Alarma îi surprinsese departe de casă şi se refugiară în primul adăpost întâlnit. Nu găsiră pe nimeni înăuntru. Antim îşi scoase ceasul, îl privi cu atenţie, oftă şi începu să aştepte.

  — Crezi că o să dureze mult? întrebă el târziu. Mai prindem metroul? In acea clipă intrară în adăpost doi bătrâni, care le spuseră corect bună seara.

  — Să nu mai vorbim, şopti Vădastra. Să nu observe că suntem străini… Antim clătină din cap şi, rezemându-se de zid, începu să moţăie. Curând se auziră salvele artileriei antiaeriene şi se trezi, tresărind. Dar Vădastra îi făcu semn cu degetul la gură să nu spună nimic. Cei doi bătrâni începură să-i privească cu oarecare bănuială. Se auziră din nou o serie de salve şi un grup se refugie, zgomotos, în adăpost. O femeie purta în braţe un copil pe jumătate adormit. Soţul o privi zâmbind, trecu un deget pe fruntea copilului, apoi îşi scoase jurnalul din buzunar şi începu să citească. Fetele care intraseră gălăgioase contemplară scena de familie, apoi se rezemară de zid şi începură să vorbească între ele în şoaptă. Antim era gata să adoarmă, când adăpostul întreg se zgudui surd, cutremurat de o explozie apropiată.

  — Ai auzit? exclamă el pălind. Asta a căzut chiar lângă noi.

  — YesYesl spuse încurcat Spiridon, şi îi făcu din nou semn să tacă din gură.

  O a doua explozie, şi mai apropiată, se auzi chiar în acea clipă. Antim se lăsă înmuiat pe vine, parcă încercând să se facă mic, să ocupe cât mai puţin loc.

  — Acum! acum! exclamă el încet. Asta care vine!… Să ştii că asta care vine cade pe noi…!

  Adăpostul se zgudui din nou, surd, şi alte explozii se auziră din mai multe părţi deodată. Femeia îşi aşeză palma pe fruntea copilului, plecând ochii. Soţul lăsase jurnalul în jos şi aştepta. Bătrânii se priveau îngrijoraţi, iar fetele tăcură deodată, respirând adânc.

  — Doamne ajută-ne! făcu din nou Antim, privind speriat către Vădastra.

  — Yesl Yesl repeta acesta întruna, negăsindu-şi locul lângă perete. Apoi urmară câteva clipe, lungi, de tăcere. Exploziile se auziră din nou, mai depărtate – şi o nouă salvă de artilerie antiaeriană. Bărbatul îşi reluă lectura jurnalului. Restul grupului începu să privească curios către Antim şi Vădastra.

  — Crezi că au trecut? întrebă mai târziu Antim.

  Bărbatul îşi întrerupse lectura şi-i ascultă. Apoi, adresându-se lui Vădastra, întrebă:

  — Romaniansl

  — Yesrăspunse el ştergându-şi fruntea cu batista.

  — Read herel îi arătă el, zâmbind, un articol din jurnal. Spiridon îl luă mulţumind corect.

  — Ce scrie acolo? se interesă Antim.

  Câteva clipe, Spiridon parcurse articolul fără să-i răspundă.

  — E despre noi, spuse el târziu. A început retragerea din Transilvania. Şi generalul Antonescu a cerut Regelui să abdice…!

  Dar în acea clipă o nouă explozie zgudui adăpostul şi luminile se stinseră. Toată lumea tăcu.

  — Unde eşti? întrebă răsuflând greu Antim. Ţine-mă de braţ!… Parcă mi s-au muiat picioarele… Doamne Dumnezeule mare!… Doamne Dumnezeule…!

  Dar se întrerupse brusc şi întrebă răguşit pe Spiridon.

  — Dar unde e servieta?

  — E la mine, şopti acesta.

  — Dă-mi-o s-o ţin eu!… Să nu observe ăştia ceva, adăugă foarte încet. Vădastra nu răspunse.

  — Dă-mi, domnule, servieta! izbucni Antim întinzând mâna prin întuneric. O găsi şi şi-o strânse sub braţ, tremurând de emoţie.

  — Mă speriaseşi! spuse şi oftă prelung.

  În seara de 9 septembrie Ştefan era invitat la masă la Fotescu, secretarul de presă. îl găsi jucând poker cu alţi câţiva români.

  — Jucăm de la cinci, îi spuse, ca să mai uităm de necazuri. Că dacă ar fi să ne consumăm pentru fiecare catastrofă, ne pierdem minţile… De trei ori potul, adăugă el adresându-se mesei.

  Ceilalţi îşi examinară cu atenţie cărţile.

  — Fără mine, spuse o doamnă.

  — Distracţie de război! exclamă bine dispus Fotescu întorcându-se spre Ştefan. Am citit undeva că jocul de cărţi e cea mai bună apărare împotriva panicii…

  — Păcat că nu ştiu să joc, spuse Ştefan trăgându-şi scaunul aproape de el. Dar poate am să învăţ şi eu, curând…

  — Dar dumneata ce faci tot timpul? îl întrebă vecina lui. Ce faci ca să uiţi de… să uiţi de război, de tot ce se întâmplă?

  Era o femeie încă tânără, dar cu figura veştedă, obosită. Fuma întruna, şi degetele îi erau îngălbenite de tutun. Când vorbea, îi tremura uşor buza de sus.

  — Mai ales că eşti singur, continuă ea, eşti despărţit de familie…

  — Dumneata ce faci, cum te-ai organizat? îl întrebase ministrul întâlnindu-l ultima oară. – îmi apăr libertăţile esenţiale, răspunsese el zâmbind. îmi păstrez o parte din timp numai pentru mine singur…

  — Nu, îl întrerupse ministrul, te întrebam de altceva: cum te-ai organizat în eventualitatea invaziei, a bombardamentelor masive… Rămâi la Londra?

  — La asta încercam şi eu să răspund. Pentru orice eventualitate, mi-am organizat astfel programul încât să-mi păstrez numai pentru mine singur câteva ore pe zi. în acele ore, nu am nici un contact cu evenimentele. Nu ascult radio, nu citesc ziarele. Orice s-ar întâmpla, în fragmentul acela de Timp pe care-l smulg din istorie şi-l păstrez numai pentru mine, nici un eveniment nu mă poate ajunge. Ministrul îl privise după obiceiul lui, lung şi totuşi absent.

  — Te invidiez, îi spusese.

  — Trebuie să-ţi fie foarte greu, continuă femeia.

  — Greu, fireşte. Şi mai ales va fi din ce în ce mai greu. Dumnezeu ştie câte catastrofe ne mai aşteaptă…

  — Atunci, ce faci? îl întrerupse ea.

  — încerc să-mi apăr libertăţile esenţiale, spuse.

  Dar observă că ceilalţi îl privesc puţin plictisiţi că le-a întrerupt jocul şi tăcu brusc. „Dacă într-un asemenea ceas România ar fi invadată sau, ferească Dumnezeu, s-ar întâmpla o altă catastrofă, de alt ordin, eu voi afla printre cei din urmă aceste tragedii. Ceasurile acestea anistorice îmi îngăduie să suport, în restul timpului, teroarea istoriei. în cele din urmă teroarea mă ajunge şi pe mine; dar am cel puţin satisfacţia de a fi rămas, câteva ceasuri, liber; am satisfacţia de a nu fi fost integrat evenimentelor în chip automat, ca un sclav care se mişcă şi se odihneşte la ordinul stăpânului…”

  — Adică? îl întrebă Fotescu, jucându-şi degetele deasupra cărţilor. Cum îţi aperi libertăţile?

  — Stăpânul nostru, al tuturor, este astăzi Războiul, începu din nou Ştefan. El a confiscat întreaga istorie contemporană, timpul în care am fost ursiţi să trăim. Europa întreagă trăieşte ca un monstruos automat, pus în mişcare de veştile lansate în fiecare minut de sutele de posturi de radio, de ediţiile speciale ale ziarelor, de convorbirile între prieteni… Chiar când rămânem singuri, tot la Război ne gândim, adică, tot sclavii Istoriei suntem. Teroarea evenimentelor este nu numai umilitoare pentru fiecare dintre noi, ca fiinţe umane, dar este, în cele din urmă, sterilă. Nimic nu se alege din acest contact permanent cu Istoria; nu ne îmbogăţim cu nimic, nu descoperim nimic care să merite într-adevăr să fie descoperit…

  Femeia îl privea intens, concentrată, parcă s-ar fi trudit să ghicească alte înţelesuri, şi fuma întruna, trăgând adânc din ţigară.

  — Istoria este stenică_şi fecundă pentru cei care o fac – dar nu şi pentru cei care o suportă. Pentru un ăvlâToFenglez care apără cerul Angliei şi-şi risca viaţa în fiecare clipă, pentru el, fireşte contemporaneitatea istorică e fecundă, căci istoria pe care o face el îl ajută să se reveleze sieşi. Dar pentru noi, ceştilalţi, care asistam pasivi, pe pământ, la lupta lui contra avioanelor germane – ce ne revelează această luptă? Numai teroare.

  — împotriva terorii istoriei, continuă cu oarecare enervare pentru că ghicea că-i plictiseşte pe toţi, împotriva ei nu sunt decât două posibilităţi de apărare: acţiunea sau contemplaţia. Aviatorul care apără cerul Angliei acţionează; noi nu avem altă soluţie decât să contemplăm, adică să ieşim din Timpul istoric, să regăsim alt Timp…

  Un tânăr aproape pleşuv, fiul unui negustor de grâne, care anevoie îşi ascundea plictiseala că jocul fusese întrerupt, îşi cercetă încă o dată cărţile.

