Era un bărbat între două vârste. Avea o figură oacheşă, osoasă, prelungă pe care barba neagră şi rară i-o lungea parcă şi mai mult.

  — Cum mai e atmosfera? Ce mai spune lumea? De noi se ştie ceva? Ce se mai spune? Ce mai noutăţi…?

  Ştefan observă că vecinii lui încep să zâmbească şi-şi fac semne unul altuia. Voi să răspundă, dar celălalt îşi continuă întrebările.

  — Cum mai stă guvernul? Eu cred că stă prost. Dumneata ce crezi? Lumea ce spune? Nemulţumită, nu-i aşa?

  Ştefan simţi că unul dintre vecini îl calcă semnificativ pe picior. Ceilalţi îl priveau fix, insistent.

  — Nu prea ştiu, începu Ştefan.

  Se întrerupse şi continuă să-şi mănânce macaroanele, cu privirile plecate. Apoi toţi se ridicară în picioare. Cineva, pe care nu-l putea vedea, spunea Tatăl Nostru. Vecinii lui se închinară şi se îndreptară spre uşă. Ajuns în curte, Ştefan simţi că-l prinde cineva de braţ. Era acelaşi bărbat înalt, cu barba neagră, care-i vorbise de dimineaţă.

  — Am auzit că a încercat să te descoase Oprea, îi şopti. Trebuie să-ţi atrag atenţia că e agent de Siguranţă… Bagă bine de seamă ce vorbeşti cu el…

  — Eu, începu Ştefan, eu v-am mai spus… Chiar dacă aş vrea… în sfârşit, n-are nici o importanţă… zilele astea au să-şi dea seama de confuzie şi au să mă scoată de aici…

  Celălalt îl privi din nou lung, nehotărât şi începu să zâmbească. întoarse capul în jurul lui, apoi îl întrebă, coborând şi mai mult glasul:

  — Dar despre Ioachim ce mai ştii? L-ai mai văzut de curând?

  Ştefan se încruntă şi încercă să-şi aducă aminte exact ziua când îl întâlnise. Dar în clipa următoare, omul îi strânse semnificativ braţul. Oprea se îndrepta spre ei.

  Ştefan îşi dădu seama că îi era de-ajuns să-şi amintească de sărutarea aceea nesfârşită a Ilenei, pentru a se putea sustrage, fără nici un efort, vieţii de lagăr. Totul începea cu o cufundare în el însuşi, în trecutul lui. O găsea repede pe Ileana; se afla în faţa lui, în ploaie, ascunsă sub umbrelă. Nu mai avea nimic altceva de făcut decât să aştepte. La un moment dat, ştia că se va pleca asupra ei, o va prinde în braţe, şi-i va cuprinde gura. Rămânea, apoi, aşa,sorbind din ea, fără să mai dorească, fără să mai ştie de altceva. Târziu, când se trezea, descoperea la câţiva metri în faţa lui, dincolo de sârme, una din figurile jandarmilor care-l priveau, ca întotdeauna, ca şi când nu l-ar fi văzut. Ştefan relua plimbarea lui leneşă, singuratică, în jurul lagărului. Internaţii continuau să vorbească plimbându-se în grupuri, dar tot mai rari erau cei care întorceau capul să-l privească. Se obişnuiseră cu el. Câţiva îl văzură trecând într-o dimineaţă, însoţit de un plutonier, printre sârme, şi îndreptându-se spre cancelaria maiorului. Zvonul se răspândi repede în tot lagărul.

  — S-a dus să semneze declaraţia de desolidarizare, spuse cineva. Mă mir că n-a semnat-o până acum…

  — Poate i-o fi sosit ordinul de eliberare, spuse tinerelul palid cu ochelari, care dormea în aceeaşi cameră cu Ştefan şi care, din prima zi, îi arătase o mare simpatie.

  Maiorul îl primi foarte afabil, întinzându-i mâna şi poftindu-l să se aşeze pe scaun. Era un om timid. Se reîntoarse încurcat la biroul lui şi deschise un registru.

  — Sunteţi de douăzeci şi trei de zile la noi, vorbi el rar, silindu-se să pronunţe cuvintele cu o anumită solemnitate. Şi aţi spus, când aţi sosit, că nu sunteţi legionar. Atunci, de ce nu semnaţi declaraţia? Scăpaţi şi dumneavoastră, scap şi eu… Nu vedeţi cum e lumea de azi? Ce contează o semnătură pe un petic de hârtie…?

  Ştefan îl privi nedumerit. Când venise plutonierul să-l caute, crezuse că i-a sosit ordinul de eliberare. Se bucurase, dar câteva clipe în urmă înţelese că tot pe Ileana o iubeşte mai mult; ei se gândise să-i telegrafieze întâi, să-i vestească reîntoarcerea în Bucureşti, s-o roage să-l întâmpine la gară.

  — Douăzeci şi trei de zile, repetă el încet, aproape şoptind. Şi încă n-a sosit ordinul de la minister? întrebă ridicând glasul.

  Maiorul începu să caute într-un teanc de reviste.

  — Eu nu cred că mai soseşte, spuse. Aţi fost destituit. Am să vă arăt şi decizia de destituire. S-a publicat în Monitorul Oficial…

  Continua să caute, fără grabă, dar se vedea că îşi pierde răbdarea.

  — Nu mai căutaţi, îi veni Ştefan în ajutor. Vă cred…

  — Trebuie s-o găsesc, spuse celălalt. Am subliniat-o cu roşu; expres pentru dumneavoastră…

  Ştefan nu ştia ce cuvânt să spună, ridicându-se după scaun, ca să nu-l jignească pe maior.

  — Vă mulţumesc, vorbi el deodată. Vă mulţumesc că v-aţi gândit la mine $i aţi subliniat-o…

  Se ridicase şi şovăia în faţa biroului. O serie de imagini şi gânduri îi treceau prin minte. Şi deodată ştiu că toate acestea sunt doar pretexte, că îi vin şi-i trec atât de repede prin minte numai ca să nu-şi amintească lucrul acela teribil: că deşi a aflat că e destituit, că Ioana nu va mai încasa salariul lui de la minister, el continuă totuşi s-o iubească mai mult pe Ileana. Din fericire, maiorul se ridicase şi el de la birou, tot atât de încurcat, şi îl conducea acum spre ieşire.

  Trecând printre sârme cu plutonierul în urma lui, zări din nou mulţimea aceea de oameni cu barbă care-l aşteptau, sorbindu-l din ochi, mistuiţi de curiozitate.

  — Ce veşti? îl întrebă cineva, în şoaptă, îndată ce trecu dincolo de sârme.

  — Proaste, spuse Ştefan, fără să ridice capul, şi se îndreptă direct spre camera lui.

  Ceea ce îl umilea mai mult acum, când îşi dădea seama cât de mult o iubeşte pe Ileana, când înţelegea că o iubise aşa din clipa când o zărise, de departe, în pădurea Băneasa, era minciuna pe care i-o spusese. De ce simţise nevoia să mintă spunându-i că pictase maşina şi are să i-o arate? Ghicise, probabil, că numai spunându-i asta la telefon Ileana va accepta să vină în camera lui secretă. Dar ar fi trebuit să-i mărturisească adevărul în noaptea aceea, când o condusese acasă. Ar fi trebuit să-i spună că pictura lui cu adevărat nu se poate vedea, pentru că, de fapt, nu există. Nu exista decât o singură pânză pe care el adăugase necontenit culori, fără nici o preocupare artistică, ci numai pentru că jocul acesta îl fermeca, îi îngăduia să regăsească, undeva, foarte adânc în fiinţa lui, un altfel de Timp, o altfel de existenţă.

  Se trântise pe pat, cu ochii în tavan. Simţi cum Iroaie deschide cu mare grijă uşă şi se apropie, în vârful picioarelor de el. Iroaie era bărbatul înalt, cu imensa barbă neagră, care-l întrebase de mai multe ori despre Ioachim.

  — Mi-au spus băieţii că ai primit veşti proaste, începu. Ce s-a întâmplat?

  — Am fost destituit, vorbi Ştefan cu un efort. A vrut să-mi arate şi decretul de destituire, dar nu l-a găsit. Spunea că a apărut în Monitorul Oficial…

  Iroaie îl privi, după obiceiul lui, lung, încurcat, zâmbind şi clipind din ochi.

  — N-aţi mai vorbit nimic altceva? îl întrebă el din nou. Nu ţi-a cerut să semnezi declaraţia?

  Ştefan îşi trase perna sub cap, cu un gest scurt, iritat.

  — Mi-a vorbit şi de declaraţie, spuse, dar m-am făcut că nu-l aud. Am declarat o dată pentru totdeauna că nu sunt legionar. Ori mă cred pe cuvânt, şi atunci îmi dau drumul, ori nu mă cred şi atunci…

  — îţi faci iluzii, îl întrerupse Iroaie. De-aici nu scapă nimeni. Vreau să spun, nu iese nimeni fără o declaraţie de desolidarizare…

  Ştefan zâmbi şi-şi închise ochii. I se păru că întreaga lui viaţă atârnă de răspunsul pe care-l va da lui Iroaie. Se hotărî să nu mai adauge nici un cuvânt, îl simţea pe celălalt cum aşteaptă nerăbdător, lângă pat, neîndrăznind totuşi să-l tulbure. în cele din urmă îl auzi îndreptându-se în vârful picioarelor spre uşă şi deschizând-o cu mare grijă. Ştefan răsuflă adânc, înseninat deodată; parcă ar fi scăpat dintr-o mare primejdie. Se întoarse apoi, repede, emoţionat, în sărutarea lungă, neasemuită a Ilenei.

  Când se trezi recunoscu îndată mirosul de seu cald. Tânărul cu ochelari, studentul Petrescu, îi adusese masa şi aştepta acum lângă el, zâmbind.

  — Astăzi avem şi struguri, spuse. Dar încă nu sunt copţi… Din ziua aceea li s-au dat mereu struguri la masa de prânz.

  — Dacă sunt înfuriat împotriva legionarilor, spunea Biriş, sunt înfuriat şi pentru că din cauza lor s-a ajuns la restricţia libertăţilor civice. Luptând împotriva lor, guvernul e silit să aplice metodele fasciste şi, în consecinţă, nu suferă numai legionarii, ci suferim noi toţi. Te poate oricine aresta, pe simplul pretext că ai fi legionar şi până se descoperă că nu eşti, eşti dat afară din slujbă sau trimis într-un lagăr. Cum s-a întâmplat, probabil, cu bietul Viziru.

  — Iar începi? întrerupse Cătălina.

  Biriş întoarse mirat capul. Cătălina avea o privire rece, aspră, rea; dar întâlnindu-i ochii, începu să zâmbească.

  — Ai să ajungi şi tu maniac, adăugă. întocmai ca Dan; el nu-mi vorbeşte decât despre teatrul pe care are să i-l facă conu' Mişu…

  — Şi să ştii mata, duduie Cătălina, că am să i-l fac, spuse Mişu Weismann, roşind brusc. Au tărăgănit puţin lucrurile din cauza situaţiei internaţionale, dar este o afacere de peste o sută de milioane, şi vă spun eu ca se face…

  Biriş aşeză paharul cu coniac pe masă şi-şi aruncă, pe furiş, o privire scurtă asupra ceasului.

  — Haide cu mine, spuse Cătălina ridicându-se brusc. Nu mai pot rămâne. M-a apucat durerea de cap…

  Privindu-i cum se depărtează, Mişu Weismann se întoarse enervat către Bibicescu.

  — Degeaba se supără duduia Cătălina, spuse. Dânsa poate crede că nu sunt serios, că nu există afacerea…

  — Dacă vrei s-o împaci, vorbi Bibicescu, absent, nu-i mai trimite flori. Mai bine ne mai inviţi o dată la masă… Î-propos, adăugă el cu un glas în care străbătea emoţia secretului, ştii că am început să mă interesez de local…?

  Mergeau alături, fără să-şi vorbească. Se însera.

  — E frumoasă toamna la Bucureşti, spuse târziu Cătălina ridicând privirile către cer.

  Apoi tăcu din nou. Biriş îi luă uşor braţul.

  — Ce-ai avut astăzi? o întrebă. Păreai plictisită, enervată…

  — Tu ştii de ce, răspunse ea încet. De ce mă mai întrebi?

  — E absurd! făcu Biriş strângându-i puternic braţul. E o idee cu totul absurdă…!

  Cătălina ridică din umeri.

  — Mai bine să nu mai vorbim, spuse.

  Apoi, apropiindu-şi brusc trupul de al lui, îl întrebă, cu alt glas:

  — Ce faci astă-seară? Nu vrei să ne plimbăm împreună?

  Biriş simţi din nou bine cunoscutul fior străbătându-i întreg trupul.

  — Aveam o întâlnire cu un prieten, spuse. Dar dacă vrei tu, îi las un bilet… şi ne plimbăm…

  — îmi pare rău, spuse Cătălina tristă. Credeam că eşti liber… Aveam atâta poftă să mă plimb cu tine pe străzi…

  — Dar ţi-am spus că-i pot lăsa un bilet şi ne putem întâlni să ne plimbăm, o întrerupse înfrigurat Biriş.

  — Simt că e ultima mea toamnă, sunt ultimele mele săptămâni, şopti Cătălina tot mai tristă.

  — Vorbeşti copilării! izbucni Biriş. Vorbeşti absurdităţi!… Astea-s consecinţele aventurii tale! Asta înseamnă să trăieşti cu un nebun alături: înnebuneşti şi tu…!

  — Tu ştii prea bine că nu e aşa, spuse Cătălina fără să-l privească. Ştii că nu e din vina lui. El e un biet nebun ratat, de care mi-e milă…

  — Atunci, o întrerupse exasperat Biriş, adevărata nebună eşti tu. El nu e decât victima ta…!

  — Degeaba mă cerţi, continuă Cătălina cu acelaşi glas stins. Ştii foarte bine că nu e aşa. Că asta trebuie să mi se întâmple… E mai tare ca mine… Trebuie să se întâmple… O dată ce am luat hotărârea aceasta, trebuie să se întâmple… Şi iar se apropie ziua…

  — încetează! exclamă Biriş, lăsându-i braţul. Dacă mai spui asemenea enormităţi, te las aici, singură, şi mă duc acasă…

  Ea întoarse capul spre el şi-i zâmbi.

  — Are să-mi fie urât singură, spuse. Am să mă simt foarte tristă… Părăsită de toţi…

  Apoi îi apucă braţul şi-şi apropie obrazul de urechea lui.

  — Rămâi, te rog! îi şopti fierbinte.

  — Parcă astăzi ar fi ceva mai buni, auzea Ştefan intrând în sala de mese. Se mai apropia încă unul de coşul cu struguri, lua câteva boabe, le sfărâma, le sugea încet, concentrat apoi spunea:

  — Astăzi sunt mai buni. Au început să se coacă…

  Uneori Ştefan aştepta, în faţa sârmelor, să vadă cum apune soarele către munţi. Aşa şi-a amintit odată de conferinţa de la Yokohama. Conferinţa se sfârşise în septembrie. Acum ar fi fost cu Ioana şi cu băiatul la Tokio. în locul lui, fără îndoială, fusese trimis Vidrighin. „Sunt şi nemţii amestecaţi aici, îşi aminti el cuvintele secretarului general; bagă bine de seamă…” Şi totuşi l-au destituit.

  Fuseseră de-ajuns trei zile de ploaie rece ca frunzele, palide la sfârşitul lui septembrie, să devină arămii şi să înceapă să se scuture la cea dintâi clătinare. Venise toamna. De la ferestrele etajului doi, şoseaua se vedea acum foarte departe. Treceau, la rari răstimpuri, maşini spre Odorhei. Oamenii le priveau încetinindu-şi răsuflarea, emoţionaţi; dacă vreo maşină se oprea la prima gheretă şi o cotea spre stânga, însemna că se îndreaptă spre lagăr. O bruscă nervozitate îi cuprindea atunci pe toţi. începeau să se plimbe mai agitaţi şi se adunau, aproape fără să-şi dea seama, în faţa porţii de sârme. O dată sau de două ori pe lună venea o vizită. Cineva era chemat de plutonier şi trecea, între santinele, sârmele. Se întorcea după o jumătate de ceas, fericit. Aducea mai întotdeauna veşti. Aşa s-a aflat, o lună după ce fusese încheiat, de acordul de la Miinchen.

  — Azi au adus tămâioasă, auzi Ştefan într-o zi intrând în sala de mese. S-au copt… Tânărul de lângă el se opri în faţa coşului cu struguri, ciuguli din câţiva ciorchini şi savura boabele plescăindu-şi puţin buzele.

  — Excelenţi, spuse. Sunt tămâioşi…

  — Acum e vremea lor, auzi Ştefan pe un altul.

  — La noi la vie… Ştefan apucă bucata de pâine din faţa lui şi începu să mănânce. îl cunoştea destul de bine, acum; îl ascultase de multe ori vorbind, îndată ce-şi termina ciorba. îl chema Ionescu şi era funcţionar de bancă la Câmpulung. Avea o vie, era însurat cu o fată din Constanţa, dar îi plăcea să amintească, de câte ori avea prilejul, că socru-său fusese cu treburi în Brazilia; acolo se născuse nevastă-sa.

  — La noi la vie, spunea el – dar Ştefan nu-l mai asculta. Ajunsese, acum, la o neobişnuită stăpânire de sine. îşi putea continua gândurile cât de gălăgioşi ar fi fost oamenii din jurul lui. îndată ce se hotăra, nu mai auzea nimic. Din când în când îl trăgea cineva de braţ, ca să-i spună că în ziua aceea e rândul lui să servească la masă sau să spele vasele. Atunci încingea un şorţ gros, de postav, şi-şi îndeplinea treaba cu cea mai mare atenţie, izbutind aproape întotdeauna să toarne în farfurii aceeaşi cantitate de ciorbă şi să împartă cu îndemânare macaroanele. Mirosul de seu cald îi era insuportabil; cu atât mai mândru era că nu lăsa să se întrevadă nici un gest de dezgust pe faţa lui, cât timp stătea aplecat asupra cazanului.

  Hainele şi albiturile i se zdrenţuiseră complet. Studentul Petrescu îi adusese mai de mult câteva cămăşi, pe care nu le putea închide la guler pentru că erau prea strâmte. Tot Petrescu i-a găsit, la sfârşitul lui octombrie, un pulover de lână şi o manta. Zăcuse câteva zile cu febră şi doctorul Stănescu urca mereu la el, cu singurul termometru care exista în lagăr, ca să-i ia temperatura. Doctorul îi vorbea de Bursuc, de toţi prietenii şi cunoscuţii lui de la cafenea. Ştefan simţea câtă plăcere îi fac toate amintirile acelea, şi-l lăsa să vorbească, zâmbindu-i de câte ori îi întâlnea ochii, dar fără să-l asculte întotdeauna. Adesea, cu doctorul lângă el, îşi amintea de Ioana. Nu se mai întreba, ca la început, dacă va reuşi să vină să-l vadă. Era, acum, mai mulţumit că lucrurile se întâmplaseră astfel. Ar fi fost îngrozitor să-l întâmpine, în biroul maiorului, acolo unde aveau loc vizitele, şi să ghicească de la cea dintâi privire că o iubeşte mai mult pe Ileana.

  — Tragedia asta e, vorbi el pe neaşteptate ridicându-şi puţin capul de pe pernă, că nu poţi iubi niciodată doi oameni în acelaşi timp. Iubeşti pe rând, când pe unul, când pe altul. Adică eşti şi tu la fel cu toţi ceilalţi care nu sunt sfinţi. Azi iubeşti pe unul mai mult, mâine iubeşti pe celălalt. Să zicem că ai putea să te culci şi cu ea. Dar ce poate să rezolve adulterul? Suntem numai noi doi, între bărbaţi, şi te întreb: ce-am rezolvat dacă am s-o aduc în camera secretă şi am să mă culc cu ea? Dacă n-aş iubi-o decât pe ea, poate că asta ar fi o soluţie. O soluţie provizorie, până aş divorţa şi m-aş recăsători cu ea. Deşi, nici de asta nu mai sunt aşa de sigur. Ai aflat şi dumneata cred, de accidentul acela de maşină. Căpitanul care a fost omorât atunci, era logodnicul ei, căpitanul Melinte. Vasăzică se logodise…

  Doctorul Stănescu îl asculta calm, aproape cu indiferenţă. Observase câteva pete roz-vinete pe obrazul lui Ştefan. Ca şi el, Ştefan se încăpăţânase să se radă în fiecare zi, cu maşina unui vecin de cameră. Dar erau foarte puţine lame în lagăr, şi cu cât trecea timpul cu atât bărbieritul devenea mai greu. „S-a infectat şi el, îşi spuse doctorul privindu-i cu atenţie obrazul. A păţit-o ca mine. O să-şi strice obrazul.”

  — Dacă aş iubi-o numai pe ea! continuă Ştefan cu o mocnită tristeţe în glas. Cât de simple ar fi atunci lucrurile! Aş redeveni şi eu un om ca toţi oamenii, dar măcar aş redeveni un om cinstit… Altceva visasem eu, adăugă lăsându-şi moale capul pe pernă. Dar, încă o dată mi-am dat seama aici că nu sunt în stare; sau, poate, nu merit un asemenea miracol. O iubesc mai mult pe ea, pe Ileana. Numai de dorul ei sufăr. E foarte trist, adăugă coborând şi mai mult glasul. Dacă tot la asta am ajuns, să înlocuiesc o dragoste prin alta, la ce bun toate aşteptările mele? N-am rezolvat nimic. Atunci, lasă lucrurile să se întâmple aşa cum vor ele să se întâmple. Ce mai pot schimba? Tot acolo o să sfârşim cu toţi, în zădărnicie. Atunci, la ce bun să te mai împotriveşti? Mi-a spus maiorul că m-au destituit. Ei şi? Crezi că e atât de grav? Mai poate avea vreo importanţă?!

  …Se opri istovit şi închise ochii. Doctorul îşi împacheta cu grijă termometrul, sticluţa cu alcool şi tuburile cu aspirină.

  — încearcă să dormi, spuse. N-ai nimic. Eşti puţin agitat doar. Spune-i lui Petrescu să-ţi facă diseară un ceai…

  Asta se întâmplase la sfârşitul lui octombrie. Când, o săptămână mai târziu, coborâse să se plimbe îmbrăcat cu puloverul şi mantaua aduse de Petrescu, se miră că nu zăreşte nici pe Oprea, nici pe Iroaie, că nu zăreşte o seamă de figuri cunoscute. „Au fost transportaţi alaltăieri la Vaslui, îl lămuri studentul Petrescu. Mă mir că nu i-aţi auzit…” „în fond, n-are nici o importanţă”, îşi spuse Ştefan reluându-şi plimbarea în jurul clădirii. Dar simţea că, totuşi, îi părea rău. Se învăţase cu ei. îi plăcea să-i întâlnească prin curte urmărindu-l şi totodată urmărindu-se unul pe altul.

  Nopţile, după rugăciune, se făceau în unele dormitoare şezători. îl chemaseră de mai multe ori şi pe Ştefan, dar se dusese o singură dată şi aproape că nu ascultase. Un tânăr citea un lung poem despre toamnă. De la cele dintâi versuri, Ştefan se retrase în sine; îşi aminti foarte multe lucruri din adolescenţa şi tinereţea lui, mirându-se singur cu câtă seninătate şi le aminteşte. Apoi se întoarse la Ileana. îşi alese, de astă dată, întâlnirea lor din Sâmbăta Floriilor. Rămase mai întâi foarte multă vreme privind-o: era îmbrăcată primă văratic, cu o bluză de culoarea liliacului. O privi lung, în neştire. îl privea şi ea tot atât de adânc, parcă ar fi presimţit că nu se vor mai întâlni multă vreme. „Am simţit nevoia să mă rog”, îi spunea. Ştefan era sigur, acum, că se înălţase puţin în vârful picioarelor aşteptând să fie sărutată. Apoi, după ce ieşiseră din biserică, au vorbit despre altceva. îl mai întrebase, în glumă, aşa cum făcea întotdeauna, de maşina ei din pădurea Băneasa, dar nu făcuse nici o aluzie la picturile lui. „Mă întreb dacă n-a înţeles, chiar din acea seară”, îşi spuse Ştefan, şi zâmbi. Toţi începură să aplaude în jurul lui, şi atunci aplaudă şi el. Fusese, îşi dădu repede seama, o conferinţă a unui asistent universitar. Acesta îşi lăsase şi el barbă, dar avea grijă s-o potrivească din foarfece, astfel că avea, acum, aerul unui pictor sau poet romantic. „Seamănă cu cineva, dar nu-mi pot da seama cu cine.” în acea clipă, auzi lângă el pe cineva şoptind:…

  — A vorbit bine, dar a lăsat la o parte esenţialul; n-a vorbit despre Istorie.

  Ştefan zâmbi din nou, confidenţial. Era marea lor pasiune să vorbească despre Istorie, despre momentul istoric, despre misiunea istorică. îi auzea discutând şi uneori se simţise ispitit să se oprească şi să intre şi el în vorbă. Dar se ţinea de cuvânt: „Eu sunt neutru. Ei cred în ceva, şi pentru asta au fost închişi între sârme. Eu cred în democraţie, dar nu fac politică, deci nu iau parte la conflict; apărătorii democraţiei sunt cei care i-au arestat şi i-au adus aici.

  Eu sunt în afara luptei. Nu am dreptul să mă amestec în discuţiile lor; sunt neutru…” în noaptea aceea, după şezătoare, Ştefan se duse, ca de obicei, să se plimbe. în fund, ca într-o ceaţă, se zăreau luminile Ciucului. Se opri, foarte aproape de sârme, să le privească. „N-a vorbit despre Istorie, îşi aminti el deodată. A uitat esenţialul…”

  — Aţi fost la şezătoare?

  Omul se apropiase de el pe nesimţite şi se oprise lângă sârme.

  — Am fost, începu însufleţit Ştefan. Dar dumneavoastră şi mişcarea dumneavoastră acordaţi o importanţă prea mare Istoriei, evenimentelor vii din jurul nostru. Viaţa n-ar merita să fie trăită dacă, pentru noi, oamenii moderni^ ea s-ar reduce exclusiv la istoria pe care o facem. Istoria se petrece exclusiv în Timp şi prin tot ce are el mai bun, omul încearcă să se împotrivească Timpului. Adu-ţi aminte când te-ai îndrăgostit întâia oară. Mai trăiai atunci în Timp?… De aceea prefer democraţia, pentru că este şi antiistorică, adică îşi propune un ideal oarecum abstract, care se împotriveşte momentului istoric.

  Omul îl privea din când în când, apoi îşi mângâia barba. Era îmbrăcat într-un suman cafeniu.

  — Sunt şi astea frumoase, începu el, şezătorile, de la numărul 6, dar eu nu prea le pricep. Mie îmi plac şezătorile de la numărul 2, că acolo cântă Căminiţă din frunză. Eu sunt dintr-un sat vecin cu al lui. Suntem amândoi din Năsăud… Dar să veniţi dumneavoastră la numărul 2 în noaptea Sfântului Andrei, să-l ascultaţi pe Căminiţă povestind cu strigoi şi vrăjitori.

  De câteva zile se făcuse deodată frig. Munţii Odorheiului albiseră peste noapte. Ştefan se plimba cu pasul repede, cu mâinile adânc înfundate în buzunarele mantalei.

  — Să nu uitaţi să veniţi diseară la şezătoare, auzi pe ţăranul din Năsăud. „Noaptea Sfântului Andrei”, îşi aminti Ştefan. De ea îi vorbise şi Anisie.

  „în noaptea Sfântului Andrei citesc sau ascult poveşti cu strigoi”, îi spusese. Văzu atunci cum, peste sârme, unul dintre jandarmi îşi aşeză puşca mitralieră în poziţie de tragere. Apoi descoperi că, de-a lungul sârmelor, santinelele se înmulţiseră: erau acum vreo 15. Văzu pe maior, înarmat şi el, traversând grăbit curtea din faţa cancelariei, cu un plutonier. încet, încet, din toate părţile apăreau jandarmi. Deţinuţii ieşiră din camere şi se adunară în mai multe grupuri în curte. Dar îndată ce unul dintre ei încerca să se apropie de sârme, jandarmii strigau şi înălţau armele. Până ce un plutonier se îndreptă spre sârme cu un jurnal în mână şi făcu semn că se apropie cineva. înainta un bărbat înalt, subţire, cu barba de timpuriu albită. Plutonierul înfăşură jurnalul, îl ghemui cât putu de mult şi-l zvârli peste sârme. Celălalt se aplecă să-l ridice şi se îndreptă către mijlocul curţii desfăcându-l. Se opri din drum, deschise ziarul, şi se clătină. Toţi se repeziră spre el. Apoi Ştefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită:

  — L-au împuşcat pe Căpitan!

  Nu se mai auzi atunci nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt. în clipa următoare, îi văzu pe toţi căzând în genunchi, izbucnind în plâns, gemând. Unii se loveau cu capul de pământ. Alţii urlau ca un câine lovit. Cu armele în mâini, jandarmii îi priveau. Ştefan îşi făcu o cruce şi-şi plecă fruntea, fără gânduri.

  Ioana îşi ridica la răstimpuri ochii din carte şi privea ceasul. Se apropia miezul nopţii. „Ar fi trebuit să vină”, îşi spuse. Dar simţi că chiar dacă ar întârzia încă, chiar dacă nu s-ar întoarce deloc toată noaptea, n-ar mai putea suferi, simţi că tristeţea aceasta fără margini şi fără înţeles nu se datora lui Ştefan. Citea ultimul roman al lui Partenie. Apăruse în preajma Crăciunului, cu câteva zile înainte de întoarcerea lui Ştefan. Se apropia acum de sfârşit; mai avea numai vreo şaizeci de pagini, dar înainta încet, cu o stranie presimţire în suflet. Nu citise niciodată ceva mai deznădăjduit, o carte mai tristă, mai întunecată. Când îl chemase la telefon, Partenie îi spusese că nu va putea veni decât a doua zi de dimineaţă. „Termin ultimele corecturi în noaptea aceasta”, îi spusese. Trebuie să apară înainte de Crăciun. De cartea aceasta era vorba, de Plimbare pe întuneric.

