— Cred că sunt şi eu îndrăgostită, îi spusese Valkiria. De data aceasta cred că e ceva serios. E un mare artist… I se păruse şi mai grasă ascultând-o vorbindu-i despre iubirea ei pentru un mare artist. Nu voise să-i spună numele.
— E un om prea celebru, adăugase. Fără îndoială că-l cunoşti şi tu… Dar tu, tot îl mai iubeşti?
— Nu l-am iubit niciodată, spusese. Dar de data aceasta s-a terminat orice între noi. E un egoist. îmi pare rău că din cauza lui m-am certat cu tante Alice…
— Eu ştiu bine de ce nu vrei să te măriţi! spusese atunci tante Alice. Tu eşti încă îndrăgostită de Viziru şi probabil trăieşti mai de mult cu el…
— Tante Alice! strigase ea deodată.
— Dar faci păcat, dacă vrei să-i strici casa. El e om însurat şi are copil. N-o să-ţi ajute Dumnezeu dacă-i strici casa!… Ileana începuse deodată să plângă.
— Dacă-l iubeşti şi dacă te iubeşte, continuase tante Alice, nu e nimic de făcut. Asta numai Dumnezeu le leagă şi le dezleagă. Dar dacă te-ai mărita măcar de ochii lumii.
— Nu l-am văzut decât o singură dată de când s-a întors de la Londra, spusese ea ştergându-şi furioasă ochii. Iar anul trecut, l-am văzut de două ori… Tante Alice o privise lung, încruntat.
— Atunci sunteţi amândoi nebuni! Şi cea mai nebună eşti tu. Trebuie neapărat să te măriţi. Anul ăsta trebuie să te măriţi…!
Se simţea fericită îndată ce se suia în trenul electric care, la sfârşitul fiecărei după-amiezi, o aducea la Cascaes. Uita, atunci, de război, uita de monotonia muncii de la Legaţie. îşi pregătea singură masa de seară, dar nu înainte de a se fi scăldat. Ocolea, înot, bărcile din faţa casei, apoi pornea în larg. Se întorcea când începeau să se lumineze ferestrele.
Cunoscuse destulă lume, dar nu primea aproape pe nimeni la ea. Doar o singură dată, o săptămână după ce se mutase, invitase într-o duminică pe ministru şi pe colegii de Legaţie. Se împrietenise cu o tânără funcţionară portugheză, care venea uneori să petreacă duminicile la ea. Pe ceilalţi, se mulţumea să-i întâlnească pe plajă. Singurătatea aceasta îi crease repede o proastă reputaţie şi afla, din când în când, de la prietena ei, de zvonurile care circulau la Legaţie despre aventurile ei.
— Eşti prea frumoasă! Şi prea zâmbeşti uşor!… Şi apoi, eşti imprudentă: locuieşti singură într-o casă izolată, intri în baruri, dansezi prea mult, te întorci târziu acasă…
Ileana ridicase din umeri.
— Are să vină Valkiria, răspunse.
— Are să vină să stea cu mine o veche prietenă a mea, elveţiană. N-o să mai fiu singură…
Dar Valkiria îşi amâna mereu sosirea. „Poate am să vin la iarnă, îi scria. Acum mi-e imposibil. Am să-ţi spun când ne vom întâlni de ce…” Şi apoi, pe neaşteptate, într-o zi de la sfârşitul lui octombrie, aflase dintr-o scrisoare a lui tante Alice că Ştefan se afla de mult pe front, voluntar. Pălise, şi pentru că simţise ochii lui Duma pironindu-se asupra ei, ieşise repede din birou. „Bestia! începu ea să şoptească, cu furie, printre dinţi, strângând scrisoarea în pumn.
Bestia! Mai îmi dă şi asta pe cap, acum! Bestia! Egoist feroce! Nu se gândeşte decât la el. Voluntar, într-un regiment din linia întâi. Şi nu se mai ştie nimic de el! Nu se mai ştie nimic de el…!” Din acea zi, simţise cum începe să-l urască, într-o după-amiază de duminică, auzi repetate bătăi în uşă. Era singură şi nu aştepta pe nimeni. îşi aranja în grabă părul, stinse ţigara şi, încruntată, deschise uşa. Era Minai Duma. Ileana nu încercă să-şi ascundă plictiseala. Cu şeful ei direct izbutise să nu aibă, până atunci, decât relaţii de serviciu.
— Nu te deranjez? o întrebă el zâmbind. Ileana nu răspunse, dar îl conduse pe terasă.
— Eram prin apropiere, continuă Duma aşezându-se în chaise-longue, şi am trecut să văd ce mai faci…
Se opri, privind golful. O fregată se pregătea să pornească spre larg. Vântul îi umflase deodată pânza roşie, aplecând-o mult de tot, gata s-o răstoarne.
— E frumos, aici, la dumneata, vorbi el din nou. Uiţi de greutăţi, uiţi de război…
Ileana urmărea atentă manevra fregatei. Prinsese acum vântul şi, aplecată, aluneca prodigios pe faţa apei.
— Î-propos, începu Duma cu un alt glas. Dumneata care cunoşti atâta lume, ai cunoscut pe o compatrioată de-a noastră, o anumită domnişoară Zissu?
— Am auzit de ea, spuse Ileana, dar n-am cunoscut-o…
Duma o privi scurt, mustrător, apoi zâmbi. Mai ales zâmbetul îi era antipatic Ilenei; i se părea că trădează o cruzime pe care obrazul placid al lui Duma o ascundea altminteri cu desăvârşire.
— Rău ai făcut că n-ai cunoscut-o până acum, continuă el. E o femeie care ne interesează. Spune că are viza Statelor Unite, că-şi aşteaptă locul în clipper, dar aşteaptă de zece luni. E şi foarte suspect, dar e şi foarte interesant…
— Nu văd în ce măsură m-ar interesa pe mine, spuse Ileana. Duma o privi din nou, în ochi, aproape cu severitate.
— Pe dumneata, direct, poate că nu. Dar nu e vorba de asta. E vorba de ce ne interesează pe noi. Şi pe noi ne interesează orice român care se îndreaptă spre partea cealaltă… Nu uita că suntem în război. Şi că luptăm alături de germani contra ruşilor – lucru pe care mulţi dintre români îl cam uită. îţi cunosc sentimentele dumitale anglofile şi americanofile. Eşti liberă să le cultivi şi de-aici înainte. Nu suntem intoleranţi cu sentimentele funcţionarilor noştri, închidem ochii!… Cu condiţia, însă, să-şi facă fiecare datoria…
— E un fel elegant de a vă plânge de mine? întrebă Ileana roşind.
— Da şi nu. Sunt mulţumit de lucrul dumitale la Legaţie. Eşti o foarte conştiincioasă secretară. Dar nu e de-ajuns. Dumneata te mişti în atâtea cercuri, yezi atâta lume. Ar trebui să deschizi bine urechile. Şi să ne spui ce auzi, ce se vorbeşte, ce se plănuieşte. în afara marilor secrete de stat, nu există secrete care, până la urmă, să nu transpire; în anumite cercuri, cel puţin. Pe noi ne interesează asemenea secrete… De aceea, ar fi bine să întâlneşti pe această domnişoară Zissu, să te împrieteneşti cu ea, să-i vorbeşti de simpatiile dumitale anglo-americane…
Ileana simţea că roşeşte mai mult.
— O poţi invita aici, la dumneata, continuă el cu o sacadată monotonie, şi poţi invita chiar anumiţi cavaleri, bărbaţi distinşi… Nu e nevoie ca invitaţii dumitale să fie totdeauna de partea Axei, adăugă zâmbind.
La plecare, se mai opri o data în faţa uşii.
— Mai e ceva, spuse. Mâine soseşte Vidrighin, din Chile. Este noul nostru consilier economic. A fost la Tokyo, a fost în Chile. Este cineva foarte bine… Mă duc să-l întâmpin în port, împreună cu Costescu şi am să te rog să vii şi dumneata. Soţia lui, doamna Vidrighin, e norvegiană şi nu ştie româneşte…
Câteva săptămâni în urmă, pe la sfârşitul lui noiembrie, află întâmplător de apropiata sosire a unei Comisii economice, care trebuia să organizeze cumpărăturile de sizal, wolfram şi, în secret, cauciuc. în aceeaşi după-amiază Duma îi întinse o listă de nume.
— Cunoşti pe vreunul dintre ei? o întrebă fără să-şi ridice ochii. Ileana începu să parcurgă lista şi păli brusc.
— Pe Ştefan Viziru, spuse după ce-şi umezi buzele. Dar îl ştiam pe front, în Rusia…
— I s-o fi urât şi lui pe front, vorbi Duma ridicându-se. Mai ales că acum s-a făcut cam frig…
— O fi rănit, şopti Ileana, absentă.
— Unde mai pui că aici, la Lisabona, în afară de diurna împărătească, mai e rost şi de un comision. Cunoşti şi dumneata sistemul.
Ileana roşi şi-l privi provocator, în ochi.
— Dumneata, însă, nu-l cunoşti pe Ştefan Viziru. Dacă l-ai fi cunoscut, nu ţi-ai fi îngăduit o asemenea aluzie.
Duma izbucni în râsul lui tăcut şi deschise casa de fier.
— Vasăzică numai pe ăsta îl cunoşti? o întrebă aşezându-şi cu atenţie dosarele. Cu atât mai bine. Ţi-l dau în grijă. Ţine-te după el. Arată-i oraşul, du-l prin baruri…
— Viziru cunoaşte destul de bine Lisabona, îl întrerupse Ileana.
— Ştiu. A fost astă-iarnă aici. A stat mult; cam prea mult chiar. Nu se mai îndura să plece… Şi m-am tot întrebat: de ce, oare? Numai din cauza Stellei Zissu?
Ileana îşi simţi tot sângele în obraji şi începu să desfacă, tremurând, pachetul cu ţigări. Duma închisese casa de bani şi se întoarse spre ea.
— Sau poate nici asta nu ştiai? o întrebă zâmbind cu o exagerată mirare. Atunci, nu eşti deloc curioasă să asculţi ce se vorbeşte în jurul dumitale… Şi tocmai legătura aceasta mi se pare interesantă, reluă după o scurtă tăcere. Interesantă şi chiar suspectă. Că doar nu numai pentru ochii frumoşi ai domnişoarei Zissu a rămas el aici aproape o lună de zile. Domnişoara asta vedea fel de fel de lume. Era cu adevărat o mondenă. Nu ca dumneata… Zic era, pentru că din nefericire, a plecat alaltăieri… Şi-a găsit, în sfârşit, un loc pe clipper, şi-a plecat în America…
În preajma Crăciunului, intrând într-o dimineaţă la Legaţie, ghici că sosise Comisia. Câteva geamantane şi saci de curier se aflau într-un colţ al culoarului. Ileana se opri o clipă să-şi potolească bătăile inimii, apoi se îndreptă cu o stăpânită indiferenţă spre biroul lui Duma. Din biroul secretarului de Legaţie se auzeau voci bărbăteşti. încetini pasul şi inima începu din nou să-i bată. Uşa se deschise brusc, în stânga ei, şi în prag apăru Ştefan.
— Bună dimineaţa! îi spuse el cu un glas oarecare. Ce mai faci?
— Bine. Dar tu ce faci?!
— Bine. Puţin cam obosit… Dar de când v-aţi mutat aici, în San Mamede?
— De câteva luni. Vechiul local devenise neîncăpător.
— Cred şi eu. V-aţi înmulţit de când am plecat. începeţi să semănaţi cu o Ambasadă…
S-a întâmplat ceva cu el, înţelese atunci, deodată. îmbătrânise. Era mai slab şi figura întreagă parcă i se schimbase. Câteva fire de păr cărunt la tâmple. Ţinea pleoapele foarte apropiate, ca şi cum l-ar fi durut lumina. Parcă nici glasul lui nu mai era acelaşi.
— Sper să ne mai vedem pe-aici, adăugă el bătând-o pe umăr. Poate luăm odată masa împreună…
— Cum vrei tu, spuse Ileana zâmbind.
În ziua de Crăciun, îi telefonase de mai multe ori la hotel, fără să-l găsească, îşi lăsase numărul şi după miezul nopţii auzi sunând telefonul. Ridică tulburată receptorul.
— Sărbători fericite! îi spuse el.
— Sărbători fericite! şopti. Te-am aşteptat toată ziua. Credeam că poate ai să-ţi aduci aminte de mine…
— Când vrei să ne vedem? o întrebă.
— Vino poimâine la prânz, să mănânci cu mine. Vom fi numai noi doi…
— Bine.
Ileana aşteptă câteva clipe, crezând că are să mai adauge ceva, apoi strigă: Alo! Alo!
— Da, spuse Ştefan. Ce e?
— Credeam că ne-a întrerupt, începu Ileana.
— Nu, nu ne-a întrerupt nimeni… Pe poimâine! Noapte bună!
— Noapte bună, spuse ea foarte încet.
A treia zi de Crăciun începuse de dimineaţă o ploaie fină şi deasă.
Ştefan rătăcise adresa şi sosi cu o jumătate de oră întârziere. Era cu capul gol, cu gulerul macferlanului ridicat, şi florile pe care i le adusese fuseseră atât de plouate încât, ajuns în faţa casei, le scosese din hârtie, le scutură de apă şi le adăposti sub macferlan până îi deschise Ileana.
— Sărbători fericite! spuse el din prag, zâmbind.
Ileana se înălţă uşor în vârful picioarelor şi îl sărută pe amândoi obrajii.
— La mulţi ani! Cred că n-ai uitat că azi e ziua ta…
Intrând, Ştefan îşi scoase batista şi începu să-şi şteargă fruntea şi părul.
— E foarte frumos la tine, începu apropiindu-se de terasă.
Nu se vedea decât ploaia căzând lin deasupra valurilor vinete. Un pescăruş se înălţă anevoie dintre stânci, se clătină şovăind câteva clipe, apoi se lăsă să cadă pe apă.
— Azi e mai puţin frumos ca oricând, spuse Ileana. Dar mie îmi place şi aşa…
Tresări. I se păruse că-l revede pe Ştefan de odinioară, că-i recunoaşte lumina din ochii şi gestul lui scurt de a-şi trece necontenit mâna prin păr. Dar Ştefan îşi dusese mâna la ceafă, pipăindu-şi gulerul.
— Cred că sunt ud leoarcă, spuse el zâmbind.
— Vino lângă sobă.
Era o sobă mică, de tuci, care dogorea. Ştefan se aşeză pe covor. Ileana aduse tava cu aperitive şi se aşeză alături de el.
— E prima mea casă, spuse, şi mi-e foarte dragă… Cinzano cu gin? îl întrebă după o clipă, ridicând ochii.
Ştefan o privi deodată, aproape mirat, ca şi cum ar fi văzut-o pentru întâia oară. Ileana zâmbi încurcată, aşteptând. în cele din urmă îi turnă un pahar de vermut şi i-l întinse.
— Noroc! îi spuse apropiindu-şi paharul şi ciocnind. Să ţi se izbândească tot ce doreşti!
— Şi ţie! spuse Ştefan.
Deana se ridică repede şi trecu în bucătărie, să vadă dacă femeia poate aduce ceva la masă. Când se întoarse, îl găsi pe terasă, în ploaie, privind valurile care se spărgeau de stânci.
— Eşti nebun! îi strigă ea din prag. Te rog intră în casă. Ai să răceşti!
— Este ceva aici, jos, spuse fără să întoarcă capul. Mi se pare că e o carte… Ileana veni după el pe terasă.
— Haide, te rog, în casă, îi spuse luându-i braţul. Ne aşteaptă femeia cu masa.
— Numai o clipă.
Şi înainte ca Ileana să înţeleagă ce are de gând să facă, îşi desprinse braţul, încalecă parapetul şi coborî repede, printre stânci, până jos. Ţinându-se cu mâna stângă de o piatră, se plecă foarte mult şi prinse cartea. îi privi repede titlul, apoi, cu greutate, sfâşiindu-şi pantalonul, se caţără din nou până la parapet şi sări pe terasă. Ileana îl aştepta lângă sobă.
— Mi se păruse că-i pot ghici titlul, spuse el apropiindu-se şi curăţind cartea de alge. Şi nu m-am înşelat. Priveşte: Encore un instant de bonheur… Dacă ai şti tot ce-mi aminteşte titlul acesta…
Ileana zări pantalonul sfâşiat şi zâmbi. Ştefan aşeză cartea pe un scăunaş, lângă sobă, să se usuce, şi începu să-şi scuture părul.
— Ce om norocos eşti tu, începu ea deodată. Cartea asta o cumpărasem pentru tine. Voiam să ţi-o dăruiesc de Crăciun. Dar mi-a fost teamă să nu vezi vreo aluzie şi nu ţi-am mai dat-o. Mi-a fost chiar ciudă pe tine, că eşti prost crescut şi aştepţi să te caut eu cu telefonul, şi aseară, m-am înfuriat pe tine şi am zvârlit cartea de pe terasă. Nu-mi închipuiam c-ai s-o găseşti chiar tu… Cred că e timpul să ne gândim la masă, adăugă ea repede, scuturându-şi cu un gest brusc buclele.
Sub şervet, Ştefan găsi o agendă minusculă legată în piele. Pe pagina de la 1 ianuarie 1942, Ileana însemnase: Remember, şi subliniase de mai multe ori cuvântul.
Ploaia continuă toată după-amiaza. Către ora patru, pe ocean se lăsă o ceaţă subţire care estompă încet, încet, întreg golful. Nu se mai zărea decât o parte din ţărmul Estorilului. Aşezaţi unul lângă altul pe covor, lângă sobă, fumau amândoi, fără să se privească.
—. îi spuneam şi lui Biriş: de-atunci, simt necontenit o mare silă de mine însumi.
— Cred că e un lucru normal, îl întrerupse Ileana. Probabil că toţi simt acelaşi lucru…
— Nu numai pentru că mi-a fost frică. Tuturor le este frică în faţa morţii. Dar am simţit cât de mult sunt legat de această viaţă de toate zilele. Aş fi fost gata de orice laşitate ca să mai mă pot bucura încă o dată nu de ce mi se păruse, până atunci, că e frumos şi vrednic în viaţă – ci aş fi vrut să trăiesc ca să mă pot scărpina la ceafă, unde mă muşcase cu puţin înainte o muscă rea, de cal, sau să-mi pot întinde încă o dată picioarele, care mi-amorţiseră, sau să mă pot şterge cu batista de sudoare pe faţă… De asta mă rugam în gând lui Dumnezeu să nu mă atingă brandurile în groapa aceea abia începută, în care mă chircisem când ne descoperiseră ruşii… Simţeam atunci cât e de bine să trăieşti…
— Mi se pare foarte normal, spuse Ileana.
— Probabil că aşa suntem făcuţi, noi toţi. Dar parcă mi s-au spulberat de-atunci toate iluziile. Mă crezusem altfel. Crezusem că, cel puţin pentru mine, şi moartea are o latură pozitivă: că orice moarte e un salt dincolo, în necunoscut, şi oricât de mult am iubi viaţa, tot rămâne acest aspect pasionant al morţii: că, prin ea, rezolvăm ceva, aflăm ceva: aflăm măcar dacă mai există ceva dincolo, sau reintrăm în neant. Biriş râdea; dar, îi spuneam, chiar acest neant este, într-un anumit fel, un răspuns pe care-l aşteptăm de atâta timp aici, pe pământ. Aşadar, oricum am privi-o, moartea rămâne totuşi un fapt esenţial, care ne angajează total… Dar, atunci, moartea mi s-a părut absurdă, fără absolut nici un sens. Un singur gând mă obseda: că am fost nebun, sau imbecil, să mă las antrenat într-o asemenea aventură, cerând să fiu trimis, voluntar, în linia întâi; că, dimpotrivă, ar fi trebuit să încerc totul ca să scap, să fug, să mă pun la adăpost… Gândul acesta de-atunci, din prima zi, când ne-au descoperit brandurile, nu-l mai pot uita. Mă trezeşte uneori din somn şi mă simt umilit, pălmuit, scuipat în obraz. De-atunci, parcă am pierdut încrederea în mine…
— E absurd! făcu Ileana. Ai suferit şi tu un şoc, ca toţi ceilalţi, în primele zile ale războiului. Dar o să treacă…
— Sper. Dar, deşi am rămas după aceea aproape două luni pe front, n-a trecut. Mă îmbolnăveşte. Mi-e silă de mine… Dac-oi vedea şi-oi vedea că nu trece, mă reîntorc… Mai ales acum, când situaţia se agravează mereu şi e atâta nevoie de oameni…
Ileana întoarse brusc capul spre el, şi-l privi speriată.
— Eşti nebun!
În clipa aceea se auzi soneria de la intrare şi apoi câteva bătăi în poartă. Ileana se ridică repede şi aprinse lumina.
— Spune-mi, te rog, şopti ea aplecându-se puţin spre Ştefan. E adevărat că ai avut aici o legătură cu o oarecare domnişoară Zissu…?
— Da, e adevărat. Dar de ce mă întrebi…?
— Am să-ţi spun altădată…
Soneria se auzi din nou, prelung.
— Acum am musafiri, adăugă repede, în şoaptă, alergând să deschidă. Câteva clipe în urmă intrară Vidrighin cu soţia şi Mihai Duma.
Umblau de aproape un ceas prin pădure, urcând mereu. Se făcea tot mai frig. Vântul clătina uneori crengile cele mai înalte, apoi amuţea. Lăsaseră în urmă cedrii care-şi săltau braţele deasupra pădurii, dominând-o. Dar codrul devenea tot mai dens cu cât se apropiau de vârful muntelui. Apoi, la o cotitură, se zări Crucea: Cruz alta.
De aici, totul se vedea, de jur-împrejur, până foarte departe. în amurg, la orizont, munţii începeau să-şi confunde contururile. Se distingeau văi şi lunci şi nenumărate drumuri şi arăturile roşcate, brune sau asemenea scoarţei de copac.
— Să urcăm până sus, spuse Ştefan.
Un bătrân, care aştepta pe treptele de piatră ce duceau la Cruce, se dădu la o parte, salutându-i. începură să urce. Sus, s-au rezemat de parapet, privind spre Coimbra. Albă, sobră, mănăstirea Santa Clara se înălţa singuratică din oceanul verde al dealurilor. Şerpuind printre sălcii pletoase, plopi şi platani, sclipea, foarte departe, Mondego.
O pasăre mare zbură pe deasupra lor, se roti o clipă, aproape fără să-şi bată aripile, şi apoi se lăsă să lunece spre vale.
— Uneori, în vis, începu Ileana, mi se pare că mă aflu undeva alături de tine, pe un munte foarte înalt şi privesc în vale. Ca şi acum… Căci şi acum parcă aş visa mereu. Nu ştiu ce să fac ca să nu mă trezesc prea devreme. Poate ar trebui să tac.
Se apropie mai mult şi îşi lipi obrazul de-al lui. Soarele asfinţise. O brumă albăstruie începea să se aştearnă deasupra văii.
— Mi s-a făcut frig, spuse ea deodată, cutremurându-se.
La capătul scării, bătrânul îşi scoase corect pălăria şi le-o întinse. Ştefan se opri şi începu să caute în portmoneu. „Spunea că s-a întors de la statuia Brătianu ca să le aducă, îşi aminti el; i-am dat o sută de lei…” De îndată ce intrară în pădure, o cuprinse în braţe şi o sărută lung pe gură.
— Vrei să petrecem revelionul cu toată lumea, sau numai noi doi, singuri?
— Numai noi doi, spuse Ileana.
Se aşeză la masă şi privi înjurai ei. Sala era puternic luminată, cu policandre grele, prea luxoase, atârnând de tavan.
— Aproape m-am speriat când am urcat pentru prima oară scara, spuse. Toate figurile acelea bărboase, cumplite, cu fel de fel de arme în mâini, şi corăbiile care se văd pretutindeni strivindu-se una de alta…
— Mie îmi plac, spuse Ştefan. îmi plac azulejos… Ileana îi prinse repede mâna pe deasupra mesei.
— încă nu-mi vine să cred, spuse.
Orchestra începu, şi tăcură amândoi. Curând toate mesele fură ocupate. Mâncau liniştiţi, privindu-se la răstimpuri. Când încetă orchestra, desluşiră în jurul lor vorbindu-se englezeşte. De la o altă masă, mai depărtată, răzbea uneori un cuvânt german.
— De ce te-ai întunecat? îl întrebă. Ştefan zâmbi, şi-i luă mâna.
— Iartă-mă, a fost fără voia mea. M-am trezit deodată în istorie, mi-am adus aminte că suntem în război…
— Ştefan! şopti ea aproape cu deznădejde. Mi-ai făgăduit. Măcar în seara asta…
— Iartă-mă… Mi-am adus aminte că ai noştri mor pe front, în Rusia, mor cu miile, de frig, de gloanţe… Şi că eu fac parte dintr-o Comisie economică în care Vidrighin va lua un comision de câteva sute de mii de escudos, şi că nu pot face nimic, nimic!
— Ştefan! îl imploră ea.
— Nu pot face nimic! Că dacă m-aş retrage din Comisie, Vidrighin va lua un comision de zece ori mai mare, şi până la urmă nu va ajunge nici un transport în ţară… Şi eu nu pot face nimic, nimic…!
Îşi trecu mâna pe frunte, rătăcit.
— Vorbesc prostii! adăugă, încercând să zâmbească. Ileana îl privea.
— Mi-era mereu teamă că am să mă trezesc. Mă întrebam ce s-ar mai putea întâmpla ca să mă trezesc şi de data aceasta. Nu mă gândisem la război. Vorbim în fiecare zi de el, ne-am obişnuit cu el. într-un anumit sens, îl uitasem… Dar a trebuit să-ţi aminteşti tu de el, în ultima seară a anului… în prima seară pe care am crezut că ai s-o petreci cu mine…
— Nu scăpăm niciodată de istorie! încercă el să glumească. A ajuns până aici, la Palace Hotel din Bussaco, până în acest fost castel regal ridicat pe colină, ascuns în pădure, păzit de neutralitatea întregii peninsule iberice…!
Dar Ileana ghici cât era de crispat şi-şi plecă privirile. Orchestra se opri iar. Un bărbat înalt, brun, în frac, se urcă pe estradă şi anunţă programul de revelion. Când coborî, de la câteva mese se auziră aplauze, repede acoperite de orchestră. Se cânta When they begin the beginning…
— Lajondra, începu deodată Ştefan zâmbind, toate orchestrele din restaurante începeau cântecul ăsta îndată ce se anunţau alarmele aeriene…
După ce coborâră ultima terasă, intrară în întuneric.
— Pentru că mai avem numai un ceas până la miezul nopţii, începu Ileana, trebuie să-ţi spun adevărul. Nu ne-am întâlnit întâmplător, aşa cum te-am lăsat să crezi. Am voit eu să ne întâlnim. Mă hotărâsem mai de mult să nu mă mai duc la Madrid, dar, evident, n-am spus la nimeni. Toată lumea mă ştie la Madrid. Eu am coborât la Entrocamento şi m-am suit în trenul pentru Coimbra. Ştiam că ai să vii şi tu, deşi nu ştiam când. Dar îmi închipuiam unde te pot găsi. Şi te-am lăsat să crezi că m-ai găsit tu. îmi închipuiam că ai să vii la fântâna lui Ines de Castro şi te-am aşteptat acolo în fiecare zi. Veneam de dimineaţă şi nu plecam decât când se însera. Le-am spus că vreau să scriu ceva despre Ines. Un tânăr s-a oferit să-mi explice, cu de-amănuntul, povestea: cum şedea Ines pe piatră, aşteptând scrisoare de la Don Pedro şi cum îi trimitea scrisorile într-o cutiuţă pe care o lăsa s-o poarte apele izvorului. Şi celelalte… L-am rugat să mă lase singură, ca să mă pot inspira. Cred că l-am jignit, dar m-a lăsat în pace… Eram sigură că ai să vii. Aşteptam sub arborele acela bătrân, lângă izvor. Mirosul acela de frunze veştede, umede, putrede… Te-am recunoscut de departe. îmi bătea inima, de mi-era teamă că ai s-o auzi şi tu. Dar m-am prefăcut că nu te văzusem, că eram pierdută în gândurile mele…
Sărutând-o, îi simţi buzele fierbinţi şi umede, dar obrazul îi era îngheţat.
— Ar trebui să intrăm, îi spuse. Ţi-e frig.
— Mi-e frică, vorbi ea repede. Mi-e frică de tine la lumină, printre oameni. Te pierd. Te trezeşti şi uiţi de mine. îmi place aici, în întuneric, între arbori, numai noi doi, singuri. în pădure simt că poţi să fii al meu. Te-am regăsit aici, în întuneric, printre arbori.
Se auzeau, la răstimpuri, parcă aduse de vânt, orchestra şi larma din sala de bal.
— Ce frumoasă eşti! murmura el încet, ce frumoasă eşti!… îşi lăsa palma să-i alunece pe trupul ei gol şi fierbinte.
— Cât te-am dorit de mult! spunea. Mi-era dor de trupul tău, de căldura ta… Te visam şi mă trezeam spunându-mi că nu poţi fi atât de frumoasă… Te-am ghicit de când te-am îmbrăţişat întâia oară şi niciodată nu te-am mai putut uita de-atunci. Mi-era dor de gura ta. Aş fi vrut să te mai pot săruta o dată, o singură dată, lung, prinzându-ţi gura toată, fără să te mai las să respiri, până ai fi căzut… Până ai fi căzut…
Îl trezi bătăile tot mai puternice în uşă. „Nu e aici! îşi aminti. E un adventist. vinde Biblii…”
— Cine bate? ţipă trezindu-se deodată, speriată, Ileana.
— Nu e la noi, spuse el în tinzând mâna prin întuneric ca s-o mângâie. Ileana se ghemui repede lângă el.
— Mi-a fost frică! şopti. M-am speriat! Aprinde, te rog, lumina. Bătăile se auziră din nou, depărtate, dar parcă mai puternice. Ştefan aprinse lampa de pe noptieră şi privi ceasul.