  — Cât ai spus? întrebă ridicând privirile.

  — Parcă spusesem de trei ori potul, făcu Fotescu.

  — Eu nu merg, repetă vecina lui Ştefan.

  — Nici eu, făcu al patrulea jucător. Femeia se întoarse către Ştefan.

  — Spune, te rog. Dumneata spui lucruri interesante…

  — în fond, începu Ştefan cu un glas mai tulbure şi vorbind din ce în ce mai repede, în fiecare clipă fiecare dintre noi putem muri. Şi putem muri fără glorie, ca nişte furnici călcate în picioare, ca nişte şoareci prinşi în cursă, stropiţi cu gaz şi arşi de vii. Nu ne putem împotrivi acestui destin. Dar avem măcar datoria să protestăm împotriva lui. Şi, eu cel puţin, nu am alt mijloc de a protesta decât refuzând să fiu confiscat, macerat şi terorizat de acest destin. Dacă va fi să mor azi, mâine sau într-o lună – am să mor. Dar am să mor, cel puţin, mândru că n-am renunţat la demnitatea mea umană, la libertatea mea. Istoria mă va omorî, dar nu va omorî un sclav – ci un om liber, care a ştiut să-şi

  * smulgă măcar o frântură din viaţa lui terorii istoriei.

  — Ai spus de trei ori potul? întrebă din nou tânărul pleşuv, după ce-şi mai cercetă încă o dată, încruntat, cărţile.

  — De trei ori!

  Tânărul rămase câtva timp pe gânduri, apoi începu să numere fără grabă fisele.

  — Bine, vorbi femeia, dar eu tot nu înţeleg ce faci?

  — Uite ce fac, vorbi Ştefan zâmbind. în ceasurile în care mă smulg Războiului, citesc lucruri fără absolut nici o legătură cu actualitatea. Citesc, bunăoară, poeţi, filosofi, mistici – sau cărţi de preistorie. în acele ceasuri, nu accept nici chiar cea mai vagă aluzie la actualitate, îmi interzic chiar cel mai umil gând la Război. Nu vreau să-mi amintesc nici măcar de soţia şi copilul meu, nici măcar de nenorocirile ţării mele. Sau, mai precis, nu vreau să-mi amintesc de soţia, copilul sau ţara mea aşa cum sunt ele în clipa de faţa. Mă gândesc la ei proiectându-i într-un alt Timp, fie un anumit moment din trecut, fie un Timp imaginar. îmi amintesc, bunăoară, de anumite călătorii pe care le făceam cu soţia mea. Sau încerc să-mi închipui România acum cincizeci, o sută sau cinci sute de ani. Au fost şi atunci tragedii istorice, şi sunt dispus să mi le reamintesc, să meditez asupra lor – dar fac aceasta din propria mea voinţă, nu pentru că aş fi obligat s-o fac. Libertatea mea hotărăşte asupra cărei tragedii istorice din trecut să-mi opresc mintea – libertatea mea, iar nu o informaţie auzită la radio sau citită într-o ediţie specială a ziarelor.

  — în fond, îl întrerupse secretarul de presă, este un fel de turn de fildeş…

  — Nu este exact un turn de fildeş, pentru că nu fug de realitatea istorică, îmi apăr doar libertatea de a mă smulge din când în când din această realitate istorică pentru a regăsi o realitate mai esenţială: poezia, mistica, filosofia, iubirea…

  Tânărul pleşuv număra încet, cu migală, fisele. Fotescu îl privi pe furiş şi un zâmbet viclean îi licări o clipă pe figură.

  — Dar cu ce folos? întrebă al patrulea jucător. Dacă tot nu poţi schimba nimic…?

  — Deocamdată, datoria mea nu este să schimb ceva, ci să împiedic să fiu transformat într-o larvă de către actualitatea istoriei. Să-mi păstrez, adică, un minim de libertate pentru mai târziu…

  — Dar cum! exclamă aproape cu exasperare vecina lui. Cum!

  — Uitaţi, doamnă, vorbi blând Ştefan. Astăzi, bunăoară, mi-am luat cu mine un poet.

  Scoase cu atenţie din buzunarul hainei un mic volum legat în piele.

  — Sonetele lui Shakespeare, le arătă el. Dacă se dă alarma, şi mă aflu într-un metrou sau într-un adăpost, încep să citesc. Refuz, astfel, să fiu prezent la un foarte mărunt eveniment istoric. Citind pe Shakespeare, mă smulg clipei de faţă, clipei care era menită să mă confişte, să mă terorizeze… Iar dacă în acel moment, cade o bombă şi mă omoară – mă omoară, cum vă spuneam, ca om liber – iar nu ca sclav; căci mă omoară cu mintea fermecată de geniul unui poet, iar cu nu mintea unui om care se întreabă dacă avioanele s-au depărtat sau nu de adăpostul lui…

  În acea clipă se auzi ţipătul prelung al sirenei. Ştefan îşi puse zâmbind volumul în buzunar. Ceilalţi se priviră încurcaţi, parcă fiecare ar fi aşteptat de la celălalt să ia o hotărâre.

  — Nu cred că va dura mult, spuse Fotescu. Să terminăm partida asta şi ne aşezăm la masă. Dumneata ce faci, domnule Gherghel? se adresă tânărului pleşuv.

  — De trei ori potul, începu acesta cu un glas stăpânit, împingând un morman de fise către mijlocul mesei, plus… de nouă ori potul…!

  Toţi se însufleţiră deodată. Doamna Fotescu se apropie curioasă de masă.

  — Plătit! spuse Fotescu începând să numere grăbit fisele. Câte cărţi?

  — Sunt servit! făcu Gherghel.

  — Eu am să iau o carte.

  Şi o luă din pachet cu o mişcare scurtă, pregătindu-se s-o fileze. Se auziră deodată câteva explozii, surprinzător de aproape. Toţi îşi ridicară frunţile, privindu-se din nou întrebător.

  — E antiaeriana, spuse doamna Fotescu, avem o baterie în cartier…

  — Ce faci? întrebă Fotescu încercând să zâmbească.

  O nouă explozie, surdă, cutremură din temelii casa. Femeia se ridică de la masă.

  — Aveţi un adăpost bun? întrebă trăgând nervos din ţigară.

  — E un fel de pivniţă la subsol, vorbi doamna Fotescu.

  — Ce faci? întrebă din nou Fotescu, tresărind.

  — Număram potul, răspunse Gherghel. Cer încă cinci lire…

  — Cinci ale dumitale, începu triumfător Fotescu, şi îmi dai şi mie încă zece lire!

  Ferestrele începură atunci să tremure. Câteva clipe în urmă, casa întreagă se clătină, ca smucită din temelii, şi o explozie asurzitoare îi făcu pe toţi să sară în picioare. Măsuţa cu cărţi se răsturnă, împrăştiind pe covor fisele. Nu se grăbi nimeni s-o ridice.

  — Asta a fost o torpilă aeriană! exclamă cel de-al patrulea. Şi a lovit în plin…!

  — Ce facem? întrebă, foarte palidă, doamna Fotescu. Coborâm în adăpost sau mâncăm întâi…?

  — Or în adăpost, ori aici… vorbi Gherghel. Mai avem două etaje deasupra…

  Salvele antiaeriene se înteţiră.

  — Eu zic să coborâm, spuse Fotescu. Ai stins gazul în bucătărie? se adresă soţiei.

  Dar o nouă serie de explozii îi lipiră pe toţi de ziduri.

  — Să coborâm repede! Sunt chiar deasupra noastră…!

  Ieşiră grăbiţi pe culoar şi începură să coboare scările spre subsol. Nu mai vorbea nimeni.

  — Aşteptaţi-mă şi pe mine! auzi Ştefan glasul femeii care rămăsese în urmă. O aşteptă cu lanterna în mână. Când îl ajunse femeia i se agăţă de braţ.

  — Nu mai pot! murmură ea printre lacrimi. Simt că mi se face rău. Fotescu îl întâmpină încruntat în pragul adăpostului.

  — Haideţi, domnilor, exclamă el nervos. Haideţi mai repede, ce Dumnezeu! …Subsolul era aproape plin. De aici, din adăpost, exploziile şi salvele artileriei se auzeau parcă şi mai puternice. Nu mai vorbea nimeni. Fotescu îşi încleştase dinţii şi privea în jos, aproape cu ura.

  — Cred că se depărtează, spuse târziu cineva. Poate am scăpat şi de data aceasta…

  Tăcură iar toţi.

  — Ne-a tras o spaimă teribilă! spuse târziu cel de-al patrulea.

  — Păcat! vorbi Fotescu. Ştii ce aveam? se adresă lui Gherghel. Chintă regală de damă…!

  Acesta îl privi iritat, dar cu oarecare admiraţie.

  — Ai jucat-o prost, atunci. Eu aveam care de aşi servit. N-ar fi trebuit să mă relansezi cu zece lire. Trebuia să ceri o liră, două, ca să vezi ce fac eu…

  — Poate că ai dreptate, făcu Fotescu pe gânduri.

  Dar atunci începură din nou să se audă exploziile şi tăcu, încruntat, silindu-se să respire cât mai adânc.

