Zadarnic pândise Vădastra a doua zi de dimineaţă plecarea necunoscutei; uşa odăii lui Băleanu nu se deschise decât o singură dată, şi Spiridon, care aştepta momentul acesta ca să iasă chiar atunci, prefăcându-se că se îndreaptă spre bucătărie, dădu cu ochii de locotenent, gata de plecare. îl privi cu surprindere:
— Te miră că mă vezi îmbrăcat aşa? făcu zâmbind Băleanu. E ţinuta reglementară. Azi sunt de jurnă pe regiment. Nu mai vin acasă decât mâine-dimineaţă… S-auzim de bine…!
Îndată ce-l văzu plecat, Vădastra nu se mai putu reţine şi, trimiţând ordonanţa să-i cumpere un pachet de ţigări, intră hotărât în odaia lui Băleanu. îşi luase câteva cărţi, cu aerul că venise să-i înapoieze volumele. Se opri în prag, ca şi cum ar fi voit să-şi ceară scuze. Dar o repede ochire în toate colţurile îl convinse că odaia era goală. Aşeză cărţile pe birou şi începu să caute, dezamăgit, urmele vizitatoarei. în odaie plutea, într-adevăr, un vag parfum feminin, şi asta îl întărâta şi mai rău. Căută pe sub perne, trase cuvertura, privi sub pat, în dulap, dar nu întâlni nicăieri nici un fel de urmă, nici măcar o floare, o batistă, o ţigară pe cotorul căreia să se fi imprimat roşul de buze. Răsfoi iritat dicţionarul germano-român şi gramatica, de care Băleanu nu se despărţea niciodată, păstrându-le alături de el, pe măsuţa de lângă pat. Ca de obicei nici o scrisoare, nici o notiţă, nici măcar o carte de vizită. Auzi ordonanţa trecând prin bucătărie şi, cu cărţile sub braţ, ieşi repede din odaie. Când îi aduse pachetul cu ţigări nu se putu stăpâni să-l întrebe:
— Ascultă, mă, când a plecat coniţa de la domnul locotenent? Soldatul îl privi mirat.
— Eu nu ştiu nimic, dom'Vădastra, nu ştiu să fi fost vreo coniţă pe la dom'locotenent…
În dimineaţa aceea, trecu din nou pe la poştă. Tresări când domnişoara îi întinse un plic, dar anevoie îşi reţinu un gest de enervare privindu-l. Era de la tatăl lui. îl deschise destul de târziu, la masă, după ce terminase de mâncat friptura. „Află despre noi că suntem bine sănătoşi, şi te dorim din inimă, cum spuneau bătrânii noştri când se adresau odraslelor lor la cătănie…” Vrea să fie ironic, comentă mental Spiridon sărind rândurile. „Am mai fost o dată prin Bucureşti, capitala României Mari, dar la vechea adresă nu te-am mai găsit, iar la cea nouă, dac-o fi, pasă-mi-te, noi, opincarii, nu avem intrarea nici pe scara cea din dos…” Etcetera, etcetera, etcetera, făcu enervat Spiridon întorcând pagina. Să vedem ce mai vrea… „Curând voi veni cu nişte treburi pe la Măriile Voastre, necazuri cu pământul Sărăcenilor şi cu o amendă a soru-tii. Aş vrea măcar atunci să ne putem întâlni, că poate mai avem şi noi să ne spunem unul altuia din nevoi şi greutăţi. Din banii care ni i-ai trimis luna trecută, mi-am reparat surtucul, am mai plătit o parte din dări şi mi-a rămas şi mie de un tutun mai bun. Dar tare aş vrea să mai citesc şi eu vreuna din cărţile care aud că ies la iveală cu nemiluita la Bucureşti, unele mai frumoase ca altele…” „Am înţeles”, încheie Spiridon împăturind scrisoarea şi băgând-o cu atenţie în buzunarul de sus al vestei. O dată ajuns acasă, procedă la distrugerea ei, cu multă precauţie, nu cumva să cadă sub privirile vreunui indiscret.
După-masă se reîntoarse la poştă şi expedie un mandat de 2 000 de lei, dându-şi ca de obicei adresa tribunalului. Glasul femeii din noaptea trecută începea să-l obsedeze. Nu putea înţelege cum izbutise să plece din odaia lui Băleanu fără ca el să prindă de veste. Către seară curiozitatea îl doborî din nou, şi se întoarse acasă, hotărât să cerceteze încă o dată odaia. Cumpărase în drum un bilet la cinematograf, şi-l dădu ordonanţei spunându-i că el aşteaptă o vizită şi că ar fi bine să nu se întoarcă acasă înainte de miezul nopţii, iar după aceea să nu mai iasă din bucătărie. Rămas singur, Spiridon intră în camera locotenentului şi reîncepu cercetarea. Amintirea parfumului feminin dispăruse. Ferestrele stătuseră mult timp deschise. Totuşi, Spiridon nu pierduse speranţa. Deschise dulapul, dar nu găsi nimic care să-i atragă în chip deosebit luarea-aminte. Reîncepu cercetarea buzunarelor tunicilor militare şi ale pantalonilor. Dar, pe când cotrobăia, se trezi deodată emoţionat, aproape tremurând de plăcere, şi se întrerupse, şovăind o clipă în faţa oglinzii. Ispita de a se îmbrăca ofiţer şi a ieşi să se plimbe pe stradă era prea puternică. Hotărându-se brusc, scoase uniforma locotenentului, stinse lumina şi, cu toate că ştia ordonanţa plecată, trecu tiptil în odaia lui.
De data aceasta nu îmbrăcă numai tunica, ci îşi puse mai întâi pantalonii, ceea ce îi dădu oarecum de lucru pentru că, deşi Băleanu nu era mult mai înalt decât el, era mai bine legat, şi Spiridon fu silit să fixeze strâns bretelele şi să se încingă cât putu mai tare cu cureaua. în cele din urmă, rearanjându-şi monoclul şi îndesându-şi pe cap chipiul, se privi în oglindă. Răsuflă câtva timp în neştire, oftând lung, neîndrăznind să-şi ia ochiul după imaginea aceea restaurată, în care se regăsea aşa cum se visase în copilărie: vast, marţial, seducător. Se încruntă, ridică mai sus capul, îl întoarse încet, până ce monoclul dispăru aproape complet, şi, cu coada ochiului, se urmări în oglindă, răsfăţându-se sub lumina lămpii. Apoi brusc, îşi scoase chipiul, se depărta câţiva paşi, şi izbucni într-un râs scurt, uscat, fibros. Râdea ca să-şi stăpânească emoţia. Neştiind ce să facă, se trânti în fotoliu, îşi admiră pantalonii militari, întin-zându-se cât putea mai mult, şi privindu-se de sus în jos deasupra trupului. Dar, pe neştiute, emoţia îl stăpâni din nou, şi atunci sări în picioare, îşi puse repede chipiul, se apropie de oglindă şi, serios, lipi degetele de la mâna dreaptă, aşteptă nehotărât câteva clipe, şovăind într-o poziţie de drepţi şi, în cele din urmă, se salută. Gestul acesta îl eliberă parcă de o povară care îi îngreuiase până atunci răsuflarea. Faţa i se lumină, şi repetă mecanic salutul, desăvârşind Poziţia de drepţi, când foarte aproape de oglindă, când în mijlocul odăii. Apoi, fără să-şi dea seama, se trezi făcând câţiva paşi la stânga, câţiva paşi la dreapta, întoarceri pe loc, fiecare mişcare mai dificilă fiind urmată de o prezentare solemnă în faţa oglinzii şi de un salut.
O jumătate de ceas mai târziu, Vădastra se plimba prin odaie, cu pas de stradă, distrat, dar de câte ori trecea prin faţa oglinzii, saluta. Uneori salutul lui era respectuos şi corect, alteori amical, alteori indiferent sau chiar obosit, ca o corvoadă. Se închipuia întâlnind, pe stradă, superiori, camarazi, inferiori. Nu se gândise o singură clipă că uniforma lui, largă şi cu umerii căzuţi, ar putea atrage privirile, nici că monoclul negru ar putea da de bănuit. De când schiţase pentru prima oară salutul în faţa oglinzii, hotărârea lui fusese luată; se va coborî să se plimbe îmbrăcat ofiţer.
De-abia când se văzu în ascensor începu să-l încerce teama. Nu era decât ceasul 11 şi s-ar fi putut să-l recunoască unul dintre vecini. îşi scoase brusc monoclul şi traversă repede holul de la intrare, cu capul în jos, preocupat. Odată ajuns în stradă, porni cu paşi mari către zona mai puţin luminată a trotuarului, şovăi câtva timp încotro s-apuce, apoi se îndreptă hotărât către staţia de taxiuri. Numai când se află la câţiva paşi de maşinile din staţie îşi recapătă aerul marţial şi privi cu linişte în toate părţile. Şoferul moţăia şi, trezindu-se la glasul lui Spiridon întoarse brusc capul şi-i spuse: „Să trăiţi, domnule căpitan!” Spiridon duse maşinal mâna la chipiu.
— O iei spre Şosea, băiete! Şi nu e nevoie s-o iei repede, că avem timp! Noaptea era clară şi nu prea caldă. Pe bulevardul Lascăr Catargiu, aproape de statuia Brătianu, lumea încă nu se împuţinase. Vădastra privea când în dreapta, când în stânga, calm, cu o neînchipuită fericire mocnindu-i în suflet. Aproape de un chioşc cu ziare făcu şoferului semn să oprească. Coborî sprinten şi ducând în treacăt mâna la chipiu, ceru un pachet de ţigări Regale. I se păru că femeia îl priveşte cu oarecare suspiciune, dar nu se intimida, plăti, salută din nou şi se reîntoarse în maşină fluierând.
— La Şosea, băiete!
Aprinse o ţigară mai mult ca să se afle în treabă şi se întinse mai comod în fundul maşinii. Ajuns la Şosea, plăti şoferului, salută şi porni să se plimbe pe alee, sigur de el. Nu întâlnea aproape pe nimeni, iar când zărea de departe vreo pereche – el, civil – încetinea pasul şi-i privea provocator, zâmbind. Doar o singură dată tresări, când auzi înaintea lui, în semiîntuneric, zgomot de pinteni. îşi pregăti palma pentru salut, dar nu era decât un sergent de stradă, care nu-l văzu, şi trecu înainte.
Pe la miezul nopţii se hotărî să se întoarcă. Observă de-abia atunci că umblase destul de mult, căci făcu douăzeci de minute până în Piaţa Victoriei. Luminile de aici îl intimidară. Mai erau destule grupuri care aşteptau tramvaiele şi câţiva cheflii cântau îndreptându-se către Filantropie. Spiridon aşteptă câtva timp, să vadă dacă nu sunt cumva ofiţeri prin apropiere, apoi porni grăbit către staţia de taxiuri care se afla în cealaltă parte a pieţei. Traversând, însă, şoseaua, dintr-un tramvai coborî un maior, şi Spiridon se trezi pe neaşteptate în faţa lui. Simţi cum îl trec sudori reci pe tot trupul, dar salută cu atâta promptitudine încât maiorul rămase surprins, şi întoarse capul să-l privească. în aceeaşi clipă întoarse şi Spiridon capul. Neştiind ce să facă, îl mai salută o dată, plecându-se istovit din umeri, apoi grăbi pasul. Dar i se păru că cineva s-a luat după el, şi atunci, cum îi era frică să fugă în plină piaţă, schimbă direcţia, şi cu aceeaşi ardoare, se reîntoarse spre Şosea, îndreptându-se către zona de întuneric din care venise. Paşii se ţineau însă după el. Când ajunse sub arbori, Spiridon se opri o clipă, privi la ceas şi, ca şi cum abia atunci ar fi observat că se află în mare întârziere la o importantă întâlnire, o luă la goană. în fugă îşi scoase monoclul, strângându-l nervos în pumni, trecu prin mai multe alei şi nu se opri decât când i se păru că din faţă se îndreaptă spre el o pereche. Paşii nu se mai auzeau. înainta acum uşor obosit, transpirat, silindu-se să-şi domine respiraţia, ţinând gura închisă şi răsuflând numai pe nări. Se întoarse prin şoseaua Jianu şi se sui în primul taxi pe care-l întâlni în cale.
Dar îndată ce se văzu la adăpost, îi trecu spaima şi începu să râdă. Ce-ar fi putut să-mi facă? îşi spunea. De unde putea el să ştie cine sunt? I-a fost mai greu până s-a hotărât să intre în casă. Dăduse drumul taxiului pe o stradă vecină, şi umblase tot pe lângă ziduri, fără monoclu, privind pe furiş toate umbrele. Faţada casei lor era bine luminată de un felinar. Aşteptă câtva timp lângă colţ, nu cumva să se mai afle cineva care ar fi voit să intre, apoi lungi pasul şi deschise uşa nervos, privind în jos. Odată ajuns în odaia lui îşi puse din nou monoclul şi se privi în oglindă triumfător, zâmbind şi salutându-se de nenumărate ori. Apoi, cu o infinită grijă, începu să-şi dezbrace tunica, cercetând fiecare buzunar în parte, nu cumva să fi strecurat din nebăgare de seamă ceva. O scutură bine de praf, strânse cu atenţie pantalonii, curăţă chipiul, şi, cu o agreabilă emoţie, în vârful picioarelor goale, intră în odaia lui Băleanu, abia deschizând uşa. Se apucă să aşeze lucrurile aşa cum au fost, tremurând.
A doua zi dimineaţă aşteptă cu oarecare nelinişte întoarcerea locotenentului, îl auzi venind către ceasurile opt, şi ducându-se imediat să-şi facă baia. Apoi Băleanu se culcă, dând ordin ordonanţei să-l deştepte la trei după-amiază. Vădastra plecă în oraş cu inima uşoară. Se întreba, acum, cum să afle de la Băleanu, şi fără ca acesta să bănuiască ceva, zilele când va fi de jurnă pe regiment, ca să-şi poată pregăti din vreme plimbările în uniforma militară. Plănuia să-şi dea întâlnire cu una din cunoştinţele lui întâmplătoare – croitorese, modiste, ucenice – şi să mănânce împreună într-o cârciumă mai retrasă, în care ştia că nu riscă să fie recunoscut, nici cercetat cu prea multă suspiciune.
Se întrevedea cu o limpede preciziune, trecând pe străzi la braţul fetei, salutând în dreapta şi în stânga, şi continuându-şi totodată monologul. „Cred Şi eu că te surprinde văzându-mă în uniformă, i-ar fi spus, căci n-ai fi bănuit, după înfăţişarea mea, care era adevărata mea profesiune. Nici acum n-ai s-o poţi afla în întregime, pentru că, înţelegi de ce, n-am să-ţi pot destăinui totul. Sunt ofiţeri şi ofiţeri, dragă fată. Majoritatea îi cunoşti şi tu – d-ăia pe care îi vezi pe stradă, neserioşi, cu ochii după femei. Ofiţeri de trupă, aşa le spunem noi, la Statul-Major. Sunt nişte inculţi, lipsiţi de ambiţie, cu preocupări meschine. Dar, în afară de aceştia, mai există o elită, creierul întregii armate. Noi ducem tot greul, noi facem planurile secrete, noi ne ocupăm de spionaj şi contraspionaj. Unii dintre noi, foarte puţini, se înţelege, şi cei mai dotaţi, avem însărcinări extrem de delicate. Uneori, de o asemenea misiune atârnă nu numai viaţa noastră – asta n-ar fi nimic, ce contează o viaţă? – dar atârnă existenţa ţării întregi, liniştea Europei, chiar. Evident, misiunea noastră ne impune cea mai mare discreţie. Noi doi ne plimbăm acum pe stradă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi deodată, văd trecând în faţa mea un anumit om, care îmi face semn, în aşa fel încât poţi fi sigură că numai eu am să-l văd. De semnul acesta poate atârna viaţa unei personalităţi importante în ţara noastră. Zic, poate, pentru că, înţelegi şi tu, nu-ţi pot spune mai mult; am dat numai un exemplu, dar s-ar putea să fie cu totul altceva; bunăoară, prinderea unui primejdios spion, sau o declaraţie de război, sau furtul unui document secret, şi câte altele… Atunci, la semnul acela, eu m-aş preface că-mi aduc pe neaşteptate aminte de ceva. M-aş uita, să zicem, la ceas, sau aş răsfoi agenda, să verific o adresă sau o întâlnire. Ăsta e un exemplu, ca să înţelegi cum se întâmplă lucrurile între noi. Apoi, mi-aş cere scuze, spunându-ţi o minciună oarecare – şi aş dispare. Unde, nu-ţi pot spune, dar nici prin gând nu-ţi trece în ce locuri extraordinare ne adunăm noi, cei câţiva din serviciul de contrainformaţii militare. Realitatea întrece cu mult imaginaţia, ascultă-mă pe mine. Sunt cazuri când nici nu ne cunoaştem între noi, căci fiecare e şeful unui serviciu secret special, şi ne adunăm numai când sunt chestiuni grave şi urgente de rezolvat. Dar suntem îmbrăcaţi în aşa fel – nu-ţi pot spune mai mult – încât chiar dacă ne-am cunoaşte, nu ne putem recunoaşte. Unii îşi schimbă şi glasul, şi alţii nu vorbesc deloc, ci scriu ce vor să spună pe o tăbliţă, scriu, evident, cu majuscule, ca să nu se trădeze… Şi câte altele!… Dacă ai şti măcar prin ce primejdii trecem, fiecare dintre noi, ca să ajungem la locul de întâlnire! Şi secretele pe care le cunoaştem noi! Ar fi de-ajuns să spunem câteva cuvinte, ca să dispară un om; şi nu un oarecine, ci o figură importantă. în fond, noi, aceştia câţiva de la conducere, ţinem cu adevărat destinele ţării în mână. Guvernul, miniştrii, toate mărimile de care auzi vorbindu-se în dreapta şi în stânga, sau citeşti în ziare, nu sunt decât instrumentele noastre. Păpuşi, dragă fată, simple marionete în mâna mea sau a altuia din conducere. Ce contează un guvern? Dacă vreau eu, sau altul, îl schimbăm cum ai zice «bună ziua». Numai că, pe noi nu ne ştie nimeni. Conducem din umbră, asta e forţa noastră. Chiar dacă cineva ar voi să ne facă rău, n-ar şti cum să ne lovească, pentru că suntem invizibili. Dar imediat ce am simţit că un ministru, sau chiar un prim-ministru, vrea să ne facă rău, îl dăm imediat jos. Lumea citeşte a doua zi în jurnal că domnul cutare a demisionat, dar nimeni nu ştie că e victima noastră. Şi câte altele… Te-ai fi întrebat, poate, de ce merg eu acum cu tine, când aş putea să intru în cel mai elegant salon, şi, mai ales, de ce îţi spun eu ţie toate lucrurile acestea atât de importante. Mai întâi, fii sigură că nu ţi-am spus nici a mia parte din secretele noastre, şi tot ce ţi-am spus nu e decât un exemplu aproximativ de cum se întâmplă lucrurile în viaţa noastră. Iar în al doilea rând, ţie nici prin gând nu-ţi trece care e misiunea mea în acest moment. Poate – zic, poate, ca să dau numai un exemplu – eu trebuie să mă aflu într-o anumită zi, la o anumită oră, pe o anumită stradă, în aşteptarea unui mesaj extrem de important. Tu ai impresia că am ieşit împreună ca să mâncăm şi te întrebi de ce-am ales tocmai acest restaurant dosnic, când am fi putut cina în cel mai elegant local sau într-un separeu la Şosea. Asta e, să zicem, impresia ta. în realitate, ca să-ţi dau un exemplu, eu am ales această stradă sau această cârciumă pentru că aştept ceva. Ce, nu-ţi pot spune”… Vădastra filmă aşa timp îndelungat plimbarea lui cu o prietenă, îmbrăcat ofiţer, şi convorbirea care fără îndoială ar fi avut loc. Nu se abandona decât după oarecare rezistenţă acestor reverii, ale căror delicii îl îmbătau. Dar, de data asta, întâmplarea de cu seară îi justifica orice închipuire; la cel dintâi prilej, când Băleanu va fi plecat la regiment pentru toată noaptea, îşi va da cu adevărat întâlnire cu una din fete, şi se vor plimba până târziu împreună.
De-abia când, într-o seară răcoroasă de la sfârşitul lui august, au coborât în gara Ulm, Ioana se simţi din nou fericită. în acea clipă uită tot, şi se strânse aproape de Ştefan. Era din nou ca înainte; ca înainte de Marea Scenă.
În acea noapte, nu putuse citi aşteptându-l. îl auzi, pe la două, deschizând uşa, şi se coborî repede din pat ca să-l întâmpine.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea speriată. Ce s-a întâmplat cu tine?! Ştefan o privi absent, încercând să zâmbească. Era pământiu şi arăta extrem de obosit. Trecu pe lângă ea fără s-o sărute şi se lăsă să cadă într-un fotoliu.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă din nou Ioana apropiindu-se de el şi apucându-i mâna.
— Tu ai citit Viaţa Româneasca? o întrebă el cu un efort. Tu citeşti vreodată Viaţa Românească…!
— Câteodată, şopti Ioana. Dar de ce mă întrebi? Ce s-a întâmplat…?
— L-a cunoscut şi el pe Anisie, spuse Ştefan. L-a întâlnit şi el. L-a întâlnit înaintea mea… Acesta e destinul lui, de altfel, adăugă silindu-se să zâmbească. El, prototipul, el creează modelul; eu nu fac altceva decât să-i calc pe urme, să-l imit, să mă modelez după el…
Ioana se aşeză alături de el, pe fotoliu, şi-i cuprinse umerii cu braţul.
— Ştefan! îi şopti, Ştefan…!
— Ca şi atunci, pe stradă, continuă el cu acelaşi zâmbet silit. Dacă n-ar fi existat el, şi existenţa mea ar fi fost alta…
Ioana încercă să-l facă să tacă, strângându-l foarte aproape de ea. Dar Ştefan se desprinse uşor din braţele ei, şi reîncepu:
— Viaţa oricărui om este în bună parte opera întâmplării, dar în cazul nostru nu mai e vorba de întâmplare. Noi nu ne-am întâlnit întâmplător, aşa cum se întâlnesc toţi ceilalţi oameni. Tu m-ai confundat cu el, aşa cum, probabil, m-a confundat şi Anisie. Tu m-ai confundat cu cineva de care erai deja îndrăgostită…
— Nu e adevărat! ţipă Ioana ridicându-se în picioare. Ţi-am spus de-atâtea ori că nu e adevărat…
— Iar el, Anisie, continuă Ştefan, m-a confundat probabil cu cineva pe care-l cunoscuse deja, cu care mai stătuse de vorbă, şi cu care se înţelesese destul de bine ca să i se poată destăinui…
— Nu e adevărat! îl întrerupse Ioana, înţelegând că nu mai poate evita Marea Scenă. Pe el nu l-am iubit niciodată aşa cum te-am iubit pe tine, îndată ce te-am zărit…
— Dar tocmai asta e tragedia, vorbi Ştefan cu o stranie linişte în glas, că nu m-ai zărit pe mine, ci pe el. N-a fost un coup-de-foudre, ci o confuzie. De ce nu vrei să înţelegi?! Eu nu existam pentru tine, şi n-aş fi existat nici acum dacă n-ar fi fost el. Dacă m-ai fi zărit, înainte de a-l fi cunoscut pe el, nu m-ai fi remarcat…
— Dar atunci nu m-ai fi remarcat nici tu pe mine, îl întrerupse Ioana stăpânindu-se.
Ştefan o privi nedumerit.
— E adevărat, vorbi el târziu. Şi asta e tot atât de grav. Asta înseamnă că dragostea şi viaţa noastră e întemeiată pe un echivoc. Nimic nu ne-ar fi adus împreună, dacă nu era la mijloc o confuzie. Am fi trecut unul pe lângă altul, poate chiar fără să ne fi privit. Nu ne-am fi întâlnit niciodată, nu ne-am fi iubit…
— De unde ştii?! îl întrerupse Ioana. De unde ştii că nu ne-am fi întâlnit niciodată?!
Şi văzându-l că tace, îl cuprinse din nou în braţe, înspăimântată.
— Iubitul meu! şopti. Iubitul meu! Te-aş fi căutat până la sfârşitul pământului şi tot te-aş fi întâlnit…!
— Dacă nu exista el, n-ai fi avut cum să mă recunoşti, vorbi însufleţindu-se deodată Ştefan. Ca să mă poţi iubi pe mine, ai avut nevoie de un model, a cărui copie, mai mult sau mai puţin perfectă, eram eu… Dacă măcar am fi fost deosebiţi, continuă el aproape în şoaptă, dacă măcar am fi fost tot atât de deosebiţi fiziceşte pe cât suntem de diferiţi la minte şi la suflete!… Dar, aşa cum suntem, mă simt necontenit vinovat faţă de el; ca şi cum i-aş fi contrafăcut semnătura şi aş fi încasat o moştenire care nu mi se cuvenea mie, ci lui…
— Taci! ţipă Ioana, speriată. Taci! Ai să mă înnebuneşti…
Şi izbucni în plâns, lăsându-se să cadă moale pe braţul fotoliului. Ştefan începu s-o mângâie pe păr, obosit, oarecum absent.
— Şi te iubesc, totuşi, foarte mult! şopti el târziu. Te iubesc mult mai mult decât pe cealaltă…
Ioana se trezi brusc şi-şi înălţă fruntea.
— Am întâlnit-o anul trecut, continuă Ştefan fără s-o privească, şi am crezut că aş putea să vă iubesc pe amândouă aşa cum ne-ai iubit şi tu pe amândoi, deopotrivă. Dar mi-e peste putinţă. Pe tine te iubesc mult mai mult… Uneori parcă m-aş simţi îndrăgostit de ea, dar îmi dau repede seama că nu sunt, că mi se pare numai. Mi se pare aşa pentru că aş vrea să mi se întâmple un miracol: aş vrea să pot iubi şi eu, ca sfinţii, mai mulţi oameni cu aceeaşi tărie cu care te iubesc pe tine. Dar nu pot… Nu te pot iubi decât pe tine!
Ioana nădăjduise zadarnic în acea noapte, în dimineaţa următoare, în zilele care au urmat, să afle mai mult.
— Este o fată pe care am întâlnit-o anul trecut, răspundea Ştefan. Dar n-o pot iubi; nu te pot iubi decât pe tine… Tu ai avut mai mult noroc ca mine, adăugase el într-o zi, tu ai putut iubi doi bărbaţi în acelaşi timp.
Ioana îl privise lung, cu o oboseală tristă în priviri. Ar fi vrut să-i răspundă, dar se simţea vlăguită, aproape indiferentă. Atunci înţelese deodată cât fusese de zadarnică, de grotescă chiar, Marea Scenă. Nu se putuse stăpâni, în acea noapte, şi nu avusese timp să-i spună toate acele fraze pe care le pregătise cu ani înainte; începuse să plângă prea devreme. în Marea Scenă pe care o repetase ea mental de nenumărate ori, ar fi trebuit să izbucnească în plâns mult mai târziu. Dar parcă totul i se părea acum inutil, fără sens. îi rămăsese doar o neînţeleasă oboseală în toată fiinţa ei, un pustiu fără nume; parcă s-ar fi clătinat ceva în adâncul ei, parcă s-ar fi schimbat ceva în jurul ei, fără să-şi dea seama ce.
— Aici, pe pământ străin, îi spusese Ştefan în Iugoslavia, ştiu ca eşti numai a mea. în ţară, înainte de a te fi întâlnit, ţi-au plăcut locuri pe care nu le-am văzut împreună. Dar aici, pe străzile acestea, calci acum pentru întâia oară, alături de mine…
Îi plăcea să-l asculte vorbindu-i astfel. Şi totuşi ceva, în adâncul fiinţei ei, rămânea pasiv, inert. Doar când au trecut frontiera elveţiană şi a ştiut că se apropie de Ulm, a început să se trezească. „Ajungem la Ulm”, îşi repeta ea, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă.
Când era mică, mama îi arăta un album cu cărţi poştale ilustrate. Punea mâna pe câte una din ele şi întreba ce e. „Ulm”, i-a răspuns ea odată. Nu înţelegea de ce, dar numai de răspunsul acesta şi-a amintit mai târziu: Ulm.
La Ulm fusese odată unchiul Li viu, fratele tatălui, pe care ea nu-l cunoscuse; murise când avea trei ani. Unchiul Liviu era singurul membru bogat al familiei; tatăl Ioanei era profesor de istorie la Liceul de băieţi din Târgovişte, iar surorile lui rămăseseră în Ardeal şi se măritaseră cea mare cu un notar, cealaltă cu un preot, într-un sat de lângă Sibiu. Unchiul Liviu studiase ingineria în Germania, apoi se întoarse în ţară şi instalase o rafinărie la Câmpina. Murise destul de tânăr încă, într-un accident şi, după moartea lui, tatăl Ioanei moştenise destul ca să-şi cumpere o vie lângă Târgovişte şi, câţiva ani în urmă, când a fost strămutat la un liceu din Bucureşti, o casă în cartierul Cotroceni. „în ce oraş din lume ţi-ar place să trăieşti?” Acesta era jocul la modă la Liceul Regina Măria, în toamna când venise Ioana. Celelalte fete răspundeau Paris, Veneţia, Napoli, Bombay. „Ulm”, răspunse Ioana. „Dar de ce?”, o întrebaseră. „La Ulm e cea mai înaltă catedrală din Germania”, spusese ea repede. Dar ştia bine că nu pentru asta i-ar fi plăcut să trăiască acolo.
