fugit din ţară. Nu e nici un secret…” îşi privi deodată, cu mirare, ceasul, ca şi cum s-ar fi trezit.
Trecuse de nouă. Se ridică aproape speriat de la birou şi coborî în goană etajele. Portarul îl văzu de departe şi-i zâmbi.
— încercaţi din nou? îl întrebă continuând să zâmbească.
„I-am dat o sută de franci. Spunea că vine tocmai de la statuia Brătianu. A întrebat de dumneavoastră şi a vrut să urce el. I-am spus că după ora nouă seara… Căpitan Sideri…”
— Nu răspunde nimeni, îl auzi pe portar. Nu e acasă. Nu s-a întors.
„A fugit din ţară ca s-o caute. Nu e nici un secret.” Atent, răbdător, continua să asculte soneria răsunând strident în biroul din boulevard Murat.
De-abia târziu, când autocarul ieşise din Paris, îşi aminti că nu mâncase. „Aş fi avut totuşi timp să mănânc; era o cafenea în colţ, aş fi putut mânca un sandvici.” Nel mezzo del cammin di nostra vita, îi reveni încă o dată versul. Şi-l repetase de mai multe ori, la început fără să înţeleagă de ce, umblând pe străzi, traversând Place de la Muette scăldată întreagă în soare, îndreptându-se spre Etoile. Şi apoi, aproape de Etoile, i se păru că înţelege; îşi repeta cu încăpăţânare versul ca să scape de refrenul absurd care-i revenea necontenit în minte: Dar nu i s-a găsit corpul…!
Când coborâse dimineaţa, portarul îi arătase cu un gest scurt, clătinând capul, pe cineva care, aşezat la măsuţa din hol, răsfoia cartea de telefon. Era un bărbat cu o figură ştearsă, fără expresie. Se ridică din scaun şi-i zâmbi încurcat.
— Domnul Ştefan Viziru? întrebă. Aţi locuit câtva timp în boulevard Murat, la domnul Weismann…
— I s-a întâmplat ceva? îl întrerupse Ştefan.
— Nu. Adică, mai precis, nu ştim. Fiţi bun, vă rog, şi veniţi cu mine să daţi câteva informaţii.
Taxiul îl lăsase în faţa Comisariatului, undeva aproape de boulevard Murat. Coborâse nervos, aprinzându-şi în ultima clipă încă o ţigară. A trebuit să aştepte câtva timp aşezat pe o banchetă, lângă uşă. Inspectorul vorbea încă la telefon.
Nu i s-a găsit corpul] Bucuria lui bruscă, nefirească, îşi dădea seama, izvora din acest detaliu, în aparenţă nesemnificativ: că, deşi totul lăsa să se înţeleagă că Mişu Weismann s-ar fi sinucis pe o plajă din Belgia, faptul că încă nu i s-a găsit corpul anula toate concluziile care s-ar putea trage din dispariţia lui misterioasă. Aşa se întâmplase cu Vădastra. Singurul care înţelesese fusese Antim. Nu i s-a găsit corpul, repeta el necontenit, încremenit acolo, pe un fotoliu, în salonul Legaţiei din Belgrave Square, neîndrăznind parcă să mai iasă singur pe stradă atât timp cât nu i se făcea dovada că murise Vădastra, arătându-i-se corpul. Ştia că e ridicol, dar nu putea crede în sinuciderea lui Weismann. îi plăcea să şi-l închipuie scăpat de teroarea datoriilor, eliberat de obsesiile marei lui afaceri, îmbrăcând hainele unui vagabond şi plecând undeva departe, în lumea largă, de unde-i va trimite mai târziu un semn de viaţă, câteva cuvinte pe o carte poştală. Inspectorul îl ascultase cu atenţie, apoi îi mulţumise foarte afabil. „Nu, nu i s-a găsit încă corpul”, repetase el încă o dată în prag, zâmbind, oarecum derutat de insistenţa cu care revenise această întrebare în tot cursul convorbirii.
La Etoile se oprise în faţa chioşcului şi cumpărase ziarele de prânz. Le răsfoi repede, cuprins de o bruscă emoţie, să vadă dacă nu cumva, totuşi… Nu era nici o informaţie privitoare la dispariţia lui Weismann. Citi în prima pagină: Aujourdhui ete. Nu înţelesese decât târziu, când se apropia de Place des Ternes. Solstiţiul de vară. Sânzienele. „Nu i s-a găsit corpul.” Nel mezzo del cammin di nostra vita… Strânse ziarele, le făcu sul şi le aşeză pe pervazul unei ferestre, apoi grăbi pasul.
Aproape de unu, Parc Monceau era aproape gol. Pe o bancă, o femeie mânca absentă un sandvici. Mai rămăseseră doar câţiva copii întârziaţi la joacă şi o pereche de îndrăgostiţi. începea să se simtă căldura chiar aici, la umbra arborilor. Una selva obscura. Se plimba aproape fără să privească în jurul lui. Apoi, după ce străbătu alene parcul, ieşi şi grăbi din nou pasul.
Pe boulevard des Courcelles, tocmai voia să traverseze pe celălalt trotuar când zări de departe cele trei autocare. Se îndreptă spre ele fără curiozitate, dar grăbind mereu pasul, ca şi cum i-ar fi fost teamă că, o clipă înainte de a le ajunge, ar putea pleca. Autocarele se aflau în dreptul unei curţi mari. Club des Etudiants, citi Ştefan. Se apropie de zid şi începu să-şi şteargă fruntea cu batista. în curte, pe trotuar, aşteptau grupuri de tineri. Câţiva se aşezaseră la mesele cafenelei din colţ. începuse să fie din ce în ce mai cald şi Ştefan îşi scoase haina şi şi-o atârnă pe umeri. Apoi îşi aprinse o ţigară şi fuma liniştit, fără să privească în jurul lui. Târziu, o fată ieşi din curte cu un carnet de bilete în mână şi se îndreptă spre primul grup. Văzu că fiecare îşi caută în portmoneu şi atunci îşi scoase şi el o bancnotă de 500 franci. Fata se opri în dreptul lui, îi luă bancnota, îi dădu un bilet şi 200 de franci rest, şi-i spuse:
— Troisieme voiture.
„Aş fi avut timp să mănânc un sandvici. Era o cafenea în colţ, la umbră…” Autocarul înainta acum printre câmpuri de grâu smălţuite cu maci. „E ca la noi în ţară”, se trezi gândind. Privea pe fereastră, aşa cum privise necontenit de când ieşise din Paris. „Destinul este porţiunea de Timp, îşi aminti el cuvintele lui Bibicescu, porţiunea de Timp pe care ne-o îngăduie Istoria. Ce-o fi vrut exact să spună?” Dar nu încercă să înţeleagă. Gândul îi alergă şi mai adânc în trecut, cu tot mai mulţi ani în urmă, nu-şi dădea încă precis seama când, în tinereţea sau în copilăria lui; cândva, de mult, privise de la fereastra unui tren un peisaj asemănător, cu câmpuri de grâu şi orz, bătute cu maci, ondulate în vâlcele dulci, şi drumul, ca şi acum, ducea printre dealuri şi boschete de fagi şi de salcâmi.