  În seara aceea nu au mai cinat. într-un moment de acalmie, cineva ieşise în stradă şi se întoarse cu vestea.

  — Arde Londra!

  Ştefan şi Fotescu se duseră să vadă şi ei. Către City, cerul era incendiat. Vâlvătăi roşii izbucneau la răstimpuri din masa aceea însângerată, înălţându-se vertiginos, pălind şi iarăşi însufleţindu-se. în aer plutea un miros de funingine şi catran. Bubuiturile şi exploziile se auzeau întruna, depărtate. Când se reîntoarseră în adăpost, îi găsiră pe toţi foarte palizi. Parcă nici nu îndrăzneau să întrebe ce văzuseră.

  — De data aceasta a început bombardamentul serios! spuse cineva. A început bătălia Londrei…

  Tăcură toţi.

  — Atacă în valuri, vorbi un englez între două vârste, care ieşise şi el să vadă. Acum se aud din nou avioanele. Sunt din nou deasupra noastră…

  Într-adevăr, casa se cutremură din nou câteva clipe în urmă şi exploziile se înteţiră. în adăpost nu se mai auzea decât respiraţia grea a unei bătrâne astmatice.

  — Se apropie, şopti femeia privind speriată către Ştefan. De data aceasta nu mai scăpăm…!

  Ştefan plecă fruntea, aşteptând. „Un om trăieşte autentic câteva ceasuri la fiecare zece, cincisprezece ani”, îi spunea Ioanei. Ieşiseră amândoi în balcon. Era la Predeal. O dimineaţă clară de august, la Predeal, de mult, în alt timp, înainte. 1934? Era înainte; o dimineaţă de vară; urcaseră de mai multe ori pe munte şi acum se aflau la Predeal. Vacanţa de vară; nu se întâmpla nimic. „Un om trăieşte autentic… Un credincios nu are mai mult de două, trei experienţe religioase în toată viaţa lui, adăugase. Restul e rutină. Ca şi viaţa noastră: o serie nesfârşită de automatisme. Doar câteva ceasuri autentice la zece, cincisprezece ani. Şi când vrei să ieşi din rutină, faci istorie…”

  — La ce te gândeşti? întrebă femeia. Exploziile se îndepărtaseră.

  — La ce te gândeai adineauri? stărui ea. Ştefan ridică din umeri zâmbind.

  — Mi s-a făcut foame, dar nu mai am curajul să urc până sus, spuse doamna Fotescu. Dacă vin din nou? Mi-e groază să rămân singură, acolo, sus…

  — Mă urc eu şi aduc nişte pesmeţi şi poate câteva sandviciuri, spuse Fotescu.

  Dar când se apropie de uşă, casa se cutremură din nou. Explozia care se auzi o clipă în urmă îi sperie pe toţi.

  — Nu cumva a căzut pe casa noastră? întrebă cineva.

  Domnul între două vârste ieşi din subsol ca să verifice. Se întoarse cu un bătrân înalt şi voinic, cu cască metalică; era home-guardul din cartier.

  — Bomba a căzut la colţul străzii, spuse el cu un glas jovial. A dărâmat doar o aripă a casei doctorului Elwin. Dar au căzut şi bombe incendiare. Câteva chiar aici, pe trotuar. Le-am stins eu. Trebuie să controlăm acoperişul. Cine vine cu mine?

  Câţiva bărbaţi se îndreptară spre uşă. Home-guardul se întoarse spre Ştefan.

  — Eşti căsătorit? Ai copii?

  — Nu, răspunse.

  — Cunoşti bine scara? Ştii pe unde se iese pe acoperiş?

  — Aproximativ.

  — Eu ştiu mai bine, spuse domnul între două vârste. Locuiesc la al patrulea. Dumneata, se adresă el lui Ştefan, verifică încă o dată trotuarul. Ştii să stingi o bombă incendiară?

  — Da, răspunse Ştefan.

  În clipa aceea simţi cum începe să tremure de emoţie, poate de frică şi se îndreptă umilit, furios, spre uşă. Auzi câţiva paşi, sfioşi, în spatele lui, dar nu se întoarse să privească. Abia în stradă văzu că-l urmează Gherghel.

  — Eu n-am nici nevastă, nici copii, spuse el încercând să glumească, dar nu ştiu nici să sting bombele incendiare…

  — Nu cred că e greu. Le înăbuşim cu nisip. E un sac cu nisip aproape de uşă… După câte îmi dau seama, adăugă Ştefan, după ce privi în jurul lui, nu mai sunt şi alte bombe. Şi, câtva timp, nu cred că o să mai cadă. Avioanele au trecut pe deasupra noastră. S-au îndepărtat spre City. Acolo e focul ăl mare…

  Ar mai fi vrut să vorbească; se simţea mai în siguranţă vorbind. „Vorbeşte-mi despre Vădastra, vorbeşte-mi despre amorul lui, doamna Zissu, vorbeşte-mi despre orice altceva…” Panica îl cuprinsese din nou câteva minute după ce ajunsese în stradă. Incendiul parcă se întinsese. întreg cerul era înroşit şi vâlvătăile se înteţeau. „La ce te gândeai?” „Uitaţi, doamnă: Sonetele lui Shakespeare…”

  La capătul străzii, în dreptul casei lovite, se adunase un grup de bărbaţi care se agitau ca nişte umbre în bătaia focului. în partea opusă se aprinsese acoperişul unei vile; flăcările, galbene, se prelingeau ca nişte limbi ascuţite pe streaşină, încercând parcă să muşte cât mai departe. Zări la o fereastră o bătrână care se apăra cu o măturică de scuturat. Poate face semne către stradă. „Un om trăieşte autentic câteva ceasuri la zece, cincispreze ani.” în clipa următoare femeia se pierdu în întunericul camerei. „Dumneata cum te-ai aranjat? îmi apăr…”

  — Eu zic să intrăm, spuse Gherghel. Cum suntem cu capul descoperit, riscăm să ne atingă vreo schijă de obuz antiaeriană.

  De-abia când se apropie de el, Ştefan îşi dădu seama că îi clănţăneau dinţii.

  — Să intrăm, şopti Gherghel, cu un glas straniu, parcă ar fi şuierat.

  O nouă serie de explozii şi salve antiaeriene îi întovărăşiră când intrară în adăpost. îi găsiră pe toţi nervoşi, agitaţi.

  — Dar cât are să mai dureze, Doamne Dumnezeule! exclamă femeia căutându-i ochii. Au trecut două ceasuri de când s-a dat alarma şi parcă tot deasupra noastră se rotesc, tot pe noi ne bombardează…

  „De ce ţi-e frică, nu scapi. S-ar putea…” închise brusc ochii, aproape strivin-du-i cu furie. „Vorbeşte-mi despre ce vrei tu, dar altceva, altceva” „Mă omoară ca un om liber, iar nu ca un sclav…” Home-guardul intră din nou, cu acelaşi zâmbet voios.

  — A fost doar o biată bombă incendiară, pe jumătate stinsă, spuse vorbind foarte tare. I-am venit de hac cu mâna…

  Şi îşi arătă mâinile înnegrite de păcură. Un deget îi sângera. Fără grabă, omul îşi scoase batista, turnă dintr-o ploscă de metal puţin whisky într-un colţ şi-şi spălă rana. Apoi duse plosca la gură.

  — Cine mai vrea o înghiţitură? întrebă el începând să râdă. E bun contra porumbeilor lui Hitler…!

  Grupul se înveseli deodată. Un bătrân, două femei şi omul care locuia la etajul al IV-lea îşi trecură plosca din mână în mână.

  — Ce facem? întrebă femeia. Rămânem aici, toată noaptea?… Măcar dacă ar fi adăpostul bun… Dar credeţi că rezistă la o bombă căzută în plin?

  — Puţine adăposturi rezistă la o bombă căzută în plin, spuse Gherghel. Doar la hotelul unde locuiesc Neagu şi Păun doar acolo eşti în siguranţă absolută. Sunt zece etaje şi adăpostul se află la alţi cinci metri sub pământ. Şi e un bar, în holul hotelului. Ne mai întremăm puţin… Ce ziceţi?… Vă ispiteşte ideea. Eu acolo mă duc…

  — Să mai aşteptăm puţin, poate trece, spuse Fotescu.

  — Eu zic mai bine să profităm de primul moment de acalmie şi să plecăm, vorbi soţia lui. Asta poate dura toată noaptea…

  — Mie mi-e teamă să ies, spuse femeia căutând din nou ochii lui Ştefan. Mi-e groază să ies în stradă, să văd focul… Mai bine rămân aici. Dumneata ce faci? întrebă pe Ştefan.

  — Eu plec cu dânşii. Mă duc acasă.

  O jumătate de ceas în urmă, plecară. Femeia îi petrecu cu ochii, aşa cum dispăreau, unul după altul, în întunericul culoarului.

  — Nu vă duceţi! le mai strigă ea încă o dată. Am o nelinişte ciudată. Nu vă duceţi…!

  Îi întâmpină un miros puternic de fum, funingine şi petrol. Focurile de pe stradă fuseseră stinse. Doar pe trotuar, la câteva zeci de metri, mai ardeau, molcom, câteva schelete de bombe, ca un foc de găteje pe cale să se stingă. Cerul, însă, era însângerat din toate părţile. Câteva baloane se profilau, luminate la răstimpuri de reflectoare. O camionetă de pompieri trecu în plină viteză prin faţa lor. Porniră cu pasul repede, aproape alergând, spre staţia de metrou.