  „Termin corecturile în noaptea aceasta…” „Dar vino cât poţi de dimineaţă”, îl implorase ea. „Am să vin la opt”, îl auzise după o scurtă şovăială. Aşezase receptorul cu o mână moale, istovită, apoi se lăsase să cadă în fotoliu. „In noaptea aceasta”, îşi aminti ea deodată. Cu un efort se ridică, îmbrăcă blana fără să-şi dea seama şi coborî ţinându-se de rampă. în dreptul staţiei de tramvai, revăzu tot ce se întâmplase cu un ceas mai înainte: domnul care citea jurnalul rezemat de felinar, maşina care trecuse repede prin faţa ei, foarte aproape de bordura trotuarului, gazeta cu titlul mare pe care călcase. Era o ediţie specială. După ce-o citise, domnul de lângă felinar o lăsase să cadă. Ioana călcase pe ea fără s-o vadă, făcându-şi loc spre tramvai. Dar era prea multă lume, şi se întoarse pe trotuar. Atunci, îşi lăsase ochii să alunece pe titlurile ediţiei speciale.

  Îi găsise la masă.

  — Nu vrei să mănânci cu noi? o întrebase Adela.

  — Nu mi-e foame, spuse.

  — Ce mai veste, poveste? întrebase Răducu. Abia atunci îşi dăduse seama că erau îmbrăcaţi de seară.

  — Avem un bridge, la Olteanu, spusese Adela. – încolo, totul bine? întrebase mai târziu Răducu.

  — Mi-e teamă de Ştefan. Aţi auzit ce s-a întâmplat?

  — Ce? făcuse Adela.

  — Am văzut ediţia specială: l-au împuşcat pe Codreanu…

  — A, da, spusese Răducu. Acum s-a terminat şi cu povestea asta. S-a lichidat…

  — Mi-e teamă de Ştefan, şoptise foarte încet Ioana.

  — Are să le dea drumul acasă la toţi, vorbise Răducu. Evident, va trebui să semneze şi el o declaraţie, cum fac toţi. De Crăciun se întoarce, îţi spun eu!… Ioana simţi o nestăpânită dragoste pentru Răducu şi oftă.

  — Ne pare rău că suntem grăbiţi, spusese Adela ridicându-se de la masă. Mai vino pe la noi.

  — Vino să mănânci într-o zi cu noi, adăugase Răducu. Dă-ne un telefon.

  Se trezise pe trotuar, şovăind. S-ar fi dus la Cotroceni, dar îi era teamă. Bătrânul Bologa ar fi întâmpinat-o de la uşă.

  — Ce veşti? Şi văzând că-şi pleacă privirile, ori zâmbeşte încurcată, ori înalţă din umeri, ar fi continuat.

  — Ţi-am spus să-i dai un ultimatum! Ce, a înnebunit? Vrea să ne compromită pe toţi?… Dă-i o telegramă…!

  — Nu se primesc telegrame. I-am scris numai prin poştă peste treizeci de scrisori. I-am scris altele prin jandarmerie…

  — Trimite-i prin Prefectura Poliţiei, pentru că ei l-au arestat. Dacă-i telegrafiezi, somându-l să semneze declaraţia, are să-i predea telegrama.

  — Nu pot să-l somez, spunea deznădăjduită Ioana. L-am rugat, l-am implorat, dar nu pot să-l somez…

  — Atunci sunteţi de conivenţă amândoi, exclama cu o mocnită exasperare în glas bătrânul Bologa. Sunteţi amândoi simpatizanţi legionari…!

  — Şi numai din cauza lui Ioachim Teodorescu, intervenea doamna Bologa ca să abată discuţia. Dacă nu v-aţi fi întâlnit cu el la Ulm!… Cine Dumnezeu v-a pus să vă duceţi la Ulm…?

  — Din cauza unei catedrale! exclama bătrânul Bologa. Ce-o să faceţi, acum, că l-au dat afară de la minister? adăugă cu un tremur greu stăpânit în glas.

  — Ar trebui să treci mâine pe la Direcţia Jandarmeriei, spunea doamna Bologa, poate ţi-a venit rândul la vizită.

  — Am să mai trec şi mâine, dar ştiu că nu mi-a venit. Mi-a spus-o colonelul. Mai sunt vreo sută de vizite aprobate, în principiu, înaintea mea, pe listă. Dar nu acceptă decât două, maximum trei vizite pe lună. Mi-a spus-o colonelul…

  — Dă-i o telegramă atunci, reîncepea bătrânul Bologa. Dă-i un ultimatum. Spune-i că ne compromite familia. Ameninţă-l cu divorţul. Spune că-i iei copilul…

  Se întorsese pe jos acasă. Ploua mărunt, o ploaie rece, amestecată cu fulgi de zăpadă. „Evident, e vina mea, îşi repeta Ioana. Ar fi trebuit să fiu mai energică. Ar fi trebuit să cad în genunchi în faţa colonelului şi să-l implor. Ar fi trebuit să aduc şi băiatul cu mine. Ar fi trebuit să izbucnesc în plâns şi să-mi smulg părul. Ar fi trebuit să-i spun că mă omor. Că are să-mi moară copilul…” Se opri brusc, în mijlocul străzii, speriată, şi-şi făcu o cruce. „Doamne fereşte! şopti. Doamne fereşte…!” îşi mai făcu repede câteva cruci, apoi grăbi pasul.

  Adormise târziu, înghiţită parcă de propriul ei vid. Se deşteptase foarte devreme. Era încă întuneric şi în odaie era frig. îl visase tot timpul pe Ştefan. Rămase în pat până ce zări că se luminează fereastra, apoi începu să se îmbrace, fără gânduri. Când auzi ceasul bătând opt, trecu în birou şi privi afară. Era o dimineaţă cenuşie, cu cerul jos, murdar. Ioana îşi aşeză mâinile pe calorifer; începea să se încălzească. „în curând va fi cald bine”, îşi spuse, şi gândul acesta o linişti. Văzu o maşină oprindu-se la poartă şi se trase speriată înapoi.

  Îi deschise chiar ea uşa. Partenie rămase nehotărât în prag.

  — Te rog, intră, îi spuse ea foarte încet. Voiam să te văd. Doar să te văd. îl privi muşcându-şi uşor buzele. Partenie părea mai încruntat ca altădată, aproape întunecat.

  — Voiam să te văd, repetă. îmi pare rău că te-am făcut să vii. Voiam doar să te văd…

  Nu îndrăznea să-şi desprindă ochii de ai lui. îl văzu că zâmbeşte şi adăugă repede.

  — Nu te-am mai văzut de mult. îmi era dor… Nu te-ai schimbat deloc…

  — Dacă ai să-mi dai voie, am să mă aşez pe scaunul ăsta, spuse Partenie şi se îndreptă spre fotoliu.

  Îşi scoase tabachera, îşi alese cu grijă o ţigară şi începu s-o frece între degete, în picioare, lângă uşă, Ioana îl privea fascinată. Aşa făcea şi atunci, acum patru, cinci ani; se aşeza pe scaun fără s-o invite şi pe ea, îşi scotea tabachera şi îşi alegea, alene, o ţigară. Ea se grăbea, atunci, să i-o aprindă. întoarse speriată ochii; pe masă, pe etajeră, nu se aflau chibrituri. Ar fi trebuit să se ducă la bucătărie.

  — Nu te deranja, spuse Partenie căutând într-un buzunar al vestei. Am bricheta…

  — Mi-e frică de Ştefan, şopti Ioana.

  — Este exact ce mi-am închipuit, făcu Partenie respirând adânc primul fum al ţigării şi înălţându-şi ochii spre ea.

  Ioana aşteptă câteva clipe, privindu-l din nou, fascinată.

  — Tu ce mai faci? îl întrebă, văzând că tăcerea se prelungeşte. Partenie ridică din umeri.

  — Trăiesc, spuse în cele din urmă.

  Ioana simţi cum inima începe să i se bată puternic ca şi cum cuvântul acela simplu i-ar fi anunţat un lucru de o extremă gravitate.

  — Am auzit că ai fost la Ulm, vorbi Partenie privind-o fix, aproape sever. Ioana se aşeză pe celălalt fotoliu. Se simţise dintr-o dată foarte obosită.

  — Cine ţi-a spus? îl întrebă ea încet.

  — Domnul Bologa, răspunse Partenie.

  Pentru că nu zărise în apropiere nici o scrumieră, îşi scutură scrumul în palma stângă, pe care o păstra inertă, rezemată de genunchi. „Exact ca şi atunci. Ar fi trebuit acum să se ridice, să se apropie de el şi să întindă palma; Partenie i-ar fi trecut scrumul din palma lui în palma ei. Dar se simţea prea obosită şi nu se ridică.”

  — Mă întrebam, astă-vară, cum de se face de nu m-ai chemat, vorbi din nou Partenie surâzând. Nu-mi place rolul de soră de caritate, dar pentru tine aş fi făcut şi asta…

  Tăcu şi o privi din nou lung. Apoi se ridică şi îndreptându-se către bufet strivi ţigara într-un vas de flori şi-şi scutură scrumul din palmă.

  — Poate îţi mai aduci aminte, începu el aşezându-se din nou pe scaun, că oroarea mea a fost şi este încă sculatul de dimineaţă. Mai ales când mă culc în zori, cum se întâmplă adeseori şi cum s-a întâmplat şi de data aceasta. Când am auzit ceasornicul sunând la şapte şi mi-am amintit că trebuie să vin să te văd, am avut o pornire de ură împotriva ta. Tu mi-ai distrus viaţa. Poate că nu ţi-ai dat niciodată seama, dar mi-ai distrus-o. Dacă nu te-aş fi întâlnit pe tine, probabil că aş fi întâlnit o alta ca tine, şi aş fi iubit-o aşa cum te-am iubit pe tine, şi aş fi cunoscut şi eu, ca toţi ceilalţi, odihna şi uitarea. Dar te-am întâlnit pe tine şi de atunci am rămas aşa cum eram când te-am întâlnit. Să nu-ţi închipui că ţi-am păstrat credinţă, în sensul romantic al cuvântului. Nu. Am iubit, cum spun poeţii, şi probabil că am fost şi eu iubit de nenumărate femei. Unele mai frumoase ca tine, altele mai atrăgătoare ca tine. De mai multe ori am crezut că sunt cu adevărat îndrăgostit. Mă înşelasem; nu eram; nu mai puteam fi îndrăgostit. Norocul ăsta mi l-ai ucis tu. Pe tine nu te mai iubeam de mult, dar nici de alta nu mă mai puteam îndrăgosti. Viaţa mea a fost de-atunci pustie. Când m-a trezit deşteptătorul la şapte, am simţit pustiul în jurul meu şi în toată fiinţa mea. Ai ţinut cu orice preţ să mă scoli de dimineaţă – în întuneric, în frig, în miros de scrum…

  — Voiam să te văd, şopti palidă Ioana. Doar să te văd…

  — Ţi-am făcut şi plăcerea aceasta, spuse Partenie zâmbind. Dar dacă ai şti cât te-am urât azi-dimineaţă… Tu ai fost nenorocul meu. Poate n-ai nici o vină, dar te-am urât! Ai ars tot în mine. Ai ars până şi dragostea mea de-acum cinci ani. Când mi-ai telefonat azi-noapte, mi-am spus: „Poate l-au împuşcat şi pe Viziru, şi acum e văduvă. Ar putea fi din nou soţia mea…” Dar nu-mi făcea nici o plăcere gândul ăsta. Nu te mai iubesc. Ştiam de mult că nu te mai iubesc, dar, uneori, mai speram încă. „Poate, totuşi, o iubesc, îmi spuneam; poate am să iubesc într-o zi pe alta.” Azi-dimineaţă când suna ceasornicul, am înţeles încă o dată că nu te mai iubesc, că n-am să mai pot iubi. N-am să mai pot iubi.

  Ioana, foarte palidă, îl privea în neştire. Ar fi vrut, de multe ori, să-l întrerupă, dar nu avea putere. Şi nici nu ştia ce să-i spună.

  — Iartă-mă, şopti ea târziu, ducându-şi mâna la frunte. Iartă-mă, repetă mai încet.

  Partenie o privi multă vreme în tăcere, apoi îşi scoase tabachera şi-şi alese o nouă ţigară.

  — Nu e vina ta, vorbi el târziu. Şi dacă nu m-ar fi trezit ceasornicul azi-dimineaţă, nu ţi-aş fi spus-o nici acum.

  Continuă să fumeze în tăcere, privind-o. Ioana simţi cum îi alunecă lacrimile, sfioase, pe obraji însă nu îndrăzni să şi le şteargă.

  — Voiai să-mi spui ceva? întrebă Partenie târziu, ridicându-se să zvârle ţigara şi scrumul în vasul cu flori.

  — Nu. Voiam să te văd… El rămăsese în picioare.

  — Nu mai pot întârzia, spuse. Trebuie să trec pe la tipografie… La revedere!… Se apropie de ea şi o bătu încet pe umăr. Ioana îi întinse mâna. Partenie se plecă şi-o sărută corect.

  — La revedere, mai spuse el o dată din prag.

  Când auzi uşa închizându-se în urma lui, Ioana îşi prinse obrazul în palme şi începu să plângă cu hohote.

  Cu ochii împăienjeniţi, mai privi o dată ceasul: două noaptea. „Nu mai vine, îşi spuse”, şi ca şi când ar fi aşteptat doar această confirmare ca să se poată abandona cu totul deznădejdii, se zvârli pe pat şi începu să plângă cu hohote înfundându-şi faţa în perne. Terminase Plimbarea pe întuneric. Acum înţelegea tot. înţelegea ce-i spusese în dimineaţa aceea de decembrie: „Mi-ai ucis norocul…” înţelegea mai ales ce simţise el, cu cinci ani mai înainte, când, întâlnin-du-l ca de obicei în dreptul Facultăţii de Litere, îi luase braţul şi-l întrebase deodată:

  — Crezi că noi am putea fi prieteni, numai prieteni?… Şi pe urmă, cu un glas pe care-l voise numai confidenţial, dar în care străbătea emoţia, teama:

  — Aş vrea să rămânem prieteni. Cred că iubesc pe altcineva… Nu îndrăznise atunci să-l privească. O florăreasă se oprise în dreptul lor, cu un buchet de mixandre în mână. Partenie îl luă şi i-l întinse, tăcut. Apoi îşi băgase mâna în buzunar să caute bani.

  Îşi dădu seama că nu plânge de tristeţea şi deznădejdea lui Partenie. îi era milă de el, dar nu din cauza lui plângea. O copleşise tristeţea cărţii, tristeţea lucrurilor care au fost cândva şi acum nu mai sunt. Târziu, simţi că nu mai poate plânge şi-şi ridică faţa dintre perne. îşi trecu palma peste ochi, oftând adânc. Ar fi vrut să se scoale şi să ascundă cartea lui Partenie, dar nu mai avea putere. Parcă oasele i-ar fi fost zdrobite şi toată vlaga i s-ar fi risipit în plâns, întocmai ca şi în acea seară, când colonelul îi spusese:

  — Are să vină şi domnul Viziru în câteva zile; evident, dacă semnează şi dumnealui declaraţia colectivă… Apoi, fără ca nimic să fi pregătit acest gest, îşi întinse mâna şi şi-o opri pe pieptul ei. Ioana făcuse un pas înapoi, însă cealaltă mâna i se aşeză, grea, pe umăr. – încă nu e sigur, continuase colonelul coborând glasul. încă nu e sigur că i se va da drumul… Simţise din nou mâna pe pieptul ei. Rămăsese o clipă, ţintuită parcă de dezgust, apoi se retrase repede şi se apropiase de uşă.…

  — Mulţumesc, spusese ea cu mâna pe clanţă, mulţumesc de vestea pe care mi-aţi dat-o. Acasă se trântise îmbrăcată pe pat şi îşi înfundase capul în perne.

  Când auzise soneria sunând prelung, alergase chiar ea să deschidă. îi sărise în braţe înainte ca să-l poată vedea. Din îmbrăţişarea lui ghicise cât era de schimbat. Apoi Ştefan o privi lung şi zâmbi:

  — Te-ai schimbat de când nu ne-am mai văzut. Te-ai făcut mai frumoasă… Nu slăbise prea mult şi totuşi nu mai era ca înainte. Avea o privire stingherită, un alt fel de zâmbet. Gesturile, mişcările lui erau mai potolite, cu o nedefinită oboseală în ele. îl văzu mai bine când se îndreptase spre maldărul de cărţi.

  — Le-am transportat de la hotel, spuse ea îmbujorându-se. Au închiriat camera şi le-am transportat aici…

  — Camera Samba, vorbi el zâmbind, fără s-o privească.

  — Odaia lui Barbă-Albastră, spuse ea prinzându-l din nou în braţe. Dar nici măcar n-am văzut-o; coborâseră deja cărţile când m-am dus eu să le iau…

  — Camera Samba, repeta. Am să-ţi spun altă dată de ce. De-abia atunci o întrebă de copil şi trecu în odaia lui să-l vadă.

  — Ţi-a fost dor de mine? îl întreba ea mereu.

  — Cum să nu-mi fie?… Bărbierit, tuns, îmbrăcat cu haine curate, începea să semene cu el. Persista, totuşi, ceva străin, schimbat.

  — Am îmbătrânit, spunea el. Dar nu-mi pare rău. Tinereţea e o vârstă ingrată. Nu mai vreau să-mi pierd timpul acum. Am acest mare noroc de a fi fost dat afară de la minister. Am redevenit un om liber. Liber pe timpul meu…

  — Ştefan, îl întrerupse ea speriată, ce ai? Ce s-a întâmplat cu tine?… El o cuprinse, zâmbind, în braţe. O strângea tot mai puternic, ca şi cum ar fi implorat-o să tacă.

  — Eşti trist, şoptise ea târziu.

  — Toţi suntem trişti, spunea el. Nu se vede întotdeauna, dar oamenii sunt trişti. Şi cine spunea totuşi că singura mare tristeţe este aceea de a nu fi sfânt?… Ioana ştia la ce se gândeşte, şi tăcu.…

  — Nu vreau să văd pe nimeni de sărbători, adăugase el. Să rămânem numai noi doi, singuri.

  Apoi într-o dimineaţă, o întrebase:

  — Ce-ai făcut cu tabloul? Era şi un tablou acolo, ascuns în dosul bibliotecii. Dar schimbase repede vorba:…

  — Dacă vom fi singuri în noaptea Anului Nou, am să-ţi povestesc povestea camerei Samba.

  Ioana sări speriată din pat şi se apropie de măsuţă. Nu găsi imediat ceasul; îl acoperise cu romanul lui Partenie. Plecă mult capul sub abajur şi clipi des, să-şi limpezească privirile. Trei fără cinci minute. „Unde a putut rămâne acum? Camera Samba nu mai există. Camera secretă, camera lui Barbă-Albastră, nu mai există. A fost închiriată. Unde a putut întârzia până acum…?” Se întoarse la pat şi aranja pernele. Apoi se aşeză în fotoliul de lângă lampă şi începu să aştepte. Nu îi era somn. Parcă nici nu mai era atât de tristă. „S-a întâmplat ceva cu el, s-a schimbat. L-a schimbat lagărul. I s-a întâmplat ceva acolo, ceva de care îi e teamă să-şi amintească, de care nu-i va vorbi niciodată. întocmai ca mâna grea, umedă, murdară a colonelului; nu-i va putea vorbi niciodată de ea, de mâna colonelului. Dacă l-au umilit şi pe el, nu va afla niciodată:” – în fond, ce făceai tu tot timpul acolo, în lagăr…?

  — Nimic precis. Dormeam cât puteam mai mult. Aşteptam să treacă timpul. Mă bucuram că nu mai am nimic de făcut, că sunt un om liber, fără program, fără slujbă…

  Îl auzi deschizând uşa de la intrare şi îndreptându-se bâjbâind, în vârful picioarelor, spre dormitor. Nu aprinsese lampa în hol; înainta încet, prin întuneric.

  — Nu te-ai culcat încă? o întrebă din prag.

  — Nu mi-era somn. Am citit până adineauri. Tu unde ai fost?

  — Am fost cu Biriş. M-a ţinut de vorbă până acum…

  Aproape de bătaia lămpii, părea încă şi mai palid. Surprinzându-i privirea, Ştefan zâmbi. „Nici măcar nu observă că am plâns”, îşi spuse Ioana.

  — M-a ţinut cinci ceasuri de vorbă, continuă Ştefan, ca să-mi spună, la despărţire, că se însoară…

  Îndată ce trenul îşi încetinise mersul, Ştefan sărise pe peron şi alergase către sala de aşteptare. Inima îi bătea să se spargă. „Am ajuns la Bucureşti, se auzea el strigând foarte adânc înlăuntrul lui. Am s-o văd.” îşi roti privirile cu emoţie, cu spaimă, în sala de aşteptare. îi telegrafiase cu o seară mai înainte, din gara Ciuc. începu s-o caute, întorcând necontenit capul către uşă, tot aşteptându-se s-o vadă intrând şi alergându-i în braţe. Ieşi pe peron, îşi făcu loc printre şirurile compacte de pasageri, apoi se întoarse în sala de aşteptare. „N-a venit, înţelese el târziu. Probabil că nu i-a ajuns telegrama.” Alergă atunci într-o cabină telefonică. îi răspunse doamna Creţulescu.

  — E la Predeal. A plecat alaltăieri la Predeal, la ski. Apoi, după o pauză, văzând că Ştefan nu mai spune nimic, întrebă.

  — Dumneata eşti, domnule Viziru? Te-a aşteptat mereu. A tot crezut că ai să vii. Citise în ziar că au să vă dea drumul şi a tot aşteptat să-i telefonezi…

  — Abia acum am sosit, spuse încet Ştefan. Sunt încă la gară… Doamna Creţulescu începu să râdă.

  — Bată-te norocul să te bată, spuse ea. Eşti leit generalul. Parcă-l aud: „Să mă crezi mata, duducă, acum am sosit…!” Bată-te norocul să te bată…!

  Îmbrăţişând-o pe Ioana, simţea că nu încetase s-o iubească o singură clipă. Dar o iubea altfel; n-o mai iubea ca înainte. Mai greu îi era să-i vorbească. Ar fi vrut s-o poată privi, s-o poată strânge în braţe, fără să-i vorbească. Din fericire, a dat cu ochii de maldărul de cărţi şi s-a desprins uşor din braţele ei. Aşa a făcut mereu, de-atunci; de câte ori nu mai avea ce să-i spună, se depărta de ea, se îndrepta spre un obiect oarecare şi o lăsa pe ea să vorbească. Chiar şi în noaptea de revelion, povestindu-i despre camera Sambă, simţea că nu mai vorbeşte el. Amintea de o întâmplare care se petrecuse de mult; nu vorbea despre el, despre întâmplările lui de-acum.

  Când îl întâlnise pe Biriş, i se păru că-i zâmbeşte cu oarecare răceală.

  — Te-am invidiat tot timpul cât ai stat închis, îi spuse Biriş. Ce noroc ai avut! Ce şansă unică!… Să suferi pentru o cauză care nu era a ta! continuă el înflăcărându-se deodată. Să-ţi iei asupră-ţi un păcat pe care nu l-ai făcut şi să răscumperi acest păcat prin propria ta nevinovăţie… Cât aş fi dat să mi se întâmple mie aventura ta; să plătesc pentru o crimă pe care nu numai că n-am făcut-o, dar care mi-a fost odioasă. Aş fi suferit cu bucurie alături de ei, tocmai pentru că mi-a fost şi-mi este odioasă dictatura, crima politică. Şi când am aflat că ai refuzat, la Prefectură, să semnezi declaraţia de desolidarizare, aproape că am fost gelos pe norocul tău…

  Ştefan îl asculta nedumerit, iritat. Trebuia să apară întotdeauna ceva neprevăzut în prietenia lor, ca să-i separe. „N-am să pot fi niciodată sută la sută prieten cu Biriş, îi spusese odată Ilenei. Probabil că ceva în adâncul meu, sau poate în al lui, se împotriveşte. Ne-am întâlnit şi ne-am împrietenit, pentru că m-a confundat şi el cu Partenie.”

  — Am fost gelos pe norocul tău, repetă Biriş. Ca şi pe Alioşa Karamazov, care ispăşeşte o pedeapsă ca să răscumpere crima fratelui său…

  Ştefan înălţă plictisit din umeri.

  — Dacă vrei să ştii adevărul, spuse încercând să zâmbească, şi să nu mă mai invidiezi, află că am rămas în lagăr pentru cu totul alte motive decât acestea, atât de frumoase, pe care le-ai întrevăzut tu. Am rămas acolo pentru că se logodise Ileana. Mi-era foarte greu să mă întorc acasă. Ţi-am spus că-mi iubesc soţia, pe Ioana. Mi-era greu să mă întorc acasă, terorizat cum eram de logodna Ilenei. Evident, adăugă el cu un alt glas, aflasem tot atunci că logodnicul ei murise într-un accident de maşină. Dar nu era mai puţin adevărat că se logodise. Se logodise cu un căpitan…

  Biriş îl privi adânc, şovăind, apoi izbucni într-un râs gros, vulgar.

  — Gând la gând cu bucurie! spuse el. Află că mă logodesc şi eu. Cu o fată de negustor… Nu ştiu dacă ai remarcat, adăugă coborând glasul, dar era un fel de „vedere” când ai intrat tu. Ai făcut greşeala să le spui că te întorci din lagăr şi oamenii au plecat repede; şi-au închipuit că ai să începi să critici guvernul. Ei sunt oameni aşezaţi, cu stare, nu vor să aibă plictiseli…

  — Dar care era fata? întrebă Ştefan.

  — Nu a venit. E la Severin. Era invitată mai de mult la un cumnat al ei, tot negustor, la Severin. Şi-a trimis la noi numai o parte dintre rude…

  — Dar cum e? ai văzut-o? întrebă din nou Ştefan.

  — Nu i-am văzut decât fotografia. După fotografie, pare o bună gospodină…

  — Acum, dacă se însoară Biriş, spuse Ştefan Ioanei în acea noapte, va trebui să-i invităm mai des la noi, va trebui să mergem la nuntă şi să le facem un cadou… Tocmai acum, când nu mai avem bani. Ar trebui să mai scrii tatei…

  Din toamnă, de când aflase că nu mai încasează salariul lui Ştefan, bătrânul Viziru îi trimitea lunar Ioanei douăzeci de mii de lei.

  — Ar trebui să-i mai ceri, continuă Ştefan. Să-i spui că avem nevoie de aceşti bani ca să cumpărăm un cadou de nuntă. Se căsătoreşte cel mai bun prieten al nostru şi trebuie să-i dăm un cadou…

  Ioana îl privi puţin intimidată de vocea lui, şi păli.

  — Ştefan, îl întrebă ea încet, ce ai? Ce s-a întâmplat cu tine?

  — Am uitat să-ţi spun că s-a logodit Ileana, fata aceea de care ţi-am vorbit anul trecut, de care-ţi spuneam că mi se păruse că aş putea fi îndrăgostit… S-a logodit şi ea…!

  Ioana îl privi câtva timp ca şi cum ochii ei nu l-ar mai fi întâlnit, apoi se aşeză încet pe marginea patului şi începu să plângă.

  — O cheamă Ileana, adăugă Ştefan tulburat.

  Rămăsese în picioare, cu fruntea puţin plecată şi, privind-o cum plânge, îşi aminti deodată de Japonia. „Acum am fi fost la Tokio. De câteva luni, am fi fost cu toţii la Tokio şi nu s-ar mai fi întâmplat nimic. Am fi fost cu toţii acolo, departe, foarte departe, în altă lume, la Tokio.” Se repezi deodată, îngenunche în faţa ei şi încercă s-o cuprindă, peste umeri, în braţe.

  — Iartă-mă! şopti el înfrigurat. Tot pe tine te iubesc mai mult. Nu pleca de lângă mine, nu mă lăsa singur. Pe tine te iubesc mai mult. Ajută-mă! Nu pleca de lângă mine.

  Ioana tresări şi întoarse speriată capul spre uşă.

  — Mi se pare că s-a deşteptat băiatul, spuse ridicându-se cu un zvâcnet.

  Cătălina se ghemui, după obiceiul ei, în fundul divanului, şi-l întrebă:

  — Ei, şi cum e fata?!

  Biriş zâmbi încurcat. îşi mângâie cu palma părul din creştetul capului şi Cătălina observă că începuse sa chelească. Slăbit, nebărbierit, cu începutul de chelie în creştet, Biriş i se păru deodată cu zece ani mai bătrân. „Aşa are să fie, în curând, şi el”, îşi spunea Cătălina.

  — E frumoasă? întrebă ea din nou.

  — E mult mai frumoasă decât mă aşteptam, recunoscu Biriş încurcat. în orice caz, e prea frumoasă pentru mine. Eu sunt un bărbat urât, Cătălina…

  — Da, e adevărat! spuse Cătălina cu o mare milă.

  Biriş roşi, apoi izbucni în râs şi, ridicându-se de pe scaun, se apropie de divan. O privi câteva clipe, râzând întruna.

  — Ce stranii sincerităţi ai câteodată, spuse în cele din urmă. Dacă te-ar auzi cineva, în asemenea momente de sinceritate, ar crede că eşti chiar primejdioasă. Poate că ai fost cândva, înainte de a-l cunoaşte pe Bibicescu. Dar prietenia cu el te-a alterat; într-un anumit sens, ai înnebunit şi tu. Trăieşti într-un pseudo-mit pe care ţi l-ai construit bucată cu bucată. Şi tu crezi că trăieşti un destin, că eşti purtată de o fatalitate! Toată povestea asta cu sinuciderea…

  — Mai bine să vorbim despre fată, îl întrerupse Cătălina.

  — Toată povestea asta cu sinuciderea la o dată fixă, reluă Biriş aşezându-se pe marginea divanului este de un prost gust strigător la cer. Tu numeşti asta fatalitate…!

  Se opri o clipă. Cătălina îi zâmbi foarte blând.

  — De ce spuneai că e prea frumoasă pentru tine? îl întrebă ea.

  — Dar tu nu vezi că fatalitatea asta e construită de la început până la sfârşit? continuă Biriş. Cum poţi să-ţi proiectezi în viitor o anumită dată fatidică în care să-ţi ridici viaţa? O dată absolut arbitrară, un 19 octombrie oarecare, un 19 octombrie 1939 sau 1949…?

  Cătălina îl privi din nou cu duioşie, apoi îşi ridică o buclă care-i cădea pe obraz şi şi-o trecu leneşă peste ureche.