— E aproape patru, spuse. Nu înţeleg ce se întâmplă…
În clipa aceea ajunse până la ei orchestra şi câteva voci voalate, obosite, încercând să cânte în cor For he is ajolly goodfellow.
— M-am speriat, spuse din nou Ileana. Dă-mi, te rog, o ţigară… Orchestra răzbătea mai puternică, întovărăşită de tot mai multe voci.
— Ştefan! şopti Ileana luându-i mâna şi sărutându-i-o. Ştefan! repetă ea foarte încet, zâmbind. Ştefan…!
Bătăile izbucniră dintr-o dată, furioase, speriate, şi apoi încetară tot atât de brusc.
— Ar trebui să mă duc să văd ce e, spuse Ştefan, încruntându-se. Poate s-a întâmplat ceva. Şi cum, probabil, toţi oamenii sunt jos, ca să privească bairamul…
— Nu te duce! spuse Ileana cuprinzându-l de umeri. Nu mă lăsa singură! Mi-a fost frică…!
Ştefan îşi apropie capul şi o sărută. Apoi rămaseră amândoi înlănţuiţi, fumând tăcuţi, ascultând For he is ajolly goodfellow. îi trezi alte noi b^tăi, de data aceasta deznădăjduite şi tot mai repezi, parcă cineva ar fi lovit cu piciorul în uşă. „E un adventist…” Ştefan sări brusc din pat.
— Bănuiesc ce s-a întâmplat. S-a încuiat cineva la baie şi nu mai poate deschide. Mă duc să chem portarul…
Îşi puse macferlanul pe umeri şi ieşi. Pe coridor ardeau doar câteva lumini, sfioase. Aşteptă o clipă, ascultând. Dar multă vreme nu se mai auzi nimic şi se reîntoarse în odaie.
— Acum au încetat! spuse ridicând din umeri.
— Vino aici lângă mine! Ai să răceşti…
Ştefan îşi atârnă macferlanul şi puse în treacăt mâna pe calorifer.
— E rece. De-aceea s-a făcut frig…
O regăsi fierbinte, lipindu-se întreagă de el.
— La mulţi ani! îi spuse el sărutând-o pe tâmplă. E Anul Nou. La mulţi ani!
Orchestra încetase, înecată într-o larmă depărtată de voci şi aplauze, apoi, câteva clipe în urmă, reîncepu. Cânta It's a long way…
— Am fost foarte geloasă, şopti Ileana. Am fost geloasă pe Stella Zissu… M-am vrut să cred, când am auzit. Dacă nu mi-ai fi spus tu, n-aş fi putut crede…
Ştefan zâmbi încurcat.
— Am fost foarte geloasă, continuă Ileana.
Ştefan se plecă spre ea s-o sărute, dar se auziră din nou trei lovituri rare, înăbuşite, răbufnind parcă din pământ.
— E exasperant! făcu Ileana. Mai bine ai telefona…
Ştefan ridică receptorul de deasupra patului şi începu să aştepte. Ileana îşi aprinse o ţigară.
— Allo! Allo! începu el să strige după câtva timp. Nu răspunde nimeni, adăugă întorcându-se spre Ileana.
Coborî din pat, îşi luă macferlanul şi ieşi repede pe coridor. Curând sună telefonul şi Ileana ridică tulburată receptorul.
— Da, eu am sunat… Se aud lovituri… Se aud nişte lovituri pe coridor… Parcă s-ar fi închis cineva în odaia de baie…
Reaşeză receptorul şi reîncepu să fumeze, absentă, ascultând melodia care răzbătea depărtată din sala de bal. Câtva timp în urmă, Ştefan se întoarse.
— Era tocmai contrariul, spuse el zâmbind. Cineva voia să iasă pe coridor şi nu mai putea. Se închisese în cameră. N-am prea înţeles bine ce s-a întâmplat. Vorbea în portugheză. Dar acum s-a dus portarul…
Îndreptându-se spre pat, îşi mai lăsă o dată palma pe calorifer.
— Tot rece. încă nu l-a aprins…
Ileana se apropie din nou de el, foarte fierbinte.
— Am fost geloasă, repetă. N-am vrut să cred… Dar îmi place aşa, pentru că ai fost sincer şi nu m-ai minţit. Să nu mă minţi niciodată…
— Şi eu am fost şi sunt încă gelos, începu Ştefan. Tu ştii de ce… Ileana îşi zvârli repede ţigara în scrumieră şi-l sărută.
— Te rog, nu vorbi, spuse ea foarte încet. Nu-mi vorbi de asta…
— Aş fi vrut doar să ştiu, încercă Ştefan, dar Ileana îi prinse gura şi-l ţinu aşa, sărutându-l, multă vreme.
— Te rog! spuse ea târziu.
— Să ştiu dacă l-ai iubit…
Ileana îşi trecu ameţită mâna prin păr.
— Credeam c-ai înţeles, şopti ea târziu, fără să-l privească. Nu l-am iubit niciodată. I-am cedat doar din deznădejde. I-am cedat ca să te pot uita pe tine…
Orchestra începuse din nou, cu brio, For he is a jolly good fellow; se distingeau câteva voci răguşite încercând să cânte puternic, apoi strigăte, urale, aplauze. Tăceau amândoi, ascultând.
— Ce ai? întrebă ea deodată, speriată, întorcând capul.
Ştefan continua să tacă, trăgând la răstimpuri adânc, cu furie, din ţigară.
— Ştefan! strigă ea. Ştefan! La ce te gândeşti?
— Credeam totuşi, începu el.
Apoi din nou trase lung, absent, din ţigară.
— Te rog! şopti ea. Ştefan. Iubitul meu…!
—. îmi închipuiam că dacă mă iubeai pe mine… Ce-a fost înainte nu mă interesează…
— Ştefan! şopti ea, încercând deznădăjduită, să-l sărute.
— Dar după ce-ai ştiut că mă iubeşti, că eşti îndrăgostită de mine… După ce ţi-am spus că sunt îndrăgostit de tine… îmi închipuiam…
— Eşti nebun! şopti ea speriată. Ştefan, te implor, nu mai spune nimic!… Te implor!
— îmi închipuiam, repetă el în neştire. Dar probabil că-mi făceam şi aici iluzii…
— încetează!… spuse ea tremurând. Mă umileşti…!
El tăcu, cu privirile pierdute înaintea lui, fumând. Orchestra încetase. Se auzea doar, surdă, voalată, larma din sala de bal. Apoi, deodată, coborî din pat şi se apropie de fotoliul pe care îşi lăsase hainele. Ileana îl urmări cu o privire speriată. îl văzu cum îşi caută cămaşa şi începe să-şi dezbrace pijamaua.
— Ce faci?
— Urc până la mine în cameră, spuse el continuând să se îmbrace.
— Ştefan! ţipă ea, şi-l privi rătăcită. El ridică privirile şi-i zâmbi.
— Dacă pleci acum, şopti Ileana plecându-se spre el, pe deasupra patului, nu ne mai vedem niciodată…!
Nu-i răspunse. Se îmbrăcă repede, ca într-un vis, fără s-o privească, simţindu-şi mâinile tremurând şi încercând să şi le ascundă.
— Niciodată! strigă Ileana. Uită-te la mine! Nu glumesc! N-ai să mă mai vezi niciodată!
Ştefan îşi ridică privirile şi-i zâmbi din nou, cu un mare efort. Părul Ilenei îi cădea pe obraji, umerii îi erau aproape goi, şi ochii ei ardeau tulburi, rătăciţi.
— Ştefan! strigă ea, din nou. Ascultă-mă!… Nu face asta!… N-ai să mă mai vezi niciodată…!
Terminase aproape de îmbrăcat, dar nu-şi pusese cravata, nu-şi încheiase vesta. Tremura.
— Ai să mă cauţi până la sfârşitul pământului şi n-ai să mă mai găseşti! vorbi deodată Ileana cu o voce neînchipuit de calmă. Ai să umbli în genunchi până la capătul lumii după mine… N-ai să mai mă găseşti…!
— Iartă-mă, şopti el, apropiindu-se de pat. Am să-ţi spun mâine… Ileana îl privea muşcându-şi buzele, tot mai tare, până la sânge.
— Urc doar până în camera mea…, adăugă el istovit.
— Rămâi! strigă ea deodată întinzând braţele. Te iert!… Rămâi! El o sărută pe obraji, apoi întinse mâna şi-i mângâie umărul.
— Am să-ţi explic mâine… Noapte bună!
— Ştefan!
El se mai întoarse o dată în faţa uşii, fără cravată, cu macferlanul pe braţ, şi-i zâmbi. Orchestra se auzi din nou, neaşteptat de puternică.
— Noapte bună! îi spuse, apoi deschise repede uşa şi dispăru.
Ileana îşi prinse tâmplele în mâini şi rămase aşa, mult timp, nemişcată, încercând să asculte. Apoi sări repede din pat, se apropie de uşă, întoarse cheia şi începu înfrigurată să se îmbrace.
PARTEA II.
Îl pândea de multă vreme, la fereastră, ascuns înapoia perdelelor. Când îl zări deschizând portiţa, se trase repede înapoi şi se aşeză pe fotoliul de piele galbenă. îi plăcea să fie găsit acolo, în faţa bibliotecii masive, cu geamuri, în care Iancu Antim îşi păstra pe vremuri volumele de literatură veche românească. Apucă la întâmplare o carte de pe birou şi o deschise, punându-şi ochelarii. Dar nu încercă să citească. Puţine clipe în urmă auzi bine ştiutele trei scurte bătăi în uşă, şi strigă emoţionat:
— Intrai'
— Le-am găsit şi pe-astea! spuse omul oprindu-se o clipă în prag, ca să-şi tragă răsuflarea. Le-am găsit aproape pe toate…
Era un bărbat aproape bătrân, îmbrăcat neîngrijit, cu pantalonii stropiţi de noroi şi obrazul, nebărbierit de câteva zile, părea murdar. Avea umerii foarte strâmţi, încovoiaţi, şi respira greu, ca un astmatic. Sub braţ, ţinea o enormă şi veche servietă de mucava, plină până la refuz cu cărţi.
— A fost greu, adăugă apropiindu-se de birou. Merge prost frontul. Nu mai vrea nimeni să vândă…
Învăţătorul Gheorghe Vasile scoase din sertar un caiet de şcoală, îl deschise şi, potrivindu-şi ochelarii pe nas, începu să aştepte, privind cum celălalt aşază cu o mână uşor tremurată teancurile de cărţulii pe marginea biroului. Erau vreo treizeci de volume din „Biblioteca pentru toţi”, cu copertele decolorate, unele zdrenţuite, murdare.
— Numărul 61! strigă deodată Gheorghe Vasile, pierzându-şi răbdarea. Anticarul o găsi repede şi i-o întinse.
— A fost foarte greu, spuse. Cât am mai umblat după ea, pe unde n-am căutat-o!… Merge prost frontul, adăugă cu un glas scăzut ca pentru sine. Ruşii au trecut Prutul, au intrat în Moldova…
Gheorghe Vasile privi cu atenţie cărţulia, căutându-i numărul şi apoi verificând, în caiet, autorul şi titlul. Era o traducere din Camille Flammarion.
— Ce comoară! exclamă el încet, aşezând cu grijă cărţulia alături de el. E cea mai bogată bibliotecă de cunoştinţe folositoare din lume, e o adevărată comoară…
Făcu un semn cu creionul roşu, în dreptul ei, în caiet, apoi privi pe deasupra ochelarilor şi strigă:
— Numărul 73!
— Pe-asta n-am găsit-o. Am căutat-o şi la Iaşi…
— Din viaţa insectelor de J. H. Fabre, citi Gheorghe Vasile din caiet. Traducere de Victor Anestin…
— Ştiu, ştiu. E complet epuizată…
— Păi aşa ne-a fost vorba? îl întrebă învăţătorul ridicând capul. Te-ai angajat să-mi completezi colecţia până la ultimul număr. îmi lipsesc încă peste o sută de volume. Eu singur am strâns una mie două sute…
— Am să v-o găsesc şi p-asta, îl întrerupse anticarul. Am căutat-o şi la Iaşi. Nu mă întrebaţi cum am ajuns la Iaşi. Era cât p-aci să rămân blocat acolo, să dea ruşii peste mine… Nu v-am spus c-au intrat în Moldova…?
Gheorghe Vasile îl privea în ochi, mâhnit şi totodată visător, parcă nici n-ar fi înţeles bine ce-i spune.
— Păi tocmai d-asta m-am înţeles cu dumneata să-mi completezi colecţia. Că nu mai avem vreme de pierdut. Intră ruşii în ţară…
Anticarul îşi plecase ochii şi începuse să caute nervos printre teancurile de cărţi. Degetele îi tremurau parcă din ce în ce mai tare.
— V-am găsit-o în schimb p-asta, spuse deodată, triumfător, întinzându-i un volum vechi, fără coperte. Puteţi să daţi şi o sută de mii de lei şi nu mai găsiţi un al doilea exemplar în toată ţara…
Gheorghe Vasile o apucă stăpânindu-şi anevoie emoţia, o depărta puţin ca să-i poată citi mai bine titlul, şi rosti solemn: Numărul 74: Teoria ondulaţiei universale de Vasile Conta…
— Ce comoară! adăugă repede coborând glasul. Păcat că nu are coperte. Trebuie s-o dăm la legat…
Se plecă asupra caietului şi făcu un semn cu creionul roşu. în acea clipă se auzi o bătaie în uşă şi, înainte ca să poată spune ceva, în prag apăru Irina. Părea foarte palidă.
— Nici o veste de la împăratul, spuse ea. Am fost pe la Ioana. Nici o veste… îi e teamă să nu fi căzut prizonier în Crimeea…
Parcă de-abia atunci ar fi dat cu ochii de anticar, şi-i zâmbi. Omul salută plecându-şi de mai multe ori capul.
— Vai de păcatele noastre, spuse el încet. Au spart ruşii frontul…
Mna îşi pironise ochii pe maldărul de cărţulii din „Biblioteca pentru toţi”, şi tăcea, aşteptând.
— Mi-a mai găsit domnul Ghedem câteva, spuse învăţătorul cu oarecare timiditate. Poate ne ajută Dumnezeu şi completăm colecţia…
— E foarte greu, vorbi Ghedem clătinând din cap. Sunt epuizate dinainte de război…
— Cu ce-ai să le plăteşti? Nu mai avem bani…
Gheorghe Vasile îşi scoase ochelarii şi tăcea încurcat, privind drept în faţa lui, către peretele din fund.
— Ne aranjăm noi, spuse Ghedem. Facem credit. L-am cunoscut pe domnul Antim…
Tăcu brusc şi, ca şi când ar fi voit să arate că n-are nici o vină în întâmplarea aceasta, îşi opri ochii pe fotografia mare, înrămată ca un tablou, care se afla pe birou, fotografia de la nunta lui Spiridon. Pe treptele bisericii, în rochie de mireasă, Irina părea plânsă, speriată, între Iancu Antim şi Spiridon Vădastra; alături, ţinând braţul doamnei Ivaşcu, şi privind neclintit către fotograf, se afla Gheorghe Vasile. Era îmbrăcat în haine noi; avea o cămaşă albă, curată, pantalonii bine călcaţi, iar în piept o imensă cocardă de beteală.
— Facem credit, repetă Ghedem văzând că tăcerea se prelungeşte. Irina întoarse capul spre el, îi zâmbi din nou, apoi deschise încet uşa şi se retrase fără zgomot, ca şi cum ar fi călcat în vârful picioarelor. Gheorghe Vasile se ridică din fotoliu, se îndreptă spre uşă şi răsuci enervat cheia.
— Câte bucăţi sunt cu toate? întrebă.
— Treizeci şi şase.
— Cât crezi că face?
Ghedem ridică din umeri şi-şi clătină capul izbucnind într-un fel de râs înfundat, ironic, prefăcut, care-i dezvelea dinţii de aur.
— Astea n-au preţ în lei, spuse. Facem tot aşa ca până acum. Poate mai găsim amatori… Deşi, cu ruşii în Moldova, slabe speranţe…
Gheorghe Vasile îi făcu semn să se apropie de biblioteca cu geamuri. Cărţile cele mai de preţ le vânduse de mult. Mai rămăseseră câteva volume vechi, în legături de epocă, unele cu adnotaţii. Anticarul le răsfoi clătinând din cap şi le aşeză pe birou.
— Dacă aţi mai avea ceva manuscrise, ceva condici vechi, sau scrisori de-ale lui Eminescu… Alea, poate ar găsi amatori…
Dar toate hrisoavele şi condicile de mănăstiri, toate dosarele cu manuscrise şi scrisori, adunate de Antim timp de peste treizeci de ani, fuseseră de mult vândute, pe nimica toată, sau schimbate pe câteva zeci de volumaşe din „Biblioteca pentru toţi”. Ghedem continua să răsfoiască volumele rămase şi să le pună deoparte, pe birou, cu aceeaşi expresie strident dezamăgită.
— N-au nici o valoare, spuse el târziu, frecându-şi batista pe frunte. Nu iau nimic pe ele… Poate mai găsiţi o icoană, sau vreo tabacheră veche, sau vreun tablou, măcar să-mi scot paguba. Am fost tocmai la Iaşi ca să le caut…
Gheorghe Vasile trase sertarul biroului, unde îşi depozitase din vreme o sumă de obiecte de preţ, luate pe furiş, unul câte unul, din diferitele vitrine şi dulapuri din salon. Anticarul începu să le cerceteze pe fiecare între degetele tremurânde, apropiindu-le de ochi, apoi privindu-le de departe, răsucindu-le în lumina tristă a după-amiezei de martie. Erau brelocuri turceşti şi fanariote, şiruri de mărgele din veacul trecut, tabachere, cutii de sidef, ghiocuri cu inscripţii pe jumătate şterse. Clătina necontenit din cap şi le aşeza lângă el, pe birou.
— Nu prea fac mare lucru, spuse. Nu se mai colecţionează astăzi. Dacă mi-aţi da măcar un tablou…
Gheorghe Vasile începu să se scarpine încurcat în creştetul capului.
— Mai bine îţi rămân dator, spuse încercând să zâmbească. Au rămas pereţii aproape goi şi se cunoaşte. Coana Gherghina numără tablourile în fiecare dimineaţă, când face curăţenie în salon…
— Mi-aţi mai rămas dator şi de data trecută, spuse Ghedem începând să-şi adune cărţile şi obiectele în servietă. Dar avem încredere. Facem credit…
După ce-l văzu plecat, Gheorghe Vasile încuie din nou uşa, apoi, emoţionat dar fără grabă, îşi încarcă braţul cu cărţuliile aduse de anticar, apucă în cealaltă mână caietul şi creionul roşu, şi se apropie de un dulap simplu, fără geamuri, aşezat în partea opusă a camerei. Acolo îşi rânduise el cele peste o mie două sute de volumaşe din „Biblioteca pentru toţi”, precum şi alte cărţi şi broşuri româneşti de vulgarizare. începu să aşeze în rafturi, după numărul lor respectiv, volumaşele aduse de Ghedem, după ce, în prealabil, făcea un semn cu creionul roşu în caiet. Când sfârşi, se aşeză pe un scaun, în faţa dulapului cu amândouă uşile deschise, şi privi îndelung, visător, rafturile aproape pline. îi mai rămânea de găsit vreo şaptezeci de volumaşe, pentru ca să completeze „Biblioteca pentru toţi”. După câteva minute, oftă lung, se ridică de pe scaun, închise dulapul şi-l încuie cu un lacăt. Apoi se reîntoarse în fotoliul de piele galbenă, aproape obosit. Acolo îi plăcea să rămână ceasuri întregi, cu o carte în mână, fără să citească, visând. Se înfundă bine în fotoliu şi rosti încet, cu solemnitate, parcă ar fi citit o inscripţie cu litere de aur pe o placă de marmură: Aşezămintele culturale profesorii Iancu Antim – Gheorghe Vasile…
Gândul începuse să-l preocupe cu vreun an în urmă, într-o seară din iarna 1943, când, întorcându-se acasă ameţit de vin şi voind să citească ceva, îşi dădu seama că, din toate miile de cărţi şi broşuri adunate de Antim, nu-i mai rămăsese nimic de citit. Majoritatea bibliotecii era alcătuită din cărţi franţuzeşti şi din ediţii rare sau cărţi savante de istorie, arheologie şi istoria artelor, pe care Gheorghe Vasile nu le putea înţelege. Lui îi plăceau cu deosebire ediţiile populare şi în primul rând „Biblioteca pentru toţi”, în care găsea tot felul de autori pe placul şi înţelegerea lui. Se gândi atunci că, vânzând din tablourile şi obiectele de valoare din salon, şi-ar putea cumpăra mai multe zeci de volumaşe din „Biblioteca pentru toţi”.
Gheorghe Vasile mai vânduse câteva tablouri, ca să-şi facă bani de buzunar. Nu-şi putuse închipui vreodată că e atât de uşor ca să găseşti bani mulţi, mai mulţi chiar decât îţi trebuie. într-o dimineaţă alesese unul din tablourile care tixeau pereţii salonului, îl ascunse sub palton şi se prezentase cu el la un magazin de pe strada Academiei. Era un tablou de Luchian. Negustorul îi dădu 80 000 de lei; atunci, în 1942, tabloul făcea de zece ori mai mult, dar lui Gheorghe Vasile nu-i venea să-şi creadă ochilor. De atunci, de câte ori avea nevoie, revenea în strada Academiei. Aducea tablouri, icoane, costume vechi de boieri şi dregători din vremea fanarioţilor.
Multă vreme avusese mare ciudă pe Viziru, căci el observase cel dintâi dispariţia tablourilor. Şi de câte ori afla de la Irina că Ştefan se întoarce în permisie de pe front, se întuneca. Pleca atunci de-acasă şi se întorcea târziu, după miezul nopţii, aproape împleticindu-se, plângând. într-o noapte, nu izbutea să găsească broasca de la uşă şi veni Irina să-i deschidă. îl găsi rezemat de zid, cu faţa ascunsă în palme, plângând tăcut, cutremurat de suspine.
— Mor ai noştri la Stalingrad, începu el fără să-şi ridice capul, mor săracii de frig şi de foame! I-au prins pe toţi la Stalingrad…!
Asta se întâmpla în primele zile din ianuarie 1943. Ştefan remarcase dispariţia tabloului lui Luchian cu şase luni înainte, când se întorsese prima oară de pe front şi venise, cu Ioana, să-i vadă. Purta uniformă de căpitan şi deşi avea faţa arsă de soare, părea îmbătrânit. Zâmbea cu oarecare efort, dar zâmbea mereu, parcă ar fi prins un tic. Ioana îl privea necontenit, sorbindu-l din ochi, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă că se afla acolo, lângă ea, în acel vast salon al lui Antim, mirosind a naftalină, cu storurile pe jumătate lăsate, ca să împiedice să pătrundă dogoarea după-amiezei de iulie, dar totuşi destul de luminos ca să se distingă tablourile, aşezate unul lângă altul pe toţi pereţii.
— A fost în Crimeea, începuse Ioana. Să vă povestească ce i s-a întâmplat cu cămilele… Povestea nu au putut-o auzi decât o jumătate de ceas mai târziu, când doamna Ivaşcu, reîntorcându-se cu tava cu cafele, îl mai rugase încă o dată, stăruitor.
— S-a întâmplat aşa, începu Ştefan zâmbind încurcat; că după un marş de câteva zile, am ajuns cu unitatea, într-un apus de soare, pe malul Mării de Azov. Şi deodată ne-am pomenit cu un şir de cămile venind spre noi, dinspre mare. Când au dat cu ochii de ele, oamenii au împietrit. Unul şi-a întors capul spre mine şi am văzut cum îi curgeau lacrimile, şiroaie. „Nu ne mai întoarcem noi acasă, domnule căpitan, mi-a şoptit. Pe-aici ne rămân oasele, prin pustietăţile astea…” – Se speriaseră, vorbi repede Ioana. De-abia când au dat cu ochii de cămile au înţeles cât de departe erau de ţară…
— Şi totuşi îmi aduc foarte bine aminte de un tablou de Luchian, o întrerupse Ştefan, privind spre fundul salonului. Erau nişte flori, nişte stânjenei vineţi pe un fond alb-cenuşiu… Se ridică de pe scaun şi începu din nou să cerceteze tablourile, unul câte unul, oprindu-se la fiecare pas, aşa cum făcuse de nenumărate ori în ziua aceea.
— L-o fi vândut Iancu înainte de plecare, spuse doamna Ivaşcu. Sau l-o fi pus la păstrare prin vreun dulap…
— N-aţi făcut un inventar? o întrebase Ştefan pe Irina când se reîntorsese, într-o permisie de câteva zile, la sfârşitul toamnei. Două divizii româneşti se aflau înconjurate la Stalingrad.
— Ce ne facem, domnule căpitan Viziru, ce ne facem? exclamase deodată Gheorghe Vasile. Ne prăpădesc băieţii la Stalingrad… Ştefan îl privise lung, cu acelaşi zâmbet uitat în colţul buzelor, un zâmbet care începuse să obosească şi părea şi el îmbătrânit înainte de vreme. Târziu, ochii i se aprinseră brusc, parcă s-ar fi hotărât să spună ceva, foarte important, poate un mare secret militar, dar se răzgândise repede şi clătinase din cap, reluându-şi zâmbetul.
— Ar trebui să faceţi un inventar, se adresase el din nou Irinei.
— Ne omoară fiscul, spusese doamna Ivaşcu.
— Dumneavoastră, domnule consilier Viziru…, începuse atunci Gheorghe Vasile, cu un ton grav şi emoţionat. Ştefan întorsese brusc capul spre el şi-l privise din nou, de astă dată într-un chip ciudat, parcă n-ar fi înţeles bine despre cine putea fi vorba.
— Voiam să vă întreb, continuase Gheorghe Vasile puţin intimidat, cum vedeţi dumneavoastră situaţia militară şi internaţională… După o lungă tăcere, Ştefan îşi trecu mâna pe frunte.
— Nu mă pricep, începu el. Ştiţi, eu nu mai sunt combatant. Sunt însărcinat cu aprovizionarea trupelor din Crimeea…
— Să nu-l mai întrebi, îl rugase Prina după ce-l conduseseră amândoi pe Ştefan până în stradă. Nu-i place să vorbească de război…
În iarna aceea, Ştefan venise de mai multe ori, în vizite scurte, de o zi, două. Venea şi pleca cu avionul; „misiuni în legătură cu aprovizionarea frontului,” îi spusese Irina. Nu avea întotdeauna timp să treacă să-i vadă, dar Gheorghe Vasile nu-şi regăsea liniştea decât după ce afla că Ştefan plecase din nou în Rusia. Apoi, după căderea Stalingradului, nu mai auzi multă vreme de el. Ioana venea uneori şi o zărea trecând printre troienele de zăpadă din curte, ţinându-l pe Răzvan de mână. O observa dinapoia perdelelor şi urmărea figura ei absentă pe care nu se mai putea citi nimic, nici măcar preocuparea, încerca să-i surprindă ochii care priveau doar înainte. Gheorghe Vasile se ducea repede să închidă uşa cu cheia, apoi se aşeza în fotoliul de piele galbenă şi începea să aştepte. Ştia că Ioana nu rămânea niciodată mult, şi câteva minute după plecarea ei, Irina venea să-i bată la uşă. ea.
Nici o veste de la Ştefan, spunea.
În acea iarnă se hotărâse să creeze Aşezămintele culturale profesorii Iancu Antim – Gheorghe Vasite. Miile acelea de cărţi care nu puteau fi citite, tablourile şi portretele din veacul al XVIII-lea şi începutul veacului XIX, care i se păreau atât de urâte, obiectele acelea eteroclite adunate în dulapuri şi vitrine, trebuiau prefăcute în câteva mii de cărţi folositoare, pe înţelesul tuturor, într-o bibliotecă populară, al cărei custode va fi el. începu atunci să vândă cu nemiluita cărţi, manuscrise, tablouri, icoane. Banii îi păstra o parte sub saltea, altă parte în ultimul sertar al biroului, minunându-se necontenit de mulţimea lor, numărându-i nopţile, cu uşa încuiată, şi întorcându-se apoi învigorat la birou ca să completeze listele de cărţi care trebuiau cumpărate. Visul lui era să posede colecţia completă a „Bibliotecii pentru toţi”, cu cele aproape 1 500 de volumaşe. Le căuta prin toate librăriile, pe la toţi anticarii, dar multe nu le mai putea găsi. Simţea atunci cum începe să-l cuprindă panica. Dintr-o nimica toată, datorită acelor mai puţin de două sute de volumaşe epuizate, s-ar putea ca visul lui să nu se mai împlinească, s-ar putea ca Aşezămintele culturale să nu mai ia fiinţă, căci nu le putea închipui fără colecţia completă a „Bibliotecii pentru toţi”. Uneori, ca să scape de obsesie, intra prin cârciumi şi bea cu deznădejde, singur, retras la masa cea mai ferită; dar nu-l răbda inima, şi scotea curând din buzunarul surtucului caietul în care-şi notase numărul şi titlul volumelor epuizate, le aduna din nou, făcea nenumărate socoteli, până ce vinul îi înmuia inima, îşi amintea de Stalingrad şi tot ce urmase, şi începea să plângă.…
— Mor ai noştri, săracii, mor cu miile., repeta sugrumat.