Visul ei, în primele clase de liceu, era să intre în corespondenţă cu o fată din Ulm, care s-o invite la ea într-o vacanţă de vară. De aceea i-a şi plăcut să înveţe limba germană. Apoi, într-o zi, l-a cunoscut pe Dan, fratele colegei ei de bancă, Stella Ciuceanu. Erau în clasa a patra de liceu; Dan era într-a şasea şi era poet. Publica versuri în revistele din provincie şi uneori Stella aducea revistele la şcoală şi i le arăta. După ce l-a cunoscut, i se părea adesea că se recunoaşte în fetele acelea suave şi singuratice pe care le cânta Dan. Se recunoştea mai ales într-un poem care începea aşa: „îţi plimbi melancolia în burg vetust, germanic…” „E Ulm!”, exclamase ea, şi simţea cum i se bate inima. Voise să-l întrebe când s-au reîntâlnit, dar în acea zi Dan i-a vorbit de Tinereţea Melaniei, romanul unui tânăr scriitor, Ciru Partenie. „Ce nume curios, Ciru, spusese Ioana. N-am auzit până acum de un asemenea nume, Ciru…” Dar nici Tinereţea Melaniei nu semăna cu nimic din tot ce citise ea până atunci; un roman simplu şi totuşi straniu, tulburător, obsedant. Ioana se simţea deja îndrăgostită, simţea că numai o dragoste ca în Tinereţea Melaniei merită să fie trăită, că numai o femeie ca Melania cunoscuse cu adevărat dragostea. O tulburase mai ales începutul romanului: un tânăr intrase într-o dimineaţă într-o şcoală primară de fete dintr-un oraş de la Dunăre. „Aş vrea să consult cataloagele de acum optsprezece, nouăsprezece ani, spuse el. Aş vrea să aflu numele unei fete care a învăţat aici acum vreo 18, 19 ani. O chema Melania…” Aşa începea romanul. „Nu, eu n-am cunoscut-o, spunea el. Un bun prieten al meu, care e acum bolnav, la Davos, m-a rugat să mă interesez de această fată, Melania. Nu-şi mai aduce aminte numele de familie. Ştie doar c-o cheamă Melania. Nu, eu nu cunosc pe nimeni în oraş. Am sosit azi-dimineaţă şi de la gară am venit direct aici, la şcoală. Aş vrea să pot pleca cu trenul de seară; e un tren la nouă fără cinci…” „E un tren la nouă fără cinci”, devenise formula obişnuită la Regina Măria când una dintre fete voia să spună că nu mai e nimic de făcut, că e zadarnic să mai spere ceva, că o situaţie e definitiv hotărâtă. Rien ne va plusIoana auzise, mai târziu, strigând crupierii la Cazinoul din Sinaia. „Asta înseamnă că e un tren la nouă fără cinci, tradusese ea în gând, înseamnă că nu mai e nimic de făcut.” Les jeux sont faitsSebastian, eroul din Tinereţea Melaniei, nu mai putuse niciodată prinde trenul de seară de la nouă fără cinci.
La Sinaia fusese în vara când îşi luase bacalaureatul. Ştia, atunci, că-l iubeşte pe Ciru Partenie şi că, în toamna viitoare, se va înscrie la Facultatea de Litere. In acea vară, la Sinaia, doamna Bologa primi cea dintâi cerere în căsătorie pentru Ioana. Era un căpitan medic care voia să-şi deschidă în toamnă un cabinet medical la Bucureşti. „E mai sănătos aşa, stimată doamnă, îl auzise Ioana de pe verandă. Vârsta de 17-l8 ani e vârsta ideală pentru mariaj. Ce nevoie să mai studieze? Că domnişoara nu e fată săracă, să muncească pentru a-şi câştiga viaţa. Eu dacă îmi deschid un cabinet medical în Cotroceni, îmi am clientela asigurată…” „Domnul căpitan ne jinduieşte casa, spusese în acea seară bătrânul Bologa, zâmbind blajin. Asta l-a făcut să se hotărască aşa de repede. Vrea să-şi deschidă cabinet în Cotroceni…” „Pe mine e inutil să mă întrebaţi, spusese Ioana. Eu mă înscriu la facultate. Puţin îmi pasă de ce speră domnul căpitan.” (Căci medicul spusese, la despărţire: „Eu tot sper că domnişoara Bologa îşi va schimba hotărârea…”) Şi, în gând, Ioana adăugase: „E un tren la nouă fără cinci…”
Citise şi recitise toate cărţile lui Partenie, şi citea necontenit. La Seminarul de Literatură Română era probabil cea care citise mai mult. Dar era timidă şi îşi găsea anevoie cuvintele când trebuia să vorbească nepregătită. Doar când îşi pregătea şi scria de acasă lucrările de seminar se simţea sigură pe ea. Şi când, după o asemenea lucrare asupra personajelor feminine din opera lui Partenie, asistenul profesorului se ridicase şi începuse s-o critice, Ioana tresărise. Toată interpretarea ei, spunea asistentul, era greşită, pentru că nu ţinuse seama de influenţa lui Hamsun şi Rilke asupra operei lui Partenie. Femeile lui, începând cu Melania, se resimţeau de lecturile din Hamsun şi Rilke, citiţi, bineînţeles, în traduceri franceze, pentru că, aşa cum mărturisise într-un interviu, Partenie nu ştia altă limbă. Dar întreaga lui operă e inspirată de motive germanice…
„îţi plimbi melancolia, în burg vetust, germanic…”, îşi amintise atunci Ioana. Când, mai târziu, l-a cunoscut pe Partenie, l-a întrebat odată care sunt autorii lui favoriţi.…
— Sunt atât de mulţi, încât nici n-aş putea să ţi-i înşir pe toţi, răspunsese el.
— Dar Hamsun şi Rilke? întrebă din nou Ioana.
— Şi ei, şi alţii ca ei, mai mari ca ei.
— Ţi-ar place să trăieşti la Ulm? îl întrebă pe neaşteptate Ioana, privindu-l în ochi.
— La Ulm?! se mirase el. Nu-mi spune nimic asta. Ce e la Ulm?
— E cea mai înaltă catedrală din Germania, vorbise repede Ioana. Dar nu e numai atât. Se pare că e foarte, foarte frumos. Visul meu e să pot ajunge într-o zi la Ulm…
— Din fericire, spusese Partenie zâmbind, ţi-ai ales un vis foarte uşor de izbândit.
— Evident că vom merge întâi la Ulm, îi spusese Ciru în seara logodnei. Fusese nervos şi prost dispus toată seara. Venea doar a treia oară în casa de la Cotroceni. Prima oară, se adresase pe neaşteptate doamnei Bologa:
— Aş vrea să vă comunic o veste şi nu îndrăznesc să mă întreb cum o să reacţionaţi. Ioana şi cu mine am hotărât să ne căsătorim. Am venit să vă cerem asentimentul… A doua oară fusese invitat la masă. Bătrânul Bologa încerca din când în când să-i vorbească, dar Ciru îl asculta câteva clipe absent, clătinând din cap, apoi se adresa Ioanei. Nimeni n-a ştiut în afară de ei doi că în seara aceea se vor logodi. Aduseseră verighetele, şi puţin timp după venirea lui Ciru au sosit sticlele cu şampanie deja frapată. Atunci le-au spus:
— Ne logodim! Doamna Bologa a început să lăcrămeze. Probabil că asta l-a indispus pe Ciru, îşi spunea Ioana, văzându-l cum tace, fumând ţigară de la ţigară, şi-i priveşte pe rând, fix, aproape cu asprime, ca şi cum s-ar fi trudit să-i recunoască. Au hotărât să facă nunta în şase săptămâni, în preajma vacanţei.
— Evident că vom merge întâi la Ulm, repeta din când în când Partenie. Dar am să te las să vorbeşti numai pe tine. Eu nu ştiu nemţeşte…
Voiajul de nuntă, cu Ştefan, l-au făcut în Italia.
— O să mergeţi altă dată la Ulm, o sfătuise doamna Bologa. Aveţi timp. Sunteţi tineri. O să vă tot plimbaţi, toată viaţa…
Au ajuns în spatele Catedralei când se întunecase de-a binelea. Se zăreau câteva vitralii luminate. Apropiindu-se, au auzit amândoi, ca venite într-o mare taină, foarte uşoare acorduri de orgă.
— Să rămânem, aici, spuse Ştefan. E mai frumos.
— Parcă ar cânta pentru oameni din alt veac, şopti Ioana foarte emoţionată. Poate că nici n-ar trebui să ascultăm. Să nu facem vreun păcat…
Ioana, remarcase mai de mult Ştefan, răspundea uneori cu o uimitoare precizie propriilor lui gânduri. într-adevăr, orga aceea parcă ar fi cântat pentru oameni din alt veac. „Sper că ai să te opreşti la Nurnberg, îi spusese Biriş înainte de plecare. Lasă Pădurea Neagră, lasă Ulmul şi Heidelbergul, şi castelele din valea Rinului. Toate astea sunt din alt veac. Dumneata ai nevoie de o baie de istorie contemporană, ca să te trezeşti; du-te la Nurnberg, du-te la Berlin, să-ţi dai seama cu ce sos vom fi mâncaţi, să priveşti Istoria în marş… Dar, în fond, de ce la Ulm?” îl întrebase el. „E un vis al Ioanei, e un vis al ei din copilărie, spusese Ştefan, şi vrea să i-l împlinesc.” Biriş începuse să râdă. „Ar trebui să te fereşti de visele din copilărie”, spuse el. Din noaptea aceea, Biriş nu-l slăbea deloc cu glumele lui apăsate, ţărăneşti. Le chef d'oeuvre inconnu, numea el tabloul lui Ştefan. Şi i-l descria aşa cum şi-l închipuia el: o pânză acoperită până la refuz cu tot felul de culori, în care nu se mai putea distinge nimic. „Doar ochiul dumitale crescut în lumina supranaturală din camera Samba poate descifra în pasta aceea multicoloră miturile pierdute ale copilăriei. Du-te mai bine la Niiremberg, adăugă Biriş, ca să vezi cum se motorizează miturile în ziua de azi…”
— Mai bine să mergem, şopti din nou Ioana. Să nu facem vreun păcat. La câţiva paşi, în coasta catedralei, era o berărie. Intrară, şi lui Ştefan îi plăcu de la început; era şi ea din alt veac, cel puţin de pe vremea bunicilor. Ioana se simţea fericită, melancolică şi i se părea că ascultă, povestit de un altul, propriul ei vis. îl asculta pe Ştefan vorbindu-i despre domnul acela cu mustăţi groase, ca ale kaiserului, şi cu mânecile suflecate, oftând la răstimpuri în faţa unei halbe de bere.
— Seamănă cu Tăzlăoanu, arendaşul viei noastre de la Râmnicul Sărat… începu să-i povestească o întâmplare cu Tăzlăoanu, dar după câteva minute se opri încruntat. Observă că un tânăr se ridicase de la masa vecină şi se apropia de ei. Figura i se părea oarecum cunoscută, dar nu ştia unde s-o situeze.
— Mă scuzaţi, le spuse. V-am auzit vorbind româneşte şi am chiar impresia că ne-am cunoscut. Anul trecut, în tren, dacă nu mă înşel… Era şi profesorul Antim…
Se prezentă foarte corect. Se numea Ioachim Teodorescu, şi venise pentru studii de arheologie în Germania. Nu mai întâlnise de mult români şi le ceru voie să rămână pentru o clipă la masa lor. Ştefan îl pofti să se aşeze, ascunzându-şi anevoie plictiseala. Ioana îl privea deznădăjduită, parcă l-ar fi implorat să nu se aşeze, să dispară. îl recunoscuse imediat; era tânărul cu ochii vineţi care-l fixase pe Ştefan în tren, vara trecută, când se duceau la Predeal; tânărul cu care vorbise întruna profesorul Antim. Dar Ioachim Teodorescu nu observă nimic şi se aşeză foarte încântat, mulţumindu-le.
— Când am auzit vorbindu-se româneşte, le spuse, m-am întrebat cine-ar putea fi. Aici, la Ulm, nu prea se opresc românii. E un oraş frumos, dar sunt atâtea alte oraşe frumoase în Germania… în fond, ce v-a făcut să vă opriţi aici…?
Auzi ascensorul oprindu-se la etajul lor, paşii lui Băleanu şi foarte vag, câteva şoapte. Spiridon Vădastra stinse lampa de birou, nu cumva să se vadă lumina pe sub uşă când ceilalţi vor intra, şi în vârful picioarelor se apropie de perete. Nu se înşelase. Locotenentul era însoţit de o femeie. O auzi cum calcă, ţinându-şi răsuflarea, şi-l auzi pe el şoptind: „Stai să aprind lumina, să nu te împiedici de ceva”. Vădastra rămase mult timp la pândă aproape de perete, neştiind ce să facă. I-ar fi fost peste putinţă să se culce şi, pe de altă parte, nu îndrăznea să aprindă lampa şi să se reapuce de lucru, de teamă să nu atragă atenţia celorlalţi. în cele din urmă se hotărî să aştepte, pe întuneric. Dar, după vreun ceas, începu să se plictisească. Aprinse lampa şi, călcând cu toată talpa, ca şi când atunci ar fi coborât din pat, ieşi pe coridor îndreptându-se spre baie. Trecând prin faţa odăii lui Băleanu, nu auzi nici un glas. Lumina era stinsă. Asta îl derută, pentru că el s-ar fi aşteptat să vadă lumină pe sub uşă, şi atunci i-ar fi strigat: „Ce, nu te-ai culcat încă, boierule?!” Dar aşa, fără pretext, nu avea ce să-i spună, şi se întoarse, călcând apăsat în papucii de casă. Mai aşteptă câtva timp, rozându-şi enervat unghiile. în cele din urmă se dezbrăcă şi se întinse în pat hotărât să nu adoarmă.
Somnul, totuşi, îl cuprinse după o jumătate de ceas. Nu-şi dădu seama cât dormise, şi se trezi în panică. Privi ceasul cu cadranul fosforescent, pe care-l aşezase lângă el, pe măsuţă; patru fără un sfert. în clipa aceea auzi deschi-zându-se uşa de la odaia locotenentului. Emoţionat, se dădu jos din pat şi se apropie de perete. îi auzi cum trec prin coridor, de data aceasta fără prea mari precauţii. Băleanu şoptea ceva femeii, dar oricât se trudi Spiridon nu putu să prindă înţelesul vorbelor. Când fu să deschidă uşa de la intrare, Spiridon nu se mai putu reţine şi, dându-se un pas înapoi, către pat, strigă:
— Cine-i acolo?! Cine e?!
Locotenentul şovăi o clipă, dar cum îl auzi pe Vădastra repetând întrebarea şi bâjbâind uşa ca să găsească clanţa, răspunse:
— Nu te speria. Eu sunt.
— Dar cu cine vorbeai? întrebă Vădastra, neîndrăznind totuşi să apară în pijama.
— Nu vorbeam cu nimeni. Ţi s-a părut.
Apoi deschise uşa de la intrare şi trase după el femeia. Câteva clipe în urmă, Vădastra auzi cum coboară ascensorul. Crezu că Băleanu s-a dus s-o conducă până jos, dar după zece minute de aşteptare lângă perete îşi dădu seama că s-a păcălit şi se reîntoarse în pat. îi părea rău acum că nu dăduse buzna pe coridor, ca să-i surprindă. Dezamăgit, îl fură somnul şi nu auzi întoarcerea locotenentului, târziu, dimineaţa.
A doua zi, Băleanu îl căută la el în odaie.
— Te-ai cam speriat azi-noapte, începu el cu un mare zâmbet misterios. Acum pot să-ţi spun. Nu te înşelaseşi, nu eram singur; eram cu o femeie.
— Ah! făcu Spiridon, prefăcându-se surprins.
— Nu e ce crezi dumneata, se apără Băleanu. Nu e una d-alea, ştii, înţelegi ce vreau să spun. E o femeie măritată. O iubesc de mult. Ca să-ţi mărturisesc adevărul, ne iubim… E o dragoste curată, pot spune. Eu aş fi vrut să divorţeze, să se despartă de soţul ei, dar ea amână mereu. îi e şi greu, de altfel, căci e de o familie foarte bună şi bărbatul ei e un om bogat. Foarte bogat, pot spune. E în petrol, are şi fabrici. Ea, deşi de familie, nu e bogată. Cu leafa mea de locotenent, înţelegi.? Poate mai târziu…
Se opri brusc, ca şi cum s-ar fi sugrumat de o mare emoţie, şi trase prelung din ţigară.
— Ei! felicitările mele! exclamă Vădastra, neştiind ce să spună. Dar când ai cunoscut-o…?
— O cunosc mai demult. N-am îndrăznit să-i spun, ştii, că o iubesc. Veneam deseori pe la ei prin casă, mai ales că bărbatul ei e mai tot timpul la Ploieşti sau la Câmpina, dar nu-i spuneam. Voiam să văd întâi dacă şi ea are faţă de mine aceleaşi sentimente. Numai după ce am înţeles, după privirile ei şi după cuvintele pe care mi le adresa, că şi ea mă iubeşte, atunci i-am spus… Şi atunci mi-a spus şi ea… Şi ştii, am convins-o să vină la mine, când bărbatu-su e la treburile lui… E mai sigur aşa…
— De mine ştie ceva? întrebă Spiridon emoţionat deodată.
— Cum să nu! I-am spus tot, de la început. Cine eşti, ce capacitate, mă rog, i-am vorbit aşa, ca despre un prieten…
— îţi mulţumesc foarte mult, făcu Spiridon umezindu-şi buzele. Cred că şi-a făcut o părere bună despre mine. I-ai spus ce relaţii am, în ce familii bune mă învârtesc, şi preocupările mele intelectuale…?
Locotenentul, încântat că discuţia nu se mai poartă asupra vizitei din noaptea trecută, destăinui lui Spiridon tot ce spusese despre el, încă din timpul când nu-şi mărturisise dragostea; cum Vădastra este un om care vede lumea altfel decât restul oamenilor, având preocupări deosebite, şi o vastă cultură; ce putere de muncă are el, putând face atâtea lucruri: avocatură, filosofie, politică…
— I-ai spus asta? şopti înfrigurat Spiridon. Şi ea ce zicea?
— Te cunoaşte acum cum nici prin gând nu-ţi trece, făcu locotenentul cu hotărâre. Dacă-ţi spun că am vorbit mereu de dumneata…
— Da, dar nici nu ştie cum arăt la faţă, îl întrerupse Spiridon cu un uşor regret în glas.
— Are să te întâlnească într-o zi. Mai târziu, căci acum se jenează… Ştii, nu-i convine să se afle că mă iubeşte şi vine noaptea la mine.
— E frumoasă? întrebă Spiridon.
Locotenentul îl privi cu seriozitate, lung, apoi plecă ochii în jos, ca pentru sine:
— E cea mai frumoasă femeie din Bucureşti! Vădastra nu se putu reţine să nu ofteze, copleşit.
— Bravo! te felicit din inimă!
Băleanu, totuşi, părea preocupat. Aprinse o ţigară silindu-se să-şi regăsească zâmbetul. Spiridon îl privea cu o mare intensitate.
— Asta e că, deşi ne iubim, totuşi e un adulter, un păcat, vorbi cu gravitate Jocotenentul.
— Ce-are a face?! îl întrerupse nervos Spiridon. Cine se mai gândeşte în zilele noastre la asemenea prostii?… Dacă bărbatu-su o neglijează…
— Evident că o neglijează, spuse Băleanu, dar aşa e viaţa lui, tot pe la Câmpina, pe la Ploieşti, prin străinătate… Nu se poate câştiga o avere de aproape o sută de milioane stând mereu acasă…
— Cât spui că are?! strigă Vădastra sărind de pe scaun. O sută de milioane…?
— Poate atâta n-o avea el, dar pe aproape. Are nu ştiu câte terenuri la Câmpina, care abia acum încep să fie exploatate; plus acţiuni, plus consiliile de administraţie la nu ştiu câte societăţi…
— O sută de milioane!… repetă în neştire Vădastra. Auzi, domnule, o*sută de milioane…!
Se simţi deodată năpădit de ură şi începu să se plimbe agitat prin cameră.
— Cum e posibil ca un om oarecare să aibă o sută de milioane? exclamă el indignat.
— Nu e un oarecare, îl apără Băleanu cu seriozitate. E un om priceput, şi apoi a avut noroc cu un unchi al lui, care a cumpărat înainte de război terenurile şi le-a lăsat moştenire, şi apoi, munceşte de dimineaţă până seara…
— Dar câţi alţii nu muncesc, şi cu ce se aleg? îl întrerupse Spiridon. Şi oameni capabili, care au un ideal în viaţă, nu aşa simpli milionari… Ce face el cu atâţia bani? La ce-i folosesc milioanele?… Să am eu, domnule, banii lui, câte nu aş face?!
— Nu e aşa de uşor pe cât îţi închipui, spuse Băleanu. Trebuie să te ocupi de milioane, căci nici ele nu-ţi vin singure. Şi pe urmă, să nu crezi că un om atât de bogat trăieşte mai bine ca noi. Are mai multe griji ca noi, şi din banii lui trăiesc şi alţii pe de lături. Sunt fel de fel de societăţi de binefacere, şi aşezăminte şi mai ştiu eu ce, care vin mereu şi cer subvenţii…
— Ce-nseamnă societăţi de binefacere? exclamă exasperat Spiridon. Un pretext, ca să nu spui că nu vrei să ajuţi pe alţii. Eu, de pildă, dacă m-aş duce la el şi i-aş spune planurile mele, crezi că mi-ar da zece, cincisprezece milioane…?
— Cam mult, zâmbi locotenentul. Am auzit că dă burse unor studenţi din satele unde sunt terenurile lui, dar sume mici.
— Cred şi eu! Pomană de câteva mii de lei pe lună. Dar pentru o operă mare n-ar găsi bani, pentru un om capabil, cu planuri îndrăzneţe… Ei, dar lasă, adăugă el după o scurtă tăcere, poate că se întoarce roata, odată şi odată! Oi găsi şi eu odată bani, să-mi pun în aplicare planurile mele. Şi am să le arăt eu atunci dumnealor, am să-i învăţ eu minte pe toţi. Nu-i nimic: am aşteptat şi mai aştept. Dar într-o zi are să vină şi vremea mea. Atunci ai să-i vezi pe toţi plecându-se în faţa mea, oferindu-mi milioane pentru ca să-i iert. Dar n-am să iert pe niciunul. Pe …niciunul! Auzi, domnule, o sută de milioane! Şi eu dacă le-aş cere cincizeci, şaizeci de milioane, ar spune că sunt nebun. Şi ce lucruri mari n-aş face eu cu banii ăia. Lucruri mari, unice, de care s-ar vorbi în toată lumea, nu aşa, sonde şi rafinării…
Se opri deodată, extenuat, şi cu o nesfârşită durere în suflet. Omul acesta de lângă el cunoaşte un milionar, stăpânul unei averi de o sută de milioane, şi în loc să i-l prezinte, să încerce să-l convingă de valoarea lui, să se roage de milionar ca să-l ajute împrumutându-l cu o sumă importantă – omul acesta, aşa-zis prietenul lui, se mulţumeşte cu o intrigă amoroasă care-l va duce, fatal, la ruperea relaţiilor cu milionarul… Nimeni nu vrea să-l ajute; dimpotrivă, dacă ar putea, i-ar pune piedici, numai şi numai să nu se distingă, să nu-şi realizeze planurile. Ca domnul Protopopescu, de pildă… Dar lasă, nu-i nimic…
— Nu-i nimic, reluă el cu o voce scăzută şi gravă, privind în pământ. O să vină odată şi vremea mea. Şi atunci am să ştiu cui să-i mulţumesc şi pe cine să mă răzbun… în timp ce alţii se lăfăiesc în milioane, unul ca mine, ridicat prin muncă şi voinţă, trebuie să fac apel în străinătate ca să fiu înţeles şi ajutat…
Îi păru rău, câteva clipe în urmă, că şi-a trădat, deşi numai în parte, taina cea mare. Locotenentul îl asculta cu o mirată curiozitate, dar nu-l întrerupse, nu-i ceru lămuriri.
— Ei, dar n-are nici o importanţă! exclamă Spiridon silindu-se să schimbe vorba. Astea sunt chestiuni personale. îmi pare rău că te-am întrerupt… Şi ziceai că e frumoasă, nu?
Locotenentul dădu din cap gânditor. Se vedea că nu mai are chef de destăinuiri.
— Ei, bravo! îmi pare bine, reîncepu Vădastra căutând tonul de la început. Asta înţeleg şi eu dragoste; o femeie care să te aprecieze, să-şi dea seama că eşti cineva, un om distins, un caracter, nu un oarecare… O asemenea femeie mi-ar conveni şi mie, o femeie distinsă, care să mă iubească şi să-şi dea seama…
Dar, în acea clipă, îşi aminti că-i mărturisise locotenentului, de nenumărate ori, aventurile sale cu femei din înalta societate, şi că regretul cu care vorbea acum l-ar pune într-o lumină defavorabilă. Se reculese, însă, şi continuă cu glas mai potolit:
— Nu-i vorbă, am întâlnit şi eu destule femei distinse în viaţa mea… Mai ales una dintre ele, o femeie extraordinară, de care ţi-am vorbit că a fost şi pe aici… Mă iubea şi pot spune că mă iubeşte încă, mă iubeşte chiar foarte mult. Nu pentru că aş fi frumos, sau alte chestii din astea; ci mă iubeşte pentru personalitatea mea, în sfârşit, pentru ce am eu deosebit de ceilalţi, pentru caracterul meu… E adevărat, ea este o femeie care mă înţelege. îşi dă seama că sunt cineva. Dar oricum, nu-mi place viaţa pe care a trăit-o înainte de a mă cunoaşte pe mine. Este foarte bogată şi de-o familie foarte bună, poate cea mai hună familie din România, şi m-a rugat, m-a implorat chiar, să devină soţia „ mea. Dar n-am vrut eu. O căsătorie e un lucru serios. în cazul meu vreau să spun. Nu sunt un oarecare, să mă însor pentru bani sau din dragoste. Eu vreau ca soţia mea să ştie cine sunt, şi să nu se mai fi uitat în viaţa ei la altcineva. Din cauza asta n-am vrut s-o iau de nevastă. Nu-mi plăcea viaţa pe care a dus-o până m-a cunoscut pe mine…
Locotenentul îl asculta pe gânduri. După câtva timp, îşi dete seama că ar fi trebuit de mult să plece, şi se ridică, încurcat, neştiind ce cuvânt să spună la despărţire.
— O să-ţi vie greu să mă recunoşti, ai să vezi! îi repeta el cu însufleţire. Nu insista, căci nu-ţi pot spune nimic, ai să vezi mâine. Dar să fii exactă, să nu mă faci s-aştept, căci n-am să pot aştepta, ai să înţelegi mâine seară de ce…
Aveau întâlnire la nouă jumătate seara, la colţul şoselei Bonaparte. Cu un ceas mai înainte, Vădastra expedie ordonanţa la cinematograf, spunându-i că n-are voie să se întoarcă acasă înainte de miezul nopţii. Rămas singur, intră în odaia lui Băleanu şi se îndreptă către dulapul cu haine. Avu o uşoară emoţie când, trăgând mânerul uşii, i se păru că e închisă. Era numai înţepenită şi îşi notă mental acest amănunt pentru a înţepeni şi el uşa dulapului, când va aduce înapoi uniforma. Apoi, cu hainele în braţe, trecu în odaia lui şi se îmbrăcă fluierând. Nu se privi în oglindă, în tot acest timp, pentru că îşi scosese monoclul şi nu-i plăcea să se vadă fără el; mai ales la lumina lămpii, ochiul de sticlă scânteia nefiresc, lăsând impresia că celălalt, cel sănătos, e un ochi stins, fără viaţă. Când sfârşi de îmbrăcat, se apropie de oglindă, îşi fixă cu meticulozitate monoclul şi, luând poziţia de drepţi, salută. Cum era fără chipiu, palma i se lipi de tâmplă şi gestul acesta i se păru straniu. Lăsă repede mâna în jos, apropie faţa mai mult şi se privi mirat. Era într-adevăr un alt om. Mustaţa proaspăt potrivită la bărbier înfrumuseţa, prin linia ei precisă şi tinerească, obrazul osos, neregulat; monoclul fumuriu aducea o notă neverosimilă în ansamblul liniilor dure şi comune; părul, în seara aceasta, nu mai era atât de lipit de fruntea îngustă, şi deşi îi înălţa oarecum figura, şi aşa destul de prelungă, atenua impresia de morocănoasă seriozitate pe care o lăsa în general Spiridon.
— Locotenentul Vădastra! rosti el solemn urmărindu-şi în oglindă mişcarea buzelor. Locotenent Spiridon Vasilescu-Vădastra, din Roşiori!… Am onoarea să mă prezint, domnule colonel: locotenent Vădastra, din Marele Stat-Major!… Am onoarea să vă salut! Sunt locotenentul Vădastra Spiridon din Regimentul de Escortă Regală…!
Se opri, zâmbindu-şi lung, familiar. Apoi, cu un gest pripit, îşi puse chipiul şi, revenind în faţa oglinzii, luă poziţia de drepţi, salută, cu figura impasibilă, şi strigă:
— Am onoarea să mă prezint Maiestăţii Voastre: sunt locotenentul Vădastra Spiridon, aghiotanul Maiestăţii Voastre! Am onoarea să vă salut! Să trăiţi!… Cine poate, oase roade! adăugă el pe alt ton, luând poziţia de repaus.
Dar îşi aminti că nu mai are mult timp până la întâlnire, răsuflă adânc, verifică bancnotele în portmoneu şi stinse lumina fără să se mai oprească în faţa oglinzii. Chemă ascensorul şi coborî cu aceeaşi prudenţă. Profită că lumina era stinsă în hol ca să-l străbată repede. Apoi, o dată ajuns în stradă, se îndreptă direct către staţia de taxiuri, neîndrăznind să privească nici în dreapta, nici în stânga. Se sui în primul taxi.
— O iei spre şoseaua Bonaparte!
O zări de departe, aşteptându-l, şi făcu semn şoferului să oprească. Plăti, lăsându-i 18 lei bacşiş, şi-l salută amical. Când se apropie de fată, aceasta nu-l recunoscu la început, deşi avea monoclul negru. Spiridon se propti în faţa ei, serios, şi o salută.
— Am onoarea să vă salut! Ce mai faceţi, domnişoară? Singurică? Am onoarea să mă prezint: sunt locotenentul Dimitrie Cantemir din Marele Stat-Major…
— Vai? strigă fata. Sunteţi ofiţer? De ce nu mi-aţi spus?!