  — Dar mi se pare că metroul nu mai funcţionează în timp de alarmă, îşi aminti al patrulea.

  — în orice caz, gura metroului e deschisă. Ne adăpostim acolo, dacă nu găsim altceva mai bun…

  Când ajunseră în Cromwell Road, zăriră mici incendii risipite pe tot întinsul străzii. Pâlcuri de oameni ieşeau şi reintrau în umbră, agitându-se. Doi policemeni întindeau de-a curmezişul străzii o frânghie, prinsă la capete în două capre de lemn.

  — Diversionle spuse unul dintre ei.

  Şi pentru că îi văzu alergând grăbiţi spre metrou, le strigă.

  — E un adăpost bun la numărul 37, câteva case mai sus, pe stânga!… Grupul şovăi.

  — Nu rămâneţi în stradă! le strigă un home-guard apărut pe nesimţite din pragul unei uşi. Cad mereu schije. Alergaţi către adăpost. Numărul 37…

  — Eu în orice caz, mă duc la hotel! spuse Gherghel.

  — Şi noi, şopti înspăimântată doamna Fotescu.

  O luară din nou la goană pe lângă case, cocoşaţi, ca şi cum le-ar fi fost teamă că le va cădea ceva pe cap. Nu mai vorbeau. Bubuiturile se înteţiră din nou. Cineva se împiedică de un morman de moloz.

  — Atenţie! strigă. E o casă dărâmată…!

  Auziră un şuierat ascuţit şi se zvârliră toţi la pământ. Din faţă, izbucni o lumină verde-roşietică, urmată imediat de o explozie. Ştefan închise ochii. Parcă îşi simţi tot sângele adunat în inimă; o clipă crezu că se va sufoca. începu să numere: unu, doi trei.

  — Biriş tocmai îmi spunea că mi-ai trimis un mesaj din labirint, vorbea Ileana. Dar n-am înţeles nimic. Nu înţeleg ce vrei să-mi spui… în clipa aceea închise ochii. Trăsnetul zgudui casa şi ferestrele tremurară prelung.

  — Unde o fi plecat băiatul acela prin ploaie? vorbi deodată Ileana, ridicându-se de pe canapea şi ducându-şi amândouă mâinile la tâmple. Apoi se întoarse spre el şi-l privi, exasperată, deznădăjduită.

  — De ce i-ai spus şi lui să vină? îl întrebă cu un glas înecat de emoţie. De ce i-ai vorbit şi lui? N-am înţeles nimic. – îi spuneam că am ieşit din labirint. Dar pe el îl rugasem să-ţi spună altceva. Nu mai mi-aduc nici eu prea bine aminte acum… Tăcuse, istovit, ascultând grindina revărsându-se în ferestre. Se făcuse aproape întuneric. Apoi înălţase brusc fruntea şi o întrebase:

  — Cine era logodnicul tău, căpitanul Melinte? Ileana se oprise în mijlocul odăii şi întoarse speriată capul spre el.

  — L-ai iubit? o întrebă tulburat, aproape în şoaptă… Ridicând încet capul, Ştefan întâlni întreaga boltă străbătută de reflectoare, desprinzându-se albe, sticloase, din cearcănul roşu al cerului. Răpăiau intermitente tunurile antiaeriene; amuţeau brusc, ca şi cum s-ar fi pregătit să asculte, apoi izbucneau din nou, în salve neregulate. Un reflector se opri o clipă asupra unui balon captiv apoi se stinse brusc şi se reaprinse alături.

  — Acum! repede! vorbi Ştefan ridicându-se. Trebuie să fugim!… Tăcuţi, se ridicară şi porniră toţi după el. Câteva zeci de metri în faţă întâlniră un taxi.

  — E gol! strigă Fotescu.

  — Dar nu e nici şoferul! spuse decepţionat Gherghel. Şoferul se desprinse anevoie de sub maşină.

  — Am avut mare noroc! le spuse. M-am băgat la timp. Mi l-au găurit de schije…

  Dar nu voia să-şi părăsească adăpostul.

  — Aproape toate străzile vecine erau blocate, le spuse.

  — Mergem la Park Hotel, vorbi înfierbântat Gherghel. Acolo e cel mai bun adăpost din Londra. Ai taxă dublă… Şi scapi şi dumneata. Aici au să cadă bombe toată noaptea…

  — Trebuie s-o luăm pe-acolo, arătă şoferul către partea cea mai însângerată a oraşului. Are să fie greu… Şi suntem prea mulţi…

  — Eu nu merg, spuse Ştefan. Dar plecaţi acum. Până nu soseşte alt val de avioane…

  În cele din urmă, şoferul se lăsă convins. Se urcară în maşină tăcuţi, evitând să privească înainte spre City, unde flăcările păreau că se înteţesc.

  — Noroc! le spuse Ştefan.

  Urmări cu strângere de inimă maşina aşa cum se pierdea în perdeaua de fum roşu.

  Către miezul nopţii se părea că atacul încetase. Ştefan ieşi din staţia de metrou în care se adăpostise cu un ceas înainte şi se îndreptă spre casă. O parte din reflectoare se stinseseră. Cerul părea acum şi mai însângerat deasupra cartierelor incendiate. în aer plutea un miros greu de păcură, de fum şi ciment. Intrând din nou în benză, i se păru că se trezeşte.

  — Pregătesc invazia, spusese cineva de lângă el. Asta e tactica lor: atrag atenţia asupra Capitalei şi atacă undeva pe coastă, ca să asigure debarcarea primelor unităţi… Ştefan întorsese capul să-l privească. Avea gâtul neaşteptat de lung şi de subţire şi vorbea rar, clipind necontenit, umezindu-şi la răstimpuri buza de sus, aproape sugân-du-şi-o.

  — Zilele acestea sunt hotărâtoare, adăugase.

  — Acum să-i vedem, strigase atunci o femeie. Acum, aici, pe pământul nostru!… Şi parcă deodată nu mai păreau atât de obosiţi. Se priveau unii pe alţii zâmbind, cu o neaşteptată dârzenie în ochi.

  — Bine că a început! exclamase cineva din fund. începu să fredoneze, dar se întrerupse o clipă şi adăugase:

  — Invazia, vreau să spun. Bine că a început… „Dumneata cum te-ai organizat? în caz de invazie vreau să spun.” îşi scoase volumul de versuri din buzunar şi-l deschise la întâmplare. Se trezi târziu că privea de nu mai ştia când aceleaşi rânduri fără să le fi putut înţelege. Cu mintea fermecată de geniul unui poet. „Adevărul este că mi-a fost frică.” „Vorbeşte-mi despre orice altceva…” întoarse foaia continuând să se prefacă atent. Oamenii vorbeau între ei domol, cu lungi pauze.

  — Durează de patru ceasuri, spunea o femeie. Şi parcă tot pe aici se învârtesc, vorbise ea după vreo zece minute, reîntorcându-se. Bine că n-am apucat să ies; căzuse o bombă la capătul străzii.…

  — Am simţit-o până aici, spuse tânărul cu gâtul lung.

  — Nu, ţi s-a părut, era antiaeriana.

  De-abia când se depărtase destul de gura metroului şi se simţi din nou singur, pierdut în întuneric, se trezi de-a binelea. Nu cunoştea deloc cartierul. Cineva, care aproape adormise chirchit lângă ghişeul metroului, îi spusese că are vreun ceas de mers până să ajungă acasă. Trebuia să fie atent pe ce străzi umblă, ca să nu se rătăcească. Grăbi cât putu pasul. La primul colţ, însă, se opri, pentru că strada era întreruptă de frânghii. Un policeman îi strigă să se depărteze repede; căzuseră câteva bombe care încă nu explodaseră şi aştepta echipa de specialişti să le examineze. îi explică pe ce străzi să se îndrepte. Ştefan începu să alerge. După câtva timp i se păru că aude din nou uruitul avioanelor deasupra. Se opri, rezemându-se de un zid. „Un mesaj din labirint. N-am înţeles nimic. Vorbeşte-mi despre orice altceva.” începu din nou să fugă, ţinându-se cât mai aproape de zrduri. Avioanele se auzeau parcă din ce în ce mai distinct… Aşteptase mult timp, ascultând grindina biciuind ferestrele în snopuri dese, cărunte, apoi ridicase deodată capul şi o întrebase:

  — L-ai iubit? Pe el l-ai iubit? Pe logodnicul tău, l-ai iubit…?! Ileana îl privea speriată, îl privea de parcă n-ar fi îndrăznit să creadă că este încă acolo, lângă ea, vorbindu-i din ce în ce mai repede, cu un glas înăbuşit de emoţie, întrebând-o:

  — L-ai iubit? Crezi că l-ai iubit cu adevărat?… în lagăr, mă gândeam tot timpul la asta. Mă întrebam: îl iubeşte cu adevărat? îl poate iubi şi pe el, pe logodnicul ei?! De ce nu-mi răspunzi? L-ai iubit…?

  Zărea la răstimpuri policemeni şi home-guarzi rezemaţi de porţi sau în gura adăposturilor de ciment din stradă, care-i urau noapte bună. Deasupra lor se roteau, nevăzute, depărtate, motoarele. încă n-au lansat…

  — De ce nu-mi răspunzi? Când eram la clinică, mi se păruse că mă pierdusem într-un labirint. Ştiam că există o ieşire, undeva, dar mă rătăcisem. Mă întrebam mereu: L-a iubit? pe el l-a iubit? Dacă aş fi ştiut ce să răspund ieşeam din labirint. De ce nu-mi răspunzi?… Ileana continua să-l privească, înspăimântată.