Apoi, în vara aceea, întâlnise pe Ghedem anticarul şi se mai liniştise. Ghedem îl asigurase că-i va completa „Biblioteca pentru toţi” şi-i adusese, la cea dintâi întâlnire, un mare număr de volume. Nu voia bani; îi cerea, în schimb, cărţi şi obiecte din colecţiile lui Antim. în câteva luni, toate cărţile rare şi primele ediţii din poeţii munteni trecuseră la Ghedem. El, Vasile, scăpat de coşmarul „Bibliotecii pentru toţi”, se îndeletnicea acum să adune tot felul de cărţi folositoare, pe care le clasa în catalogul vitoarelor Aşezăminte sub felurite rubrici: cunoştinţe teoretice, cunoştinţe practice, cunoştinţe urgente, cunoştinţe pentru părinţii cu stare etc. Irina îl surprindea uneori aşezat la birou, în faţa maldărului de cărţulii şi broşuri cumpărate în ziua aceea, copiindu-le titlurile în caiet. Rămânea multă vreme în prag, privindu-l. Cu ochelarii alunecaţi puţin pe nas, cu tocul în mână, Gheorghe Vasile aştepta fără să ridice ochii.…
— Iar ai cumpărat cărţi, spunea în cele din urmă Irina. Să nu te afle mama. N-o să mai avem bani. Când o auzea închizând uşa în urma ei, se ducea repede şi răsucea cheia în broască.
Ştefan revenise pe neaşteptate într-o seară ploioasă din noiembrie, când ruşii recuceriseră Kievul şi frontul întreg părea că stă din nou să se clatine. Venise singur, fără Ioana, şi Irina îi strigase prin uşă:
— A sosit Ştefan. E în salon. Vrea să-ţi vorbească… îl găsise plimbându-se cu mâinile în buzunarele uniformei prin faţa tablourilor. Salonul era încă rece şi mirosea a fum; aprinseseră focul de-abia cu câteva ceasuri înainte. Ştefan îi strânse mâna cu o neaşteptată căldură.
— Veşti proaste, domnule consilier Viziru?
— E maior acum, îl întrerupse Irina. L-au înaintat maior… – îmi pare bine că vă regăsesc pe toţi sănătoşi, începu Ştefan. Părea schimbat, dar Gheorghe Vasile nu reuşea sa înţeleagă ce se schimbase în figura lui. Poate că ochii îi străluceau altfel acum, şi zâmbetul părea mai puţin speriat.
— Felicitările mele! îi spuse învăţătorul apucându-i din nou mâna şi strângându-i-o cu putere. Putem spune că ne bucurăm şi noi de eroismul prietenilor noştri! Suntem şi noi mândri de aceşti eroi…
— Aş vrea să vă vorbesc într-o chestiune delicată, îl întrerupse Ştefan. De aceea am şi venit să vă văd singur, fără Ioana… Gheorghe Vasile păli şi-şi duse încurcat mâna la guler. Irina se îndreptă spre uşă.
— Poţi rămâne, o opri Ştefan. Te interesează şi pe tine. E vorba de Vădastra… Gheorghe Vasile se aşeză pe scaun şi-şi căută batista. Voi să se şteargă pe frunte, dar se răzgândi şi şi-o apăsă o clipă pe ochi, fără să scoată un cuvânt.
— Cunoaşteţi pe un maior Aurel Băleanu? Mi-a spus că a locuit împreună cu Vădastra; au locuit acelaşi apartament, acum vreo cinci, şase ani. îl cunoaşteţi? …Se aşezase şi el pe scaun, aproape de Gheorghe Vasile, şi-l privea acum cu nerăbdare, cu o tulbure curiozitate. învăţătorul îşi trecu de mai multe ori batista pe frunte.
— Am auzit de el, dar nu l-am cunoscut, spuse în cele din urmă, fără să-şi ridice privirile. Irina îşi dusese mâinile la spate şi-i asculta pe amândoi.
— Păcat! făcu Ştefan. Credeam că-l cunoaşteţi şi dumneavoastră. Păcat… îşi scoase pachetul şi-şi aprinse absent o ţigară.
— Dar ce e cu domnul maior Băleanu? întrebă Gheorghe Vasile.
— A fost rănit. Aşa l-am cunoscut: în spital. Eram în aceeaşi cameră. Căci am uitat să vă spun: am fost şi eu rănit, acum vreo două luni. Nu vă speriaţi, n-a fost nimic grav. A sărit în aer, aruncată de partizani, una din clădirile în care lucram eu, la Odessa. Nimic grav; mai mult sperietura. Am stat doar o săptămână în spital. Băleanu fusese şi el rănit, dar el era mai grav… Se ridică brusc de pe scaun, şi începu să se plimbe. Se opri ca din întâmplare în dreptul unei vitrine aproape goale şi, aplecându-se, privi cu mare luare-aminte acele câteva tabachere, ciubuce şi şiruri de mărgele.…
— Trecut fără urmaşi! exclamă el deodată încercând să râdă. Timpurile ferice când ţara veghea turcită!
Fără să scoată un cuvânt, Irina se apropiase de uşă şi ieşise. Ştefan privi 'ung în urma ei.
— Aţi făcut rău că aţi pomenit de Spiridon, spuse Vasile ducându-şi încă o dată batista la ochi. Ştefan se reaşeză pe scaun, încurcat. îşi scoase pachetul cu ţigări şi-l întinse învăţătorului.
— Nu prea fumez, spuse el.
Doar aşa, din când în când, ca să fac plăcere prietenilor. Ştefan apropiase chibritul aprins şi-l privi cum suge ţărăneşte din ţigară.
— Iertaţi-mă dacă mă amestec într-o chestiune care nu mă priveşte, spuse aşezând chibritul încă aprins pe marginea scrumierei. Ce faceţi cu banii care-i încasaţi de pe lucrurile vândute?… Gheorghe Vasile înlemni cu ţigara lipită între buze. Şi-o desprinse cu greutate şi începu s-o răsucească încurcat între degete.
— Poate nici n-ar trebui să-mi răspundeţi, continuă Ştefan. Dar, ştiţi, voiam să vă spun doar atât: faceţi repede ce credeţi că trebuie făcut. Am pierdut războiul. într-un an, doi, ruşii sunt aici, peste noi, în Bucureşti… Se ridică iar de pe scaun şi îşi stinse cu un gest scurt ţigara…
— Păcat că nu l-aţi cunoscut pe Băleanu, adăugă el începând să se plimbe.
— Am pierdut războiul? întrebă parcă trezit din somn Gheorghe Vasile. Ziceţi c-am pierdut războiul? De emoţie, de frică, îşi prinse capul în palme şi începu să plângă.
— Am fi putut înţelege multe lucruri neînţelese, spuse Ştefan din celălalt capăt al salonului.
De-atunci, Gheorghe Vasile nu mai avea astâmpăr. Aştepta uneori ceasuri întregi, în dosul perdelelor, venirea lui Ghedem, şi când îşi pierdea răbdarea ieşea pe stradă să-l întâmpine. în primele zile ale lui decembrie începuse să ningă, şi foarte curând zăpada se aşternuse înaltă, troienind curtea. Nopţile se lăsau din ce în ce mai devreme, şi oraşul se cufunda în întuneric, căci de curând fusese reintrodus camuflajul. Gheorghe Vasile ieşea imediat după cină, fără să-l simtă nimeni, şi se înfunda în întuneric. încuia întotdeauna uşa de la odaia lui, pentru că, întorcându-se o dată pe neaşteptate acasă, găsise pe Gherghina şi Irina acolo, la el, şi înţelesese repede că Gherghina deschisese pe rând toate dulapurile, căutând parcă ceva anume, pe care, până la urmă, nu-l găsise. Umbla multă vreme până să găsească un taxi liber. Apoi se ducea la locuinţa anticarului din strada Academiei. Purta sub palton, prinsă cu o curea petrecută pe umăr, un fel de traistă încărcată cu lucruri. Când ieşea de la anticar, se oprea în întuneric, ca să-şi ascundă pachetul cu bancnote, apoi căuta o cârciumă şi rămânea acolo câteva ceasuri.
Odată, întorcându-se mai devreme acasă, găsi în salon pe Gherghina, Irina şi Ioana. Erau aşezate toate pe scăunele în faţa sobei, ascultând pe un bărbat slab, aproape chel, care le vorbea în picioare.
— Dumnealui e profesor de filosofie, spuse Gherghina. E prietenul Ioanei şi al lui Viziru.
— Biriş, se prezentă el cu un zâmbet care i se păru ironic, şi-i întinse mâna. M-am învrednicit, în sfârşit, şi eu să văd colecţiile profesorului Antim. Doamna Vădastra îmi făcuse cinstea să mă invite mai de mult, dar nu prea aveam timp. Acum, că suntem în vacanţă… Era în săptămâna Crăciunului. învăţătorul se aşeză intimidat pe un scaun, privindu-i pe rând, ca şi cum ar fi aşteptat să i se facă o comunicare importantă. Se auziră atunci bătăi sfioase în geam.
— Sunt copii cu steaua, spuse doamna Ivaşcu. M-au înnebunit. Parcă tot la noi nimeresc. Nici nu mai am ce să le dau… Se ridicase brusc şi pornise spre uşă, dar Gheorghe Vasile, cu un gest împăciutor, întinse mâna s-o oprească, zâmbind.
— Prim'ţi steaua? se auziră glasurile de la fereastră.
— Să poftească, să poftească, făcu bine dispus dintr-o dată învăţătorul. Se ridică repede şi apropiindu-se de geam le strigă:…
— Intraţi băieţi! Apoi, întorcându-se către grupul de lângă sobă, adăugă:
— Sărbătorile sunt sufletul poporului nostru! Gherghino, să le dăm nişte vin. Fac eu cinste. Am bani.
Unul câte unul, sfioşi, băieţii pătrunseră în coridor, şi doamna Ivaşcu îi scutura pe toţi de zăpadă cu o măturică, apoi îi punea să-şi şteargă bine tălpile de preş, controlându-i pe fiecare. Aveau o stea mare, pe care abia acum o aprinseră; din cauza camuflajului nu se încumetaseră să umble cu ea luminată. Se strânseseră în dreptul uşii şi începură: Steaua sus răsare, ca o taină mare… Irina îşi adusese copilul şi-l ţinea de mână. Biriş asculta cu ţigara stinsă în colţul buzelor, cu amândouă mâinile în buzunare. Gheorghe Vasile clătina din cap, luptându-se greu cu melancolia.
— Sărbătorile noastre naţionale! exclamă el când băieţii sfârşiră cântecul. Cine ştie ce-o mai fi la anul… Ioana voise atunci să plece.
— Staţi, doamnă consilier, să beţi un pahar cu vin cu noi, că Dumnezeu ştie ce-o mai fi cu noi la anul… Ieşi repede pe coridor şi se îndreptă spre bucătărie, să aducă vin. Băieţii începură un alt cântec.
— Vai de-ai noştri, săracii, spuse Gheorghe Vasile întorcându-se cu două sticle şi începând să umple paharele. Mor cu miile pe front… Simţise privirile Irinei pironite asupra lui şi ridică mirat capul. Irina îi făcu semn. Ioana privea în gol, peste grupul colindătorilor, jucându-se sfios cu verigheta, tot învârtind-o în jurul degetului. Avea o rochie gris-perle, şi lui Gheorghe Vasile i se păru foarte elegantă – şi totodată foarte frumoasă, aşa cum stătea în bătaia lămpii, cu părul ei blond-roşcat pieptănat fără să ţină seamă de moda anului, puţin ridicat deasupra tâmplelor şi căzându-i apoi pe ceafă, cu ochii ei mari, căprui, aproape aurii, privind toate lucrurile fără nici o intensitate, ca şi cum nu le-ar fi văzut, cu figura ei prelungă şi palidă, contrastând cu umerii obrajilor uşor fardaţi, învăţătorul rămase încurcat, cu sticla în mână, dar pentru că în clipa următoare băieţii îşi încetară cântecul, ridică paharul plin foarte sus şi strigă, cu …gravitate:
— Trăiască România! Trăiască eroica armată română!
Puţine zile în urmă, Biriş revenise întovărăşit de un bătrân înalt, slab, cu părul foarte alb, înfăşurat într-o enormă şubă îmblănită. Nu voise să şi-o scoată, Şi-şi păstrase şi şalul în jurul gâtului. Se oprea în faţa tablourilor, se dădea un Pas înapoi ca să le privească mai bine, apoi se apropia mult de tot, lipindu-şi obrazul de ramă şi cercetând colţurile pânzei.…
— La mulţi ani, domnule profesor! strigase Gheorghe Vasile din prag. Anul nou 1944. Dar se întrerupse încurcat, dând cu ochii de bătrân.
— Domnul Goangă, de la Muzeul Naţional, îl prezentă Biriş. M-a rugat Irina să-l aduc, ca să evalueze colecţia…
— Nu mai e ce-a fost, spuse expertul. S-au rătăcit multe lucruri… Apoi îşi continuă cercetarea, plecându-se asupra vitrinelor, clătinând capul, trecând mai departe cu acelaşi aer decepţionat.
— Ştiam de nişte manuscrise vechi şi de o colecţie de scrisori, vorbise el târziu, reîntorcându-se din fundul salonului.
— O parte sunt la mine, în birou, spuse Gheorghe Vasile cu oarecare greutate căci îşi simţea gura uscată, îl conduse la el şi deschise bibliotecile cu geamuri cu o mână care-i tremura din ce în ce mai tare. Biriş îl urmase fără să spună un cuvânt. Expertul se aşeză în fotoliu şi începu să examineze cărţile una câte una. Pe nesimţite intrase în odaie şi Irina.
— Nici o veste, şopti ea apropiindu-se de Biriş. Nu ştiu ce să mai mă fac. Mi-e teamă să nu se întâmple ceva cu Ioana… Expertul se ridica la răstimpuri şi se apropia tăcut de altă bibliotecă.
— Dar nu găsesc colecţia de scrisori, spuse el târziu apropiindu-se de dulapul închis cu lacăt, în care Gheorghe Vasile îşi adunase volumaşele „Bibliotecii pentru toţi”.
— Asta e biblioteca mea personală, spuse învăţătorul descuind cu oarecare greutate lacătul. Toţi se opriră în faţa dulapului, aruncându-şi ochii pe titluri, la întâmplare. Apoi expertul ridică din umeri şi ieşi, urmat de Biriş.…
— Ce înseamnă drăcovenia asta? se adresă mâniat Gheorghe Vasile Irinei.
— Nu mai avem bani, spuse ea, şi mama vrea să vândă din lucruri. Nu mai avem deloc bani.
În iarna aceea observase adesea, cu mâhnire şi indignare, că se împuţinau tablourile din salon.
— Le-am vândut, spunea doamna Ivaşcu. Au mai rămas acum douăzeci şi şapte. Le-am numărat… Şi într-o zi văzuse că fiecare tablou avea un număr prins cu pioneză în partea de jos a ramei. într-o seară o surprinsese pe Irina îndreptându-se spre odaia ei, încărcată cu o seamă de obiecte din vitrine îngrămădite unul peste altul într-un coş de rufe.
— Sunt pentru Gheorghiţă, când o fi mare. Mi-a spus mama să le pun deoparte. Că restul, o să le vindem… Iar când pătrundea în salon, întâlnea întotdeauna pe cineva. Doamna Ivaşcu îşi petrecea acum cea mai mare parte din timp acolo, pe canapea, făcând pasienţe la o măsuţă joasă sau croşetând. Când nu era, o găsea pe Irina, cu fruntea lipită de geam, privind zăpada sau aşezată pe covorul de lângă sobă, jucându-se cu băiatul. Uneori dădea cu ochii de Ioana. Nu i se auzea niciodată glasul.
— Veşti bune, a scris Ştefan! i-a strigat odată Irina.
— I-a scris şi lui Răzvan, a adăugat Ioana zâmbindu-i. Şi l-a mirat strălucirea privirilor ei: arzătoare, dense, senine.
— Fata asta are să înnebunească, o auzise, cu câteva seri mai înainte, pe Gherghina vorbindu-i Irinei. Când o mai veni, ia-l pe Viziru deoparte şi spune-i să-şi bage minţile în cap. Să mai lase frontul şi să rămână aici, lângă nevastă şi copil. S-a mai pomenit aşa ceva: cogeamite director de minister, voluntar în Rusia de doi ani…?!
Într-o noapte, deschisese cât putu mai încet uşa de la camera lui şi se îndreptase spre salon, călcând în vârful picioarelor. Dar o găsise pe Irina în prag, parcă l-ar fi aşteptat.
— Nu mi-e somn, îi spuse. Haide înăuntru, că poate e mai cald… Intraseră amândoi în salon şi se aşezară lângă sobă. Mai era încă jăratec sub stratul gros de cenuşă şi Irina îl răscoli cu cleştele. Gheorghe Vasile o privea tăcând; nu ştia cum să înceapă şi ce să spună.
— Ce-o fi vrut Viziru să afle despre maiorul Băleanu? întrebă el deodată.
— L-a făcut colonel acum. L-au transportat aici, la Spitalul Militar, dar l-au făcut colonel, vorbi Irina. Am aflat-o de la Ioana: i-au telefonat de la spital să întrebe dacă s-a întors Ştefan. I-au spus că telefonează din partea locotenent-colonelului Băleanu…
— L-au înaintat în grad, care vasăzică, spuse gânditor Gheorghe Vasile. Trebuie să fie un mare erou.
— E tot în spital, continuă Irina. Probabil că e greu rănit. Nu ştia că Ştefan s-a reîntors pe front. Acum e în Crimeea, adăugă foarte încet. Şi iar n-a mai scris cam de mult.
Se plecă să caute un lemn şi, după ce răscoli din nou cenuşa, îl lăsă să ardă peste jăratec privind cum i se aprinde coaja.
— Mă întrebase Ştefan ce faci cu banii, reluă ea fără să-şi ridice ochii. Atunci nu ştiam ce să-i răspund. Dar am văzut că ai adunat un dulap întreg cu cărţi. E frumos…
— Am să fac o Fundaţie, începu dârz Gheorghe Vasile ridicând fruntea. O Fundaţie pentru popor, ca să ducă lumina la sate. Să rămână nemuritor numele marelui dascăl al neamului, Iancu Antim.
— Păcat că nu mai avem bani, spuse încet Irina. Iar suntem în urmă cu impozitele. Mama crede că va trebui să închiriem o parte din casă…
Gheorghe Vasile tăcu multă vreme, ca şi cum ar fi aşteptat să mai adauge ceva Irina. în cele din urmă, văzând că nu mai spune nimic, oftă adânc şi se ridică, îndreptându-se agale spre uşă. Lemnul se aprinsese şi ardea acum cu o flacără vie, roşie-albastră.
— Mi-e teamă de Ioana, începu deodată Irina. Nu i-a mai scris Ştefan. Eu i-am spus: împăratul e bine, să n-ai nici o grijă… Gheorghe Vasile se oprise în mijlocul salonului.
— Eu i-am spus, continuă Irina cu un fel de deznădejde în glas, fără să-şi ridice privirile de pe flacără, eu i-am spus…
O întâlnea de-atunci de câte ori, nopţile, sau chiar foarte târziu, către dimineaţă, încerca să pătrundă în salon, să mai culeagă lucruri din vitrine. Parcă-l simţea de departe, cu mult timp înainte ca el să se scoboare din pat şi, cu infinite precauţii, să-şi pună paltonul pe umeri şi să deschidă uşa, fără zgomot, cu o mică lanternă de buzunar în mâna stângă luminându-i drumul. La capătul coridorului sau în faţa salonului îl întâmpina Irina, palidă, fantomatică, plimbându-se încet, prin întuneric, cu mâinile la spate.
— Nu mi-e somn, îi Şoptea. Nu pot dormi… El stingea încurcat lampa electrică şi rămâneau amândoi, în întuneric, faţă în faţă, fără să spună un cuvânt, încercând să ghicească ce are de gând să facă celălalt, până ce, tulburat, Gheorghe Vasile aprindea lanterna şi o măsura de sus în jos. Era îmbrăcată cu o rochie veche, de casă, şi uneori avea un şal decolorat de lână pe umeri.
— S-a făcut frig, spunea, încercând să zâmbească în bătaia lămpii. Apoi adăuga, în şoaptă:
— Umblă încet, să nu trezeşti copilul… Să nu răceşti, mai spunea ea, văzând că socru-său era cu picioarele goale în papuci. Du-te repede şi te culcă…
Apoi îşi relua plimbarea pe coridor sau deschidea uşa salonului şi dispărea în întuneric. Nu odată, după ce se reîntoarse umilit în odaia lui, Gheorghe Vasile se mulţumise să aştepte un ceas, două, moţăind în fotoliul de piele galbenă şi apoi să se reîntoarcă, cu aceleaşi exagerate precauţii, necutezând nici să mai aprindă lanterna, înaintând bâjbâind, lipit de ziduri. Dar o găsea întotdeauna, undeva pe coridor, şi ea îi şoptea de departe:
— Tată!… Se oprea atunci brusc, parcă sângele i-ar fi îngheţat în vine, căci vocea îi ajungea din întuneric, pe neaşteptate, fără să poată înţelege din ce colţ plecase. în faţa lui, în lături, nu zărise nimic, nici măcar o umbră. Auzea apoi, repetată, tot mai clară, şoapta Irinei:
— Tată! şi simţea că se apropie de el, venind din întuneric. Aştepta tremurând, până ce mâna ei, întinsă, îi atingea obrazul.
— Tot nu te-ai culcat? îl întreba.
Către sfârşitul lui martie, primăvara venise pe neaşteptate. Pastele cădea la 4 aprilie şi Irina pleca în fiecare seară să-i ia pe Ioana şi pe Răzvan la denii, învăţătorul o pândea din dosul perdelelor şi, îndată ce-o vedea ieşind pe portiţă, cobora emoţionat spre salon încercând să-şi potolească bătăile inimii. Ştia că Gherghina e plecată şi ea la denii, la biserica de la capătul străzii. Dar întâia oară, găsise uşa salonului încuiată. Rămăsese înmărmurit, cu mâna pe clanţă. Nu ştiuse până atunci că uşa salonului putea fi încuiată cu cheia. Nu fusese niciodată încuiată. înţelesese, într-o străfulgerare de umilinţă şi furie, că Gherghina adusese, în lipsa lui, un lăcătuş şi reparase broasca. Urcă într-o fugă la el şi se întoarse cu cheia de la camera lui. O încercă de mai multe ori, dar nu reuşi s-o deschidă. începu să înjure, printre dinţi, şi intră în bucătărie să caute alte chei vechi, rămase prin sertare. Niciuna nu se potrivea. A doua şi a treia zi repetă întocmai operaţia. După ce-o vedea pe Irina plecând, se cobora cu toate cheile pe care le putuse găsi între timp. Le încerca pe toate, cu încăpăţânare, zgâlţâind uşa, opintindu-se până ce simţea că s-ar putea strica broasca, şi atunci trecea la altă cheie. A patra zi, spre marea lui mirare, încercând clanţa văzu că uşa era deschisă şi dădu buzna în salon. Pe o canapea, lângă o măsuţă plină de obiecte din vitrine, îl găsise pe Biriş; cerceta fiecare obiect în parte şi căuta apoi într-un caiet gros, legat în piele, pe care-l ţinea deschis pe genunchi.
— M-a rugat Irina să verific catalogul colecţiei, spuse fără să se ridice de pe canapea.
Gheorghe Vasile împietrise în mijlocul salonului, cu traista goală pe umăr şi cu un inel cu chei vechi în mâna stângă.
— De-abia acum au dat peste catalog, continuă Biriş. Dar n-a mai rămas mare lucru. Ce-a fost mai bun s-a rătăcit… A dispărut, adugă el târziu.
— Vai de noi, murmură Gheorghe Vasile apropiindu-se şi aşezându-se pe un scaun de lângă măsuţă. Vai de noi! Merge prost războiul…
Biriş ridică alene ochii din caiet şi-l privi.
— Din când în când primim şi câte o veste bună, spuse. A telegrafiat Viziru. Au scăpat toţi din Crimeea, au putut fi evacuaţi pe mare… Acum sunt la Constanţa, adăugă. Are să sosească duminică, în ziua de Paşti.
Aproape că nu scosese un cuvânt în zilele următoare. Şi ca să le arate cât e de supărat, în noaptea de înviere nu se duse cu Gherghina la biserica de pe strada lor, ci porni spre Mitropolie. Dar pe la mijlocul drumului se răzgândi şi intră în prima biserică pe care o întâlni în cale.
Se întoarse târziu după miezul nopţii, căci ţinuse mult să ajungă acasă cu lumânarea de la înviere aprinsă. Urcă de-a dreptul în odaia lui, stinse lumânarea şi o aşeză cu grijă într-un sertar al biroului, apoi se trânti în fotoliu şi aţipi. Nu-şi putu da seama cât dormise, dar îl trezi frigul din odaie. Se frecă la ochi, apoi scoase ceasul: aproape trei. Dacă Irina a rămas să asculte întreaga slujbă, cum îi era obiceiul, nu se putea întoarce decât pe la patru dimineaţa. Simţi cum îl cuprinde emoţia. Trase repede sertarul, scoase lumânarea, o aprinse, îşi căută traista, şi-o puse pe umăr şi, după ce-şi făcu tremurând câteva cruci, coborî spre salon.
Uşa nu era încuiată şi Gheorghe Vasile rămase câteva clipe în prag ca să-şi liniştească răsuflarea. Apoi intră, cu grijă, călcând în vârful picioarelor, aşeză lumânarea aprinsă într-o scrumieră şi se apropie de prima vitrină. Privind cu atenţie, îşi dădu seama că mai rămăseseră foarte puţine obiecte, şi nu îndrăzni. Se îndreptă spre a doua vitrină şi-i ridică tremurând capacul de sticlă. Aici se aflau tabachere vechi şi ciubucuri. Alese câteva, la nimereală, şi le băgă în traistă. Apoi trecu mai departe, şovăind în dreptul tablourilor. I se păru că dacă ar lua unul din ele, destul de mic, nu s-ar cunoaşte. Stătea încă pe gânduri când în salon se făcu deodată lumină şi auzi glasul Irinei strigându-i:
— Christos a înviat!…
Întoarse capul şi o zări în prag, cu o mână pe butonul electric, ţinând în cealaltă mână lumânarea de Paşti.
— Adevărat a înviat! şopti învăţătorul.
Irina se apropie repede de el şi-l sărută pe amândoi obrajii. Părea foarte emoţionată; era palidă şi ochii arătau împăienjeniţi, nefiresc de stinşi. Gheorghe vasil se îndreptă spre canapea şi căzu moale, prinzându-şi capul în palme.
Irina îi puse o mână uşoară pe umăr, fără să scoată un cuvânt. Rămase aşa multă vreme. Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit deodată ceva, ieşi grăbită din salon. Când se întoarse, aducând o tavă cu ouă roşii, cozonac şi o sticlă de vin, îl găsi vorbind singur.
— Un om de nimic, asta eram. Lepădăturile societăţii…
Irina aşeză tava pe măsuţă, îi turnă un pahar cu vin şi i-l întinse. Apoi îi dădu un ou roşu. Gheorghe Vasile îşi şterse lacrimile cu mâneca hainei, oftă adânc, de mai multe ori şi rămase cu oul roşu în mână, aşteptând. Irina se apropie de el şi i-l ciocni.
— Christos a înviat! spuse.
— Adevărat a înviat! răspunse Gheorghe Vasile. Adevărat că a înviat! repetă el înăbuşit. Şi să nu crezi cumva…
Dar îl înecă repede plânsul şi nu mai putu continua. Irina îi luă paharul cu vin din mână şi îl aşeză pe tavă.
— Ce să cred? întrebă ea deodată cu o voce neaşteptat de clară. Nu mi-ai spus chiar dumneata că toate sunt pentru Aşezămintele culturalei
— Pentru Aşezăminte. Nimic pentru mine. Că ajunsesem printre lepădăturile societăţii, când l-am întâlnit pe Iancu Antim…
Irina îi întinse din nou paharul, apoi începu să se plimbe, cu fruntea plecată, cu mâinile la spate. învăţătorul sorbi paharul dintr-o înghiţitură.
— L-am întâlnit, reluă el, şi am înţeles că am şi eu o misiune: să duc la bun sfârşit opera marelui apostol al neamului, Iancu Antim, să creez Aşezămintele culturale…
Irina se plimba dintr-un capăt al altuia al salonului, fără să-l asculte.
— Un focar de cultură pentru întreg neamul românesc… Să devin şi eu cineva, un apostol… Să ducem lumina la sate…
Voi să-şi toarne singur al doilea pahar, dar îl împiedica traista ale cărei curele stăteau să-i cadă pe umăr, şi şi-o scoase scârbit. Apoi apucă sticla.
— Vino să bei şi tu un pahar, îi strigă Irinei. Ce ai? la ce te gândeşti? o întrebă văzând-o cum se apropie tăcută de el.
— Mi s-a închis inima, spuse ea încet. Nu mă pot linişti… Gheorghe Vasile turnă vin, apoi îşi ciocni paharul cu al Irinei.
— Doamne ajută şi ne iartă! şi bău închizând ochii. Ar trebui s-o scoli şi pe Gherghina, adăugă, că sunt Sfintele Paşti…
— Las-o să doarmă, spuse Irina. E foarte obosită…
Se aşeză lângă el pe capanea şi rămase cu privirile în gol. Gheorghe Vasile luă o felie de cozonac şi începu să mestece, oftând.
— Nu ştiu ce am de nu pot să dorm, începu deodată Irina. Mă tot gândesc… întoarse capul şi-l văzu, cu paharul gol într-o mână, cu felia de cozonac în cealaltă. Apucă sticla şi îi turnă vin.
— Ea, Ioana, crede că n-o mai iubeşte, începu din nou. A aflat de-o fată cu care s-a întâlnit Ştefan în Portugalia, atunci când a fost el a doua oară…
Întoarse din nou capul şi-l privi; învăţătorul înmuia felia de cozonac în pahar şi sorbea încet, pe gânduri.
— I-a spus de ea cumnată-su, Răducu. Şi i-a mai spus că au mai aflat şi alţii, pentru că Ştefan s-a hotărât deodată să se-ntoarcă la Bucureşti, de unde trebuia să mai rămână acolo toată iarna…
Gheorghe Vasile asculta concentrat, ţinând paharul foarte aproape de gură. Mâna îi tremura puţin.
— Unde trebuia să rămână? întrebă el deodată.