  — Tu ştii foarte bine că 19 octombrie nu e o dată oarecare în viaţa mea, vorbi. Atunci am avut revelaţia zădărniciei…

  — Atunci l-ai întâlnit pe Buddha! o întrerupse Biriş cu un zâmbet rău. în acea zi extraordinară ai citit o biografie a lui Buddha – şi ţi-a fost de-ajuns. N-ai citit nici măcar o biografie savantă, n-ai citit nici măcar o antologie de texte buddhiste într-o traducere convenabilă!… Ai citit un roman mediocru, făcut pe lucrări de a doua mână şi cartea asta ţi-a revelat zădărnicia vieţii! Iată ce înseamnă să ai vocaţia de sfântă în tine…!

  — Cum o cheamă? întrebă liniştit Cătălina, ca şi cum nu l-ar fi ascultat. Cum o cheamă pe logodnica ta?

  Biriş o privi încruntat, apoi îşi trecu palma pe creştetul capului şi zâmbi.

  — O cheamă Theodora, spuse. Dar nu e logodnica mea. Şi nici nu cred că va deveni vreodată. E prea frumoasă pentru mine. Şi are nume de împărăteasă. Nu-mi place…

  — Theodora e un nume foarte frumos, spuse Cătălina visătoare.

  — Toate astea ţi le-a băgat în cap Bibicescu, reluă Biriş. Toate ideile acestea nedigerate despre zădărnicie, Timp, iluzie, durere şi mai ştiu eu ce…

  Cătălina se dădu jos de pe divan, cu oarecare greutate, şi deschise un dulap.

  — S-a făcut cam frig, spuse. Să bem un ceai…

  Biriş îşi aprinse o ţigară. O privi cum aşază ceainicul, ceştile şi zaharniţa pe masă – şi-şi aduse aminte de prima lui vizită în această garsonieră, cu multe luni înainte. Gesturile Cătălinei erau aceleaşi, ca şi acum; întâi aşază ceainicul, ceştile şi zaharniţa pe masă, apoi trece în odaia alăturată ca să pună apa la fiert. Apoi se întoarce pe divan, îşi trece din nou bucla peste ureche şi-l întreabă ceva, indiferent ce. Apoi, după un sfert de ceas, îşi aminteşte de ceai şi se scoală brusc de pe divan, exclamând: „Ce uitucă sunt!” Apoi îl întreabă: „Cu sau fără lămâie?” Şi el răspunde întotdeauna: „Cu.”

  — în fond, degeaba te ascunzi tu, spuse Cătălina după ce se întoarse din odaia de alături, degeaba pretinzi că nu-ţi place fata; tu începi să te îndrăgosteşti de ea…!

  — E absurd! spuse. Nici nu ştiu dacă am s-o mai văd a doua oară…

  — Aşa spunem toţi, continuă Cătălina, făcându-şi drum pe divan către perete. Aşa spunem toţi, şi la urmă ne trezim îndrăgostiţi. Nici măcar nu băgăm de seamă cum se întâmplă asta. Ne vedem o dată, de două ori, de zece ori – şi -apoi simţim că trebuie să ne vedem mereu, că nu mai putem unul fără altul. Şi se cheamă că suntem îndrăgostiţi. Iar dacă ne şi culcăm împreună, ne trezim că nu ne mai putem culca decât împreună. Nu mai putem dormi singuri. Şi ne obişnuim atât de mult unul cu altul, încât dacă ar încerca cineva să ne despartă, ni s-ar părea că taie cu cuţitul în acelaşi trup, că încearcă să ne despartă mădularele aceluiaşi trup… Cam asta se întâmplă întotdeauna cu fiecare dintre noi, adăugă Cătălina zâmbind.

  — Asta ţi s-a întâmplat şi ţie, vorbi Biriş. Aşa a început pasiunea ta pentru Bibicescu…

  — Evident, spuse Cătălina cu simplitate. L-am văzut, întâi, când eram.la Conservator; juca la Teatrul Mic. M-a impresionat, deşi simţeam că n-are talent. Mi se părea că e un om care suferă; că suferă mai ales de singurătate. Şi nu m-am înşelat. Când l-am cunoscut mai bine, am aflat-o chiar de la el… L-am văzut apoi, într-o seară, la Tantzi. Ne-am mai întâlnit de cinci, şase ori – şi apoi mi s-a părut că-l iubesc. Aşa i s-a părut probabil şi lui – pentru că mi-a spus-o. De atunci ne culcăm împreună şi se cheamă că ne iubim…

  — Din fericire, o întrerupse Biriş, a venit 19 octombrie…

  — Din fericire. în ziua de 19 octombrie, am înţeles zădărnicia oricărei existenţe, începând cu a noastră, începând cu a mea…

  — Atunci, de ce n-ai tras consecinţele descoperirii tale chiar în acea zi?

  — Mi-a fost frică, mărturisi Cătălina coborând glasul. Sunt laşă. Am groază de moarte. Cu viaţa am început să mă obişnuiesc, dar de moarte, de gestul morţii mi-e o frică teribilă… Şi mi-era milă de Dan. S-a obişnuit cu mine. Ce-ar fi făcut dacă eu m-aş fi sinucis pe loc? Aşa mi-am propus să-l obişnuiesc cu ideea. îi dau emoţii o dată, cel mult de două ori pe an. In restul timpului e liniştit.

  — Cât poate fi de liniştit un nebun ca el, o întrerupse brutal Biriş.

  — Ţi se pare doar că e nebun, continuă Cătălina. în fond, e un om foarte normal. îşi dă seama că n-are talent, că e un ratat. Şi atunci, uneori, încearcă să se refugieze în nebunie, ca să poată continua să creadă în el…

  — Iar eu, izbucni Biriş, eu unde mă integrez în tot circuitul acesta de egoi nebunie şi obişnuinţă…?

  Cătălina îl privi lung, cu o neţărmurită dragoste. Biriş roşi şi plecă privirile.

  — Tu eşti cu totul altceva, vorbi Cătălina. Tu îmi eşti cel mai bun prieten. Singurul meu prieten, cu adevărat. Tu m-ajuţi să trăiesc. Tu eşti sprijinul meu. Pentru tine am un sentiment pe care nu-l mai pot avea faţă de nici o altă fiinţă umană. Şi tu eşti, totodată, singura mea îndoială. Mă întreb, uneori, ce s-ar fi întâmplat dacă te-aş fi cunoscut acum cinci, şase ani… Cum ar fi fost viaţa mea… Dacă aş fi putut fi fericită…

  Biriş simţi că nu mai poate îndura. Auzise cuvintele acestea de nenumărate ori şi întotdeauna îl duruseră peste măsură.

  — Cred că a fiert apa, spuse el.

  Cătălina îl răsplăti cu o privire atât de caldă, încât Biriş îşi plecă din nou ochii.

  — Ce uitucă sunt! exclamă ea coborându-se de pe divan.

  Când trecu dincolo, Biriş îşi duse mâna la frunte, apoi şi-o înălţă şi-şi frecă în neştire creştetul capului. Apoi se apropie de fereastră şi privi, peste case, cerul plumburiu de februarie. „într-o zi am să îndrăznesc, îşi asculta el gândurile. Uşa e întotdeauna închisă. întorc comutatorul şi o prind în braţe, o trântesc pe divan. Mă iubeşte şi ea, n-are să-mi reziste. Dar va trebui să beau ceva înainte…”

  Cătălina se întoarse şi turnă apa fierbinte în ceainic. Mâna îi tremura puţin, turnând.

  — Şi cu toate acestea, începu, orice mi-ai spune tu mie, ţie îţi place fata aceea, Theodora…

  În acea limpede dimineaţă de martie, Ciru Partenie se trezise cu o neobişnuită poftă de scris. Nu scria aproape niciodată dimineţile, dar de data aceasta trecu direct în birou, reciti ultima pagină şi, aproape fără să-şi dea seama, luă tocul şi se plecă asupra manuscrisului. La miezul nopţii, când se dusese să se culce, ploua. Cerul era acum spălat, proaspăt, sticlos. Partenie îl întâlnea în faţa lui de câte ori lăsa tocul ca să-şi aprindă o nouă ţigară. într-un ceas, scrisese cinci pagini mari. De foarte mult timp nu mai cunoscuse o asemenea dispoziţie. Cartea i se înfăţişa acum întreagă, perfect încheiată. „Asta înseamnă cu adevărat inspiraţie!”, îşi spuse zâmbind. Şi, din fericire, săptămâna aceea nu avea program; Lucia nu se întorsese de la Sinaia.

  Aproape de amiază, numărând paginile scrise, se simţi deodată tulburat. Prea înaintase vertiginos. îi era teamă să nu se fi lăsat antrenat de o falsă inspiraţie, de facilitatea care-l ameninţa întotdeauna după câteva ceasuri de lucru. Se apucă să recitească ultimele pagini. I se păreau admirabile. Totuşi, parcă ceva îl împiedica să continue. Se apropie de fereastră şi întâlni strada, sticlind în lumină. Ce absurd! Să te închizi în casă pe o asemenea vreme…!

  Îşi puse repede haina, îşi căută pachetul de ţigări şi coborî cele trei etaje, aproape alergând. Când ajunse în grădină, îl îmbată aerul limpezit de ploaie, cu miros proaspăt de pământ. Dar parcă îl îmbăta şi mai mult cartea de care se despărţise de câteva minute. Pagina aceea neterminată îl chema înapoi. Şovăi pe trotuar, în faţa grădinii, apoi se hotărî şi porni agale către bulevardul Pake Protopopescu. Manuscrisul care-l chema înapoi, în birou, i se păruse un suflet străin care voia să pună stăpânire pe el, care voia să se substituie libertăţii lui. Grăbea pasul ca să-şi poată desprinde gândul de el.

  În dreptul Foişorului, venind aproape alergând de pe bulevardul Ferdinand, îl acostă un necunoscut, nebărbierit de mai multe zile, cu mustaţa neagră, groasă, acoperindu-i aproape buza de sus şi cu ochelari fumurii. îi luă braţul, plecă privirile în pământ şi-i şopti.

  — Dumnezeu mi te-a scos înainte, domnule Viziru. Măreşte puţin pasul… Şi nu te uita înapoi. Mi se pare că sunt urmărit…

  „Mă confundă cu el”, înţelese Partenie, şi se întunecă. Parcă toată euforia din dimineaţa aceea dispăruse. Se trezi deodată aşa cum era de obicei ursuz, fără chef, obosit.

  — Am auzit despre dumneata, continuă în şoaptă tânărul. Am auzit cât de bine te-ai purtat la Prefectură…

  Partenie îşi retrase uşor braţul şi încetini pasul.

  — Mă confundaţi, domnul meu, spuse. Probabil că mă confundaţi cu domnul Ştefan Viziru.

  Tânărul se opri, tulburat. Dar în acea clipă zări un grup de trei bărbaţi, în macferlane şi cu pălăriile trase pe ochi, traversând strada în dreptul lor. Toţi îşi ţineau mâinile în buzunare.

  — Vă rog să mă iertaţi, şopti el foarte încet, şi-şi trecu palma stângă peste buze.

  Încet, îşi strecurase mâna dreaptă în buzunar şi privi pe furiş înapoia lui. îi recunoscu îndată; erau aceiaşi care-l urmăreau de aproape un ceas. Trei agenţi. Grăbiseră şi ei pasul. Tânărul se apropie şi mai mult de zid. Nu slăbea din ochi grupul celor trei care traversau bulevardul. „Sunt încolţit!”, îşi spuse. îşi simţea buzele uscate, aspre.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă mirat Partenie.

  — Nimic… Nu mai e nimic de făcut acum…!

  — Teodorescu! Ioachim Teodorescu! strigă unul dintre cei trei, fără să-şi scoată mâna din buzunar. Mult ne-ai mai dat de furcă, băiatule…!

  Partenie întoarse capul să vadă cine vorbeşte. Dar în acea clipă Teodorescu începu să tragă. Partenie zări un bărbat aproape gras ducându-şi mâna la pântece, încovoindu-se şi căzând în genunchi, la câţiva paşi de el, pe marginea trotuarului. în clipa următoare auzi din toate părţile focuri de revolver. „Ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat?”, îi alerga, năucă, întrebarea în cap. Simţea cum i se înmoaie genunchii şi ar fi căzut dacă n-ar fi simţit deodată un junghi ascuţit deasupra inimii, urmat de un altul şi de un altul, fierbinţi şi totuşi foarte reci în acelaşi timp, într-o regiune pe care nu izbutea să şi-o precizeze. „Nu doare, gândi, nu poate fi grav.”

  Se mai trezi o dată într-un lac de sânge, pe trotuar, cu Ioachim alături de el, ţinând încă revolverul în mână şi cu un zâmbet crispat pe buze. „M-a confundat cu Viziru! i se lumină gândul. M-a confundat…” Observă atunci cum sângele se prelingea de sub mustaţa lui Ioachim, năclăind-o şi se simţi deodată foarte obosit. Ar fi vrut să închidă ochii, dar nu mai putea.

  — Nu mai vrea, maică, s-o ia! exclamase doamna Porumbache. Ne-a făcut de râs în mahala! De unde la început îi plăcuse fata – că e o fată frumoasă ca o cadra, şi cuminte, şi cultă; a fost şi la Universitate! – de unde îi plăcuse, şi s-au văzut de mai multe ori, într-o bună zi i s-a năzărit că nu-i mai place, şi-a rupt vorbele!… Nepricopsita aia de Cătălina e de vină! Ea l-a îndemnat!… Târfa aia, bătu-o-ar nenorocul s-o bată…!

  Doamna Porumbache plânsese ştergându-se cu şorţul la ochi şi-i vorbise de casele pe care le avea părinţii Theodorei. Câteva zile în urmă îl întâlni pe Biriş.

  — Nu pot s-o iau pe Theodora, îi spuse. Este o fată tânără, frumoasă, destul de inteligentă. Nu am dreptul s-o nenorocesc. Eu am fost bolnav de piept. Şi nici acum nu sunt complet vindecat. Fumez prea mult, pierd nopţile, nu mă îngrijesc. Cum aş putea condamna o fiinţă tânără, care nu mi-a făcut nici un rău…?

  — Atunci de ce-ai acceptat să te căsătoreşti? îl întrebă Ştefan. Biriş zâmbi lung, visător.

  — Nu mă aşteptam să întâlnesc o fată ca ea, ca Theodora. Nu-mi închipuiam că oamenii pe care-i frecventează mătuşă-mea au asemenea odrasle în familie. Eu credeam că-mi găseşte o bucătăreasă oarecare, o femeie nu prea tânără, grasă şi zdravănă, căreia să nu-i fie teamă de eventualii mei bacili. Cu o asemenea femeie violent carnivoră m-aş fi căsătorit bucuros. Ea i-ar fi ţinut companie mătuşi-mii, ne-ar fi supraalimentat, şi toată lumea ar fi fost mulţumită. Soţia ideală a unui belfer… Dar biata Theodora? Are numai 22 de ani şi a citit pe Rilke, deşi descinde dintr-o familie de vrednici măcelari. Dar cred că a trecut şi pe la ea tuberculoza, ca şi pe la noi. Nu o pot nenoroci…

  Se opri, apoi îl măsură pe Ştefan din cap până în picioare, ca şi cum s-ar fi trudit să înţeleagă ce e schimbat în el.

  — Dar cu tine ce e, de eşti atât de posomorât? îl întrebă brusc Biriş.

  — M-au reintegrat la minister, spuse Ştefan cu un gest de mare plictiseală. De luni mă reîntorc la minister. Reîncep aceeaşi viaţă. Mă obişnuisem să nu mai fac nimic. Adică, adăugă el zâmbind dintr-o dată, îmi făceam fel de fel de planuri, unele mai frumoase ca altele. Aş fi vrut să mă stabilesc la ţară, ca Anisie, să mă împac cu Timpul…

  Se despărţise de Biriş de vreun ceas şi se întorcea alene spre casă, când trecu alergând prin faţa lui un băieţaş cu ziarele de seară. Ştefan îl fluieră şi băiatul se întoarse în goană întinzându-i grăbit foaia. Pe prima pagină văzu anunţul morţii lui Partenie şi, alături, fotografia lui Ioachim Teodorescu, ciuruit de gloanţe, cu revolverul în mână şi o dungă groasă de sânge prelingându-i-se pe bărbie. Ştefan se opri în mijlocul trotuarului. Când înţelese ce se întâmplase, simţi cum i se înmoaie picioarele şi fotografia lui Ioachim începu să-i tremure în faţa ochilor. Se aşeză pe cea dintâi bancă, răsuflă adânc şi-şi scoase batista, îşi frecă în neştire mâinile în batistă. Transpirase. Avea mâinile umede, moi, lipicioase.

  Rămase aşa multă vreme, fără gânduri. Se trezi deodată în întuneric. Apoi un felinar se aprinse stingher, la câţiva paşi de el. „Acum am fi fost cu toţii la Tokio”, îşi spuse. Se ridică brusc şi se îndreptă spre casă. Ioana îl aştepta în hol, cu băiatul jucându-se pe covor în faţa ei.

  — Ce ai? îl întrebă ea speriată.

  — Sunt foarte obosit, îi spuse.

  Trecu în baie şi începu să se spele. îşi frecă în neştire mâinile cu săpun. Se frecă şi pe faţă. în cele din urmă se răzgândi şi dădu drumul la duş. Ioana încercă uşa, dar era încuiată şi atunci bătu de câteva ori.

  — Ce e cu tine? îl întrebă ea de mai multe ori.

  — Nimic. N-am nimic… Aşteaptă-mă o clipă. M-am simţit obosit. Are să-mi treacă.

  Târziu, după ce adormise copilul, Ştefan se apropie de ea şi-i puse mâna pe umăr.

  — Am să-ţi dau o veste tristă, spuse. A murit Ciru Partenie.

  — Nu se poate! şopti înspăimântată Ioana, şi-şi duse palma la gură, ca şi cum şi-ar fi sugrumat un ţipăt.

  — A fost împuşcat din greşeală, continuă Ştefan strângându-şi mâna pe umărul ei. Era cu Ioachim Teodorescu şi l-au împuşcat şi pe el, pe Partenie… Uite, citeşte jurnalul…

  O privea citind, îi urmărea ochii holbaţi sorbind rândurile acelea sinistre şi îşi aminti de Japonia, îşi aminti că luni trebuie să se prezinte la minister. „Câte zile pot rămâne aici? îl întreba Ioachim Teodorescu. Pot rămâne până luni…?” Luni trebuie să se prezinte la minister. „Să te pregăteşti de plecare, îi spunea secretarul general. Nu se ştie ce va mai fi până la toamnă…” Simţi că Ioana e gata să leşine şi o ajută să se întindă pe canapea. Nu plângea, ea care era gata să plângă oricând.

  — Biriş a rupt logodna, vorbi el deodată. Nu se mai însoară…

  — Te rog, lasă-mă o clipă, şopti Ioana. Numai oclipă…

  — Cred că ai înţeles ce s-a întâmplat, continuă Ştefan. Ioachim Teodorescu nu-l cunoştea. L-a confundat cu mine.

  Ioana îşi ridică fruntea şi-l privi, înspăimântată, cu palma la gură.

  — Din cauza mea l-a împuşcat, continuă Ştefan. L-a confundat cu mine. într-un anumit sens, eu l-am omorât.

  VI.

  Biriş se ridică extenuat de la masa simplă, de brad, pe care o transformase în birou, şi ieşi pe balcon. Soarele se oprise parcă drept în faţa camerei lui, şi totuşi era frig; ninsese cu câteva nopţi mai înainte. Privi mult timp, pe deasupra brazilor, spinările albe ale munţilor. în cele din urmă oftă cu o exasperată resemnare şi se întoarse în cameră. „Va trebui totuşi să-l scriu, îşi spuse. Nu-l mai pot amâna. Azi, mâine, va veni din nou după articol. Va trebui să-l scriu.” Şi asta numai pentru că, în ziua când redactorul Farului din Pietroşiţa vizitase Sanatoriul, ca să scrie un reportaj comandat şi retribuit de „Societatea pentru apărarea împotriva tuberculozei”, Biriş discutase cu el despre Partenie. înainte de despărţire, avusese imprudenţa să-i făgăduiască un articol. Se împlinea în curând un an de la moartea lui Ciru Partenie şi Farul Nostru anunţase deja de câteva ori iminenta apariţie a articolului. „Va trebui să-l scriu!” îşi repeta cuvintele acestea de mai multe ori pe zi, dar în faţa hârtiei albe se simţea paralizat. „Dacă aş aprinde o ţigară, poate ar merge.” De câteva săptămâni, îi era aproape imposibil să mai găsească ţigări. înainte, doctorii, infirmierele îi aduceau uneori ţigări. Dar avusese nenorocul să se înece odată trăgând prea adânc dintr-o ţigară şi tuşea care l-a apucat atunci i-a pricinuit o nouă hemoragie. I s-au confiscat ţigările şi din seara aceea i s-a interzis definitiv fumatul.

  „Contez pe dumneavoastră, domnule Biriş”, îl implorase redactorul. Era un tânăr inimos, licenţiat în litere şi voia să transforme radical Farul nostru; cum spunea el, voia să facă din foaia săptămânală din Pietroşiţa un focar de cultură pentru ţara întreagă. „Puneţi pe hârtie ce mi-aţi spus acum, şi va fi un articol excepţional, adăugase. Cred că nimeni n-a văzut până acum aşa de clar lucrurile acestea. Puneţi-le pe hârtie!” Biriş îi vorbise despre graba lui Partenie. „Este sigur că Partenie presimţea mai de mult că zilele îi sunt numărate, îi spusese. Asta explică graba lui de a scrie şi de a publica şi totodată setea lui de a trăi, de a profita de viaţă.” „Puneţi-le pe hârtie! repetase de mai multe ori, entuziast, redactorul. Vă asigur că va fi un articol senzaţional.”

  Nu i-ar fi fost poate atât de greu să-l scrie dacă n-ar fi existat Viziru şi insomniile lui. De câte ori se apleca asupra hârtiei, regăsea în faţa ochilor aceeaşi scenă de acum un an; acea după-amiază de la sfârşitul lui martie 1939, în biroul lui Bibicescu. Venise hotărât să-l întrebe: are de gând s-o ia pe Cătălina? Atunci, să o facă repede, cât mai repede. Dacă nu, îi dă un ultimatum: să rupă orice legături cu Cătălina, pentru că el, Biriş, intenţionează să se căsătorească cu ea. Să nu o mai compromită zadarnic. Dar nu apucase să aducă vorba de căsătoria Cătălinei. Puţine minute după sosirea lui, se anunţă Viziru.

  — Trebuie să-l primesc, şoptise Bibicescu. Poate are să-mi aducă o veste importantă…

  Nu se întrebase ce fel de veste ar putea să-i aducă, pentru că ştia de mult că Bibicescu se trezeşte rostind cuvintele înainte ca să fi avut timpul să le înţeleagă. Când îl văzu intrând pe Ştefan, îl privi cu mirare, aproape tulburat; avea faţa palidă, uscată, şi ochii i se înfundaseră în orbite.

  — Nu mai pot dormi, spuse el intimidându-se deodată. De câtva timp sufăr de nişte insomnii îngrozitoare.

  Bibicescu nu rostise un singur cuvânt. Se aşezase la birou şi-l privea, după obiceiul lui, pătrunzător.

  — Am trecut o clipă pe la profesorul Antim, vorbi din nou Ştefan silindu-se să zâmbească. La el, acum un an, l-am întâlnit pe Ioachim Teodorescu. Am trecut să văd ce mai spune profesorul. Şi-a frânt o clipă mâinile. „Ce vremuri trăim!”, a exclamat de mai multe ori. Apoi şi-a adus aminte că anul trecut i-am adus norocul în casă. Chiar aşa mi-a spus atunci, anul trecut: „Dumneata, domnule Viziru, eşti un om cu noroc; mi-ai adus norocul în casă…” Acum a adăugat: „Dacă dă Dumnezeu, până într-un an afacerea e făcută. Dar, mai trebuie să moară un om…” Dar nu mi-a spus despre ce afacere e vorba…

  Vorbea cu o nedefinită fervoare şi totuşi o mare oboseală în glas, trecându-şi mereu palma pe deasupra ochilor. Bibicescu se ridică brusc de la birou şi trecu în partea opusă a odăii.

  — Dumneata ai venit aici cu o întrebare precisă, pronunţă el grav, cu solemnitate. Care e…?

  — Ai ghicit, zâmbi Ştefan. Venisem să te văd în legătură cu piesa lui Partenie. Am auzit că, puţin timp înaintea morţii, ar fi scris o piesă, Priveghiul. Dar nu s-a găsit printre hârtiile lui. M-am gândit că poate ştii dumneata ceva despre ea. Am auzit că o dăduse unui prieten s-o citească…

  — Eu n-am fost prietenul lui, îl întrerupse Bibicescu. Ne cunoşteam doar de bună ziua…

  Ştefan tăcu şi-şi plecă privirile în pământ.

  — Dar de piesa asta am auzit şi eu, continuă Bibicescu. Nu ştiam c-o terminase. Mi-a spus astă-vară că lucrează la ea. Mi-a spus chiar mai mult: ca o scrie gândindu-se la mine, la cum aş juca-o eu.

  Traversă cu paşi mari odaia şi se aşeză din nou la birou.

  — Ce nu mi-a spus este că a conceput piesa asta în urma unei lungi convorbiri cu mine. Pot spune, chiar, că subiectul i l-am sugerat eu. Ii vorbisem despre timpul concentrat al spectacolului, despre acele câteva ceasuri în care se concentrează atâtea evenimente şi se împlinesc atâtea destine. Apoi i-am explicat noua mea teorie asupra actorului. E prea complicată ca să ţi-o pot rezuma, dar în esenţă i-am spus următoarele: prin faptul că actorul întruchipează pe rând nenumărate personaje, el trăieşte un număr considerabil de existenţe şi deci îşi consumă propria lui karma într-un timp mult mai scurt decât restul omenirii…

  — De unde ai auzit tu de karma? îl întrerupse zâmbind Biriş.

  — De la Cătălina, evident, răspunse plictisit Bibicescu. Cătălina are o intuiţie extraordinară. Ascultând-o într-o seară vorbindu-mi despre karma, am avut ca un fel de revelaţie a adevăratului destin al actorului. Căci el, actorul, se identifică, pe rând, cu nenumărate existenţe umane şi suferă, dacă e un actor bun, întocmai cum ar suferi, în viaţă, personajul pe care-l întrupează pe scenă. Asta înseamnă că el cunoaşte, într-o singură existenţă, pasiunile, speranţele, suferinţele şi revelaţiile a cincizeci sau o sută de existenţe…

  — Foarte interesant! făcu Ştefan nedezlipindu-şi privirile de el.

  „Se întrebă de la cine a auzit Bibicescu teoria aceasta a actorului”, înţelese Biriş şi zâmbi din nou.

  — Foarte interesant! repetă Ştefan.

  — Acelaşi lucru mi l-a spus şi Ciru Partenie, după ce m-a ascultat, continuă Bibicescu. Reîntâlnindu-l, câteva săptămâni în urmă, mi-a mărturisit că scrie o piesă şi că o scrie gândindu-se la mine. I-aş fi pus-o eu în scenă, şi tot eu aş fi jucat rolul principal… Din câte mi-a spus, am înţeles că problema era tocmai asta: spectacolul, actorul, Timpul…

  — De ce-o fi intitulat-o, atunci, Priveghiul? întrebă timid Ştefan. Bibicescu ridică din umeri.

  — Toate titlurile lui sunt camuflări, spuse. Era un ins foarte ciudat… Tăcură câteva clipe toţi trei.

  — Mă întreb unde ar putea fi piesa? vorbi Ştefan. Cine o fi prietenul căruia i-o dăduse s-o citească…?

  — Nu cumva crezi că piesa e la mine? întrebă Bibicescu dându-şi puţin capul pe spate, ca şi cum ar fi vrut să-l privească mai bine.

  — Sperasem asta o clipă, mărturisi Ştefan. Şi acum sunt din nou dezorientat… Nu mai ştiu unde s-o caut.

  1X3

  Bibicescu se ridică de la birou şi se opri în faţa lui Ştefan.

  — Dar în fond, de ce te interesează atât de mult pe dumneata piesa asta a lui Partenie? A mai scris şi alte piese. A publicat vreo cincisprezece cărţi. Reciteşte-le şi ai să-i pătrunzi mai bine opera, decât umblând după un manuscris a cărui existenţă e incertă…!

  Ştefan tăcu, încurcat. Apoi îşi înălţă încet privirile şi le opri în ochii celuilalt.

  — E la mijloc mai mult decât o curiozitate literară, spuse. De când a fost împuşcat Partenie, nu mai pot dormi. Din când în când, vine un intern şi-mi face o injecţie. Dorm atunci 24 de ore în şir. Dar nu e somn ăsta; e o cloroformizare, e un leşin… Acum o săptămână am auzit de piesa lui Partenie. M-a atras titlul: Priveghiul. Asta fac eu, de la moartea lui, întruna: priveghez!… Dar de ce? şi până când? Nu înţeleg nimic…

  Plecă din nou privirile şi-şi trecu palma pe frunte. Lumina scăzuse în odaie, şi figura lui începea să capete un luciu mat, cenuşiu.

  — Mi-am spus că, poate, voi afla dezlegarea citindu-i piesa, continuă văzând că ceilalţi nu spun nimic. Ştiţi, vieţile noastre au fost întreţesute într-un chip destul de curios. S-ar putea ca aceeaşi neînţeleasă solidaritate să se prelungească şi după moartea lui…

  În seara aceea, Biriş renunţase să mai pună problema Cătălinei şi plecase o dată cu Ştefan. După obiceiul lui, Bibicescu îi conduse până în prag, apoi închise uşa fără să spună vreun cuvânt.

  — îmi pare rău de tine, îi spuse când ajunseră pe trotuar, dar am impresia că vrei să te mistifici. Ai avut un şoc nervos pentru că Partenie a fost împuşcat din cauza ta. Ar trebui să te odihneşti câteva zile. Are să-ţi treacă…

  Ştefan nu-i răspunse imediat. îşi frecă mult timp ochii cu podul palmei, apoi îşi ridică gulerul de la pardesiu, deşi seara era destul de caldă.

  — E altceva la mijloc, spuse el. Simt că e o taină şi nu o înţeleg. Mi s-a făcut un semn şi nu ştiu cum să-l dezleg…

  „Camera Samba”, îşi aminti Biriş. Simţi deodată o pornire răutăcioasă împotriva omului de lângă el. „Pictura care nu se poate vedea şi celelalte. False naivităţi şi superstiţii întârziate. Ce ghinion că tocmai astăzi i-a venit să-l caute pe Bibicescu. Diseară, în garsoniera Cătălinei, aş putea totuşi încerca. După aceea, se va hotărî chiar ea să-i spună, să-l lase.”