  — Tu nu-ţi dai seama ce înseamnă asta pentru mine: să ştiu dacă l-ai iubit şi pe el.

  — A murit lângă mine, spuse ea deodată. A murit în braţele mele. Nu mai mă întreba altceva…

  — Dar l-ai iubit? Crezi că l-ai iubit?… Se apropie de fereastră. Grindina încetase. Ploua acum cu băşici, ca o perdea de spume.

  — M-am logodit din deznădejde, spuse Ileana fără să întoarcă capul. A fost o logodnă din deznădejde, dacă poţi ghici ce înseamnă lucrul acesta… Apoi deschise brusc fereastra. Ploaia, vijelia, mirosul de frunze proaspete şi de pământ, mirosul de trandafiri scuturaţi, năvăliră deodată în odaie.

  — Dacă vrei să rămânem prieteni, te rog să nu-mi mai vorbeşti niciodată de asta. Dacă ai fi avut puţină imaginaţie… Dacă ai fi avut puţină dragoste pentru mine… Ghicise deodată că plângea, că se lăsa bătută de ploaie ca să poată plânge, dar rămăsese împietrit în mijlocul odăii, privind-o, neîndrăznind să se apropie.

  Se opri, istovit, ca să verifice numele străzi. Pe alocuri, oraşul i se păruse pustiu şi sinistru. Dar zărise şi străzi luminate de incendii, către care se îndreptau necontenit camionetele pompierilor şi maşinile cu policemeni. La răstimpuri se auzeau exploziile surde, neaşteptate, aproape stinghere, ale bombelor cu întârziere. Descifra cu greutate numele străzii şi îşi dădu seama că se rătăcise, începu să meargă obosit, pe lângă ziduri, scrutând întunericul ca să descopere un home-guard. Strada parcă ar fi făcut parte din alt oraş decât din această Londră bombardată şi incendiată. Fiecare casă îşi avea grădina s”au măcar arborele ei. Parcă mirosea mai puţin a fum şi a gudron. Chiar şi cerul părea mai puţin însângerat privit de aici. Se rezemă de un zid ca să se odihnească. O oboseală dulce, tulburătoare, îi pătrundea în tot trupul.

  — Nu, nu m-am supărat, îi spunea Ileana. Nu înţeleg de ce, dar pe tine nu mă pot supăra. Tu nu eşti ca oricare din noi. Tu trăieşti într-un vis al tău… Mi-e milă de mine, îmi plâng norocul meu. De ce m-ai întâlnit?… De ce-a trebuit să te întâlnesc tocmai pe tine?… La Zinca, baba îmi ghicea mereu: noroc, noroc în dragoste, noroc… Şi după ce te-am cunoscut, baba îmi ghicea: noroc în dragoste, noroc… Te-aş ruga să mă laşi acum. A stat ploaia…

  Târziu, la capătul unei alei, i se păru că zăreşte o umbră. Se îndreptă într-acolo, dar după câţiva paşi se opri. Crezu că aude cuvinte româneşti. Vocea i se păruse, la început, cunoscută, dar nu izbutea să o identifice. De-abia apropiindu-se, îşi dădu seama, tresărind, că era glasul lui Vădastra.

  — Săraca doamna Zissu! repeta el întruna. Săraca doamna Zissu! Să vină ea până aici pentru mine…!

  Ştefan se apropie tulburat. Când îi spuse bună seara, Vădastra se întoarse brusc. Era cu capul gol şi nu-şi avea monoclul negru.

  — Vorbiţi româneşte? întrebă el speriat. Sunteţi român?

  — Sunt Viziru.

  Îi întinse mâna dar, în întuneric, Vădastra nu i-o văzu, şi Ştefan şi-o retrase repede.

  — Cum de sunteţi la ora asta pe aici? Unde e domnul profesor? Vădastra nu-i răspunse. îşi trecu mâna prin păr. Sub braţul stâng, Ştefan observă că strânge servieta cu tabloul lui Antim.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Am primit o telegramă, vorbi cu greutate Vădastra. O am cu mine… Staţi să v-o arăt, adăugă şi începu să caute în buzunar.

  Îi întinse un plic.

  — Tot n-o pot citi. Spune-mi dumneata ce scrie în ea…

  — E de la Irina. Mă informează, într-o formă foarte aleasă, că sunt tată. A născut ieri în zori, un băiat…

  — Felicitările mele!

  — Mulţumesc! Vestea aceasta, cum era de aşteptat, m-a emoţionat foarte mult!… Am destupat o sticlă de şampanie şi am băut-o împreună cu nenea Iancu… Pe urmă, a început bombardamentul…

  — Dar unde e domnul profesor?

  — Nu ştiu ce-i cu el… A rămas în urmă. S-a rătăcit…!

  — Nu se poate.

  — S-a pierdut de mine pe la nouă, vorbi obosit Spiridon. L-am căutat vreo jumătate de ceas… Mi-e teamă să nu i se fi întâmplat ceva…

  — Dar nu eraţi în adăpost? De ce-aţi părăsit adăpostul? Vădastra tăcu, strângându-şi servieta sub braţ.

  — Aţi fost foarte imprudenţi, stărui Ştefan. Nu trebuia să ieşiţi din adăpost cât timp dura încă atacul. Mai ales că domnul profesor are groază de bombardamente…

  — E o chestie delicată, nu v-o pot spune. O chestie care ne priveşte numai pe noi, familia…

  — Trebuie să-l căutăm, spuse Ştefan tulburat deodată. Trebuie să mergem imediat…

  Vădastra nu răspunse. Se mulţumi să-şi treacă în neştire mâna prin păr.

  — Ce s-a întâmplat cu domnul profesor? îl întrebă din nou, aproape strigând.

  — Nu ştiu… S-a rătăcit… O să aflăm mâine dimineaţă ce s-a întâmplat cu el…

  Începură să se audă zgomotele motoarelor de avion, urmate de salve masive de artilerie. Vădastra îi apucă speriat braţul.

  — Iar vin! şopti. Vin din nou!… Şi vin spre noi!… începu să tremure. Se agăţă deznădăjduit de Ştefan.

  — Ce ne facem? întrebă. Acum nu mai scap!… Acum, ştiu că nu mai scap!… Cerul fu scrijelat în acea clipă de zeci de reflectoare, care-şi concentrau bătaia chiar deasupra capetelor lor.

  — Să căutăm un adăpost, spuse Ştefan privind în jurul lui. Haide cu mine! …începu să fugă în susul străzii, unde i se părea că distinge o clădire mai mare. Dar câteva clipe în urmă auzi şuieratul ascuţit al unei bombe şi se trânti la pământ. îşi simţi ceafa şi părul lovite cu nisip şi moloz. „întocmai ca şi atunci, ar fi vrut să ţipe, dar nu putea; gâtlejul îi era sugrumat, ca prins în frânghii nevăzute. Zări totuşi capul lui Ionel ieşind o clipă la suprafaţa apei, printre clăbuci. «Mia!»„, strigase el. Era sigur că-l auzise strigând. Apoi, parcă tot cerul se lăsase pe baltă şi o strivise, ca un cort uriaş care s-ar fi prăbuşit cu un zgomot asurzitor. Nu mai putea auzi nimic. încercă să se ridice, să-l caute pe Spiridon, dar se împiedică de o lespede răsturnată pe trotuar şi căzu din nou. De data aceasta, simţi o durere ascuţită în amândoi genunchii. Rămase câteva secunde nemişcat, închizând ochii, strângându-şi dinţii. îl auzi pe Vădastra, în urma lui, căutându-l.

  — Unde sunteţi? strigă el înspăimântat. Unde sunteţi?

  Se ridică anevoie şi se îndreptă spre clădire; Vădastra alerga în urma lui. Când se apropiară, zgomotul motoarelor se auzea atât de puternic, încât amândoi se trântiră din nou la pământ, ferindu-se parcă să respire. De-abia atunci îşi dete seama că, puţine case în urmă, începuse o anumită agitaţie, se auzeau glasuri, un claxon de maşină. întoarse capul să vadă ce se întâmplă. Se aprinseseră câteva mici focuri – pe acoperişuri, într-o grădină, pe marginea trotuarului. „Au căzut bombe incendiare”, îşi spuse, şi se pregătea să se ridice când simţi lângă el trupul lui Vădastra, târându-se.

  — Nu vă mişcaţi! şopti el. Eu ştiu ce-are să se întâmple. Acum au să cadă din nou alte bombe. Mi-a spus doamna Zissu.

  Incendiile se întindeau. Strada întreagă începuse să se lumineze, bătută din mai multe părţi de flăcări. Se auzi de departe, sirena unei maşini de pompieri. Voi din nou să se ridice, dar Vădastra îl apucă de braţ.

  Târziu, la capătul unei alei, i se păru că zăreşte o umbră. Se îndreptă într-acolo, dar după câţiva paşi se opri. Crezu că aude cuvinte româneşti. Vocea i se păruse, la început, cunoscută, dar nu izbutea să o identifice. De-abia apropiindu-se, îşi dădu seama, tresărind, că era glasul lui Vădastra.

  — Săraca doamna Zissu! repeta el întruna. Săraca doamna Zissu! Să vină ea până aici pentru mine…!