— Acolo, în Portugalia… Dar s-a întors şi a plecat pe front…
— Era război, spuse el şi sorbi, parcă cu teamă, din pahar.
— Dar nimeni n-a ştiut că el, Ştefan, ceruse asta, să fie trimis pe front, s-a dus până la Ministerul de Război. A aflat Răducu, mai târziu, când a intervenit să-l demobilizeze. I-au arătat atunci toate cererile pe care le făcuse Ştefan ca să fie trimis pe front, în linia întâi.
Se ridică brusc de pe canapea şi începu să se plimbe.
— Nu mi-e deloc somn. Mi s-a închis inima. M-am împărtăşit, dar nu m-a învrednicit Dumnezeu…
Apoi se întoarse spre el, tulburată, şi adăugă:
— Să nu-i vorbeşti mamei de toate lucrurile astea…
— Care lucruri?
— De ce ţi-am spus cu Ioana… Face mare păcat că nu-l crede. Ştefan o iubeşte. Ce s-a întâmplat cu fata aceea e altceva…
Gheorghe Vasile o asculta acum cu oarecare greutate. Simţea aromeala somnului şi o plăcută oboseală în oase. în salon se făcuse, parcă deodată, frig, şi îşi mai turnă un pahar.
— Dar tu de unde le ştii? o întrebă clipindu-şi des ochii ca să se trezească. Irina ridică din umeri.
— Mi le-a spus ea, Ioana. Mi le-a spus şi Ştefan… Sunt amândoi nefericiţi, şi e mare păcat. E păcat, căci se iubesc foarte mult… Dar poate aşa a hotărât Dumnezeu, adăugă încet reîncepând să se plimbe.
Pe jumătate adormit, Gheorghe Vasile încercă să-şi curăţe oul roşu. Dar îl scăpă dintre degete şi îl privi cum se rostogoleşte pe covor. Irina i-l ridică şi începu să-l cureţe.
— M-a doborât somnul, spuse el trecându-şi apăsat palma pe faţă ca sa se dezmorţească.
Irina îi reumplu paharul şi-i întinse oul curăţat.
— Mai voiam să-ţi spun ceva. Dumneata ştii că eu şi Spiridon suntem cununaţi pe vecie. Mama tot vrea să mă mărite. Dar eu n-am să mai mă mărit.
Nu-i spune asta, ca să n-o mâhneşti, dar voiam să ştii că tot ce e al meu şi-al băiatului, e şi al dumitale. Dacă m-o lua Dumnezeu înaintea dumitale, să ştii că unele lucruri sunt la Biriş, în păstrare. Să ai mare grijă de ele. Sunt pentru Gheorghiţă, să aibă bani de învăţătură…
În dimineaţa aceea, Irina umbla pe străzi cu pasul repede, grăbită, ca şi cum ar fi întârziat de la o întâlnire. Dar umbla fără să privească unde calcă, apucând pe străzi la întâmplare, cu ochii plecaţi, pe jumătate închişi, ca şi cum s-ar fi luptat să nu adoarmă. întâlnea mereu grupuri de oameni vorbăreţi, aproape veseli, căci era o zi limpede de primăvară, cu cerul albastru, neaşteptat de senin. Se trezea la răstimpuri în dreptul unei biserici şi atunci încetinea pasul, urmărind câteva clipe copiii jucându-se în hainele lor de Paşti pe trepte. Apoi pleca mai departe, mai grăbită.
De-abia când auzi sirena se opri şi privi tulburată în jurul ei. La început, nu-şi dădu seama în ce cartier se află. Se rezemă de un gard şi respiră adânc, plecându-şi obosită capul. Un domn ieşi chiar atunci dintr-o curte şi, trecând prin faţa ei, îi spuse:
— Nu vă speriaţi. Se fac exerciţii de apărare antiaeriană. S-a anunţat şi la radio…
Îi zâmbi şi trecu mai departe, întorcând la răstimpuri capul ca să vadă ce face. Irina rămase câtva timp rezemată de gard, apoi se hotărî brusc şi porni în direcţia opusă. Fluierau necontenit sergenţii şi grupuri de copii alergau gălăgioşi pe trotuar. Oamenii ieşeau pe la ferestre, trăgeau, apoi ridicau transperantele, nedecişi, plecându-se către stradă şi privind în toate părţile.
— Sunt exerciţii! auzea Irina.
— Dar se-nchide apa? întreba o femeie bătrână dinapoia unui gard de lemn.
— S-a anunţat la radio, repeta cu încăpăţânare cineva.
Apoi, deodată, izbucnind parcă din toate părţile, se auziră tunurile antiaeriene.
— Intră în casă! strigă o voce bărbătească. Se fac exerciţii cu bombe adevărate şi rişti să-ţi cadă o schijă în cap…
— Vreau doar să mă uit puţin, spuse o femeie. Irina ridică fruntea şi privi. Cerul era tot atât de albastru. Doar că începuse să fie punctat cu nouraşi albi, foarte mărunţi, ca o erupţie, care apăreau ca din senin şi se risipeau repede. Privind cu mai multă atenţie, zări, foarte sus, o sticlire metalică, apoi încă una, până ce, clipind des ca să-şi limpezească ochii, descoperi întreaga escadrilă, zburând în ordine, fără grabă, ca la o paradă. Zgomotul motoarelor se auzea din ce în ce mai clar, cu toate salvele artileriei antiaeriene. Irina îşi prinse fruntea în amândouă mâinile şi rămase aşa câteva clipe. Când se trezi, aproape că nu se mai auzeau voci. îşi trecu mâna pe faţă şi începu să alerge.
Zărise biserica de departe. Câţiva oameni urcau în fugă treptele şi dispăreau înlăuntru. Irina ajunse istovită, respirând anevoie, şi se lăsă să cadă, în genunchi, lângă uşă, în întuneric. Biserica era aproape goală, dar ardeau încă lumânări şi mirosea puternic a frunze proaspete şi a tămâie.
— Nu e exerciţiu, e adevărat, vorbea o femeie. Ne bombardează americanii. Au venit acum şi americanii peste noi… Intrau mereu oameni palizi, speriaţi şi îngenuncheau în faţa icoanelor, îşi ascundeau faţa în palme, murmurau. Femeile se adunaseră toate lângă altar. Preotul apăru deodată şi-şi plimbă privirile rătăcite pe deasupra tuturor, apoi intră repede în altar şi-şi îmbrăcă odăjdiile.
— Binecuvântează-ne! strigă o femeie.
Preotul deschise porţile împărăteşti şi rămase neclintit, ca şi cum ar fi aşteptat un semn.
— Binecuvântează-ne! strigară mai multe voci.
Exploziile se auziră atunci din nou, foarte aproape, şi biserica se clătină ca mişcată din temelii. Câteva vitralii de la ferestrele turlei săriră cu un pocnet surd şi se făcură ţăndări pe lespezi. în clipa următoare un stol de vrăbii năvăliră prin spărturi şi începură să se învârtească ciripind în înaltul bisericii.
— Binecuvântat fie numele lui Dumnezeu! începu preotul cu o voce sugrumată, ridicând privirile.
Exploziile următoare păreau mai depărtate, mai surde, şi ţipetele copiilor se pierdeau acum într-o bubuitură, prelungă, subterană, care clătină din nou temeliile. Irina gemu şi-şi duse repede mâna la gură.
— întăreşte-mă, Maica Domnului! şopti ea cât putu mai încet.
Dar simţi că o cuprinde deznădejdea şi se ridică brusc, aproape fără să se uite unde calcă, şi alergă către altar. îşi făcu loc printre femei şi se trânti în genunchi în faţa preotului.
— întăreşte-mă, părinte! şopti.
Se lăsase deodată o nefirească linişte. Câteva clipe nu se auzi decât ciripitul vrăbiilor care se roteau înspăimântate sub turlă.
— întăreşte-mă părinte! se ruga încet Irina.
Preotul o privea ca şi cum n-ar fi înţeles ce se întâmplă.
— S-a speriat! spuse o femeie întinzând mâna s-o mângâie pe umăr.
— Dumnezeu să te întărească! rosti rar preotul.
Apoi se auziră din nou salve de artilerie antiaeriană şi copiii începură să plângă. Preotul privea spre Irina, zgârcită la picioarele lui, cu mâna la gură. Se făcu deodată foarte palid şi, plecându-se anevoie, în odăjdii, o prinse de subţiori şi o ridică. Irina îi apucă mâna şi i-o sărută. în acea clipă exploziile se auziră în şir, din toate părţile, şi toate geamurile săriră în ţăndări. Lumânările se stinseră ca dintr-o singură, nevăzută suflare. Preotul îşi împreună tremurând mâinile şi le înălţă către catapeteasmă.
— Christos a înviat! strigă el cu un glas neaşteptat de puternic. Adevărat că a înviat! Christos, Dumnezeul nostru, a înviat cu moartea pre moarte călcând! împăratul nostru ceresc a înviat!… Doamne, Dumnezeule mare, adăugă coborând deodată glasul şi îngenunchind în faţa altarului.
Vrăbiile începură să zboare tot mai jos, pe deasupra femeilor cu frunţile lipite de lespezi, amuţite.
Târziu după încetarea alarmei, când biserica se golise, Irina îşi luă câteva lumânări, le ascunse sub haină şi ieşi. Treptele bisericii erau acoperite de moloz şi ţăndări de sticlă. Cerul se întunecase; un nor negru de fum se înălţa spre miazănoapte şi văzduhul era încărcat de funingine şi praf. Soarele se întrevedea, parcă foarte aproape, palid-roşcat, prin pâcla fumurie care se lăsase deasupra oraşului. Un zvon nedesluşit de voci speriate, întretăiate de ţipete surde, răzbătea din toate părţile. Coborând treptele bisericii şi ajungând în stradă, Irina zări alergând spre ea o femeie despletită.
— N-avem apă! striga.
Trecu pe lângă ea ca şi cum n-ar fi văzut-o silindu-se să alerge, strigând întruna:
— N-avem apă! N-avem apă!… La capătul străzii, câteva case ardeau cu flăcări înalte şi un nor nefiresc de galben se alcătuia deasupra lor, clătinân-du-se alene, şovăind în văzduhul întunecat şi prăfuit.
— N-avem apă! auzea necontenit Irina. Pe trotuarele murdare de moloz şi funingine, la ferestrele cu geamuri sparte, prin curţi, apăreau şi dispăreau oameni buimăciţi, chemându-se unii pe alţii, ridicând necontenit privirile spre cer, întrebându-se ce se întâmplă. De-abia când, întorcând spatele focului şi călcând repede, în neştire, cu ochii în caldarâm, Irina pătrunse pe strada vecină, începu să desluşească înţelesul cuvintelor care-i ajungeau istovite în urechi.
— Au distrus Gara de Nord! înţelegea ea. Au bombardat Atelierele Căilor Ferate! …Au distrus… Au bombardat… Arde Calea Victoriei… Au distrus… Americanii… Au bombardat…
Fără să-şi dea seama, începuse să alerge.
— în zi de Paşti, auzea ea mereu. Au bombardat… Au distrus…
După ce trecu de Grădină, oamenii păreau mai puţin speriaţi. Pe aici, nu căzuseră bombe. Dar fumul şi pulberea pătrunseseră până aici.
— Au bombardat rezervoarele, auzea Irina. N-o să mai avem apă… întâlnea mereu maşini, taxiuri, camioane care alergau parcă ameţite de fum, căutând să evite străzile bombardate, îndreptându-se spre bulevarde. Irina îşi dădu seama că o pornise greşit şi se întoarse, cu un pas moale, ostenit. Când reveni în dreptul Grădinii, intră şi -se aşeză pe o bancă. Rămase multă vreme aşa, cu privirile pierdute, cu mâinile rezemate pe genunchi. Câteva vrăbii prinseseră curaj şi începură să se joace chiar lângă ea, în pietriş. Târziu, Irina îşi ascunse obrazul în palme şi începu să plângă.
După vreo jumătate de ceas, se ridică şi porni din nou, parcă mai istovită, cu fruntea plecată. Se îndreptă spre locuinţa Ioanei. Când se apropie, simţi că i se înmoaie picioarele şi se rezemă de un zid. Oamenii alergau şi pe aici agitaţi, parcă n-ar fi ştiut încotro s-o apuce, nici ce să facă. Treceau pe lângă ea fără s-o vadă. Soarele pătrundea mai greu prin pâcla de fum şi praf şi se auzeau claxoane şi ţipete stridente, de maşini brusc frânate, pe care Irina nu ştia unde să le caute, pentru că, în faţa ei, strada părea pustie. Se desprinse anevoie de zid şi porni strângându-şi cu deznădejde pumnii. La colţ, înţelese deodată. Pe locul unde se aflase casa Ioanei, şi alte multe case dimprejur, erau acum câteva movile fumegânde de cărămizi şi moloz care se revărsau până în mijlocul străzii. Grupuri de oameni urcau şi coborau peste ruine, clătinându-se, orbiţi de praf, împiedicându-se în fiare şi bârne, strigându-se în neştire şi acoperindu-şi apoi repede gura cu palma, ridicând la răstimpuri amândouă braţele, însângerate, către cer.
Nu ştia de cât timp se afla acolo, îngenuncheată printre cărămizi, în mijlocul străzii. De mult nu mai vedea şi nu mai auzea nimic. îşi simţea doar câteodată gura foarte uscată şi încerca anevoie să înghită. Atunci parcă se deştepta şi, câteva clipe, zarva o copleşea din nou, revedea aceleaşi umbre agitându-se în pulbere şi descoperea lumânările stinse în faţa ei. Le reaprindea pe amândouă, apărându-le câtva timp cu palmele, până ce se stingeau din nou, fără ca ea să-şi dea seama.
Târziu, simţi că o trage cineva de braţ. Era un soldat, cu faţa plină de praf, şi Irina se ridică anevoie, culegându-şi dintre cărămizi lumânările stinse. Soldatul o conduse pe celălalt trotuar, în faţa unei case rămase în picioare.
— N-avem apă! auzi strigând în urma ei. Voi să se aşeze pe trotuar, dar pretutindeni erau numai ţăndări de geamuri şi moloz. Soldatul dispăruse şi Irina se îndreptă spre ruine. Parcă începuse să se întunece. Pe o targa improvizată din scânduri se aflau câteva trupuri, pe jumătate acoperite cu o pătură. Irina îşi făcu cruce şi trecu mai departe. Un camion cu soldaţi se oprise la intrarea străzii. Irina umblă aşa câtăva vreme, parcă ar fi căutat ceva, apoi se reîntoarse pe locul de unde plecase şi îngenunche din nou, printre cărămizi, şi reaprinse lumânările. Apoi, multă vreme, nu mai văzu nici nu mai auzi nimic.
Când, târziu, redeschise ochii, văzu că una din lumânări arsese aproape în întregime. Scoase din buzunar o altă lumânare, o aprinse, aprinse apoi şi pe cealaltă, care arsese numai pe jumătate, şi le ţinu pe amândouă între pumni, până ce simţi fierbinţeala flăcărilor. Atunci, ridicând brusc privirile, îl văzu de departe, înaintând împleticindu-se, în uniformă militară, dar fără chipiu, cu faţa murdară, cu o tăietură însângerându-i obrazul, cu ochii pe jumătate închişi, îl văzu apropiindu-se, încercând să-şi ducă mâna la frunte, dar renunţând şi rămânând cu palma deschisă, foarte aproape de cap, nemaiştiind ce să facă, până ce braţul începu să-i tremure şi atunci îl lăsă să cadă, neputincios. în clipa următoare îl văzu alergând spre ruine, împiedicându-se şi căzând. Dar se ridică repede şi porni mai departe, căţărându-se pe movila de cărămizi, ajungând până sus şi căzând din nou, şi continuând să înainteze în genunchi, cu amândouă mâinile răscolind printre cărămizi, până ce unul dintre soldaţi se urcă după el şi-l trase înapoi, în mijlocul străzii, susţinându-l de mijloc. Atunci Irina se ridică brusc, alergă spre el, îi prinse mâna şi i-o sărută.
— împărate! şopti ea.
Ştefan o privi lung, ca şi cum n-ar fi recunoscut-o.
— Sunt aici, amândoi, spuse el târziu, trecându-şi palma însângerată peste buze.
— împărate! şopti din nou Irina.
— Sunt aici, repetă el.
Întoarse capul spre ruine. Câţiva soldaţi ridicaseră targa şi se îndreptau spre camion. Irina îi prinse braţul, dar el se smuci şi alergă făcându-şi loc printre grupurile care se strânseră în jurul camionului. îl văzu apoi reîntorcându-se pe ruine, coborând repede şi începând să dea la o parte cărămizile, scormonind molozul cu palmele, încercând să smulgă o bârnă. Se apropie de el şi-i puse mâna pe umăr, dar el continua să lucreze gâfâind, ca şi cum n-ar fi simţit-o.
— Nu sunt aici, spuse Irina. Nu e casa asta…
Ştefan ridică fruntea şi privi în toate părţile, rătăcit. Irina întinse mâna şi-i arătă casa din faţă, numai pe jumătate dărâmată. Ştefan o privi lung, concentrat, apoi privi la dreapta, la stânga şi din nou la dreapta spre capătul străzii, ca şi cum ar fi încercat, într-o supremă încordare, să se orienteze.
— Unde sunt? întrebă el.
— Nu mai sunt aici. Au plecat…
— Spune-mi unde sunt, şopti el sugrumat. Irina, spune-mi unde sunt! adăugă prinzându-i braţul şi strângându-l cu putere. Irina! o imploră strângându-i şi mai tare braţul. Irina!
— Au plecat, spuse ea târziu, fără să-şi ridice privirile. S-au împărtăşit azi-noapte şi azi-dimineaţă au plecat.
Ştefan îi lăsă braţul şi o privi din nou lung, trudindu-se să înţeleagă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă. Ce?
— E Pastele, spuse foarte încet Irina. E săptămâna luminată…
Sună de câteva ori, scurt. îi deschise Adela.
— Nu primeşte pe nimeni. S-a închis de ieri în cameră şi nu primeşte pe nimeni. N-a mâncat nimic…
Irina intră. Pe un scaun, în coridor, aştepta Biriş cu o ţigară neaprinsă între buze. îi strânse mâna zâmbind şi, condusă de Adela, se apropie de uşa din fundul coridorului. Rămase câtva timp nemişcată, ţinându-şi răsuflarea.
— Sunt eu, Irina, şopti.
Începu să aştepte, cu fruntea foarte aproape de uşă.
— Sunt Irina, repetă ea mai tare.
Auzi cum răsuceşte cheia şi intră. Ştefan era în mijlocul camerei, îmbrăcat civil, dar fără cravată. Nu se bărbierise de câteva zile. Tăietura de-a lungul obrazului începuse să se vindece. Irina se îndreptă spre el şi-l sărută. Ştefan o privi lung, fără nici o expresie, apoi se întoarse la fereastră. Cerul era înnourat, dar nu a ploaie. Bătea un vânt repede şi pomii de curând înfrunziţi îşi aplecau înfrigurate crengile.
— E şi Biriş aici. E alături, spuse Irina.
Aşteptă câteva clipe, dar văzând că nu răspunde se aşeză pe scaun. Aici era odaia băiatului. Patul fusese scos şi se adusese pentru Ştefan o canapea. Se aşeză pe scaun lângă canapea şi începu să aştepte. Târziu, Ştefan întoarse brusc capul de la fereastră şi o privi speriat.
— Ce faci? o întrebă. Nu cumva te rogi?
— Nu, nu mă pot ruga, spuse încet Irina.
— Credeam că te rogi, continuă el mai liniştit, credeam că te rogi la Dumnezeu…
— Nu, nu pot, spuse foarte încet Irina.
Apoi iar tăcură amândoi, multă vreme. Ştefan îşi lipi fruntea de geam.
— De ce nu fumezi? îl întrebă deodată Irina. El întoarse mirat capul.
— Ţi-am adus ţigări, continuă Irina, ridicându-se repede şi îndreptându-se spre el cu un pachet şi o cutie de chibrituri în mână.
— Ah, da, e adevărat…, începu Ştefan.
Apoi se întrerupse brusc. Reveni în mijlocul camerei, îşi aprinse o ţigară şi se aşeză pe canapea. Fuma tăcut. După câtva timp se apropie de fereastră, o deschise şi zvârli mucul de ţigară în grădină.
— Curios, spuse. Uitasem de ţigări…
De-atunci, de câte ori intra, îl găsea fumând. în cameră plutea un fum gros, înecăcios, şi Irina se îndrepta de-a dreptul spre fereastră şi o deschidea. Auzea apoi pe Adela bătându-i sfios în uşă, se întorcea şi îi lua tava din mână.
— N-a mâncat nimic, îi spunea Adela când o întâmpina. Fumează întruna, dar nu mănâncă nimic. Noi, familia, suntem disperaţi. Nu vrea să ne primească, nu deschide uşa nimănui. Noroc că tocmai în ziua aceea… ştii dumneata… îl demobilizase. L-au retrimis la minister. Şi de-acolo, i-a obţinut Răducu concediu…
Vorbea întruna, pregătind sandviciurile şi aşezându-le pe tavă. Când vedea că totul e gata, Irina se ducea să bată la uşă. Adela o aştepta cu tava, să se reîntoarcă. Intrase o singură dată, pentru că uşa era deschisă. Ştefan nu se dezlipise de fereastră, nu scosese un cuvânt şi nu se atinsese de mâncare. După un sfert de ceas, Adela plecase. Nu mai încercase de atunci.
Ştefan rămânea lângă fereastra deschisă. Privea ramurile care tremurau uşor, necontenit; doar câteodată, la răstimpuri, încremeneau, o singură, nesfârşită clipă, când totul rămânea pe loc, şi apoi iar începeau să tremure, mirate, bănuitoare, neodihnite.
— A fost Biriş să te vadă, spunea Irina. A aşteptat câteva ceasuri, apoi a plecat. Are să treacă din nou mâine.
Îi aşeza tava pe măsuţa de lângă canapea. Apoi se ducea la fereastră, îi lua braţul şi-l trăgea uşor după ea. Ştefan se aşeza pe marginea canapelei, îşi trecea palma pe obraz şi îşi freca ochii. Irina îi întindea un sandvici şi, în cealaltă mână, paharul cu lapte.
— Nu mi-e foame, spunea el.
Ea punea sandviciul în farfurie, dar continua să-i întindă paharul cu lapte. în cele din urmă, Ştefan îl lua şi începea să bea, cu greutate, parcă tot s-ar fi înecat. Rana din obraz i se vindecase complet. în dimineaţa bombardamentului, îi spusese Adela, trenul de la Constanţa se oprise la vreo treizeci de kilometri de Bucureşti. După ce umblase mult timp pe şosea, Ştefan întâlnise un camion militar care-l adusese până la barieră, dar acolo camionul se răsturnase. Nu ştia nici ea bine din ce pricină. Toate astea nu le aflase de la Ştefan, ci de la un camarad al lui pe care-l întâlnise Răducu la minister. Câteva zile, nu se bărbierise. Apoi, într-o dimineaţă, intrând în odaie, Irinei i se păru schimbat. Părea mult mai slab şi mai palid, şi semnul rănii părea mai adânc. înţelese că se bărbierise.
— Azi e parastasul de nouă zile, îi spuse ea. Trebuie să te îmbraci…
Îl privi cum îşi trece mâna prin păr, în neştire. Ea se apropie şi-i întinse cravata neagră pe care i-o dăduse Adela.
— Unde mergem? o întrebă.
— La biserică, spuse Irina.
Îi luă braţul şi-l trase uşor după ea. Jos, în stradă îi aştepta taxiul. Apoi, iarăşi, multe zile la rând, văzu cum figura i se schimbă treptat; întâi uşor adumbrită, murdară, apoi mai întunecată, aspră, aproape înrăită. Dar într-o dimineaţă îl găsea iar bărbierit, şi tăietura din obraz părea din nou mai adâncă.
— Nu mi-e foame, spunea el.
Irina aşeza sandviciul pe farfurie şi rămânea cu paharul cu lapte întins, până ce simţea că o doare mâna, şi atunci îl lua în mâna cealaltă. Ştefan îşi trecea palma pe obraz, îşi freca ochii. în cele din urmă apuca paharul şi începea să soarbă încet, cu eforturi. Apoi se ridica brusc şi se apropia de fereastră. Crengile erau acum mai pline şi verdele frunzelor mai întunecat.
— Nu vrea să deschidă, se plângea Adela Irinei, aşezându-i sandviciurile pe tavă. Nu ascultă de nimeni. Parcă nici n-ar avea familie. Cel puţin, bine că socrii lui nu sunt în Bucureşti. Bătrânul Bologa e bolnav de inimă, n-a putut veni. Nici măcar nu i-a răspuns la telegramă, nici la scrisori. N-a răspuns nimănui…
Uneori, cerul era foarte albastru, şi nori albi, uşori alergau ameţitor de repede. Alteori, în odaie era aproape întuneric. Cerul arăta întunecat, a ploaie, şi crengile din dreptul ferestrei începeau să se agite, speriate, gemând.
— A primit până acum zeci şi sute de telegrame şi scrisori de condoleanţe, îi spunea Adela, de pe front şi de la minister, de pretutindeni. Nici nu le-a desfăcut. Unele, mai importante, i le-am citit noi, prin uşă, dar sunt sigură că nu le-a ascultat. Erau şi telegrame de la miniştrii lui, şi le-a răspuns Răducu. L-am rugat şi pe Biriş să răspundă în numele lui…
Apoi a fost al doilea şi al treilea bombardament, şi deşi Adela şi Răducu îi bătuseră cu pumnii în uşă, îl rugaseră, îl imploraseră să coboare în adăpost, Ştefan rămăsese nemişcat în dreptul ferestrei, privind cerul. După încetarea alarmei, Adela şi Răducu îi băteau din nou la uşă şi-l chemau:
— Ştefan! Ştefan!… Nu răspundea niciodată. Continua să fumeze, privind cerul sau crengile care tremurau mereu, şi nu se opreau decât foarte rareori, dar atunci parcă împietreau, şi Ştefan se retrăgea un pas înapoi, în odaie, speriat.
— A fost iar Răducu la minister, îi spunea Adela. I-a prelungit concediul. Dar cât o să mai poată să ţină aşa? Ar trebui să scrie ministrului. A fost secretarul general aici, să-i prezinte condoleanţe. Nici n-a vrut să-l primească. L-am scuzat noi, cum am putut. Pe timpurile astea, cu atâtea nenorociri în toate părţile, cu atâtea morţi, e greu să mai vină cineva să-ţi prezinte, personal, condoleanţe. Ar trebui să se gândească…
Irina lua tava, ciocănea la uşă şi-i striga.
— Sunt eu, Irina…
Apoi aştepta să audă cheia răsucindu-se în uşă şi intra. îl găsea lângă fereastră, privind cerul.
Odată, Adela o întâmpină speriată.
— A dispărut! A plecat!… Ieşisem să fac nişte cumpărături şi când m-am întors am văzut uşa de la odaia lui deschisă şi camera goală… Am telefonat lui Răducu să ia o maşină şi să-l caute la cimitir, căci mie mi-era urât să mă duc singură. Dar nu era acolo… De altfel, nici nu ştiu dacă ar fi izbutit să găsească mormintele. Ştii cum au fost, săracii, înmormântaţi, dacă nu s-a mai găsit aproape nimic…
Irina coborî repede în stradă. Era o dimineaţă de mai şi din curţile vecine se revărsa mirosul tare de liliac sălbatic. Pe aici, căzuseră foarte puţine bombe, dar strada era aproape pustie şi casele cu transperantele lăsate păreau părăsite. Irina mergea repede, aproape alergând, căutând un taxi.
Îl zări de departe, aşezat pe marginea trotuarului. Strada era tot aşa cum o lăsase, desfundată de cratere, pe jumătate blocată de dărâmături. Movilele de cărămizi, moloz şi grinzi nu putuseră fi clătinate. Rămăseseră acolo, parcă mai provocatoare acum, după atâtea ploi care le îndesaseră în propriul lor trup, făcându-le mai dure, mai indiferente. Irina se aşeză tăcută lângă el, pe trotuar.
— Era într-un sat din Moldova, începu deodată Ştefan fără să se întoarcă. Era în ianuarie 1943, după Stalingrad. Oamenii au ieşit într-o noapte, a ieşit tot satul, şi au îngenuncheat în zăpadă, cu făclii şi lumânări în mână, cu preotul în odăjdii în mijlocul lor, şi au început să se roage. Spuneau că se întorc morţii de la Stalingrad, că se întorc, regimente întregi, la casele lor, şi trec pe-acolo, pe şoseaua din marginea satului…
Tăcu şi rămase multă vreme cu privirile în gol. Apoi îşi căută pachetul şi-şi aprinse o ţigară.
— Cum au ştiut că au să treacă pe-acolo, prin marginea satului? întrebă el fără s-o privească.
— I-a luminat Dumnezeu, spuse încet Irina. Ştefan continua să fumeze, cu ochii pironiţi în gol.
— Tu cum ai ştiut? o întrebă deodată, întorcând capul.
Avea o figură dură, ameninţătoare, şi Irina îşi plecă repede fruntea.
— Cum ai ştiut? repetă el apucându-i braţul şi strângându-i-l din ce în ce mai tare.
Irina îşi duse mâna la ochi şi începu să plângă, lin, tăcut. Ştefan o privi mult timp, apoi îi lăsă braţul.
— Dacă ai ştiut puteai să-i spui şi ei, începu el târziu, fără s-o privească. Aşa cum i-ai spus atunci, la cutremur…
— I-am spus, şopti Irina foarte încet. Ştefan întoarse speriat capul.
— I-am spus de mine. Credeam că are să se întâmple cu mine. I-am spus cum să se roage, cum am să mă rog eu. I-am spus să-mi aprindă lumânări şi toată ziua aceea să rămână lângă mine. I-am spus că dac-o fi să mor neîmpărtăşită şi nespovedită…
Ştefan se ridică brusc şi se depărta, cu pasul repede, hotărât şi ferm, fără să întoarcă capul, până ce se pierdu printre ruine, la capătul străzii. Irina privi mult timp în urma lui, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi.