  — Ar trebui să te internezi într-o clinică, vorbi absent. O insomnie ca a ta trebuie tratată radical…

  — Mai e ceva care-mi scapă, spuse Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit. De ce şi-o fi intitulat ultima lui piesă Priveghiul…?

  „De unde să ştie el că va fi ultima lui piesă?”, ar fi vrut să exclame, sarcastic, Biriş, dar îşi aminti că în seara aceea nu va putea trece pe la Cătălina. După teatru, ea şi Bibicescu rămâneau în oraş, invitaţi de Mişu Weismann. „Poate am să încerc mâine seară.” Se trezi deodată abătut, plictisit, fără chef.

  Când îi strânse mâna lui Ştefan, la despărţire, văzu cum îi caută, avid, ochii şi-i păstrează lung în bătaia privirilor lui arse.

  — Face un complex de culpabilitate, îi spusese Ioanei câteva zile în urmă. Ar trebui internat într-o clinică.

  O vedea a treia oară pe Ioana. Parcă era şi ea bolnavă, cu gândurile rătăcite.

  — Eu ştiu ce-ar trebui să-i spun, şopti cu un zâmbet trist, misterios. încă nu am curajul, dar într-o zi am să mă hotărăsc… Trebuie să-i spun…

  „L-o fi iubit, oare, pe Partenie?”, se întrebase Biriş coborând scările. Nu mai semăna acum cu femeia pe care o cunoscuse el cu puţine luni înainte, când sunase într-o dimineaţă la uşă ca să afle veşti despre Ştefan.

  — Trebuie să sosească de la o zi la alta! exclamase ea din prag. îl aştept în fiecare zi; trebuie să sosească. La ora asta ar putea fi în tren sau chiar la gară, deja sosit… Avea gesturi moi, rotunde, pe care nu izbutea să le tulbure nici o emoţie. Plutea pe figura ei întreagă o nobilă mândrie. Avea o frumuseţe străină, aproape singulară, alcătuită din secrete asimetrii. „Nu seamănă cu o soţie, reflectase el atunci. De aceea i-a plăcut atâta lui Partenie, ca să se logodească; el, ale cărui eroine devin personaje interesante în măsura în care îşi ratează căsătoria…”

  Acum parcă nu mai era aceeaşi femeie. Nu era îmbrăcată în negru, dar dobândise expresia femeilor în doliu pe care le întrezăreşti uneori pe stradă; o nedefinită, bolnavă paloare a obrajilor, ochii stinşi, pleoapele uşor umflate. Şi o derutantă absenţă în priviri, în gesturi, ca şi cum n-ar mai îndrăzni sau n-ar mai putea să facă aceleaşi mişcări ca mai înainte. „Toate acestea din cauza lui Partenie sau pentru că îi e teamă de Ştefan, îi e teamă să nu-l piardă pe Ştefan?”, se întrebase el de mai multe ori.

  Două zile în urmă Viziru fusese internat. Biriş se dusese să-l vadă.

  — Mi-e foarte frică, şoptise Ioana întâmpinându-l pe culoarul clinicii. Nu ştiu ce se întâmplă cu noi… Spune-i şi dumneata că a dispărut, că manuscrisul a dispărut fără urmă…

  Intrând, i se păru că Ştefan încearcă să zâmbească şi îi fu milă de el. îmbătrânise deodată, în câteva zile. Ochii i se adânciseră în orbite şi pleoapele, însângerate, abia le mai putea păstra întredeschise. Tâmplele erau supte, umbrite. Obrazul părea fumuriu, ca şi cum ar fi fost uns cu scrum de ţigară.

  — Să ştiţi că e grav, le spusese, în acea seară, la masă. Bibicescu ridicase plictisit din umeri. Cătălina îl privi zâmbind.

  — De ce zâmbeşti? o întrebă el. – întreabă-l pe Dan, răspunsese evaziv Cătălina. Poate că dacă află că Viziru e pe moarte, are să-ţi spună… El se întoarse brusc spre Bibicescu.…

  — Ce sunt misterele astea de prost gust? Dacă ştii ceva de manuscris, spune!

  — Nu era vorba de manuscris, îl întrerupse Cătălina. Era vorba de cu totul altceva.

  A doua zi, Ioana îl aştepta pe o bancă în grădina clinicii. îi făcu semn de departe, cu mâna. Părea mai liniştită, aproape senină, deşi o mare oboseală străbătea încă în glasul şi în privirile ei.

  — M-am hotărât şi i-am spus, începu ea foarte încet îndată ce se aşeză lângă ea pe bancă. L-am minţit. I-am spus că ştiu ce-a scris el în Priveghiul, că mi-a povestit-o chiar el, Ciru, când a venit să mă vadă. Dar nu e adevărat. Nu mi-a spus nimic. L-am minţit. Dar acum, doarme…

  Se întoarse spre el şi-i zâmbi. Biriş observă că ochii ei sunt încă înlăcrimaţi şi-şi ascunse stânjenit privirile.

  — Am să-ţi povestesc ce i-am spus, continuă Ioana cu căldură. Dumitale trebuie să-ţi povestesc. Dar nu aici. S-a făcut frig…

  Au plecat pe bulevard să caute o cofetărie.

  — Nu aici, spuse Ioana. Am fost odată aici cu el, cu Ciru… Cofetăria în care au intrat era modestă, întunecată, pustie. Biriş-îşi aminti că nu are destui bani şi, după o scurtă ezitare, îi mărturisi.

  — Am eu, îl linişti Ioana.

  Zâmbi din nou, atât de cald, încât Biriş zâmbi şi el. Apoi, închizând o clipă ochii, redeveni gravă.

  — Să nu râzi de mine, dar a trebuit să-i spun asta. I-am spus că Ciru a venit odată să mă vadă, când Ştefan era în lagăr, şi mi-a vorbit de piesa pe care vrea s-o scrie. Nu i-am povestit subiectul. I-am spus că nu-l ştiu, că nu mi l-ai povestit nici el, Ciru, că nu mi-a vorbit decât de tema generală a piesei…

  Se opri, îl privi o clipă cu o subită intensitate, apoi, îşi plecă privirile şi se îmbujora.

  — Nu ţi-am mărturisit tot, reluă ea. I-am mai spus ceva. L-am minţit. I-am spus că eu am continuat să-l iubesc pe Ciru. Ştiam că asta are să-i facă plăcere. El de mult susţine că l-am iubit şi-l iubesc încă pe Ciru. Nu era adevărat. Nu l-am mai iubit. Nu cred că se pot iubi doi oameni în acelaşi timp. Dar Ştefan crede că se poate. De aceea i-am spus. Ştiam că-i va face plăcere. M-a privit lung şi a zâmbit. Mi-a strâns mâna. Eu ştiam la ce se gândea el, dar l-am lăsat să-mi strângă mâna. Ştiam că-i face plăcere.

  O fată de liceu intră atunci în cofetărie şi se aşeză, intimidată, la o măsuţă.

  — Aştept pe cineva, spuse ea şi se înroşi.

  — Mă îngrozesc că a trebuit să-l mint, continuă Ioana. Dar într-o zi, după ce s-o face bine, am să-i spun adevărul. Am să te rog, atunci, să-i spui şi dumneata…

  — Ce să-i spun? întrebă Biriş încurcat.

  — Uite, să spui cum l-am minţit, şopti repede Ioana plecându-şi privirile. I-am spus că îi iubeam pe amândoi, deopotrivă, că în dragostea mea erau nedespărţiţi, erau unul. Dar că el, Ciru, a vrut să scrie Priveghiul pentru că nu ştia asta, nu ştia că eu continuam să-l iubesc. El, Ciru, credea că a murit în mine, aşa cum simţise el când am rupt logodna.

  — Nu prea înţeleg, făcu Biriş tot mai încurcat.

  — I-am spus că tot ce a urmat de atunci, continuă Ioana cu un glas foarte scăzut, n-a fost decât priveghiul unui mort, că de aceea şi-a intitulat el piesa Priveghiul; că noi doi, Ştefan şi cu mine, l-am priveghiat pe el, cinci ani… Nu ştiam ce să-i spun altceva! exclamă ea deodată, clătinându-şi fruntea cu deznădejde. Eu n-am imaginaţie. Nu ştiu cum se imaginează o piesă. Am citit foarte mult în viaţa mea, dar nu ştiu cum să inventez o piesă…

  — Ai sosit de mult? întrebă un elev de Şcoală Militară apropiindu-se de masa fetei.

  Ioana întoarse speriată ochii, apoi îşi duse palma la frunte. Fata roşise din nou. El îi sărutase mâna şi se aşeză, cu zgomot, după ce-şi roti îndrăzneţ privirile în cofetăria pustie.

  — Şi el a crezut? întrebă deodată Biriş. A putut crede asta?!

  — Zâmbea tot timpul, ascultându-mă povestind. A crezut. Apoi a închis ochii şi a adormit.

  — Are mare slăbiciune pentru melodrame, spuse Biriş zâmbind.

  — N-am ştiut ce să-i spun altceva, începu Ioana. Dar dumneata poate nu ştii tot. Nu ştii că el e îndrăgostit de o fată, Ileana. Mi-a spus-o chiar el. E îndrăgostit de Ileana…

  Nu se mai putu stăpâni şi izbucni deodată în plâns, ascunzându-şi faţa în palme. Cei doi întoarseră cu mirare ochii; fata îl privi ostil, aproape speriată. Biriş se simţi ridicol şi rămase cu ţigara neaprinsă în colţul buzei, fără să mai îndrăznească să facă un singur gest.

  Abia a treia zi o reîntâlni pe Cătălina.

  — Ştii că e salvat, îi spuse. Doarme. A scăpat de insomnii.

  Cătălina se trudea să găsească priza micii lămpi cu abajur japonez de lângă divan. Nu-i plăcea lumina tare a becului din tavan.

  — Cine spui că a scăpat de insomnii? întrebă ea reaşezându-se pe divan şi împingându-se, prin salturi mici, către perete.

  Biriş îşi aprinse o ţigară şi începu să-i povestească. De trei zile, Ştefan Viziru doarme mereu. Adică, doarme normal, fără somnifere, câte 14-l5 ore pe zi. E salvat.

  Şovăi câtva timp, pipăindu-şi creştetul capului, acolo unde simţea, parcă din zi în zi mai implacabil rărindu-i-se părul, apoi povesti întâlnirea cu Ioana.

  — Ţi-o spun şi ţie, ca să fii şi tu martoră, îşi încheie el povestirea.

  — La ce să fiu martoră? îl întrebă Cătălina, zâmbind cu milă şi totodată provocator.

  — Să avem un martor în plus, repetă Biriş tulburându-se. Poate că n-ar fi trebuit să ţi-o spun, dar voiam să afli şi tu că Ioana l-a minţit. Viziru suferă probabil de o specie rară de masochism: ţine cu orice preţ să creadă că nevastă-sa a continuat să-l iubească pe Partenie până în ultimul timp.

  Cătălina începu să râdă; cărnos, cu brutalitate, aproape obscen. Biriş o privea fermecat; mâna îi tremura puţin, şi şi-o lipi de speteaza fotoliului. Simţi deodată în nări, pe buze, în cerul gurii, un parfum cald, complex, aţâţător, de femeie numai pe jumătate dezbrăcată.

  — Ce naivi sunteţi voi, bărbaţii inteligenţi, spuse Cătălina privindu-l în ochi.

  În ochii ei, râsul se păstra încă, tot atât de obscen, de provocator. Biriş strânse mai puternic speteaza fotoliului. „Acum cred că e momentul, îi alerga gândul prin minte. Doar smulg, cu un singur gest, poate chiar cu piciorul, ştecărul din priză, şi mă prăbuşesc deasupra ei, pe divan, în întuneric.”

  — îndată ce nu mai e vorba de un personaj feminin, continuă Cătălina, de o femeie dintr-o carte sau dintr-o piesă de teatru, nu mai înţelegeţi nimic. Aşa e şi Dan… Aşa e, probabil, şi Viziru, adăugă cu o umbră de gravitate în glas.

  „Acum!”, îi strigă gândul. Dar se simţi golit dintr-o dată de sânge, de puteri, şi începu să tremure.

  — Femeia aceea, continuă Cătălina pe gânduri, ca şi cum şi-ar fi vorbit mai mult sieşi, i-a iubit pe amândoi. Crezi că e atât de greu lucrul ăsta, să iubeşti doi bărbaţi?'…

  Zâmbise rostind ultimul cuvânt, dar în clipa următoare îl văzu sărind, ca împins de un resort, de pe fotoliu, îl zări pătrunzând în zona de lumină a abajurului, cu ochii micşoraţi şi gura deschisă, uscată, şi-apoi simţi mirosul de tutun din haine, respiraţia lui sugrumată, auzi cuvinte repede înghiţite, parcă trase înapoi între dinţi, supte cu un suspin în gâtlej, cuvinte pe care nu le putea înţelege. Se smuci, apărându-şi pieptul cu braţele, depărtându-şi capul, întorcându-l când într-o parte, când în cealaltă, fără să îndrăznească să ţipe.

  — Petre! şopti ea. Ce faci?! Petre!

  El izbuti să-şi apropie gura de gâtul ei şi simţi sărutarea sălbatică, nepricepută, ca o ventuză umedă, fierbinte.

  — Te implor! strigă ea cu un glas sugrumat. Te rog. Te implor! Nu face asta!… Am să mă omor!

  Încercă încă o dată să se smulgă de sub trupul lui şi, desprinzându-şi genunchiul, Biriş întrevăzu până foarte sus ciorapul şi pielea palidă, aproape ireală, a coapsei.

  — Te implor! şoptea ea în neştire.

  — Te iubesc! vorbi el înfundat. Vreau să fii femeia mea, soţia mea! Te iubesc…!

  — Lasă-mă, spuse ea foarte încet. E groaznic…!

  Biriş şovăi câteva clipe, cu gura foarte aproape de gâtul ei, apoi îl cuprinse deodată o cumplită ruşine, amestecată cu milă, de el însuşi – şi se ridică de pe divan. Se împletici în firul lămpii cu abajur, dar ajunse până la fotoliu şi-şi rezemă mâna de spetează. Răsufla greu, cu zgomot. îşi trecu degetele prin păr, apoi îşi refăcu cravata.

  — Te rog, iartă-mă! şopti Cătălina. Nu pot. Te iubesc prea mult, te iubesc ca pe un frate…!

  Când întoarse capul s-o privească, o zări în mijlocul divanului, cu faţa prinsă între palme, cu părul căzându-i peste frunte, peste braţe, aproape auriu în bătaia lămpii. Se îndreptă atunci spre uşă.

  — Ce faci? îl întrebă Cătălina, ridicându-şi faţa din palme. Unde te duci?

  — La dame, spuse Biriş în faţa uşii, fără să se întoarcă. Asta-i destinul meu, destinul oricărui belfer: să se ducă la dame…

  — Petre! îl strigă speriată Cătălina. Petre…!

  Se opri şi-şi mai trecu o dată mâna peste cap, oprindu-şi-o o clipă în creştet. Ruşinea, mila de el însuşi, lăsaseră loc unei porniri de ură care-i ardea pieptul; o simţea cum urcă fierbinte, din măruntaie, şi cum i se opreşte în piept, ura aceea fără nume, ca un jăratic.

  — Te implor, rămâi! o auzi din nou, rugătoare. N-am să mai mă gândesc niciodată… E ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rămâi…!

  Cu un zâmbet sleit pe obraji, se întoarse, fără grabă, privind-o în treacăt, peste umăr, şi se aşeză în fotoliu. începu să-şi caute pachetul cu ţigări. Cătălina rămăsese în mijlocul divanului, cu fruntea plecată.

  — La dame, vorbi din nou Biriş desfăcându-şi nervos, tremurând, pachetul cu ţigări. Că sunt profesor de filosof ie. Intelectual distins. Dacă măcar ar fi avut coana Viorica o servitoare tânără, m-aş fi culcat cu ea. Aşa se culcă intelectualii: cu servitoarele. Dar eu trebuie să mă duc la dame. Femeia pe care o iubesc…

  „. Mă platonicianule, îi spusese într-o seară Bursuc, în pragul cafenelei, cu glasul lui gros, vulgar, mă idealistule, tu încă n-ai înţeles că orice femeie e curvă…?!” „Târfa aia de Cătălina, aia ţi-a mâncat capul, maică! se lamenta coana Viorica, nepricopsita aia de se-ntinde cu toţi bărbaţii…” „Ei şi? îşi repetase el de nenumărate ori, ei şi? E femeia pe care o iubesc…”

  — Se culcă cu alţii, cu ăi proşti, cu ăi cu bani, continuă el mai înfundat, gata să izbucnească. Femeia pe care o iubesc este şi ea intelectuală, e damă de lux; se culcă numai cu cine a apucat, cu un nătărău care se dă drept nebun ca să pară interesant şi cu oricine altul o plăteşte gros…!

  — Petre! ţipă Cătălina ridicând fruntea, cu un ţipăt scurt, deznădăjduit, ca şi cum ar fi fost rănită.

  — Aşa se spune în oraş, continuă el placid, înghiţind anevoie, cu gura uscată, aşa spun toţi. Că te culci pe parale…!

  Cătălina îşi plecă din nou fruntea şi-şi ascunse capul în palme.

  — Eu, care te iubesc, trebuie să mă duc la dame, continuă. Căci şi tu mă iubeşti. Mă iubeşti, din nenorocire, prea mult. îmi ceri să te respect…

  Se opri deodată, ca şi cum s-ar fi înecat cu fumul de ţigară, apoi izbucni într-un râs răguşit, repede înăbuşit de tuse. Tuşi aşa multă vreme cu ochii înlăcrimaţi, apoi îşi scoase batista şi scuipă, de mai multe ori, cât putu mai zgomotos.

  — Să te respect! repetă el şi începu din nou să râdă. Aşa cum făcea Ştefănescu! Sau n-ai auzit de Ştefănescu şi de femeia pe care el o respecta?

  Se întrerupse ca şi cum ar fi aşteptat să spună Cătălina ceva. Dar ea continuă să tacă, ţinându-şi capul între palme.

  — Asta se petrecea acum patru ani, când eram la Braşov, începu el bine dispus. Locuiam la hotel. Odată, târziu noaptea, am auzit glasuri în odaia vecină. „Iar a venit o pereche”, mi-am spus. Asta se întâmpla destul de rar la Braşov, dar se întâmpla totuşi. Veneau perechi de la Bucureşti, de la Cluj. Dar de data asta nu se întâmpla nimic alături. Şoapte, sărutări şi iar şoapte şi atâta tot. Am adormit. Şi deodată m-a deşteptat ţipătul femeii de-alături. Era un strigăt ascuţit, exasperat, de femeie isterică. „Violează-mă, Ştefănescule, şi nu mă mai respecta! Violează-mă…!”

  Izbucni într-un râs nestăpânit şi trupul i se zguduia ca săltat de nesfârşite sughiţuri. O văzu pe Cătălina ridicându-şi capul din palme. Avea ochii uscaţi, indiferenţi, şi-l privea ca şi când s-ar fi întrebat ce se întâmplă cu el.

  — Cu mine se petrec lucrurile întocmai pe dos, reluă el după ce-şi potoli râsul. Tu ar fi trebuit să strigi: Respectă-mă, Petrache, şi nu mă viola! Respectă-mă că eu nu sunt curvă de rând. Eu sunt femeia pe care o iubeşti, fiinţa la care te gândeşti întâi când te trezeşti, dimineţile, fiinţa la care te gândeşti când te lupţi cu somnul, nopţile. Respectă-mă! şi când te-apucă dorul de mine, du-te la dame!… Eu trebuie să mă culc cu geniul pustiu, cu Bibicescu, omul care mi s-a părut că-l iubesc pentru că am înţeles că e o perfectă nulitate, şi cu care continuu să mă culc pentru că, la 19 octombrie, am întâlnit pe Buddha!… Ce porcărie! exclamă el ridicându-se brusc din fotoliu. Ce sinistră porcărie…!

  Se îndreptă din nou, cu pasul greu, hotărât, spre uşă. Dar în acea clipă Cătălina îl strigă şi se coborî repede, speriată, de pe divan.

  — Rămâi, îi spuse ea. Rămâi…!

  Biriş întoarse capul. O văzu cum începe să se dezbrace, grăbindu-se, tremurând, neştiind ce să scoată mai întâi: bluza, ciorapii, fusta. îşi descheiase hi uza, începu să-şi descheie nasturii de la fustă apoi renunţase, prea nerăbdătoare, şi ridicându-şi fusta, începu să-şi scoată ciorapii. Cu gesturi scurte, băieţeşti, îşi zvârlise, unul după altul, pantofii. Biriş o privea.

  — Rămâi, vorbea ea repede, rămâi să dormi cu mine. Uite, mă dezbrac. Să nu spui că n-am vrut să-ţi fac plăcerea asta. Culcă-te cu mine…

  O văzu cum rămâne în combinezon, ferindu-se să-l privească, tremurând, cu o mână pe piept.

  — Lasă, nu te mai osteni, spuse în cele din urmă Biriş. Bagă-te în pat că ai să răceşti. Noapte bună…!

  — Petre! îl strigă ea. Nu mă lăsa! Mi-e frică, singură…!

  — Poate că am să vin să mă culc mâine, spuse Biriş, deschizând uşa. Om vedea! Cine ştie ce se mai poate întâmpla până mâine…!

  Închizând uşa în urma lui şi coborând grăbit scările, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu alerge după el, o vedea încă, aşa cum o lăsase, în mijlocul camerei, aproape goală, implorându-l să rămână, să se culce cu ea, vedea încă imaginea aceea improbabilă, neverosimilă, pe care nu îndrăznise să şi-o alcătuiască nici în cele mai absurde închipuiri ale lui.

  Când îl revăzu pe Ştefan, puţine zile după ce ieşise din clinică, îl lovi de la început lumina din ochii lui. Arăta odihnit, aproape rumen la faţă, fruntea îşi recăpătase frăgezimea ei netedă, copilărească – numai ochii îi sticleau aprinşi de o lumină albăstruie, neobişnuit de vie. îl aştepta lângă fereastră. Se vedeau, de aici, acoperişurile de tablă şi gresie, uşor estompate în boarea dimineţii de mai, şi turlele bisericilor vecine.

  — Ştii că am ieşit din labirint, începu deodată Ştefan continuând să privească pe fereastră. Şi pentru că am izbutit să scap şi din încercarea aceasta, vreau să-ţi încredinţez un mesaj. Este un lucru foarte delicat. Trebuie să ţi-l spun acum, cât timp mi se pare că înţeleg încă ceva şi încă îmi amintesc ceva.

  Se întrerupse şi întoarse deodată capul spre Biriş. Figura întreagă îi zâmbi, dogorâtă de o vâlvătaie care ar fi izbucnit chiar atunci, nevăzută, în preajma lui. Apoi se depărta de fereastră şi trecu prin faţa bibliotecii, să se aşeze pe fotoliul de lângă uşă. Acolo, deasupra fotoliului, se afla tabloul care-i plăcea atât de mult lui Biriş: câteva flori zvârlite parcă în mare grabă pe colţul unei mese, alături de o mănuşă neagră de femeie. „O aştept mereu să se întoarcă de la telefon, îi spusese odată Ştefan. Am impresia că am intrat la cineva care, puţine minute înaintea mea, tocmai se-ntorsese dintr-o lungă plimbare în afară de oraş; abia a avut timp să lase pe măsuţa din antreu florile acestea de câmp, cu cozile lungi, nedibaci tăiate, şi să-şi scoată o mănuşă – şi a auzit telefonul sunând. A alergat să răspundă. Eu stau aici, privind când florile, când măsuţa şi o aştept. Nu s-a întors încă. Dar n-am obosit, nu m-am plictisit. O aştept.”

  Îl văzu cum se aşază pe fotoliu şi continuă să zâmbească, tăcând.

  — Am să-ţi cer un lucru foarte delicat, spuse el târziu, dar ca să înţelegi de ce este vorba, ar trebui, poate, să-ţi explic alte câteva lucruri…

  — Intră direct în materie, îl întrerupse Biriş. E vorba de Partenie, de Priveghiul…

  — Nu, spuse Ştefan cu gravitate. E vorba de un mesaj pe care vreau să ţi-l încredinţez. Acum, cât mai e timp, cât îl înţeleg încă. Ştiu foarte bine că n-am să-l mai înţeleg multă vreme. Lucrurile acestea se uită repede. Probabil că foarte curând am să redevin ce-am fost, am să redevin eu însumi. Dar mesajul are să rămână. Am să-l aflu oricând de la tine…

  — De ce nu-l scrii, atunci?! îl întrerupse Biriş cu un zâmbet plictisit, ironic. Revelaţiile se păstrează mai bine când sunt formulate în scris.

  — Eu nu pot scrie, spuse Ştefan cu o potolită fervoare. Trebuie să ţi-l spun. Mai ales că am să te rog să-l transmiţi cuiva. îmi pare rău că nu este şi Ioana aici ca să-l asculte şi ea, căci ne interesează pe toţi trei. Am să te rog să transmiţi mesajul acesta Ilenei. Mai ales pe ea o interesează.

  Se opri şi rămase câtva timp cu privirile pe covor. Biriş îşi aprinse pe îndelete o ţigară. Se simţise indispus de la început, de când îl auzise pe Ştefan vorbindu-i despre labirint. De mult, îşi spusese şi el acelaşi lucru: „Parcă m-aş fi pierdut într-un labirint.” îşi spusese asta într-o zi, de mult, dându-şi seama că se gândeşte mereu la Cătălina. „Ar trebui să n-o mai văd o săptămână, două, trei săptămâni, apoi trei luni, şase luni, nouă luni – până ies din labirint.” Dar continuase s-o vadă. Şi o revedea şi acum, aşa cum i se arătase ultima oară: aproape goală, cu o mână pe piept, implorându-l: „Nu mă lăsa! Mi-e frică, singură…!” Nu se mai dusese, de-atunci, s-o vadă. Şi totuşi, s-ar fi dus oricând, s-ar fi întors chiar în aceeaşi noapte dacă n-ar fi auzit necontenit în urechi anumite cuvinte: „Am să mă omor! Te iubesc ca pe unfratel…” „îi e silă de mine, înţelesese Biriş. Are o adevărată repulsie faţă de mine, dar i-a fost milă şi s-a despuiat în faţa mea. Din milă.”

  — Este vorba de maşină, începu deodată Ştefan. Tot ce v-am spus, acum doi ani, în camera secretă, era inventat. V-am spus asta ca să vă fac să veniţi. N-am pictat niciodată maşina. Nici n-aş fi putut-o picta, chiar dacă aş fi vrut. Cum vă spuneam atunci, eu nu ştiu să pictez. Dar maşina aceea există. Am să te rog să spui asta Ilenei…

  — în fond, de ce nu i-ai spune-o tu? îl întrebă Biriş. V-aţi certat?

  — Nu ne-am mai văzut de mult. Ea îmi telefonează mereu la minister. I-am vorbit de mai multe ori după 16 martie, ştii, din ziua când l-au împuşcat de Partenie. De-atunci mi-a telefonat mereu. Am să te rog să-i spui să nu-mi mai telefoneze. Mâine mă reîntorc la minister. Roag-o să nu-mi mai telefoneze. Am să vin eu, curând, s-o văd. Spune-i să mă aştepte. într-o zi, foarte.curând, am să mă duc s-o văd…

  Tăcu iar. „Ar fi trebuit, totuşi, să mă duc s-o văd”, îşi spuse Biriş. Rămase câtva timp privind-o, prin fumul de ţigară, aproape goală, în faţa lui, cu o mână pe piept. Fără să-şi dea seama, oftă adânc şi se înecă în fum. începu să tuşească. Ştefan îl privi cu o neînţeleasă curiozitate, cât timp dură accesul de tuse.

  — Ştii, reîncepu el brusc, acolo, în labirint, mă simţeam închis din toate părţile. Parcă m-aş fi aflat prizonier într-o imensă sferă de metal. Parcă nu mă mai găseam în pântecele balenei, ci înlăuntrul unei imense sfere de metal. Nu-i vedeam nicăieri marginile, dar mă simţeam totuşi închis iremediabil înlăuntrul ei, simţeam că oricât m-aş zbate, oricât aş înainta, oricât de departe de centrul de unde plecasem şi mai aproape de marginile ei, marginile acestea de fier îmi rămâneau inaccesibile. Mă simţeam condamnat pentru tot restul vieţii să mă învârt, orbeşte, zadarnic, înlăuntrul sferei acesteia, ca în întunericul unui labirint. Şi, totuşi, într-o zi, aproape fără să-mi dau seama – am sfărâmat coaja, şi am ieşit, aşa cum ai ieşi dintr-un imens ou, a cărui coajă ţi se părea inaccesibilă, invulnerabilă, ca o lespede şi pe care, abia atingând-o, s-a sfărâmat. Şi am ieşit din nou la lumină, am ieşit din labirint…

  Se însufleţise vorbind, coborând pe alocuri glasul, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-l audă şi altcineva, dar lumina ochilor îi rămăsese tot atât de curată. Biriş înghiţi de mai multe ori, cu toată puterea, ca să-şi stăpânească noul acces de tuse pe care-l simţea apropiindu-se. Atunci îl lovi un miros de petrol plutind vag în jurul lui, risipindu-se din hainele lui, din trupul lui. îşi ridică sfios palma în dreptul nărilor şi o mirosi. Mâna îi mirosea puternic a tutun.

  — Acesta e mesajul pe care te rog să-l comunici Ilenei, continuă Ştefan. Să nu deznădăjduiască. Maşina aceea din Pădurea Băneasa, există. Em am văzut-o de mai multe ori. Ea n-o vede, încă, dar într-o bună zi, fără să-şi dea seama, are s-o vadă şi ea. E maşina ei…

  Biriş îl asculta numai pe jumătate. Simţea în fundul gurii un gust sălciu şi înţelese deodată: „M-am înecat”, am tuşit prea mult. înghiţi din nou, cu un efort. „Probabil, puţin sânge, îşi spuse. Dar nu e hemoptizie. Nu e ca atunci”, şi zâmbi deodată, luminându-se. înţelese de unde îi venea mirosul de petrol. Venea de foarte departe, din adolescenţa lui. Răcise în iarna aceea, în prima iarnă după război, şi rămăsese o săptămână în pat. Era în Ferentari, în casele coanei Viorica, unde nu fusese încă instalată lumina electrică. în odaia lui, cu tapet înflorat, de culoarea grâului tânăr, se afla o lampă mare cu petrol. în seara aceea, coana Viorica întârziase în oraş. Se făcuse întuneric, şi începu să-i fie urât, singur. Se coborî din pat şi bâjbâind, căută chibriturile, scoase globul şi înălţă fitilul. îl lovi un miros puternic de petrol, care-l ameţi. Şi tot atunci simţi un gâlgâit molcom, cald, sălciu, undeva în gât, în fundul gurii. îi venea să scuipe şi nu ştia unde. Scuipă în pumn, apoi, cu cealaltă mână, pe jumătate adormit, sleit de puteri, scapără un chibrit şi aprinse fitilul. îl orbi o flacără galbenă roşcată, năclăită într-un fum gros, care tremura ameninţătoare în faţa lui. încercă să aşeze globul deasupra-i, dar ochii îi alunecară peste cealaltă mână, pe care o ţinea încă închisă – şi încremeni. Printre degete, se scurgea o spumă roşietică, amestecată cu sânge.