  Ştefan se apropie tulburat. Când îi spuse bună seara, Vădastra se întoarse brusc. Era cu capul gol şi nu-şi avea monoclul negru.

  — Vorbiţi româneşte? întrebă el speriat. Sunteţi român?

  — Sunt Viziru.

  Îi întinse mâna dar, în întuneric, Vădastra nu i-o văzu, şi Ştefan şi-o retrase repede.

  — Cum de sunteţi la ora asta pe aici? Unde e domnul profesor? Vădastra nu-i răspunse. îşi trecu mâna prin păr. Sub braţul stâng, Ştefan observă că strânge servieta cu tabloul lui Antim.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Am primit o telegramă, vorbi cu greutate Vădastra. O am cu mine… Staţi să v-o arăt, adăugă şi începu să caute în buzunar.

  Îi întinse un plic.

  — Tot n-o pot citi. Spune-mi dumneata ce scrie în ea…

  — E de la Irina. Mă informează, într-o formă foarte aleasă, că sunt tată. A născut ieri în zori, un băiat…

  — Felicitările mele!

  — Mulţumesc! Vestea aceasta, cum era de aşteptat, m-a emoţionat foarte mult!… Am destupat o sticlă de şampanie şi am băut-o împreună cu nenea Iancu… Pe urmă, a început bombardamentul…

  — Dar unde e domnul profesor?

  — Nu ştiu ce-i cu el… A rămas în urmă. S-a rătăcit…!

  — Nu se poate.

  — S-a pierdut de mine pe la nouă, vorbi obosit Spiridon. L-am căutat vreo jumătate de ceas… Mi-e teamă să nu i se fi întâmplat ceva…

  — Dar nu eraţi în adăpost? De ce-aţi părăsit adăpostul? Vădastra tăcu, strângându-şi servieta sub braţ.

  — Aţi fost foarte imprudenţi, stărui Ştefan. Nu trebuia să ieşiţi din adăpost cât timp dura încă atacul. Mai ales că domnul profesor are groază de bombardamente…

  — E o chestie delicată, nu v-o pot spune. O chestie care ne priveşte numai pe noi, familia…

  — Trebuie să-l căutăm, spuse Ştefan tulburat deodată. Trebuie să mergem imediat…

  Vădastra nu răspunse. Se mulţumi să-şi treacă în neştire mâna prin păr.

  — Ce s-a întâmplat cu domnul profesor? îl întrebă din nou, aproape strigând.

  — Nu ştiu… S-a rătăcit… O să aflăm mâine dimineaţă ce s-a întâmplat cu el…

  Începură să se audă zgomotele motoarelor de avion, urmate de salve masive de artilerie. Vădastra îi apucă speriat braţul.

  — Iar vin! şopti. Vin din nou!… Şi vin spre noi!… începu să tremure. Se agăţă deznădăjduit de Ştefan.

  — Ce ne facem? întrebă. Acum nu mai scap!… Acum, ştiu că nu mai scap!… Cerul fu scrijelat în acea clipă de zeci de reflectoare, care-şi concentrau bătaia chiar deasupra capetelor lor.

  — Să căutăm un adăpost, spuse Ştefan privind înjurai lui. Haide cu mine!… începu să fugă în susul străzii, unde i se părea că distinge o clădire mai mare. Dar câteva clipe în urmă auzi şuieratul ascuţit al unei bombe şi se trânti la pământ. îşi simţi ceafa şi părul lovite cu nisip şi moloz. „întocmai ca şi atunci, ar fi vrut să ţipe, dar nu putea; gâtlejul îi era sugrumat, ca prins în frânghii nevăzute. Zări totuşi capul lui Ionel ieşind o clipă la suprafaţa apei, printre clăbuci. «Mia!»„, strigase el. Era sigur că-l auzise strigând. Apoi, parcă tot cerul se lăsase pe baltă şi o strivise, ca un cort uriaş care s-ar fi prăbuşit cu un zgomot asurzitor. Nu mai putea auzi nimic. încercă să se ridice, să-l caute pe Spiridon, dar se împiedică de o lespede răsturnată pe trotuar şi căzu din nou. De data aceasta, simţi o durere ascuţită în amândoi genunchii. Rămase câteva secunde nemişcat, închizând ochii, strângându-şi dinţii. îl auzi pe Vădastra, în urma lui, căutându-l.

  — Unde sunteţi? strigă el înspăimântat. Unde sunteţi?

  Se ridică anevoie şi se îndreptă spre clădire; Vădastra alerga în urma lui. Când se apropiară, zgomotul motoarelor se auzea atât de puternic, încât amândoi se trântiră din nou la pământ, ferindu-se parcă să respire. De-abia atunci îşi de te seama că, puţine case în urmă, începuse o anumită agitaţie, se auzeau glasuri, un claxon de maşină. întoarse capul să vadă ce se întâmplă. Se aprinseseră câteva mici focuri – pe acoperişuri, într-o grădină, pe marginea trotuarului. „Au căzut bombe incendiare”, îşi spuse, şi se pregătea să se ridice când simţi lângă el trupul lui Vădastra, târându-se.

  — Nu vă mişcaţi! şopti el. Eu ştiu ce-are să se întâmple. Acum au să cadă din nou alte bombe. Mi-a spus doamna Zissu.

  Incendiile se întindeau. Strada întreagă începuse să se lumineze, bătută din mai multe părţi de flăcări. Se auzi de departe, sirena unei maşini de pompieri. Voi din nou să se ridice, dar Vădastra îl apucă de braţ.

  — Ascultaţi-mă pe mine, vorbi el sugrumat. Nu vă mişcaţi. Aşa s-a întâmplat şi cu nenea Iancu… A plecat prea devreme…

  O nouă serie de explozii se auziră parcă foarte aproape. Spiridon gemu.

  — V-am spus eu? şopti el ca într-un horcăit, fără să-şi ridice capul. Acum vin altele… Şi altele… Şi altele… Aşa l-au omorât pe nenea Iancu…

  Ştefan îşi strânse pumnii încercând să se trezească.

  — Ieşise din adăpost ca să-şi facă neputinţele, continuă Vădastra cu greutate, ca şi cum s-ar fi sufocat. Se aşezase aşa, pe marginea unui trotuar, cum stăm noi acum. Eu i-am spus să se grăbească, să nu stea mult, că au să înceapă iar bombele. Dar n-a vrut. Scăpase tabloul jos, în întuneric, şi nu-l mai găsea… Dar era chiar sub el. L-am găsit eu; era aproape ud… Ce credeţi? S-a stricat? Şi-a pierdut din valoare dacă a fost udat? Dumneavoastră ce credeţi? Un tablou atât de preţios, dacă a fost puţin udat, pe la colţuri, poate să-şi piardă din valoare? Ce credeţi? întrebă el de mai multe ori cu deznădejde.

  — Cred că nu.

  — Aşa cred şi eu. Ce importanţă poate avea dacă a fost puţin udat…?! Până mâine dimineaţă se usucă.

  — Dar ce s-a întâmplat cu domnul profesor?

  — Era o scară de piatră acolo şi-şi făcea neputinţele pe trotuar, la capătul scării, începu tulburat Vădastra.

  Dar un ţipăt de femeie, izbucnit foarte aproape de ei, îi făcu să ridice amândoi capetele. Câţiva metri în susul străzii, acoperişul unei case ardea cu furie şi o femeie cu un copil în braţe striga deznădăjduită de la o fereastră, învăluită în fum. Vădastra strânse tremurând braţul lui Ştefan.

  — Parcă ar fi glasul Irinei, spuse.

  Voiră să se ridice amândoi, dar o nouă serie de explozii îi ţintui la pământ.

  — Dumneavoastră credeţi în îngeri? întrebă foarte emoţionat Vădastra. Doamna Zissu spunea că îngerii există. I-a văzut de mai multe ori. Spunea că fiecare om are îngerul lui păzitor.

  — Ce s-a întâmplat cu domnul profesor? strigă Ştefan. Ce s-a întâmplat cu el…?

  — A murit, vorbi cu destulă linişte Vădastra. A alunecat pe scări şi a murit. V-am spus că-şi făcea neputinţele… A lunecat, aşa, şi a murit… Cădeau mereu bombe în jurul nostru…

  Ştefan voi să se ridice, dar Vădastra îşi apăsă braţul cu toată greutatea asupra lui.

  — Venise şi doamna Zissu. Aproape n-am recunoscut-o. Săraca, doamna Zissu! Cum am lăsat-o eu şi cum am regăsit-o!… E adevărat, au trecut mulţi ani de-atunci…

  Ţipetele femeii se auzeau tot mai disperate. Cu un efort, scrâşnind, Vădastra se ridică în picioare. îi întinse lui Ştefan servieta.

  _Ţineţi-o, vă rog, o clipă, spuse cu un glas uscat. Trebuie să mă duc să scap femeia aia…

  Ştefan încercă să se ridice, dar Spiridon îi ţipă, alarmat.