— Iartă-mă, Doamne, dacă fac păcat, şopti ea târziu şi se ridică anevoie, istovită.
A doua zi, când îi bătu în uşă, Ştefan nu-i deschise. Rămase acolo, multă vreme, ciocănind la răstimpuri şi spunând:
— Sunt eu, Irina! Adela aştepta alături, cu tava în mâini, plictisită. După un sfert de ceas, renunţă şi reveni pe coridor. Tocmai intrase Biriş.
— Voiam să te rog ceva, începu el oarecum încurcat. Mi-a spus Cătălina că unul dintre răniţii de la spitalul ei, un colonel, Băleanu, vrea să-l vadă pe Ştefan. Spune că vrea să-l vadă neapărat…
Erau aşezaţi amândoi pe canapea. Adela plecase după cumpărături şi Irina îi luase tava şi-o păstra pe genunchi. Şi atunci, pe neaşteptate, apăru Ştefan. Tăietura din obraz părea din nou sângerândă, iritată; parcă trecuse într-adins cu lama pe deasupra ei, bărbierindu-se.
— Vrea să te vadă colonelul Băleanu, spuse Biriş. Ştefan se aşeză pe un scaun, în faţa lor.
— Nu poate să mă vadă. E orb…
Apoi băgă mâna în buzunarul hainei, îşi scoase pachetul cu ţigări şi-l întinse lui Biriş.
— Vrea să-ţi vorbească, spuse Biriş luând o ţigară. A rugat-o pe Cătălina. E în pavilionul Cătălinei… Nu, nu aprind încă, adăugă repede văzând că Ştefan îşi apropiase chibritul. Fumez prea mult…
— Ştiu ce vrea, dar n-am să mă duc. Spune-i Cătălinei să mă scuze…
— A insistat mult…
— Ştiu. Dar nu pot.
Se ridică brusc de pe scaun.
— Aveam de gând să mă duc la minister, adăugă, dar am să mă duc mâine. Tot nu mai e nimic de făcut… Ce se întâmplă cu frontul? întrebă întorcând capul către Biriş.
— Pare oarecum stabilizat, în nordul Moldovei.
— Nu mai e nimic de făcut, repetă Ştefan.
Îşi scoase batista şi începu să-şi tamponeze tăietura sângerândă.
— Haideţi la mine, le spuse deodată şi porni înainte.
Irina luă tava şi intră. Ferestrele erau amândouă deschise şi în odaie pătrundea adierea amiezei de mai. Ramurile pline, stufoase, tremurau foarte încet, în soare. Ştefan se aşezase pe canapea.
— Sunt treizeci şi trei de zile, spuse. Ce trebuie să fac, Irina?
Ea aşeză tăcută tava pe măsuţă. Biriş îşi apropie o dată ţigara de nări, apoi se hotărî, îşi căută nervos cutia de chibrituri şi şi-o aprinse.
— Ştiu ce vrea Băleanu, continuă Ştefan. Ca să-mi spună că eu sunt vinovat, că din vina mea s-a întâmplat… Şi are dreptate, adăugă repede, cu un glas sugrumat, ridicându-se şi apropiindu-se de fereastră.
Biriş fuma, înghiţind adânc frumul şi dându-i apoi drumul cu un oftat lung. Irina îşi pusese mâinile pe genunchi şi aştepta. Soarele se juca acum printre ramuri şi cădea pe covor în pete mari, aurii, nestatornice.
— Evident că are dreptate, reluă Ştefan revenind în mijlocul odăii. Aşa i s-a întâmplat şi lui. După mulţi ani, dar s-a întâmplat…
Se aşeză din nou pe canapea, parcă mai liniştit, şi o privi pe Irina.
— E din cauza lui Vădastra. Mi-a spus-o chiar el… De altfel, e un om admirabil. Are foarte mult curaj…
Tăcu iar. Irina îşi trecu o mână pe frunte, apoi şi-o reaşeză lângă cealaltă, pe genunchi. Biriş se ridică să caute o scrumieră.
— E marele amor al Cătălinei, spuse scuturându-şi nervos ţigara.
Se reaşeză pe scaun şi continuă să fumeze, fără să privească spre niciunul dintre ei.
— Mi-a spus că e din cauza lui Vădastra, repetă Ştefan. Mi-a spus că s-au certat odată, de mult, când locuiau împreună, şi i-a tras atunci o palmă scoţându-i ochiul de sticlă. „Şi acum m-a pedepsit Dumnezeu, mi-a spus, mi-a luat Dumnezeu lumina ochilor…”
— Nu e adevărat! îl întrerupse speriată Irina. Să nu mai spună aşa, că e păcat…
— Aşa crede el. Şi ştia că aşa se va întâmpla, ştia de mult, de când a început războiul…
— Nu e adevărat! repetă Irina parcă tot mai speriată. Trebuie să mă duc să-l văd…
— Era întotdeauna voluntar. Conducea echipele contra partizanilor ascunşi în subteranele Odessei. Ştia ce are să i se întâmple. Umblau prin întuneric, lipiţi de ziduri, şi-apoi deodată ceilalţi îi orbeau cu aruncătoarele de flăcări. Aveau muniţii puţine şi foloseau mai ales aruncătoarele de flăcări. Băleanu ştia ce-l aşteaptă…
— Trebuie neapărat să mă duc să-l văd, repetă deznădăjduită Irina. Biriş se sculă să-şi stingă ţigara. Petele de soare tremurau pe covor, deplasându-se încet către oglindă. Câteva clipe în urmă intră Adela. Rămase în prag, intimidată.
— S-a anunţat la B. B. C. că vom fi din nou bombardaţi, vorbi ea foarte repede. Au anunţat că, dacă nu capitulăm, vom fi bombardaţi zi şi noapte, vom fi bombardaţi până nu va mai rămâne o singură casă în picioare, în toată ţara.
Se opri stânjenită şi încercă să zâmbească, privindu-i pe rând pe fiecare.
— S-a anunţat adineauri la B. B. C, repetă ea.
De a doua zi, Ştefan se reîntoarse la minister şi Irina începu să vină serile. Dar nu-l găsea întotdeauna acasă şi atunci rămânea câtva timp de vorbă cu Adela, aşezate amândouă pe canapeaua din coridor, aşteptându-l.
— A fost pe-aici mama Ioanei, îi spunea Adela coborând tainic glasul. A stat multă vreme cu el, în odaie. Mi-a spus că plângea ca un copil… Eu nu l-am auzit niciodată plângând, adăugă. Poate, doar, în timpul nopţii…
O privea lung, insistent, parcă ar fi vrut s-o facă să înţeleagă că trebuie să spună şi ea ceva. Târziu, Irina se ridica brusc.
— Nu mai pot să-l aştept. S-a făcut noapte…
Pleca, strângându-şi fularul de lână în jurul gâtului şi umerii i se înfiorau, deşi noaptea de început de mai nu era rece. Mergea repede, parcă cu teamă, prin întuneric, până ce zărea, încă departe în faţa ei, punctul de jăratic al ţigării, şi atunci micşora pasul şi se apropia cu grijă, ca să nu-l sperie. Rămânea câteva clipe, nevăzută, în întuneric, apoi îi şoptea.
— Ştefan! …Sunt eu, Irina…
II găsea uneori pe bancă, sub unul din castanii bătrâni care străjuiau bulevardul, şi se aşeza lângă el, fără să spună nimic. Câtva timp, Ştefan continua să fumeze tăcut, ca şi cum n-ar fi simţit că e acolo, alături de el.
— Aveam o fotografie, începu el odată. Era prima noastră fotografie, când eram logodiţi; era din mai 1933. întotdeauna i-am spus că e cea mai reuşită fotografie. Ne-a făcut-o un băiat tânăr; îmi pare rău că nu i-am ştiut niciodată numele. Era cu mama lui şi cu o verişoară, o fetiţă de liceu. Le fotografiase de mai multe ori, pe ele amândouă, dar voia să fie fotografiat şi el, în grup, măcar o singură dată. Noi tocmai treceam pe-acolo, şi m-a rugat să-i fotografiez. Apoi a venit spre noi, zâmbind, intimidiat, şi mi-a spus: „Dacă-mi daţi voie…” Ioana a început să râdă şi şi-a întors faţa spre mine luându-mi repede braţul. Şi în acea clipă ne-a fotografiat… Ne-a cerut pe urmă adresa, dar n-am crezut că ne va trimite fotografia. Şi totuşi ne-a trimis-o. Era expediată din Braşov, dar n-avea nici nume, nici adresă… Era în mai 1933. Era îmbrăcată cu o bluză cu buline roşii. E curios cum nu şi-a mai făcut de-atunci bluze cu buline roşii.
Apoi tăcu iar, timp îndelungat, fumând, privind numai înaintea lui, în întuneric. Pe bulevard treceau câteodată maşini cu farurile aproape oarbe, înaintând încet, cu frică. Irina îşi strângea mai tare fularul în jurul gâtului, aşteptând. Târziu, Ştefan întoarse capul spre ea.
— Tu nu te duci acasă? o întrebă.
Atunci se ridică uşor, îi întinse mâna, dar Ştefan nu o văzu şi Irina rămase cu ea întinsă, câteva clipe, apoi şi-o ascunse ruşinată în buzunarul pardesiului.
— Noapte bună, îi spuse depărtându-se şi dispărând repede în întuneric. Revenea, cu încăpăţânare, în fiecare seară.
— Vrea să se mute, îi spunea Adela. Un coleg de minister, care a fost evacuat la Timişoara, îi pune apartamentul lui la dispoziţie… De altfel, probabil că vom pleca şi noi, adăuga coborând glasul, vom fi şi noi evacuaţi…
Bătea la uşă şi începea să aştepte.
— Sunt eu, Irina, şoptea.
Auzea comutatorul electric apoi cheia răsucindu-se în broască. îl găsea în mijlocul odăii, dar Irina stingea repede lumina, căci ferestrele erau întotdeauna deschise.
— Camuflajul! şoptea ea. Te trimite direct în lagăr…
Ştefan se apropia de fereastră şi Irina se aşeza pe scaunul din faţa canapelei. Luna dispăruse şi noaptea îşi regăsise singurătatea, plenitudinea. Stelele sclipeau timid, aburite, depărtate, fără nici o putere împotriva întunericului care se ridica parcă din pământ, o dată cu toate acele miresme amare de frunze proaspete şi sevă. în faţa ferestrelor, crengile negre se clătinau la răstimpuri, aproape fără zgomot, ca prin somn.
— Spunea că, singură, i-ar fi fost frică, începea Ştefan fără să întoarcă capul, dar cu mine îi plăcea să umble nopţile pe munte. Când şedeam la cabană, plecam întotdeauna, noaptea, către Bulboci. O lăsam pe ea înainte, pe potecă. Doar când trebuia să trecem puntea, mergeam eu înaintea ei şi o ţineam de mână. Era în iulie 1933. Dar după aceea, am fost mereu pe munte… E curios că nu-mi aduc aminte ce-mi spunea. Vorbeam eu tot timpul. Din când în când, izbutea să spună şi ea ceva, dar nu-mi mai aduc aminte. Nu mi-au rămas decât imagini. Dar imagini foarte precise, până în cele mai mici amănunte. Văd şi acum fiecare piatră pe care ne aşezam ca să ne odihnim, sau să privim luna…
Se întorcea de la fereastră şi începea să se plimbe încet, prin întuneric. Târziu, Irina se ridica brusc, parcă şi-ar fi amintit de ceva, şi-i spunea:
— Noapte bună, Ştefan!
În ziua următoare a fost un nou bombardament masiv şi către seară cerul se însângerase deasupra oraşului. Venind, Irina ocoli mai multe străzi desfundate şi răscolite de bombe.
— Plecăm mâine, îi şopti Adela de la uşă. Răducu spune că e o nebunie ce facem, că ar trebui să capitulăm. Spune că ne garantează anglo-americanii…
Îl găsi, în întuneric, în dreptul ferestrei deschise. Cerul se zărea deasupra arborilor, dogorât de vâlvătăi depărtate. Irina se apropie şi-i puse mâna pe braţ.
— Mâine sunt patruzeci de zile. Te aştept la biserică, la ora 11.
— De ce? o întrebă Ştefan fără s-o privească.
— E parastasul de patruzeci de zile.
Îşi scoase automat pachetul din buzunarul hainei şi aprinse o ţigară, dar după primul fum o aruncă în grădină.
— Nu mai pot, spuse. Nu mai pot…
Irina rămase acolo, lângă el, în dreptul ferestrei.
— Nu mai pot fuma. Cred că m-am intoxicat.
Se auzeau la răstimpuri detunături depărtate, prelungi, care veneau parcă de sub pământ şi clătinau casa din temeli.
— Te aştept mâine la 11, îi spuse din nou Irina şi voi să plece.
— Am visat-o azi-noapte, vorbi deodată Ştefan. Era îmbrăcată în rochia cu care m-a întâmpinat la aeroport, acum trei ani. Părea foarte fericită şi-mi zâmbea. Parcă tot voia să-mi spună ceva. Dar nu mi-a spus.
Se dezlipi de fereastră şi începu să se plimbe, dar după câtva timp se reaşeză pe marginea canapelei. în odaie se reflecta tot mai puternică vâlvătaia roşie a cerului.
— Eu am visat-o pe doamna Zissu, spuse Irina.
— Dar de unde ai ştiut că era doamna Zissu?
— Am mai visat-o odată. Ştiam că era ea.
Crengile reîncepură să tremure în dreptul ferestrei, ca deşteptate de vânt. Ştefan îşi duse mâna în buzunar şi scoase pachetul, dar îşi aminti repede şi după ce-l răsuci câtva timp între degete, nehotărât, îl aşeză pe măsuţă.
— Săraca doamna Zissu, spuse. Cât a mai suferit Ioana din cauza ei… Sări brusc în picioare şi începu să se plimbe prin cameră.
— Credeam că avem o viaţă întreagă în faţa noastră şi că voi avea timp destul s-o iubesc, să fiu numai al ei. Nu mă grăbeam. Aveam o cameră secretă Şi aveam probleme de rezolvat. Voiam să ştiu, mai ales, cine este doamna Zissu. Existenţa mea îşi găsise acest sens: să dezleg misterul doamnei Zissu… Cred că am fost nebun! exclamă cu o voce uscată. Nebun de legat…!
Şovăi o clipă în faţa uşii, apoi o deschise hotărât şi ieşi pe coridor. Irina se duse repede la fereastră, trase storurile şi aprinse lumina. Câtva timp în urmă Ştefan se întoarse cu o sticlă de vin şi două pahare. Irina îl privi speriată. Se apropie de el şi îi luă mâna.
— Ştefan! îl imploră, Ştefan, nu bea!
— Nu mai pot fuma, spuse el şi umplu paharele.
Irina continua să-l privească înspăimântată. în bătaia lămpii, figura lui părea şi mai îmbătrânită, ofilită, cu umerii obrajilor străpungându-i pielea, cu buzele palide, uscate, cu ochii înneguraţi. începuse să încărunţească cu câţiva ani în urmă, dar în ultimul timp tâmplele căpătaseră nuanţa stinsă a scrumului de ţigară. Semnul rănii din obraz se vedea acum foarte clar şi adânc.
— Ştefan, e păcat! şopti Irina.
Ridică deodată privirile şi le opri în ochii ei, câteva clipe; apoi zâmbi.
— Nu-ţi fie frică… Doar astă-seară, că nu mai pot fuma…
În acea săptămână s-a mutat într-o garsonieră din strada Bucovinei, pe care i-o cedase colegul evacuat la Timişoara. Secţia la care lucra Ştefan fusese strămutată în parte la Snagov, dar el ceruse să rămână pe loc. De curând fusese însărcinat cu coordonarea serviciilor evacuate în mai multe părţi ale ţării. Venea foarte devreme la minister, îşi lua dejunul şi adesea masa de seară la cantină, şi revenea în strada Bucovinei destul de târziu. O zărea întotdeauna, de departe, plimbându-se pe trotuar, cu capul plecat, zgribulită în pardesiu, deşi serile se făceau din ce în ce mai calde. Alergau necontenit maşini cu farurile oarbe, dar, la căderea nopţii, erau foarte puţini trecători pe stradă. Când o zărise Ştefan pentru prima oară, Irina tocmai fusese acostată de doi cheflii. Unul îi pusese mâna pe umăr şi îi vorbea, cu oarecare greutate; celălalt îi privea pe amândoi, râzând foarte bine dispus. Irina se rezemase de zid, zâmbind încurcată. Ştefan grăbi pasul, se apropie şi-i luă braţul, trăgând-o după el. în acea seară s-au dus până în bulevardul Elisabeta şi s-au aşezat pe o bancă.
— Trecând pe-aici azi-dimineaţă, începu Ştefan, am văzut-o deodată în faţa mea. Era îmbrăcată exact ca Ioana, avea acelaşi corp. Şi totuşi când m-am apropiat, am văzut că nu seamănă. Dar, de departe…
Se întrerupse, lăsând să treacă şirul de camioane militare, încărcate, care se îndreptau spre Capul Podului.
— Fac mereu socoteala. Ce-am avut noi? Câţiva ani. Iar de când am plecat a doua oară pe front, am văzut-o în total câteva săptămâni… Nu ştiu de ce mi se părea că avem toată viaţa înaintea noastră, că vom îmbătrâni împreună. Şi atunci, evident, nu rămâneam lângă ea…
Se opri, întoarse o clipă capul spre Irina, apoi îşi căută pachetul şi-şi aprinse o ţigară.
— Mă tot întreb, începu el târziu, mă întrebam şi adineauri, de ce te mint. De ce te mint mereu…
— Nu mă minţi! făcu deodată Irina.
— Ba da. Tu n-ai de unde să ştii. Când am plecat pe front, credeam că n-am să mai mă întorc. Era un fel de sinucidere. Eram sigur că voi rămâne acolo, aşa cum au rămas atâţia, sute de mii, oameni nevinovaţi, nu ca mine. Voiam să termin. Mi se părea că ratasem tot. îmi bătusem joc de norocul meu. E greu să-ţi explic. Crezusem în ceva, nădăjduisem ceva – şi apoi îmi rămăsese doar scrumul între degete. Nu mai aveam nimic de ce să mă agăţ. Simţeam că n-o mai iubesc pe Ioana…
— Nu e adevărat! şopti speriată Irina. O iubeşti şi ai iubit-o întotdeauna. Ţi s-a părut doar că n-o mai iubeşti…
Ştefan întoarse capul şi-i întâlni ochii, aprinşi deodată în întuneric.
— Ştiu, spuse el, dar nu-mi dădeam seama. Mi se părea că n-o mai iubesc aşa cum o iubisem la început. în fond, e acelaşi lucru; e tot atât de grav…
— Nu e adevărat, repetă Irina. Nu e adevărat…
În seara următoare o găsi aşteptându-l în gang. Tocmai începuse să bureze şi Irina intrase să se adăpostească. Urcară la etajul III. Era o odaie mobilată pretenţios, dar fără gust, şi mobila zisă modernă părea deja uzată, desuetă. Pe birou se aflau două sticle de vin şi mai multe pahare. Irina se aşeză pe un scaun, aproape de birou.
— Mă simt mai bine aici, spuse Ştefan. E foarte urât. îmi place. Se opri în mijlocul odăii şi urmări privirile Irinei.
— Să nu-ţi fie frică. Beau numai când nu mai pot fuma. Apoi se aşeză pe marginea divanului.
— Am visat-o azi-noapte. Dar se întâmplă un lucru ciudat. Nu mai seamănă cu ea. Parcă începe să devină alta…
Se întrerupse şi-şi lăsă privirile în gol.
— Ceea ce mă exasperează mai mult, e că nu-mi amintesc ce-mi spunea…
— Ce-ţi spunea în vis? întrebă Irina.
— Nu. Cuvintele ei adevărate. Ce-mi spunea când eram împreună… Imaginile le păstrez foarte limpede…
Apoi tăcu iar multă vreme.
— îmi aduc aminte, reîncepu cu o voce joasă, profundă, îmi aduc aminte de ziua când i-am vorbit întâia oară de camera secretă. Era îmbrăcată… Se întrerupse, şi după câtva timp zâmbi. Era îmbrăcată cu aceeaşi bluză cu buline roşii.
Erau logodiţi de curând. Se plimbau pe sub teii de la Cotroceni. Ioana întorcea mereu ochii spre el. îi vedea şi acum ochii ei imenşi, nefiresc de limpezi. Se ridică brusc, destupă o sticlă de vin şi umplu două pahare. Irina îl urmărea fascinată. Ştefan se apropie de ea şi-i întinse paharul. Apoi se reaşeză pe marginea divanului şi bău. Dar scutură din cap şi aşeză paharul pe masă.
— Nu mai pot, spuse. Nu mai pot să beau…
— Cum ai visat-o? îl întrebă Irina repede, aproape în şoaptă.
— Nu mai ştiu dacă era ea. Nu semăna… Mi s-a mai întâmplat asta, să mi se pară că nu mai seamănă, că devine alta. Când am văzut-o în rochia de mireasă…
Se întrerupse, privind înaintea lui, în gol.
— Ah, da. îmi aduc aminte. Mi-a spus atunci o sumă de lucruri. Apucă din nou paharul. Sorbi puţin şi rămase cu el în mână.
— îi era milă de Partenie, continuă. îi părea rău…
Aşeză paharul pe colţul mesei şi-şi căută pachetul cu ţigări. Dar multă vreme nu îndrăzni să-şi aprindă ţigara. O răsucea între degete, o apropia de nări. Apoi îşi aminti deodată că acestea erau gesturile lui Biriş şi puse ţigara la loc în pachet.
— Simt că înnebunesc, începu deodată sărind brusc în picioare. Nu mi-a mai rămas nimic. Nu mai pot nici măcar fuma. Şi nu pot să beau. Am încercat de atâtea ori. Nu pot să beau. Nu pot.
Irina îl privea cum se plimba prin cameră.
— N-am decât o singură fotografie, aceea pe care o purtam în portmoneu. Nu mi-a mai rămas nimic altceva. Când am văzut-o ultima oară, citea o carte, îmi aduc foarte bine aminte; o ţinea într-o legătură de piele, ca să nu-i strice copertele. Nu i-am văzut titlul. Aş vrea măcar să pot citi cartea aceea, dar nu-i cunosc titlul. N-am avut curiozitatea s-o răsfoiesc, să văd ce carte citea…
Se aşeză pe marginea divanului şi-şi cuprinse o clipă capul în palme, dar îi fu ruşine şi, întorcându-se spre Irina, îi zâmbi, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare.
— Măcar dacă aş putea-o visa în fiecare noapte. Am văzut o dată un film… Se întrerupse şi-şi duse iar palma la frunte.
— Da, dar acolo era altfel. Era altceva…
Ca de obicei, Biriş se aşeză pe aceeaşi bancă în grădina spitalului, îşi desfăcu ziarul şi începu să citească. Era în primele zile după debarcarea Aliaţilor în Normandia. Din dimineaţa de 6 iunie, oamenii erau descurajaţi; foarte mulţi speraseră, până în ultimul moment, că debarcarea va avea loc în Balcani; unii crezuseră chiar că se va face pe coasta românească a Mării Negre. Biriş nu-şi făcuse, însă, nici o iluzie. Desfăcu jurnalul şi începu să citească telegramele, fără grabă, aproape fără curiozitate. Mai avea o jumătate de ceas înaintea lui. Cătălina cobora întotdeauna la ora mesei, câteva minute după ce orologiul spitalului bătea douăsprezece.
Atunci traversa curtea în uniforma ei de infirmieră şi Biriş o privea cu aceeaşi pornire de admiraţie şi ură pe care o avusese când, cu vreo şase luni în urmă, o văzuse pentru prima oară îmbrăcată în alb. Cătălina se hotărâse să devină infirmieră după ce-l întâlnise pe Băleanu. Până atunci nu se gândise niciodată că ar putea fi de folos răniţilor altfel decât ca artistă dramatică. De când începuse războiul, făcuse parte din nenumărate trupe improvizate care colindau spitalele din Basarabia şi, mai târziu, de la Odessa şi din Crimeea organizând festivaluri artistice pentru răniţi. Plecase pentru prima dată în toamna anului 1941, cu o trupă pe care o crease Dan Bibicescu. Biriş îi condusese la gară exasperat, presimţind parcă tot ce avea să se întâmple. Cătălina se despărţise de mult de Bibicescu, dar când se întorsese din Basarabia erau din nou împreună. I-o spusese chiar ea. Părea iarăşi schimbată, absentă, şi repeta mereu:
— N-are nici o importanţă!… Apoi, câteva luni în urmă, la Crăciun, rupsese din nou. Bibicescu renunţase să mai organizeze festivaluri pentru răniţi şi reintrase la Teatrul Regina Măria. Cătălina îi adusese vestea în seara de Crăciun.
— S-a terminat definitiv, îi spusese. Şi pentru că îl văzuse pe el, Biriş, îmbujorându-se şi ascunzându-şi privirile, adăugase repede:
— De altfel, n-are mare importanţă. Nu ne-am iubit niciodată. Era o simplă obişnuinţă. Acum, sunt cu altcineva… El ridicase brusc fruntea.
— E un băiat frumos. L-am întâlnit la Iaşi, când se-ntorsese în permisie după front. Spune că mă iubeşte. Nu prea cred, dar îmi face plăcere… Biriş îşi simţise tot sângele adunându-i-se la tâmple şi trase adânc din ţigară.
— Şi atunci, cum rămâne cu 19 octombrie? o întrebă cu o voce groasă, înăbuşită de fum. Cătălina zâmbise, cu o neaşteptată blândeţe, apoi ridicase din umeri:
— N-are importanţă, spuse.
Câteva săptămâni în urmă, plecase din nou. O condusese pe peronul Gării de Nord. Era un ger cumplit şi grupul de actori şi actriţe se înghesuiseră într-un vagon abia încălzit, înfăşuraţi în şube şi blănuri ieftine, cu pături pe picioare, fumând ţigări proaste, bând necontenit din bidoanele cu rom. Biriş îşi făcuse loc printre ei cu o nedesluşită milă. Majoritatea erau actori rataţi, care jucaseră o stagiune, două în teatrele de provincie, roluri neînsemnate, apoi se aciuiseră pe lângă vreo Prefectură sau vreo Primărie, ocupându-se de programele culturale, organizând serbări de binefacere, recitând poezii la 24 Ianuarie şi la 10 Mai. Erau tineri îmbătrâniţi înainte de vreme şi femei fără vârstă, dar viguros fardate. Erau şi câţiva elevi de Conservator şi două fete foarte tinere, care priveau emoţionate în jurul lor. Atunci o văzu pe Cătălina şi i se păru şi mai îmbătrânită, cu faţa ei de păpuşă ofilită, cu părul care-i cădea peste obraji, un păr parcă prăfuit de timp, aproape murdar, şi i se păru că de-abia acum îşi regăsise adevărata ei familie. Dar îşi trecu repede mâna peste frunte, încercând să-şi alunge deznădejdea, şi o luă deoparte, pe coridor.
— De ce trebuie să te duci cu oamenii ăştia? o întrebase şoptind. Cătălina ridicase din umeri.
— Ne facem fiecare datoria cum putem, spuse.
— Bine, dar… Auzi semnalul de plecare şi Cătălina îl împinse spre uşă. In prag îi cuprinse capul în mâini şi-l sărutase pe obraji.
Nu uita niciodată să-i scrie, simple cărţi poştale fără nici o indicaţie, care-i soseau prin poşta militară. Şi când revenea la Bucureşti, îl anunţa întotdeauna telegrafic.
— L-am întâlnit pe Viziru la Odessa, îi spusese odată, în primăvara lui 1942. Nu ştiam că e şi el pe front.
— Sper că are să-i treacă, spusese Biriş. E o nebunie a lui.
— Venise la teatru şi am stat puţin de vorbă cu el. Ce s-a întâmplat? Pare un alt om…
— Amorul, spusese Biriş zâmbind.
— Probabil, îmi plac bărbaţii care cred în amor… Biriş începuse din nou să tragă adânc, cu furie, din ţigară.
— Dar tu, cum mai stai cu amorul? o întrebă. Ce-ţi face prietenul?… Cătălina ridicase din umeri.
— Nu mai sunt cu el. Ne-am despărţit de mult. Sper că nu i s-a întâmplat nimic. N-am mai auzit de el. Era şi el în Crimeea…
Multă vreme, n-a mai ştiut exact ce se întâmplă cu ea, dacă face parte din trupa Teatrului din Odessa sau continuă să colinde spitalele militare cu echipa de actori ambulanţi. îi scria foarte des din Odessa, îi vorbea de piesele de teatru în.care joacă sau de rolurile pe care le prepară. Apoi primea o telegramă şi se ducea s-o întâmpine la gară. O regăsea mai îmbătrânită, cu obrazul mai răvăşit, cu fruntea uşor încreţită şi ochii obosiţi – dar îşi simţea inima zvâcnindu-i îndată ce o zărea, la fereastra vagonului, şi începea să aştepte clipa aceea neasemuită când, coborând ultima treaptă, Cătălina îl cuprindea în braţe şi-l săruta pe amândoi obrajii, clipa când o simţea întreagă foarte aproape de el. Uneori, Cătălina îl privea cu severitate.
— Iar ai slăbit! îi spunea. Şi ai febră, ai obrajii roşii. Ce s-a întâmplat?… Biriş ridica din umeri.
— Nu e nimic grav. Am fost la radiografie şi mi-au spus că nu e nimic grav… De fapt, nu-şi mai făcuse de mult nici o radiografie. Ultima era din toamna 1941, când stătuse câteva luni la un sanatoriu militar.