— Ei, eu te-am prevenit că o să-ţi fac o mare surpriză. Şi asta încă nu-i nimic. O să mai vezi şi altele…
Îi luă braţul, cu o sigură stăpânire de sine, şi se îndreptă spre „Moara Roşie”, unde plănuise din vreme să ia masa. Un jandarm trecu pe lângă ei şi îl salută apăsând cadenţa. Vădastra îi întoarse salutul cu destulă căldură.
— E un recrut, spuse el. L-am văzut după cum bate talpa.
Se uită la fată cu o expresie de triumf şi îi strânse braţul cu înţeles, zâmbind.
— Dar ştii că te-ai făcut frumoasă de când nu te-am mai văzut?! N-am vrut să-ţi spun asta ieri, ca nu cumva să-ţi pierzi minţile şi să nu mai vii la întâlnire…
— Iar mă iei peste picior! făcu ea provocatoare. Parcă nu vă ştiu eu cum sunteţi dumneavoastră, ofiţerii…
— Să venim mai bine la fapte, o întrerupse Spiridon. Mie mi s-a făcut foame, şi cunosc pe aici, prin apropiere, o cârciumă de primul rang, unde venim de obicei, noi, ofiţerii de la Statul-Major. Ştii, nouă nu ne place să frecventăm localuri pretenţioase şi proaste, unde se îmbulzesc toţi mitocanii, şi nu găseşti niciodată masă iar servicul e execrabil. Noi, când vrem să petrecem, ne adunăm aici, că e mai izolat, are vin bun, şi putem rămâne de vorbă netulburaţi. Poate acum o fi adus şi lăutari…
Apropiindu-se, Vădastra fu deodată cuprins de o stranie nelinişte; dacă, din întâmplare, întâlneşte vreun ofiţer acolo, şi intră în vorbă cu el, se prezintă, îl întreabă din ce regiment este, şi câte altele…?! Ar fi fost mai bine să verifice localul. De aceea, odată ajuns în faţa cârciumii, lăsă braţul Marioarei şi scoţându-şi monoclul ca să nu atragă prea mult atenţia, intră hotărât înăuntru. Nu zări nici o uniformă de ofiţer. Patronul îi ieşi înainte cu o figură supusă şi mirată în acelaşi timp.
— Poftiţi… avem şi un separeu, către grădină. Poftiţi, domnule căpitan. Avem crap pescăresc, specialitate…
Vădastra îl salută şi îi făcu semn, ştrengăreşte, că mai e cu cineva, care-l aşteaptă în stradă. Când intră a doua oară, cu Marioara, toţi ochii îl întovărăşiră, neîncrezători, până ce-i conduse patronul în separeu. Fata călca ruşinoasă, cu privirile plecate, şi totuşi foarte mândră.
— Păcat că n-avem şi lăutari, spuse Spiridon aşezându-se pe scaun, ar fi fost mai interesant…
Era o cameră simplă, cu două mese şi o fereastră care dădea în grădină. O perdea groasă, câteva glastre cu flori şi o jumătate de paravan, care stătea rezemat de perete, ar fi astupat, la nevoie, fereastra. Fata observă toate acestea cu linişte şi zâmbi. Curând rămăseseră singuri, şi se aştepta ca Spiridon să devină mai familiar, dacă nu chiar îndrăzneţ, dar el se mulţumi să-i apuce mâna şi să i-o strângă, întrebând-o la ce se gândeşte. Apoi, în faţa zâmbetului ei încurcat, începu să-i vorbească.
— Zi, îţi era greu să mă recunoşti, când m-ai văzut îmbrăcat ofiţer…?! Cred şi eu! Şi dacă ai şti tu ce mai urmează…!
Îşi continuă povestea după obiceiul lui, întrerupt doar de patronul care le aduse ţuicile, coşuleţul cu pâine şi farfuriile pentru peşte. Din când în când Marioara îl privea mirată, gata să izbucnească în râs. Nu-şi putea lua ochii după monoclul negru, şi glasul lui serios, monoton, cu coborâri misterioase pe alocuri, începea s-o obosească. Nu înţelegea întotdeauna despre ce era vorba şi uneori nici nu-l mai putea asculta, mulţumindu-se să mănânce. Vădastra îşi sporea volubilitatea cu cât trecea timpul şi cu cât era mai puţin întrerupt. Friptura îl ajută mult în această privinţă, căci fata lupta anevoie s-o taie în bucăţele mărunte şi s-o mănânce, el mulţumindu-se să înghită la răstimpuri, aproape pe nemestecate, câte o bucăţică. în schimb îşi umplea mereu paharul cu vin şi sifon. Nu-i plăcea să bea, dar în seara asta îşi simţea gâtul şi buzele uscate. îl exasperau doar desele intrări ale băiatului.
— Nu te mai învârti, mă, pe aici, că am eu grijă să te chem când o fi nevoie, îi spuse în cele din urmă întărâtat.
— O fi crezând că te dai la mine, şopti Marioara după ce plecă băiatul, şi că d-aia l-ai gonit.
— Ei, de unde mai ştii? făcu Spiridon bine dispus. Eu sunt om al dracului! Nici când cu gândul nu gândeşti, te pomeneşti prinsă în braţe şi sărutată…!
— Nu mai spune! se miră Marioara.
— Râzi tu, dar nu mă cunoşti. La câte fete ca tine le-am sucit eu minţile… Şi se lăudau nevoie mare că aşa şi pe dincolo, înţelegi ce vreau să spun…
Fata izbucni în râs, însă în acea clipă se deschise uşa şi o figură străină apăru, legănându-se. Vădastra întoarse enervat capul, crezând că a intrat din nou patronul sau băiatul să toarne vin în pahare. Dar simţi cum tot sângele i se scurge din vine şi rămase împietrit, nevenindu-i parcă să-şi creadă privirilor, în prag şovăia, luptându-se cu ameţeala, învăţătorul Gheorghe Vasile. „Tata!”, îi trecu atunci prin minte, şi i se păru absurdă simplitatea cu care i se înfăţişa acest gând. Marioara întoarse şi ea capul, mirată de paloarea şi tăcerea bruscă a lui Spiridon. Omul din prag i se părea cu totul inofensiv, aşa cum se sprijinea zâmbind de clanţă, cu pălăria lui largă apăsată chefliu pe ceafă, cu tunica de învăţător de ţară descheiată, cu pantalonii de dimie murdăriţi. Patronul apăru câteva clipe în urmă lângă el, încercă să-l tragă înapoi, şoptindu-i ceva la ureche, dar omul era cu chef şi-şi smulse braţul, făcând un pas în cameră, scoţându-şi pălăria şi salutându-l respectuos pe Spiridon.
— E beat! şopti Marioara cu oarecare teamă.
Dar Vădastra nu-şi îngădui să răspundă. îşi duse mâna la frunte, înghiţi greu, de mai multe ori, apoi apucă paharul din faţă şi-l sorbi. „Tata! M-a prins tata! îi răsuna în minte. Ce mă fac acum?!”
— Văd că masa asta e liberă, vorbi cu greutate învăţătorul, adresându-se patronului, care rămăsese încurcat în mijlocul odăii, privind când spre Vădastra, când spre noul venit. Dacă domnul colonel nu se supără…
„Locotenent! sunt locotenent! îi trecu prin minte; nici nu cunoaşte gradele! Se vede că e afumat…!” Gândurile acestea, cât erau de absurde, îl linişteau, şi Spiridon se agăţa de ele, încurajându-se, repetându-le, sporindu-le rezonanţa în conştiinţa lui înspăimântată.
— Sau poate n-o fi colonel, adăugă văzând că Spiridon nu-i răspunde şi nu se încumetă nici să-l privească. Prea e tânăr ca să fie colonel. Poate o fi maior, ce zici?
— Domnu' Vasile, vă rog! încercă patronul să-l potolească. Poftiţi dincolo… Faceţi deranj aici…
— Dacă dumnealui nu se supără, continuă învăţătorul, şi nici domnişoara, adăugă făcând încă un pas spre masa lor şi salutând respectuos, mi-ar face chiar plăcere să stăm împreună.
— De altfel, noi plecăm, spuse brusc Vădastra adresându-se patronului. Să faci plata, te rog…!
— Ah, mă rog, asta nu! protestă bătrânul apăsând cuvintele. Asta o pot considera o insultă, şi noi, învăţătorii, apostolii neamului, nu ne lăsăm insultaţi… Nici chiar de ofiţeri… Am zis: nici chiar de ofiţeri…
— Nu intra în vorbă cu el, că e beat! şopti din nou Marioara.
Vădastra ridică din umeri şi-şi turnă încă un pahar cu vin. Tatăl său îl privi lung, apoi se aşeză pe un scaun de la masa vecină, dar în aşa fel încât să-l poată vedea.
— Mare blestemăţie, rosti făcându-şi cruce. I-auzi, domnule, ce i-a trecut prin cap…!
Vădastra simţi din nou fiorul spaimei sugrumându-i răsuflarea şi făcu un mare efort ca să vorbească.
— Aşa cum îţi spuneam eu, începu precipitat, nu te poţi baza pe oricine… Trebuie însă să-ţi faci datoria… Să priveşti drept înainte… Ce contează dacă unii spun aşa şi pe dincolo…?
— Bravo! Asta mi-a plăcut! îl aprobă bătrânul trăgându-şi scaunul şi mai aproape de masa lor.
— Domnule, interveni atunci Marioara, ce te-amesteci dumneata în discuţia noastră?! Om bătrân… Ai putea să fii mai serios!
— Mary, nu intra în discuţie, o întrerupse nervos Spiridon.
— Cum i-ai zis? se miră bătrânul punând în glumă palma la ureche şi aplecându-şi capul către el. Mary? Ia mai zi o dată!… I-auzi domnule!
— Mă rog, ce te priveşte pe dumneata?! izbucni Marioara. Mai bine vezi în ce hal eşti, că nici nu te poţi ţine pe picioare…!
Bătrânul îşi trecu mâna uscată pe frunte, clămpăni de mai multe ori limba, apoi oftă adânc, privind cu înţeles pe Spiridon.
— Vezi-ţi de treabă că nu te-a întrebat nimeni nimic, continuă Marioara mânioasă.
— Păi, nu-mi văd de treabă? făcu bătrânul parcă trezindu-se din somn. Dacă nici eu n-oi fi om care să-mi văd de treabă, apoi care o mai fi?… Dumneata ştii cine sunt eu, domnişoară?
— Nu ştiu şi nici nu mă interesează…!
— Rău faci că nu ştii, începu sfătos învăţătorul, trăgându-şi din nou scaunul spre masa lor.
— Ce dracu' face ăla cu nota?! se enervă Spiridon întorcând capul spre uşă şi începând să bată cu furculiţa în farfurie.
— Că nici nu ştii, şi nici nu te interesează! continuă celălalt. Rău faci!… Eu nu sunt un oarecine… Să-ţi spună dumnealui, că doar ne cunoaştem…!
Patronul intră în clipa aceea cu nota şi, văzându-l pe învăţător cu scaunul tras între cele două mese, vorbind, nu ştiu ce să facă.
— Plata, domnule, că mă grăbesc! vorbi răstit Vădastra.
— S-avem pardon?! strigă bătrânul ridicându-se de pe scaun. Mai e până la plată. Să bem întâi un pahar cu domnul căpitan şi cu domnul Ioan.
— Domnu' Vasile, vă rog, de ce nu veniţi dumneavoastră dincolo? încercă din nou patronul să-l convingă. Dumnealor sunt grăbiţi.
i,. OCTAV!AN GO6AM NOAPTEA. DEJ SÂNZIENE
— Taci, mă, din gură şi adu un pahar!… Că dacă nu, fac un scandal!… Privi cu atâta hotărâre spre patron, încât acesta dispăru să aducă paharul.
Vădastra, intimidat, îşi umezea buzele privind fix înaintea lui. Bătrânul trase scaunul din mijlocul odăii şi se aşeză la masă.
— Eu, domnişoară, sunt învăţător… Am învăţat şi eu carte, destulă pentru vremea mea…
— Nu prea se vede! spuse Marioara.
— Nu se vede, domnişoară, pentru că nu mai e, făcu bătrânul izbucnind într-un râs înecat şi trist. Ştii, vorba aia: este dar s-a isprăvit! şi iar râse, trecându-şi mâna pe faţă. Păcatele mele, că mă fac copiii de râs! adăugă mai mult pentru sine. Dar au dreptate, reluă cu un ton hotărât, au dreptate să râdă de mine. Eu, care l-am cunoscut pe Spiru Haret… Dumneata, domnişoară, ştii cine a fost Spiru Haret, marele Spiru Haret? Să-ţi spună domnul locotenent… Mă rog, n-am avut onoarea să ne cunoaştem…
— Parcă adineaurea spuneai că-l cunoşti! făcu Marioara, pe care vorba împleticită a învăţătorului începea s-o distreze.
— Mi s-a părut, răspunse celălalt. Mi s-a părut că-l cunosc… Seamănă cu o rudă de-a mea, dar ăla nu e ofiţer…
Vădastra ascultă ultimele cuvinte răsuflând mai liniştit. Parcă primejdia trecuse deodată. Ridică măsurat privirea. Patronul tocmai intrase cu un al treilea pahar pe o farfurie, şi văzându-i stând liniştiţi de vorbă la aceeaşi masă nu mai aşteptă plata, ci dispăru imediat închizând uşa în urma lui.
— Bine că s-a învrednicit grecul ăsta să-mi aducă paharul, făcu învăţătorul, zâmbind cu poftă şi apucând sticla de vin. Acuma, domnule locotenent, deşi n-am avut onoarea să ne cunoaştem, îmi daţi voie să beau acest pahar pentru sănătatea dumneavoastră şi a domnişoarei! Să trăiţi!… spuse dând peste cap paharul şi aşezându-l cuviincios pe masă.
— Să trăieşti şi dumneata! spuse Marioara ridicând paharul. Când omul se poartă frumos, aşa mai înţeleg şi eu. Dumneata nu bei?! se adresă lui Spiridon.
— Bea, domnule locotenent, începu bătrânul, te roagă domnişoara, nu se face pentru ca s-o tratezi cu refuz, cum ziceţi dumneavoastră pe aici, pe la oraş…
Vădastra zâmbi silit, îşi umplu paharul şi-l răsturnă peste cap cu sete. Bătrânul îl privi minunându-se, apoi vru să şi-l umple din nou pe al său, dar sticla se golise.
— Ei, mă… strigă, bătând cu paharul în masă. O baterie, mă, la gheaţă! Marioara privi mirată spre Spiridon, dar acesta se mulţumea să-şi sugă buzele, zâmbindu-i din când în când pe furiş.
— Cum vă spuneam, domnişoară, eu am fost cineva pe vremea mea, reîncepu bătrânul. Nu oricine a dat mâna cu marele bărbat şi apostol, Spiru Haret. Eu mi-am înţeles viaţa ca o misiune… Ca o foarte spinoasă şi area misiune. pot zice. dar am avut şi eu necazurile mele. Am şi eu mândria mea, de om care şi-a înţeles chemarea şi n-a avut nici o răsplată. Uite aici, pe domnul locotenent, dumnealui e martor.
…Vădastra tresări şi-şi privi tatăl cu spaimă. „Dacă e afumat să ştii că mă spune şi mă face de râs!”, îi fulgeră gândul prin minte.
— Dumnealui e martorul suferinţelor noastre, ale învăţătorilor de la ţară, reluă bătrânul cu hotărâre. Căci orice intelectual e un martor al nostru, şi dumnealui e intelectual, poţi ca să vezi asta numai privindu-l!… Un intelectual e un om subţire, un om cu carte multă… N-am avut cinstea să-l cunosc pe domnul locotenent, dar de cum am intrat aici mi-am spus în sinea mea: iată, acest ofiţer este cineva, este un intelectual…
Vădastra privi cu înţeles spre Marioara, apoi apucă paharul pe care tocmai îl umpluse şi îl ridică solemn în aer.
— Să trăiţi! spuse el în general, privindu-i pe amândoi dintr-o singură sclipire.
— Să trăiţi şi voi! spuse bătrânul şi goli paharul dintr-o spornică înghiţitură. Deşi n-am avut cinstea să cunosc pe domnul locotenent…
— Ei, iată, că acum îl cunoşti, făcu Marioara.
— Se zice că cunoşti pe cineva atunci când ştii cu cine ai onoarea să vorbeşti, când ştii, adică, cum se numeşte persoana cu care ai onoarea să vorbeşti…
— Păi, să-ţi spun eu, ca să nu mai lungeşti vorba, îl întrerupse fata zâmbind. Pe dumnealui îl cheamă Cantemir şi pe mine Marioara.
— Cum zici că-l cheamă?! Cantemir?! N-o fi chiar Dimitrie Cantemir?!
— Ba chiar aşa! răspunse fata amuzată şi privi spre Spiridon. Bătrânul izbucni într-un râs zgomotos, care-l făcu să se înece. îşi duse mâna la gură, cutremurându-se multă vreme zguduit de adânci sughiţuri. Vădastra împietrise, cu o privire rea şi ameninţătoare asupra fetei.
— De ce i-ai spus cum mă cheamă? şopti el sugrumat.
— Dar bine, domnule locotenent, se trezi bătrânul din râs, ăla a fost om mare! Ăla a fost prinţ, domnule, nu de-al nostru, din popor…
— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, vorbi nervos Vădastra. Eu sunt din altă familie, nu cea a prinţului…
— Asta ar mai fi lipsit! râse din nou bătrânul, umplându-şi paharul. Aşadar, am cinstea să stau la aceeaşi masă cu locotenentul Dimitrie Cantemir…
— Ei, şi ce dacă e?! interveni Marioara din nou pusă pe ceartă. Are nume frumos…
— S-avem iertare, spuse bătrânul cu blândeţe, la vârsta noastră, cu atâtea necazuri, nu mai ştim nici noi ce vorbim! Noi, ăştia… suntem lepădăturile societăţii, cum spune marele scriitor Maxim Gorki. Suntem, ca să zic aşa, pleava păcătoşilor… Multe spune omul când e ameţit. Nu trebuie să vă supăraţi… Cine ţine seama de ce trăncăneşte un biet învăţător de ţară!… Timpul nostru a trecut… parcă nici n-ar fi fost!… Uitaţi-vă acum la mine, asta s-a ales din învăţătorul fruntaş Gheorghe Vasile, discipolul marelui Spira Haret! Un om în afara societăţii! Dar, de ce mă rog?! De ce un om ca mine, pot spune cineva în vremea mea, fruntaş pe judeţ, am ajuns acum…?
— Haide să mergem, spuse Spiridon încet dând să se scoale de la masă.
— Stai, domnule Cantemir, făcu bătrânul apucându-i braţul, că nu dau turcii! Stai să mai bei un pahar cu mine că de mult n-am mai băut împreună…
— Nu pot, că am treabă! se apără Spiridon. Şi domnişoara e grăbită…
— Lasă domnişoara în pace, că e de-a noastră, din popor. Vino aici, lângă mine, să mai stăm de vorbă. Căci cine ştie dacă te voi mai întâlni… Cum merge cu serviciul?!
— Bine, mulţumesc, spuse Vădastra evitând să-i întâlnească privirile.
— Apoi dacă merge bine, eu zic să mai bem un pahar! şi-şi umplu paharul până în vârf. Ai părinţi, fraţi, surori? îl întrebă el zâmbind.
— Am.
— Să-ţi trăiască! făcu bătrânul ducând paharul la gură.
— Să dea Dumnezeu! rosti Vădastra încurcat.
— Ferice de ei! spuse din nou bătrânul. Să aibă un fecior aşa isteţ, şi încă locotenent. Nu oricine poate ajunge locotenent în ziua de azi…
— Da, e adevărat, vorbi întunecându-se Vădastra. Dar mie mi-a plăcut demult să mă fac ofiţer. De când eram mic visam să ajung ofiţer. Asta era idealul meu în viaţă: să port haina de ostaş…
— Ţi-ai văzut visul cu ochii, cum se spune, făcu bătrânul.
— Da, dar ce folos! Nu e ce-am visat eu! Asta e aşa ceva trecător. Meseria mea e mai degrabă alta. La Statul-Major mai merge, dar ofiţer de front, nu pot fi… Vezi şi dumneata de ce…!
— Aşa a vrut Dumnezeu, spuse bătrânul cu gravitate.
— Ce e aia: aşa a vrut Dumnezeu?! se încruntă Vădastra. De ce mi-a dat Dumnezeu numai mie asta şi n-a dat-o şi la alţii? De ce adică alţii să se poată face ofiţeri şi eu nu? Ce am făcut eu?! Cu ce sunt eu vinovat?
— Păcatele noastre, ale părinţilor, spuse bătrânul, întristându-se. Aşa e de când lumea: te loveşte când nu ştii şi-ţi dă pe ce nu meriţi…
— Dar ce sunt eu să plătesc păcatele altora?! Eu nu mă simt vinovat cu nimic. Eu, de când mă ştiu, mi-am făcut întotdeauna datoria şi întotdeauna m-am rugat seara la Dumnezeu când eram mic, adăugă Spiridon înecându-se. Am fost întâiul la şcoală. Dumneata nu ştii…
— Ba ştiu, făcu bătrânul umplându-şi din nou paharul.
— Ce ştii dumneata e prea puţin faţă de ce-am făcut eu! Dumneata n-ai de unde ştii ce voinţă am avut eu ca să ajung cine am ajuns. Dar de ce tocmai mie să mi se întâmple asta?! Ca să vină pe urmă alţii şi să râdă de mine! E uşor pentru dumnealor, când n-au trecut prin ce-am trecut eu. Cred şi eu că e uşor să râzi! Dar de făcut, e mai greu! Şi eu, slavă Domnului, am făcut ceva în viaţă. Eu nu mi-am pierdut timpul, ca atâţia alţii.
— Ca mine, bunăoară, spuse bătrânul sorbind din pahar.
— Dumneata vei fi având motivele dumitale, continuă pe acelaşi ton agitat Vădastra, dar sunt alţii care n-au nici un motiv. Şi cu toate astea lor nu li se întâmplă nimic…
— Ei, ce ştiţi dumneavoastră! întrerupse Marioara, care nu izbutea să înţeleagă în întregul ei această conversaţie ciudată. Are dreptate domnul învăţător: să mai bem un pahar… Să trăiţi…!
— Mai bem paharul ăsta şi apoi mergem! spuse Vădastra umplând pe rând paharele.
Neobişnuit cu vinul, simţea o ameţeală plăcută şi o duioasă tristeţe, dar în acelaşi timp un imbold necunoscut îl iscodea să vorbească, să se mărturisească. Faţă de tatăl său se purtase, de când începuse să câştige mai mulţi bani şi să-l ajute lunar, ca un străin. Nu-l iubea şi nu-l ura. Parcă nici n-ar fi fost părintele lui. Astă-seară însă, după spaima pe care o trase, după emoţia care-l copleşise înţelegând că tatăl său nu-l va da de gol, simţea faţă de el o oarecare milă şi chiar afecţiune. Nu voia, totuşi, să mai rămână, căci nu ştia ce ar mai putea veni.
— Să trăiască armata română! spuse cu un glas emoţionat.
— Să trăiască şi armata română, dar ce-am eu cu ea?! făcu bătrânul cu tristeţe. Mai bine să trăiţi voi că sunteţi aici, în faţa mea, şi-mi faceţi cinstea să beţi cu mine… Să beţi cu un nenorocit, un biet învăţător de ţară, care vine peste voi şi vă strică cheful… Un om pe care nu-l cunoaşteţi, continuă el cu o flacără tulbure în ochi, şi care se aşază la masa voastră şi cere să-i daţi un pahar cu vin… Cere un pahar de vin înainte de a şti cu cine stă de vorbă…
— Ei, ce-are a face?! încercă să-l liniştească Marioara.
— Ba are! răspunse întunecat bătrânul. Are foarte mult de-a face!… Că n-ai cu cine să bei, când nu cunoşti pe nimeni… Intri într-o cârciumă şi bei cu cine te găseşti… Dar nu sunt ai tăi, nu sunt prietenii tăi… Cum vrei să fie cineva prieten cu un om care nu se mai numără în rândurile societăţii?! Un asemenea om nu există. N-are nume. E un beţiv… Lepădăturile societăţii.
— Ai copii?! întrebă blând Marioara.
— Am, dar ce folos?! îngână bătrânul. Este ca şi cum n-aş avea!… Căci se cheamă că nici nu ai copii când nu-ţi poartă numele…
— Azi s-au schimbat lucrurile, vorbi Vădastra zâmbind nervos. Nu mai interesează numele, interesează oamenii. Vorba e, copiii să fie buni…
— Cum adică, nu interesează numele?! se încruntă bătrânul. Numele este ce are omul mai sfânt pe pământ. Numele lui este al lui şi al nimănui alt, în afară de el şi copiii lui. Numai Dumnezeu îi poate schimba numele. Şi dacă-l porţi, se cheamă că porţi numele părinţilor tăi, care ţi-au dat viaţă… Şi părinţii tăi se mândresc cu tine pentru că le porţi numele.
— Nu te mai necăji degeaba! îl mângâie Marioara văzând că bătrânul îşi pierde şirul vorbelor sugrumat de o mare emoţie.
— Cum să nu mă necăjesc, dacă acum se cheamă că nu mai am copii? Şi că sunt, aşa cum mă vedeţi, om la cincizeci şi patru de ani trecuţi, că merg pe cincizeci şi cinci, un om în afara societăţii…?! Eu aş fi putut fi altcineva în viaţa mea, continuă. Altcineva, nu acesta care mă vedeţi acum… un om de nimic… o zdreanţă… Ce se cheamă că sunt altceva decât o lepădătură a societăţii?… Cu cine mă-ntâlnesc eu? Cu cine stau eu de vorbă…?! Cu d-ăştia pe care-i vedeţi, prin cârciumi… In loc să fiu astăzi cineva, să mă mândresc cu numele pe care-l port, eu şi copiii mei… Gheorghe Vasile, învăţătorul din Dobreşti…
Ultimele cuvinte îi fură înecate de un plâns tăinuit, care-l năpădi încet, încet până îi sugrumă vocea. Atunci, nemaiputând vorbi, bătrânul îşi prinse capul între palme şi rămase aşa, ruşinat parcă de propria lui slăbiciune şi copleşit de tristeţe. Marioara îl privea cu milă. Vădastra ar fi vrut să se scoale, dar nu îndrăznea: se simţea şi el umilit, se simţea mai ales ţintuit de scaunul acela, parcă în aşteptarea unui deznodământ.
—. învăţător… apostol al neamului, oftă adânc bătrânul fără să-şi ridice palmele de pe faţă.
— Haide să mergem! şopti atunci Spiridon făcând semn fetei. E mai bine aşa, să-l lăsăm singur…
Ridicându-se de la masă, Marioara se opri o clipă lângă bătrân şi-i puse mâna pe umăr. învăţătorul continua să ofteze clătinând încet, într-o mută deznădejde, capul. Vădastra privea încurcat, nehotărându-se nici să se depărteze fără să-i spună vreun cuvânt, nici să-i vorbească. Dar în clipa în care fata deschise uşa bătrânul ridică fruntea.
— Unde vă duceţi?! întrebă el cu teamă.
— Du-te tu, că eu vin acum, spuse Spiridon îndemnându-şi tovarăşa afară şi închizând uşa după ea.
— Poate ai nevoie de ceva bani, şopti el apropiindu-se de masă şi scoţân-du-şi portmoneul.
— Ce să fac cu banii? că am băut destul! în noaptea asta nu mai beau!… Dar tu unde te duci?
Vădastra ar fi vrut să răspundă: acasă, dar îi trecu prin minte că poate tatăl său i-ar putea cere să vină şi el, sau măcar să-i spună unde locuieşte, şi atunci răspunse încurcat:
— Trebuie să conduc pe domnişoara acasă…
— Care domnişoară?! făcu bănuitor bătrânul.
— Aia care a fost aici, Marioara…
— Dar ce-ai tu cu ea?! Cu d-astea umbli tu, în situaţia ta?… Asta ai ajuns? Vădastra, deşi ameţit de vin şi înduioşat, până mai adineauri, de iubirea părintească, simţi cum i se îmbujorează obrajii de umilinţă.
— Mă priveşte ce fac şi cu cine umblu!… Ce ştii dumneata!… Oi fi având şi eu socotelile mele, şopti el repede şi dârz.
— Mai bine ţi-ai vedea de treaba ta şi te-ai alege deputat… Că, uite, feciorul Varzarelui, azi, mâine e deputat şi o să-şi râdă tot satul de noi…
— Am să-l învăţ eu minte şi pe domnul Varzare, scrâşni Spiridon enervat. Vasăzică, dumneata n-ai nevoie de nimic?! Spune-mi, că sunt cam grăbit. Trebuie să mă duc…
— Du-te!… N-am nevoie de nimic!… făcu bătrânul. Şi vezi să nu te prindă îmbrăcat aşa că înfunzi ocna…
— Noapte bună! îi spuse umilit Vădastra îndreptându-se spre uşă.
—. înfunzi ocna! repetă bătrânul doborât de amărăciune. Şi ne faci numele de râs…!
Vădastra părăsise odaia, dar bătrânul continuă multă vreme, vorbind ca pentru sine.
— Ne faci numele de râs, că atunci o să ştie cum te cheamă şi de unde eşti… Acolo nu mai merge ca pe aici, azi cu un nume, mâine cu altul… Acolo, numele din acte e numele care contează… Numele ălora care te-au făcut… şi te-au închinat… astăzi şi mâine…
IV.