  — Să nu vă mişcaţi!… Păziţi bine servieta. Asta e singura noastră avere. Voi să pornească, dar se întoarse şi, trecându-şi mâna prin păr, adăugă:

  — Ştiţi, de fapt, eu l-am omorât!… L-am îmbrâncit pe scară când îşi făcea neputinţele şi s-a prăvălit până jos, mort… Degeaba îmi spunea doamna Zissu că nu l-am omorât. Ştiu foarte bine: eu l-am îmbrâncit. L-am văzut cum se rostogoleşte. Am luat servieta şi am plecat. Cădeau atâtea bombe încât mă mir cum am scăpat… Dar, ştiţi, ăsta e un secret al nostru. Fiţi, vă rog, foarte discret…

  Se întoarse, şi cu o neaşteptată supleţe, începu să alerge spre casa incendiată. Ştefan îşi simţea genunchiul înţepenit. încercă de mai multe ori, fără să reuşească să se urnească. îl văzu pe Vădastra intrând în casă, după ce strigase ceva femeii de la fereastră. Dar, câteva clipe în urmă, îl zări din nou în stradă, printre alţi oameni, apărând şi dispărând în bătaia flăcărilor. Mai făcu o încercare să se ridice, dar durerea care o simţi în genunchi fu atât de puternică, încât căzu în nesimţire, apucând servieta cu pumnul, deznădăjduit, ca şi cum ar fi încercat să se agate de ceva.

  Se trezi într-un pat străin. îşi dădu imediat seama că se află într-un spital, îl lovi lumina puternică din sală şi un miros curios de medicamente, care-i răscolea amintirile, fără să le poată identifica undeva cu precizie, în trecut.

  — Unde sunt rănit? întrebă el infirmiera.

  — Nicăieri. Sunteţi perfect sănătos. V-am ruga chiar să vă îmbrăcaţi… Nu mai avem paturi…

  Ştefan se îmbujora. Se ridică în capul oaselor şi simţi în întreg trupul o imensă oboseală.

  — Şi cu toate acestea am leşinat, spuse. Am voit să mă scol şi am simţit o durere teribilă în genunchi.

  — Probabil că v-aţi lovit căzând, spuse infirmiera.

  Îi zâmbi şi se depărta. Ştefan îşi plecă repede ochii. Sala era plină de răniţi. Auzea la răstimpuri gemete, oftaturi. îşi mişcă picioarele şi, deşi vlăguiala stăruia, nu mai simţi nici o durere. începu să se îmbrace grăbit sub cuvertură. Pe marginea patului îşi găsi hainele şi servieta lui Vădastra. Brusc, îşi aminti de întâmplările nopţii şi se tulbură. Ar fi vrut să întrebe ce se întâmplase cu Vădastra, dar îşi de te seama că infirmiera nu avea de unde să ştie. O altă infirmieră îl conduse într-un birou, unde semnă mai multe hârtii.

  — Aţi avut un noroc fără seamăn, îi spuse funcţionarul privindu-l cu mirare. Ardea totul în jurul dumneavoastră. Când v-a ridicat ambulanţa, vă credeau grav rănit. A fost imposibil să vă deşepte. Şi mâna vi se încleştase pe servieta asta…

  Ştefan roşi din nou, mulţumi şi se pregăti să plece. Dar se întoarse după câţiva paşi.

  — N-aţi găsit printre răniţii de pe aceeaşi stradă şi un compatriot de-al meu, Vasilescu-Vădastra?

  Funcţionarul îşi consultă metodic fişierul.

  — Nu, spuse. Dar, ştiţi, adăugă el fără să-şi ridice ochii, aici nu au adus decât răniţii. Şi nici măcar nu i-au adus pe toţi…

  Întâlni un taxi foarte aproape de spital şi se duse la Legaţie. Căzuseră multe bombe în vecinătate şi o parte din geamurile Legaţiei erau sparte. Pe Cromwell Road, câteva case fuseseră incendiate. Ultimul etaj al Muzeului de Ştiinţe Naturale fumega încă. Portarul Legaţiei părea, însă, voios. Avea mâinile scrijelite şi pârlite de bombele incendiare pe care le stinsese noaptea întreagă. îi spusese că însărcinatul cu afaceri venise de dimineaţă şi dăduse dispoziţii ca o parte din servicii să fie transferate la Ambasadă, în Belgrave Square. Se afla acolo un adăpost destul de sigur şi destul de încăpător ca să aibă loc toţi membrii Legaţiei. Ştefan urcă în biroul lui ca să-şi claseze dosarele, dar după câteva minute renunţă. Chemă la telefon Belgrave Square. îi răspunse chiar Fotescu, fericit că-i aude glasul. îi purtaseră toţi grija, îi spuse, văzând că nu vine de dimineaţă la Legaţie. Ştefan întrebă dacă ştie ceva despre Vădastra şi Antim. Nu ştia nimic. Dar până acum Legaţia nu fusese informată de nici o pierdere printre membrii coloniei româneşti.

  Coborî, cu servieta lui Antim sub braţ, şi se duse să ia masa la un restaurant din apropiere. în faţa staţiei de metro se opri să-şi cumpere ziarele.

  — Asta a fost Blitz în regulă, Sir! îi spuse vânzătorul de ziare şi zâmbi. Dar lui Ştefan i se păru că zâmbeşte cu oarecare efort. Trecu mai departe, privind feţele oamenilor din jurul lui. Purtau, toţi, urmele nopţii nedormite; arătau parcă mai pământii, cu o mare resemnare în ochi, cu buzele strânse. Restaurantul fusese pe jumătate dărâmat, şi Ştefan simţi deodată că nu-i mai e foame. Intră într-un pub vecin şi ceru un sandvici şi un pahar de bere. Rămase mult timp fără gânduri strângând servieta cu tabloul lui Antim, mestecând în neştire. Apoi se trezi şi începu să citească ziarele. Simţi cum îl cuprinde oboseala şi se ridică cu un efort, plăti şi se îndreptă spre Legaţie. îşi aminti că trebuie să telegrafieze Ioanei, s-o liniştească.

  Pe la ceasurile patru, după ce termină de împachetat arhiva care trebuia transportată în Belgrave Square, nu se mai putu împotrivi ispitei de a dormi şi se plecă pe birou, culcându-şi capul pe braţul drept. O visă pe Ioana, care parcă venise să-l caute la Legaţie şi nu izbutea să intre: portarul îi spunea prin uşă: „Nu mai stă nimeni aici! S-au mutat toţi în Belgrave Square…!” Ioana stăruia, bătea din ce în ce mai tare cu pumnul în uşă: „E urgent! striga ea. Am venit cu doamna Zissu. Am venit să-l căutăm pe Vădastra…” „în Belgrave Square! în Belgrave Square!”, striga portarul.

  Simţi că-l zgâlţâie cineva şi, tresărind, se deşteptă. în faţa lui, în lumina cenuşie a amurgului, stătea Iancu Antim. Ştefan rămase o clipă cu ochii holbaţi, apoi sări speriat în picioare.

  — Ştiam eu că tot aici am să te găsesc! spuse Antim.

  Şi se aşeză ostenit pe fotoliul din faţa biroului. Ştefan observă că are braţul drept prins într-o eşarfă neagră. Doar după ce-l văzu în fotoliu, bătăile inimii se potoliră, dar în clipa următoare simţi o mare slăbiciune în tot trupul şi se aşeză şi el pe scaun. Antim îşi scoase batista şi-şi şterse cu mare băgare de seamă fruntea. De-abia acum văzu Ştefan că era plin de vânătăi pe faţă şi pe frunte şi avea o mare tăietură sub ochiul drept, care i se prelungea adânc în barbă.

  — Colonelul Chabert! iubite domnule Viziru, începu Antim silindu-se să zâmbească.

  Dar zâmbetul probabil că-i irita una din tăieturi, căci îşi duse repede batista la colţul gurii şi şi-o apăsă, lung.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Colonelul Chabert! nu-ţi spun! făcu Antim păstrându-şi încă batista la gură. Au crezut c-am murit… M-au găsit pe jumătate mort, cu capul spart!… Şi n-aveam nimic! Absolut nimic.

  Se opri, şi cu mare grijă îşi trecu din nou batista pe frunte.

  — Tâlharul de Spiridon m-a îmbrâncit! spuse. L-am simţit eu de mult că mă urmăreşte… Şi acolo, în capul scării, l-am văzut cum se pregăteşte să mă îmbrâncească. M-am lăsat moale şi am căzut… Nu mai credeam că am să scap! Dar bun e Dumnezeu… şi când are omul zile!… Iată că am scăpat! Pedeapsa lui Dumnezeu! Că acum nu-mi mai scapă Spiridon! Acum am dovadă! Ocna are să-l mănânce! Şi tabloul tot n-are să-l poată vinde. Că eu am şi anunţat poliţia că mi l-a furat. Şi am venit aici ca să anunţaţi şi dumneavoastră. Şi să mă pun sub protecţia dumneavoastră. Că criminalul e în stare să încerce din nou să mă omoare…!

  — L-am întâlnit azi-noapte, spuse Ştefan.

  Antim ridică brusc capul şi-l privi cu o înspăimântată intensitate.

  — Avea tabloul la el? întrebă repede.

  ^a' spuse Ştefan ridicându-se de la birou şi îndreptându-se către colţul n Unde îşi depozitase partea din arhivă ce trebuia evacuată. Mi l-a dat mie în păstrare, adăugă. Adică, mai exact, mi l-a dat ca să vi-l înmânez dumneavoastră…

  Antim sări în picioare şi prinse cu amândouă mâinile servieta. Tremura.

  Apoi îşi făcu o cruce mare.

  — Să-ţi dea Dumnezeu şi Maica Domnului sănătate, spuse el emoţionat. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate…!