— Ai chelit aproape complet! îi spusese altădată Cătălina, când o întâmpinase pe peron. Ar trebui să te razi în cap. Profită cât e cald, acum, vara, şi eşti în vacanţă…
Şi deodată, pe neaşteptate, îl anunţase că urmează cursuri de infirmieră. Primise scrisoarea în toamna lui 1943, din Odessa, şi o săptămână în urmă îi telegrafiase că soseşte. Era de nerecunoscut. îşi schimbase coafura; buclele nu-i mai cădeau pe deasupra urechilor, peste obraji; îşi tăiase părul şi-l purta băieţeşte, întinerise deodată. Gura era din nou foarte roşie şi ochii îşi pierduseră ceaţa.
— Am întâlnit un sfânt, îi spuse în taxiul care-i aducea de la Gara de Nord spre garsoniera ei. E orb. M-am îndrăgostit de el… Era una din acele zile nefireşti de vară de la începutul lui noiembrie. Castanii de pe bulevarde îşi scuturaseră de mult frunzele, dar crengile păreau din nou înmugurite în lumina umedă, blândă, aurie. Mirosea a cimitir părăsit şi a pădure.
— L-am întâlnit o singură dată, acum trei ani. Atunci era căpitan. Avea nişte ochi foarte frumoşi, albaştri…
Taxiul se oprise şi Biriş se trezi brusc. Apucă cele două mici valize ale Cătălinei şi le transportă în ascensor. Apoi îi întinse mâna, cu un gest, fără voia lui, patetic, ca şi cum şi-ar fi luat pentru totdeauna rămas-bun.
— Nu urci o clipă la mine, să bem un ceai? îl rugă Cătălina. Se aşeză în acelaşi bine cunoscut fotoliu şi Cătălina îşi scoase tăcută câteva lucruri din valiză. Apoi trecu alături să pună apa la fiert. Erau aceleaşi bine ştiute gesturi, dar parcă le făcea altcineva, care încă nu le învăţase prea bine.
— Acum ştiu şi eu ce înseamnă să fii îndrăgostită, îi spusese târziu.
Plecase după câteva zile şi de-atunci îi scrisese destul de rar ca să-l informeze doar că-şi terminase cursul de infirmieră şi că lucrează acum la spitalul unde se află Băleanu. în februarie, Băleanu fusese transportat la Bucureşti, într-un pavilion de mari mutilaţi care-şi aşteptau rândul la operaţiile de chirurgie estetică. I se făcuse o primă operaţie la Odessa, dar de câte ori îşi amintea de ea Cătălina îşi prindea fruntea în palme.…
— Avea faţa pe jumătate arsă, spunea. Nu numai ochii. Jumătate de faţă.
Biriş aflase destul de târziu cum îl cunoscuse.
— Umblam din pavilion în pavilion şi recitam versuri. într-un salon, un rănit cu faţa întreagă bandajată m-a strigat:
— Domnişoară, domnişoară! Am încremenit. Mi se părea că mai auzisem o dată vocea aceasta blândă, bărbătească.
— Domnişoară! mă striga el mereu. M-am apropiat de el, i-am luat mâna şi atunci mi-am adus aminte. Ne-am adus amândoi aminte…
Auzi orologiul spitalului bătând miezul zilei şi îşi împături cu grijă jurnalul. Apoi începu să aştepte. O văzu coborând scările triste de ciment şi îndreptându-se spre el. Se ridică, îi sărută mâna, apoi se aşezară amândoi pe bancă.
— Cum îi merge? o întrebă.
— E tot aşa. Săptămâna viitoare se încearcă o nouă operaţie. Biriş îşi scoase pachetul şi-şi aprinse o ţigară.
— Ce se mai întâmplă? întrebă Cătălina.
— Prost. Se apropie sfârşitul.
— Nu te întrebam de război, îl întrerupse ea. Vreau să ştiu ce se mai întâmplă cu Viziru… Aurel îl aşteaptă mereu. Vrea să-i vorbească…
Biriş continuă să fumeze, privind înaintea lui, peste straturile cu flori, către zidul înalt şi sinistru al spitalului.
— Nu l-am văzut de mult pe Viziru. Ţi-am spus ce mi-a răspuns ultima dată: că ştie ce vrea să-i spună…
— Nu ştie nimic, îl întrerupse Cătălina. Aurel vrea să-i vorbească de altceva. Vrea să-l întărească, să-l consoloze…
Biriş îşi stinse ţigara pe pietriş, călcând-o cu piciorul.
— Mănânci azi cu mine sau rămâi la spital? o întrebă.
— Cred că am să mănânc cu tine. Aşteaptă-mă o clipă, mă duc să mă schimb…
O urmări cum se depărtează, cu mâinile în buzunarele halatului, printre rondurile cu flori, în plin soare, şi zâmbi împăcat.
În dimineaţa de 25 august, Gheorghe Vasile, ajutat de Irina, începuse să transporte pachetele cu cărţi în căruţa care-i aştepta în faţa casei. Erau colecţiile lui de cărţi şi broşuri de popularizare, învelite în jurnale şi legate cu sfoară. Multă vreme, învăţătorul sperase că va putea transporta cu trenul biblioteca Aşezămintelor culturale. Săptămâni întregi lăzile pline aşteptaseră în salon, în timp ce învăţătorul umbla prin oraş ca să afle cum le-ar putea expedia la Giurgiu. Dar expediţiile se făceau cu destulă greutate, iar pe de altă parte învăţătorul nu ştia unde să se ducă şi cui să se adreseze. în cele din urmă, pe la mijlocul lui iulie, se hotărâse să-şi transporte biblioteca Aşezămintelor culturale cu o căruţă.
Gândul evacuării începuse să-l ispitească după al treilea bombardament. Căzuseră câteva bombe pe strada vecină şi multe din geamuri se sparseră. în acea după-amiază doamna Ivaşcu plecase să caute un geamgiu, iar el se afla în salon, silindu-se să lipească benzi de hârtie la una din ferestre cu geamul crăpat. Auzi portiţa din curte deschizându-se şi văzu intrând o femeie bătrână, dar încă zdravănă, cu un geamantan vechi, de carton presat, în mână. Probabil că era destul de greu, căci femeia se oprise cu el în mijlocul curţii, îl lăsase jos şi-şi şterse amândouă mâinile de fustă. Apoi privise cu mirare şi admiraţie în jurul ei.
— Caut pe madam Irina, spuse. Eu sunt madam Porumbache, mătuşa lui Petrică Biriş. Am adus nişte lucruri pentru madam Irina…
Se aşezase pe un scaun în salon şi-şi rotea necontenit ochii, admirând.
— Frumoase case! exclama la răstimpuri. Aşa aveam şi noi, în Ferentari. Poate le cunoşti dumneata…
Începu să-i descrie casele şi să-i povestească. îi povesti în acea după-amiază de timpurile de bogăţie dinaintea celuilalt război; ochii i se umpleau de lacrimi şi atunci privea din nou în jurul ei, emoţionată. Apoi, dintr-o dată, schimbă vorba.
— Petrică, nepotu-meu, s-a îmbolnăvit din nou. S-o fi speriat, căci a căzut o bombă chiar la capătul străzii şi praf a făcut-o! Şi m-a rugat să vă aduc lucrurile astea, pentru madam Irina. Spune că sunt lucruri de mare preţ şi că dacă, Doamne fereşte, se întâmplă de cade vreo bombă…
Atunci se întorsese Gherghina Ivaşcu cu geamgiul. în geamantanul de carton presat se aflau trei tablouri şi o seamă de obiecte din vitrine înfăşurate cu mare grijă în foiţă. Gherghina părea mâniată.
— încă nu s-a întors Irina? îl întrebă. De când s-a prăpădit Ioana, fata asta şi-a pierdut minţile. A uitat şi de copil, a uitat de toate…
Gheorghe Vasile o lăsă plângându-se doamnei Porumbache şi se retrase în odaia lui. Privi tulburat, cu frică, dulapul în care-şi adunase colecţiile. Aproape că îşi completase „Biblioteca pentru toţi”; îi mai lipseau numai unsprezece numere. Şi toate comorile acestea ar putea fi într-o bună zi distruse de bombardament… Se lăsă deznădăjduit în fotoliul de piele galbenă. Şi deodată înţelese cât fusese de naiv. Aşezămintele culturale n-aveau rost în Capitala ţării. Aşezămintele erau plănuite să ducă lumina la sate, şi în primul rând în satul unde fusese el învăţător, în Dobreştii din Vlaşca.
Începuse să aştepte căruţa din primele zile ale lui august. Scrisese surorii lui, scrisese noului învăţător, primarului, preotului, şi trimisese chiar un mandat poştal, pentru cheltuielile de drum ale căruţaşului. Venea, îl anunţase învăţătorul, un văr de-al lui, Cojocaru, care tocmai fusese lăsat la vatră, invalid cu o mână înţepenită din umăr. înainte de război, Cojocaru fusese căruţaş la Giurgiu. Dimineţile, Gheorghe Vasile ieşea pe stradă să-l aştepte. Se plimba prin faţa casei, ajungea până la capătul străzii, se încumeta uneori până la staţia de tramvai din bulevard, apoi se reîntorcea, nervos, abătut, descurajat. în ultimele zile, de când începuse ofensiva rusească pe tot frontul Moldovei şi erau lupte crâncene la porţile laşului, era deznădăjduit.…
— Vin ruşii peste noi! spunea. Ne-au prins aici, ca pe şoareci într-o cursă.
Cojocaru sosise în noaptea de 23 august. Le bătuse în geam cu codirişca şi-o trezise pe Irina. Caii erau istoviţi şi flămânzi. Era prea târziu ca să mai ajungă până la grajdul pe care-l găsise Gheorghe Vasile în Obor. I-au deshămat şi i-au adus în curte, lăsând căruţa, cu roţile înţepenite, în stradă. A doua zi, după ce Cojocaru dusese caii la grajd, se anunţase la radio lovitura de stat a Regelui Mihai şi încetarea ostilităţilor cu Sovietele. Gheorghe Vasile rămăsese împietrit în mijlocul salonului. Târziu, îşi trecu dosul palmei peste buze şi se întoarse spre Cojocaru.
— Să plecăm în noaptea asta, vere, că dau ruşii peste noi. Cojocaru clătinase din cap.
— Nu ţin caii. Trebuie să-i odihnim măcar o noapte şi-o zi. Altminteri, ne lasă pe drum…
În dimineaţa următoare, Irina şi Gheorghe Vasile începură să încarce pachetele cu cărţi în căruţă, înainte să se fi întors Cojocaru cu caii de la Obor. Câteva avioane germane zburară foarte jos, la mai puţin de cincizeci de metri înălţime, îndreptându-se spre centrul oraşului. Cojocaru tocmai se întorcea.
— E jale mare pe bulevard, le spuse.
Gheorghe Vasile parcă nici nu l-ar fi auzit. Se urcase în căruţă şi aşeza cu grijă pachetele în lăzi. Irina îi aduse două pături, coşul cu mâncare şi alt coş cu sticle de vin şi o damigeana mare cu apă. Doamna Ivaşcu ieşi pe trotuar ca să-i ureze drum bun. Gheorghe Vasile îi sărută mâna, apoi o sărută pe Irina pe obraji.
— Merg şi eu să vă petrec până în bulevard, spuse Irina şi se sui repede în căruţă.
Doamna Ivaşcu voi să spună ceva, dar un zgomot asurzitor îi acoperi glasul şi în clipa următoare avioanele izbucniră deodată pe deasupra caselor. Caii smuciră brusc şi căruţa o porni neaşteptat de repede, clătinându-se.
Ajungând în bulevard, Cojocaru opri şi întoarse capul spre Irina aşteptând să coboare.
— Mai merg puţin, mai merg până în Obor, spuse ea. Măcar să vă văd ieşiţi la barieră…
De pe trotuare, câţiva oameni îi priviră în treacăt, fără interes. Păreau obosiţi, dezamăgiţi şi totuşi se plimbau fără astâmpăr, agitaţi. Parcă ar fi aşteptat ceva, dar nu ştiau nici ei ce aşteaptă. Un tânăr cu ochelari şi faţa foarte palidă privea necontenit către cer. Căruţa o porni din nou şi Irina îşi făcu cruce.
— Numai de nu ne-ar ajunge din urmă, făcu Gheorghe Vasile. Că dacă e armistiţiu şi nu-i mai opreşte nimeni, într-o zi, două, ajung aici, peste noi…
Irina se ridică şi-şi căută un alt loc printre lăzi. Dar zdruncinăturile le simţea şi aici, cu aceeaşi putere, şi după câteva clipe se reîntoarse la locul pe care-l avusese la început, în spatele lui Cojocaru. Doi sergenţi de stradă o urmăriră cum se clatină printre lăzi, şi-i zâmbiră. Apoi se auzi o sirenă în spatele lor şi Cojocaru întoarse încruntat capul. Se apropia în goană o camionetă de pompieri, încărcată până la refuz. Erau câţiva soldaţi rezervişti, aproape bătrâni, mai mulţi civili cu figuri exaltate, ridicând mereu braţele în aer şi strigând cuvinte care nu se desluşeau, şi un comisar de poliţie cu o faţă solemnă, înţepenită. Cojocaru trase hăţurile cu toată puterea braţului sănătos, răstur-nându-se mult pe spate, şi izbuti să oprească căruţa. Camioanele trecură pe lângă ei ca o nălucă, învăluindu-i într-un fum albăstrui mirosind puternic a benzină. Dintr-o curte ieşi un tinerel cu o bicicletă, o încalecă şi, pedalând de câteva ori, se apropie de căruţă. Ajungând în dreptul lui Gheorghe Vasile îi strigă:
— Bombardează mereu Palatul!… Dar nu au avioane de bombardament. Vin cu avioanele de vânătoare şi lasă câte-o bombă… Dacă rezistăm încă o zi, două, scăpăm…!
Trecură prin faţa câtorva case dărâmate de bombardament. Pe ruine erau tolăniţi în soare doi copii care-i urmăriră multă vreme din ochi. Când ieşiră din bulevard, căruţa se înţepeni dintr-o dată şi Cojocaru începu să-şi şfichiuiască biciul pe deasupra cailor, înjurând. Cineva se coborî de pe trotuar şi se apropie de ei, dar caii se opintiră şi căruţa se smuci deodată. Omul le făcu semn cu mâna, râzând. Gheorghe Vasile îşi scoase pălăria şi-l salută, clătinându-se, săltând între zdruncinături.
— Acum trebuie să caut loc de casă, spuse el plecându-se spre Irina, să clădesc Aşezămintele…
Voi să mai adauge ceva, dar se întrerupse şi ridică speriat ochii. Auziră zgomotul avioanelor şi văzură cum se împrăştie oamenii, strigând, dispărând în curţi, culcându-se la pământ. Caii o luară la goană. Gheorghe Vasile se făcu mic în căruţă, pitindu-se între lăzi. Irina îşi acoperi ochii. Trei avioane germane trecură fulgerător pe deasupra lor. Se auziră câteva şuierături ascuţite, scurte şi zăriră ţăndările sărind din caldarâm. Cojocaru strânse frâul ca să potolească goana cailor, apoi întoarse capul. Părea înveselit şi ochii îi sclipeau.
— Sunt avioane de vânătoare, le strigă el. Aţi văzut cum mitraliau?… Oamenii ieşiră iar pe trotuare, zgomotoşi, agitaţi, privind în toate părţile, trecând strada unii spre alţii, gesticulând.
— Poate ar fi mai bine să nu mai mergeţi, spuse Irina, să mai aşteptaţi o zi, două…
Gheorghe Vasile îşi trase pălăria pe ochi, ca şi cum n-ar fi auzit. Soarele îi lovea acum din faţă, orbindu-i. Cojocaru începuse să fluiere. Strada era pe alocuri desfundată de gropi şi caii înaintau la pas, cu capetele tot mai apropiate de caldarâmul zdrenţuit, parcă l-ar fi mirosit. învăţătorul îşi scoase batista şi şi-o trecu pe obraz.
— Acum, că am pornit, nu mai mă las, vorbi el târziu cu un fel de mânie reţinută. Nu mă las până n-oi clădi ceva cum nu s-a mai văzut în Dobreşti…
După puţin timp, ieşiră într-o stradă pietruită, cu case mici, noi, care păreau însă pustii. Cojocaru mâna liniştit, fluierând întruna. Dar la capătul străzii îl opri doi soldaţi. Erau în uniformă de campanie, cu căşti şi puşti mitralieră.
— Mergem la Obor, le spuse Cojocaru. Avem nişte cărţi cu noi… Gheorghe Vasile se ridicase în picioare în căruţă.
— Sunt cărţi folositoare, începu el, cărţi de cultură pentru întreg neamul românesc…
Soldaţii se apropiară nedumeriţi. Aveau feţele arse de soare, transpirate, prăfuite.
— N-o să puteţi trece, le spuse unul dintre ei. La Obor sunt lupte cu germanii. N-aţi văzut avioanele?
— Tot oraşul e înconjurat, spuse celălalt. N-aţi auzit la radio?
— Eu ştiu cum se iese din Bucureşti, vorbi Cojocaru. Nu e nevoie să trecem prin Obor. Mai cunosc eu locuri…
— Sunt cărţi de mare valoare, începu din nou Gheorghe Vasile. Trebuiesc puse la adăpost. Vin ruşii…
Soldaţii se dădură la o parte şi le făcură semn că pot trece. Cojocaru îi salută milităreşte ducându-şi două degete la tâmplă şi căruţa porni cu un uruit metalic. Apropiindu-se de gara Obor, începură să se audă focuri de armă şi, la răstimpuri, ţăcănit scurt de mitralieră. Cojocaru opri căruţa în dreptul unei curţi cu flori înalte de nalbă. în spatele gardului, în grădină, zărise două femei bătrâne odihnindu-se pe scăunaşe.
— Ce se-ntâmplă la barieră, mătuşă? întrebă Cojocaru.
Femeile îl priviră tăcute, cercetătoare. Gheorghe Vasile le salută scoţându-şi pălăria.
— Se poate trece pe la barieră? întrebă.
Una dintre femei se sculă de pe scăunaş şi se apropie sfioasă de gard. îi privi câtva timp printre florile de nalbă, scrutându-i.
— Nu vă duceţi, vorbi ea în cele din urmă. Aud că sunt nemţii acolo. Aşteaptă pe ruşi…
Cojocaru întoarse brusc capul, îşi roti mânios biciul pe deasupra cailor şi căruţa o porni deodată, smucindu-se. Curând, ajunseră la o răspântie. Un camion militar se oprise la umbra salcâmilor. Era gol. Doar, la volan, moţăia un soldat cu casca săltată în creştet. Cojocaru sări din căruţă şi se apropie de el.
— Putem trece pe la Obor? întrebă.
— Dacă mai aşteptaţi puţin, o să puteţi, spuse după ce-l măsură lung. Azi-dimineaţă mai erau doar două cuiburi de mitralieră. Dar să ştiţi că e un avion care se tot învârteşte pe aici…
— Sunt trei, le-am văzut adineauri, spuse Cojocaru scuipând în lături.
— Nu vorbesc de alea. Alea-s avioanele de la Băneasa, de la aeroport. Alea mitraliază în centru, pe bulevarde. Ăsta de care-ţi vorbesc eu păzeşte gara şi calea ferată…
Între timp se mai adunaseră câţiva oameni.
— N-o să puteţi trece, spuse unul dintre ei, nebărbierit de multe zile şi cu ochii înceţoşaţi de somn. Vă găseşte avionul. Zboară pe deasupra caselor…
Gheorghe Vasile se dăduse şi el jos din căruţă, lăsând frâul în mâinile Irinei.
— N-avem timp, vorbi el. E armistiţiu. Vin ruşii peste noi… Oamenii îl priviră nedumeriţi, fără să spună nimic.
— încercaţi, făcu soldatul scoţându-şi casca şi începând să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. Dar să nu treceţi pe la gară…
Se reîntoarseră la căruţă. Irina îi aştepta senină, cu hăţurile în mână.
— Cunosc eu un drum, spuse Cojocaru, dar face mare ocol. De-abia pe seară ieşim în şosea…
Se întrerupse şi privi spre Irina, apoi îşi întoarse întrebător ochii spre Gheorghe Vasile.
— Eu merg cu dumneavoastră până veţi ieşi în şosea, spuse Irina. Cojocaru sări în căruţă, fluieră caii şi se întoarse înapoi pe strada de unde veniseră. Se auziră din nou, parcă mai surde, focurile de armă; apoi, după un răstimp, răspunsul scurt al mitralierei. Caii alergau repede, cu un zgomot asurzitor, întovărăşiţi de un căţeluş prăfuit şi speriat. Irina îşi ţinea anevoie echilibrul între lăzile care zvâcneau îndesat la hopuri, lovindu-se una într-alta. După câteva sute de metri caii se poticniră obosiţi. Cojocaru săltă hăţurile şi-i lăsă să meargă la pas.
— Cunosc eu un drum, spuse din nou întorcând capul şi zâmbindu-le. Treceau acum pe o stradă cu duzi bătrâni şi case mici, sărăcăcioase, ascunse în umbră. Dinapoia gardurilor apăreau necontenit copii şi femei care-i priveau cu o stăpânită curiozitate. Strada părea pustie.
— S-au speriat oamenii, vorbi Cojocaru şi iar îşi învârti biciul foarte sus în aer.
La capătul străzii trebui să oprească. Două camioane militare, încărcate cu soldaţi, veneau în goană dinspre centru, claxonând încontinuu. Oamenii năvăliră deodată de prin curţi şi din case şi, în câteva, clipe strada se însufleţi.
— Să ştiţi c-au intrat ruşii, auzi Irina pe o femeie şi o zări trăgându-şi tulpanul peste gură.
— De-abia sunt la Buzău, spuse cineva. Nu ajung înainte de două, trei zile…
— Numai de nu ne-ar ocupa nemţii pân-atunci, vorbi un altul. S-aude c-ar fi trecut Dunărea dinspre Bulgaria şi vin spre noi…
Peste câteva sute de metri, Cojocaru opri căruţa în dreptul unei cişmele, coborî cu o găleată şi dădu de băut cailor.
— Ce facem, vere? întrebă Gheorghe Vasile.
— N-aveţi grijă, cunosc eu drumul, vorbi liniştit Cojocaru. Dar e mare ocol… Lăsă caii să se odihnească şi-şi răsuci o ţigară. învăţătorul se scotoci şi el prin buzunare, îşi găsi pachetul, alese o ţigară pe jumătate scuturată de tutun şi o aprinse. Irina ţinea hăţurile, privind vag înaintea ei.
— Ar trebui să ne grăbim, spuse încet, mai mult pentru sine, Gheorghe Vasile.
Apoi o porniră din nou. Treceau pe străzi sărăcăcioase, nepietruite, cu praful de-o palmă, cu case mărunte şi dărăpănate, asemenea bordeielor. In grădinile sălbăticite, cu gardurile rupte, porumbul şi floarea-soarelui creşteau alături de nalbă şi zorele. Cojocaru opri căruţa la o răspântie şi privi pe sub sprâncene în jurul lui, ca şi cum ar fi încercat să recunoască drumul, apoi îndemnă caii pe cea mai mizeră dintre uliţe, desfundată, plină de gropi. Câţiva câini mari, ciobăneşti, izbucniră deodată din mai multe curţi şi începură să-i latre. La garduri apăreau figuri somnoroase, speriate, care-i petreceau cu ochii până ce se pierdeau în norul de praf. După vreo sută de metri, căruţa se înfundă într-o groapă şi toate opintirile cailor nu o putură sălta. Cojocaru trecu hăţurile Irinei şi sări din căruţă, urmat la câteva clipe de învăţător. Puseră amândoi umerii şi începură să împingă, înconjuraţi de câini. După câteva încercări zadarnice Cojocaru începu să înjure. Dintr-o curte ieşiră doi bărbaţi şi se apropiară, strigând, ameninţând, gonind câinii. Puseră şi ei umărul, Irina învârti biciul pe deasupra cailor şi căruţa săltă din groapă.
— Dar unde vă duceţi? întrebă unul dintre ei.
— Către Giurgiu, le spuse învăţătorul. Avem o bibliotecă preţioasă cu noi. Vin ruşii…
Omul continuă să-l privească, cu pleoapele apropiate în bătaia puternică a soarelui, aşteptând, ca şi cum nu l-ar fi auzit.
— Avem lucruri preţioase, cărţi pentru Aşezămintele culturale. Le punem la adăpost…
Omul începu să se scarpine în creştetul capului.
— Vedeţi că drumul iar se înfundă, spuse. La spatele cârciumii sunt Gropile lui Davidoglu. Să n-o luaţi pe-acolo. Când ajungeţi la felinar, s-o luaţi pe mâna stângă…
Gheorghe Vasile îi mulţumi scoţându-şi pălăria, şi căruţa porni din nou. De astă dată mâna Irina, iar ei doi umblau alături de căruţă, în praf, apărându-se de câini. Soarele era acum deasupra capetelor şi cu cât înaintau cu atât praful se făcea mai dens. La un moment dat, uliţa părea că dispare, înghiţită de maidane. Ultimele cocioabe le lăsaseră în urmă. Irina trase hăţurile şi opri caii.
— Cred că am trecut de felinar, spuse. Nu mai zăresc alte case… Dinspre maidan se îndrepta spre ei o femeie bătrână purtând un coş.
Cojocaru îi ieşi înainte.
— E un felinar pe-aici? o întrebă.
Bătrâna îşi lăsă coşul jos, în iarbă, şi-l privi pe furiş, mai mult cu coada ochiului.
— Pe cine căutaţi?
— Vrem să mergem la Giurgiu, spuse Gheorghe Vasile. Căutăm o cârciumă, la Gropile lui Davidoglu…
Bătrâna înălţă capul şi-i privi pe amândoi scurt, pieziş, cu neîncredere.
— E pe mâna dreaptă, după ce treceţi de maidan…
Porniră din nou, Irina ţinând hăţurile. Nămiaza era fierbinte şi îşi acoperi capul cu un tulpan. Caii înaintau greu, căci nu mai era drum de căruţă, ci doar o serie de cărări prăfuite, croite la întâmplare, împletindu-se şi despărţindu-se fără nici o noimă. Pe maidan crescuseră bălării şi muşeţel, şi din loc în loc se ridicau movile de bălegar şi gunoaie. După câteva sute de metri zăriră felinarul şi puţin în faţa lui o cârciumă. Mai departe, pe mâna stângă, începeau iar cocioabele.
— Eu zic să ne oprim la cârciumă, să mai răsufle caii, spuse Cojocaru.
La apusul soarelui nu ieşiseră încă în şosea. Rămăseseră mai bine de un ceas la cârciumă, să mănânce, în timp ce caii se odihneau în umbra rară a salcâmilor. Veneau mereu oameni să afle veşti, căci cârciumarul avea un aparat de radio. Se anunţa că ruşii înaintau în marş forţat spre Capitală. înconjurat şi atacat necontenit de avioane, Bucureştiul rezista; nicăieri forţele germane nu izbutiră să pătrundă în oraş.
Au plecat pe la două, în plină arşiţă, şi au vrut să iasă în câmp ocolind Gropile lui Davidoglu. Drumul era greu. Trebuia mai întâi să urce un dâmb care se înălţa deasupra unei cărămidarii părăsite. Câţiva oameni au venit cu ei să le dea o mână de ajutor împingând căruţa la urcuş. Afară de învăţător şi Cojocaru, cinci bărbaţi zdraveni puseseră umărul şi împingeau, în timp ce Irina mâna rotindu-şi neîndemânatică biciul pe deasupra cailor. Când au adus căruţa sus pe dâmb, s-au trezit cu avionul în faţa lor, venind parcă de-a dreptul spre ei. Zbura foarte jos pe deasupra grădinilor, cu motorul stins. Oamenii se zvârliră toţi la pământ. Irina strânse frâul cu toată puterea şi-şi dădu puţin capul pe spate, privind drept în faţa ei. I se păru că zăreşte un zâmbet mirat pe figura tânărului din carlingă, apoi văzu foarte limpede mitraliera şi aşteptă. Avionul trecu pe deasupra ei, fără zgomot, şi în clipa următoare Irina întoarse capul. Pilotul întoarse şi el capul, continuând să-i zâmbească. Apoi auzi motorul reaprinzându-se, avionul câştigă înălţime, se lăsă pe o aripă şi se îndreptă spre cârciumă. Abia câteva lungi secunde în urmă se auzi mitraliera. Oamenii se ridicaseră şi priveau acum înapoi, spre cârciumă. Apoi se risipiră, doi dintre ei lăsându-se să alunece pe panta abruptă de lut care cobora chiar deasupra cuptorului părăsit, ceilalţi întorcându-se pe drumul pe care urcaseră.
O jumătate de ceas au mers pe dâmb, Cojocaru conducând caii de căpăstru, iar Irina şi Gheorghe Vasile în urma căruţei, cu ochii pe roţi. Au coborât apoi la grădinărie întâmpinaţi de departe de câini. Dintr-un bordei ieşi un bărbat aproape bătrân şi se apropie de ei. Le arătă ceva cu mâna, departe, dincolo de bordeie şi lanurile de porumb, apoi începu să gesticuleze, bolborosind.
— E mut, săracul! spuse Cojocaru. Am nimerit-o prost…
Se suiră toţi trei în căruţă şi caii începură să înainteze la pas, căci drumul era desfundat. Dar după câteva sute de metri, dintr-un şanţ se ridică un soldat Şi le făcu semn cu mâna să oprească.
— Unde vă duceţi? le strigă el. Acolo sunt patrule germane. Au atacat de trei ori de azi-dimineaţă…
Din şanţ se mai ridicară câţiva soldaţi, apoi alţii apărură din lanul de porumb. Erau murdari, cu mâinile însângerate. Un sergent-major se apropie de cai şi începu să-i mângâie pe cap.