Ştefan rămase mult timp la fereastră, privind ninsoarea. De două zile ningea aşa întruna. în lumina gălbuie a felinarului, fulgii cădeau grei, fără grabă, cuprinşi parcă de o scurtă însufleţire la apropierea pământului. In cele din urmă, trase storurile, se întoarse în salon şi răsuci butonul de radio. Apoi trecu în odaia de baie. O dată pe an, în ziua de 31 decembrie, Ştefan se bărbierea seara, cât mai târziu. Deschise robinetul şi aşteptă câteva clipe să vină apa fierbinte. Apoi începu să se săpunească, fredonând. Din salon, pătrundea până la el vocea lui Tino Rossi: Ca-ta-liine… Ca-ta-liine… Melodia părea şi mai ireală cu rezonanţele ei mediteraneene în acest Bucureşti troienit, amuţit sub ninsoare. Ca-ta-liine… Ca-ta-liine…
— Mă urmăreşte, figura Cătălinei, spusese el lui Biriş. Mă tot întreb unde am mai văzut eu ochii aceştia, şi nu reuşesc să-mi amintesc…
— Nu i-ai văzut nicăieri, răspunsese Biriş. Nici ea nu-i poartă decât o dată pe an, la 19 octombrie…
La 19 octombrie, Biriş îl dusese la Dan Bibicescu, actor, regizor şi discipol al lui Gordon Craig. îi spusese:
— Vino cu mine, ai să vezi un tip interesant, un tip de ratat interesant. Este şi el preocupat, ca şi dumneata, de problema Timpului. „Eu n-am nimic de-a face cu problema Timpului, ar fi vrut să rectifice Ştefan. De problema Timpului vă ocupaţi dumneavoastră, filosofii. Eu sunt obsedat doar de curgerea Timpului.” Dar nu spusese nimic.
— Este totuşi un om interesant, continuase Biriş. Să te uiţi bine la el, să-l priveşti când îţi vorbeşte. Rolurile lui cele mai bune le joacă în viaţă, alături de noi, prietenii. Căci pe scenă n-are talent.
— Ah! exclamase Bibicescu, foarte curând după ce Biriş făcuse prezentările, de ce n-a citit Ciru Partenie pe Shakespeare înainte de a-şi fi scris piesele de teatru…!
Ştefan încercase să-şi ascundă jena surâzând. Bibicescu îl privise lung, încruntându-se. „Sunt sigur că a învăţat undeva privirea această pătrunzătoare, îşi spusese Ştefan; este, poate, privirea finală din rolul pe care şi-l pregăteşte acum…”
— Ai ghicit, domnul meu! continuă Bibicescu, fără să-şi desprindă ochii de pe faţa lui Ştefan. Mă gândeam, când te-am văzut intrând: ce păcat că autorii dramatici nu mai citesc pe Shakespeare… Pentru că, probabil, eşti şi dumneata un autor dramatic, ai şi dumneata câteva piese de teatru în dosare, şi ai insistat pe lângă Biriş să mă cunoşti pentru ca să-mi pot da părerea asupra operelor dumitale.
— Nu, spuse Ştefan, regăsindu-şi dintr-o dată buna dispoziţie. Am venit…
— îmi dai voie, te rog, că n-am terminat, continuase Bibicescu cu aceeaşi privire pătrunzătoare. Vreau să te anunţ că nu citesc nici o piesă a unui debutant înainte de a mă convinge că l-a studiat şi l-a asimilat pe Shakespeare. Uite cazul lui Partenie, pe care-l cunosc bine, şi cu care, fie spus în paranteză, dumneata semeni fiziceşte într-un mod tulburător…
— Nu sunt autor dramatic, îl întrerupse din nou Ştefan. N-am scris în viaţa mea nimic altceva decât rapoarte economice…
— Cu atât mai bine, continuă Bibicescu. Mie îmi plac oamenii precişi, riguroşi. Dar, ca să revin, şi mă adresez în primul rând dumitale, spuse el întorcându-se brusc, şi tot atât de încruntat, către Biriş, ca să revin la ce mă gândeam când aţi intrat: Ce păcat că Ciru Partenie nu l-a citit pe Shakespeare!… Cât talent şi, poate, chiar geniu, pierdut pentru totdeauna numai pentru că n-a înţeles că o piesă de teatru înseamnă un spectacol care are loc în Timp, într-un Timp concentrat în câteva destine…
„Este şi el preocupat, ca şi dumneata, de problemele Timpului”, îşi amintise Ştefan ascultându-l. Bibicescu se ridicase de pe scaun ca săltat de un resort şi începuse să se plimbe prin odaie, cu o mână în buzunarul vestonului, cu cealaltă rotunjind gesturi scurte, ritmice, prin aer. Vorbea despre Shakespeare. „Geniul lui, spunea, numai spectacolul îl revelează pe de-a-ntregul; şi sublinie cu emfază cuvântul: spectacol. Textul lui Shakespeare, ca să ne emoţioneze, trebuie jucat, adică inserat în Timp, în durata care curge. Shakespeare n-a scris ca să fie citit, pentru emoţii poetice solitare; a scris pentru a fi jucat, adică pentru a alcătui un spectacol. Spectacolul, domnii mei, spectacolul este marea beatitudine supra-temperală care ne este îngăduită…”
Îşi continuă aşa monologul vreo jumătate de ceas, întrerupt doar de scurtele observaţii ale lui Biriş. Ştefan nu mai scotea nici un cuvânt. îl văzu apoi îndreptându-se dintr-o dată către ei şi întinzându-le hotărât, amândouă mâinile.
— Domnilor, le spuse, am fost foarte încântat de vizita pe care mi-aţi făcut-o. Sper să mai am, cât de curând, această plăcere. Dar astăzi suntem în
19 octombrie şi se apropie ora, pentru mine, fatală: ora 6 seara. în fiecare an, această zi şi această oră mă terorizează. Un foarte grav eveniment mi-a fost anunţat pentru un 19 octombrie, ora 6 seara. îl aştept de mulţi ani. îl aştept e un fel de a vorbi; de fapt, mă cutremur să nu se întâmple…
Apoi îi conduse precipitat către intrare şi le deschise uşa cu un oftat.
— Este şase fără câteva minute, spusese Biriş odată ajunşi în stradă. Să ne mai plimbăm puţin pe aici. Poate mai aflăm ceva… Şi totuşi nu-l pot crede, adăugase el câteva clipe în urmă. Mi se pare fals, strident, inautentic. Măcar dacă ar şti să joace bine pe Shakespeare…
Două săptămâni mai târziu, Ştefan se dusese să-l vadă jucând.
— Acesta e! şoptise el aplecându-se către Ioana. Prietenul lui Biriş, de care ţi-am vorbit. Bibicescu intrase pe scenă cu un zâmbet amar în colţul buzelor. Curând, îşi băgă mâna stângă în buzunar, şi începu să gesticuleze cu dreapta. Ştefan îl vedea parcă mai bine acum din întuneric. Când îl întâlnise la 19 octombrie îl lovise figura lui cam lătăreaţă, brun-gălbuie, cu un nas cărnos, şi cu ochi mari, cenuşii. Acum, pe scenă, i se părea mai puţin vulgar. Tâmplele descoperite de un început de chelie îi dădeau chiar o melancolică nobleţe. Dar glasul rămăsese acelaşi: artificial, redus parcă la dicţiune.
— Dar nu ştie să joace, continuase Biriş. Nu numai pe Shakespeare, dar nu ştie să joace pur şi simplu. Şi ce e mai grav, cred că începe să-şi dea şi el seama că n-are talent… E un ratat care ia conştiinţă de ratarea lui…
— Mă întreb ce l-o fi făcut să se preocupe de problema Timpului, începu Ştefan cu o nuanţă de ironie în glas.
— O fi citit asta undeva, spuse Biriş.
În acea clipă chipul i se lumină deodată, şi ridicând mâna, făcu semn unei perechi care şovăia parcă pe celălalt trotuar. Un bărbat blond, scurt, aproape gras, cu figura rotundă, zâmbitoare, cordială, şi o femeie tânără, palidă, cu părul despletit lăsat pe umeri, cu privirile mate, fără expresie, se îndreptară spre ei.
— Totul e în regulă! exclamă bărbatul strângând afectuos mâna lui Biriş. S-a aranjat şi de data aceasta. Nu veniţi?! Poate bem o sticlă de vin…!
Şi, întorcându-se către femeie, care rămăsese un pas în urma lui, o întrebă:
— Ce spui, Cătălina?!
Femeia încercă să zâmbească. Avea dinţii foarte albi şi strălucirea lor îi agrava şi mai mult paloarea.
— Ce să spun? Cum vrei dumneata, coane Mişu…
Ştefan se ţinuse, stingherit, mai departe. Biriş voi să-l prezinte, dar cei doi porniseră deja spre casa lui Bibicescu.
— Să veniţi într-un sfert de ceas, strigase Mişu întorcând capul. Să veniţi neapărat. Ştiu eu ce vă spun…!
Apoi se depărta, apucând viguros braţul Cătălinei şi trăgând-o după el.
— Mă mir că nu-l cunoşti, spuse Biriş. îl cunoaşte toată lumea. E Mişu Weismann, prietenul şi protectorul intelectualilor. Are mare slăbiciune pentru actori. îndeosebi pentru Bibicescu. Bibicescu speră să-i facă într-o zi teatrul pe care-l visează el de ani de zile. Un teatru după concepţia lui; adică, de fapt, după a lui Gordon Craig… Şi dacă îi va reuşi marea lui afacere, nu mă îndoiesc că Mişu are să-i facă teatrul… Dar ce-ai rămas aşa visător? întrebă el, zâmbind, întorcându-se spre Ştefan.
— Mă urmăreşte figura Cătălinei, spuse Ştefan. Mă tot întreb unde am mai văzut eu ochii aceştia şi nu reuşesc să-mi amintesc…
— Nu i-ai văzut nicăieri. Nici ea nu-i poartă decât o dată pe an, la 19 octombrie. Dacă ai s-o întâlneşti mâine pe Calea Victoriei, n-ai s-o recunoşti. Cătălina e o femeie frumoasă. Şi are un farmec extraordinar… Cred că ai înţeles că e iubita lui Bibicescu?! întrebă întorcând brusc capul.
Ştefan se miră puţin de expresia nouă, nelămurită, pe care o întrevăzu în acea clipă în privirile lui.
— Dar ce se întâmplă la 19 octombrie? întrebă din nou Ştefan. Ce se întâmplă la orele 6 seara?!
— Eu cred că nu se întâmplă nimic şi nici nu se va întâmpla vreodată, spuse Biriş. Cătălina a declarat, pur şi simplu, că într-o zi, la un 19 octombrie oarecare, la 6 seara, se va sinucide. Asta e tot.
— Dar de ce exact la 19 octombrie? întrebă Ştefan.
— N-am aflat încă pentru ce, vorbi Biriş îngândurat, dar am să aflu eu într-o zi şi am să-ţi spun… Cătălina asta e o fată cu adevărat interesantă. Merită să fie cunoscută. Păcat că a căzut aşa de prost, cu Bibicescu…
Când, în săptămâna Crăciunului, Ştefan trecuse într-o seară pe la Biriş, doamna Porumbache îl luase deoparte şi-l întrebase, în şoaptă:
— Ascultă maică, e adevărat că Petrică se ţine cu o nepricopsită de actriţă, cu una Cătălina?
Ştefan se grăbise să o liniştească.
— Nu, nici vorbă, Cătălina e prietena unui actor, a unuia Bibicescu.
— Asta ştiam şi eu, îl întrerupse doamna Porumbache, dar am aflat că târfa aia se ţine şi cu Petrică. D-aia nu mai dă pe-acasă serile şi-mi vine tot la unu, două noaptea… îşi mănâncă tinereţele cu o pârlită de actriţă… Uite unde a ajuns!… Cogeamite profesor să se ţină cu una d-alea… Au să-l dea afară şi de la liceu… O să rămânem pe drumuri…
Şi îşi şterse cu mâneca o lacrimă.
— Eu cred că a trecut sfertul de ceas, vorbi din nou Biriş. Nu vrei să mergem să vedem ce fac…?! Poate mai aflăm ceva…
Ştefan îl lăsă să se ducă singur. Dar nici în acea seară nu află nimic, pentru că, reîntâlnindu-l şi aducând vorba de Cătălina, Biriş ridicase plictisit din umeri.
— Sunt amândoi nişte rataţi şi nişte zănatici, se mulţumise el să spună. Nu merită să ne pierdem vremea discutându-le ticurile şi superstiţiile. Se apropie alegerile. Dumneata nu spui nimic? Nu te interesează ce se petrece în jurul dumitale? Nu te interesează politica? Tot la camera Sambo te gândeşti…?!
Tino Rossi îşi terminase demult cântecul şi începuse un altul. Ştefan nu-l mai asculta. închisese uşa de la baie şi intrase sub duş. „Ar trebui totuşi să-i dau un semn, se trezi el gândindu-se. In noaptea asta măcar, ar trebui să-i dau un semn…”
Ioana se îmbrăcase şi-l aştepta, în capul scării, cu blana pe umeri, să se întoarcă cu o maşină. începuse să i se facă frig. Ninsoarea parcă se înteţise şi ameninţa a viforniţă. Se mai uită o dată la ceas: unsprezece trecute. Ştefan plecase de aproape o oră. „Numai de-ar găsi maşină, îşi spuse Ioana. Ar fi trebuit, altminteri, să schimbe două tramvaie până la Cotroceni.”
Anul acesta, ca şi în primul an al căsătoriei, făceau revelionul la bătrânul Bologa. Şi, îşi dădu încă o dată seama Ioana, de revelion, nu se simţea cu adevărat fericită decât în casa de la Cotroceni. Anul trecut, fuseseră la Adela şi Răducu, dar ea rămăsese aproape tot timpul ascunsă în dormitor; nu se simţise bine de la începutul serii. „Trebuie să le dăm măcar satisfacţia asta, spusese Ştefan, să te vadă pe tine urâţită, cu o sarcină de şapte luni. Doar pentru asta ne-au invitat. Nu-i putem refuza…” Cu un an înainte, fuseseră la subsecretarul de stat, patronul şi protectorul lui Ştefan. Ioanei i se păruse că soţia subsecretarului dansează cam mult cu Ştefan, şi-l păstrează tot timpul aproape de ea, la braţul ei. Pentru întâia oară, Ioana suferise de gelozie. Suferise cu atât mai mult, cu cât Ştefan nici măcar nu băga de seamă că suferă, că e taciturnă, enervată. „Ce ai?! se mulţumise el s-o întrebe punându-i mâna pe umeri. Ţi-e frig?! Ar trebui să bei un coniac. Şi să dansezi mai mult, ca să te încălzeşti. Dansul următor îl dansăm împreună.” Ioana acceptase invitaţia unui coleg, nădăjduind că Ştefan va înţelege că e supărată pe el. Dar el îi făcu semn cu mâna, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi căută cu ochii o parteneră cu care să danseze. „Eu nu ştiu să dansez, spunea întotdeauna, dar dacă aveţi curajul să vă abandonaţi în braţele mele…” Ioana nu înţelegea cum poate fi Ştefan atât de absent, atât de indiferent, chiar. „Ce ai? o întrebă el din nou. Tot ţi-e frig? Ar trebui să bei un coniac…” Şi dispăru repede tras de braţul soţiei subsecretarului.
— Am găsit-o ca prin miracol, spuse Ştefan deschizând grăbit uşa. Pierdusem speranţa. Fusesem până în Calea Victoriei şi mă întorceam să te iau cu tramvaiul, când am zărit o maşină care se oprise la a treia casă de noi…
Au ajuns la Cotroceni aproape de miezul nopţii, căci maşina înainta greu pe străzile troienite. I-au găsit pe toţi aşezaţi la masă, aşteptându-i nerăbdători.
Doamna Bologa trecu repede în bucătărie, urmată de cele două nepoate, ca să aducă sticlele cu şampanie.
— Ei, ce spui?! întrebă, din capul mesei, profesorul Bologa. Ce spui de noul guvern?
Ştefan ridică din umeri şi privi deznădăjduit spre Ioana. De câteva săptămâni nu auzea decât aceeaşi frază:
— Ce spui?… Dumneata nu spui nimic?! îl întrebase poetul din provincie, în pragul cafenelei, când, în acea seară din decembrie trecuse să-l întâlnească pe Biriş. Nu spui nimic de rezultatul alegerilor? Arăta alt om; mai înalt, mai slab, palid, îmbătrânit parcă peste noapte. Nu e bărbierit, înţelese deodată Ştefan. Şi poate nici n-a mâncat la prânz; poate n-o fi avut ce să mănânce. îl privi cu o adâncă, sinceră simpatie.
— E grav, continuă înfrigurat poetul. Succesul legionarilor înseamnă un nou succes pentru Hitler. Şi triumful lui Hitler înseamnă moartea noastră spirituală şi poate chiar fizică, moartea tuturor… „Are dreptate”, îşi spuse Ştefan, şi zâmbi. Dar simţea că nu mai poate adăuga nimic. „Refuz să discut, îşi repetase el de mai multe ori în acea seară, la minister; refuz să mai discut rezultatul alegerilor.” Ziua întreagă nu făcuse decât asta. La răstimpuri, auzea uşa deschizându-se, apoi glasul unui coleg:
— Viziru, aici erai? Ce spui? Dumneata ce spui?… îşi făgădui să nu mai citească ziarele, dar abia ajuns în stradă se îndreptase spre chioşc şi ceruse toate ziarele de seară. Le frunzărise înfrigurat, aproape cu teamă, în dreptul felinarelor. Apoi le strânse pe toate, le zvârli într-o curte şi porni spre cafenea să-l întâlnească pe Biriş.
— Nu spui nimic? îl întrebă din nou poetul văzându-l că tace.
— Am discutat toată ziua, încercă Ştefan să se scuze. Nu mai pot. Te rog, iartă-mă, dar nu mai pot!… îi fu ruşine, în clipa următoare, de timiditatea lui, şi reveni, cu o anumită provocare în glas. – în fond, nu mă pot lăsa posedat de un eveniment, oricât ar fi el de actual şi de catastrofal. îl discut un ceas, două, încerc să-l înţeleg, mă acomodez sau nu mă acomodez cu el, dar apoi trec mai departe şi mă ocup de altceva. Măcar de atâta libertate să mai profităm cât ni se mai îngăduie: libertatea de a ne alege subiectele de reflecţie, de conversaţie sau de glumă… Biriş nu scotea nici un cuvânt; părea absent, preocupat.
— De aceea am ajuns unde am ajuns, vorbi cu o subită emoţie poetul. Pentru că unul ca dumneata şi ca mine refuzăm să discutăm actualitatea politică şi ne refugiem în nori, în poezie, în visătorie…
— Ce-ai rămas aşa visător?! îl apostrofă Bologa din capul mesei. Uitaţi-vă la el! Parcă nici n-ar şti pe ce lume se află…
— O fi îndrăgostit! spuse cineva.
Biriş intrase brusc în cafenea.
— Mă întorc într-o clipă. Am uitat să-i spun ceva lui Bibicescu… Ştefan rămase stingher, privind fulgii mari care începuseră să cadă. Poetul îşi ridică gulerul macferlanului.…
— Bună seara, îi spuse. S-a făcut târziu. Eu trebuie să mai trec pe la gazetă. Ştefan îl privi cum traversează grăbit drumul, fără pălărie, cu fruntea plecată, cu amândouă mâinile ascunse în buzunarele macferlanului. îi părea rău, acum, că nu-l poftise să intre cu el în cafenea, că nu se gândise să-i ofere ceva, măcar un corn cu o cafea neagră. „E un boem, îi spusese mai demult Biriş, şi e foarte demn; dar e un aristocrat în felul lui…” Biriş întârzia şi Ştefan intră după el în cafenea.
— Dar să vedem ce zice Anglia, auzi un glas strident. Că Anglia trebuie să-şi spună şi ea cuvântul… La o masă din fundul cafenelei Biriş vorbea enervat cu Bibicescu. Ştefan se îndreptă alene spre ei, silindu-se să nu privească nicăieri.
— Ar fi trebuit să ne agităm mai mult, auzi pe cineva de la o masă, să luăm contact cu masele populare, să explicăm oamenilor că fascismul înseamnă război, iar războiul înseamnă ocuparea României. I-am lăsat pe legionari să lucreze, şi aţi văzut ce succes au avut… Biriş întinse mâna lui Bibicescu.
— Dar de ce te grăbeşti aşa? se miră Bibicescu. Mai stai puţin că trebuie să vină şi conu' Mişu… L-au întâlnit pe Weismann lângă uşă, când ieşeau. Avea o nelămurită preocupare în priviri, dar părea tot atât de jovial.
— Ce ne facem, coane Mişu?! strigă cineva de la o masă vecină.
— N-aveţi nici o grijă, exclamă Weismann, are să fie bine!… Apoi, apropiindu-se de Biriş, îi şopti.
— Treci dumneata pe-acasă, poate o convingi. Spune-i să vină direct la restaurant. Să nu facă pe nebuna. Am invitat şi pe directorul teatrului… Ajunşi în stradă, Ştefan se însenină deodată; începuse să ningă cu fulgi mari şi deşi, şi în câteva minute numai, strada se albise. înălţă capul şi respiră adânc, împăcat. Biriş umbla tăcut lângă el, aproape fără să privească unde calcă.
— Am impresia că am căzut prost, spuse Ştefan. Eşti nervos… Ce s-a întâmplat?!
— Cătălina, vorbi Biriş. Iar nu s-a simţit bine astăzi. Era de aşteptat, cu nebunul ăsta de Bibicescu. Noroc de săracul Mişu. îşi pierde timpul şi renunţă la afacerile lui ca să-i împace…
— Ei, să trăiţi! ură doamna Bologa ridicându-şi cupa cu şampanie şi adresându-se pe rând fiecăruia. Să trăiţi cu toţii…!
— Să trăiţi! spunea Bologa din celălalt capăt al mesei. Anul Nou cu bine şi belşug! în 1938, numai bine pentru toată lumea…!
— Numai bine! repetară câţiva.
Toţi se ridicară de pe scaune şi începură să se îmbrăţişeze între ei. La mulţi ani! îşi urau. Să trăieşti! Anul Nou cu noroc şi sănătate…!
— Silvia, se întoarse Bologa către una dintre nepoate, pune fetiţo radioul mai tare, să auzim discursul Regelui… S-a anunţat că se va retransmite de la Palat, explică el lui Ştefan. Trebuie să-i dea drumul acum, dintr-un moment într-altul…
Începură să mănânce, aşteptând discursul. Ioana observă că Ştefan nu scoate nici un cuvânt şi ridicându-se se apropie de el.
— Ce-i cu tine? îl întrebă ea foarte încet, la ureche. De ce te-ai supărat?! Crezi că e ceva grav…?!
Aşa îl întrebase de nenumărate ori în luna aceea, după ce se comunicaseră rezultatele alegerilor, şi-l vedea întorcându-se acasă preocupat, absent, obosit.
— Crezi că e ceva grav?!
— Ar putea fi, răspundea uneori Ştefan. Dar mă exasperează că trebuie să mă gândesc la asta, să mă gândesc la ceea ce s-ar putea întâmpla… Apoi o privea lung, adânc, după obiceiul lui, şi zâmbea. – îţi dai şi tu seama ce progrese uimitoare am făcut, cât de departe am ajuns în înţelepciunea mea, dacă nu sunt în stare nici măcar să mă ataşez de evenimente!… încerca să râdă. „Are să-şi amintească iar de Anisie”, ghicea Ioana, şi regretă că-l întrebase.
— Nu sunt supărat, şopti Ştefan. Dar cred că ar trebui să cobor să telefonez patronului…
— Şşşt! făcu Bologa. începe discursul…
Ştefan îl ascultă, ca toţi ceilalţi, într-o tăcere reculeasă. Dar nu încerca să prindă înţelesul cuvintelor. Nu se mai îndoia acum; taxiul acela pe care-l zărise departe, în ninsoare, la trei case de casa lor, semăna cu maşina Ilenei. Nu-şi dădea seama în ce consta asemănarea, căci maşina pe care şi-o închipuise el, atunci, în noaptea de Sânziene, era cu totul altfel decât taxiul vechi şi înălbit de zăpadă care parcă îl aştepta la trei case de casa lor. Dar emoţia pe care o simţise zărindu-l, beatitudinea cu care intrase în el, îi reamintiseră brusc de nălucirea acelei nopţi de vară.
— Admirabil! exclamă Bologa. A vorbit admirabil! Ce spuneţi, domnilor?! Toţi începuseră deodată să discute, să se agite. Se auzeau scaunele, farfuriile, sticlele cu vin pe care le aduceau nepoatele de la bucătărie.
— Pe mine o să mă iertaţi o clipă, spuse Ştefan ridicându-se brusc de la masă. Trebuie să dau un telefon…
— E o berărie mai sus de şcoală, explică doamna Bologa. Numai de-ar mai fi deschisă…
Ioana îl întovărăşi până la uşă, îl privi, întristată, cum îşi îmbrăca paltonul.
— Să nu întârzii, îi spuse deschizându-i uşa.
Intrând în sufragerie, Ileana găsi un grup de invitaţi discutând înfierbântat.
— De ce v-aţi ascuns aici? întrebă ea rotindu-şi mirată privirile. Câţiva, ca şi când n-ar fi auzit-o, continuară să discute, gesticulând, Îndreptându-se încet către colţul cel mai retras al sufrageriei.
— Dar ce s-a întâmplat? făcu din nou Ileana. De ce staţi aici?!
— Se comentează discursul Regelui, explică sfios un tânăr. S-a retransmis adineauri de la Palat…
Ileana tăcu o clipă, enervată, apoi se sili să zâmbească.
— Nici măcar de Revelion nu vă lăsaţi de politică? Nici măcar o dată pe an nu putem scăpa de pacostea asta…?!
Câţiva râseră, oarecum în silă. Un colonel cu tâmplele cărunte se apropie de Ileana şi-i sărută galant mâna.
— Bine aţi spus: „pacoste”, coniţă!… Din salon, intră un grup de fete tinere.
— Aici v-aţi ascuns?… Şi noi, cu cine vreţi să dansăm…?
— Gata!… s-a terminat discuţia! interveni gazda. Să mai bem o dată pentru Noul An, spuse apropiindu-se de masă cu sticla de şampanie în mână. Să trăiţi! strigă ridicând paharul. în 1938, numai bine pentru toată lumea…!
— Să dea Dumnezeu! Numai bine! repetară câţiva.
— Numai bine! spuse Ileana, înveselită deodată.
— Şi, credeţi-mă pe mine, strigă colonelul, are să fie bine! A vorbit Regele!… Are să fie bine…!
În clipa următoare, o fată îşi arătă capul la uşă.
— Ileana, strigă ea din prag, vino repede. E Bucureştiul la telefon!… Mai repede! strigă ea din nou văzând că Ileana rămăsese cu paharul de şampanie în mână, privind-o nedumerită, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă i se făcea o farsă. Ca am cerut şi noi Bucureştiul şi o să pierdem rândul…
Recunoscu îndată glasul lui Ştefan şi fu atât de emoţionată încât se rezemă moale de birou.
— La mulţi ani! îl auzi ea repetându-i de mai multe ori.
— Dar cum de-ai ştiut că sunt aici! Cum de ai aflat numărul de telefon?
— De la doamna Creţulescu, spuse Ştefan, de la tante Alice. Am fost s-o văd astă-seară. Adică, venisem să te văd pe tine… Mi s-a făcut dor de tine, adăugă el după o scurtă şovăire.
— Şi mie, spuse Ileana. îmi pare rău că nu ne-am mai văzut. Voiam să-ţi dau o veste…
— Şi eu, o întrerupse Ştefan. întorcându-mă astă-seară de la voi, mi s-a părut că am zărit o maşină care semăna cu maşina aceea… Ştii, maşina care ar fi dispărut…
— Ştiu, spuse Ileana zâmbind trist. îţi mulţumesc că mi-ai telefonat, adăugă ea după o scurtă tăcere. Poate vii să mă vezi într-o zi, după ce mă voi întoarce… Acum te las, căci mai aşteptăm un telefon de la Bucureşti.
— Ce veste voiai să-mi dai? întrebă repede Ştefan.
— M-am răzgândit, spuse Ileana. Credeam că am să mă logodesc în noaptea asta, dar m-am răzgândit…
— Bine ai făcut. Am să trec să te văd.
În iarna aceea, Ştefan trecu de mai multe ori prin strada Batistei, dar n-o găsi pe Ileana. „Nu s-a întors încă, îi spunea doamna Creţulescu. E tot la Iaşi.
Mi-a telefonat săptămâna trecută. Mi-a spus că iar s-a răzgândit, că poate se logodeşte luna asta…”
Gândul că Ileana s-ar putea logodi, că ar putea fi deja logodită fără ca el să ştie, îl păstra pe Ştefan foarte departe de tot ce se întâmpla în jurul lui. Schimbarea guvernului, dictatura regală, i se păreau întâmplări oarecare, care nu-l priveau pe el, întâmplări din lumea întreagă. „Nu ştiu ce are de gând, îi spusese doamna Creţulescu într-o seară din februarie, s-a dus din nou la Zinca.” în seara aceea, Ştefan rămase târziu în camera lui de hotel. întorcându-se acasă, o găsi pe Ioana aşteptându-l înfrigurată. „Poimâine e ziua copilului, îi spuse. Invităm şi prieteni sau numai familia?” Hotărâră să invite numai familia. Ştefan ştia că bătrânul Bologa va discuta toată seara cu Răducu; aveau aceleaşi idei politice.
— Are să-i lichideze pe legionari, spunea Răducu. Vă spun eu, că-l cunosc bine pe Armând Călinescu. Apoi, întorcându-se brusc spre Ştefan: Dar tu de când fumezi? îl întrebă.
— De câteva luni, spuse Ştefan. Aprinzându-şi ţigara, îşi aminti din nou de Anisie, de maşină, de tabloul pe care nu-l arătase. „Ar fi trebuit să-l distrug chiar în noaptea aceea”, îşi spuse. în ultima vreme se simţea din nou ispitit să picteze – dar altfel, altceva.
— Dar mai lăsaţi-o pacostei de politică! exclamase doamna Bologa către miezul nopţii.
Una dintre nepoate, Daria, îl privea necontenit pe Ştefan. „Sunt sigură că e îndrăgostită de el”, îşi spuse Ioana, şi simţi cum i se înfierbântă inima de orgoliu şi de gelozie. Ştefan părea şi mai fermecător, cu un zâmbet uitat pe figură, rezemat de speteaza scaunului, privind nicăieri, lăsându-se învăluit în fum. Trecând pe lângă el, Ioana se plecă şi-l sărută repede. Daria se îmbujora şi zâmbi. Sărutul acela îi aminti lui Ştefan taxiul din noaptea de revelion; o beatitudine care nu ţinea de firea lucrurilor, care era nutrită de altfel de esenţe, angelice, neînţelese. Ioana plecase să vadă ce face copilul.