  — Tu îţi mai aduci aminte cine a spus că miracolele sunt irecognoscibile, în sensul că sunt camuflate printre întâmplările de toate zilele, că sunt împlinite, în aparenţă, de către oameni care seamănă cu noi toţi, oamenii de rând?

  Îl întrebase plecându-se puţin spre el, ca şi cum ar fi vrut să scurteze distanţa dintre ei, dar nu-i lăsa timp să răspundă, ci continuă, cu acelaşi glas înfierbântat şi totuşi limpede.

  — Este foarte adevărat, este întocmai aşa. Tot ce nu aparţine lumii noastre seamănă cu restul lumii noastre. Am citit odată că Făt-Frumos trebuia să ghicească un măr de aur dintr-o sută de mere care erau numai poleite cu aur. Dacă nu ghicea i se tăia capul. Cu noi se întâmplă exact acelaşi lucru. Ca să putem ieşi din pântecele balenei, trebuie să ghicim, printre miliardele de lucruri ale lumii noastre, acel unic exemplar care nu aparţine lumii noastre, dar care, aparent, nu se deosebeşte întru nimic de celelalte miliarde de lucruri la fel cu el. Dacă nu-l ghicim, suntem pierduţi, ni se taie capul. Din fericire, ni s-a lăsat o viaţă întreagă ca să-l ghicim. Dar dacă, până la moarte, nu-l ghicim – suntem pierduţi.

  Se opri iar, şi-l privi. Biriş tăcea, fără să încerce măcar să-şi ascundă plictiseala. „Nu este ca atunci, înţelesese el, nu este o hemoptizie. Am fumat prea mult. Mi s-a mai întâmplat asta.” De nenumărate ori de-atunci, în adolescenţă, simţise acelaşi gust sălciu în fundul gâtului, chiar după ce fusese trimis la Călăraşi. Doamna Porumbache nu avea încredere în doctori, nici în sanatorii. îl încredinţase, ca să-l vindece, unui cumnat al ei din Călăraşi, măcelar. Când a venit să-l ia, Stere era un bărbat bătrân, dar avea obrajii roşii şi plesnea de sănătate. „Dă-mi-l mie, Viorico, îi spusese, şi până la vară îi dreg eu bojocii.” Măcelăria lui Stere se afla la bariera oraşului, aproape de zahanâ. La patru dimineaţa, Stere îl trezea şi-i aducea un muşchi în sânge, aproape crud, şi un pahar mare cu vin roşu. „Ia scoală, nepoate”, îi spunea. Avea şorţul lui de măcelar, pătat cu sânge proaspăt, şi mirosea întotdeauna a sânge. Somnoros, Biriş se apuca să mănânce, în silă, dar se cutremura când trebuia să dea peste cap paharul cu vin roşu. „E din via lui finu' Lică”, spunea Stere, dar lui Biriş i se părea că e vin amestecat cu sânge. Apoi Stere se reîntorcea la zahanâ şi el se culca la loc. Peste trei ceasuri, îl deştepta din nou, cu alt muşchi în sânge şi alt pahar cu vin roşu, şi apoi iar îl punea să doarmă, până la zece dimineaţa, când îi aducea al treilea muşchi şi două ouă crude, pe care le înghiţea închizând ochii. Asta a durat până în mai, când Stere l-a descoperit în odaia unei nepoate, rămasă de curând orfană, pe care o adusese dintr-un sat de la Dunăre ca să-i ţină loc de nevastă şi servitoare. Stere şi-a scos tacticos cureaua lui grea de sub şorţul pătat de sânge. „Să nu dai, nene, că sunt bolnav!”, a strigat Biriş. Dar Stere se îndreptase spre nepoată şi începuse s-o croiască peste spate, măsurat, fără grabă, dar adânc. Fata a început să urle, smulgându-şi cu amândouă mâinile părul. „Că ce-am eu cu tine, mă nepoate, i-a spus Stere, că nu de unul ca tine m-aş teme eu. Dar ea e vinovată, că acum a cunoscut şi ea fierbinţeală de om tânăr.”

  — Acum, că am ieşit din labirint, reîncepu Ştefan cu un glas mai detaşat, am înţeles că sfera aceea care mi se părea nesfârşită şi inaccesibilă era, de fapt, spartă în diferite locuri. Dar, evident, nu-mi dădeam seama că era spartă, că prin toate acele spărturi se putea ieşi, că fiecare spărtură era o fereastră. Puteai oricând sări afară, pe fereastră…

  — Toate acestea fac parte din mesajul către flena? îl întrerupse, cu seriozitate, Biriş.

  — Toate, răspunse ferm Ştefan. I-am vorbit de ele Ioanei, dar vreau să le afle şi Ileana. Şi pentru că nu mă pot duce, încă, s-o văd – te-aş ruga pe tine să i le spui. Spune-i că tot ce se întâmplă cu ea, acum, n-are mare importanţă. A aflat şi ea că o iubesc, a aflat-o chiar de la mine; nu i-am putut ascunde lucrul acesta. Văd că nu spui nimic. înseamnă că ai înţeles şi tu, că eşti şi tu de acord. Unde ar putea duce o asemenea dragoste? Anna Karenina, Tristan şi Isolda? Ar fi prea trist. O dragoste care înlocuieşte pe alta, un adulter ca oricare altul, născut din Timp, măcinat de Timp, ursit morţii, ca o vietate oarecare născută din moarte şi reîntorcându-se în moarte. Dacă nu izbutesc s-o iubesc pe una aşa cum o iubesc pe cealaltă, ce sens mai poate avea dragostea aceasta nouă? De ce-am mai întâlnit pe Ileana, de ce m-am îndrăgostit de ea? Eu am iubit-o de totdeauna pe Ioana; din clipa în care am zărit-o am înţeles că o iubeam de totdeauna, că dragostea aceasta mi-a fost ursită. Atunci, de ce m-am îndrăgostit şi de alta. Numai ca să mă culc cu ea? Dacă dragostea aceasta nouă, neaşteptată, nesolicitată, nu va duce decât la înlocuirea Ioanei prin Ileana, nu ar avea nici un sens… Spune-i tot ce ţi-am spus eu acum. Am să i le repet şi eu, de altfel, când am s-o reîntâlnesc, dar aş vrea să le ştie de pe acum. Spune-i că maşina există, că ferestrele există, că sfera aceasta în care suntem închişi este numai în aparenţă de oţel, în realitate e spartă în nenumărate locuri, e asemenea unei coji de ou spartă în toate părţile. Spune-i toate lucrurile acestea acum, cât le înţeleg încă. Mâine, poimâine, am să le uit şi eu, şi am să mă reîntorc la mine însumi.

  Biriş se ridică brusc şi-i întinse mâna. îşi simţea din nou gâtlejul umed, şi acelaşi gust sălciu de sânge cald în gură. Trebuia să scuipe. Strânse repede mâna lui Ştefan, care-l privea încurcat, şi plecă. Pe scară, îşi scoase batista şi scuipă. Nu era, totuşi, sânge, ci doar o spumă roşietică. „Nu am nimic, îşi spuse. Va trebui să fumez mai puţin.” Câteva trepte mai jos se întâlni cu Ioana. Urca încet, rezemându-se cu mâna de rampă.

  — L-am minţit degeaba, îi spuse. N-a crezut nimic din tot ce i-am povestit atunci; mi-a spus-o chiar el, a doua zi.

  Zâmbea absentă, întristată. Biriş se trezi atunci cu batista însângerată în mână şi şi-o ascunse pripit în buzunar. Roşi şi simţi cum fruntea i se acoperă deodată de broboane. Dar nu mai îndrăzni să-şi scoată batista să se şteargă. O privea în neştire, o privea cum îi zâmbeşte.

  — Nu-l mai interesează Priveghiul, vorbi din nou Ioana.

  Trebui, totuşi, să-şi scoată încă o dată batista, să şi-o apropie de gură şi să scuipe.

  — Trebuie să mă las de fumat, vorbi el cu greutate, silindu-se să zâmbească, îşi simţea trupul întreg transpirat, umed, simţea cum i se lipeşte cămaşa pe spate, pe piept, simţea mai ales cum îi curg şiroaie de sudoare pe frunte, pe faţă, şi-şi strângea batista udă în pumn, neîndrăznind să se şteargă cu ea în faţa Ioanei.

  În seara aceea trecu pe la Cătălina.

  — Te-am aşteptat în fiecare seară, de-atunci, îi spuse ea.

  O privi şi o regăsi aceeaşi; cu ochii ei verzi, mari, nehotărâţi, cu părul blond care-i cădea pe tâmple, atingându-i umerii, cu obrazul tânăr şi totuşi fără vârstă, obraz obosit de farduri ieftine, de teatrele ieftine în care juca la întâmplare, câteva spectacole pe lună, înlocuind câte o artistă de a doua mână, obrazul ei rotund, aproape bucălat, de păpuşă vicioasă şi tristă, şi gura pe care niciodată n-o putea privi fără să nu simtă cum i se înfierbântă răsuflarea. Era aceeaşi. El se aşeză pe fotoliu şi-şi scoase pachetul cu ţigări. Fereastra era larg deschisă. Răzbătea în odaie un miros îndepărtat de liliac.

  — Credeam că ai să vii a doua seară şi te-am aşteptat, vorbi din nou Cătălina.

  Biriş îşi alese pe îndelete o ţigară, o învârti între degete, o mirosi adânc, apoi ridică ochii şi zâmbi cu o secretă satisfacţie.

  — Sunt purtătorul unui foarte important mesaj din labirint, vorbi el deodată. Cătălina îi zâmbi cu stângăcie.

  — Trebuia să fac sacrificiul ăsta mai demult, spuse ea. Erai fiinţa pe care o iubeam şi o admiram mai mult pe lume. Trebuia să te sacrific şi pe tine. Te rog să mă iGrti că am întârziat atât.

  — Nu eşti deloc curioasă să afli mesajul care mi s-a încredinţat? o întrerupse Biriş, continuând să se joace cu ţigara.

  — îmi rămăsese un singur lucru pur, neîntinat, în jurul meu, continuă Cătălina cu acelaşi glas surd, monoton. A trebuit să renunţ şi la lucrul ăsta. N-am avut noroc. Dar poate e mai bine aşa…

  În clipa aceea, fără să se fi auzit vreo bătaie, uşa se deschise brusc şi intră Bibicescu.

  — Aici eraţi?! se miră el, după ce-i privi pe amândoi, concentrat, aproape sever. Ai uitat că ne-aşteaptă conu' Mişu la „Modern”? se întoarse el către Cătălina.

  — Nu mi-e foame, spuse Cătălina. Du-te singur. Dacă vrei, vă întoarceţi pe urmă. Eu vă aştept aici, cu Petrache. Vă fac o cafea.

  Lui Biriş i se părea că ascultă acelaşi dialog început de mult, într-o seara în pragul cafenelei, când îl cunoscuse pe Bibicescu. – îmi pare bine, îi spusese acesta strângându-i mâna şi privindu-l adânc în ochi. Nu vrei să iei masa cu noi? Bibicescu era singur. Biriş întoarse capul spre cafenea, să vadă dacă mai vine cineva.

  — Nu, adăugase Bibicescu! N-a sosit încă. Trebuie să sosească dintr-un moment în altul. Ne-a invitat conu' Mişu la „Modern”, pe Cătălina şi pe mine. N-o cunoşti pe Cătălina Palade? E o femeie extraordinară. Dar am să te rog un singur lucru: să nu aduci vorba despre buddhism. O văzu chiar atunci apropiindu-se de ei. Cu capul gol, cu părul alunecându-i peste tâmple (vrea să semene cu Greta Garbo, înţelese el), cu mâinile în buzunarele unui pardesiu bej, călcând alene, oarecum absentă, privind vag înaintea ei. „încearcă să-şi creeze un gen”, îşi spuse.

  — Nu mi-e foame, vorbi Cătălina. Du-te singur. Am să vin şi eu la cafea. Vreau să mă plimb. în seara aceea s-au plimbat pentru întâia oară împreună. Lui Biriş îi era foame, dar acceptase să se plimbe cu ea. Au plecat pe bulevardul Lascăr Catargiu, îndreptându-se spre Şosea. S-a oprit în faţa unei simigerii şi şi-a cumpărat covrigi.…

  — Dă-mi şi mie, îi spuse Cătălina. Parcă începe să mi se facă foame. Apoi, luându-i braţul, adăugă: – îmi place de dumneata. Cred că o să fim prieteni.

  — Nici ţie nu ţi-e foame? îl întrebă Bibicescu întorcându-se spre el. Biriş îşi aşezase de mult ţigara între buze, dar nu o aprinsese. Se mulţumea s-o morfolească, sugând-o, scoţând-o uneori din gură şi mirosind-o.

  — Am mâncat, răspunse el târziu. Venisem aici cu o misiune. Mi s-a încredinţat un mesaj din labirint.

  — Un mesaj de la prietenul lui, Ştefănescu, din Braşov, vorbi deodată Cătălina, şi începu să râdă.

  Biriş păli puţin, dar îşi strânse ţigara între dinţi şi tăcu. Bibicescu îi privea pe rând, întunecat.

  — Ne-aşteaptă conu' Mişu, spuse el din nou, începând să se plimbe cu paşi mari prin cameră.

  — Nu putem veni, vorbi Cătălina după ce-şi potoli râsul. Avem de descifrat amândoi mesajul lui Ştefănescu din Braşov…

  Bibicescu se opri în faţa ei cu mâinile în buzunar. Lui Biriş i se părea că asistase la scena aceasta de nenumărate ori, că opririle acestea bruşte, apăsate ale lui Bibicescu, făceau parte din piesa pe care o repeta el, de mulţi ani, făcea parte din piesa care nu va vedea niciodată lumina rampei, şi deci, nu se va sfârşi niciodată. Va asista la plimbările lui nervoase, la opririle lui bruşte, la privirile lui pătrunzătoare, până la sfârşitul vieţii. „Dacă nu mă cert cu el într-o zi, am să-l suport până la sfârşitul vieţii.” îşi scoase ţigara dintre dinţi, muşcă şi zvârli cotorul care se umezise, apoi şi-o aşeză din nou, cu mare grijă, în colţul buzelor.

  — Aprinde-ţi, domnule, ţigara! izbucni deodată Bibicescu. M-ai scos din sărite! Aprinde-ţi-o!

  — Nu mai fumez, vorbi calm Biriş. Cred c-am avut azi-dimineaţă o uşoară hemoptizie şi nu mai fumez. Dacă m-apucă tuşea, scuip din nou sânge.

  Îl sperie, şi totuşi îi făcu plăcere tăcerea care urmă. Semăna cu toate acele nenumărate tăceri din tinereţea lui. Le provoca întotdeauna el, deşi îi era frică de distanţa care se căsca deodată între el şi ceilalţi; dar parcă se simţea atras de singurătatea aceea pe care i-o revelau tăcerile din jurul lui. în facultate, făcea curte unei colege, Marietta Postăvaru, o fată roşcată, plină de pistrui, cu pieptul tânăr, robust, ameţitor, căreia îi plăcea George Sand. O sărutase întâia oară într-o seară de denii, în Grădina Icoanei. O jumătate de ceas după aceea, cum Marietta pomenise de Musset şi George Sand, Biriş îi spusese:

  — Ştii că şi eu sunt tuberculos. Fata nu părea prea tulburată; doar o caldă şi totuşi detaşată privire de compătimire în ochii ei.…

  — Chiar azi am avut o hemoptizie, am scuipat sânge. De-abia atunci simţi tăcerea împietrindu-se în jurul lui.

  — Ce mă priviţi aşa? întrebă el foarte calm. Nu v-am ascuns niciodată că sunt bolnav de piept.

  — Ar trebui să te cauţi, spuse Bibicescu. Asta nu e glumă. Tu nu vii? se adresă el Cătălinei. Atunci ne întoarcem noi, peste un ceas, două…

  Plecă fără să le mai spună noapte bună. Cătălina ridică fruntea şi-şi opri privirile în ochii lui.

  — Aprinde-ţi ţigara şi nu te mai chinui, îi spuse. Acum înţeleg tot, adăugă gânditoare. înţeleg ce s-a întâmplat cu tine, în noaptea aceea. Te-am iertat de-atunci, dar acum înţeleg. De aceea te-ai despărţit şi de Theodora. Acum înţeleg.

  El îşi aprinse ţigara şi înghiţi primul fum cu sete, foarte adânc.

  — Tot nu eşti curioasă să afli despre ce mesaj e vorba? o întrebă târziu.

  — înţeleg foarte bine, continuă Cătălina cu glasul ei monoton şi stins, ca o tânguire. Când ai să vrei, ai să-mi spui. Voi fi femeia ta, voi fi femeia Ştefănescului. Am să te aştept în fiecare zi, la orele pe care mi le vei hotărî tu. Am să fiu şi eu una din acele femei. Nu cred că mai am dreptul la altceva. Se opri deodată şi tăcură amândoi multă vreme. El îşi aminti închipuirile pe care şi le urzea atunci, înainte de a face gestul; şi poate i se păreau mai adevărate decât cuvintele de acum ale Cătălinei. Parcă s-ar fi adresat altui om, şi o asculta pe Cătălina aşa cum o ascultase de atâtea ori, la teatru, regretând, în fundul sufletului, că nu are mai mult talent.

  — în fond, tu ai rămas îndrăgostit de Theodora, începu deodată Cătălina, zâmbind întristată. De mine te simţi atras doar fiziceşte. Pe cealaltă o iubeai cu adevărat; de aceea ai putut renunţa la ea. Eu sunt, pentru tine, femeia Ştefănescului. Dar n-am ce face. Asta mi-a fost ursita. Am să te aştept şi, când vei avea plăcere, vino.

  Biriş o revedea pe Theodora: mică, fragilă, cu un obraz de o neobişnuită puritate, parcă ar fi fost desenat de un meşter din alte timpuri, cu ochii ei înnouraţi de miopie (nu-şi punea ochelari decât la spectacole şi când citea – şi îl bucurase această urmă de cochetărie la o tânără savantă). Fără îndoială că ştia şi ea de ce s-au întâlnit, ştia că fusese peţită de doamna Porumbache, dar nu părea intimidată. Era îmbrăcată sobru şi totuşi tinereşte, fără nici o greşeală de gust. Când s-a ridicat să-l conducă şi a văzut-o din nou, întreagă, curată, proaspătă a avut un moment de regret. Dacă n-ar fi existat Cătălina, fata aceasta graţioasă şi savantă ar fi fost logodnica lui; din seara aceasta, ar fi fost şi el cu adevărat îndrăgostit. Era de neînchipuit că o asemenea fată l-ar fi putut accepta pe el, şi cu toate acestea miracolul se împlinise, Theodora îl acceptase. „Probabil pentru că în seara aceea au vorbit de Rilke”, îşi spunea el mai târziu, când încerca să se convingă că Theodora nu l-ar fi putut iubi, că ar fi regretat repede gestul ei, că n-ar fi putut fi fericiţi. Dar exista Cătălina. Totul era inutil, pentru că, într-o anumită seara, cineva, ieşind grăbit din cafenea, i-l prezentase lui Bibicescu, iar Bibicescu în acea seară, o aştepta pe Cătălina. Altă dată, într-altă seară, a ştiut că numai ochii ei îl fac fericit, când îi sorb privirile în apele lor verzi, adânci. Apoi, a ştiut, atingându-i odată sânul cu braţul, că numai sânul Cătălinei i-ar putea revela ceea ce nici un trup de femeie nu-i revelase până atunci.

  — Văd că nu eşti curioasă să afli mesajul, spuse el târziu, ridicându-se din fotoliu.

  Îşi stinse ţigara şi se îndreptă spre uşă. Cătălina îl privi cum pleacă şi rămase în fundul divanului, cu bărbia rezemată în pumn, absentă, fără să mai spună vreun cuvânt.

  Şovăi multă vreme, dar într-o seară se hotărî şi telefona Ilenei. Se deştepta parcă în fiecare dimineaţă mai vlăguit de puteri şi cu eforturi izbutea să se dea jos din pat. îşi ceruse concediu medical de la liceu; ar fi putut rămâne în pat toată dimineaţa, dar îi era frică să se abandoneze oboselii, îi era frică să zacă. Amâna totuşi din zi în zi să telefoneze Ilenei. Nu-şi mai amintea limpede ce trebuia să-i spună.

  — Te aşteptam de mult, îi spuse ea la telefon. M-a anunţat Ştefan că ai să vii să mă vezi. Când poţi veni?

  Se dusese a doua zi după-amiază. Fusese o dimineaţă neobişnuit de fierbinte şi către nămiazi cerul începuse să-şi piardă sticlirea; parcă oraşul întreg se cufunda în praf. Când ajunse în strada Batistei, se simţea deja obosit; transpira necontenit şi parcă îi era frică să respire; simţea nevoia să respire adânc, o răsuflare adâncă şi repede sugrumată, ca un suspin – dar îi era frică.

  — Aduc un mesaj, spuse el, silindu-se să zâmbească, îndată ce-i deschisese uşa Ileana.

  Abia acum o vedea bine. „Cu cine seamănă?” Era sigur că mai văzuse undeva ochii aceştia de un verde nefiresc, care căpătau o lumină aurie cu fiecare zâmbet, sigur că mai întâlnise undeva acelaşi obraz arămiu, aceeaşi gură foarte roşie, cu dinţii albi, limpezi, strălucitori. „Probabil într-un film”, îşi spuse încercând să-şi alunge gândul. Dar reveni, şi începu din nou să caute. Nu era figura ei, nici culoarea ochilor sau a părului care-l tulburase, ci era ceva în felul ei de a fi, în expresia ei, ceva care-i amintea nu atât de o femeie, cât de o stare pe care o cunoscuse cândva, de mult, într-un timp pe care nu şi-l putea preciza, ceva care-i amintea de un anumit timp, de o anumită viaţă pe care o pierduse de mult. Se simţi dintr-o dată mai puţin obosit şi începu să respire cu curaj, adânc, până în fundul pieptului. Dar puţine clipe în urmă se trezi că oftează, şi se îmbujora. Scoase batista şi începu să-şi şteargă fruntea, obrazul. „Seamănă totuşi cu cineva.”

  — Ştefan m-a rugat să-ţi transmit un mesaj, începu după ce se odihnise câtva timp în fotoliu.

  Ileana îi întinse cutia cu ţigări, dar el ridică repede, aproape speriat, palma dreaptă în aer, ca şi cum ar fi vrut să se apere.

  — Nu mai fumez! Nu prea mă simt bine de câtva timp. De aceea am şi întârziat. Ar fi trebuit să vin mai de mult să te văd…

  Tăcu, privind-o cu aviditate, cum îşi aprinde ţigara.

  — Este în legătură cu osul mort, cu măseaua moartă ajunsă în câmpul morţii? întrebă brusc Ileana.

  Parcă odaia se întunecase dintr-o dată. Tresări.

  — De unde ştii? o întrebă.

  — De la Ştefan, vorbi Ileana silindu-se să zâmbească. Ştefan îmi povesteşte fel de fel de lucruri pe care nu le înţeleg. îmi place să-l ascult povestindu-mi de lucruri pe care nu le înţeleg, vorbindu-mi despre pântecele balenei, şi despre camera Samba, şi despre maşina care ar fi trebuit să dispară în noaptea de Sânziene şi pe care a pictat-o el…

  — Acum îmi aduc aminte, o întrerupse. M-a rugat să-ţi spun că n-a pictat-o… Ileana înălţă brusc fruntea şi-şi opri privirile în ochii lui.

  — Maşina există, m-a asigurat el, dar n-a pictat-o. De altfel, adăugă zâmbind, nici n-ar fi putut s-o picteze. între noi fie vorba, nu cred că a pictat vreodată ceva…

  Ileana se ridică şi, apropiindu-se de fereastră, dădu la o parte perdelele. Se întunecase de-a binelea. Cerul era plumburiu, jos, şi părea neclintit. O ramură bătrână, stufoasă, aştepta împietrită în dreptul ferestrei. Nu se clătina nici o frunză.

  — Este adevărat că ai o măsea ajunsă în câmpul morţii? îl întrebă reaşezându-se în faţa lui, pe fotoliu. Vorbeşti-mi despre ea.

  — Am pierdut-o, spuse căutându-şi din nou batista şi ştergându-şi fruntea. Mi-a scos-o anul trecut.

  — Păcat, şopti Ileana absentă. Dar de ce spuneai că a ajuns în câmpul morţii…?

  — Nu mai are nici o importanţă acum, făcu cu o mare oboseală în glas. Era o poveste lungă. Era o poveste despre Timp…

  Tăcu respirând adânc. Parcă sta să se înăbuşe; odaia zăcea surpată în zăpuşeală.

  — Povestea cu tinereţea fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, spuse foarte încet Ileana încercând să zâmbească.

  — Te-aş ruga să deschizi puţin fereastra, şopti el. Nu ştiu ce am… Mă înăbuş…

  Ileana sări în picioare şi-l privi o clipă, speriată. Apoi se repezi şi deschise larg ferestrele. El îi mulţumi zâmbind.

  — Ţi-e rău? îl întrebă apropiindu-se de fotoliu.

  — Mi-a trecut, spuse. Nu mai aveam aer…

  În odaie pătrundea încet un miros de trandafiri sălbatici. Cerul coborâse încă şi mai mult, întunecat, ameninţător.

  — E din cauza furtunii, spuse Ileana reaşezându-se. Aşa e întotdeauna înainte de furtună…

  O văzu cum îşi prinde tâmplele în palme. Dar parcă şi-ar fi amintit deodată că e şi el acolo, şi-şi lăsă brusc mâinile, îşi scutură pletele, privindu-l, încercând din nou să zâmbească. „îl iubeşte, îşi dădu el încă o dată seama. Nu e nimic de făcut, nu e nici o ieşire. îl iubeşte.”

  — Ştefan m-a rugat să-ţi aduc un mesaj, începu. Are să-mi fie greu să-l repet întocmai, pentru că eram cam obosit şi nu-l prea înţelegeam nici eu bine. Ştefan te roagă să-l aştepţi…

  Ea se ridică brusc şi se duse să-şi azvârle ţigara pe fereastră. Parcă începea să se simtă ceva, parcă şi frunzele s-ar fi trezit din neclintire. Răsuflă adânc, şi-şi şterse din nou fruntea cu batista. „E absurd ce fac. N-ar fi trebuit să-l iau în seamă; de-abia ieşise din clinică.”

  — îmi pare rău, adăugă. Dar a stăruit mult să vin să te văd…

  Ileana se întoarse în mijlocul camerei şi-şi duse cuminte mâinile la spate.

  — Eşti profesor de filosofie, nu e aşa? Ştefan ţine foarte mult la dumneata. Te admiră foarte mult. Eşti singurul lui prieten, îmi spunea odată, singurul cu care poate discuta… Dumneata îl înţelegi? îl înţelegi întotdeauna ce spune? Mai ales acum, după… Partenie… înţelegi ceva? Spune-mi şi mie ce se întâmplă cu el…

  Se auzeau, îndepărtate, tunetele, şi creanga tresări înfiorată în faţa ferestrei. Ileana îi vorbise fără să-l privească.

  — A suferit un şoc nervos, asta e tot, începu el cu un ton degajat. S-a răzbunat pe el Istoria, adăugă zâmbind. Ştefan are fobia Istoriei, are groază de evenimente; el ar vrea ca toate lucrurile să rămână pe loc, aşa cum i se părea lui că erau în paradisul copilăriei. Şi atunci istoria se răzbună; îl înfundă de câte ori poate. îl bagă în lagăr din greşeală, omoară oameni în locul lui, tot din greşeală, şi aşa mai departe. Uite, mie, care trăiesc în istorie şi sunt împăcat cu Istoria, mie nu mi se întâmplă niciodată nimic…!

  Se opri istovit, şi-şi căută din nou batista. Era aproape întuneric în odaie. Creanga începuse să se scuture, şuierând, însufleţindu-se, lovind tot mai tare în geam.

  — Te rog, n-o închide! spuse, văzând că Ileana se îndreaptă spre fereastră. Ea se rezemase de pervaz şi-şi plecă fruntea afară.

  — începe vijelia, spuse fără se se întoarcă.

  Tunetele se auzeau tot mai apropiate. La răstimpuri, cerul era zăbrelit de pâlpâiri roşietice şi creanga se zbătea, gemând.

  — Nu te întrebam de asta, de ce s-a întâmplat cu Partenie, vorbi Ileana întorcându-se în mijlocul odăii. Aş fi vrut să ştiu dacă dumneata îl înţelegi întotdeauna când îţi vorbeşte de Timp şi de pântecele balenei şi de noaptea de Sânziene… Sau poate dumitale îşi vorbeşte altfel, adăugă repede apropiindu-se de el. Eu nu-l înţeleg. Ştiu că-şi iubeşte foarte mult soţia. Mi-a spus-o chiar el… Şi atunci, nu înţeleg ce se întâmplă cu el. Nu înţeleg…!

  Se opri, şi închise ochii cu un zâmbet îndurerat, încruntându-se totodată. Un fulger verde-roşiatic pâlpâi la fereastră şi puţine clipe în urmă trăsnetul cutremură clădirea. Ca şi cum ar fi aşteptat doar acest semnal, ploaia începu să cadă deodată, grea, plumburie, zgomotoasă, precipitându-se tot mai îndesată, gâfâind. Ileana sări şi închise ferestrele. Apoi îşi căuta nervoasă o ţigară şi şi-o aprinse. Biriş o privi din nou adânc şi oftă.