Se întoarseră la grădinărie, unde îi aştepta mutul înconjurat de câini. Gesticula şi mormăia întruna. Le făcu semn să vină după el. Căruţa ocoli straturile cu castraveţi şi roşii şi pătrunse într-un maidan acoperit de bălării. Mutul le arătă, prin gesturi încurcate, zidul unei căsuţe sărăcăcioase, pitite printre câţiva vişini pricăjiţi. I-au mulţumit şi s-au îndreptat într-acolo. Le-a trebuit aproape un ceas ca să traverseze maidanul, căci nu era nici un fel de drum. Irina trăgea caii de căpăstru, iar Cojocaru şi Gheorghe Vasile împingeau căruţa, înjurând. Când au ajuns în spatele casei, Cojocaru începu să strige. Ii răspunse, târziu, lătratul depărtat al unui câine. Cojocaru sări gardul în grădină şi strigă din nou. Casa era pustie. încercă de mai multe ori uşa, apoi se reîntoarse şi, cu mare greutate, aduse căruţa până în faţa casei. Se plecă şi cercetă roţile una câte una, apoi înjură din nou şi scuipă în lături, cu necaz. Curând se apropie de ei o femeie.
— Pe cine căutaţi? îi întrebă de departe, învăţătorul îşi scoase politicos pălăria.
— Mergem la Giurgiu, începu el. Avem cu noi…
— Păi aţi greşit drumul, îl întrerupse femeia. Pe aici intraţi în Bucureşti…
— Cunosc eu un drum, făcu Cojocaru. Femeia îl privi lung şi clătină din cap.
— Alt drum nu e decât pe la Gropile lui Davidoglu…
Şi arătă cu mâna peste maidan, către grădinărie. Cojocaru scuipă din nou, de mai multe ori, şi fără să mai adauge un cuvânt se urcă în căruţă şi dete bici cailor. Femeia se feri speriată. Trecând prin faţa ei, învăţătorul îşi scoase pălăria şi se înclină.
Câtva timp, caii înaintară repede. Era un drum de căruţe, destul de bun, care ducea printre câmpuri virane şi bordeie către un grup de case. Arşiţa se mai potolise, dar îi orbea praful. Ajunseră în dreptul caselor, şi oamenii începeau să iasă la garduri, privindu-i.
— Am intrat în Bucureşti, spuse învăţătorul cu părere de rău. Cojocaru învârti biciul chiuind şi căruţa trecu în goană prin faţa caselor.
După o jumătate de ceas lăsase în urmă ultima cocioabă şi ieşi într-un câmp viran la capătul căruia se zărea o fabrică. întoarse capul către învăţător şi zâmbi, arătându-i-o cu biciul.
— Pe asta o căutam. V-am spus eu că cunosc drumul… Apropiindu-se, auziră deodată răpăit de mitralieră, pornit parcă de pe zidurile fabricii. Caii se smuciră şi o luară la goană. Cineva le strigă ceva de pe câmp, dar nu se înţelegea ce spune. Mitraliera răpăi din nou şi când auzi şuierând gloanţele pe deasupra lor, Cojocaru opri caii.
— Sunteţi nebuni! le strigă cineva de pe maidan.
— înapoi! se auzi un alt glas. Fabrica e ocupată de nemţi…
Zăriră atunci risipiţi pe maidan, lipiţi de pământ, pitiţi în iarbă, câţiva soldaţi şi civili înarmaţi, care le făceau semne cu mâna. înjurând, Cojocaru trase hăţurile şi întoarse căruţa. Soarele apunea roşu, într-un cer întunecat de praf şi de fum, când au poposit în dreptul unei fântâni să adape caii. De-abia atunci Irina le arătă tulpanul găurit de un glonte.
— L-am simţit când a trecut prin păr, le spuse.
Aproape de miezul nopţii, Cojocaru înţelese că se rătăcise şi întoarse căruţa spre cărămidăria părăsită de lângă Gropile lui Davidoglu, pe unde trecuseră din nou, după multe ocoluri pe maidane şi printre grădinarii, cu vreun ceas mai înainte. Ajunseră pe la unu noaptea.
— Plecăm în zori, spuse Cojocaru deshămând şi ducându-i să pască, împiedicaţi, pe câmp.
Apoi se sui în căruţă, cască de câteva ori, se înveli cu o şubă şi adormi repede. Ceilalţi doi îşi făcură culcuş de paie la gura unui cuptor ruinat şi se culcară acoperiţi cu pături. După câtva timp, Irina se ridică.
— Nu pot să dorm, spuse.
Călcând uşor, cu grijă, trecu prin faţa căruţei şi ajungând în câmp se îndreptă spre cai. începu să-i mângâie pe grumaz, vorbindu-le încet, lângă ureche. Oraşul se ghicea departe, stând la pândă, neadormit. Din loc în loc cerul pâlpâia străpuns de vâlvătăi rumene şi la răstimpuri se auzeau, înăbuşite, bubuituri. Irina îşi lipi obrazul de gâtul calului şi aşteptă. Apoi se întoarse încet spre ruine. învăţătorul se trezise şi fuma, ascunzându-şi ţigara în pumn.
— Ar trebui să plecăm, şopti el. Să nu ne prindă ruşii. Ea se aşeză pe paie şi întinse mâna spre căruţă.
— Doarme. Să-l mai lăsăm măcar un ceas…
— Mi-a pierit somnul, făcu învăţătorul strângându-şi pătura în jurul trupului. Apoi, câtva timp, tăcură amândoi, ascultând. Greierii îşi potoliseră ţiuitul.
Se auzea paşii scurţi, împiedicaţi, ai cailor şi, înăbuşită, răsuflarea adâncă a lui Cojocaru.
— Eu i-am spus, începu deodată Irina, i-am spus că degeaba bea, degeaba fumează. Astea nu folosesc multă vreme. Astea sunt bune la început, o zi, două. Acum trebuie să-şi vină în fire şi să se roage. Spunea: „Cui să mă rog dacă nu cred? La ce Dumnezeu să mă rog dacă nu există…?” Dar eu i-am spus să se roage pentru ea. Ea, Ioana, are nevoie de rugăciunile lui. Să se roage la Dumnezeul în care credea ea. Ioana credea în Dumnezeu…
— A spus că nu există Dumnezeu? o întrerupse Gheorghe Vasile cu un ton neaşteptat de solemn. Mare greşeală. Ştiinţa şi cultura au demonstrat că Dumnezeu există. Am eu o sumă de cărţi. Am să-i dau să citească…
— Eu i-am spus, continuă Irina. Trebuie să se roage. Asta e dragoste adevărată: să creadă în ce credea ea, Ioana. Numai că el, împăratul, are ceva pe suflet…
Se opri brusc şi-i trecu palma pe faţă. Simţi cum învăţătorul o privea încordat, scrutând întunericul.
— Ştiinţa a demonstrat că Dumnezeu există, vorbi el. Legile naturii sunt legi hotărâte de Dumnezeu. De aceea omul e muritor. Ştiinţa a dovedit că dacă am fi nemuritori, pământul ar ajunge neîncăpător în două, trei generaţii…
— îmi povestea de Ioana, continuă Irina, coborând glasul. Eu i-am spus: „Dacă vrei să afli despre Ioana, du-te de stai de vorbă cu colonelul.” Mă privea ca un nebun, ascultându-mă. Băuse mult în seara aceea şi mă silise şi pe mine să beau. îmi ardea fruntea. „Ce poate să-mi spună Băleanu despre Ioana? mă întreba. N-a cunoscut-o. N-a întâlnit-o niciodată…” Ştiu, i-am spus. Dar colonelul Băleanu e un om cu suflet bun. El a aflat mângâiere de la Dumnezeu. El ştie să-ţi vorbească şi să te mângâie. El e foarte aproape de Ioana… „Vorbeşti prostii!”, mi-a spus. „Degeaba te superi, i-am spus eu. Pentru Ioana nu mai poţi face acum decât un singur lucru: să te rogi pentru ea. Şi până nu te vei ruga, nu te vei linişti…”
— I-ai spus bine, făcu învăţătorul. Ai avut dreptate. Ştiinţa şi credinţa sunt mângâierea omului…
— Când l-am văzut întâia oară pe colonel, continuă Irina scoborând şi mai mult glasul, mi-era frică. îmi spusese Ştefan ceva. Dar nu-l înţelesese bine. Colonelul n-a spus că Dumnezeu l-a pedepsit pentru că l-a pălmuit pe Spiridon…
— Când l-a pălmuit? o întrerupse învăţătorul.
— Odată, de mult, când s-au certat ei pentru nu ştiu ce lucru. L-a pălmuit, dar şi-a cerut apoi iertare…
— Nu trebuia să-l pălmuiască, vorbi cu gravitate învăţătorul.
— Şi-a cerut iertare şi s-au împăcat. Nu din cauza asta şi-a pierdut vederea. Colonelul n-a voit să spună asta. El a înţeles că toate vin de la Dumnezeu şi s-a împăcat, a găsit mângâiere. Asta vrea să-i spună lui Ştefan… Aşa mi-a spus şi Cătălina.
— Cătălina e nevasta lui?
— Nu. Ea vrea să se logodească, dar nu vrea el. Spune că e prea tânără şi prea frumoasă ca să-şi îngroape viaţa căsătorindu-se cu un invalid.
— Are dreptate colonelul, spuse Gheorghe Vasile. Judecă bărbăteşte şi e înţelept.
— Dar ea îl iubeşte. El îi spune mereu: „Să mai aşteptăm un an, doi, să vedem dacă ai să mai vrei şi atunci…” Şi ea îi răspunde: „într-un an, doi, poate arn să mor, poate am să fiu bătrână…”
— S-aude ceva! şopti învăţătorul ridicându-se speriat în capul oaselor. Parcă şi caii ar fi simţit ceva, căci, câteva clipe nu li se mai auziră nici paşii lor împiedicaţi, nici răsuflarea. Din întuneric se îndrepta spre ei un grup de oameni călcând uşor, tăcuţi, ferindu-se să facă zgomot. Irina sări brusc în picioare şi se apropie de căruţă. îi văzu venind şi începu să-i desluşească; era o patrulă călăuzită de câţiva civili. Atunci se trezi şi Cojocaru. Un militar se apropie de ei.
— Sunteţi de mult aici? întrebă în şoaptă.
— De azi-noapte, spuse Cojocaru.
— Atunci n-au putut să-l vadă, vorbi unul dintre civili. S-a lăsat pe seară; era încă lumină…
— N-aţi văzut cumva avionul? întrebă militarul. A aterizat forţat undeva pe aici, prin apropiere. I s-o fi terminat benzina sau o fi avut vreun accident. L-au văzut oamenii cum s-a lăsat aseară pe câmp…
— Noi nu l-am văzut, spuse Cojocaru.
Se apropiase şi Gheorghe Vasile şi asculta, tot strângându-şi pătura în spate, căci se făcuse frig.
— Atunci, haideţi! făcu militarul adresându-se grupului.
Îi priviră cum se depărtează tăcuţi, îndreptându-se către grădinarii. Câţiva se abătuseră în spatele cărămidăriei şi începură să se caţere pe panta abruptă şi lunecoasă a dâmbului.
— Tare aş merge şi eu cu ei! făcu Cojocaru. Să văd cum prind avionul…
— Eu zic c-ar fi mai bine să plecăm, spuse învăţătorul. S-ajungem devreme în şosea…
Cojocaru îşi potoli căscatul bătându-se cu palma peste gură, sări din căruţă şi se îndreptă agale spre cai.
Totuşi n-au plecat decât când se lumina de ziuă. Căruţa se urni greu şi Cojocaru chiui rotindu-şi de mai multe ori biciul în aer. Era încă destul de răcoare. învăţătorul şi Irina merseră câtva timp pe lângă căruţă, să se dezmorţească. Aburi uşori pluteau pe deasupra câmpului şi peste grădinarii. De pretutindeni se auzea ciripit de vrăbii şi câte o pasăre mai mare săgeta la răstimpuri din tufişuri, zburând foarte jos, gata să se împiedice între picioarele cailor. în faţa lor se întindeau lanurile de porumb. După ce merseră mai bine de un kilometru pe câmp, găsiră şoseaua şi Cojocaru opri căruţa ca să se urce ăilalţi. Apoi începu să mâne caii la trap, fluierând. Curând răsări soarele. Se uitau la el cum se ridică în zarea tulbure, aburită, şi deodată se auzi zgomotul motorului şi văzură avionul luându-şi zborul chiar din faţa lor, aproape atingând vârfurile porumbilor, venind de-a dreptul spre ei, ca şi cum ar fi vrut să-i strivească. Caii smuciră căruţa. Irina ridicase capul, zâmbind. Aviatorul parcă ar fi recunoscut-o, căci îi zâmbi şi el şi o salută ducându-şi mâna la frunte. Câteva clipe în urmă avionul câştigase destulă înălţime şi, lăsându-se pe o aripă, se roti lin îndreptându-se din nou spre ei.
— Să ştii că trage în noi! făcu învăţătorul ghemuindu-se între lăzi. Irina sări atunci din căruţă şi începu să fluture tulpanul în aer, făcând semne.
Aviatorul o privea amuzat, zâmbind.
— Lasă-ne în pace! strigă ea cât putu mai tare. Vezi-ţi de treaba ta. Noi nu mergem la război…!
Avionul se pierdu pe deasupra lanurilor de porumb. Cojocaru sărise şi el din căruţă şi ţinea caii de căpăstru.
— Să mai aşteptăm, să vedem ce face, spuse. Că dacă se-nvârteşte mereu tot pe deasupra noastră, se sperie caii şi ne zvârle în şanţ… Cum de nu l-or fi găsit azi-noapte? adăugă el mâniat. Se lăsase aici, în dosul lanului de porumb, şi nu l-a simţit nimeni…
Aşteptară câteva minute, pe gânduri, aproape visători, parcă ar fi fost fermecaţi de ciripitul păsărilor. Avionul se auzea acum tot mai stins, departe, îl mai văzură o dată, destul de sus, apoi îl urmăriră cum se lasă în bot, în direcţia cârciumii, şi târziu auziră mitraliera. Se suiră toţi în căruţă şi porniră.
Câmpul era pustiu. Pe alocuri, arăturile abia începute păreau întrerupte şi părăsite în mare grabă. Târziu zăriră un copilandru ieşind dintr-un lan de porumb cu un braţ de ştiuleţi.
— Ăsta-i drumul Giurgiului? întrebă Cojocaru oprind caii. Băiatul se apropie tăcut de căruţă.
— Pe-aici ieşiţi în şoseaua de Ciulniţa, spre Bărăgan…
— E bună, şi asta, spuse Cojocaru, şi-şi fluieră caii…
Pe la ceasul zece opriră căruţa lângă un şanţ prin care se scurgea încă un fir de apă, apărată de iarba mare şi proaspătă. Coborâră şi mâncară pe marginea şanţului. Cojocaru îşi frecă mult timp mâna ţeapănă, ca şi cum ar fi vrut să şi-o dezmorţească. Apoi îşi răsuci o ţigară şi începu să fumeze pe îndelete, cu nesaţ.
— Dar ce căutăm la Ciulniţa? întrebă târziu învăţătorul. Ne depărtăm…
— Cunosc eu drumul, n-aveţi grijă. Doar să ieşim în şosea. După aceea, o luăm la dreapta şi coborâm la Dunăre…
Îşi sfârşi tăcut ţigara, apoi mai dădu o găleată de băut cailor şi se suiră toţi în căruţă. Abia făcură câteva sute de metri când, din depărtare, văzură venind în faţa lor o coloană de camioane militare. Cojocaru opri căruţa chiar pe marginea şanţului. Primul camion trecu pe lângă ei în goană, într-un nor de praf, şi şoferul le făcu semn cu mâna să rămână acolo, nemişcaţi. începură să treacă ambulanţe, camioane încărcate cu soldaţi, câteva camioane cisterne, maşini şi apoi văzură un fel de vagon imens, pe opt roţi, pe care-l trăgea un tractor uriaş. Fiecare vehicul avea mitralierele în poziţie de tragere, iar pe vagon erau instalate tunuri antiaeriene.
După ce ultimul camion se pierdu în norul gros de praf, îşi luară toţi palmele de la gură şi începură să tuşească.
— Erau germani, spuse învăţătorul. Vin dinspre Ciulniţa. Asta înseamnă că după ei vin ruşii. O să vedeţi că ne-ntâlnim cu ruşii…
— N-avea dumneata grijă, vorbi Cojocaru. Până să vină ruşii, noi ajungem la Dunăre…
Căruţa înainta anevoie prin praf. Lăsară în urmă lanurile de porumb şi treceau acum printre mirişti. Cojocaru scuipa mereu. Târziu întâlniră un car cu boi. Mâna un moşneag. Când ajunse în dreptul lui, Gheorghe Vasile nu se mai putu abţine şi-l întrebă.
— Cum ajungem la Giurgiu? Bătrânul îşi înălţă codirişca şi le arătă.
— O luaţi la dreapta. Dar sa ştiţi că e drumul prost…
— Ne descurcăm noi, spuse Cojocaru. Bătrânul îi zâmbi clătinând din cap.
— Să nu o luaţi pe şoseaua naţională, că pe-acolo vin nemţii. S-aude c-au trecut Dunărea din Bulgaria şi urcă spre Bucureşti…
Gheorghe Vasile îşi scoase pălăria şi-l salută, mulţumindu-i. Cojocaru îşi îndemnă caii, fluierându-i. Soarele bătea acum tot mai puternic şi Irina îşi trase tulpanul pe cap.
— Să vă văd ajunşi în şosea şi mă întorc, le spuse.
De-abia după ce înaintaseră vreo câteva sute de metri pe primul drum pe care-l întâlniseră pe mâna dreaptă, Cojocaru recunoscu că bătrânul avusese dreptate. Drumul fusese cândva un drum de care, dar ploile îl zdrenţuiseră, săpând şanţuri adânci de-a lungul şi de-a latul, apoi veniseră secetele şi îl crăpară în bucăţi, şi acum nu mai rămăsese decât o serie de gropi şi hârtoape, şerpuind printre arături şi mirişti. Caii înaintau din ce în ce mai greu, oprindu-se necontenit, cu grumazul încordat, cu capetele aproape atingând praful. Irina sărise din căruţă şi umbla pe margine. Curând coborî şi învăţătorul.
— Eu cred că am greşit drumul, spuse.
— Ăsta-i drumul de care vorbea moşul. Prea e prost…
Foarte departe, se zăreau câteva căsuţe de ţară, dar aici, în jurul lor, pe niirişti şi arături, nu se simţea ţipenie de om. Pe la nămiaza, auziră uruit de avioane şi ridicară toţi capetele. La vreo mie de metri zbura o escadrilă întreagă, în unghi ascuţit, ca berzele.
— Ăştia sunt americani, spuse Cojocaru.
Cât timp au urmărit cu ochii escadrila, caii s-au odihnit, cu capetele plecate în praf, tresărind necontenit ca să alunge muştele. Apoi Cojocaru îşi învârti din nou biciul şi căruţa se urni cu un geamăt prelung, scârţâind din toate încheieturile. Nu trecu însă mult şi o roată de la spate alunecă într-o groapă. în clipa următoare căruţa se lăsă într-o rână, strivind roata, şi lăzile se ciocniră, două dintre ele prăvălindu-se în drum şi revărsându-şi pachetele cu cărţi până în marginea arăturii. Cojocaru începu să fluiere a pagubă şi sări să deshame caii. învăţătorul încremenise cu ochii la căruţa pe jumătate răsturnată. Doar Irina îşi păstrase seninătatea şi începu să adune cărţile, fără să spună un cuvânt.
— Acum, am pus-o de mămăligă! făcu Cojocaru scărpinându-se în cap, gânditor.
Apucă caii de căpăstru, îi trase după el câţiva paşi, îi împiedică pe marginea drumului, apoi se reîntoarse la căruţă şi se aplecă să cerceteze roata. Se apropiase şi învăţătorul, speriat, ştergându-şi în neştire fruntea. Irina aduna cărţile, le scutura de praf, una câte una, şi le aşeza pe marginea drumului, pe un petic de iarbă ofilită.
— întâi şi-ntâi, trebuie să dăm jos lăzile, vorbi Cojocaru. Apoi ridicăm căruţa şi dregem osia. Dacă om putea, cu sculele pe care le am, adăugă el zâmbind şi, întorcându-se, scuipă foarte departe, tocmai peste şanţ.
Ca să poată coborî lăzile, au fost nevoiţi să le golească întâi mai mult de jumătate. Cojocaru scotea pachetele şi Irina cu învăţătorul le primeau în braţe şi le aşezau pe marginea drumului. într-un ceas erau toţi uzi leoarcă şi plini de praf, dar izbutiseră să coboare lăzile, să le împingă la marginea drumului şi să ridice căruţa. Cojocaru îşi adusese sculele şi le aşezase lângă el, în praf.
— De dres, tot am s-o dreg eu, spuse târziu, dar pe drumul ăsta n-o să poată duce lăzile. De-abia pe şoseaua Giurgiului mă încumeisă le mai duc…
— Atunci ce ne facem? întrebă pălind învăţătorul.
— N-avea dumneata grijă, că ne descurcăm noi…
Îşi răsuci gânditor o ţigară şi o fuma pe îndelete, tot privind şi pipăind osia ruptă, fluierând la răstimpuri. învăţătorul se aşezase istovit pe marginea şanţului, alături de pachetele cu cărţi. Când îşi sfârşi ţigara, Cojocaru se aşeză la lucru. După o jumătate de ceas se ridică din praf, îşi strânse sculele, le zvârli în căruţă, apoi înhamă caii.
— Mă duc în sat să caut un car cu boi, le spuse.
Dar nu se mai încumetă să se urce în căruţă. Luă căpăstrul în mâna sănătoasă şi porni. Irina îl petrecu tăcută o bucată de vreme, apoi se reîntoarse şi se aşeză lângă socru-său.
— Eu zic să nu faci încă Aşez.ămintele, îi spuse. Să mai aştepţi, să vezi întâi cum se poartă ruşii…
Învăţătorul îi aruncă o privire scurtă.
— Acum, că m-am apucat, nu mai mă las! spuse.
Se făcuse foarte cald şi nicăieri nu se afla nici un petic de umbră. Schimbară de mai multe ori locul, aşezându-se cu spatele lipit de lăzi. Norul de praf pe care-l lăsa în urma ei căruţa se zărea încă, foarte departe. Târziu, Gheorghe Vasile se ridică, alese la întâmplare o cărţulie din pachetele care se rupseseră, îşi puse ochelarii şi începu să citească. Irina îşi proptise faţa în palmă şi-l privea.
Cu puţin timp înainte de asfinţit, Cojocaru se întoarse călare pe un cal, ţinând pe celălalt de căpăstru. Părea abătut.
— Oamenii spun că am greşit drumul, începu el descălecând alene şi lăsând caii liberi. Că drumul care dă în şoseaua Giurgiului e ceva mai sus. Ne-am luat după moşneagul ăla…
— Şi acum ce facem? întrebă învăţătorul, privindu-l pe deasupra ochelarilor.
— Vin oamenii, mai pe seară, cu un car cu boi, să ducem lăzile… Se întinse pe marginea drumului, îşi puse haina căpătâi şi adormi.
În noaptea aceea, Irina şi învăţătorul au dormit la preot, iar Cojocaru într-un hambar, pe paie, la casa omului care le împrumutase carul cu boi. Dar au adormit greu, pentru că, în afară de copii, aproape nimeni nu izbutise să adoarmă. Jandarmul citise de cu seară proclamaţia guvernului. Trupele sovietice trebuiau primite cu încredere şi prietenie, căci veneau ca să ne ajute la eliberarea teritoriului. Iar la radio se anunţase că ruşii înaintează vertiginos, aflându-se la mai puţin de o sută de kilometri de Capitală. Se mai anunţase că ultimele unităţi germane care încercuiau şi atacau de trei zile Bucureştiul fuseseră dezarmate, şi Capitala aştepta acum intrarea victorioasă a armatelor eliberatoare. Oamenii ascultaseră în tăcere proclamaţia, apoi se risipiră pe la casele lor şi, îndată ce se întunecase bine, îşi reluară munca începută încă din seara când se aflase de lovitura de stat a Regelui şi de intrarea ruşilor în ţară; fiecare îşi îngropa ce avea mai de preţ şi pregătea ascunzători pentru vite şi pentru femei.
Se treziră în zori, neodihniţi. Omul se învoise ca pentru suma propusă de învăţător să transporte lăzile în carul lui cu boi, vreo cincisprezece kilometri, până în şoseaua Giurgiului. Satul întreg se trezise înaintea lor, dar aproape nimeni nu îndrăznea să se depărteze de casă, şi oamenii îi priveau miraţi, aproape cu teamă, văzându-i că pleacă. Irina şi învăţătorul umblau pe jos, în frunte, apoi venea carul cu boi, iar la urmă Cojocaru, în căruţa goală, chiuind.
Era o dimineaţă rece, în care parcă se presimţea toamna. Drumul era bun Şi înaintau destul de repede, căci omul nu-şi slăbea deloc boii. La vreun kilometru după ce ieşiră din sat, întâlniră doi bărbaţi călări, stând neclintiţi pe 0 movilă din marginea drumului; făcuseră toată noaptea de strajă şi acum aşteptau să vină alţii, să-i înlocuiască. în afară de ei, n-au mai zărit pe nimeni. De o parte şi de alta se întindea la nesfârşit câmpia pustie. După vreo cinci kilometri, trecură prin marginea unui sat. în şosea aşteptau jandarmul şi primarul. Erau şi ei nedormiţi şi cu ochii tulburi şi-i priviră lung cum trec prin faţa lor. Irina şi învăţătorul se suiseră în căruţă. Cojocaru mâna abătut, fără să mai chiuie, frecându-şi la răstimpuri mâna înţepenită. Apoi, la câteva sute de metri, întâlniră doi copilandri călări, făcând de strajă, cu ochii pironiţi în zarea aburită a Bărăganului.
De mult, nu mai vorbea nimeni. Când s-au apropiat de un cătun, câţiva câini jigăriţi au ieşit să-i întâmpine, lătrând. Dar s-au potolit repede, reîntorcându-se gemând şi pierzându-se prin curţi. Casele păreau părăsite. Doar de partea cealaltă a cătunului au întâlnit pe preot, încălţat în cizme, cu pulpana anteriului ridicată, călare pe un cal vânăt, aşteptând.
— S-aude că sunt pe-aproape! le strigă.
Omul începu să-şi bată boii cu deznădejde. Apoi, după câteva sute de metri, sări din car şi apucând de jug începu să tragă, îndemnându-şi boii. Curând, se dădură jos şi Irina cu învăţătorul şi puseră şi ei mâna pe jug, împingând.
Apoi s-au apropiat de un alt sat.
— E Izvoarele! făcu omul. Nu mai avem mult!
Aici aştepta, alături de primar, de preot şi de jandarm, un băietan foarte palid, îmbrăcat în uniforma Şcolii Normale. Părea speriat şi-şi rotea necontenit privirile în toate părţile.
— L-am adus cu noi, că ştie puţin ruseşte! spuse jandarmul încercând să zâmbească.
Îndată ce trecură de sat, omul apucă din nou, cu amândouă mâinile, jugul şi reîncepu să împingă, opintindu-se din toate puterile, cu fruntea plecată, strângând din dinţi. De cealaltă parte, împingeau tăcuţi, răsuflând greu, Irina şi învăţătorul. La răstimpuri, Cojocaru se dădea jos şi biciuia boii, cu sete, înjurând.
— Nu mai avem mult! spuse omul ridicând capul şi ştergându-şi sudoarea cu dosul palmei. Şoseaua e acolo, unde se vede salcâmul…
Apoi rămase cu gura căscată, lângă boi, cu privirile pierdute. Departe, la orizont, se zărea un nor de praf. Se întoarse tulburat către învăţător.
— Ei sunt! spuse cu un efort, înghiţind greu. Ce ne facem cu femeia?… Amuţiră toţi, privind norul de praf.
— Poate avem timp să ne-ntoarcem în sat, spuse târziu Cojocaru. Omul clătină din cap, apoi îşi trecu din nou palma pe faţă.
— Mai bine o luăm pe câmp, prin arături, şi ne ascundem, spuse.
În clipa următoare văzură venind spre ei, în goană, doi călăreţi. Omul ieşi în mijlocul drumului şi le făcu semn ridicându-şi braţele.
— Vin ruşii! le strigă de departe unul dintre călăreţi trecând pe lângă ei fără să se oprească.
— Luaţi femeia! strigară ei laolaltă, arătând spre Irina, care rămăsese senină lângă boi, zâmbind.
Celălalt izbuti să-şi frâneze calul şi se întoarse. Sudoarea îi curgea şiroaie pe obraz.
— Urcaţi-o la spate! le spuse.
Irina se repezi la învăţător şi-l îmbrăţişa. Apoi strânse mâna celorlalţi.
— Să n-aveţi grijă, că acum aţi ieşit la şosea! le strigă.
Cojocaru o ajută să se urce pe cal. Ţinându-se cu mâna dreaptă de umărul bărbatului, Irina rămase multă vreme cu ochii pironiţi pe căruţe. Le văzu cum se mişcă încet, părăsind drumul şi îndreptându-se spre arături, înaintând anevoie, clătinându-se. Toţi trei bărbaţii împingeau acum la jug. în zare, norul creştea, se înălţa, se lăţea, risipindu-se peste câmpuri, acoperind tot mai mult din orizont, întunecându-l.
III.
Bibicescu se înscrisese în Partidul Comunist câteva luni după ocuparea ţării de către Soviete. Aşa cum mărturisise prietenilor, nu-i trebuise prea mult timp ca să înţeleagă că ruşii vor fi adevăraţii stăpâni. Observase că actorii şi artiştii care frecventau legaţiile şi institutele anglo-americane deveneau suspecţi. Văzuse cum câteva zeci de comunişti înarmaţi, transportaţi în camioane sovietice, terorizau sindicatele uzinelor şi adunările celorlalte partide politice, fără ca să li se întâmple niciodată nimic. Diviziile româneşti luptau departe, în Ungaria şi Cehoslovacia, alături de ruşi şi împotriva germanilor. Erau împinse întotdeauna în frunte şi decimate. în pofida armistiţiului, toate trupele care se aflaseră pe frontul din Moldova fuseseră capturate şi trimise în Rusia. în ţară aproape că nu se mai găseau unităţi înarmate. încet, încet, jandarmeria, poliţia şi serviciile Siguranţei treceau în mâna comuniştilor. „Trebuie să tragem concluziile, spunea Bibicescu. Ăştia ne sunt stăpânii.”