— Păcat că nu e şi cuscrul aici, spuse bătrânul Bologa.
Adela, din celălalt capăt al mesei, îi zvârli o privire scurtă, rea. Bătrânul Viziru, bolnav de gută, se recăsătorise cu câţiva ani mai înainte cu o bucovineancă tânără, zdravănă, aproape frumoasă, pe care o întâlnise într-o localitate balneară. „E o ţărancă”, spusese Adela, şi declarase că nu va accepta niciodată s-o primească în casă. „E infirmieră, spunea Răducu. Omul e bătrân şi bolnav; şi-a luat pe cineva care să aibă grijă de el. Cine voiai să-l îngrijească?” „Noi, familia, spusese Adela. Doctoriţa ce păzeşte? Că de când a divorţat parcă nici nu mai ştie de noi.” Doctoriţa era sora lor, Sofioara; Ştefan se înţelegea mult mai bine cu ea, dar n-o întâlnea decât rareori deşi, după divorţ, se stabilise din nou în Bucureşti. Sofioara făcuse câţiva ani de medicină; nu-şi terminase studiile pentru că se căsătorise cu un inginer de la Reşiţa şi părăsise Capitala. Familia toată îi spune doctoriţa, încă de când intrase în facultate. „Doctoriţa pretinde că Eleonora nu-i nici ţărancă nici infirmieră, spunea Ştefan. Tatăl său a fost impiegat la poştă. Sora ei e infirmieră şi prin ea l-a cunoscut pe tata; când a avut criza aceea grozavă, acum patru ani…” „Acum patru ani, îşi aminti deodată Ştefan, abia mă însurasem… Ce curios!”
De-abia la începutul lui martie îl chemă, într-o după-amiază, Ileana la telefon.
— M-am întors, îi spuse. Dacă vrei, vino să mă vezi…
— Am să vin chiar acum, vorbi repede Ştefan.
Dar după ce aşeză receptorul îşi aminti că în după-amiaza aceea trebuia să-l întâlnească pe Vidrighin, noul director al acordurilor economice, care tocmai se întorsese din străinătate. „L-au rechemat în Centrală pentru că a furat ca în codru, îi spusese secretarul general. N-am putut perfecta niciunul din acordurile pregătite de el. Ar fi însemnat să-i facem plocon încă cinci, şase milioane!… E un mare bandit. Şi nu lucrează singur; lucrează pentru alţii, mari şi puternici. Are legături cu Palatul şi protecţii în toate partidele. El e întotdeauna acoperit…”
Ştefan făcu numărul Ilenei, dar telefonul era ocupat. încercă din nou zece minute în urmă, fără rezultat. Atunci se hotărî şi se îndreptă spre biroul directorului vămilor.
— îmi pare bine că ai venit, îl întâmpină Vidrighin. O să lucrăm de aici înainte împreună, adăugă poftindu-l cu un gest rotund să ia loc pe scaun.
Era un bărbat gros, nu prea înalt, cu mişcările lente, aproape leneşe, cu ochii cenuşii, fără expresie. Hainele îi luceau la coate şi cămaşa părea purtată, decolorată, fără a fi totuşi murdară. îl privi, şi un zâmbet îi descoperi o clipă dinţii rari, îngălbeniţi.
— Cum se face că un băiat inteligent ca dumneata te îngropi aici, în Centrală? începu Vidrighin aplecându-se mult peste birou. Am văzut acordurile cu Belgia şi Olanda. Eşti formidabil, pe onoarea mea!… Şi încă nu te-ai plictisit de ţigănia de aici! Aştepţi să-ţi recunoască cineva meritele…?
Se ridică de la birou şi trecu să se aşeze într-un fotoliu, în faţa lui Ştefan.
— Văd că taci, continuă. Asta îmi place. O să ne înţelegem bine!… Eşti însurat, ai copii, ai ceva avere…?
Ştefan îi răspunse corect şi fără chef, ca la un interogatoriu.
— Nu ştiu de ce, îl întrerupse Vidrighin, dar simt o mare simpatie pentru dumneata. Asta mi se întâmplă foarte rar. Oamenii sunt de obicei răi şi neinteresanţi. Sau n-ai învăţat nici măcar asta până la 36 de ani…?
Se ridică din fotoliu şi apropiindu-se de Ştefan, îşi lăsă mâna pe umărul lui.
— Ascultă-mă. Eu îţi vreau binele. îmi faci impresia că trăieşti în nori… Şi dacă ai fi măcar flăcău becher… Dar aşa, cu nevastă şi copil… Dumneata nu-ţi dai seama pe ce lume trăim? Nu-ţi dai seama ce vine?!
Şi pentru că Ştefan continua să tacă, privindu-l cu acelaşi zâmbet incert pe buze, Vidrighin îl bătu încă o dată pe umăr, ca şi cum ar fi vrut să-l trezească.
— Eu simt prăpădul de la o poştă, aşa cum simte pasărea furtuna. Se apropie focul ăl mare, ascultă-mă pe mine! Praful şi pulberea o să se aleagă de noi!… Şi dumneata zaci aici, în ţigănia asta, cu câteva mii de lei pe lună!… Când ai nevastă şi copil!… Acum e timpul să te pui la adăpost! Şi repede. Căci nici timpul ăsta n-o să mai ţină mult…!
— Ce trebuie să fac?! întrebă Ştefan mai mult în glumă.
— Să te aranjezi. Să-ţi iei un post în străinătate, cât mai departe de locurile astea, şi să te pui pe strâns parale… Sau nu înţelegi?!
Îl privi cu milă şi cu oarecare dispreţ, apoi se clătină un pas înapoi şi se rezemă de birou.
— Poate că într-adevăr nu înţelegi! Cu atât mai rău pentru dumneata! Au să te măture vremurile care vin… Păcat, că-mi eşti simpatic. Şi eşti şi dezgheţat. Dar şi bogăţia se plăteşte în viaţă… Mai curând sau mai târziu, dar se plăteşte.
— Nu sunt bogat, spuse Ştefan.
— Nu vorbesc de ce eşti acum, îl întrerupse încruntându-se Vidrighin. Vorbesc de ce-au fost părinţii dumitale, de ce ai văzut în casa dumitale când erai copil… Vrei să-ţi spun ce-âm văzut eu?! Un ceaun de mămăligă, de multe ori gol – şi o saca. Taică-meu era sacagiu. N-am murit de foame pentru că, pe atunci nu murea nimeni de foame în România. Când mai năştea mama un copil, se îndura un vecin şi ne dădea o baniţă cu mălai. Odată, când s-a născut soră-mea, ne-au dat şi lapte… Asta da, copilărie…!
Oftă adânc şi se aşeză mai comod pe colţul biroului.
— Dar, ce să spun, mi-a prins bine! reluă cu un glas mai potolit. M-a lecuit şi de filosofie şi de idealuri, şi de virtuţi. Am înţeles viaţa din clasa I primară, când am văzut că nu puteam lua nici un premiu pentru că eram desculţ… Am înţeles şi m-am conformat întocmai…
Izbucni în râs. îşi săltă puţin capul şi Ştefan întrezări o sticlire rea, otrăvită, În ochi, care-l îngheţă.
— Copiii mei, i-am crescut cu guvernantă, adăugă Vidrighin. Stai puţin să ţi-i arăt…
Se căută în portmoneu şi îi întinse fotografia, cu un zâmbet care-i umezea întreaga figură. Ştefan privi emoţionat: doi copii bălai, care râdeau, pe jumătate goi, răsturnaţi în nisip, pe o plajă.
— Pe unul îl cheamă Enrico, pe celălalt Theobald. Nu ştiu româneşte şi nici n-o să înveţe vreodată. Le interzic…!
Aşteptându-l în după amiaza-aceea, Ileana înţelese că din cauza lui cedase lui Tony. Dacă n-ar fi existat Ştefan în viaţa ei, probabil că până la urmă ar fi rezistat lui Tony. Probabil că nici n-ar fi avut timp să-l cunoască mai bine, pentru că n-ar fi petrecut vacanţa de Crăciun la Iaşi, ci s-ar fi dus, ca în fiecare an, la Predeal, la ski. Dar se hotărâse să-l uite pe Ştefan, flirtând şi amuzându-se. De aceea acceptase cu atâta bucurie invitaţia surorilor Melinte, la Iaşi. Tony era vărul lor. Regimentul lui era la Galaţi, dar venise să petreacă sărbătorile la Iaşi pentru că, aşa cum îi spusese Ilenei din prima seară când o cunoscuse, voia să-şi bea tresele în familie: la începutul lui decembrie fusese înaintat căpitan şi avea, acum, trei trese la epoleţi. Nu era prea frumos, dar era inteligent, amuzant şi neobosit dansator. A început să flirteze cu Ileana din prima seară, şi tot atunci încercase s-o sărute, dar Ileana i se strecurase repede din braţe. în seara următoare începuse să vorbească despre romanele lui Partenie. Ileana îşi aminti de Ştefan şi-şi pierdu deodată cheful. Se ridică de lângă el şi se duse să pună o placă la patefon. „Pune, te rog, J'attendrai…”, o rugă Măria Melinte, dar Ileana se prefăcu că n-auzise, şi alese un tango. Tony se îndreptase spre ea, ca s-o invite la dans; Ileana începuse să fredoneze, legănându-se încet. Dar după câteva măsuri, Măria opri discul, şi pusese J'attendrai. Ileana ştia că Măria e îndrăgostită de un student la Politehnică şi ascultând J'attendrai se simţea mai aproape de el. Dar Ilenei îi făcea rău romanţa aceea prea tristă; fără să înţeleagă de ce, îi aducea aminte de Ştefan, şi o umilea, pentru că ea se hotărâse să se amuze şi să-l uite pe Ştefan, iar glasul femeii spunea cât e de frumos şi de trist să aştepţi pe bărbatul pe care-l iubeşti. „Dar eu nici măcar nu-l iubesc!”, îşi repetase de atâtea ori în iarna aceea Ileana. Se simţi, totuşi, umilită şi enervată şi ieşi repede din salon. Câteva minute în urmă, Măria Melinte intrând în odaia ei o găsi răsturnată în pat, plângând. Măria începu şi ea să plângă şi-i ceru iertare îmbrăţişând-o. Ileana ghicise că Măria plângea de dorul iubitului ei, dar asta o linişti parcă şi mai mult, o împacă. în acea seară, Tony, cu un glas uşor voalat de emoţie, o întrebă dacă ar vrea să fie soţia lui.
Când îl văzu intrând pe Ştefan, Ileana păli puţin şi se apropie de el zâmbind, înălţându-şi uşor capul ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie îmbrăţişată. Dar Ştefan îi sărută doar mâna şi o ţinu apoi mult timp în mâinile lui.
— Nu-ţi dai seama cât de bine îmi pare că te văd, spuse el, foarte încet. Ileana simţi din nou cum inima începe să i se bată cu putere, apoi parcă tot sângele i se scurse din vine şi se aşeză repede pe canapea. Din fericire, îşi dădu ea seama, Ştefan nu observă nimic. „Este îngrozitor, îşi repeta ea necontenit, este îngrozitor, dar tot pe el îl iubesc…” Aşa îşi spusese şi în noaptea aceea, în odaia lui Tony, foarte târziu, când simţea că bărbatul de lângă ea stă să adoarmă. „Mă iubeşti?”, o mai întrebase el o dată, cu un efort, aproape adormit. „Cred că da”, răspunse încet Ileana. Dar probabil că nu o auzise, căci în clipa următoare Tony adormise şi ei îi fu milă de el, căci era foarte târziu şi dansase mult şi băuse multă şampanie. Se hotărâse deodată, pentru că simţea că iar va trebui să amâne logodna şi ştia cât de mult va suferi Tony. „La vară ne cumpărăm maşină, îi spusese el, şi facem voiajul de nuntă în maşină. Urcăm întâi în Transilvania, apoi coborâm pe valea Oltului. Am şi acontat maşina, şi îndată ce încasez partea mea de moştenire de la moş Toader, o cumpărăm…”
— E curios cum am recunoscut maşina de departe, îl auzi deodată Ileana pe Ştefan. („Ce mi-o fi spus până acum?”, se întrebă ea speriată). Am simţit aceeaşi emoţie nelămurită ca şi atunci, când te-am zărit. Ningea des, ca o perdea grea de fulgi, şi în penumbra felinarului am zărit spatele maşinii, înfundată în zăpadă… Evident, nu era maşina ta, era un taxi învechit, aproape scos din uz, dar când am deschis portiera şi am intrat înăuntru, mi s-a părut din nou că era maşina ta… Nu-ţi pot explica de ce… Chiar după ce s-a urcat şi Ioana, stăruia sentimentul acela obscur că, într-un anumit fel, inexplicabil, maşina aceasta fusese cândva a ta…
De Ioana îşi amintise îndată ce se hotărâse să amâne logodna, şi poate asta o făcuse să cedeze lui Tony. „El e însurat, eu am să-mi iau un amant, şi toată lumea are să fie mulţumită.” Amânase până atunci de trei ori logodna.
— Dar măcar mă iubeşti? o întrebase, cu deznădejde, Tony.
— Ce altă dovadă vrei să-ţi dau? îi spusese ea, un ceas mai târziu, în camera lui. „Ca soţ mi-ar fi intolerabil, dar aş putea prelungi aventura până are să ne treacă; lui amorul, şi mie urâtul.” Din nefericire, trupul lui Tony nu-i spunea nimic. Era deznădăjduită. Fără să-şi dea seama, tot Tony o liniştise, spunându-i, cu regret, şi cu vorba puţin împleticită de şampanie:
— Dar nu eşti fată mare…?! Ileana se simţise deodată eliberată de remuşcări, de regrete.
— Oh! nu, spusese ea, bine dispusă, eu sunt o femeie stricată. De aceea n-am voit să ne logodim, adăugă. Tu trebuie să te însori cu o femeie cinstită…
— Dar mă iubeşti? o întrebase din nou Tony, derutat, simţind cum îl doboară oboseala.
— Cred că da.
— Crezi într-adevăr? o întrebă Ştefan. (Dar ce Dumnezeu am spus?! se sperie din nou Ileana, şi clătină din cap silindu-se să zâmbească.) Eu nu pot crede. Ar fi prea simplu. Dacă aşteptăm eliberarea prin moarte, n-am câştigat nimic. Problema este să ne eliberăm din pântecele balenei, vii fiind, în viaţă, în Timp, în istorie…
— Dar de ce-ai spus pântecele balenei? îl întrebă Ileana trezindu-se. Ştefan se ridica de pe scaun şi izbucni într-un râs lin, copilăresc.
— E o imagine pe care o folosesc uneori, când trăiesc prea mult în Economia politică, spuse el apropiindu-se de Ileana. Am impresia, atunci, că mă aflu în stomacul unui cetaceu gigant, care ar acoperi tot pământul. Asist, din pântecele balenei, la ingurgitarea materiilor prime, la digerarea lor, la evacuarea lor, chiar, în produse pentru uzuri secundare… Şi, pierdut aşa în pântecele balenei, mă rog la Dumnezeu să mă ţină în viaţă întreg, nedigerat de procesele Economiei politice, până când voi scăpa şi voi vedea din nou lumina zilei, afară…
— Dacă spui că balena ta acoperă întreg pământul, cum mai poţi spera să scapi viu din pântecele ei…?
Se opri o clipă, apoi plecă ochii, şi adăugă repede:
— Prin moarte, da, înţeleg… Prin moarte, poate ne eliberăm… Ştefan se opri în faţa ei şi o privi lung.
— Tocmai asta te întrebam şi eu adineaori: Crezi într-adevăr că numai prin moarte ne putem elibera de Timp şi Istorie?! Atunci, existenţa omenească n-ar avea nici un sens. Atunci, ne-am afla aici, în viaţă, în Istorie, din greşeală. Dacă numai moartea ne îngăduie să ieşim din Timp şi din Istorie, nu ieşim, de fapt, nicăieri; regăsim doar neantul…
— Dar de ce-mi spui mie toate acestea?! îl întrebă Ileana cu o subită enervare în glas. De ce-mi vorbeşti despre moarte şi despre neant şi despre pântecele balenei? Eu sunt femeie. Sunt tânără. Cred chiar că sunt o femeie frumoasă. Mi-ai spus-o şi tu odată, atunci când ţi se părea că eşti îndrăgostit de mine. *
— Şi acum sunt îndrăgostit de tine, vorbi Ştefan liniştit.
Ileana îl privi deznădăjduită. I se păru mai înalt, mai depărtat, aşa cum se oprise în faţa ei, cu ochii arzători şi faţa foarte palidă, cu un surâs insesizabil în colţul buzelor. Se priviră, aşa, în tăcere, multă vreme.
— îmi pare rău, atunci, spuse Ileana ridicându-se. Cred că am avut pentru tine un anumit sentiment ciudat, de mare simpatie, pe care nu-l înţelegeam nici eu prea bine, dar pe care l-am fi putut numi, dacă vrei, un început de dragoste. N-aş fi recunoscut-o acum câteva luni, dar pentru că sentimentul nu mai există, ţi-o pot spune acum.
— Aşteptam de mult să-mi spui asta, vorbi Ştefan foarte încet.
— E un fel de declaraţie postumă, continuă Ileana aprinzându-şi o ţigară, un fel de proces-verbal de deces. Acum câteva luni îmi erai foarte simpatic, îmi erai aproape drag. Dar acum nu mă pot uita la tine decât ca la un prieten… Nu cred, de altfel, că asta va aduce vreo schimbare în felul tău de a fi, în purtarea ta. Tot de trei, patru ori pe an o să ne vedem…
— Dar nu te logodeşti, o întrerupse Ştefan.
Ileana îl privi mirată, zâmbi şi lăsă fumul să i se prelingă încet, alene, către tâmple, în păr. Apoi se aşeză pe canapea.
— Nu te logodeşti, repetă Ştefan cu acelaşi glas. E un lucru foarte important ce-ţi spun. Nu te logodeşti, nu-i aşa…?
— Am să-ţi răspund mai târziu. Deocamdată, povesteşte-mi ce-ai mai făcut. Vorbeşte-mi despre tine, despre prietenii tăi. Spune-mi ce mai face Biriş…
— Cred că e îndrăgostit de Cătălina, spuse Ştefan.
De Biriş şi Cătălina venise să-i vorbească într-o zi, la minister, Bursuc. Era prima zi de adevărată primăvară din anul acela şi, văzându-l intrând, Ştefan nu-şi putu ascunde un gest de nemulţumire.
— Nu te-a anunţat Petrache că am să trec să te văd? întrebă Bursuc. Ce să te anunţe! exclamă închizând semnificativ un ochi, că de când şi-a pierdut minţile pentru Cătălina, nu mai ştie nici cum îl cheamă. Abia dacă mai dă pe la cafenea, şi asta numai când trebuie să-l întâlnească pe Bibicescu…
Se întinse cu tot trupul în fotoliu.
— Dar bine mai staţi dumneavoastră, funcţionarii superiori! exclamă admirativ. Fotolii de piele!… Şi toate astea le plătim noi, bieţii contribuabili. Vă plătim luxul cu sudoarea frunţilor noastre… Dar lasă că vine ea, Revoluţia. Are să vă măture pe toţi. O să lichidăm noi şi statul ăsta, bugetivor… O să vedeţi dumneavoastră…
— Dar de când eşti şi dumneata revoluţionar? îl întrebă Ştefan.
— Eu am fost de totdeauna revoluţionar… Păcat că n-ai cu cine să faci revoluţia. Sunt toţi nişte proşti. Şi când nu sunt proşti, sunt laşi!… N-ai cumva vreo ţigară?
Ştefan trase un saltar şi-i întinse un pachet de ţigări. Bursuc îşi alese una, o aprinse şi băgă liniştit pachetul în buzunar.
— Am auzit că eşti bine cu secretarul general, reluă cu un alt glas. N-ai putea interveni să-mi găsească şi mie ceva, vreo sinecură oarecare…?!
— Dar dumneata eşti licenţiat în teologie şi aici este Ministerul Economiei Naţionale, exclamă Ştefan.
— Ce-are a face? Dacă e bunăvoinţă se aranjează. Când se forma guvernul, mi-au făgăduit un post de subprefect, dar infami cum sunt toţi politicienii, nu s-au ţinut de cuvânt. Ce vreţi, să mor de foame?! Toată lumea are o slujbă în ţara românească. De ce să n-am şi eu…?! Dar, se grăbi să adauge, să ne-nţele-gem bine. Mie nu-mi trebuie slujbă serioasă, cu ore fixe de prezenţă la birou. Eu n-am timp să vin la birou; am mereu treabă în oraş. în plus, familia mea locuieşte în provincie, şi eu sunt familist; nu-i pot lăsa aşa, trebuie să mă duc să-i văd din când în când…
Ştefan începu să râdă.
— Nu, zău, vorbesc serios, reluă Bursuc. Dumneata crezi că glumesc, dar mie nu-mi arde de glumă. Mai am câţiva poli în buzunar. Şi hotelul nu l-am plătit de nu ştiu când… Găseşti-mi o sinecură şi-ţi fac o rugăciune pentru odihna sufletului dumitale… Căci te văd cam neodihnit. Ai început să slăbeşti. Arăţi prost. Trebuie să se roage cineva pentru dumneata. Eu, ca licenţiat magna cum laude în teologie, cunosc rugăciuni infailibile… Ce zici?!
— Imposibil, făcu Ştefan ridicând din umeri.
Bursuc îl privi pe sub sprâncene, se încruntă o clipă, apoi îşi scoase pachetul din buzunar, îşi aprinse o ţigară şi continuă.
— Bine. Văd că eşti incoruptibil. Ai acest mare viciu antirevoluţionar. Treaba dumitale. Dar te previn că ai s-o păţeşti cu Revoluţia.
— Care revoluţie?! întrebă Ştefan. Că legionarii au să fie în curând lichidaţi, iar comuniştii aşteaptă să se strângă o sută, două, ca să se cunoască între ei… De ce revoluţie este, atunci, vorba?
Bursuc îl privi mirat şi duse mâna la gură ca să-şi înece râsul.
— Mi s-a mai spus mie că eşti naiv, dar nu credeam că eşti chiar în halul ăsta! Şi naivitatea este tot un păcat antirevoluţionar… Păi bine, ce-mi pasă mie cine face Revoluţia?! Important este un singur lucru: să fii cu ea şi nu contra ei…
— De acord. Dar te întreb încă o dată: cine vrei să facă revoluţia?
— Parcă trebuie s-o facă cineva! Asta-mi plăcu! Revoluţia vine şi pleacă. N-o face nimeni. A fost întâi în Rusia, a venit în Italia, în Germania, în Spania… Comunistă, fascistă, reacţionară – vorba e, a venit. Şi are să vină şi la noi. Şi te previn că eu sunt cu Revoluţia, şi deci contra dumitale. Politiceşte, te consider duşmanul meu. Al meu, personal. Pentru că m-ai lezat în interesele mele esenţiale. Eu îţi cer o sinecură de 10-l2 mii de lei pe lună, şi dumneata mi-o refuzi pe motive legale. Ca şi cum legalitatea ar avea vreo importanţă în vremurile pe care le trăim. Dar eşti prin firea dumitale antirevoluţionar. Ascultă-mă pe mine, ai s-o păţeşti…!
— Am avut ghinion, continuă Bursuc după o pauză, că Garda de Fier e condusă de nişte naivi, fără spirit politic. Dacă aş fi fost eu în locul lor, azi eram la putere. Şi făceam revoluţia. îi lichidam pe toţi ceilalţi. Lucrul esenţial este să-ţi lichidezi adversarul. După aceea revoluţia se face singură… Dar, cum îţi spun, am avut ghinion. Că dacă aş fi văzut că au îndrăzneală şi spirit politic, treceam şi eu cu ei. Am o sumă de prieteni legionari; m-aş fi aranjat. Acum aş fi fost eu în locul dumitale. Şedeam eu la biroul ăsta, şi nu mai eram silit să umblu din cunoscut în cunoscut ca să pun mâna pe cinci sute de lei… Î-propos, adăugă cu un alt glas, nu poţi să-mi împrumuţi o mie de lei…?! Spuneam că alerg pentru cinci sute, dar o spuneam din modestie. Adevărul este că alerg pentru o mie de lei. Cinci sute pentru mine – cinci sute pentru ceilalţi. Nu-ţi pot spune cine. Persoane importante. Deocamdată, ţine secretul pentru dumitale…
Luă bancnota, mulţumi şi se îndreptă spre uşă. Dar se întoarse după câţiva paşi.
— Uitam să-ţi spun esenţialul, reîncepu. Să nu cumva să crezi că Petrache s-a culcat cu Cătălina. Nu, ferească Dumnezeu! El o iubeşte platonic. E un idealist. Cătălina se culcă cu Bibicescu. Iar pe-alături, cu cine se nimereşte…
Nu zici nimic?! Mi se pare că-ţi plăcu şi dumitale, că te văd cam întristat. Dar să nu-ţi faci sânge rău; dă-i mai bine un telefon…!
Abia apucase să ridice capacul unei vitrine de sticlă şi să scoată cele dintâi ediţii ale poeziilor fraţilor Văcăreşti, când intră slujnica, se apropie de el cu paşi mărunţi şi-i spuse:
— Vă caută un domn. Zice că e urgent. Nu vrea să spună cum îl cheamă.
Zice că ştiţi dumneavoastră…
Ştefan zâmbi. întocmai aşa se întâmplase şi la prima lui vizită, cu două luni mai înainte. Profesorul Antim nu va apuca nici de data aceasta să-i explice de ce timpul când „ţara veghea turcită” n-a avut urmaşi. Antim strânse plictisit cele câteva cărţulii de pe masă şi se duse să le aşeze în vitrina de sticlă.
Casa lui Iancu Antim se afla la capătul unei stradele din dosul Foişorului de Foc. Era o clădire de pe la 1900, masivă şi destul de urâtă, dar în lumina crudă a după-amiezei de martie, când Ştefan venise pentru întâia oară să-l vadă, casa dobândise o aspră nobleţe; părea desprinsă dintr-o stampă. îi deschise o slujnică tânără, şi-l pofti într-un salon uriaş. Pereţii erau acoperiţi până la refuz de tablouri; într-un colţ se aflau câteva biblioteci cu geam, iar în celalt mai multe vitrine, unele acoperite cu pânze.
— Domnul Profesor se odihneşte, spuse femeia. Dar trebuie să se scoale… Că nu doarme niciodată mai mult de un ceas…
Ştefan privea înmărmurit în jurul lui. Tablourile, mobila veche, pupitrele purtând infolii deschise, stranele de biserică, scaunele desperecheate pe speteaza cărora atârnau stofe de culori stinse, patrafire, voaluri de mireasă – alcătuiau laolaltă un amestec straniu de muzeu, magazie şi odaie de fată bătrână. Cele două mari ferestre, care dădeau spre grădină, îngustate cum erau de perdelele verzi de catifea, nu izbuteau să scalde în lumină toate colţurile acestei încăperi ticsite. Deşi focul ardea încă în soba de teracotă, era mai frig decât afară. Cu mâinile în buzunarul paltonului, Ştefan trecea încet prin faţa tablourilor. Erau portrete de boieri bătrâni cu barbă şi caftane, sau de doamne şi domnişoare de la începutul veacului trecut, sau peisaje fără nici un farmec, întunecate, pictate cu neîndemânare.
— Aici te-a adus toanta aia?! auzi deodată glasul lui Antim din pragul uşii. Ai să îngheţi! Vino repede dincoace, la căldură…!
Îl introduse într-o încăpere mai mică, dar tot atât de îmbâcsită de vitrine, icoane vechi, stampe, măsuţe încărcate cu brelocuri, mărgeanuri, sidefuri, albume cu desene.
— Nu te uita la nimic! exclamă Antim. Nu privi nici un obiect înainte de a ţi-l explica eu. Căci fiecare din ele trebuie explicat. Tot ce vezi aici sunt urme de pe timpul când „ţara veghea turcită”, cum spune poetul dumneavoastră. Secolul al 18-lea şi începutul secolului al 19-lea.
Începu să-i arate stampe, ediţii din primii scriitori munteni, mape cu manuscrise şi scrisori.
— Ţi-am spus, Văcăreştii sunt marea mea slăbiciune. îndeosebi Iancu Văcărescu, acela cu puterea relei soarte şi anii mei cei grămădiţi… Sau nu cunoşti versurile lui Iancu Văcărescu?!
— Nu, mărturisi zâmbind Ştefan.
Antim îl privi scurt, întrebător, apoi ridică din umeri, descurajat.
— Cum are să-ţi placă atunci tot ce am adunat eu aici?! Trebuie să te iniţiezi întâi… Te-am prevenit, eu am lucruri pe care nu prea le găseşti în casele românilor. Am urmele unui trecut care, nu numai că e mort, ca orice trecut, dar care n-a transmis nimic epocilor care au venit după el. Trecut fără urmaşi; un trecut celibatar, ca şi mine, adăugă clipind din ochi.
După o scurtă bătaie în uşă, slujnica intră, aducând cafelele. Se apropie de Antim şi îi şopti.
— A venit domnul Nichita. Zice că ştiţi dumneavoastră de ce… Antim roşi brusc şi ieşi repede din odaie. Rămas singur, Ştefan simţi o nelămurită tristeţe strecurându-i-se în suflet. „Trecut fără urmaşi!”, îşi repetă el. Un Timp care a fost, în care oamenii au iubit şi suferit, ca şi acum, au încercat să scrie într-o anumită limbă şi după anumite gusturi, şi apoi acel Timp a dispărut ca şi cum n-ar fi fost; căci oamenii care au venit după el n-au vrut să ţină seama de nimic din tot ce se făcuse în el, de Timpul când ţara veghea turcită… Un Timp celibatar, fără urmaşi…
— Dumneata eşti un om cu noroc, spuse Antim întorcându-se în odaie. Dumneata mi-ai adus norocul în casă!