  I

  — Mi-e foarte drag, începu ea fără să-l privească, şi aş vrea să fim prieteni. Aş vrea s-o cunosc şi pe Ioana, pe soţia lui. Mi-a spus că o iubeşte foarte mult. Aş vrea să-i cunosc mai bine pe amândoi, să fim prieteni. Dar nu izbutesc să-l înţeleg. Câteodată, trec luni de zile fără să-mi dea un semn de viaţă. Apoi, îmi telefonează la miezul nopţii, vine să mă vadă în zori, rămâne ziua întreagă cu mine, nu se mai duce la minister, nu se mai duce acasă… Şi-mi vorbeşte despre fel de fel de lucruri stranii, pe care nu le înţeleg. îmi place să-l ascult vorbindu-mi despre toate lucrurile acestea, îmi place să-l ascult. Dar aş vrea să înţeleg ce se întâmplă cu el, aş vrea să ştiu ce are de gând să facă, ce-ar vrea să facă, ce-ar vrea să se întâmple…

  Se opri, ca să aştepte tunetul. în odaie pâlpâise din nou lumina lunară a fulgerului, apoi ferestrele răsunară prelung. El închise ochii; se simţea dintr-o dată transpirat şi, instinctiv, îşi strânse gâtlejul. „N-am mai fumat. Azi n-am fumat nici o ţigară. Nu mai poate începe din nou; n-am mai fumat.”

  — Mi-a spus să-l aştepţi, făcu el deodată. Este tot ce-am înţeles: că te roagă să-l aştepţi…

  Ploua acum dezlănţuit, aproape cu furie, şi creanga se zbătea înspăimântată, lovindu-se, deznădăjduită, de geam. Fulgerele se înteţiseră. La răstimpuri, casa întreagă parcă se cutremura din temelii. Ileana îl privea ca şi cum l-ar fi căutat undeva, în faţa ei, fără să izbutească să-l vadă.

  — Mi-a vorbit mult, continuă el cu glas sugrumat, dar n-am prea înţeles, îmi era rău. Fumasem în neştire, aveam ameţeli. Nu-l puteam asculta prea bine. Dar am înţeles un lucru: că te roagă să-l aştepţi…

  Ileana îşi prinse tâmplele în palme şi rămase aşa, ascultând vijelia, fără să scoată un cuvânt. El simţi din nou că se înăbuşă şi respiră adânc. „Ar trebui să plec”, îşi spuse. Gâtlejul îi era tot mai fierbinte; parcă începea să aştepte gustul de sânge în cerul gurii. „Ar trebui să plec. Mă înăbuş.”

  — Am cunoscut pe unul dintre directorii de la minister, vorbi Ileana fără să-şi ridice privirile. Mi-a spus că e cel mai bun negociator pe care-l avem, că are ca nimeni altul simţul realităţilor economice, că, în direcţia aceasta, a acordurilor economice, are geniu. Ar trebui să fie, deci, un om ca toţi oamenii… Şi cu toate acestea nu înţeleg ce vrea…!

  — Spunea că se rătăcise în labirint, reîncepu el cu un mare efort. Dar i se păru că aude soneria şi se opri.

  — Parcă sună cineva, spuse.

  Ileana ascultă mult timp sunetul prelung, metalic, fără să se mişte.

  — Nu aştept pe nimeni. O fi vreo prietenă de-a lui tante Alice. O fi prins-o ploaia prin apropiere…

  Dar în clipa următoare sări şi alergă precipitată pe coridor. Biriş îşi scoase repede batista şi scuipă. Privi cu spaimă spuma roşietică, apoi mai scuipă de câteva ori şi-şi şterse cu grijă buzele. I se păru că aude glasul lui Ştefan, şi tresări.

  — E aici! i se păru că şopteşte Ileana. Biriş! E aici…!

  „Să stea ploaia şi plec. Mă ascund într-un gang şi scuip. Trebuie să scuip. Apoi iau o maşină şi mă duc acasă. îmi face coana Viorica un ceai.” îl văzu intrând, cu un buchet de lăcrămioare în mână, ud leoarcă, încercând să-şi ridice părul care i se lipea mereu pe frunte.

  — Am fugit tot timpul prin ploaie, spuse.

  Ileana îl privea lung, zâmbind, cu mâinile la spate. în cele din urmă îi luă bucheţelul de lăcrămioare.

  — Mi l-ai adus mie? îl întrebă.

  Ştefan răsufla greu, adânc, privind cu un zâmbet vinovat şiroaiele ce se scurgeau pe covor. Nu mai îndrăznea să se mişte.

  — Treci la baie şi scutură-te, îi spuse Ileana. Vino cu mine…

  Ieşiră amândoi. „Trebuie să plec”, îşi spuse, şi cu un efort se ridică în picioare. Se rezemă de speteaza fotoliului, cu ochii pe jumătate închişi, aşteptând trăsnetul. Ferestrele răsunară prelung. „Aş putea intra după el, la baie. Să scuip.”

  — Ce faci? îl întrebă mirată Ileana.

  — Trebuie să plec, spuse silindu-se să zâmbească. Am treabă… Cred că găsesc o maşină…

  — Să nu pleci, şopti Ileana tulburată deodată. L-ai văzut cum a venit…?! Să nu pleci…!

  Se rezemă moale de speteaza fotoliului şi-şi scoase din nou batista. „De-ar sta ploaia…”

  — Ţi-e rău? îl întrebă Ileana cu o privire speriată. Să-ţi dau ceva. Ce vrei să-ţi dau…?!

  — Ce ai? îl întrebă Ştefan apropiindu-se.

  — Aş vrea să mă duc acasă, spuse. Nu mă simt bine. Unde e baia? întrebă el îmbujorându-se.

  Apoi ieşi repede, urmat de Ştefan. Intrând, trase zăvorul tremurând şi se aplecă deasupra chiuvetei. Scuipă de mai multe ori, tuşind, înecându-se, şi deschise amândouă robinetele. începu să se spele pe mâini, pe obraz, respirând adânc, cu spaimă. Şovăi o clipă, apoi scoase batista şi o clăti, privind în neştire apa care gâlgâia în chiuvetă. Şi deodată îşi aminti. Era mic, veniseră cu gabrioleta la Moşi. Nea Mitică îl ţinea de mână; coana Viorica umbla la un pas înaintea lor, cu o umbreluţă de mătase roz. Era foarte cald. „Mi-e sete!”, şoptise el. „Stai că ajungem acuma, spusese nea Mitică. Ajungem la grădină şi-ţi dau o limonada.” Se lăsa tras de mână, prin mulţimea aceea asurzitoare, prin praful care se înălţase până foarte sus, deasupra baloanelor colorate. „Mi-e sete!”, începu el din nou. Parcă îi frigeau buzele mirosurile acelea necunoscute, fumurile care se înălţau din toate părţile, din cazane în care se fierbeau gogoşi, de pe grătare, din căldările cu jăratic din care săreau cu procente scurte floricelele. „Mi-e sete!”, spunea el întruna, şi simţea cum lacrimile îi curgeau sărate, prăfuite, pe amândoi obrajii. „Dă-i, Mitică, o limonada! făcu coana Viorica întor-cându-şi mânioasă umbreluţa roz. Că dacă ştiam aşa, nu-l mai luam cu noi…!” Nea Mitică îl smuci, grăbind pasul, făcându-şi anevoie loc prin mulţime şi se opri în faţa unei dughene. Cineva îi întinse un pahar mare cu limonada roşie. Apucă paharul cu amândouă mâinile şi-şi dădu capul pe spate. Şi rămase fascinat, privind-o: fata aceea neînchipuit de frumoasă, cu ochii verzi-albaştri, cu dinţii foarte albi, îi zâmbea. Niciodată nu-i zâmbise cineva cu atâta dragoste. „Băieţaşule! îi spunea ea, maimuţoiule…!” Auzea gâlgâiul limonadei, simţea cum i se preling şiroaiele în colţul gurii şi o auzea mereu pe ea: „Maimuţoiule! maimuţoiule…!”

  — Să mă duc să-ţi aduc o maşină! spuse Ştefan când îl văzu că intră în salon.

  — Nu e nevoie, mă simt mai bine. Mă simt mult mai bine acum… Tăcură toţi trei, ascultând vijelia.

  — Ştiu acum cu cine seamănă Ileana, spuse deodată rezemându-se de speteaza fotoliului şi încercând să zâmbească.

  — De ce nu vrei să rămâi? îl întrebă ea cu o privire rugătoare, deznădăjduită. Iţi dau un alcool… Sau dacă vrei îţi fac un ceai…

  — Ştiu cu cine seamănă, repetă cu acelaşi zâmbet istovit. îmi pare foarte bine că am aflat cu cine seamănă… Aveam patru ani; a fost singura mea dragoste împărtăşită. Am privit-o, cred, o jumătate de minut. Credeam că n-am s-o mai uit niciodată. O uitasem…

  Ileana îl privea cu aceeaşi uitătură stranie, ca şi cum nu l-ar fi văzut. Ştefan rămăsese încurcat în mijlocul camerei.

  — E mai bine că nu i-ai spus nimic, începu el deodată.

  — I-am spus doar că te pierduseşi în labirint, îl întrerupse cu un gest de nerăbdare.

  Simţise din nou că se înăbuşă, că nu mai are aer, şi întinse mâna Ilenei.

  — îmi pare rău…, şopti ea.

  — Ai fost marea mea dragoste din copilărie, îi spuse el. Singurul suflet care am simţit că mă iubeşte cu adevărat…

  Ea îi zâmbi, vinovată. De-abia când ajunse în stradă îndrăzni din nou să respire adânc, până în fundul pieptului. Dar se refugie repede într-un gang. începuse grindina. Ar fi vrut să scuipe, dar îi era ruşine; în gang se mai aflau câţiva trecători. îşi scoase atunci batista udă din buzunar şi şi-o apăsă în neştire pe gură.

  În vara aceea, a plecat pentru o lună la Casa de odihnă a profesorilor secundari de la Comarnic. Venea pentru a treia oară, dar de data aceasta urmă întru totul regimul prescris de doctor. „Problema e simplă, îşi spunea. Trebuie să mă reîntorc, pentru un anumit timp, la condiţia de larvă. Să renunţ la activităţile şi cheltuiala de energie care incumbă adultului, să mă supraalimentez şi să dorm cât pot mai mult.” Revenea totuşi, necontenit, asupra imaginii Cătălinei: în combinezon, fără ciorapi, cu o mână pe piept: „Rămâi, te rog… Când ai să ai plăcere, vino, eu te aştept…!”

  Izbutise s-o revadă din ce în ce mai rar. Dar lupta, în fiecare seară, cu ispita de a se duce s-o vadă. Ca să fie sigur că va rezista, se dezbrăca de îndată ce apunea soarele şi se aşeza în pat. Doamna Porumbache venea şi-i ţinea de urât, aducându-şi ibricul cu cafea, sau când era foarte cald, căldarea în care pusese la gheaţă o stică de vin şi un sifon. O privea cum soarbe din cafea, povestindu-i. O privea mai ales cum trage oftând din ţigară. Uneori, o ruga să-l lase să-i aprindă el ţigara, şi aspira cu voluptate şi cu foarte mare grijă primul fum. „Nu am nimic, îşi repeta mereu, doar am fumat prea mult. Problema e simplă: regresiunea în starea de larvă.” Doamna Porumbache îi povestea, până târziu nopţile, şi el asculta fascinat, toate întâmplările acelea pe care le cunoştea de mult, până în cele mai mici amănunte, întâmplări despre oameni pe care nu-i întâlnise, sau pe care îi zărise doar în treacăt, şi într-un timp când nu mai erau decât bietele lor umbre. „Nu l-ai cunoscut pe finul Lică şi pe Fănel, pe frate-su, când aveau ei «Grădina Veseliei»„, începea doamna Porumbache. Ştia tot ce va urma: cum a venit odată Miţa Biciclista cu toate fetele de la şantan şi a cerut să se scoale mahalagiii ca să poată dansa ele pe mese, printre talerele cu fripturi şi paharele pline cu vin, şi a pus rămăşag că nici un singur pahar nu va fi răsturnat. Doamna Porumbache se oprea, îşi umplea paharul, apoi aşeza oftând sticla în căldare. El aştepta nerăbdător, deşi ştia ce va urma: una dintre fete a alunecat pe masă, şi cineva a sărit atunci s-o prindă în braţe, iar toţi mahalagiii s-au repezit la fete să le sărute, şi s-a făcut o învălmăşeală de-a rămas de pomină, căci fetele veniseră cu ofiţerii după ele, şi unul, un locotenent a tras un foc de revolver în aer, dar lumea a crezut că trag ofiţerii, şi femeile au început să ţipe şi încercau să sară gardurile grădinii, dar se împiedicau în rochiile lor lungi. Atunci s-a auzit răcnetul lui finu' Lică: „Cine a tras cu pistolul, mă…?”

  Dar nu avea întotdeauna destulă voinţă ca să se dezbrace, să se urce în pat şi s-o cheme pe coana Viorica să-i ţină de urât. îl apuca un fel de febră de nerăbdare, îndată ce apunea soarele, şi atunci se bărbierea, îşi schimba cămaşa şi pornea, încruntat, grăbit, cu deznădejde, spre Cătălina. Uneori nu o găsea acasă, şi o aştepta plimbându-se pe trotuar, fumând ţigară de la ţigară, sau rezemat de un zid, o aştepta până o zărea apropiindu-se, cu Bibicescu, la un pas în urma ei, cu capul plecat, cu părul căzându-i peste obraji.

  — Ce mai faci, Ştefănescule? îi striga ea.

  — Mă întorceam spre casă şi am trecut să văd ce mai faci, minţea el. Când o găsea singură, parcă aşteptându-l, i se părea mai greu de îndurat prezenţa ei, privirile ei, mai ales, care-l cercetau răbdătoare, pe îndelete, până ce, exasperat, începea să-i vorbească, mărturisindu-i cu un glas coborât, înfierbântat, cum se gândea la ea, înainte, cât de mult o dorea, ce planuri îşi făcea despre viaţa lor împreună, cum îşi închipuia el dragostea lor; îi vorbea aşa până se simţea golit de sânge, istovit, şi atunci se ridica din fotoliu şi se îndrepta spre uşă. Cătălina îl urmărea, tăcută, cu privirea.

  — Când vrei, îi spunea ea văzându-l că pune mâna pe clanţă, când îţi face plăcere, vino. Eu te aştept mereu. în loc să te duci… ştii tu unde, mai bine vino la mine. Cel puţin poţi fi sigur că n-ai să te îmbolnăveşti…

  „Problema e simplă”, îşi repeta el necontenit, cu încăpăţânare, la Comarnic. Nu legase nici o prietenie cu ceilalţi colegi şi-şi petrecea aproape tot timpul întins pe chaise-longue, în parc, dormind sau prefăcându-se că doarme. îşi adusese câteva cărţi, dar parcă i-ar fi fost frică să le citească. Aşa se întâmplase cu cinci ani înainte, în 1934, când venise pentru întâia oară la Casa de odihnă: citea, întins pe chaise-longue, când s-a apropiat de el o profesoară din Moldova.

  — Ce citiţi cu atâta interes, domnule Biriş? îl întrebase ea. Apoi s-au împrietenit şi-şi împrumutau unul altuia cărţile. Nopţile, se plimbau împreună. A uitat de regim, în acel an, nu s-a ţinut deloc de cură şi s-a întors mai obosit şi tot atât de slab. De data aceasta, se încăpăţânase să reintegreze starea de larvă.

  Într-o zi, primi în plicul trimis de doamna Porumbache de la Bucureşti, un ordin de concentrare. înapoie ordinul la regiment, împreună cu un certificat medical, dar câteva zile în urmă primi un alt ordin: să se prezinte la Spitalul Militar din Braşov. Plecă chiar a doua zi, plictisit, enervat că i se ştirbeşte luna de odihnă. Credea că va fi examinat imediat, dar comisia se întrunea abia peste trei zile, şi a fost internat la Spitalul Militar. I se dădu o odaie sinistră, mirosind a creolină şi acid fenic, cu ferestrele fumurii, cu clanţele de la uşi înfăşurate în cârpe îmbibate în soluţie de sublimat; ca să se dezinfecteze, îi explică sanitarul. Nu înţelegea de ce, dar avea certitudinea că în acea cameră, pe acelaşi pat pe care zăcea el, murise de curând un soldat, unul dintre acei ţărani chemaţi la concentrare din toate colţurile ţării, unul dintre aţâţi care aşteptau nopţile în gări, dormind cu capul pe genunchi, să le sosească trenul care să-i poarte la regimentele lor. Nu venea să-l vadă aproape nimeni. „Fără îndoială, îşi spuse, oamenii sunt încă sub impresia penibilă a acelui cadavru descoperit într-o dimineaţă în patul meu.”

  Apoi fu chemat la examenul radiografie. îşi scoase cămaşa şi aştepta, pe întuneric, alături de alţi câţiva soldaţi, care tremurau la răstimpuri, ca zgâlţâiţi de friguri.

  — Biriş Petre! se auzi strigat din întuneric.

  Se apropie bâjbâind de medicul militar şi se lăsă condus în dreptul aparatului. Ştia tot ce va urma: Respiră! respiră adânc! tuşeşte…!

  — Ce meserie? întrebă medicul.

  — Profesor secundar, răspunse supus Biriş.

  — Ai putea fi mai atent cu sănătatea dumitale, mormăi medicul.

  Apoi se întoarse către sanitarul de lângă el, care scria la lumina scăzută a unui bec roşu:

  — Şase luni scutit de concentrare!… Următorul…!

  Biriş se reîntoarse bâjbâind la banca unde îşi lăsase hainele şi-şi căută cămaşa. După câteva ciocănituri scurte, uşa se deschise şi cineva intră pripit. Dar se opri şovăind, în întuneric.

  — Cu domnul maior, şopti el, vreau să vorbesc cu domnul maior! îşi găsi drumul până aproape de sanitar şi se apropie de medic.

  — Vă cheamă domnul colonel, spuse el. E urgent…!

  Medicul mormăi ceva, continuându-şi lucrul. Celălalt se apropie mai mult de el, şi adăugă.

  — Ribbentrop e la Moscova… Negociază tratatul de neagresiune ruso-german…!

  Tăcură toţi. Biriş simţi cum îl cuprinde frigul şi-şi îmbrăcă repede haina. Medicul se desprinse de aparat.

  — Mă întorc în cinci minute, spuse sanitarului.

  Din ziua aceea, parcă începuse să se trezească la o altă viaţă, care era tot a lui, dar care nu semăna întru nimic cu viaţa pe care o dusese până atunci. Se reîntoarse la Comarnic ca să-şi termine cura, dar nu mai avea răbdare să dormiteze pe chaise-longue, izolat de ceilalţi, în fundul parcului. Cumpăra toate ziarele, îşi petrecea aproape tot timpul în cele câteva cafenele unde ştia că putea întâlni cunoscuţi, se ducea la gară să aştepte trecerea trenurilor spre Bucureşti şi privea pe rând figurile acelea preocupate, joviale sau indiferente care se plecau peste ferestre ca să-şi vorbească sau să-şi cumpere fructe în coşuleţele de răchită, sau să întrebe dacă au sosit ziarele din Capitală. în zorii zilei de 1 septembrie plecă şi el. Ajunse la Bucureşti când ediţiile speciale anunţau invadarea Poloniei. Ieşi din gară grăbit, purtându-şi singur, cu greutate, bagajul, şi coborî pe bulevardul Dinicu Golescu, căutând mereu cu ochii un taxi. Oamenii umblau tăcuţi, îngrijoraţi, încruntaţi. Aproape nimeni nu înălţa ochii spre cerul proaspăt, imaculat, al dimineţii. La staţiile de tramvaie citeau câte doi, trei acelaşi jurnal. Din când în când, pe celălalt trotuar, cineva striga: Taxi! taxi! Biriş strigă şi el, de mai multe ori, fără prea mare speranţă. Un şofer se opri totuşi lângă el.

  — Ce direcţie! întrebă morocănos.

  I-o spuse şi şoferul clătină din cap, făcându-i semn să se urce.

  — E ultima mea cursă, spuse. Diseară trebuie să plec. Am primit ordinul de mobilizare.

  Aşteptă câteva clipe şi văzând că nu-i răspunde nimic, continuă.

  — Nu l-ar mai răbda pământul, că nu se mai satură. Am făcut cinci luni de concentrare, numai anul ăsta, şi toate numai din cauza lui! Că nu se mai satură! Tot să ia, să ia, să ia…

  În după-amiaza aceea se duse la cafenea. îl găsi pe Bursuc la masa de lângă fereastră, vorbind. închidea la intervale egale ochii, care, pentru o fracţiune de secundă dispăreau parcă într-un strat de grăsime şi izbucnea din când în când în râsul lui gros, trivial, săltându-şi pântecele.

  — Vine războiul, spunea Bursuc. Eu m-am pus la adăpost: mă popesc. Am găsit şi o parohie, pe lângă Deva. Voi vă duceţi pe front şi vă rămân oasele pe acolo. Eu, preot cu parohie, îmi văd de oiţele mele, lângă Deva, la moşia lui Patru Fruncea.

  Venea, de atunci, în fiecare zi la cafenea. Bursuc era întotdeauna acolo, aşezat la masa de lângă fereastră, vorbind despre Patru Fruncea, care-şi avea moşiile lângă Deva.

  — Mi-a fost greu până mi-am găsit omul, spunea. Trebuia să fie prost, bogat şi ambiţios, căci numai ăştia ştiu să facă politică. Acum, că l-am găsit, pot să aştept. Poate să vină războiul.

  Fuma din nou două pachete de ţigări pe zi. A început să fumeze mult în zilele când aştepta bătălia de pe Vistula. Aşteptau toţi marea bătălie de pe Vistula, care trebuia să schimbe soarta războiului. Numai Bibicescu părea sceptic, indiferent, ascunzându-şi anevoie plictiseala şi decepţia. Ştia, acum, că Mişu Weismann n-are să-i poată face atât de curând teatrul. Marea lui afacere fusese din nou amânată. Când i-a întâlnit pentru întâia oară pe toţi trei – căci Biriş nu voise s-o caute acasă pe Cătălina şi aranjase cu Bibicescu să se întâlnească direct la restaurant – nu au vorbit decât despre asta, despre teatrul pe care Mişu Weismann nu-l mai putea face, şi despre bătălia de pe Vistula care ar fi nimicit diviziile blindate germane şi i-ar fi salvat şi pe ei toţi. Cătălina nu-i mai spusese Ştefănescu, aşa cum îi spunea astă-vară, de câte ori era şi Bibicescu de faţă. Ii spunea din nou Petrache, cum îi spusese întotdeauna. Era absentă, melancolică, şi când îi întâlnea ochii, zâmbea visătoare.

  — Vine toamna, spunea ea la răstimpuri. Anul acesta am simţit-o cum vine de departe. Nopţile erau totuşi calde şi în fiecare dimineaţă Bucureştiul regăsea acelaşi cer albastru, strălucitor. „Ce ghinion, auzea vorbindu-se la cafenea, seceta asta, ce tragedie! Dacă ar ploua, n-ar mai putea înainta tancurile nemţeşti, s-ar înnămoli în mlaştinile Vistulei şi ar începe marea bătălie.”

  Trecuse încă din prima seară pe la Ştefan. Era mobilizat în Ardealul de Nord, îi spuse Ioana.

  — Dumneata crezi că vine războiul? îl întrebase ea, în prag, crezi că au să vină şi peste noi? A trecut s-o mai vadă după două săptămâni, dar n-a găsit-o acasă. A sunat mult timp, rezemându-se de uşă, ascultând soneria răsunând depărtată în casa goală, apoi a plecat cu o mare tristeţe în suflet. Nu ştia de ce venise s-o vadă, nu ştia ce i-ar fi spus dacă ar fi găsit-o, dar cobora scările întristat, abătut, obosit. Varşovia căzuse, germanii ocupaseră mai mult de jumătate din Polonia, iar ceea ce rămăsese începu să fie ocupată de Soviete. Zilnic se refugiau în ţară mii şi mii de polonezi. Unii dintre ei ajunseseră la Bucureşti şi Biriş îi zărea uneori la cafenea, apropiindu-se cu un zâmbet silit de mese şi arătând, în pumnul pe jumătate închis, câte o bijuterie, câteva verighete, sau băgând mâna în buzunarul de la vestă şi, după ce-şi roteau privirile în jurul lor, scoţând o tabacheră de aur.

  Apoi, într-o zi, la amiază, primul-ministru a fost asasinat de o echipă de legionari. în dimineaţa aceea, Biriş avusese o hemoptizie. Ameţit, palid, nebărbierit, plecase s-o vadă pe Cătălina îndată ce aflase vestea. Cătălina tocmai se întorsese acasă; nu avusese încă timp să-şi scoată pardesiul.

  — Ce e cu tine? îl întrebă speriată. Ţi-e rău?

  — Am scuipat iar sânge, spuse Biriş. Se întinse pe divan şi Cătălina îi ghemui mai multe perne sub cap.

  — Vrei să chem un doctor? îl întrebă, mângâindu-i fruntea.

  — Nu, nu e nevoie de doctor. Fă-mi un ceai… O auzi cum deschide uşa şi se duce să pună apa la fiert, apoi o auzi căutând în dulap ceştile de ceai şi zaharniţa şi i se păru că se reîntoarce în adevăratul lui timp, singurul care fusese pe de-a-ntregul al lui, şi numai al lui, un timp în care nu pătrundeau alţi oameni, pe care evenimentele nu-l puteau ştirbi. Zâmbi, lăsându-se purtat de fericirea aceea intimă, incomunicabilă, apoi închise ochii şi adormi.

  Când se trezi, o văzu pe Cătălina aşezată pe divan, lângă el. Lampa cu abajur japonez ardea, dar lumina îi era aproape istovită de câteva şaluri de mătase.

  — Mi-e sete, spuse, încercând să-şi ridice capul. Dar ameţi, şi se lăsă din nou pe perne. Cătălina îi dădu să bea din ceaşca în care se răcise ceaiul. Voi să mai spună ceva, dar Cătălina îi făcu semn cu mâna să nu se obosească. Puţin timp în urmă, sosi Bibicescu cu un doctor. îi făcu o injecţie, apoi îl coborâră, ţinându-l de subsuori, şi într-o maşină îl conduseră în strada Măcelari.

  — Să nu spuneţi nimic, şopti Biriş, să nu-i spuneţi coanei Viorica.

  Doctorul veni să-l vadă şi a doua zi şi-i mai făcu o injecţie. Dormise toată noaptea, transpirând abundent, şi se trezi mai odihnit. Ceru îndată ziarele. Drept represalii pentru asasinarea primului-ministru, câteva sute de legionari fuseseră împuşcaţi în toată ţara şi expuşi în pieţe. La Bucureşti, cadavrele fuseseră zvârlite pe un maidan, lângă Cotroceni. Lumea fusese invitată să vină să-i privească. Fără să-i spună, doamna Porumbache se dusese să-i vadă chiar în acea după-amiază. S-a întors pe seară, obosită, decepţionată.

  — Era prea multă lume, începu ea scoţându-şi pantofii plini de praf, şi se-nghesuiau care mai de care. N-am apucat să-i văd; doar ce le-am zărit, la unii, picioarele.

  Apoi, pe la mijlocul lui octombrie, a plecat la Moroeni. A ajuns la Pietroşiţa aproape de apusul soarelui. Când maşina a început să urce prin pădurea din jurul Sanatoriului, simţi deodată o nemaicunoscută poftă de a trăi, o fericire fără nume de a fi viu. Maşina înainta încet printre brazi şi pe sub fagii şi mestecenii cu frunzele galbene şi din toate părţile izbucnea mirosul aspru, îmbătător, al muntelui. Sus, îl întâmpină pe neaşteptate Sanatoriul. Era o imensă clădire în formă de semicerc, cu terasele către miazăzi, deschise deasupra pădurii. Camera lui era la etajul al V-lea, în blocul din centrul clădirii. De pe terasă, se vedeau până foarte departe, coamele munţilor, viorii la căderea serii.

  Se trezi, totuşi, în noaptea aceea, de mai multe ori. îşi amintise, în somn, că în câteva zile va fi 19 octombrie şi se trezi îngrijorat, gândindu-se la Cătălina. N-o mai văzuse deloc în ultimul timp; el zăcuse tot timpul, iar doamna Porumbache îl ameninţase că dacă vine Cătălina o dă afară din casă. „Târfa aia te-a nenorocit, ea ţi-a mâncat tinereţele. Să n-o prind pe-aci, c-o dau afară…!” „Vorbeşte mai încet, îi spunea el, că poate vine Bibicescu; şi ştii, e iubita lui, trăieşte de câţiva ani cu Bibicescu…” Doamna Porumbache îl privea lung, apoi începea să plângă şi-şi ducea moale, istovită, şorţul la ochi. El o asculta cum plânge, înfundat, sugrumându-şi suspinele, şi zâmbea închizând încet ochii. „Tot la ea se gândeşte, Aneto, izbucnea deodată doamna Porumbache, tot la târfa aia! Surioară! ce băiat mi-ai lăsat tu mie, şi uite ce-a ajuns; că scuipă sânge, dar pe curvă tot n-o uită…!” El deschidea ochii, îşi oprea privirile pe aceeaşi pată umedă, fumurie, din tavan. „Vorbeşte mai încet, spunea, că poate vine Bibicescu. E iubita lui Bibicescu…”

  Dar Bibicescu venea arareori şi numai în treacăt, la căderea serii. Era întotdeauna plictisit, absent, preocupat, şi se plimba necontenit în cameră, cu mâinile în buzunar.

  — Ce mai spui? întreba el din când în când, oprindu-se brusc lângă fereastră, cât mai departe de pat. Cum te mai simţi – Bine, răspundea. Voi ce mai faceţi?

  — Mâncăm cu conu' Mişu, diseară. Î-propos, îşi amintea deodată Bibicescu, m-a întrebat conu' Mişu de tine, dacă ai nevoie de ceva. Poate ai nevoie de ceva bani…

  — Nu, eu n-am nevoie. Plec la sanatoriu. Poate coana Viorica are nevoie. întreab-o pe ea… Bibicescu începea din nou să se plimbe, uitându-se la răstimpuri la ceas.

  — Dar el, conu' Mişu, de ce nu vine? îl întreba.