— Şi apoi mai e ceva: e teatrul sovietic. Ruşii au rezolvat o sumă de probleme şi în primul rând problema omului. Este ceea ce încerc să fac şi eu…
Îi spunea asta în strada Măcelari, într-o după-amiază ploioasă de la sfârşitul lui noiembrie.
— Parcă pe tine te interesa problema Timpului, îl întrerupse Biriş. Timpul concentrat al spectacolului şi celelalte…
— E cam acelaşi lucru. Teatrul sovietic se reîntoarce la Shakespeare. Dar aduce acest lucru nou: conştiinţa unei misiuni istorice.
Biriş îl privi surprins.
— Dar unde ai aflat tu toate lucrurile astea? Cine ţi-a vorbit de Istorie?
— Discutăm la întrunirile noastre. Avem un cerc foarte interesant. Ar trebui să vii cu noi, adăugă după o pauză. Vino acum, la început, cât sunt locuri libere.
Într-un an, doi, toţi intelectualii vor da buzna în partid, dar posturile importante vor fi de mult ocupate…
— Sunt curios să te ascult vorbindu-mi despre Istorie, îl întrerupse Biriş. Mai spune-mi ceva. Vorbeşte-mi despre misiunea istorică.
După obiceiul lui, Bibicescu se plimba dintr-un capăt la altul al camerei. Se opri brusc, îşi băgă mâinile în buzunarele vestonului şi ridică din umeri.
— Văd că nu vrei să fii serios.
— Dimpotrivă, sunt cât se poate de serios. Problema istoriei mă preocupă de vreo cincisprezece ani. Aş vrea să ştiu cum ai descoperit-o şi tu, trei luni după intrarea ruşilor în ţară…
— Ţi-aş putea atrage atenţia că te exprimi greşit. Ce înseamnă „intrarea ruşilor în ţară”? Am semnat un armistiţiu şi acum luptăm împreună împotriva lui Hitler…
— Luptăm alături de aliaţii noştri fireşti, îl întrerupse Biriş, alături, mai ales, de marea noastră aliată, Rusia Sovietică. Astea sunt formule care se întrebuinţează pretutindeni, în presă şi în declaraţiile oficiale. E o chestiune de limbaj şi de oportunitate politică. Dar acum, noi vorbim deschis, între prieteni. Tu singur spuneai că ruşii sunt adevăraţii noştri stăpâni. Suntem de acord, dar aş vrea să ştiu cum, plecând de la problema stăpânului, ai ajuns la aceea a Istoriei…
Bibicescu se oprise iar, lângă fereastră, şi-l privea lung, aproape cu severitate.
— Mi se pare că n-ar fi atât de greu de ghicit. Sovietele sunt pe cale să câştige războiul. Revoluţia rusă va deveni avangarda Istoriei universale. Intrăm într-o nouă fază a evoluţiei omenirii. Omul devine liber să-şi împlinească destinul său istoric. Aşadar…
— Am înţeles, îl întrerupse Biriş. Restul îl cunosc. Voiam să ştiu, doar, de la ce premise filosofice plecai. Acum sunt lămurit… Aş vrea să te mai întreb altceva, în altă ordine de idei. Ce te faci atunci cu întoarcerea de la Stalingradl…
În vara aceea, Bibicescu aflase de procesiunile religioase din satele moldovene întru întâmpinarea morţilor de la Stalingrad şi i se păruse că ar putea scrie o dramă cu acest subiect. în câteva zile alcătuise scenariul. îl interesau însă unele amănunte şi voise să întâlnească pe Ştefan. într-o seară apăsătoare de la începutul lui august trecuse pe la Biriş. Catastrofa parcă se presimţea în văzduh. Cerul se apropiase ameninţător, fără stele, stând parcă să se prăbuşească deasupra oraşului. De mulţi ani nu mai venise în strada Măcelari şi Biriş tresări văzându-l intrând.
— E un subiect extraordinar, îi spuse. De când căutam eu un subiect de calitatea asta! Actual, cu rădăcinile în istorie, şi având totuşi o dimensiune mitică. Un mit al morţii, pe jumătate păgân, în mijlocul secolului XX! S-au mai încercat creaţii dramatice pe motive folclorice, dar erau făcute într-un spirit strâmt, provincial. Trebuie să sugerezi mitul prin mijloace moderne… Să-l luăm într-o seară pe Viziru la masă, adăugase, să-l descoasem amândoi… Biriş îl ascultase fără interes, aproape ursuz…
— Nu cred că are să accepte. Omul şi-a pierdut soţia şi copilul, a pierdut tot. Probabil că nu-l interesează destinul miturilor în secolul XX. Bibicescu îl privise nedumerit. – îmi făcea impresia că e un om inteligent, spuse.
— Cum de împaci un mit al morţii cu dobândirea conştiinţei istorice? stărui Biriş.
— Am abandonat de mult proiectul, începu Bibicescu reluându-şi plimbarea. Era o evaziune în folclor. Treceam şi eu, ca foarte multă lume, printr-un moment de criză. Nu vedeam unde se află realitatea. Acum am înţeles. Arta nu se poate regenera decât printr-o reîntoarcere sinceră şi totală la realitate, şi în primul rând la realitatea istorică…
În seara aceea, Biriş trecu pe la cafenea. De curând îşi reluase obiceiul dinainte de război şi aproape în fiecare zi se ducea la cafenea. Atmosfera i se păruse schimbată, căci apăruseră prea multe figuri noi, dar întâlnea totuşi destui cunoscuţi. La unele mese se discutau autorii anglo-saxoni şi sovietici, se vorbea de cărţile şi revistele din Apus, de care fuseseră despărţiţi patru ani de zile şi care începuseră din nou să sosească. La masa de lângă fereastră îl găsea aproape întotdeauna pe Bursuc. Părea acelaşi; doar când râdea şi ochii îi dispăreau în grăsime, se distingeau nenumărate şi foarte fine încreţituri în jurul tâmplelor. Se înscrisese de câtăva vreme în partidul lui Patru Fruncea şi critica guvernul că nu este destul de filosovietic.
— Care vreţi să vă aranjaţi, veniţi acum, repede, striga el rotindu-şi privirile în jurul lui. Veniţi la Revoluţie, că de data aceasta o facem! Avem tancurile cu noi…!
Îl zări intrând pe Biriş şi-i făcu semn cu mâna să vină la masa lui.
— Nu pot rămâne, îi spuse Biriş. îl căutam pe conu' Mişu…
Mişu Weismann venea acum din nou pe la cafenea, jovial, entuziast şi informat. Vorbea din nou de marea lui afacere şi lăsa a se înţelege o iminentă călătorie la Londra.
— Ce ai tu cu plutocraţia anglo-americană? îl întrebă Bursuc. Rămâi cu noi, aici, să facem Revoluţia…
Biriş zâmbi absent şi trecu la o altă masă. Aici se discuta situaţia fronturilor. Se opri doar câteva clipe şi porni mai departe. Făcu încet înconjurul cafenelei, cu ochii după Weismann. în cele din urmă ieşi oarecum decepţionat. Ploaia încetase şi începuse să bată un vânt rece. Biriş îşi ridică gulerul macferlanului şi se îndreptă spre garsoniera Cătălinei. Probabil că la ora aceasta o va găsi acasă şi-l va opri să bea un ceai. Intrând, el îi va spune:
— Pot să-ţi dau o sumă de amănunte despre Bibicescu. A descoperit misiunea istorică a proletariatului şi a abolit mitul întoarcerii de la Stalingrad!… Ea îi va zâmbi sj_i va spune: – îl ştii cum e. Nu-l interesează decât un singur lucru: să poată conduce un teatru. îi e indiferent cine îi dă banii şi ce politică e silit să împărtăşească…
— Numai că acum se va certa cu conu' Mişu, îi va spune el. Mişu e de partea anglo-americanilor…
— Nu-l cunoşti pe conu' Mişu, îi va răspunde Cătălina. Vor rămâne întotdeauna cei mai buni prieteni. Conu' Mişu e un om extraordinar… Apoi îi va turna ceaiul şi-l va întreba ce se mai întâmplă cu războiul. El va ridica din umeri.
— Toată ziua nu vorbim decât despre asta, despre cum merge războiul… Atunci ea se va împinge prin mişcări scurte spre fundul divanului şi va începe să-i vorbească despre Băleanu.
— E un om extraordinar, îi va spune, e un sfânt… El îşi va aprinde o nouă ţigară.
— Când ai să-l cunoşti şi tu…, va continua Cătălina. Şi-i va vorbi aşa un ceas, un an, un secol, îi va vorbi aşa până la sfârşitul timpurilor, reluând la infinit acelaşi refren, repetând aceleaşi gesturi. Văzându-l că tace, Cătălina va înceta să-i vorbească despre sfinţenia colonelului şi-i va spune:
— Mi se pare mie sau iar ai slăbit?… El va ridica din umeri, zâmbind, şi-i va întinde ceaşca goală, şi Cătălina o va umple din nou cu ceai. Apoi, după o altă lungă tăcere îl va întreba:
— Ce se mai întâmplă cu Viziru?
— Nu l-am mai văzut de mult, îi va răspunde.
— Se va consola şi el într-o zi, va continua visătoare Cătălina. Aşa facem toţi. Suferim ce suferim, şi într-o bună zi simţim că nu mai putem suferi, şi iubim din nou Viaţa şi ne reîntoarcem de unde am plecat…
Biriş se opri în mijlocul străzii. Zvârli ţigara doar pe jumătate fumată, oftă adânc, apoi se întoarse cu paşi repezi spre cafenea. Bursuc îl zări cel dintâi şi-i făcu semn cu mâna. Trecu pe lângă el fără să se mai oprească. în fund, Mişu Weismann discuta agitat într-un grup de necunoscuţi. Văzându-l, Weismann îi luă braţul şi îl trase deoparte.
— Am aflat nişte lucruri extraordinare, îi spuse cu un glas misterios. Trebuie să ne întâlnim neapărat. Te-aş fi luat să mănânci astă-seară cu mine, dar nu sunt liber. Sunt invitat la masă. E cineva foarte important. Cineva din misiunea militară americană…
Când plecă spre ea în acea seară de ianuarie, ninsoarea se înteţise. Ajuns în garsoniera Cătălinei, se apropiase, după obiceiul lui, de calorifer ca să se încălzească. Pe măsuţă erau aşezate ceştile pentru ceai şi câteva sandviciuri. Au început să vorbească despre război şi despre tifosul exantematic care se întindea în Moldova. Apoi Cătălina i-a spus că Băleanu fusese transportat la o Casă a mutilaţilor de război. Atunci, pe neaşteptate, a început viscolul. Au auzit un geamăt prelung, ca de fiară rănită, apoi au simţit cum se năpusteşte viscolul printre case – şi o clipă s-au privit unul pe altul, speriaţi. Au dat la o parte perdeaua şi s-au uitat afară. Ningea atât de des încât nu se mai distingea strada. Cătălina a trecut alături să aducă ceainicul şi apa fiartă. Au băut, ca de obicei, câteva ceşti cu ceai, vorbind, întrerupându-se din când în când ca să asculte viscolul. Apoi Biriş şi-a aprins o ţigară, iar Cătălina s-a apropiat din nou de fereastră şi a privit afară.
— Nu poţi pleca pe o vreme ca asta, i-a spus.
În odaie începuse să se facă frig. Au rupt un jurnal şi au înfundat cu suluri de hârtie fereastra ca să oprească vântul.
— Rămâi noaptea asta aici, i-a spus Cătălina.
Viscolul creştea, asurzitor. Biriş se silea să vorbească întruna, ca să nu se gândească, dar îşi simţea gura uscată şi trebuia necontenit să înghită. Apoi, pe la 2 noaptea, Cătălina a scos învelitoarea de pe divan şi a făcut patul. Biriş o privea fermecat, fără să înţeleagă. A trecut apoi în odaia de baie şi s-a întors după vreo zece minute, în pijama. S-a vârât repede în pat.
— Nu ştiu ce să-ţi dau, îi spuse. încearcă o pijama de-a mea…
Apoi a stins lumina şi Biriş s-a dezbrăcat ca în vis, fără să înţeleagă ce face. Haina de la pijamaua Cătălinei îi era destul de strâmtă, dar totuşi a îmbrăcat-o. Nervos, tremurând, s-a băgat şi el în pat.
— O să fim cuminţi, i-a spus Cătălina.
Biriş a întins braţul şi a găsit-o, foarte aproape de el, fierbinte.
Dimineaţa, oraşul era îngropat sub zăpadă. Se treziseră amândoi deodată şi Cătălina îi zâmbi. Apoi sări din pat şi se duse să pregătească ceaiul. Biriş îşi trecu palma pe obraz şi i se păru că barba îi crescuse mai aspră ca de obicei. Apoi îşi duse amândouă mâinile în creştetul capului, silindu-se să-şi potrivească ultimele şuviţe care-i mai rămăseseră, presându-le apăsat. Se simţea foarte urât, îmbătrânit, şi-l cuprinse deodată deznădejdea. întinse mâna spre pachetul Cătălinei şi-şi aprinse repede o ţigară. O fuma cu grijă, neînghiţind fumul, nu cumva să se înece şi să-l apuce accesul de tuse. Curând se întoarse Cătălina şi, trăgând măsuţa lângă pat, aşeză ceainicul şi cele două ceşti. îi întâlni ochii şi-i zâmbi. Un zâmbet pe care nu-l putea descifra, pe care nu ştia cum să-l înţeleagă. Cătălina se vârî în pat lângă el, şi-şi băură amândoi ceaiul, aproape fără să-şi vorbească.
S-a întors acasă aproape de amiază. Doamna Porumbache îl aştepta speriată la fereastră. Nu dormise toată noaptea de frică.
— M-a arestat o patrulă, îi spuse Biriş, şi m-au dus la comisariat. Nu aveam nici un act de identitate la mine…
Apoi se închise în odaia lui, se trânti în pat şi rămase aşa mult timp, privind tavanul, încercând să înţeleagă ce se întâmplă cu el. Dar nu înţelese nici după ce mai petrecuse o seară în garsoniera Cătălinei şi se întoarse târziu acasă, aproape de miezul nopţii. Nu înţelese nici în zilele următoare. O cuprindea în braţe îndată ce-i deschidea uşa, şi ea îi înapoia sărutările, zâmbindu-i. Apoi începea s-o dezbrace, pripit, tremurând. Aproape nu-şi vorbeau. Când nu erau în pa^ unul lângă altul, nu ştiau ce să facă şi se priveau lung, zâmbindu-şi. Odată, văzându-l pe gânduri, Cătălina îi luă mâna şi-i şopti.
— Să nu te gândeşti… Aşa a fost să se întâmple…
De fapt, nu se gândea la nimic. Rămăsese doar cu privirile în gol, fără gânduri.
— Să nu-ţi pară rău, i-a spus altădată Cătălina. Noi nu avem nici o vină… Continua să-i vorbească de Băleanu, dar pe un alt ton, ca şi cum ar fi fost vorba de un dispărut venerabil sau de un sfânt. îi spunea că, la Casa mutilaţilor, era singurul care se acomodase cu noul regim şi nu se plângea niciodată.
— Evident, a ghicit din prima zi, adăugă zâmbind. M-a întrebat de cum i-am dat mâna: „Biriş a dormit azi-noapte la tine?” „Da, i-am spus. L-am oprit din cauza viscolului…”
— Trebuia să-i spui adevărul, o întrerupse Biriş.
— A înţeles. Şi apoi a schimbat repede vorba, a vorbit de alte lucruri… Când s-a trezit, pe la mijlocul lui februarie, şi a început să înţeleagă că trăia de câteva săptămâni viaţa pe care o jinduise cu atâţia ani în urmă, se obişnuise deja cu beatitudinea. întâmplarea i se părea firească. într-o zi s-a dus s-o avertizese pe doamna Porumbache.
— Dacă am să mai lipsesc vreodată noaptea de acasă, să nu-ţi fie frica. Să ştii că am dormit la Cătălina.
— Petrică, maică! strigă doamna Porumbache prinzându-şi mâinile.
— Nu-ţi fie teamă; nu se va întâmpla nimic. Cătălina iubeşte pe logodnicul ei, colonelul Băleanu. Cu mine se culcă din prietenie. Nu mă iubeşte. Poate că se culcă chiar din milă. Dumneata ce crezi? o întrebă ridicând brusc privirile.
— Petrică! exclamă dramatic doamna Porumbache.
— Aşa a fost să se întâmple, continuă el cu tristeţe. Nu e vina noastră. Noi suntem nişte păcătoşi. Irina, Băleanu şi alţii ca ei sunt sfinţi. Noi trăim în păcat; adică, mai precis, eu trăiesc în păcat. Cătălina s-a culcat cu mine din milă, din caritate creştinească. Probabil că şi-a spus: „Trebuie să cedez într-o zi nefericitului ăsta care-şi ratează viaţa din cauza mea…” Şi-a luat asupra ei păcatul, ca să mă scape pe mine. Nu crezi?
— Petrică, iar ţi-a făcut farmece! strigă doamna Porumbache frângându-şi mâinile. Târfa asta are să te dea gata. Are să te bage în mormânt…!
— N-avea dumneata grijă, o întrerupse Biriş. Acum c-am cunoscut-o şi P-asta, vreau să trăiesc. Vreau să văd ce se mai poate întâmpla, sau, cum ar spune Bibicescu, vreau să văd încotro se-ndreaptă Istoria…!
— Cu ce te-o fi fermecat, măiculiţă?! exclamă din nou doamna Porumbache. Biriş ridică din umeri şi se îndreptă agale spre uşă.
— Dacă-ţi spun că a făcut-o din caritate creştinească! Ea iubeşte pe Băleanu. Destinul Cătălinei a fost să întâlnească şi să se îndrăgostească tot de oameni mari. Ani de-a rândul a fost cu Bibicescu, geniul pustiu. Acum, iubeşte un sfânt, un orb, erou de război… Păcătosul adevărat, eu sunt. Probabil că într-o zi va trebui să plătesc toate păcatele acestea, adăugă din prag închizând uşa în urma lui.
Curând după aceea, Cătălina a fost angajată la Teatrul Mic şi Biriş îşi schimbă din nou programul. Au început să se întâlnească după-amiezile şi uneori venea s-o ia de la teatru şi petreceau noaptea împreună. Cătălina continua, totuşi, să-l viziteze pe Băleanu în fiecare dimineaţă.
— Mi-a spus că acum acceptă să ne căsătorim. A spus că acum avem nevoie unul de altul… Nu ştiu ce să fac, adăugă încurcată.
Biriş o asculta în picioare, lângă calorifer, fumând.
— Tu ce i-ai spus?
— Nu i-am dat încă răspunsul. I-am spus că acuma joc, că nu mă pot gândi…
— Nu te-a întrebat dacă-l mai iubeşti?
— Ştie că-l iubesc, spuse Cătălina cu o neaşteptată oboseală în glas. Ştie asta de mult…
Biriş tresări şi se lipi mai mult de calorifer.
— Vasăzică, e adevărat, şopti el. Tot ce i-am spus coanei Viorica, e adevărat! Credeam că e doar o închipuire a mea, dar în realitate ghicisem că e adevărat…
— Nu te mai gândi, îl întrerupse Cătălina. Nu e vina noastră…
— E adevărat! repetă Biriş cu exasperare. Mi-e peste putinţă să înţeleg, şi totuşi e adevărat! Te strâng în braţe, şi ţie îţi place, şi strigi Petre! şi totuşi e adevărat…!
— Nu te mai gândi, şopti Cătălina.
Biriş îşi stinse ţigara şi se aşeză în fotoliul de lângă calorifer.
— Ăi dreptate, începu el târziu. Mai bine să vorbim de altceva. Am avut norocul de a vedea întorcându-se în faţa mea o pagină din istoria lumii, aşa cum se exprimă Bibicescu, iar eu, imbecilul, mă las confiscat de probleme personale…!
Voi să mai adauge ceva, dar se răzgândi şi ridică din umeri. Apoi, târziu, izbucni într-un râs uscat, amar, şi-şi duse palma la gură, ca şi cum i-ar fi fost ruşine şi ar fi vrut să-l ascundă.
— Spune-mi ceva! strigă deodată Cătălina. Vorbeşte! Nu mă lăsa aşa!… Biriş o privi tulburat.
— Ar trebui să-ţi vorbesc de Istorie şi de momentul istoric pe care-l trăim: tifosul exantematic în Moldova; decimarea diviziilor româneşti în Cehoslovacia; prăbuşirea iminentă a lui Hitler. Dar atunci n-aş face altceva decât să-ţi repet ce ne-a spus Bibicescu…
Cătălina îşi prinse obrazul în palmă şi-şi plecă fruntea. îşi lăsase iarăşi să-i crească părul şi buclele îi cădeau din nou, ca pe vremuri, peste urechi, pe deasupra obrajilor.
— Petre, spuse ea cu o voce calmă, fără să-l privească, tu ce vrei de la mine? Ce vrei să fac, cum vrei să mă port, ca să nu mai fi aşa cum eşti? Să fii şi tu un om ca toţi ceilalţi oameni, să trăieşti şi tu viaţa ta, aşa cum ne-o trăim toţi…?
Biriş continua s-o privească lung, nedumerit, silindu-se să zâmbească.
— Să rămânem mai bine la problema istoriei, începu el după o tăcere. L-am întâlnit din nou pe învăţător. Am aflat cum şi-a îngropat biblioteca…
În preajma Crăciunului, întorcându-se într-o seară acasă, auzise o voce groasă, bărbătească, în odaia mătuşă-sii. Era Gheorghe Vasile, şi era cu chef. Adusese trei sticle de vin. Când intrase el, tocmai destupa a treia sticlă.
— Să trăiţi, domnule profesor! strigase văzându-l. Ne-am întors din misiune şi am trecut să ne vedem prietenii. Poftiţi să beţi cu noi un pahar cu vin. E vin bun, din vie cinstită… Ridicându-şi paharul cu solemnitate, învăţătorul se apropiase misterios de el şi-i şopti:
— Le-am ascuns! Le-am îngropat! Nu mai dau bolşevicii peste ele chiar dacă le-ar căuta o sută de ani! Să vă spună coana Viorica, prin câte am trecut şi din ce-am scăpat! Dar le-am găsit ascunzătoare şi le-am îngropat…!
— Şi-a îngropat-o într-un fel de hrubă, în biserica din cimitir. întocmai ca pe timpul năvălirilor barbare. Aşa cum îşi îngropau strămoşii noştri recoltele când năvăleau barbarii…
Se întrerupse şi-şi duse o clipă mâna la frunte, apoi şi-o trecu pe creştet, pipăindu-şi,cu grijă şuviţele. O clipă deveni foarte serios, concentrat. Apoi izbucni deodată în râs. Cătălina ridică brusc fruntea.
— Sunt un imbecil! făcu el visător după ce-şi potoli râsul. N-am înţeles nimic. A trebuit să vină un învăţător de ţară, un maniac pe jumătate alcoolizat, ca să-mi deschidă ochii şi să-mi arate ce se întâmplă în jurul nostru, să-mi reveleze sensul Istoriei…!
Se sculă din fotoliu şi se lipi de calorifer. I se păru că se făcuse deodată frig. îşi aprinse o ţigară şi începu să fumeze, absent. Cătălina aprinsese lampa cu abajur de pe măsuţă. Apoi se apropie de el, îi luă mâna şi începu să i-o mângâie.
— Nu te mai gândi! nici nu ştii cât de mult te iubesc. Am să fac tot ce-ai să-mi spui tu. Spune-mi doar ce să fac. Spune-mi ce trebuie să fac…
El o privi împăcat şi-i zâmbi.
— Mă gândeam la învăţător. Mă întrebam cum a ghicit el că noi, românii, suntem pe cale de a ne reîntoarce la Evul Mediu?
— Eu ţi-am spus, stărui Cătălina. Pentru tine, am să fac tot ce-ai să-mi ceri. Spune-mi doar ce trebuie să fac…
Apoi se desprinse brusc de el, privi ceasul de pe măsuţă şi începu să se îmbrace. în seara aceea juca în Livada cu vişini.
De câtva timp, Ştefan venea din nou să-l vadă. Trecuse pe neaşteptate, într-o seară din toamna aceea. îi deschisese doamna Porumbache şi, dând cu ochii de el, rămăsese încurcată în prag, neştiind ce să-i spună. începu deodată să plângă. Ştefan se înclină, îi sărută mâna şi intră repede în odaia lui Biriş.
— Poţi să-i spui Cătălinei că i-am făcut pe plac, începu el aşezându-se pe scaun. L-am văzut pe Băleanu.
— Ştiam. Mi-a spus Cătălina.
— îmi pare bine că l-am văzut, continuă Ştefan. Este un om admirabil. Am vorbit mult de Ioana…
Apoi tăcu, încurcat. Biriş simţi că doamna Porumbache ascultă la uşă şi, luând scrumiera plină, ieşi. O întâlni în coridor, lipită de perete. O apucă de mână şi o trase până în bucătărie.
— Te rog să ne laşi singuri, îi şopti el după ce închise uşa. Cred că vrea să-mi vorbească şi s-ar jena dacă ar bănui să ne ascultă cineva. Stai la dumneata în odaie. Am să-ţi povestesc eu pe urmă, după ce-o pleca…
Îl găsi pe Ştefan în picioare, privind fotografia îngălbenită a mamei. Făcu câţiva paşi în odaie apoi se aşeză pe scaun.
— E curios cum unii oameni au darul să te liniştească, să te însenineze. Nu înţeleg de unde le vine puterea aceasta. După ce l-am văzut pe Băleanu, m-am simţit mai împăcat, aproape senin. Regăseam parcă o stare pierdută de mult. Cum explici tu lucrurile acestea…?
Biriş ridică din umeri stăpânindu-şi anevoie plictiseala.
— Nu mi le explic. Cătălina spune că Băleanu are ceva de sfânt în el.
— Ar trebui să-l cunoşti. Ţi-ar putea fi de folos. Nu înţeleg însă, cum de ştie el atâtea lucruri despre Ioana. Adică, mai precis, nu le ştia, le ghicea, le simţea. Vorbeam cu el despre Ioana aşa cum aş fi vorbit cu un vechi prieten, care ne-ar fi cunoscut, pe amândoi, de foarte mulţi ani. îi povesteam tocmai.
Se întrerupse şi zâmbi. Faţa i se lumină deodată întreagă, aşa cum i se întâmpla cu foarte mulţi ani în urmă, când îl cunoscuse Biriş.
— îi povestisem o întâmplare absurdă…
Dar se întrerupse din nou şi privi lung spre Biriş. Apoi oftă şi-şi căută pachetul cu ţigări.
3S5
— în fond, n-are mare importanţă ce-i povesteam. Dar m-a surprins intuiţia luiParcă ar fi fost şi el de faţă la întâmplarea noastră. Aveam uneori impresia că visez. Parcă Băleanu îşi amintea mai bine ca mine unele amănunte… E curios, adăugă după o tăcere.
Câtva timp, ascultară amândoi ploaia rece care se pornise deodată.
— Ar trebui să mă duc. Până la mine fac o jumătate de ceas cu tramvaiul. M-am mutat foarte departe. Am găsit o cameră la un cunoscut. Bătrânul Bologa m-a poftit să stau la ei, la Cotroceni. Dar nu pot…
Venea de-atunci destul de des să-l vadă, dar nu-l găsea întotdeauna acasă.
— E la Cătălina, i se plângea doamna Porumbache.
La căderea nopţii, străzile erau aproape pustii. Oamenii nu se mai încumetau să iasă din casă şi printre troiene, în întuneric, se zăreau doar câţiva soldaţi ruşi, înaintând împleticindu-se. Apoi, după miezul nopţii, începeau să mişune bandele de spărgători. Patrulele româneşti primiseră ordin să tragă fără somaţie. Se auzeau la răstimpuri ţipete depărtate urmate de focuri de armă, apoi tăcerea se lăsa din nou, parcă mai ameninţătoare.
Când îl găsea acasă, se aşezau amândoi aproape de sobă.
— Sunt atâtea lucruri pe care nu le înţeleg, îi spuse odată Ştefan. Cred că am iubit-o cum puţini bărbaţi şi-au iubit soţiile. Şi cu toate acestea, mă ascundeam de ea. Nu aveam numai o cameră secretă. O bună parte din adevărata mea viaţă era secretă. îi vorbeam mereu dar tot despre lucruri fără importanţă. Ceea ce era esenţial în mine, i-l ascundeam. Cum explici tu nebunia asta…?
— Poate erau lucruri despre care credeai, greşit, că n-ar fi putut-o interesa…
Ştefan îl privi o clipă adânc, apoi îşi plecă ochii.
— Unele din ele i le-am spus totuşi Ilenei…
Tăcură amândoi, încurcaţi. De mulţi ani, nu mai rostiseră numele Ilenei.
— Ce se mai întâmplă cu ea? întrebă târziu Biriş.
— Nu ştiu. N-am văzut-o. Probabil că a rămas în Portugalia.
O săptămână mai târziu avuseseră loc mai multe spargeri în cartier şi doamna Porumbache îl rugă să rămână acasă serile. Altminteri, îl ameninţase ea, se va duce să doarmă la Irina. Biriş tocmai se închisese în camera lui când îl auzi pe Ştefan vorbind cu mătuşă-sa.
— Am întrebat-o dacă aş putea mânca astă-seară cu voi, îi spuse intrând. Adusesem nişte lucruri. Dar văd că voi aţi mâncat…
Apoi se aşeză lângă sobă.
— L-am zărit astă-seară pe Bursuc. Făcea propagandă pentru Partidul Comunist şi spunea că are să se călugărească. Tot mai crezi că e demoniac? îl întrebă zâmbind.