Îşi freca necontenit mâinile. Apoi zări ceaşca de cafea şi începu să soarbă gânditor.
— Trebuie să-ţi explic tot ce-am adunat eu aici, o viaţă de om, spuse. Dar Ştefan îl ghicea că se gândeşte necontenit la altceva şi, după ce-şi bău cafeaua, se ridică.
— Să mai vii, îi spuse Antim. Că eşti om cu noroc. Am să-ţi spun altă dată de ce. Dar să mă crezi: mi-ai adus norocul în casă…!
— Vreo ediţie rară din poeţii Văcăreşti?! întrebă Ştefan în prag.
— Le am pe toate! exclamă Antim. E vorba de ceva mult mai important, adăugă mângâindu-şi barbişonul. Am să-ţi spun eu odată. Am să-ţi spun, şi poate chiar am să-ţi arăt…!
În după-amiaza aceasta de mai, Antim începuse să-i arate primele ediţii ale poeţilor Văcăreşti. îi amintise de versul lui Iancu Văcărescu: „Vel mincinoase Boier prea mare! Preţ, adevărul, te joci că n-are?” Atunci intrase slujnica: Vă caută un domn…
Antim închisese cu grijă vitrina şi se pregătea să iasă. In prag, dădu cu ochii de Ioachim Teodorescu, şi se lumină. Ştefan nu-l recunoscu imediat; îşi lăsase mustaţă şi purta ochelari negri de soare.
— Ce-i cu dumneata, boier Ioachime? îl întâmpină jovial Antim. Ce vânt te-aduce de la sciţii şi agatârşii dumitale la musumeturi şi husmeturi – istoviri cu marafeturi, cum spune Costache Bălăcescu?!
Teodorescu şovăi o clipă, îşi scoase batista şi îşi şterse fruntea transpirată, apoi, aruncând o privire asupra lui Ştefan, vorbi.
— Am venit să vă cer găzduire câteva nopţi, domnule profesor. Până îmi găsesc o altă gazdă, adăugă. Poate găsesc chiar mâine, poimâine…
Iancu Antim îl privi nedumerit.
— Nu cumva eşti şi dumneata urmărit? întrebă cu oarecare teamă în glas.
— Ba da, mărturisi Teodorescu. Dar vă asigur că nu veţi avea nici o neplăcere. Nu voi primi vizita nimănui… Numai să dorm noaptea asta la dumneavoastră şi mâine sunt plecat.
Antim îşi frânse mâinile încurcat.
— Imposibil, dragul meu, spuse. Imposibil! Am o servitoare nouă, o ţărancă proastă, şi va umple mahalaua cu zvonuri că sunt gazdă de legionari. Şi atâta îmi trebuie, să vină o percheziţie! Uită-te la toate lucrurile astea! Toate hârtiile şi cărţile astea!… Am auzit că poliţia răvăşeşte tot şi ce nu poate citi pe loc încarcă în camioane şi ia cu ea… Şi apoi, zău, dacă aş avea unde să te culc! Dar ia te uită! Numai cărţi şi tablouri, şi hârtii pretutindeni…!
Teodorescu îl privea zâmbind. îşi puse din nou ochelarii de soare şi se pregăti să plece.
— Staţi o clipă, spuse Ştefan. Dacă e vorba de câteva nopţi, vă pot găzdui eu. Am, în afară de apartamentul meu, o cameră de hotel unde mă retrag câteodată când am chef. V-o cedez dumneavoastră…
Iancu Antim era încântat. îşi freca mâinile. Stărui să nu plece îndată, să mai rămână să bea o cafea. Când ieşi să anunţe servitoarea, Teodorescu se întoarse brusc către Ştefan.
— Cunoaşteţi noua lege, că n-aveţi voie să închiriaţi nici să găzduiţi pe cineva dacă nu informaţi în prealabil poliţia?!
Ştefan ridică din umeri.
— O cunosc, spuse.
Un ceas mai târziu, Teodorescu se aşeză ostenit pe marginea patului.
— Sincer, câte zile pot rămâne aici? întrebă. Aş putea rămâne până luni?
— Fără îndoială, răspunse Ştefan.
— Credeţi că ne-a văzut cineva intrând?… Vreau să spun, altcineva decât portarul hotelului?… Asta e foarte important.
— Cred că nu, spuse la întâmplare Ştefan. Teodorescu oftă uşurat şi-i ceru voie să se întindă pe pat.
— De altfel, eu am să plec, spuse Ştefan. Aş vrea să ştiu cu ce vă mai pot fi de folos…
Teodorescu îl privi câtva timp, nehotărât, apoi îl întrebă.
— Aţi putea da un telefon din oraş, la o adresă pe care v-aş indica-o eu?!
— Dacă e o chestiune personală, o fac cu plăcere, răspunse Ştefan, dacă e chestiune politică, nu. Şi asta, nu pentru că politiceşte sunt, aşa cum sunt, adversarul ideilor şi idealurilor dumneavoastră, ci pentru că în lupta pe care o duceţi cu poliţia, eu vreau să rămân neutru. Aşa cum aş refuza să denunţ pe unul dintre dumneavoastră, tot aşa refuz să sprijin pe unul dintre dumneavoastră.
— Vă înţeleg, spuse Teodorescu. Dar nu ştiu prea bine ce să fac… V-aş fi rugat să înştiinţaţi pe logodnica mea unde mă aflu. Asta e, s-ar putea spune, o chestie personală. Pe de altă parte, logodnica mea împărtăşeşte aceleaşi idealuri politice ca şi mine. în plus, tot ea trebuia să mă anunţe dacă mi-a găsit o nouă gazdă… Vedeţi că lucrurile sunt mai complicate, adăugă zâmbind.
— Ce trebuie să-i spun logodnicei dumitale? întrebă Ştefan.
— Doar atât, dar v-aş ruga să-i repetaţi întocmai: Să se dea la fund. Să vină luni la aceeaşi oră, la locul unde trebuia să ne întâlnim astăzi…
— Bine, spuse Ştefan, pregătindu-se de plecare. Am să repet cuvintele astea întocmai aşa cum le-am auzit. Somn uşor… şi noroc.
Ridicându-se să-i întindă mâna, Teodorescu răsturnă o carte de pe măsuţa de noapte, care se afla acolo sub câteva jurnale şi reviste. îi privi titlul şi zâmbi. Encore un instant de bonheur, de Montherlant.
— Frumos titlu, spuse.
Se vestea o zi caldă de vară şi Spiridon Vădastra se simţi obosit de îndată ce intră în şuvoiul de oameni care se înverşunau, la vremea prânzului, pe Calea Victoriei. înainta, totuşi, cu pasul dârz, privind în jurul lui cu o căutătură severă şi distantă.
La Poştă, domnişoara căută câtva timp, şi pe urmă îi zâmbi, dând din cap. „ – Nimic!” Nu era pentru întâia oară când îi spunea asta şi totuşi lui Spiridon i se păruse că ghiceşte o ascunsă ironie în răspunsul ei. Plecă mai enervat, şi aproape nu mancă deloc în restaurantul unde intrase. La două, se duse la tribunal. Avea, din când în când, anumite treburi plicticoase de împlinit, dar îi plăcea să-şi piardă timpul pe sălile tribunalului, căci întâlnea cunoscuţi şi camarazi şi rămânea de vorbă. Astăzi, însă, nu avea chef de nimic. Strânse cu silă mâinile câtorva colegi, răspunzând mahmur la întrebări, ridicând plictisit din umeri.
Pe la cinci trecu pe la biroul domnului Protopopescu, dar cum intră şi îi întinse mâna îi păru rău că venise. Domnul Protopopescu zâmbea dispreţuitor, privindu-l, ceea ce i se întâmpla destul de rar, şi numai atunci când se pregătea să-i comunice lucruri neplăcute.
— Te ţii de fleacuri, Vădastra! îi spuse trăgând sertarul biroului şi căutând, cu acelaşi zâmbet ironic, printre hârtii. Ţi s-a urcat rău de tot la cap…!
— Ce voiţi să spuneţi, domnule Protopopescu?! făcu Spiridon roşindu-se brusc.
— O să vezi tu îndată… Uite aici, ţi-a răspuns Ford, înapoindu-ţi aiurelile alea ale tale, cu care voiai să schimbi lumea…
Spiridon simţi cum i se scurge sângele din vine. Un gol cumplit i se căscă în coşul pieptului. Gâtlejul i se uscase, buzele erau albe, arse de răsuflarea prea fierbinte. Privea în neştire plicul atâta timp aşteptat, din care domnul Protopopescu scotea paginile acelea scrise de el cu multe luni înainte şi o foaie de hârtie groasă cu câteva rânduri bătute la maşină; fără îndoială, răspunsul lui Ford.
— Uite, asta e, făcu domnul Protopopescu, întinzându-i-o. îţi spune că propunerile tale sunt foarte interesante, dar că regretă că nu le poate lua în considerare… Uite, citeşte, dacă pricepi englezeşte, spuse cu acelaşi zâmbet dispreţuitor. Că eu nu ştiu englezeşte şi mi-a tradus fata, adăugă în glumă plescăindu-şi limba în cerul gurii.
— Eu nu înţeleg, şopti anevoie Spiridon, nu înţeleg cum v-a parvenit dumneavoastră plicul acesta…
— Ei, bravo! parcă noi ce păzim? De ce avem servicii?!
— Dar plicul îmi era adresat mie, spuse Spiridon cu acelaşi glas stins. îi dădusem adresa mea la post-restant…
— Păi tocmai d-aia! exclamă domnul Protopopescu înveselit. Eram dator să ştiu şi eu cine-ţi scrie din America şi ce-ţi spune… Noi ce păzim…?!
Spiridon luă plicul şi-l puse maşinal în buzunar. Doar hârtia pe care i-o întinsese domnul Protopopescu o păstră încă în mână, neîndurându-se s-o ascundă şi neîndrăznind totuşi s-o citească. Domnul Protopopescu îl privea cu acelaşi zâmbet dispreţuitor, trăgând bine dispus din ţigară.
— Stai jos şi citeşte, îi spuse văzând că Spiridon rămăsese nehotărât în faţa biroului. Că după aceea mai avem ceva de vorba…
Spiridon se aşeză pe fotoliu dar, îndată ce-şi opri privirea pe semnătură, tresări şi strigă.
— Nu-i de la Ford! Nu semnează el! Aici scrie P. G. Wood, nu e Ford…!
— Asta mai voiai acum, să mai semneze şi Ford!… Parcă el are timp să citească toate prostiile care-i vin din lumea întreagă!… Ăla de semnează o fi unul dintre secretarii lui.
Vădastra îl asculta cu ochiul furat de semnătura aceea – P. G. Wood – care, o clipă îi redase toate speranţele. Apoi, parcurse în treacăt scrisoarea; cu puţina lui ştiinţă de limba engleză, înţelese că P. G. Wood îi mulţumeşte în numele Iu H. Ford şi-i înapoiază textul interesantului său memoriu… Domnul Protopopescu avusese dreptate. Copia memoriului pe care o băgase adineaori în buzunar era cel mai clar răspuns; pe Ford nu-l interesa organizarea şi conducerea opiniei publice mondiale…
— Acum să vorbim serios! spuse domnul Protopopescu stingându-şi ţigara în zaţul ceştii cu cafea, după ce îşi aprinsese o nouă ţigară. Vădastra, văd că mănânci banii statului pe degeaba; ba te ţii şi de prostii… Ne compromiţi…
Un nou val de sânge dogorî obrajii lui Spiridon, dar nu îndrăzni să răspundă. Domnul Protopopescu vorbea cu glasul lui de stăpân, care nu admitea replică, şi care aducea cu sine, mai întotdeauna, veşti rele. îşi încrucişase braţele pe birou şi, vorbind, parcă ar fi încercat să scape de un gust amar care-i otrăvea gura, într-atât îi erau de crispate fălcile şi de oţărât plescăitul limbii după fiecare cuvânt.
— Ne compromiţi! repetă el în silă. Te ţii de prostii, în loc să lucrezi serios… Toate informaţiile aduse de tine sunt nişte prostii. Neinteresante. Poveşti pentru copii. Te plătesc degeaba…
Spiridon ridică fruntea şi întâlni figura plictisită a domnului Protopopescu, cu binecunoscutul lui tic de a-şi clătina mereu capul în timp ce vorbea. Nu mai înţelegea nimic. Presimţea că se va întâmpla ceva rău, dar nu ghicea ce.
— Aşa că mai încasezi leafa pe luna aceasta, şi s-a încheiat… Nu mai avem nevoie de serviciile dumitale. Nu interesează.
Spiridon înţelegea anevoie. îl dau afară? Gândul i se părea absurd. De cinci ani el făcea necontenit planuri se părăsească serviciul – dar când va voi el. Nu-i trecuse nici o clipă prin minte că va fi concediat de domnul Protopopescu. Era cu desăvârşire absurd. Niciodată nu luase în serios dispoziţiile domnului Protopopescu, şi continua să facă ce făcuse de la început, de când în Universitate fusese angajat să informeze despre mişcările studenţeşti; adică, aproape nimic. Se mulţumea să se întâlnească de câteva ori pe săptămână cu domnul Protopopescu, sau alţi funcţionari ai săi, şi să vorbească despre fel de fel de lucruri, spunând ce-a auzit, minţind uneori ca să pară bine informat, dar mai ales, vorbind despre sine, despre succesele lui, despre surprizele pe care le va face el, în curând, tuturor.
— Ca să fim bine înţeleşi, încheie domnul Protopopescu. Şi acum o să mă scuzi, am treabă, adăugă ridicându-se în picioare.
Spiridon se ridică şi el de pe scaun, dar nu era deloc hotărât să plece.
— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, începu el emoţionat. Eu sunt un om corect şi discret, mi-am făcut întotdeauna datoria. Cred că nu aveţi de ce să vă plângeţi… în ceea ce priveşte propunerea pe care am înaintat-o lui Ford, era o chestie personală… Şi mă miră că dumneavoastră, om cu maniere elegante, v-aţi pretat la o asemenea… Cum să spun? la o asemenea indelicateţe, ca să-mi confiscaţi scrisoarea şi s-o citiţi deşi mi-era adresată mie…
Domnul Protopopescu îl privea nedumerit, parcă nu şi-ar fi crezut urechilor.
— Mă, tu eşti nebun! spuse el în cele din urmă, încruntându-se. Tu eşti nebun serios… Ar trebui să te cauţi…
— Aş putea să vă răspund, dar prefer să tac, făcu Spiridon roşind. îmi place să cred că spuneţi asta în glumă, pentru că altminteri aş considera-o o insultă, chiar o insultă gravă. Şi eu nu accept să fiu insultat de nimeni. Chiar de unul dintre superiorii serviciului meu…
— Nu mai faci parte din serviciu, ţi-am spus asta de-acum un sfert de ceas…
— Dar de ce, mă rog?! se însufleţi Spiridon. Am greşit cu ceva? Dimpotrivă, după câte ştiu eu, am fost întotdeauna creierul acestui serviciu. Doar îi cunosc şi eu pe ceilalţi, ştiu cine sunt… Nişte inculţi, nişte oameni de nimic… Eu eram singurul om cu personalitate…
— Ce să mai lungim vorba?! făcu domnul Protopopescu aşezându-se pe scaun şi aprinzând o nouă ţigară. Ordinele se execută. Bună ziua!
— Dumneata crezi că mă poţi concedia aşa ca pe un servitor, după cinci ani de serviciu? strigă Spiridon apropiindu-se înflăcărat de birou. Un om ca mine, care mi-am făcut întotdeauna datoria…?! O să vă pară rău, mai târziu! Când m-oi apuca şi eu să spun, cui trebuie, despre felul cum se risipesc banii statului…!
— încerci să mă şantajezi?! întrebă nefiresc de calm domnul Protopopescu, zâmbind dulce.
— Nici un şantaj! continuă Spiridon pe acelaşi ton, este purul adevăr. Parcă eu nu ştiu, eu n-am văzut şi n-am auzit nimic?! Numai că astea am să le spun eu odată cui trebuie…
— Vezi să nu te creadă! rosti domnul Protopopescu dând drumul unui rotocol de fum. Păi, bine, mă, prostule, tu nu ştii că te pot compromite în 24 de ceasuri, anunţând că ai fost sau că eşti încă în serviciul meu?! Te zvârlu ăia din barou de n-apuci să zici cuţu…!
— Lasă că spun eu, am să le spun eu! rostea întruna Spiridon.
Dar ameninţarea domnului Protopopescu lovise just. Simţise deodată cum îi fuge pământul de sub picioare, la gândul că ar putea avea un scandal în barou. Neizbutind să se controleze, istovit de toate loviturile primite în ultima jumătate de ceas, repeta întruna aceleaşi cuvinte, agăţându-se de ele cu deznădejde.
— Am să le spun tot ce ştiu! repeta el aiurit, tremurând.
Domnul Protopopescu îl mai privi o dată cu un strivitor dispreţ, amestecat parcă şi cu oarecare milă, apoi rosti, încet.
— Ieşi afară…!
Spiridon amuţi brusc, îşi trecu palma peste buzele uscate, încercă să zâmbească, dar figura îi era împietrită de ură, de umilinţă, de spaimă. Apoi, cu un gest tremurat, puse în buzunar scrisoarea din America, pe care o ţinuse până atunci în mână, şi se îndreptă spre uşă.
— O să vă pară rău, o să vedeţi! mai şopti el voind să fie ameninţător, din prag.
Dar domnul Protopopescu căuta într-unui din sertarele biroului său şi nu-i mai răspunse.
…Într-o zi, când va fi el puternic, îl va întâlni pe domnul Protopopescu şi-i va plăti tot ce-i spusese, cu vârf şi îndesat. El îi va cădea în genunchi, rugându-l să-l ierte, dar nu-l va ierta. Şi când, plângând, bătându-se cu pumnii în piept, domnul Protopopescu îi va cuprinde picioarele ca să i le sărute, Spiridon îl va lovi cu pantoful peste obraz, strigându-i: „Marş de-aci! Ieşi afară!” Apoi, se va duce să-l viziteze în temniţă, în celula de piatră, unde îl va găsi întins pe nişte paie murdare, în lanţuri. „îţi mai aduci aminte când îmi spuneai că sunt nebun, şi că mă poţi nenoroci, dacă ai vrea, în 24 de ore?… îţi mai aduci aminte cum m-ai dat afară?! Ei bine, află că viaţa dumitale e în mâinile mele. Uite aici, actul de graţiere” – şi-l va rupe în bucăţele mici aruncându-i-le în obraz. Şi-i va striga, scuipându-l „Marş de-aici!”
Dar ajungând acasă, şi trezindu-se din visele lui de răzbunare cruntă împotriva domnului, Protopopescu, se simţi abătut, fără vlagă, neştiind ce hotărâre să ia. Se lăsă să cadă în fotoliu şi îşi scoase monoclul cu un gest de mare oboseală.
În cele din urmă, făcându-se seară, şi neavând nici un chef de a se mai duce la restaurant să mănânce, simţindu-se tot mai obosit, se hotărî să se culce. Adormi greu, un somn cu febră, întretăiat de coşmaruri din care se trezea tremurând. într-una din aceste deşteptări între coşmaruri i se păru că aude uşa de la intrare deschizându-se, şi iarăşi bine ştiuţii paşi, urmaţi de şoapte, de un râs de femeie. Dar, de data asta, nu se mai dădu jos din pat, să pândească. Se simţea mai liniştit ştiindu-l pe Băleanu, cu prietena lui, într-o cameră vecină, şi se trudi să adoarmă cât mai repede.
Când, a doua zi, apucă ceasul de pe măsuţă să vadă ce oră este, auzi aceeaşi paşi de femeie pe coridor şi apoi uşa de la intrare deschisă repede şi ascensorul care începu să urce. Privi mirat ceasul: aproape nouă. Băleanu fără îndoială era de mult la regiment. în altă zi, ar fi sărit imediat să vadă cum arată femeia. Dar, deşi în clipa deşteptării nu avea prezente toate tristele întâmplări din ajun, rămăsese o mohorâtă istovire în întreaga lui fiinţă, care-l ţintuia în pat, nehotărât, fără chef. Se gândi câteva clipe la femeia care plecase atât de târziu dimineaţa. Dar îşi aminti repede de încurcăturile lui şi începu să se întrebe cum ar putea ieşi din ele.
Trebuia să se reîntoarcă, serios, la avocatură; dar în avocatură nu-i plăcea decât pledoaria. Restul – adică timpul pierdut în aşteptări nesfârşite, munca de secretariat, formalităţile, alergăturile pe la judecătorii, copiile după acte şi hotărâri – îl exaspera. „Dacă pierd şi contenciosul?”, se întrebă deodată cuprins de panică. Gândul îl teroriza într-atât încât sări din pat şi începu repede să se îmbrace. Era un contencios în care lucra mai mult de formă, căci se mai aflau încă vreo opt avocaţi, alte multe secretare, şi numai arareori – trecând pe la unul din birouri, să vadă ce mai e nou – i se dădea un dosar de studiat sau de pregătit o pledoarie. „Dacă mi-l iau, îşi repeta înspăimântat Spiridon, am să fac un scandal de are să urle Bucureştiul!” Dar ameninţarea nu izbutea să-l liniştească. îşi închipuia pe domnul Protopopescu ridicând receptorul şi chemând placid pe directorul societăţii. „Să-l daţi afară! spunea el clătinând încet capul şi zâmbind. Să-l daţi imediat afară pe Spiridon! Ordinele se execută…!” „Am să fac un scandal!… îşi repetă mult timp Vădastra, umezindu-şi necontenit buzele uscate, am să fac un scandal…!”
Gândul i se năzărise în timpul nopţii, luptându-se cu insomnia şi cu imaginile dezastrelor care-l aşteptau dacă şi-ar fi pierdut contenciosul. Auzise din nou ascensorul oprindu-se, uşa pe care o deschise Băleanu cu mai puţine precauţii ca altădată, şi şoaptele lor. Apoi, un ceas mai târziu, din nou paşi pe coridor, îndreptându-se spre baie; iar câteva minute în urmă Băleanu cotrobăind în bucătărie, căutând probabil două pahare. „Bărbatu-su are o sută de milioane şi ea petrece noaptea în apartamentul unui locotenent! îşi spuse Spiridon. Dintr-o sută de milioane, cine nu dă un milion, două? Nici nu se cunoaşte. îi câştigă în câteva zile şi-i pune la loc… Dacă aş şti cum o cheamă…”
Rămăsese câteva minute cu răsuflarea aproape întretăiată, speriat de simplitatea cu care ar fi putut dobândi un milion sau două de lei: pândeşte într-o zi, când ea va rămâne în odaia lui Băleanu după plecarea acestuia la regiment, şi-i iese brusc în faţă. „Nu vă supăraţi, doamnă, i-ar spune, dar vă rog să treceţi câteva minute în biroul meu. Este în interesul dumneavoastră…” Nu interesează ce va spune ea, cum se va apăra etcetera. Odată ajuns cu ea în birou ar închide uşa şi, apropiindu-se, i-ar vorbi serios. „Puteţi crede despre mine orice, stimată doamnă cutare. Eu intenţionez însă ca până diseară să comunic soţului dumneavoastră unde şi cu cine aţi petrecut noaptea aceasta de (să spunem) 15 iunie. Nu ştiu dacă vă convine să afle soţul dumneavoastră, şi prietenii dumneavoastră căci, nu mă sfiesc să v-o spun, voi destăinui flagrantul delict de adulter tuturor cunoscuţilor dumneavoastră. Nu ştiu, deci, dacă vă convine să se afle cine este amantul dumneavoastră. Plus că aţi compromite şi cariera lui Băleanu. El nu va avea de ales decât între a-şi trage un glonte în cap sau a fugi peste graniţă. în ceea ce mă priveşte, eu nu mă tem de nimic, pentru că mi-am luat toate măsurile. (Nu e adevărat, dar de unde să ştie ea?!) Există, însă, o soluţie pentru dumneavoastră. Cred că amicul meu Băleanu v-a vorbit destul de amănunţit despre mine şi vă daţi seama că sunt cineva în ţara românească. Doamnă cutare, eu am planuri mari. Din nefericire, nu s-a găsit până acum capitalistul care să mă înţeleagă şi să mă ajute. Spun din nefericire, pentru că sunt silit, astfel, să apelez la ajutorul dumneavoastră. Eu am nevoie de circa două milioane de lei, pentru a duce la bun sfârşit o operă grandioasă, folositoare atât ţării noastre cât şi umanităţii în general. Deşi este un mare secret, v-aş putea spune cu altă ocazie în ce constă această operă grandioasă. Soţul dumneavoastră este foarte bogat, o ştiţi mai bine decât mine. Vă rog, dacă voiţi să nu destăinuiesc nimic asupra legăturii dumneavoastră cu amicul meu, vă rog să-mi puneţi la dispoziţie această sumă. Nu mă interesează cum. Mă puteţi recomanda soţului dumneavoastră, cerând să intru tovarăş în afaceri, sau îmi puteţi aduce chiar dumneavoastră cele două milioane, în bijuterii sau bilete de bancă… Dar să nu încercaţi să mă trădaţi spunând ceva lui Băleanu, căci veţi regreta foarte mult. Mi-am luat toate măsurile. Eu atât vă spun: să nu încercaţi nimic… îmi fixaţi întâlnirea în cursul zilei de mâine…”
Nu se înşelase; locotenentul căutase paharele în bucătărie, pentru că acum, în dormitor, se auzeau râsete, o sticlă anevoie destupată, un început de cântec. Se răsuci în pat, ca să-şi gonească gândurile şi să-şi poată relua, cu o nouă tărie, filmul întâlnirii lui cu frumoasa necunoscută. Asemenea femei au întotdeauna bani şi foarte multe bijuterii. Dacă soţul va refuza să-l primească în afacerile lui de la Câmpina, n-are decât să-şi vândă ea o parte din bijuterii şi să-i achite suma; n-or fi două milioane, se mulţumeşte şi cu un milion… Dar cum o cheamă? Trebuie neapărat să afle cum o cheamă, ca să pară bine informat despre situaţia ei, despre averea soţului ei.
Adormi târziu, spre dimineaţă, mult timp după ce ultimul cântec se stinsese în odaia lui Băleanu.
În după-amiaza zilei de 14 iulie, Ştefan se urcă devreme în camera lui de hotel şi se răsturnă obosit pe pat. Era foarte cald. Nădăjduia că se va putea odihni puţin înainte de a se reîntoarce la minister. în după-amiaza aceea i se semna numirea. Pleca în Japonia.
Ştefan aflase mai de mult, întâmplător, că s-ar putea să fie trimis în Japonia, dar nu i se precizase misiunea decât pe la mijlocul lunii iunie: observator la Conferinţa economică a ţărilor din Extremul Orient. Secretarul general îl chemase într-o dimineaţă caldă, ploioasă. îl găsi enervat, preocupat.
— Pleci în 5-6 săptămâni, îi spuse. Bagă bine de seamă, căci e vorba de ceva mai important decât o misiune de simplu observator. Japonezii au nevoie de petrol şi sunt dispuşi să-şi trimită cisternele până la Constanţa să-l încarce. Din tot ce ne oferă ei, noi am avea nevoie numai de cauciuc. Dar nici ei nu au cauciuc; îl cumpără, deocamdată, din Indiile Olandeze. Totuşi ne oferă cauciuc – şi cu un preţ convenabil. Oferta mi se pare foarte suspectă. A venit de altfel printr-o societate prezentată de Vidrighin. Sunt şi nemţii amestecaţi aici. Important este un singur lucru: să împiedicăm pe Vidrighin să ia în mână afacerea. L-am trimis în misiune în Elveţia. Voi încerca să-l ţin cât mai mult acolo. între timp, dumneata îţi pregăteşti plecarea. Fii foarte discret. Nu vorbi prin oraş.
Îl privi lung, şovăitor, apoi adăugă.
— Ai putea rămâne mult timp acolo. La toamnă, Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla. Poate că ar fi bine să pleci cu soţia. Mai gândeşte-te…
Ştefan părăsise biroul secretarului general cu o nedefinită tristeţe în suflet. O va lua şi pe Ioana, bineînţeles. Dar se gândise în clipa aceea la Ileana. îşi amintise de ultima lor întâlnire, în Sâmbăta Floriilor. „Mă duceam la biserică, îi spusese ea. Nu ştiu de ce, dar am simţit deodată nevoia să intru într-o biserică, îl privise tulburată, apoi îşi scuturase buclele cu gestul ei scurt, băieţesc, şi-l întrebase: Tu crezi în Dumnezeu? Crezi cu adevărat?!”
Ştefan se ridică din pat şi, apropiindu-se de fereastră, deschise obloanele. Odaia se lumină deodată. „Tot n-am să pot dormi”, îşi spuse trântindu-se din nou pe pat. închise totuşi ochii – Tu crezi cu adevărat? îl întrebase atunci Ileana. Crezi că maşina aceea există?… („Sau poate mi s-a părut mie, îşi spusese Ştefan mai târziu. Poate n-am înţeles eu bine; vorbise de Dumnezeu, mă întrebase dacă cred că există Dumnezeu. în felul ei, mă întrebase: E departe stâna'…?”) Sau suntem condamnaţi să rămânem pe vecie în pântecele balenei?! exclamase ea, încercând să zâmbească. (O vedea pentru întâia oară silindu-se să zâmbească. Parcă obrazul ei şi-ar fi pierdut spontaneitatea; când zâmbea, parcă ar fi zâmbit numai pentru ea singură, ca şi cum ar fi încercat să se consoleze de singurătăţile ei.)
Apoi, câteva săptămâni mai târziu, într-o dimineaţă, la minister, ridicase receptorul şi se auzi strigat:
— Ştefan! Ştefan! Vocea venea parcă de foarte departe.
— De unde îmi telefonezi? o întrebase – De la o tutungerie, la Şosea. Mă duceam spre pădure, adăugase. Mi s-a făcut dor de pădure.
— Dar nu te-ai logodit?! o întrebase el deodată, tresărind. O foarte lungă tăcere.
— Nu te-ai logodit?! repetase el de mai multe ori.