  — Păi, nu ţi-am spus? se oprea Bibicescu în mijlocul camerei, întorcând brusc capul către el. O păzeşte tot timpul. Nu se mai mişcă de lângă ea. O ia în primire de dimineaţă. O aşteaptă cu maşina la poartă şi n-o mai scapă din ochi toată ziua…

  „Se apropie 19 octombrie, înţelegea el, de aceea o păzeşte. Se apropie 19 octombrie”, îşi amintise trezindu-se în noaptea aceea la sanatoriu. Se simţea transpirat, dar nu îndrăznise să cheme infirmiera. îşi şterse cu mâneca pijamalei broboanele de sudoare de pe frunte. A doua zi, deşteptându-se, întâlni cu mirare munţii şi pădurea în faţa ochilor, pe fereastra deschisă, şi i se păru că se trezeşte dintr-un vis străin, în care se rătăcise din întâmplare. Rămase nemişcat, respirând adânc aerul tare al muntelui. în cameră mai erau două paturi, goale. „Probabil că au murit înainte de venirea mea”, îşi spuse el înseninându-se.

  Când auzi clopotul pentru dejun, Biriş răsuflă uşurat. îşi strânse hârtiile de pe masă, le ascunse în mapă şi ieşi din nou pe terasă. Soarele se înălţase. Câţiva nori fumurii pluteau leneşi deasupra muntelui. „Am să-i scriu chiar astăzi, îşi spuse, am să-i scriu că mi s-a interzis orice efort intelectual, că mi se va face o nouă operaţie.” Dar îşi dădu repede seama că redactorul Farului Nostru nu-l va putea crede; aflase, deja, că i se făcuse operaţia de thoracoplastie astă-iarnă, când i se scoseseră două coaste. „Am să-i spun că sunt obosit. Sau, poate, am să scriu despre altceva; am să scriu despre Priveghiul.”

  Într-o duminică umedă şi ploioasă de februarie, venise să-l vadă Ştefan. Venise cu maşina unui prieten. Rămăsese o clipă, şovăind, în prag. „Nu mai mă recunoaşte”, înţelese Biriş, şi zâmbi.

  — Te-ai îngrăşat, îi spuse Ştefan, arăţi foarte bine. El ştia cum arată; se privea de mai multe ori pe zi în oglindă şi se urmărea cum se schimbă. Obrajii păreau acum umflaţi în pripă, oarecum artificial, şi când râdea, bărbia i se îngroşa ca o guşă. Ştia, de asemenea, cât de mult chelise în ultimele luni.

  — Te-ai îngrăşat, repetă Ştefan. Apoi, după o clipă, adăugă:

  — E şi Cătălina cu mine. A rămas jos, în hol. întreabă dacă poţi s-o primeşti şi pe ea.

  Cătălina intră câteva clipe în urmă.

  — N-am avut răbdare să aştept, spuse. Ştiam că ai să mă primeşti. I se păru schimbată, întinerită.

  — Ce frumos e la tine! exclamă şi se apropie de terasă. începuse să plouă mărunt şi munţii erau ascunşi în ceaţă. Cătălina privea peste pădure, respirând adânc.

  „E cu Ştefănescu”, îşi spuse el, şi începu să râdă. Ştefan zâmbi, puţin încurcat.

  — Mă gândeam la Cătălina, vorbi deodată. Mă întrebam dacă l-o fi întâlnit pe Ştefănescu…

  — L-am întâlnit, spuse Cătălina, întorcându-se de la fereastră şi aşezându-se pe marginea patului. Dar nu erai tu. Nu semăna cu tine…

  — Muntele e frumos întotdeauna, începu stingherit Ştefan, e frumos şi când plouă, şi când e ceaţă. Am stat cinci luni în munţii Maramureşului.

  Biriş îşi băgă mâna sub saltea şi trase o tabacheră ieftină, soldăţească, de tablă.

  — Are să-ţi facă rău, spuse Cătălina privindu-l în ochi.

  — Am fost concentrat acolo, în munţii Maramureşului, continuă Ştefan. Când îşi aprinse ţigara, observă că-i tremură puţin mâna şi se enervă.

  Cătălina continua să-l privească; parcă nu l-ar fi ascultat nici ea pe Ştefan, vorbindu-le, când mai domol, când mai însufleţit, despre munţii Maramureşului. Era lângă el şi nu-i venea să creadă; parcă n-ar mai fi fost ea. întinerise, se schimbase. „Din cauza lui Ştefănescu”, înţelese, şi începu deodată să râdă. Ştefan tăcu, şi-l privi adânc, nedumerit.

  — De ce râzi? îl întrebă.

  Îşi trecu mâna pe gură, peste obraz, ca să-şi potolească râsul. Cătălina îi luă ţigara dintre degete şi, ridicându-se, se îndreptă spre terasă şi o strivi pe ciment. „Nici măcar n-am fost curios să aflu ce s-a întâmplat la 19 octombrie, îşi aminti el încă o dată. N-o mai iubesc, n-o mai doresc. Poate să facă ce vrea, să se culce cu cine vrea. M-am vindecat. E aici, lângă mine, şi parcă nici n-ar fi.”

  — Parcă acum seamănă şi mai mult cu Partenie, vorbi deodată Cătălina reaşezându-se pe marginea patului.

  Biriş îşi opri privirea asupra lui Ştefan; nu părea tulburat. Rămăsese în mijlocul camerei, aşteptând parcă să continue.

  — Era mai puţin frumos ca el, dar era mai orgolios, continuă Cătălina cu un glas depărtat, ca şi cum nu s-ar fi adresat nici unuia dintre ei. Era foarte orgolios. Nu s-a consolat niciodată că l-a părăsit logodnica.

  — Dar tu, când l-ai cunoscut? întrebă cu un glas sugrumat.

  Simţise cum tot sângele îi năvăleşte deodată în obraji. Vru să bage din nou mâna sub saltea, să-şi scoată tabachera, dar Cătălina se plecă spre el şi-i prinse braţul. Apoi îl trase încet către ea şi-i aşeză întreg braţul pe pulpele ei. „Când vei avea plăcere, vino. Eu te aştept în fiecare seară.”

  — Tu când l-ai cunoscut? reîncepu el stăpânindu-se. Nu mi-ai vorbit niciodată de el, nu mi-ai spus că l-ai cunoscut.

  Cătălina îl privi cu o mare blândeţe şi-i zâmbi.

  — L-am cunoscut mai bine numai cu câteva luni înainte de moarte, spuse cu acelaşi glas depărtat. Cred că era să facem un mare amor unul pentru altul, începuse chiar să scrie pentru mine o piesă de teatru…

  — Bibicescu pretinde că a scris-o pentru el, o întrerupse Ştefan, că a scris-o ca s-o joace el.

  Cătălina întoarse capul, ca şi cum ar fi vrut să vadă cine vorbise, apoi ridică din umeri.

  — A scris-o pentru mine, continuă cu o stăpânită fervoare. Mi-a mărturisit-o chiar el. Mi-a spus: „M-am gândit la tine aseară, când am început piesa. Şi i-am găsit un titlu frumos, care spune tot: Priveghiul…”

  — Nu ştii nimic altceva? întrebă Ştefan trăgându-şi scaunul şi aşezându-se în faţa ei, lângă pat. Nu ştii dacă a terminat-o?

  — Nu ştiu, vorbi Cătălina. Nu cred că a terminat-o. Mi-ar fi plăcut s-o joc eu, adăugă după o clipă, visătoare.

  — Dar nu mi-ai vorbit niciodată despre el! izbucni Biriş, trăgându-şi braţul şi încercând din nou să-şi vâre mâna sub saltea, după tabacheră. Ştiai cât de mult mă interesează Partenie şi nu mi-ai vorbit niciodată de el!

  Cătălina zâmbi şi-l privi lung. îl privi cum scoate tabachera, o deschide, îşi alege o ţigară şi o răsuceşte nervos între degete. „E absurd! îmi tremură mâna, înţelese el. A observat şi ea că-mi tremură mâna.”

  — Era cât pe-aci să facem un mare amor, începu Cătălina cu acelaşi glas detaşat, care parcă venea de departe. Ne întâlneam ca doi studenţi îndrăgostiţi în sălile de expoziţii, prin parcuri, serile. Era zăpadă. Ningea tot timpul.

  — Era în ianuarie, spuse Ştefan. A nins tot timpul, în ianuarie.

  — Spunea că are mare nevoie de mine, continuă Cătălina, absentă. Spunea că numai eu l-aş putea împăca din nou cu viaţa. Cred că era foarte orgolios.

  Se opri şi păru deodată ostenită, îmbătrânită.

  — îi era totuşi frică de ceva, reîncepu. Spunea că are mare nevoie de mine… Spunea că era fericit că mă întâlnise…

  — îmi pare rău că nu l-a întâlnit pe Bursuc! exclamă Biriş cu un zâmbet crispat, înălţându-şi capul pe pernă. Nu pe Anisie, nu pe Ştefănescu; ăştia nu erau personaje pentru el. Pe Bursuc trebuia să-l întâlnească („Mă, platonicianule, mă idealistule, tu încă n-ai înţeles că orice femeie e curvă…!”) Bursuc era omul lui! repetă el cu un glas gros, înfundat. Pe Bursuc trebuia să-l întâlnească…!

  Cătălina îl privi din nou, lung, zâmbind. Ştefan îşi trase scaunul mai aproape de pat, aşteptând.

  — Şi-apoi, într-o bună zi, a urmat ce-a urmat…

  — Bursuc ar fi fost omul lui! repetă rezemându-şi capul de perne. Stinse ţigara pe jumătate fumată pe capacul tabacherei. Se simţise deodată vlăguit până la măduvă. încercă să închidă ochii, dar îi redeschise repede, aproape cu spaimă, şi privi tavanul. Nu era nici o pată fumurie acolo. Era un tavan alb, imaculat.

  — Ce spuneai că a urmat? întrebă Ştefan.

  — Ce ştiţi şi voi, reîncepu Cătălina cu un glas ferm, indiferent. L-au împuşcat…

  „Aş putea scrie despre Priveghiul”, îşi spuse Biriş reîntorcându-se în cameră şi oprindu-se în faţa oglinzii ca să-şi controleze înfăţişarea. îşi trecu mâna peste creştet, şi-şi potrivi cravata. „Aş putea scrie despre enigma Priveghiului; aş putea povesti ce ştiu, ce-am auzit.” – Să nu crezi cumva că insomniile mele de-atunci…, începuse odată Viziru, mai de mult. Era după întâlnirea de la Ileana; dar nu-l ascultase, nu ştia ce-i spusese în fraza aceea lungă, plină de rezerve, de revelaţii pe jumătate voalate.

  — N-a crezut, îi spusese Ioana. L-am minţit degeaba…

  Coborî mai liniştit în sala de mese. Alături de tacâmul lui îl aştepta corespondenţa; ultimul număr din Farul Nostru şi o scrisoare de la Viziru. Ii spunea că va încerca să-l vadă la începutul lui aprilie, înainte de a pleca la Londra. („E război! îşi aminti brusc Biriş. Ce caută la Londra?”) îl ruga să-i scrie, în orice caz, dacă vrea să-i aducă ceva de la Londra. Va rămâne acolo câteva săptămâni, iar la întoarcere, în mai, va veni să-l vadă la Moroeni cu Ioana. Dar scrisese la început Ileana; îi ştersese apoi numele şi scrisese deasupra, foarte distinct, Ioana.

  VII.

  La 10 Mai era recepţia la Legaţie. După slujba de la biserica grecească, Ştefan plecă pe jos, cu câţiva colegi din comisie, spre Belgrave Square. Cu o jumătate de ceas înainte aflase că s-a dezlănţuit atacul german asupra Franţei, Belgiei şi Olandei. Traversă Hyde Park fără să scoată un cuvânt, ascultând comentariile din jurul lui. Ministrul primea pe oaspeţi în pragul salonului. Nu părea preocupat. Ştefan se îndreptă spre grupul unde zărise pe ataşatul militar, când, traversând salonul, dădu cu ochii de Antim şi de Vădastra. Stăteau amândoi aproape de fereastră, cu un pahar de şampanie în mână, foarte solemni.

  Într-o după-amiază, câteva săptămâni după ce părăsise clinica, ducându-se să-l vadă pe Antim, îl zărise pe Vădastra coborând repede scările. îl recunoscuse de departe, cu toate că nu-l mai întâlnise de vreo trei ani. îl recunoscuse după mersul lui hotărât, după cum îşi ţinea capul. Vădastra trecuse pe lângă el fără să-l vadă.

  — Cum l-aţi cunoscut? întrebase pe Antim.

  — Tot aşa ca şi pe dumneata; în tren. Mi-a plăcut că ştie latineşte. E un lucru rar, să ştii, astăzi, latineşte.

  Apoi îl privise cu un zâmbet ascuns, complice.

  — Pentru multă lume e încă un secret, adăugase, dar dumneata eşti acum de-al casei, dumitale îţi pot spune. Ştii că eu am o nepoată, Irina, fata soru-mii Gherghina, pe care ai întâlnit-o într-o zi aici. Irina asta e o fată curioasă. Trăieşte mai mult pe la biserici şi pe la azilurile de bătrâni. A păscut-o gândul să intre la mănăstire, dar n-a lăsat-o maică-sa. E singurul ei copil… Ce să-i faci? Noi, ceilalţi, suntem atât de păcătoşi, încât s-a îndurat Dumnezeu să ne trimită în familie şi un suflet curat, să se roage pentru păcatele noastre.

  Se întrerupse ca să poată râde în linişte.

  — Ce să mai lungim vorba? într-o bună zi a văzut-o Vădastra şi i-a căzut cu tronc. E drept, fata are zestre şi e destul de frumoasă. Dar şi ea, din câţi tineri a văzut, numai pe el l-a plăcut. Spune că e un om nefericit, care are nevoie de sprijinul ei. Şi cum i-a plăcut şi maică-sii, că altminteri e un băiat cultivat, cu situaţie, cred că lucrurile sunt ca şi aranjate… După cum vezi, e o căsătorie din dragoste şi din sacrificiu…

  Ştefan se îndreptă spre fereastră, făcându-şi loc prin mulţime şi zâmbindu-le de departe. Vădastra aştepta cu paharul de şampanie în mână, rigid şi solemn, fără să privească nicăieri. Când se apropie Ştefan, Antim încercă să întoarcă privirile, prefăcându-se că nu-l vede.

  — Când aţi sosit? îl întrebă Ştefan. Antim îi întinse mâna cu răceală.

  — Alaltăieri, spuse. Dă-mi voie să-ţi prezint pe domnul avocat Vasilescu-Vădastra, adăugă.

  — Din vedere, ne cunoaştem de multă vreme, spuse Ştefan. Vădastra îşi fixă monoclul negru în orbită şi-l privi.

  — Mi se pare şi mie, spuse, apoi întoarse capul spre uşă. Intra tocmai atunci un grup de ofiţeri englezi.

  — Şi… chestia care vă interesa? întrebă din nou Ştefan coborând glasul. Ca şi cum n-ar fi auzit, Antim întoarse şi el capul spre uşă.

  — Sunt ofiţeri de Stat-Major, îi şopti Vădastra. Celălalt, cu părul cărunt, e ataşat militar. L-am cunoscut după cum salută…

  Câteva zile înainte de plecare, Ioana intrase în biroul lui.

  — A venit domnul profesor Antim. Vrea să-ţi vorbească. Spune că e ceva important şi urgent…

  Venea pentru întâia oară să-l vadă.

  — Am venit într-o grabă, vorbi Antim, aşezându-se ostenit pe scaun. Am venit să-ţi cer un mare, un foarte mare serviciu… Să nu spui nu. Numai dumneata mi-l poţi face…

  Răsufla anevoie. Părea tulburat.

  — Ţi-am vorbit de mult despre, ca să spun aşa, secretul vieţii mele, începu pe un ton confidenţial. Ţi-am spus că aşteptam o capodoperă ca să-mi completez colecţia. Nu ţi-am spus însă despre ce capodoperă e vorba. Nici măcar nu ţi-am dat a înţelege. Aşa am procedat cu toţi amicii mei… Am fost silit să procedez astfel, ca să nu fiu descoperit. Toţi se gândeau la o pânză din şcoala impresionistă franceză sau la un mare pictor român, căci îmi cunoşteau preferinţele… Adevărul este altul şi e teribil: perla pe care o aşteptam – şi pe care, de câteva săptămâni, am dobândit-o, – e un Rubens! Un Rubens veritabil, iar nu o copie de atelier, după cum credeau moştenitorii care mi l-au vândut! Căci, am uitat să-ţi spun, pândeam pânza aceasta de douăzeci şi opt de ani.

  Era a unui cunoscut al meu, care o moştenise şi el prin familia nevesti-sii, de la un baron austriac. De o sută de ani, tabloul trecea drept o copie sau opera unui elev. Eu m-am convins, de mult, că e un Rubens veritabil. Am studiat problema ani de zile, fără ca cineva să bage de seamă. Devenisem cel mai mare specialist în Rubens din Europa orientală şi nici măcar nu îndrăzneam să-mi arăt ştiinţa asta cuiva! Sunt foarte mândru de această capodoperă de perfidie, pe care am desăvârşit-o timp de douăzeci şi opt de ani…!

  Izbucni într-un râs scurt, viclean, care-i însufleţi din nou întreaga figură. Parcă îi trecuse ca prin farmec oboseala.

  — în sfârşit, ce să mai lungesc vorba, continuă Antim, la 9 martie am pus mâna pe tablou, plătind o sumă derizorie. Şi de acum înainte, începe o altă taină. Şi am să te rog să o păstrezi pentru dumneata. Ai să înţelegi imediat de ce. Eu nu vreau să se dea sfoară în ţară că posed un Rubens veritabil. Mi-e teamă că nu l-aş putea păstra. Mi-l vor cere pentru Palat, sau poate m-aş simţi chiar eu obligat să-l cedez unui muzeu, pe o sumă ridicolă; căci se cheamă că sunt şi eu patriot! Pe de altă parte, eu însumi n-am ce face cu un Rubens. Nu-i de nasul meu. Şi nici măcar nu intră în compartimentele colecţiilor mele. Vreau să-l vând. Dar nu aici, ci în străinătate. Un Rubens veritabil se poate vinde astăzi cu sume fantastice, cu zeci de mii de lire sterline. îţi dai seama ce înseamnă asta în lei proşti, de-ai noştri? Ce înseamnă ea pentru viitorul colecţiei mele? Dar ca să-l pot vinde trebuie să am girul unui expert european. Am auzit de unul, celebru, de un englez de la National Gallery… Şi acum vin la marele serviciu pe care te rog să mi-l faci…

  Tăcu o clipă, privindu-l galeş şi cu înţeles, şi-şi apropie scaunul de el.

  — Am auzit că dumneata pleci la Londra, spuse. E adevărat?

  — Plec săptămâna viitoare. Negociem un împrumut… Dar nu văd cum ţi-aş putea fi de folos, se grăbi Ştefan să adauge, încurcat.

  — Stai niţel,îl întrerupse Antim, că-ţi spun eu îndată. Eu nu pot trimite tabloul la Londra şi nici nu-l pot lua cu mine, acum, pe vreme de război. în plus, încă nu am viza engleză. O aştept, însă, de la o zi la alta. Dar lucrul delicat este transportarea pânzei. Şi iată ce m-am gândit. Dumneata ai curier diplomatic, căci pleci în misiune oficială. Eu îţi înfăşor pânza frumuşel şi o treci într-una din valizele dumitale. Iar când ajung la Londra, mă descurc eu. Am eu mijloacele mele…

  — îmi pare extrem de rău, domnule profesor, începu Ştefan.

  Antim îl privi cu o mirare înspăimântată şi-l întrerupse înălţând palma în aer.

  — Nu m-ai înţeles bine. Eu nu-ţi spun că trebuie s-o treci neapărat dumneata. O poţi pune în curierul diplomatic. Asta cred că se poate. Şi, evident, voi avea grijă să răsplătesc pe cel care mi-o trece, după cuviinţă…

  Ştefan tăcu, încurcat, câteva clipe, apoi spuse, încet:

  — Imposibil!… Mie, cel puţin, mi-e imposibil s-o fac…

  — Dar de ce, mă rog? întrebă enervat Antim.

  — Sunt funcţionar al Ministerului Economiei Naţionale. Un tablou de valoare reprezintă un bun al Statului. Ce-mi cereţi să fac eu, echivalează cu un trafic de valută în stil mare…

  — Ei, şi dumneata! se scandaliza Antim. Ştii bine că nu e trafic de valută! îţi cer doar un serviciu prietenesc, aşa cum se obişnuieşte între oameni civilizaţi…

  — Mi-e imposibil! spuse Ştefan zâmbind. Antim începu să-şi frece nervos mâinile.

  — Am venit la dumneata pentru că evenimentele se precipită, vorbi el. Au debarcat acum în Norvegia. Zilele acestea pot începe luptele pe frontul francez. Trebuie să plec şi să mă întorc cât mai e vreme. Şi acum e momentul ideal. Dumneata în misiune, eu cu viza promisă…

  Tăcu iar, privind către Ştefan, lung, întrebător.

  — îmi pare rău că te-am deranjat, spuse el deodată ridicându-se de pe scaun. Contez însă pe discreţia dumitale, adăugase ajungând în faţa uşii…

  Vădastra îşi fixă din nou monoclul negru şi se întoarse spre Antim.

  — Doamna aceea care a intrat acum, spuse, este cea mai mare ziaristă americană. O cunosc.

  — îmi pare bine că aţi sosit, începu din nou Ştefan. Şi probabil că chestiunea aceea care vă interesa…

  — Totul s-a aranjat, spuse Antim fără să-l privească.

  — S-a aranjat în condiţiile cele mai favorabile cu putinţă, începu Vădastra ridicându-şi brusc fruntea. Datorită relaţiilor pe care le am cu Ministerul de Externe…

  Dar în acea clipă, din rândurile din faţă cineva făcu un semn. Toate convorbirile amuţiră deodată.

  — Trăiască Regele! auzi Ştefan glasul ministrului. Asistenţa repetă în cor:

  — Trăiască Regele!

  — Datorită relaţiilor pe care le am cu personalităţi importante din Ministerul de Externe, continuă Vădastra, am izbutit acest tur de forţă în mai puţin de două săptămâni: să fim amândoi trimişi la Londra cu ordin de misiune…!

  Îl privi triumfător, apoi sorbi din nou, solemn, din paharul cu şampanie.

  — E adevărat, spuse Antim, şi un zâmbet orgolios îi lumină o clipă figura. Suntem aici în misiune oficială…!

  — Mi s-a oferit chiar un curier diplomatic, continuă Vădastra, dar am refuzat eu. Ce-aveam nevoie de curier diplomatic? Ar fi fost imprudent. Prea mare răspundere… Dar, vă rog să nu mă întrebaţi mai mult, pentru că n-am să vă pot spune, adăugă el. Tot ce vă pot destăinui este că e vorba de o misiune dintre cele mai delicate. Am să vă rog, chiar, să fiţi foarte discret. Am informat pe ministru într-o lungă audienţă secretă, chiar în seara sosirii noastre. Dar n-am primit încă dispoziţiuni amănunţite. Nu vă pot spune nimic altceva… Lumea începea să se scurgă către sufragerie.

  — Au doborât deja o sută de avioane nemţeşti, auzi Ştefan pe cineva alături de el. S-a anunţat adineauri la radio…

  — Unde locuiţi? întrebă Ştefan.

  — Deocamdată la hotel Rembrandt, lângă Legaţie, spuse Vădastra coborând puţin glasul. Dar asta numai deocamdată. Avem planuri mari. Nu vă putem spune mai mult, înţelegeţi şi dumneavoastră de ce…

  Trecuse să-i vadă chiar a doua zi. La hotel Rembrandt i se răspunse că au plecat fără să-şi lase adresa.

  — De altfel nu mai sunt la Londra, îi spuse în acea săptămână ataşatul militar zâmbind cu înţeles. Sunt în misiune…

  Acordul economic a fost semnat în plină campanie a Franţei. Membrii comisiei au mai putut lua avionul pentru Paris. Dar expertul care trebuia să verifice primele transporturi îşi amâna mereu sosirea şi Ştefan fusese însărcinat să-i ţină locul. Câteva săptămâni fusese necontenit pe drumuri. Când trecea pe la Legaţie nu uita să se intereseze de Vădastra.

  — L-am văzut alaltăieri, îi spuse odată ataşatul militar cu acelaşi zâmbet misterios, dar cred că n-a stat decât câteva ceasuri. Nu locuiesc la Londra…

  La mijlocul lunii iunie Ministerul Economiei anunţă că expertul nu mai vine. Ştefan fu însărcinat să accelereze transporturile de camioane şi material sanitar, singurele care mai aveau şanse să ajungă la Constanţa. Se instala pentru zece zile la Birmingham. La întoarcere, ministrul îl chemă în biroul lui.

  — îţi dau o veste bună, îi spuse. Nu mai pleci în ţară. Rămâi cu noi. Ai fost numit secretar economic în locul lui Magheru, care a fost transferat la Berna…

  Îl văzu pe Ştefan că şovăie şi adăugă:

  — Ştiu la ce te gândeşti, dar n-avea nici o grijă. îţi aducem familia cu avionul. îi aducem în câteva zile, prin Ankara. Telegrafiază acasă şi spune-le să se pregătească de drum…

  — Mai ştiţi ceva de Vădastra şi profesorul Antim? întrebă deodată Ştefan. Ministrul nu răspunse imediat. Se mulţumi să-l privească, jucându-se cu un coupe-papier şi răsucindu-se încet în fotoliu.

  — îi cunoşti bine? îl întrebă târziu.

  — Doar pe profesorul Antim. E un colecţionar. Şi ştiu că au venit aici în misiune.

  — Nu-mi dau bine seama ce e cu ei. Au venit amândoi cu paşapoarte de serviciu. Au primit, la început, şi o sumă de bani. Dar n-am avut nici o indicaţie precisă asupra misiunii lor. Vădastra mi-a dat a înţelege că e trimis de Serviciul Secret, dar parcă nu-mi vine a crede. Mi-a lăsat impresia unui exaltat. Dar, oricum, fii prudent…

  Venea de-atunci în fiecare zi la Legaţie.

  — Nici o veste, îi spunea uneori ataşatul militar. Nu s-au întors.

  Şi zâmbea cu tâlc, fără ca Ştefan să poată înţelege dacă glumeşte sau e într-adevăr vorba de un secret.

  — încă puţină răbdare, îi spunea ministrul. Mai sunt unele dificultăţi. Nu s-au restabilit complet cursele de avion. Până la Cairo se mai găsesc locuri; dar între Cairo şi Barcelona, şi mai ales în avionul Lisabona-Londra, imposibil de găsit, pentru moment…

  Într-o dimineaţă cumpărase ziarul şi, deschizându-l, încremeni în mijlocul trotuarului; Sovietele cereau prin ultimatum cedarea Basarabiei. Cineva îl apucă de braţ şi Ştefan îşi ridică speriat privirile din ziar. Era Vădastra. Părea neobişnuit de surescitat.

  — Aţi auzit? întrebă el.

  Se apropie, privindu-l aspru, aproape ameninţător.

  — Mâine are să ne vină rândul la toţi, continuă ridicând tonul. Aşa se întâmplă dacă nimeni n-are grijă de noi, dacă suntem lăsaţi, în plin război, fără cea mai elementară protecţie!

  — Dar ce s-a întâmplat?!

  — L-au arestat azi-noapte pe profesorul Antim!… Dar am să fac un scandal! adăugă el ridicând ameninţător degetul. Am să telegrafiez primului-ministru. Am să protestez prin ziare!… Şi am să cer rechemarea ministrului, dacă nu se intervine imediat pentru eliberarea unchiului meu…!

  — E război, spuse Ştefan. S-o fi făcut vreo confuzie. Poate la ora aceasta domnul profesor a fost deja eliberat…

  — în orice caz eu am să protestez! îl întrerupse Vădastra. Am venit aici în misiune oficială… Am să cer ministrului să protesteze în termenii cei mai energici…

  — Nu ştiu dacă are să vă primească, spuse Ştefan. Nici măcar nu ştiu dacă este la Legaţie. în urma ultimatumului sovietic…

  — Ce ultimatum? întrebă Vădastra încruntându-se.

  — Ne cer să ne retragem din Basarabia în trei zile.

  — A! făcu Spiridon. Era de aşteptat. Eu prevăzusem de mult asta… Tăcu, puţin încurcat, frecându-şi mâinile.

  — Credeţi că o să-l elibereze? întrebă el după o lungă pauză, cu un glas mai potolit. Credeţi că e la mijloc confuzie?

  — Probabil. Vorbiţi cu consulul general. Are să intervină dânsul… Dar, adăugă, nu bănuiţi motivul arestării?

  — Vă dau cuvântul meu de onoare că nu bănuiesc nimic, vorbi solemn Vădastra. Am sosit acum câteva zile la Londra. Am fost mereu plecaţi…

  — Poate tocmai din cauza asta…

  — Dar de ce? exclamă el indignat. Dacă Anglia e în război, nu mai e voie să circuli cu trenul?… Noi n-am fost în plimbare! Am avut treburi…!

  Şi apoi, după ce-şi roti privirile în jurul lui, se apropie de Ştefan şi-i luă braţul.

  — Ştiu că sunteţi şi dumneavoastră în secret, spuse foarte încet. E vorba de Rubensul nostru. Am căutat un expert. Cel de la National Gallery e în America. Şi a trebuit să fim foarte prudenţi, foarte discreţi, înţelegeţi dumneavoastră de ce… Din fericire, adăugă ştergându-şi fruntea, afacerea e ca şi încheiată. Tabloul a fost autentificat şi am găsit şi cumpărător. Nu vom încasa suma la care ne gândeam la început dar, în orice caz, am făcut o afacere excelentă. Problema e, acum, ce facem cu banii! De aceea nici n-am încheiat încă târgul. Mai aşteptăm. N-avem nici un motiv să ne grăbim. Cu cât trece timpul, cu atât preţurile tablourilor clasice se vor urca…

  Ştefan nu izbutise să asculte tot timpul. îşi amintise brusc de un fost coleg de Universitate, Chelariu, profesor la Chişinău. Aflase, anul trecut, că soţia îi mai născuse un copil; al cincilea. îşi cumpărase o mică vie, lângă Chişinău, şi îşi instalase acolo o parte din bibliotecă. îi spusese odată că se ocupă de acelaşi subiect pe care şi-l alesese ca teză de Licenţă: vechiul drept românesc… în trei zile, preciza ultimatumul, trupele se vor retrage din Basarabia, lăsând intacte toate instalaţiile militare, industriale şi administrative…

  — Şi acum, continuă Vădastra, să vă dau şi o veste bună. Am primit-o mai de mult, dar am ţinut-o secretă. în curând voi fi tată…

  — Felicitările mele!