— Nu-mi dau seama ce se întâmplă cu noi, vorbise ea târziu. Nu izbutesc să te înţeleg. Nu ştiu ce vrei, ce aştepţi…
Îmi pare rău că te-am întâlnit, îmi pare foarte rău…
— Dar încă nu mi-ai răspuns dacă te-ai logodit, dacă ai să te logodeşti, stăruise el.
— Uneori mă întreb dacă te-am întâlnit cu adevărat, sau e numai o nălucire a mea. Poate că eşti cu adevărat pierdut în pântecele balenei… La revedere, Ştefan! La revedere! adăugase mai încet, aproape şoptit. Apoi auzise sunetul surd, metalic al receptorului închis pe neaşteptate, ca din greşeală.
În seara aceea ieşind de la minister, se dusese de-a dreptul în strada Batistei. Sună prelung. îi deschise în cele din urmă doamna Creţulescu. Părea mirată că-l vedea acolo, în faţa ei, cu un bucheţel de mărgăritare în mână.
— A plecat azi-dimineaţă la Iaşi, îi spuse. Ţi-a telefonat din gară. N-a vorbit cu dumneata? Spunea că se duce să-ţi telefoneze, ca să te anunţe că pleacă. S-a hotărât aşa, pe neaşteptate…
— Dar nu se logodeşte? întrebase tulburat Ştefan.
— Dumnezeu s-o mai înţeleagă, exclamase doamna Creţulescu. A venit odată şi Melinte s-o vadă aici, căpitanul Melinte. S-a rugat de ea, i-a căzut în genunchi, mi-a căzut şi mie în genunchi, căpitanul Melinte. „Doamnă Creţulescu, mi-a spus, tante Alice, vă implor convingeţi-o dumneavoastră…!” Mi-era milă de el, om în toată firea, ne ruga pe amândouă; ca pe un Dumnezeu ne ruga… Ştefan zâmbise, încurcat, şi-i întinsese bucheţelul cu mărgăritare. (Tu crezi în Dumnezeu? crezi cu adevărat? crezi că maşina aceea există…?!)
Auzi o seamă de paşi repezi pe coridor, voci, şi o mână zgâlţâi clanţa de mai multe ori. Apoi începu să lovească puternic în uşă. „E un adventist; vinde Biblii”, îşi aminti Ştefan şi sări furios din pat. Abia întoarse cheia în broască şi uşa se deschise, repezită de perete. Se văzu înconjurat de necunoscuţi. Unii aveau revolvere. Nici nu avu timp să înţeleagă despre ce era vorba. Auzise doar, pe cel dintâi, strigând.
— Prefectura poliţiei.
Era acum între doi agenţi înarmaţi. Un al treilea îi pipăia buzunarele. Alţii dăduseră patul şi scaunele la o parte, umblau în dulap.
— Unde e Teodorescu?! întrebă făcând un pas către el, cineva care stătuse tot timpul lângă uşă.
— Nu ştiu. Nu l-am mai văzut de când a plecat. Mi-a mulţumit de găzduire şi a plecat. Nu ştiu unde.
Şeful îl privea zâmbind, cu neîncredere.
— Eraţi prieteni? întrebă din nou.
— Chiar prieteni, nu. L-am cunoscut în Germania, acum un an.
— Vino la Prefectură, spuse şeful. Să dai o declaraţie.
— Eu mi-am dat seama cât de mult vă iubiţi, vorbi Vădastra. Am înţeles asta din seara când v-am auzit cântând. Şi pot spune că doamna Macovei are o voce foarte frumoasă.
Rosti ultimele cuvinte cu o oarecare stângăcie. Locotenentul ridică privirile şi se îmbujora.
— Nu e dânsa, spuse. Nu o cheamă aşa…
— Mi-am închipuit că e dânsa, începu Spiridon după ce-şi umezi buzele, pentru că ştiam că Macovei e mare petrolist şi are o soţie foarte frumoasă.
— Nu, nu e dânsa, repetă celălalt zâmbind. Nu o cheamă aşa.
— Iartă-mă, te rog, n-am voit să fiu indiscret, se apără Spiridon. Deşi aş fi putut să mă supăr, adăugă după câteva clipe. Suntem doar prieteni; locuim aceeaşi casă…
— Am să-ţi spun mai târziu, pe cuvântul meu de onoare că am să-ţi spun. Dar acum, nu pot!… Este chiar o încurcătură la mijloc şi nici nu ştiu cum are să se termine… Dar în ziua când am să pot spune, dumitale îţi voi spune cel dintâi, ai cuvântul meu de onare…
După plecarea locotenentului, Vădastra se simţi mai puţin sigur ca mai înainte. Cum are să-i afle numele dacă Băleanu amână mereu destăinuirea? Şi vorbea el de o situaţie neclară, de o încurcătură; dacă cumva se întâmplă ceva între ei şi frumoasa necunoscută nu va mai veni nopţile în apartamentul lor? Două nopţi Spiridon stătu la pândă, dar Băleanu se întoarse singur. „Să ştii că se ceartă, şi nu mai vine!”, îşi spunea agitat Vădastra. Gândul că soţia milionarului s-ar putea despărţi de locotenent i se părea catastrofal. Adormi anevoie, tresărind la orice zgomot al liftului, deşi ştia că Băleanu se afla în camera lui, dormind. A doua zi încercă să afle de la unul dintre colegii de tribunal nume de mari petrolişti, dar îşi dădu repede seama de zădărnicia acestei anchete, pentru că nu ştia cum ar putea avea confirmarea lui Băleanu. Dacă l-ar fi întrebat din nou, ar fi putut părea suspect. în scurtele lor întâlniri, locotenentul nu mai aduse deloc vorba de prietena lui şi de eventualitatea căsătoriei.
„Şi dacă aş încerca chiar fără să-i ştiu numele? se întrebă într-o seară Vădastra. îi voi spune tot timpul: «Doamnă». Va fi atât de impresionată încât nu va băga de seamă… Numai dacă nu mă va spune lui Băleanu… De frică, ar fi în stare. Dacă aş avea ceva sigur la mână, vreo scrisoare, vreun document, în sfârşit, ceva sigur…”
Dar în cea dintâi după-amiază când, după ce trimisese ordonanţa în oraş, intră la Băleanu, nu găsi, ca de obicei, nimic. Spiridon se întoarse în odaia lui agitat, neliniştit. Sigur că are să-i spună dacă el nu va avea la îndemână ceva de care femeia să se teamă, ceva prin care ar putea dobândi tot fără cel mai mic risc. Chiar dacă i-ar cunoaşte numele, ce i-ar folosi dacă ea l-ar spune în aceeaşi seară lui Băleanu?
Stătea trântit pe fotoliul de lângă birou, răsucindu-şi nervos monoclul între degete, când îşi dădu seama că găsise. Descoperise un mijloc de o mare simplitate. Rămăsese câteva clipe cu gura căscată, cu mâna moale, şi monoclul îi alunecă sfios pe covor. Un val de sânge îi răzbi vijelios în obraz. Se ridică brusc, îşi duse mâna la frunte, apucă monoclul şi plecă în cea mai mare grabă.
Doamna Porumbache îl auzi cântând pe stradă.
— Roata morii se-nvârteşte, tac, tac, tac Şi morarul ciocăneşte, tac, tac, tac…
Se ridică din pat, îşi trase rochia pe ea, şi ieşi pe coridor să-l întâmpine. Deşi trecuse de mult miezul nopţii, era încă foarte cald. Biriş îşi scosese haina şi şi-o ţinea de cheqtoare, zvârlită pe un umăr. în faţa uşii încercă de mai multe ori cheia fără să nimerească.
— Iar te-ai îmbătat! exclamă doamna Porumbache deschizându-i. Iar ţi-ai băut minţile cu Cătălina…
— Nu cred că mi-am băut chiar minţile, spuse Biriş, dar fără îndoială că am băut cam mult. Şi acum mi-e somn. Noapte bună…!
Voi să treacă spre odaia Iui, dar doamna Porumbache îl prinse de braţ.
— Rău te-a mai fermecat, măiculiţă, târfa aia!… Te-a scos din minţi!… Vai de bătrâneţele mele, ce-am ajuns!… Au să te prindă că te ţii cu o actriţă, şi-au să te dea afară de la liceu. Rămânem pe drumuri…
Biriş scoase pachetul din buzunar şi i-l întinse.
— Fumezi şi dumneata o ţigară? întrebă blând.
Femeia oftă. îşi umezi buzele şi-şi aşeză ţigara în colţul gurii. Biriş i-o aprinse. Apoi îşi aprinse şi el una, şi-i dădu pachetul.
— Mai ai bani? îl întrebă ea.
— Mai am. Ai nevoie de ceva?
— Nu, te întrebam, aşa. îţi dă aia ceva bani?!
— Nu, banii ăştia i-am câştigat cu o traducere… Femeia tăcu, fumând adânc.
— De ce nu vrei să te însori? începu ea mai liniştită. Că doar n-ai s-o iei pe Cătălina…
Biriş ridică plictisit din umeri.
— Ţi-am mai spus că nu e nimic între Cătălina şi mine! Cine ţi-a mai băgat şi asta în cap?! Toată lumea ştie că e iubita lui Bibicescu. Noi doi suntem numai prieteni. Sau poate şi asta e compromiţător: să fii prieten cu o artistă…!
— Mai bine te-ai însura, continuă doamna Porumbache ca şi când nu l-ar fi ascultat. Sunt atâtea fete bogate şi frumoase. De ce nu vrei să te-nsori?! Nu ţ' s-a urât de sărăcie…?! Poate ne mutăm în altă casă. Mai văd şi eu oameni, ai am şi eu cu cine schimba o vorbă. Biriş o privi lung şi îl cuprinse o neaşteptată milă faţă de ea.
— Bine, să ne mai gândim, spuse. Dumneata caută înainte. Poate, până la urmă ne-nsurăm şi facem chiar şi politică!… Noapte bună! adăugă el luându-i mâna şi sărutându-i-o.
— Petrică, spuse bătrâna, n-ai vreo cinci sute de franci să-mi laşi? M-am gândit să facem mâine pui cu smântână…
Biriş îşi scoase portmoneul şi i-l întinse.
— Ia tot, spuse. Eu nu mai am nevoie…
Intră în odaia lui şi zvârlindu-şi haina pe un scaun, se trânti în pat. Reîncepu să fredoneze, foarte încet:
— Roata morii se-nvârteşte, tac, tac, tac…
— Cântecul lui Mitică, Dumnezeu să-l ierte, spuse doamna Porumbache deschizând uşa, zâmbind, cu ochii în lacrimi. Ia mai cântă-l…
— Şi morarul ciocăneşte, tac, tac, tac…, continuă Biriş înălţând uşor glasul.
— Tac, tac, tacfăcu şi doamna Porumbache, în surdină, lăcrimând. Cântecul lui Mitică!… Uite aşa-l cânta şi el, Dumnezeu să-l ierte: tac, tac, taci…
— Ăsta-i cântec nou, spuse Biriş fără să-şi ridice capul de pe pernă. îl cântăm noi, tineretul: Roata morii se-nvârteşte…, reîncepu el cu mai multă putere.
— E vechi, făcu doamna Porumbache. E cântecul lui Mitică. Uite, aşa-l cânta şi el când era cu chef: tac, tac, taci… E cântec vechi, din bătrâni. îl cânta şi finu' Lică: tac, tac, taci,.
Apoi începu deodată să plângă, şi se aşeză pe marginea patului. Biriş se întrerupse şi rămase cu privirile în tavan, nemişcat.
— De te-aş vedea însurat, spuse, să mă pot duce şi eu după ei. L-am visat din nou, alaltăieri, pe răpostu', Dumnezeu să-l ierte. Parcă-mi vorbea. Se făcea că eram în Ferentari, pe vremea când se încurcase el cu o croitoreasă, una Marioara…
— O ştiu, făcu Biriş, Zisuleasca. Lui nea Mitică îi cam plăceau tinerelele, şi ştia el ce să aleagă…
— Pe dracu'! vorbi repede doamna Porumbache, frecându-şi ochii cu dosul palmei. O pârlită de croitoreasă, o sărăcie, de se-ntindea cu unul şi cu altul ca să găsească de mâncare la copii. Nu mi-am pus eu capul cu ea, că o lăsa lată finu' Lică. O lăsa lată în mijlocul străzii. Dar nu de una ca Marioara mi-era mie teamă că-mi strică casa. Nu mai eram tânără, dar nu mă dădeam pe zece ca ea…
— Şi cum l-ai visat? o întrerupse Biriş, ridicându-se în capul oaselor ca să-şi aprindă o ţigară.
— Se făcea că eram în Ferentari, începu doamna Porumbache visătoare, cu privirile pironite undeva în colţul odăii. Şi-l văd deodată că deschide uşa de la odaia aia mare, aia din stradă, şi-mi spuse: „Aici erai, Viorico? Nu te-ai culcat încă?!” Eu, la început, nu i-am răspuns nimic. Mă prefăceam supărată, că aşa mă îmbufnam eu pe-atunci, când se-ncurcase el cu Marioara şi venea târziu nopţile acasă. Şi iar nu mai ştiu ce mi-a spus, dar parcă la urmă se făcea că ne suim amândoi în gabrioletă; adică nu, mint, se urca numai el, căci eu mă răzgândisem şi-i spuneam, îmbufnată: „Du-te numai tu, Mitică, că eu ştiu bine unde te duci…!” Şi el dădea bici cailor şi pleca!… Doamne iartă-mă! spuse, coborând glasul şi făcându-şi cruce, să nu fie vreun semn; că parcă ar fi vrut să mă ia cu el, dar eu nu mă gândeam la asta, mă gândeam că se duce la Marioara, la ibovnică… Dar mi s-a izbândit visul, că te-am auzit cântând. Ia mai cântă!… Ia zi: tac, tac, taci
— Roata morii se-nvârteştel începu Biriş cu un glas obosit în care se presimţea parcă răguşeala.
Doamna Porumbache îl asculta zâmbind şi ochii i se umplură din nou de lacrimi.
— Petrică, maică, de te-aş vedea şi pe tine la casa ta, cu nevastă şi copii. Dar nu cu una ca Cătălina. îţi găsesc eu fată bună, cu stare. Să ne mutăm şi noi în centru, să mai văd şi eu lume, să mai fiu şi eu servită cum am fost!… Of! Petrică, de m-ai fi ascultat tu pe mine, azi aveai şi automobil…
— Tac, tac, taci ridică brusc glasul Biriş.
— Uite aşa-l cânta şi el, Mitică, făcu doamna Porumbache. Parcă-l aud pe el, Dumnezeu să-l ierte: tac, tac, tac…
Abia după o săptămână i s-a dat voie s-o anunţe pe Ioana că se află arestat. In tot acest timp nu se spălase, nici nu se bărbierise. Dormise pe ciment, într-o cămăruţă din beciurile Prefecturii. Becul, puternic, ardea întruna, zi şi noapte. Un jandarm, schimbat din trei în trei ceasuri, stătea pe scaun, lângă uşă, păzindu-l. Nu aveau voie să vorbească unul cu altul. Se întâmpla totuşi ca vreunui jandarm să-i fie somn, mai ales cei care veneau după miezul nopţii, şi atunci intrau în vorbă. Unul, ţăran din Ialomiţa, îi devenise chiar foarte simptic. îi căpătase încrederea şi, când era însoţit la closet, jandarmul din Ialomiţa rămânea la uşă. Ceilalţi respectau ordinul întocmai: intrau cu el, nu cumva să încerce să se spânzure.
În primele trei zile nu l-a cercetat nimeni. L-au chemat apoi la interogatoriu. I-a fost ruşine, trecând fără cravată şi nebărbierit, cu santinela după el, pe culoarele Prefecturii. I se părea că-l privesc toţi cu neîncredere, aproape cu ură. Inspectorul l-a întrebat de când este legionar şi cu cine lucreză.
— Nu sunt legionar, răspunse Ştefan calm.
— Bine, asta ştim noi, aşa spun toţi, făcu inspectorul plictisit. Alese o fotografie dintr-un teanc pe care-l avea în faţă.
— Pe ăsta îl cunoşti?
Ştefan înălţă din umeri. Nu-l văzuse niciodată.
— Dar pe ăsta?
Privi şi răspunse fără ezitare.
— E Ioachim Teodorescu. Doar că acum poartă mustaţă…
— Vasăzică îl ştii cum arată! exclamă Inspectorul. Ai declarat că l-ai cunoscut în Germania. Ce căutai în Germania?
Ştefan îi explică. Inspectorul îl privea adânc în ochi, jucându-se cu un coupe-papier. Ştefan voi să-i spună şi altceva: de funcţia lui la minister, de misiunea în Japonia, dar celălalt îl întrerupse.
— Nu ne interesează! Toţi spun aşa…
Apăsă pe un buton şi jandarmul intră bătând din cizme. îi făcu un semn cu capul. Din ziua aceea nu i s-a mai dat voie să-şi cumpere masa de la cantina Prefecturii. Seara i s-a adus o ciorbă de varză şi o bucată de pâine rece. Din grădina de vară de lângă Prefectură răzbătea până la el tangoul la modă: Cer albastru. Muzica aceea ieftină i se părea neînţeles de dulce. Peste două zile a fost condus din nou la interogatoriu. Mai era de faţă un comisar tânăr, care-l privea distrat.
— Ai proptele serioase! îl întâmpină inspectorul. Cine a intervenit pentru dumneata?! Am primit dispoziţii să te punem în libertate! Semnează declaraţia asta şi eşti liber.
Îi întinse o hârtie pe care Ştefan o luă zâmbind. „Inevitabilele complicaţii administrative”, îşi spuse. Dar începând s-o citească, roşi brusc.
— Asta nu pot semna, spuse el ferm. E o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea legionară. Nu mă pot desolidariza de ea dacă n-am fost niciodată legionar.
— E o simplă formalitate, vorbi inspectorul plictisit.
— E mai mult decât atât. De ce să mint spunând că nu mai sunt ceva care n-am fost niciodată?! Ceva care, de altfel, nu puteam fi, pentru că se opunea concepţiilor mele fundamentale, atât etice cât şi politice?!
— Cu atât mai bine. Tocmai asta îţi cerem şi noi să declari.
— Atunci lăsaţi-mă pe mine să scriu declaraţia. O critică sunt gata oricând să semnez, căci astea sunt părerile mele. Dar nu pot mărturisi că regret că am fost încadrat în Mişcarea legionară şi că de-aici înainte nu voi mai avea nimic de-a face cu ea.
— Asta e declaraţia tip, făcu inspectorul enervându-se. Dacă am lăsa pe fiecare să-şi rezume convingerile politice, unde am ajunge?
— Şi mai e încă ceva, stărui Ştefan. Eu sunt funcţionar de minister. Mi s-a dat o misiune în străinătate. Reprezint acolo, cum am mai reprezentat de atâtea ori, guvernul român. Mi s-a dat această misiune acum, când guvernul duce lupta contra legionarilor. Nu pot accepta să fiu considerat de şefii mei drept un om necinstit, care şi-a camuflat părerile politice până în ziua când a fost surprins; şi atunci cu o puţin onorabilă uşurătate, le-a renegat…
— Toate astea te privesc pe dumneata, spuse inspectorul apăsând pe buton. Dacă te răzgândeşti, spune plantonului şi te mai aduce o dată, să semnezi…
De atunci nu l-au mai chemat. Opt zile de la arestare, Ioana a putut să-l viziteze. I s-a dat voie să-i aducă schimburi şi o masă rece. în faţa jandarmului şi-a păstrat liniştea. Era totuşi stingherită şi a vrut să-i vorbească franţuzeşte. Jandarmul s-a apropiat brusc de ei, despărţindu-i.
— Vorbiţi româneşte!
Ioana i-a povestit tot ce aflase: la dosar sunt două acuzaţii grave: l-a întâlnit pe Teodorescu în Germania – şi avea două domicilii.
— Bine, dar nici o lege nu interzice să ai câte domicilii pofteşti! izbucni Ştefan exasperat.
— Are să iasă în curând o lege în acest sens, îl informă Ioana.
— Cu efect retroactiv?
Ioana ridică din umeri. Cele cinci minute trecuseră repede. Jandarmul se sculă de pe scaun. De-abia acum Ioana se sperie. Era gata să plângă. îl prinse în braţe, deznădăjduită.
— Cu cine să vorbesc?! Ce trebuie să fac?! întreba ea în neştire.
Vădastra îşi imaginase scena până în cele mai mici amănunte. „Regret, doamnă, îi va spune, dacă am fost silit să procedez astfel. Viaţa nu cunoaşte legea onoarei. Dacă soţul dumneavoastră a preferat să lucreze cu nişte secături în loc să facă apel la colaboratori destoinici ca mine, oameni cu personalitate, am fost silit să-mi cer singur dreptul. Căci, stimată doamnă, nimeni mai mult ca mine n-are astăzi dreptul să stăpânească două milioane. Ce sunt două milioane la averea soţului dumneavoastră? Nimic! Pentru mine, ele înseamnă totul. De ce un om ca mine să muncească de dimineaţă până seara, cheltuindu-şi energia şi geniul în lucruri fără importanţă, în timp ce Bucureştiul geme de netrebnici şi învârtiţi, care nu mai ştiu ce să facă cu banii…?! Aşa că, vă rog, doamnă, să nu-mi vorbiţi mie de şantaj! (Ridicând tonul): Nu eu sunt acela care şantajez, ci eu am fost şantajat din momentul în care am descins în acest Bucureşti al dumneavoastră, eu, băiat de ţăran, şi nu mă sfiesc, doamnă, să vă mărturisesc că sunt fiu de ţăran, că mă mândresc cu această descendenţă, că altul în locul meu…”
Îşi întrerupse firul gândurilor trezindu-se ajuns acasă. Chemă ascensorul şi privi câteva clipe holul cu o atenţie ciudată, parcă atunci l-ar fi văzut pentru întâia oară. Şi îndată ce intră în cameră, se repezi la birou, descuie sertarul şi pipăi cu mâna, tremurând, către fund. Cutia era acolo; nu umblase nimeni. Oftă liniştit şi se pregăti de aşteptare. „în noaptea asta trebuie să vină, îşi spuse el. Trebuie să vină…”
Îşi scoase monoclul, aşezându-l cu mare grijă pe măsuţa de lângă pat, şi se întinse în fotoliu pregătindu-se să aştepte. Timpul începu să se scurgă cu o lâncedă, morocănoasă monotonie. Auzea, din când în când, bătaia orologiului în depărtare. Dar, cu cât înainta în noapte, cu atât clipele păreau mai lungi. Se hotărâse la început să vegheze noaptea întreagă, dar după câteva ceasuri, îşi spuse că precauţia aceasta nu mai are rost, căci dacă necunoscuta n-a plecat până acum, nu va pleca decât dimineaţa. Şi, cu un oftat de plăcută oboseală, se întinse mai comod în fotoliu, îşi scoase cravata, şi se culcă.
Se trezi de mai multe ori, ultima oară pe la şase dimineaţa, şi simţi cum începe să-l cuprindă o stranie nelinişte. Se ridică din fotoliu cu mare grijă să nu scârţâie parchetul şi începu să-şi facă, sumar, toaleta. îşi umezea necontenit buzele şi-şi trecea mâna prin păr. Se simţea tot mai emoţionat.
Când auzi uşa de la odaia locotenentului deschizându-se, se rezemă palid de muchea biroului. Acum!… Dacă o ia şi pe ea, sunt pierdut!… Dar distingea destul de limpede paşii lui îndreptându-se spre baie. îl auzi câteva minute în urmă pe soldat pregătindu-i laptele. Apoi, la opt fără douăzeci, aşa cum se întâmpla în fiecare zi, Băleanu plecă. Spiridon rămase mult timp nemişcat, rezemat de birou, răsuflând cu gura întredeschisă, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi amintească ceva anevoie de regăsit într-o minte răvăşită. Târziu, oftă adânc şi trase sertarul biroului. Scoase cutia ascunsă cu atâta grijă şi verifică încă o dată resorturile aparatului. Apoi îl aşeză pe birou, la îndemână, îşi refăcu cravata, îşi trecu încă o dată mâna prin păr şi-şi fixă monoclul. Se apropie de uşă şi ascultă. Nici un zgomot pe coridor. Ordonanţa, respectând ordinele, nu ieşea din bucătărie înainte de unsprezece dimineaţa. Spiridon se reîntoarse lângă birou şi se aşeză să aştepte pe scaun, cu ochiul la aparat. îl încercase numai de câteva ori, dar nu se îndoia că i-a învăţat meşteşugul. îl privea în neştire. Uneori îl străbătea o uşoară teamă: „Numai dacă aş avea lumină bună în antret…”
Auzind uşa de la dormitor deschizându-se, sări în picioare, smuci aparatul de pe birou şi apucă clanţa. în clipa următoare se afla pe pragul odăii lui, cu aparatul de fotografiat tremurându-i în mână, luând fotografie după fotografie, în faţă, înmărmurită, stătea o femeie tânără, destul de modest îmbrăcată, fără pălărie, care-l privea speriată, neîndrăznind să-şi ascundă capul.
— Nu vă supăraţi, doamnă, începu Vădastra cu o voce uscată de emoţie. Vă rog să veniţi pentru câteva clipe în biroul meu, în biroul unui avocat. Am să vă comunic lucruri de cea mai mare importanţă pentru dumneavoastră… Vă rog, doamnă, vă rog să intraţi…
Femeia îl ascultă fascinată, neputându-şi lua privirile după aparatul de fotografiat. Intrând, Spiridon mai apăsă de câteva ori resortul, fotografiind-o în pragul uşii.
— Dar ce e asta?! izbuti ea să rostească trezindu-se în mijlocul biroului.
Vădastra o privi cu o bolnăvicioasă curiozitate. I se părea destul de frumoasă; avea ochii negri, foarte mari, şi figura oacheşă, cu gura cărnoasă, bogată. Părul îi era adus ştrengăreşte pe frunte, probabil ca să arate mai tânără. Dar ceea ce îl tulbură mai mult era trupul, al cărui neastâmpăr îl ghicea în cel mai mărunt gest, un trup alcătuit din nebănuite moliciuni şi arcuiri.
— Ce înseamnă asta?! repetă ea cu acelaşi glas speriat neputând să-şi desprindă privirile de pe monoclul negru al lui Vădastra.
— Un moment, doamnă, un moment, spuse el întorcându-se să închidă uşa.
— Ce înseamnă purtarea aceasta, domnule?! prinse curaj femeia. Drept cine mă luaţi?
Vădastra o privi avid, cu ură, şi zâmbi. Legănă cu încântare de mai multe ori aparatul de fotografiat în mâna dreapta, apoi se apropie de ea, biruitor şi începu.
— Nu ştiu ce-o să credeţi despre mine, stimată doamnă, nu ştiu şi nici nu mă interesează. V-am chemat aici, după cum vedeţi, în biroul unui avocat, ca să evit un scandal…
— Ce voiţi să spuneţi?! întrebă, roşindu-se, femeia.
— Aparatul acesta a înregistrat douăsprezece fotografii ale domniei voastre, în antretul acestui apartament, pe care-l locuiesc împreună cu amicul meu, seducătorul locotenent Băleanu. Douăsprezece fotografii care vă arată părăsind acest apartament la o anumită oră a dimineţii…
— Sunteţi necuviincios, domnule, şi am să mă plâng, protestă necunoscuta voind să se îndrepte spre uşă.
— Un moment, stimată doamnă, strigă Spiridon tăindu-i drumul. înainte de a vă plânge dumneavoastră, aş putea eu arăta aceste fotografii soţului dumneavoastră…
Femeia păli şi rămase nemişcată, cu o mână pe piept, privindu-l.
— Am luat, de altfel, aceste fotografii cu intenţia de a le arăta soţului dumneavoastră, continuă Spiridon. Afară de cazul, evident, când dumneavoastră aţi fi dispusă să le răscumpăraţi…
— Ce voiţi să spuneţi?! şopti ea tulburată.
— De ce nu luaţi loc?! se grăbi Spiridon să-i apropie fotoliul.
Femeia se aşeză ducându-şi amândouă mâinile la frunte. Gestul acesta de slăbiciune, departe de a-l înmuia, îl făcu mai furios.
— Regret, doamnă, de a fi fost silit să procedez astfel, începu el cu glas dramatic, dar nu sunt eu de vină. De vină este societatea noastră, care nu ştie să-şi aprecieze valorile, care lasă o capacitate ca mine să vegeteze într-un post sordid, în loc să-mi pună la dispoziţie mijloacele ca să-mi duc la bun sfârşit o operă folositoare nu numai ţării, ci omenirii întregi. De vină sunteţi şi dumneavoastră, şi soţul dumneavoastră, care nu faceţi apel la un om ca mine, om cu personalitate, nu un filfizon de Calea Victoriei…
Femeia ridică fruntea şi-l privi, rătăcită. Se ghicea de pe figura ei că nu înţelegea nimic.
— Da, domană, filfizoni şi oameni de nimic, secături, imbecili, aceştia sunt colaboratorii soţului dumneavoastră! O personalitate ca mine, un om care are un ideal în viaţă, nu este încurajat. Risipiţi milioane cu secături şi lichele, iar eu sunt nevoit să mă surmenez muncind. Dar ce să mai lungim vorba? Am voit numai să vă explic raţiunea pentru care mă simt nevoit să procedez astfel cu dumneavoastră şi cu soţul dumneavoastră.
— Dar nu înţeleg nimic! exclamă femeia ridicându-se cu un efort din fotoliu.
— Am să fiu mai clar, făcu Spiridon. Am aici 12 fotografii, după cum vedeţi… Dacă până mâine la ora fixată de dumneavoastră, nu mi se aduce un milion de lei, voi prezenta aceste fotografii soţului dumneavoastră.
— Doamne! exclamă din nou femeia alunecând moale în fotoliu. Doamne Dumnezeule mare! repetă ea cu un glas mai stins.
— Am spus un milion din condescendenţă pentru dumneavoastră, făcu Vădastra tulburat, deşi mă gândisem să cer două milioane, pentru că aceasta ar fi suma de care aş avea nevoie…
— Dar de unde să găsesc eu milioane, păcatele mele?!
Şi privindu-l speriată, începu deodată să plângă, tremurând, ascunzându-şi capul în mâini.
— Lăsaţi, doamnă, nu vă plângeţi, că soţul dumneavoastră dispune de o sumă de o sută de ori mai mare, făcu Spiridon. Ce înseamnă la averea dumneavoastră un milion…?!
Femeia plângea ca şi cum nu l-ar fi auzit.
— Eu vă dau cinci minute ca să vă hotărâţi, vorbi Spiridon nervos.
— De unde, domnule?! De unde?! Că noi de-abia ne ducem zilele… Soţul meu…
— Lăsaţi, lăsaţi, o întrerupse Spiridon. Vindeţi nişte bijuterii sau, dacă preferaţi, vindeţi nişte acţiuni petrolifere de la soţul dumneavoastră.
— Ce acţiuni?! întrebă femeia ridicând din nou capul, aiurită. N-am avut niciodată acţiuni…
— Dar la Câmpina? Dar rafinăriile? Dar societăţile soţului dumneavoastră?!
— Bărbatul meu e funcţionar la Căile Ferate, rosti femeia prinzând curaj. Nu v-a spus Aurică? E un biet funcţionar… Şi un stricat pe deasupra… De-aia mi-am făcut şi eu viaţa mea, că destul mi-am mâncat zilele…
Vădastra asculta cum se ascultă un vis, având sentimentul că asistă la o scenă străină, în care el nu e implicat şi la care doar printr-o stranie întâmplare e prezent. Rămăsese cu aparatul de fotografiat atârnându-i inert în mână, şi cu ochiul înroşit de nesomn fixat năuc asupra femeii.
— E dreptul meu, continuă ea. Şi dacă nu m-am despărţit până acum, tot de gura lumii n-am făcut-o… El nu dă pe-acasă cu săptămânile; zice că are serviciu de noapte, inspecţii prin Moldova…
— Atunci m-a minţit, vorbi mai mult pentru sine Spiridon. Soţul dumitale nu are uzine la Câmpina?! Nu e petrolist?! Spunea că e petrolist, că are o sută de milioane, dacă nu mai mult…
— Ah! exclamă femeia luminându-se deodată. Ştiu la cine te gândeşti. O ştiu de la Aurică. Ai crezut că sunt Lucia. Lucia Finteşteanu. Bărbatul ei e bogat, ăla da. E putred de bogat…
— Atunci? întrebă Spiridon.
— Dar credeai dumneata că are să se încurce aia cu Aurică, cu un biet locotenent?! Aia îi are pe ai ei, o mofturoasă de nu-i ajungi nici cu prăjina la lungul nasului… Mă credeai Lucia Finteşteanu?! Asta-i bună! exclamă ea zâmbind.
— Păi vorbea de o dragoste curată, începu Spiridon fără putere.
— Dragoste, pe dracu'! făcu femeia privindu-l cutezător în ochi. L-a lăsat să creadă ea, l-a dus cu vorba… Şi pentru că e o stricată cum nu e alta, a venit odată şi pe aici, într-o noapte, când bărbat-su era la Câmpina. Mi-a spus Aurică. Atunci eram noi certaţi, dar să nu crezi că din cauza ei. Am avut noi o discuţie împreună, că nu voiam să vin aici. Nu voiam, pentru că îmi spusese că nu stă singur, şi nu-mi place să ştie lumea… Aveam eu dreptate! Atunci când a venit ea, eu eram în provincie… Dar ne-am împăcat mai târziu. A venit Aurică la mine şi mi-a cerut iertare. Şi tot atunci mi-a spus că a fost Lucia într-o zi pe aici. Dar eu ştiam că nu era nimic serios… Vasăzică, mă credeai Lucia?! întrebă ea după o pauză, privindu-l cu o dispreţuitoare curiozitate. Dar ştii că ai haz?! Cine ţi-a spus de Lucia?
— El, Băleanu, răspunse istovit Spiridon. El mi-a spus…
— Ei, şi ce ţi-a mai spus altceva?! îl întrebă ridicându-se din fotoliu.
— Spunea că e cea mai frumoasă femeie din Bucureşti… Şi că între ei e o dragoste curată…
Simţi cum i se dogorăsc din nou obrajii, de umilinţă, de furie. Strângea în mâna dreaptă aparatul de fotografiat ca şi cum ar fi voit să-l sfărâme.
— Dar să nu credeţi, doamnă, că aveţi de-a face cu un om lipsit de maniere, începu el, înfierbântându-e. Eu sunt cineva, un om ajuns prin puterile mele, nu un domnişor cu milioane, ca alţii, ştiţi dumneavoastră… Am şi eu dreptul să-mi spun cuvântul în ţara românească. Şi într-o zi am să mi-l spun, puteţi fi sigură de asta!… Nu ştiu dacă Băleanu v-a vorbit de mine, adăugă el pe un ton mai scăzut.
— Sunteţi domnul Vasilescu-Vădastra, nu e aşa?! Vă ştiu foarte bine, de la Aurică… Dar nu m-aşteptam tocmai de la dumneavoastră, despre care Aurică mi-a vorbit atât de frumos…
— Nu sunt vinovat eu, doamnă, nu eu sunt vinovat! strigă Vădastra. Dumneavoastră nu ştiţi prin ce-am trecut eu până să ajung ce-am ajuns. Eu sunt un om cinstit, doamnă! Eu am un ideal în viaţă, stimată doamnă. Şi pentru împlinirea acestui ideal, sunt gata să fac orice, să fac chiar o crimă!… Eram perfect îndreptăţit să procedez aşa cum am procedat faţă de soţia unui milionar care-şi lasă bărbatul să facă afaceri la Câmpina şi vine să petreacă nopţile în odaia unui locotenent! Nu vorbesc de dumneavoastră. Cazul dumneavoastră e cu totul diferit. Dumneavoastră aveţi motivele dumneavoastră să nu păstraţi credinţă soţului dumneavoastră… Vă priveşte. Este o chestiune în care nu mă amestec, şi vă dau cuvântul meu de onoare că voi distruge toate clişeele pe care le-am luat adineauri…
Privind-o din nou cum stătea în faţa lui, de o agresivă feminitate, parcă nici n-ar fi fost aceeaşi femeie care, puţine momente înainte, îşi acoperea obrazul înspăimântat şi plâns, Spiridon îşi reaminti brusc toate speranţele lui, nopţile lui de aşteptare, visurile pe care şi le legase de aparatul acela de fotografiat – şi se simţi deodată vlăguit, şi i se păru zadarnică, umilitoare chiar discuţia aceasta care se prelungea fără rost. Se îndreptă spre birou şi, trăgând sertarul, trânti aparatul împingându-l spre fund.
Femeia îl privi din nou, cercetătoare.
— Nu mai avem să ne spunem nimic, stimată doamnă, adăugă el îndreptându-se spre uşă. Secretul acesta, sper pentru amândoi, va muri între noi. Vă fac încă o dată toate scuzele pentru grava confuzie pe care a provocat-o amicul Băleanu…
— Mersi, domnule Vasilescu, spuse zâmbind femeia, întinzându-i provocator mâna. Mi-a părut bine de cunoştinţă… Şi sper să ne mai vedem…
Spiridon simţi un fior de amară voluptate străbătându-l. Prudent, deschise el întâi uşa ca să cerceteze. I se păru că aude paşi alergând pripit spre bucătărie, dar amănuntul acesta i se păru fără nici o însemnătate. Rămas singur, se apropie de fereastră şi privi, zdrobit, cerul decolorat care se întindea deasupra oraşului. Se vestea o zi fierbinte.
În urma morţii Reginei Măria şi a doliului naţional, vizitele la Prefectură au fost interzise timp de trei zile. Ioana nu l-a mai putut vedea. în seara de 2 august, un agent de serviciu l-a anunţat să-şi strângă lucrurile căci vor pleca la miezul nopţii.
— Unde? întrebă mirat Ştefan.
— O să aflaţi dumneavoastră.
— Dar n-am aproape nimic cu mine. Nici bani, nici haine…
— O să le primiţi mai târziu.
Cinci minute înainte de miezul nopţii, uşa se deschise din nou. în prag se aflau doi jandarmi cu puşti mitraliere şi câţiva agenţi în civil. Coridoarele erau puternic luminate. în curtea interioară a Prefecturii două faruri îşi concentrau bătaia asupra unei camionete deschise.
Zări stând de vorbă cu unul dintre şoferi pe inspector. O clipă se gândi că ar fi trebuit să se apropie de el şi să protesteze. Totul i se păru însă zadarnic, îl dureau ochii de bătaia farului şi se gândi cu voluptate la întunericul dinlăuntrul camionetei. De 20 de zile nu mai cunoscuse răcoarea întunericului. Urcându-se în camionetă auzi orchestra grădinii de alături cântând Cer albastru. Cu o lanternă de buzunr, un agent îi indică locul, lângă ferestruică. Mai erau şi alţi arestaţi în camionetă. Când agentul coborî, cineva din spatele lui îi şopti:
— Trăiască Legiunea şi Căpitanul! El se întoarse politicos şi răspunse:
— Bună seara!
Maşina porni brusc şi farurile se stinseră. Cu bătăi de inimă Ştefan se pregătea să privească pe fereastră. Un agent se aşezase lângă el. Pe fiecare banchetă se afla, de altfel, alături de arestaţi, câte un agent îmbrăcat în civil, în fund, şi în faţă, se aşezaseră cei patru jandarmi cu puştile mitraliere.
Calea Victoriei, traversată o clipă, în mare viteză, i se păru feerică. Dar camioneta o coti repede pe străzi lăturalnice. Odată ajunsă în şosea, mări viteza. Ştefan privea pomii care apăreau şi dispăreau vertiginos în farurile camionetei. Puţin după Snagov, începu să se desprindă o umbră, în mijlocul şoselei. Inspectorul de lângă şofer şopti ceva jandarmilor şi aceştia îşi apucară strâns puştile mitralieră. Agenţii îşi scoaseră la rândul lor revolverele. Ştefan nu înţelegea ce se întâmplă. Auzi în spatele lui pe cineva care încerca să şoptească.
— Vorba! strigă neaşteptat de aspru unul dintre agenţi.
Camioneta îşi mări încă şi mai mult viteza. Dar, brusc, cu un gâfâit metalic, frână. Ar fi riscat, altmineri să cadă în şanţ. De-a lungul şoselei se aflau răsturnate o maşină şi o căruţă pe jumătate sfărâmată. Un cal, rănit, necheza în şanţ. Inspectorul sări jos, cu revolverul în mână, însoţit de cei doi jandarmi.
— Prefectura poliţiei! strigă el.
Din întuneric apăru o femeie cu bluza sfâşiată, murdară de praf pe obraji, urmată de un ţăran şchiopătând care gemea isteric.
— Accident… logodnicul meu…, înţelese Ştefan.
Când femeia trecu din nou prin faţa farului îi zări gâtul însângerat. Şi atunci, brusc, o recunoscu. Era Ileana. Voi să se ridice. Agentul îi cuprinse grumazul cu braţul stâng, şi-i propti revolverul între coaste.
— E o prietenă a mea, se bâlbâi Ştefan. Voiam să ştiu ce s-a întâmplat… Agentul îşi luă braţul din jurul grumazului, dar continua să-i ţină revolverul în coastă.
— Un accident… I-a omorât logodnicul… Asta-i tot…
Încă doi agenţi coborâră din camionetă, şi ajutară să dea la o parte maşina răsturnată.
— Scuzaţi, doamnă, auzi Ştefan glasul inspectorului. Suntem în misiune… Nu putem lua pe nimeni… Vom anunţa la Ploieşti şi maşina Prefecturii şi ambulanţa sosesc în maximum o oră…
—. poate mai trăieşte, şopti Ileana.
— Aferim!… A murit pe loc!… Să nu vă faceţi nici o iluzie… Camioneta porni cu un horcăit prelung. Ştefan închise ochii. O amărăciune fără sfârşit îi pătrunsese deodată în suflet. I se păreau toate lucrurile fără sens, fără interes. Aproape că îi era indiferent ce se întâmplă cu el. Nu-l trezi nici frigul Carpaţilor, nu-l emoţiona nici şoseaua Predealului atât de scumpă, legată de amintirile atâtor ani din viaţa lui. I se păru curios când auzi pe cineva dinapoia lui şoptind:
— Miercurea Ciucului…
Îşi aminti atunci, cu indiferenţă, că citise în ziare că acolo, la Miercurea Ciucului, fusese instalat lagărul de legionari. Nici măcar nu-i era somn, deşi îşi simţea trupul sfărâmat de oboseală. La răsăritul soarelui, pătrunzând în pădurile Ciucului, zări o căprioară fugind speriată din faţa camionetei şi zâmbi aproape fără să-şi dea seama.
După o bătaie scurtă în uşă, Băleanu intră.
— Vădastra, spuse apropiindu-se, avem ceva de vorbit amândoi.
— Poftim! întâmpină Spiridon ridicându-se din fotoliu. La dispoziţie. Locotenentul rămase în mijlocul odăii, privindu-l fix, nehotărându-se să înceapă. Era mai palid, cu o cută adâncindu-i,-se între sprâncene. Spiridon îşi simţea răsuflarea accelerată, buzele uscate şi gâtlejul fierbinte. îl privea şi el, lung, şi parcă i se părea mai mare şi mai puternic ca de obicei. începu să tremure uşor, ca încercat de friguri.
— Ce mai faci?! întrebă el deodată, încercând să zâmbească. Nu te-am mai văzut de mult… Nu vrei să stai jos?!
Rostise ultimele cuvinte zgâlţâit de emoţie, muşcându-şi şi umezindu-şi buzele cu furie. Locotenentul continua să-l privească, pălind parcă şi mai mult.
— A început să se răcorească! şopti Spiridon înghiţind anevoie. De la o zi la alta a venit toamna…
Ca şi cum ar fi aşteptat aceste cuvinte ca să se hotărască, Băleanu făcu încă doi paşi, ajungând în faţa lui Spiridon.
— Vădastra! vorbi el cu o voce foarte emoţionată, scoate-ţi monoclul…!
— De ce?! ţipă ascuţit Spiridon, trăgându-se spre birou. De ce să mi-l scot?!
— Trebuie să-ţi dau o palmă, şi nu pot să ţi-o dau aşa!… Nu pot!… Nu pot să ţi-o dau aşa!… repetă Băleanu cu vocea tot mai sugrumată.
Spiridon înmărmuri cu privirea agăţată de celălalt. I se părea că visează.
— Scoate-ţi monoclul! răbufni vocea locotenentului, după o pauză care i se păruse nesfârşită.
— Să nu dai! strigă el răguşit. Să nu dai că te nenorocesc! Să nu dai că te omor!… Te omor, să ştii…!
Locotenentul înainta un pas către el, încruntat şi abătut.
— Să nu dai! ţipă mai stins Spiridon simţind cum i se scurg puterile.
Încercă să ocolească biroul, dar Băleanu făcu câţiva paşi repezi şi-l apucă. Era şi el atât de emoţionat încât mâna care îl ţinea îi tremura, zgâlţâindu-l şi mai mult pe Spiridon.
— Ce ţi-am făcut?! şopti Spiridon necutezând să ridice mâinile şi să se elibereze din strânsoarea celuilalt.
— Asta-i legea noastră ostăşească, vorbi Băleanu rostind cuvintele cu un mare efort. Trebuie să te pălmuiesc!… După asta, faci ce vrei!… Mă provoci la duel, mă omori… faci ce vrei…!
Abătut, îi smulse monoclul, îl aşeză pe birou şi ridică mâna să-l pălmuiască. Dar, smulgându-i monoclul, împinsese în acelaşi timp şi ochiul de sticlă în orbită şi Spiridon căpătase acum o înfăţişare stranie; ochiul teafăr îl închisese de groază, iar pleoapa cealaltă, roşie scofâlcită, urâtă, arăta nefiresc, scos în evidenţă, albul ochiului de sticlă. Aşa cum era, foarte palid, cu părul ridicat perie în vârful capului, cu gura întredeschisă şi buzele vinete, uscate – ochiul acela de sticlă prost aşezat dădea întregii figuri o expresie spectrală. Mâna lui Băleanu tremura, închise ochii şi atinse mai mult ca o mângâiere obrazul lui Spiridon. Apoi, ameţit, se îndreptă spre fotoliu şi se lăsă să cadă fără puteri, apucându-şi deznădăjduit capul în mâini.
Rămase aşa multă vreme, istovit de efortul pe care-l făcuse vorbindu-i şi pălmuindu-l pe Spiridon. Celălalt, când simţise degetele locotenentului atingându-i o clipă obrazul, se îmbujora brusc şi deschise tulburat ochiul.
Crezuse că va primi o palmă grea, adevărată, şi aproape nu înţelesese la început ce se întâmplase. Dar, când îl văzu pe Băleanu cu tâmpla prinsă în mâini, zăcând pe fotoliu, îşi dădu seama că fusese pălmuit şi umilinţa îl năpădi dintr-o dată, copleşindu-l.
— Acum, că te-am insultat, trebuie să mă provoci la duel! spuse Băleanu fără să ridice capul. A trebuit să te pălmuiesc. Aşa scrie la regulament. Trebuie să-mi apăr onoarea de ostaş… Mi-a fost greu… Te rog să mă ierţi…
Îşi trecu palma pe frunte, apoi ridică privirile spre Spiridon. Dar, văzând albul ochiului de sticlă răsturnat în orbită, şopti.
— Puneţi, te rog, monoclul!… te rog, puneţi-l…!
Vădastra rămase o clipă înmărmurit, neînţelegând. Apoi un val fierbinte de umilinţă îi dogorî obrajii.
— De ce să mi-l pun?! strigă. De ce!… Că nu-ţi plac ochii mei?! Că sunt chior? Atunci de ce m-ai pălmuit…?! Dacă eram chior, de ce-ai dat în mine?! Pentru că eşti ofiţer, şi ai doi ochi, şi eşti puternic, şi ştii să te baţi în duel, d-aia ai dat?! Şi ştiai că eu sunt chior şi nu pot să trag cu puşca, nici să mă bat cu sabia?! Eşti un laş, asta eşti! Uită-te bine la mine, şi mai dă… Mai dă!… Laşule…!
Băleanu roşi brusc şi înălţă privirile. îşi muşcă buzele, şovăind.
— Poţi să te consideri insultat cât vei voi! ţipă Spiridon. Poţi să te scoli şi să-mi tragi iarăşi o palmă, că te ştii mai puternic decât mine, şi eşti un laş…!
— Vădastra, retrage-ţi cuvintele, ori…
— Ei, ce poţi să-mi faci?! izbucni Spiridon exasperat. O să-mi mai dai o palmă, sau zece palme. Ei şi?! Eşti mai tare – şi eu sunt invalid. D-aia n-am făcut nici armata. Am fost reformat. Ţi-e uşor să dai în mine!… Dar să nu crezi că am să te iert vreodată. Mi-o veni şi mie apa la moară. Am să ajung şi eu cineva în ţara românească. Am să te distrug! Am să te învăţ eu să dai în oameni fără apărare! Laşule!… Degeaba porţi haina de ofiţer! Eşti un laş…!
Băleanu se apropie încruntat şi-i puse mâna în piept, dar Vădastra continuă să ţipe, insultându-l şi ameninţându-l. Când simţi palma, de astă dată grea, căzându-i pe obraz, îşi strânse fălcile, cu buza de jos tremurându-i. Ochiul cu care-l privea pe locotenent ardea în cearcăn cu o lacrimă sub pleoapă. înghiţi de mai multe ori, dar nu izbuti să vorbească.
— Te-am rugat să-ţi retragi cuvintele, spuse Băleanu cu o voce schimbată de emoţie şi n-ai vrut!… îmi pare rău…!
— Am să te omor! şuieră Spiridon continuând să-l privească fix, cu răsuflarea anevoioasă.
— Dreptul dumitale, spuse locotenentul cu o mare oboseală. Dacă nu poţi să te baţi în duel, ai dreptate să mă omori… Uite, trage.
Şi, fără ca nimic să fi pregătit acest gest, fără ca Spiridon să bănuiască măcar ce avea de gând să facă, Băleanu scoase din buzunarul tunicii un revolver şi i-l întinse.
— E încărcat, spuse el foarte încet, tremurând. Uite!… Ia-l!… Trage!… Vădastra privea revolverul fără să se hotărască să-l apuce. „îl omor! îşi auzi gândurile. E încărcat! Trag şi îl omor!… îl omor…!”
— Ai dreptul, adăugă Băleanu mai stins. Să nu spui că sunt laş! Uite, trage!… Dar Spiridon nu îndrăznea să-l apuce. După câteva secunde, locotenentul se apropie de birou şi aşeză revolverul, cu mânerul spre Spiridon, pe colţ. Mâna îi tremura. Se făcuse şi el foarte palid.
— Vezi că e încărcat, repetă el plecând privirile şi depărtându-se de birou. Trage… Ai dreptul…!
Vădastra îşi umezi buzele şi, dintr-un salt, apucă revolverul. I se păru nefiresc de greu. îi fu frică să pună degetul pe trăgaci şi-l ţinea cu ţeava în jos, strângând mânerul. Tremura atât de tare încât curând fu silit să-l apuce cu amândouă mâinile. Revolverul era tot mai greu şi răceala ţevii pe care o atinsese cu degetele îl cutremură. „îl omor! îl omor!”, îşi asculta Spiridon strigătul. Locotenentul se depărtase, apoi se oprise pe loc, cu capul plecat, cu mâinile la spate, ca un condamnat, aşteptând. Vădastra voi să ridice revolverul şi să tragă, dar braţul drept îi înlemnise din umăr şi oricât s-ar fi trudit, nu-l mai putea urni. O furie cumplită îl năpădi atunci din nou, împotriva lui Băleanu, împotriva lui însuşi, împotriva revolverului care-i tremura în mâini.
— Ieşi afară! urlă el deodată cu un glas poruncitor. Ieşi afară!… Băleanu ridică ochii. Era atât de palid încât lui Spiridon îi fu frică şi zgâlţâi încă o dată revolverul.
— Ieşi afară că trag! răcni el cu o voce sugrumată de spaimă. Te împuşc ca pe un câine…!
Îşi muşcă buza ca să se trezească. Braţul drept îi amorţise de-a binelea şi dacă nu l-ar fi sprijinit în palma stângă, revolverul ar fi alunecat pe covor. Băleanu privi toate acestea cu un ochi rătăcit şi un zâmbet de mare blândeţe îi lumină faţa. Răsuflă uşurat şi se îndreptă spre uşă.
— Ieşi afară! mai strigă o dată Spiridon.
Când auzi uşa închizându-se înapoia locotenentului, Vădastra îşi simţi deodată braţul drept însufleţit şi ridică tremurând revolverul. Dar în aceeaşi clipă înţelese că e prea târziu. Rămase câtva timp nemişcat, privind revolverul, umezindu-şi buzele. De pe frunte începu să se scurgă broboane de sudoare şi părul şi-l simţea ud. O nemărginită tristeţe îi înmuie atunci inima. Obrazul pălmuit îi ardea din ce în ce mai fierbinte.
— Am să-l distrug! şopti el privind năuc către un colţ al odăii. Am să-i distrug pe toţi…!
Dar emoţia îl doborî şi începu să plângă, liniştit, lacrimile alunecându-i peste pleoapă şi amestecându-se cu picăturile de sudoare.
— Am să-i distrug! repetă el înghiţind greu ca să-şi stăpânească plânsul. Am dă-i distrug până la unul…!
Îşi trecu revolverul în mâna stângă, iar cu palma dreaptă începu să-şi şteargă lacrimile care îi năvăleau abundente şi fierbinţi.
— Până la unul! şuieră el din nou, printre dinţi.
Dar nemaiputându-se stăpâni, aşeză revolverul pe birou, de unde îl luase, şi se trânti în fotoliu, cuprinzându-şi faţa în palme, abandonându-se plânsului.
— O să vadă ei, mai târziu!… rostea printre suspinuri. O să vadă ei!… N-o să iert pe …niciunul! Am să-i împuşc pe toţi ca pe nişte câini…!
Ştergându-şi faţa de lacrimi, dădu de ochiul de sticlă prost aşezat şi şi-l scoase. II păstră multă vreme în pumn, frecându-l în neştire. îl simţea rece, dur, nepăsător.
V
„Vasăzică, tot s-a logodit”, îşi repetă încă o dată Ştefan după ce făcuse înconjurul lagărului. Era o clădire impozantă, o fostă Şcoală de Agricultură, aşezată la poalele unui deal, cu spatele la pădure. în faţă se întindea câmpia; departe, în zare, se profilau munţii Odorheiului. Locul lăsat liber pentru preumblarea deţinuţilor era destul de îngust. La zece metri de la zidurile Şcolii se ridicau barierele de sârmă ghimpată. Ştefan numără încet, fără nici o curiozitate, jandarmii înarmaţi cu puşti mitraliere, care-l priveau ca şi cum nu l-ar fi văzut, de dincolo de sârme; erau şase jandarmi şi un plutonier. „S-a logodit”, îşi spuse şi se hotărî să se întoarcă.
Din cei vreo trei sute de legionari internaţi, majoritatea erau intelectuali, dar îşi lăsaseră aproape toţi să le crească barba şi cum după trei, patru luni de lagăr hainele li se trenţuiseră, Ştefan anevoie îi deosebea unii de alţii. Se plimbau în grupuri, priveau peste sârme, către munţi, discutau.
— Sunteţi gazda lui Ioachim? îl întrebă în şoaptă un bărbat înalt, cu o imensă barbă neagră, apropiindu-se de el şi luându-i braţul.
— Nu sunt legionar, se grăbi să spună Ştefan corect, aproape cu răceală. E o confuzie la mijloc. Am fost adus aici printr-o confuzie. Politiceşte, sunt chiar adversarul ideilor dumneavoastră.
Omul cu barba neagră îl privi lung, zâmbind stânjenit. îi lăsă braţul, dar nu ştiu ce să facă cu mâinile şi începu să şi le frece. Apoi, brusc, ruşinat, şi le ascunse în buzunar.
— Regret, evident, că sunteţi aici, între sârme, continuă Ştefan încurcat. Omeneşte, evident, vă compătimesc… Dar n-aş vrea să plutească nici un echivoc. N-am absolut nici o simpatie pentru ideile şi metodele dumneavoastră politice. Sunt exact opusul dumneavoastră… Evident, se grăbi să adauge, în ce priveşte lupta dumneavoastră cu poliţia sunt neutru. Am faţă de poliţie aceeaşi aversiune pe care o am faţă de fascism…
— înţeleg, spuse bărbatul cu barbă şi zâmbi din nou, încurcat. Ştefan simţi o subită simpatie pentru el.
— Azi-noapte, adăugă el deodată, cu o neobişnuită căldură în glas, pe şosea, puţin înaintea noastră s-a întâmplat un accident. A fost omorât logodnicul unei prietene a mele…
— Am auzit, vorbi celălalt. Mi-au spus băieţii. Era un căpitan.
— Un căpitan? repetă Ştefan aproape fără să-şi dea seama. Era logodnicul prietenei mele…
Se trezi mai târziu singur, lângă sârme. Se întoarse agale şi se urcă în camera lui. Era o încăpere destul de mică de la etajul doi, unde se mai aflau deja şase inşi. Ştefan se trânti pe pat, silindu-se să ţină ochii deschişi. Nu-şi dădu seama că adoarme. După câtva timp, simţi că-l zgâlţâie cineva şi se trezi.
— V-am spus că sunt neutru, strigă el, că nu sunt cu dumneavoastră… Tânărul de lângă el, îmbrăcat cu o salopetă decolorată, era palid, avea ochelari şi câteva fire de păr galben-roşu îi crescuseră, stinghere, pe obraji.
— Se serveşte masa, spuse el. Dar dacă nu vă simţiţi bine, vă aduc eu mâncarea…
În aceeaşi clipă Ştefan îşi aminti din nou: „S-a logodit; logodnicul ei era un căpitan. Căpitanul Melinte”, îşi aminti el brusc, numele. O deznădăjduită tristeţe i se risipi în toată fiinţa lui, şi oftă.
— Sunteţi bolnav? îl întrebă tânărul. Să vă trimit unul dintre doctori. Avem mai mulţi doctori aici cu noi…
— Am să cobor la masă, spuse Ştefan.
Intrând în sala de mese, îl lovi un miros de seu cald. Oamenii îşi sfârşiseră ciorba şi aşteptau acum macaroanele, pe care tocmai le aduseseră doi dintre ei într-un cazan fumegând. Ştefan îşi căută din ochi un loc şi se aşeză grăbit pe o banchetă de lângă uşă. I se păruse că toţi acei oameni cu barbă îl privesc numai pe el. Se simţi stingher, încurcat, şi apucând bucata mare de pâine din faţa lui, începu să mănânce. Tinerelul cu ochelari se opri lângă el cu un bărbat aproape chel, ras, cu obrazul pătat.
— Bună ziua, îi spuse acesta. Febră? ameţeli?
Îi apucă mâna şi, domol, detaşat, îi căută pulsul.
— Dânsul e doctor, vorbi tânărul cu ochelari şi zâmbi.
— Cât ai stat la Prefectură? îl întrebă doctorul.
— Aproape douăzeci de zile…
— N-ai nimic, vorbi din nou doctorul. Indigestie, nesomn, lipsă de aer. Cred că ne-am mai cunoscut, de altfel, adăugă cu alt glas. Eu sunt doctorul Stănescu. Nu eşti prieten cu Bursuc?
— Chiar prieten, nu.
— Admirabil băiat, făcu doctorul descoperindu-şi, zâmbind, doi dinţi de aur. Şi deştept, foc!… L-ai mai văzut de curând?
— Ultima oară l-am văzut…, încercă Ştefan să-şi amintească.
— Lasă că mai stăm noi de vorbă, îl întrerupse doctorul, şi se depărta făcându-i semn cu mâna.
Ştefan începu să mănânce macaroanele. Erau aproape reci şi miroseau puternic a seu.
— Ce mai e pe la Bucureşti? îl întrebă deodată cineva din faţa lui.