  — Mulţumesc. Dar, ştiţi, eu eram de mult informat asupra acestui eveniment fericit!… Voiam să vă facem o surpriză, dumneavoastră, tuturor românilor din Londra. Dar cum nu sunt şanse să plecăm curând, m-am gândit că vă pot spune… Sper că va fi un băiat, adăugă el încruntându-şi uşor sprâncenele.

  „O să cedăm, auzea Ştefan în jurul lui. Ce putem face? suntem o ţară mică…” Chelariu se ocupa de vechiul drept românesc. Drept românesc… „Nu cred că au să-l ţină mult, vorbea cineva. A fost doar o confuzie; are să-i dea drumul.” – Dar soţia dumitale? îl întreba. Ridica din umeri; încă nu s-au restabilit liniile aeriene. Ioana îi telegrafiase prin cifrul ministerului: „Imposibil prin Cairo; încearcă să obţii locuri prin Lisabona.” – Mă duc la Foreign Office, îi spusese ministrul; mi-au făgăduit să-mi oprească locuri în avionul de Lisabona. Apoi, în seara următoare, îl chemase. Era mai palid, dar părea calm.

  — Am fost rechemat, îi spuse. Mă aşteptam la asta. Evident, nu mă întorc. Eu cred că democraţiile câştigă, nu mai are sens să ne punem problema…

  — Aseară l-au eliberat pe Antim, auzi el. A fost o confuzie. S-au stabilit la Londra, îi spusese ataşatul militar. Parcă nu mai zâmbea; părea preocupat.

  — Vine rândul Transilvaniei, spunea. O să cedăm. Am ţinut degeaba cincisprezece divizii pe frontieră, aproape doi ani de zile…

  — Dumneata, care te interesezi de istoria contemporană, îi rpusese ministrul (-Cu dumneata e altceva, spunea Biriş. Dumneata eşti căsăttr.t?i eşti probabil fericit în căsătorie. Pe dumneata nu te interesează istoria. Dumneata ai dori ca toate lucrurile să stea pe loc, să împietrească aşa cum le-ai apucat dumneata, pentru că eşti fericit şi eşti împăcat şi ai vrea ca Timpul să nu mai curgă…), dumneata care te interesezi de istoria contemporană, spusese ministrul, ia citeşte asta. O notiţă subliniată cu roşu, într-un jurnal: anunţa că lupii din Grădina Zoologică începuseră să-şi sape gropi. îşi săpau vizuinele foarte adânc în pământ.

  — Se pregătesc şi ei de asediu… Apoi îl întrebase.

  — Ce mai e pe la Legaţie? Cum vă împăcaţi cu noul dumneavoastră şef, însărcinatul cu afaceri?

  — L-am rugat să intervină din nou la Foreign Office, să obţină locurile pentru soţia mea… (- Pe dumneata, evident, toate lucrurile acestea nu te interesează, dumneata eşti căsătorit, şi eşti probabil fericit în căsătorie…

  — Sunt fericit, spusese el. Dar nu cred că e asta, nu cred că numai pentru că sunt fericit în căsătorie încerc să nu mă las confiscat de istorie, încerc să ies din Timp…

  — Ce vrei să spui? îl întrerupsese Biriş. Ce înseamnă propoziţia asta monstruoasă: să ieşi din timp?

  — Odată, când eram mic, mă întorceam acasă într-un car cu fân. Asta se petrecea la via noastră, de lângă Râmnicul Sărat. Adormisem şi m-am trezit deodată singur în carul cu fân – şi deasupra mea erau numai stele. Erau numai stele. Şi parcă totul se oprise pe loc. Parcă timpul nu mai curgea. Nu erau decât stele.

  — Toate acestea nu înseamnă nimic, spusese Biriş. Emoţii naive, infantile, fără absolut nici o semnificaţie… Asta se întâmpla de mult, în strada Măcelari; nu erau încă prieteni, nu se tutuiau; Biriş nu aflase atunci de camera Samba. Altminteri i-ar fi spus: – încerci să reintegrezi o stare edenică, infantilă. Să ieşi din timp ar însemna pentru dumneata reîntoarcerea la carul cu fân al copilăriei sau la camera interzisă de la etajul II…

  — Ţi-am spus asta, continuase Ştefan, ca să-ţi dovedesc că ştiam că timpul se poate opri pe loc încă de când eram copil. N-a fost nevoie să aştept căsătoria mea fericită ca să descopăr lucrul ăsta…

  — Ştefan, ce se întâmplă cu tine? îl întrebase anul trecut Biriş. Ce se întâmplă cu Ileana şi cu tine? Tu eşti un om fericit; ai avut acest mare noroc de a-ţi iubi soţia…

  — O iubesc şi acum spusese, îmi iubesc chiar foarte mult soţia.) „Am putea veni prin Elveţia, îi telegrafiase Ioana. Opreşte locuri în avionul de la Lisabona.” – Sunt dezolat, dragă Viziru, spunea însărcinatul cu afaceri, dar trebuie să ai răbdare. Mâine mă duc din nou la Foreign Office… „Venim prin Elveţia”, îi telegrafiase din nou Ioana…

  — Am să mă duc în Elveţia, spunea în dimineaţa aceea de martie Ileana, mă invită Valkyria la Lausanne; a moştenit o mătuşă foarte bogată. Am să mă duc să stau la ea. Am auzit, de altfel, că şi tu pleci la Londra.

  — Doar pentru câteva săptămâni, încheiem un acord economic. Cel mai târziu la mijlocul lui mai sunt înapoi. Nu pleci până nu mă-ntorc, nu e aşa? te rog foarte mult să nu pleci… Ileana îl privise lung şi zâmbi.

  — Mi-e peste putinţă să te înţeleg, spuse. Mi se pare uneori că visez, că vorbesc cu tine în vis… Era îmbrăcată cu un taior gri şi avea un bucheţel de violete la butonieră. 23 martie; îşi amintea foarte bine ziua. Era înnourat, bătea un vânt rece. Primăvara părea îndepărtată.

  — Drâle de guerre, spusese Ileana, surprinzându-i privirile furişate către chioşcul cu ziare, unde un băieţaş, sosit cu bicicleta, tocmai descărca ediţiile de amiază. Nu se întâmplă nimic…

  — Aş vrea să te mai întreb ceva, începuse el târziu, apropiindu-se de casă. Probabil că ghiceşti şi tu ce vreau să te întreb… Ileana îi lăsase brusc braţul şi întoarse capul:

  — Ştefan, te rog! Avea un glas neaşteptat de dur şi privirile îi erau reci, tăioase. Te rog! dacă vrei să rămânem încă prieteni…

  Atunci intră sfios Antim, purtând sub braţ o servietă. îmbătrânise peste măsură în cele trei luni de când nu-l mai văzuse şi părea speriat.

  — îmi pare foarte rău că n-am mai venit să te văd, spuse închizând cu grijă uşa. în dumneata am toată încrederea. Dumneata eşti un om cinstit…

  Privi bănuitor în jurul lui, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l audă cineva.

  — M-am bucurat aflând că n-aţi fost reţinut la poliţie, spuse Ştefan. Probabil că a fost la mijloc o eroare.

  Antim se aşeză pe fotoliul din faţa biroului.

  — Eroare! exclamă el căutându-şi batista să-şi şteargă fruntea. Parcă englezii arestează vreodată oamenii din eroare? Nu prea se joaca ei cu arestările. Eu am fost arestat pentru spionaj! Nu mi-au spus-o în faţă, dar mi-au dat a înţelege. Am avut norocul că m-a anchetat un om fin, franţuzit, şi având şi el mare slăbiciune pentru anticari… A fost un denunţ…

  Îşi luă servieta de pe birou şi şi-o aşeză pe genunchi.

  — Mă tot întreb cine ar fi avut interesul să mă denunţe ca spion, adăugă el, şi ridică brusc ochii ca şi cum ar fi vrut să surprindă vreo mişcare pe figura lui Ştefan. Spion! repetă coborând deodată glasul, cu înţeles.

  „Probabil că de aceea nu se găsesc locuri în avionul de la Lisabona. Suntem toţi suspectaţi. România a renunţat la garanţii, a trecut de partea Axei. De-acum înainte ne garantează Hitler. De aceea am abandonat Basarabia. Chelariu studia vechiul drept românesc… Drept românesc…”

  — Nu spui nimic? îl întrebă Antim.

  — îmi aştept soţia, vorbi deodată Ştefan, cu însufleţire. De o lună de zile aştept să capete locuri în avionul de la Lisabona…

  — Nu se mai găsesc locuri, spuse Antim. Am vrut şi noi să plecăm, mai de mult, dar nu se mai găsesc locuri… Sau nu vor să ni le dea… Am rămas prinşi aici, ca nişte şoareci în cursă… Ca nişte şoareci, adăugă el coborând din nou glasul.

  Privi în jurul lui parcă tot ar fi căutat ceva.

  — Mă tot întreb cine ar fi avut interesul să mă denunţe, începu. Inspectorul care m-a anchetat…

  În acea clipă se auzi alarma aeriană şi Antim sări în picioare.

  — Aveţi un adăpost solid la Legaţie? întrebă strângându-şi servieta sub braţ.

  — Este unul, dar nu prea solid. Dar până acum noi nu prea coboram când se dă alarma. Aţi văzut, nu prea bombardează.

  — Nu trebuie să te joci cu soarta! exclamă Antim. Unde spuneai că e adăpostul? Sau poate cobori şi dumneata cu mine…

  — Eu zic să mai aşteptăm, domnule profesor, propuse Ştefan. Poate că avioanele nu se îndreaptă către noi. Dacă auzim tunurile din Hyde Park,coborâm…

  Antim se reaşeză pe scaun, numai pe jumătate liniştit.

  — Mi-a spus domnul Vădastra că aţi găsit cumpărător pentru tablou şi m-am bucurat.

  — Când l-ai văzut pe Spiridon? întrebă Antim cu o speriată mirare.

  — Venise la Legaţie în ziua când v-au arestat, ca să protesteze.

  — Hm! Se afla şi el în treabă…

  Apoi se întrerupse, cu urechea la pândă.

  — Mi s-a părut mie sau am auzit tunul? întrebă.

  — Vi s-a părut. Dar dacă aveţi vreun presentiment, mai bine coborâţi în adăpost. în chestiunile acestea, fiecare trebuie să se conducă după inspiraţie…

  Antim îşi scoase din nou batista şi se şterse pe frunte.

  — Am ajuns nervos de la o vreme, spuse. Nu mă mai recunosc…

  — De ce nu plecaţi din Londra? Duceţi-vă undeva la ţară… Acolo n-aţi avea nici o grijă…

  — M-am gândit de mult la asta, dar mi-e frică, vorbi Antim coborând glasul. Mi-e frică să mă înfund într-un sat cu comoara asta la mine, şi arătă servieta. D-aia nici nu vreau, încă, să-l vând. Ce să fac cu banii? Nu pot să-i ţin la mine – iar dacă-i pun la bancă, acolo rămân. De la o zi la alta îi blochează. Aşa spun toţi. Cel puţin aici, la Londra, mă simt mai în siguranţă… L-aş depune la o bancă, într-un safe, adăugă el după o scurtă pauză, dar dacă mi-l reţine? sau dacă arde banca într-un bombardament?! Tot e mai bine să-l port cu mine… începură să se audă, destul de distinct, bateriile din Hyde Park. Pălind, Antim se ridică în picioare.

  — Văzuşi cum te păcăli inspiraţia dumitale? spuse în şoaptă. Să ne grăbim!… Ştefan coborî şi el, să-i arate drumul spre adăpost.

  — Să nu-i spui lui Spiridon că te-am văzut. Fă-te că nu ştii nimic de mine… Tăcu îngândurat. Nu se mai auzeau tunurile.

  — Băiatul ăsta e cam nebun, adăugă. Nu ştiu ce i-a mai intrat în cap. Zice că are presentimente funeste. Că pe aici au să ne rămână oasele. Şi că ar trebui să ne facem testamentele…

  — Dânsul, ca avocat, se gândeşte la toate posibilităţile. Antim se opri brusc, în mijlocul scării.

  — Dar eu nu mi-l fac! Ar fi semn rău.

  „Ar fi trebuit să-l întreb despre doamna Zissu”, îşi aminti Ştefan după ce se despărţise de Antim.

  — Dacă vrei, să vorbim despre altceva, spusese Ileana. Acum câţiva ani, când te-am cunoscut, îmi vorbeai de Vasilescu-Vădastra şi de marea lui dragoste, doamna Zissu…

  — Nu ştiu dacă a fost marea lui dragoste, o întrerupsese. Nu ştiu cine a fost…

  — Vorbeşte-mi despre ea, sau despre Vădastra, continuă Ileana. Vorbeşte-mi, dacă vrei să mai rămânem prieteni, nu mă întreba! exclamase aproape cu deznădejde. Nu mă întrebai Zări din nou acea lumină speriată în ochii ei; parcă l-ar fi implorat. „Ar fi trebuit să-l întreb despre doamna Zissu.”

  Câteva zile în urmă, îl întâlni în faţa Legaţiei.

  — Veneam tocmai să te iau, îi spuse Antim. Te rugăm să ne faci plăcerea să cinezi cu noi astă-seară… Sper că n-o să avem nici o alarmă, adăugă privind cerul. Parcă se înnourează; semn prost…

  Îşi strângea servieta sub braţ şi părea încă şi mai îmbătrânit. Barbişonul îi crescuse sălbatic, scofâlcindu-i obrajii. Părul îi înălbise.

  — Dar ce ai? Ai primit veşti proaste de-acasă?

  — Da şi nu. Soţia mea nu mai poate veni. Nu se găsesc locuri în avion câteva luni de aici înainte. Dar nu mă gândeam la asta; poate că e chiar mai bine să rămână în ţară; cel puţin, deocamdată. Mă gândeam însă la ce se întâmplă cu noi. Aţi văzut că Hitler ne-a convocat de urgenţă la Viena…

  — Păcatele noastre, murmură Antim. Când eşti ţară mică, la ce te poţi aştepta?

  Mergeau tăcuţi. Ştefan se opri să cumpere ultimele ediţii ale ziarelor de seară. Le parcurse stăpânindu-şi neliniştea.

  — Deocamdată, nimic grav, slavă Domnului! şopti uşurat.

  Ajunsese în satul acela pierdut de munte la căderea serii. Soldatul îi luase lada de campanie şi-l condusese către marginea satului.

  — E casă bună, spunea. Oameni cu stare… Ploaia se înteţise când ajunseră în ogradă. Pe prispă, îi întâmpină o femeie cu un opaiţ în mână.

  — Dumnevoastră sunteţi domnul locotenent? întrebase. Pofiţi, vă rugăm frumos! Poftiţi!… Masa era pregătită şi i-au aşezat şi lui un tacâm. Bărbatul îi prinse mâna în mâinile lui şi i-o strânse aşa multă vreme, repetând:

  — Vă mulţumim pentru cinstire. Vă mulţumim că aţi venit la noi… Apoi, arătându-l copiilor, rostise, cu solemnitate:

  — II vedeţi? Domnul locotenent a venit aici ca să ne apere. Dânsul e fruntaş în oştirea română. Dânsul ne apără graniţele…

  — Dar rămâi astă-seară să mănânci cu noi? întrebă Antim rupând deodată tăcerea. Nu ştiu cum are să fie masa, pentru că a aranjat-o Spiridon. El se înţelege pe englezeşte, el se ocupă de gospodărie…

  Încercă să râdă, dar veselia îi era silită şi i se stinse repede pe faţă.

  — Locuim în Hampstead, continuă. Nu ştiu prea bine cum se pronunţă. Tot Spiridon a găsit apartamentul. Proprietarul a plecat în Noua Zeelandă. L-am închiriat foarte ieftin…

  În metrou, Antim tăcu aproape tot timpul, strângându-şi servieta pe genunchi. Părea cufundat în gânduri. Ştefan desfăcu ziarele. Ne-au convocat de urgenţă la Viena…

  Când se oprise la intrarea satului, începuse să fulguiască. Dinspre munte cobora un grup de ţărani. Se oprise ca să-i aştepte.

  — Bună seara, spusese. Oamenii se apropiară de el ridicându-şi pe rând căciulile.

  — Ce mai veste, domnule ofiţer? întrebă unul dintre ei. Ce se mai aude cu războiul?

  — Merge înainte, spuse Ştefan.

  — Aşa e războiul, vorbi unul mai bătrân. Merge mereu înainte. E pedeapsa lui Dumnezeu…

  — Poate ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm, spuse Ştefan.

  — Toate sunt de la Dumnezeu, adăugă bătrânul. Cum o vrea el… Apoi tăcuse. Tăceau toţi, în ninsoare, săltându-şi în răstimpuri saricile în spate şi privindu-l.

  — Şi dumneavoastră? începu din nou Ştefan. Sunteţi din munte?

  — Din munte, vorbi unul. Din Sărăceni.

  — Şi ce e pe-acolo? întrebă Ştefan.

  — Bine, vorbi bătrânul. E bine. Sunt şi pe-acolo ostaşi. Sunt peste tot. Dar dacă e război, trebuie să fie… Apoi tăcură din nou, privindu-l.

  — Dar dumneavoastră ce mai ziceţi? începu Ştefan. Cum vă împăcaţi cu greutăţile?… Bătrânul scuipă în lături, apoi îşi înfundă căciula pe frunte. Ninsoarea se înteţise.

  — Nevoi sunt destule, spuse, bătu-le-ar nenorocul. Că ne-au plecat feciorii la oaste şi am rămas puţini şi bătrâni la treburi. Dar aşa-s vremurile…

  — Aşa sunt, vorbi un altul. Sunt vremuri grele.

  — Grele, repetă bătrânul. Ştefan îl privi încurcat. – încolo? întrebă el. Altceva, ce se mai aude?

  — Se aude că are să fie război şi pe la noi, vorbi unul.

  — Cum o vrea Dumnezeu, spuse bătrânul.

  — Dar dumneavoastră ce spuneţi? întrebă Ştefan.

  — Ce poate spune omul? Cum o vrea Dumnezeu!

  — Dar dacă vine războiul? stărui Ştefan.

  — Dacă vine, nu e nimic de făcut. La război, merge tot omul. Aşa e ursit el: când e război, să se războiască… Ştefan tăcu. Se înnoptase. La câteva ferestre se aprindeau opaiţele.

  — Nu cumva vă ţin din drum? că e târziu şi poate mai aveţi de umblat…

  — A, făcu bătrânul, ne-am mai odihnit şi noi o clipă. Că de mers, de-abia acum ne aşternem la drum. O să umblăm toată noaptea…

  — Să nu vă mai ţin, atunci. Drum bun…!

  — Doamne ajută! spuse bătrânul ridicându-şi căciula. Porniră strânşi unul lângă altul, tăcuţi, şi întunericul îi înghiţise repede. începu să sufle un vânt rece, tăios, care învolbura ninsoarea, ridicând-o până foarte sus în văzduh. Ştefan rămăsese acolo privind în urma lor, în întuneric. O mare linişte pătrundea pe nesimţite din adâncurile fiinţei lui, amuţindu-l. Lor nu li se poate întâmpla nimic; sunt din munte, sunt asemenea muntelui. Oameni din alt ev. Toate vor continua să rămână aşa cum sunt acum, neschimbate, ne tulburate: oameni, pietre, anotimpuri. Când vor muri, se vor naşte alţi oameni în munte, la fel ca ei; oameni cărora niciodată nu li se va întâmpla nimic.

  — Am fost şi eu concentrat, anul trecut, vreo cinci luni de zile, începu văzând că Antim îl priveşte lung, nerăbdător, clipind des ca şi cum ar fi încercat să se trezească. Am fost în munţii Maramureşului…

  — Sunt cam obosit, vorbi Antim şi sunt obosit pentru că nu prea dorm. Când aud alarma, mă duc în adăpost. Alaltăieri n-am închis ochii toată noaptea.

  — Şi cu toate acestea, aţi văzut, nu sunt bombardamente propriu-zis. Sunt doar zboruri de observaţie. Nu trebuie să le luaţi în seamă. Poate că nemţii fac asta tocmai ca să ne împiedice pe noi să dormim…

  — Dar de unde ştii că într-o bună zi n-au să ne bombardeze masiv, aşa cum au făcut cu Rotterdamul?

  — Nu e chiar acelaşi lucru. Londra e bine apărată…

  Antim tăcu din nou, pierdut în gândurile lui. „Vorbeşte-mi despre orice altceva, vorbeşte-mi despre Vădastra şi despre amorul lui, doamna Zissu…” Când ieşiră din staţia de metrou se întunecase. Nu se mai zăreau decât licăririle palide ale semnalelor de circulaţie.

  — Aş vrea să vă întreb ceva, rupse deodată tăcerea Ştefan. Poate are să vă pară curios…

  — Spune, făcu Antim văzându-l că şovăie.

  — Are să vi să pară ridicolă curiozitatea mea, începu Ştefan cu un zâmbet vinovat.

  Antim se opri din drum şi-l privi lung, cu subînţeles.

  — Bănuiesc eu cam ce poate să fie, spuse. Vrei să mă întrebi de Spiridon…

  — Ceva în legătură cu el, începu cu însufleţire Ştefan. Când locuiam în acelaşi hotel, într-o cameră vecină cu a lui, îl auzeam adesea vorbind cu prietenii. Şi vorbea mereu de o anumită doamnă Zissu, o cunoştinţă de-a lui din prima tinereţe… Voiam să vă întreb dacă ştiţi ceva despre această doamnă Zissu, dacă dumneavoastră v-a vorbit vreodată de ea… Antim continua să-l privească lung.

  — O fi fost vreun amor de-al lui, din tinereţe, spuse.

  — Dar nu v-a vorbit niciodată de ea? stărui Ştefan, nu i-a rostit niciodată numele…?

  Antim clătină din cap.

  — Nu mi-aduc aminte să-l fi auzit, spuse. Credeam că ai să mă întrebi altceva, adăugă după o pauză. Dar o să mai stăm noi de vorbă altă dată… Acum, doar trecem drumul şi am ajuns…

  Îl găsiră pe Spiridon aşezând masa. îşi scosese vestonul şi îmbrăcase o pijama de casă. Când îl văzu pe Ştefan intrând, rămase surprins. îşi căută repede monoclul negru şi şi-l puse. Apoi, silindu-se să zâmbească, se apropie de el şi-i strânse mâna.

  — L-am întâlnit întâmplător pe stradă şi l-am poftit să mănânce cu noi, spuse Antim încurcat.

  — Ne face cea mai mare plăcere, vorbi Spiridon. Să mai pun un tacâm… Astă-seară avem conservă de limbă afumată şi cartofi prăjiţi.

  Ieşi cu o mişcare pripită. Ştefan privi mirat spre Antim.

  — Iartă-mă, te rog, îi şopti acesta. Voiam să fii şi dumneata cu mine, poate îl tragem de limbă… Am impresia că e cam nebun…

  Vădastra se întoarse din bucătărie cu o farfurie, un tacâm şi un şervet curat.

  — Ce admirabilă organizaţie! exclamă el. Găseşti întotdeauna ce-ţi trebuie. în Anglia nici nu ai nevoie de servitori…

  Aşeză tacâmul pe masă, apoi se depărta câţiva paşi, privi de departe, închizând puţin ochiul – şi se apropie din nou, ca să mute tacâmul în partea cealaltă a mesei.

  — Vorbiţi bine englezeşte? se adresă el lui Ştefan. Eu vorbesc perfect. Zilnic mi se fac, din toate părţile, complimente. Numai nenea Iancu nu mă crede…

  Privi spre Antim cu un zâmbet duios. Acesta zâmbi şi el, clătinând din cap.

  — Ba te cred, te cred, spuse.

  Dar după câteva clipe se ridică grăbit de pe scaun, îşi luă servieta sub braţ şi se îndreptă spre sala de baie.

  — Mă iertaţi o clipă, spuse stânjenit. Bătrâneţele…

  Îndată ce-l văzu ieşit pe uşă, Vădastra se apropie de Ştefan şi-i luă braţul, îndemnându-l către partea opusă a odăii.

  — V-aţi dat, cred, şi dumneavoastră seama că profesorul s-a schimbat mult în ultima vreme, spuse foarte încet. îi e frică de moarte. Vorbeşte mereu de moarte. Spune că o să ne rămână oasele pe aici… Nu cumva are să înnebunească?

  Şi atunci ce ne facem cu tabloul? Aţi văzut, se duce cu el chiar la closet. Aş putea să mă simt jignit. Nu cumva îi e teamă că am să i-l fur? Dar cine i l-a adus la Londra? Cine i-a scos paşaport de serviciu? Dacă nu eram eu, cu relaţiile mele…

  Antim reapăru în sufragerie pe nesimţite.

  — Sunt sigur că vorbeaţi de mine, spuse el privindu-i pe amândoi bănuitor.

  — Domnul Vădastra îmi vorbea despre relaţiile domniei sale cu Ministerul de Externe, spuse Ştefan.

  Spiridon se apropie de masă, reaşeză distrat tacâmurile ca şi cum n-ar fi ascultat ce se spune în jurul lui, apoi se adresă lui Antim:

  — Să mai prăjim şi cartofi, sau ne mulţumim numai cu limbă afumată?! Avem şi o sticlă de bere…

  Antim privi cu înţeles către Ştefan.

  — Eu zic să prăjeşti şi cartofi. Numai limbă afumată nu e de ajuns… Poate domnului Viziru îi este foame…

  — Dimpotrivă, spuse Ştefan încurcat. Serile, aproape nu mănânc…

  — E mult mai sănătos aşa, spuse Vădastra. Deci, nu mai prăjim cartofi? Antim se aşeză pe scaun, fără să răspundă. Câteva clipe în urmă îşi rezemă fruntea în palmă şi începu să moţăie. Vădastra umbla în vârful picioarelor, aducând pe rând de la bucătărie cutia cu limbă afumată, pâinea şi berea. De câte ori trecea prin faţa lui Ştefan punea degetul la gură şi-l arăta pe Antim.

  — Şşt!… şuiera el, foarte încet. Şşşt…!

  Antim adormise. Dar, întinzându-se ca să-şi culce mai bine capul pe masă, servieta îi lunecă pe parchet şi se trezi speriat.

  — A încetat? întrebă el. S-a dat all-clearl…

  Ştefan fu surprins de acel cuvânt englezesc rostit ca prin somn şi zâmbi. Vădastra reintră în acel moment cu trei pahare.

  — V-aţi speriat, domnule profesor? întrebă el ironic.

  Antim privea stângaci în jurul lui, frecându-şi cu mâna stângă tâmpla; cu dreapta, apucase deja servieta şi şi-o păstra pe genunchi.

  — N-a fost nici o alarmă până acum, continuă Vădastra aşezând paharele pe masă. Dacă ar fi fost, te deşteptam noi, n-avea dumneata grijă…

  — Cred că n-am dormit prea mult, spuse Antim căutându-şi ceasul, îl cercetă lung, cu multă emoţie.

  — De-abia nouă şi douăzeci şi cinci, vorbi din nou, cu tristeţe. Cum are să mai treacă şi noaptea asta…!

  Şi, întorcându-se spre Ştefan, adăugă:

  — Parcă timpul se opreşte pe loc îndată ce se întunecă. Nopţile se fac din ce în ce mai lungi. Iar cât durează alarma, mi se pare noaptea nesfârşită…

  — Poftiţi la masă! exclamă solemn Spiridon, privind încă o dată tacâmurile, farfuria cu limbă afumată, sticla cu bere şi paharele. Dinner is readyadăugă el pronunţând rar cuvintele. The beer isfreshl… The tongue is goodl…

  — Păcat că n-ai făcut şi cartofi prăjiţi! spuse cu tristeţe Antim, apropiindu-se de farfuria cu limbă. Are să ne fie foame mai târziu… Ia staţi! exclamă după o scurtă tăcere. Mi se pare că se aude ceva…!

  Toţi ascultară cu luare-aminte. Vădastra îşi scosese monoclul şi plecase capul în jos, ca şi cum s-ar fi aşteptat să audă vreun zgomot de sub pământ.

  — Nimic! declară el punându-şi din nou monoclul.

  — Doamne ajută! făcu Antim închinându-se.

  Apoi se apucă să mănânce, concentrat, parcă scufundat în el însuşi. Ştefan evita pe cât putea să-l privească. Nu-l mai recunoştea. Vădastra turnă berea şi-şi înălţă paharul ceremonios.

  — Să bem în cinstea oaspetelui nostru! spuse clătinându-şi capul către Ştefan.

  Ciocniră tăcuţi, Ştefan duse paharul la buze, dar îl lăsă repede. Berea era caldă, trezită.

  — Să bem, de asemenea, pentru independenţa, integritatea şi autonomia patriei noastre, România, continuă solemn Vădastra. Şi pentru femeia română, sau mai bine zis pentru soţia română. Pentru soţiile noastre, vreau să spun, pentru soţiile noastre care sunt şi mame…

  Îşi goli paharul, Ştefan încercă încă o dată, dar se mulţumi să soarbă numai o înghiţitură. îl lăsă apoi pe masă şi începu să mănânce, cu ochii plecaţi. Antim îl privi lung.

  — Dar ce ai, de ce nu bei? îl întrebă bănuitor. Ai simţit vreun gust deosebit în bere…?

  Antim nu se atinsese încă de paharul lui.

  — E cea mai bună bere din cartier, spuse Spiridon. E garantată. Numai că am deschis sticla cam de mult… Ştiţi, se întoarse el spre Ştefan, în casa asta unde găseşti tot ce-ţi trebuie, n-am găsit încă acel simplu instrument cu care se deschid sticlele de bere.

  — Lasă-l să spună dumnealui, îl întrerupse Antim. Ce are berea? Are vreun gust deosebit?

  — E foarte bună, răspunse Ştefan, doar că nu-mi prea era sete. Dar pentru că am ciocnit în sănătatea soţiilor-mame, am să beau paharul până la fund…!

  Şi îl sorbi, cu un efort – şi oarecare teamă, căci Antim continua să-l privească speriat. Vădastra se ridică brusc şi plecă la bucătărie.

  — Ia gustă, te rog, şi din paharul meu, îl imploră Antim.

  Şi, fără a aştepta răspunsul, îi vărsă puţină bere. Ştefan o înghiţi zâmbind.

  — Să nu pleci curând, şopti Antim apropiindu-şi capul de el. Mai stai de vorbă cu Spiridon. Poate îţi spune ceva despre doamna Zissu… Poţi rămâne oricât… Mai avem un pat, pentru musafiri…