  Dar nu mai putu continua. începu să plângă zguduit de suspinuri şi-şi acoperi faţa cu batista.

  — Dar nu mai avem nici o veste despre domnul Vădastra, spuse încet Ştefan. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Sărise să dea ajutor unei femei într-o casă incendiată… Mi-e teamă să nu i se fi întâmplat ceva…

  — Să-ţi dea Dumnezeu sănătate! repeta întruna Antim, printre suspinuri. Dumnezeu şi Maica Domnului să-ţi dea sănătate!… Dumnezeu şi Maica Domnului!… Colonelul Chabert…!

  VIII.

  Ajunsese la Bristol la zece noaptea. Gara fusese bombardată şi anevoie găsi un taxi care să-i ducă cele două valize până la hotelul unde i se reţinuse cameră. în întuneric, oraşul i se păru sinistru. De o parte şi de alta a străzii, zărea scheletele caselor incendiate. Pe alocuri, cerul se întrevedea printre ruine. Holul hotelului era plin şi totuşi aproape că nu se auzeau voci. Oamenii îşi vorbeau în şoaptă sau moţăiau obosiţi în fotolii. Era singurul mare hotel scăpat neatins din ultimele bombardamente.

  — Aţi ascultat emisiunea de la nouă seara? întrebă pe funcţionarul de la recepţie predându-i paşaportul. Ce veşti din România?

  Era un bărbat aproape bătrân, cu o mustaţă scurtă, căruntă, şi ochelari de aur. Ridică fruntea din registru şi-l privi corect, fără grabă, parcă ar fi încercat să-şi aducă aminte.

  — România?… Ah, da. E revoluţie. S-au răsculat Gărzile de Fier împotriva generalului Antonescu.

  Ştefan aflase de rebeliune dimineaţa, la Londra, cumpărând gazetele în gară. Dar nu înţelegea ce se întâmplă.

  — Nimic altceva? stărui. Ceva detalii mai precise asupra situaţiei…?

  — Situaţia pare confuză. E revoluţie. Aveţi camera 84, la etajul III, adăugă repede, ca şi cum i-ar fi părut rău că vorbise, şi-şi plecă ochii în registru.

  Ştefan urcă absent în camera 84. Plutea parcă între ziduri o nedefinită tristeţe, de casă pustie, îndoliată. Perdelele groase care acopereau fereastra păreau posomorâte, vechi, rămase acolo dintr-un alt veac. îşi aprinse o ţigară şi începu sa se dezbrace. îi era frig. Aşeză servieta sigilată lângă el, pe pat, şi stinse lumina. Dar nu putea să adoarmă. Fuma cu capul pe pernă, aşa cum începuse în noaptea aceea, alături de Antim.

  Coborând în subsolul Ambasadei, voise să-i ia braţul.

  — Nu mă atinge, te rog! spusese Antim, ferindu-se. Unde pui mâna, mă doare. Parcă aş avea toate oasele zdrobite…

  Două din camerele din subsol fuseseră transformate în adăpost. Erau două încăperi lungi şi înguste, în care se aduseseră paturi de campanie şi câteva măsuţe. Ştefan se îndreptase către colţul cel mai întunecat, îşi scoase cravata şi vestonul, îmbrăcă o haină de casă, şi se culcă. Adormise îndată.

  Se deşteptase târziu şi privise cu mirare în jurul lui. Nu-şi dădea seama unde se află. O parte din becuri fuseseră stinse. îi era frig. Zări, lângă el, pe Antim dormind cu servieta sub cap. După câteva clipe, intrase căpitanul aducând pe o tavă ceştile cu cafea.

  — Cât e ceasul? îl întrebă.

  — Două jumătate, răspunse căpitanul aşezând tava pe una din măsuţe. Nu vrei şi dumneata o cafea?

  — Parcă aş vrea.

  Căpitanul i-o aduse şi-i întinse pachetul cu ţigări.

  — Dar obosit ai mai fost, dacă ai putut dormi, îi spuse. Eu n-am putut închide ochii. Nu atât din cauza bombelor, cât a artileriei antiaeriene. Sunt bateriile astea de lângă noi… Acum s-au mai potolit, dar au să înceapă din nou…

  Îşi aprinse ţigara şi-şi trase cuvertura până sub bărbie. îi era parcă din ce în ce mai frig. Antim scânci prin somn, apoi începu să strănute. Ştefan întinse braţul ca să-l acopere mai bine cu pătura. Antim se smuci brusc, apucând cu amândouă mâinile servieta.

  — Dumneata erai? întrebă el speriat.

  Şi-l privi cercetător, cu bănuială. Ştefan îi zâmbi şi se ghemui sub pătură. Se simţea aproape îngheţat. Ar fi vrut să adoarmă din nou şi închise ochii. Dar îi redeschise imediat şi întoarse capul. Antim nu se culcase; îi urmărea foarte atent mişcările. Ochii li se întâlniră o clipă. Stânjenit, Ştefan se întoarse cu faţa la perete.

  În săptămâna aceea bombardamentele s-au ţinut lanţ, noapte după noapte. Antim n-a mai părăsit subsolul Ambasadei. în timpul zilei, când nu erau alarme, urca în marele salon care fusese transformat în sală de aşteptare, se aşeza într-un fotoliu, cu servieta pe genunchi, şi moţăia. Dacă se dădea alarma în timpul prânzului sau cerul era prea înnourat, nu îndrăznea să se ducă la restaurant, şi se mulţumea cu un sandvici. Serile îi dădea să mănânce bucătarul Ambasadei. Nu voise să se mai întoarcă acasă, nici măcar întovărăşit de Ştefan. Căpitanul îi adusese o mică valiză cu albituri şi un palton.

  — Nu l-a văzut nimeni mort! murmura el din timp în timp.

  Se certase cu însărcinatul de afaceri pentru că se împotrivise să anunţe la Bucureşti dispariţia lui Vădastra.

  — Speriaţi fata degeaba, spusese. Nenorociţi două biete femei!… Nu l-a văzut nimeni mort…!

  Casa în care pătrunsese Vădastra arsese până în temelii. Pieriseră acolo o seamă de oameni, dar Antim încă nu voia să creadă în moartea lui Spiridon.

  _Nu-l cunoaşteţi cine e…, murmura singur, răsucindu-se în fotoliu. Nu pot eu să spun mai mult, dar v-aţi cruci dacă aţi afla…!

  Prinsese ticuri de bătrân. Vorbind, clătina din cap şi îşi sugea mereu buzele. Dormea îmbrăcat, cu servieta sub pernă. Barba îi crescuse sălbatică şi, ca să-şi ascundă gulerul ros şi murdar al cămăşii, purta necontenit un şal în jurul gâtului.

  Apoi, într-o dimineaţă, la sfârşitul lui septembrie, se apropiase speriat de Ştefan. Părea descompus.

  — Plec cu dumneata la Oxford, îi spuse în şoaptă. Nu mai pot rămâne aici!… Ştefan tocmai se întorcea de la Oxford. Se hotărâse evacuarea funcţionarilor auxiliari şi fusese să caute locuinţe. Dar oraşul era arhiplin. Cu multă greutate găsise două camere într-o pensiune modestă „Oxoniensis”.

  — Vin cu dumneata! Nu mai pot rămâne aici! E un nebun cu noi în adăpost. A înnebunit în timpul bombardamentului. N-am dormit toată noaptea de groază…

  Către miezul nopţii, cineva începuse să urle. Nu îndrăznise nimeni să coboare din pat şi să vadă ce se întâmplă. împietriseră toţi, aşteptând. Dar urletele au amuţit deodată şi omul a readormit. Numai Antim n-a mai putut închide ochii.

  — E nebun! murmura. E nebun de legat…!

  Îşi dăduseră întâlnire la gară la ora cinci. Ştefan l-a aşteptat acolo, pe peron, o jumătate de ceas. Se dăduse între timp alarma şi cum Antim nu mai sosea, şi-a închipuit că-i fusese teamă să traverseze oraşul sub bombardament şi că renunţase să mai plece în acea seară. S-a urcat în trenul următor. Călătorea pentru întâia oară în timpul unui atac aerian şi nu se simţi pe deplin liniştit decât după ce trecu de Uxbridge.

  A doua zi află că Antim plecase din Belgrave Square către ora patru, într-un taxi. Câteva ceasuri în urmă se telefonase la Ambasadă ca să se anunţe că fusese găsit mort într-o sală de aşteptare din Paddington Station. Avusese o sincopă. A fost îngropat în seara următoare.

  Ştefan îşi stinse ţigara. „Nu i-a fost dat să ajungă la Oxford”, şopti ca să-şi alunge gândurile. închise ochii. „E revoluţie; s-au răsculat Gărzile de Fier.” Aşa cum prevestise Antim: „Ăştia au să facă revoluţie, spunea, ăştia au să-l omoare pe general.” Când l-au înmormântat, începuse să plouă. Veniseră patru cimitir: căpitanul, bucătarul, el şi Fotescu. însărcinatul cu afaceri trimisese 0 coroană: „Amintire scumpului nostru compatriot”. Ar fi vrut să vină şi el, spunea, dar era chemat la Foreign Office. Când s-au întors de la cimitir, în maşina lui Fotescu, ploaia se înteţise. L-au lăsat la gară. Până la Oxford, privise ploaia măruntă şi rece bătând molcom în geamurile vagonului. Ploaia l-a întovărăşit pretutindeni în zilele următoare. Cerul, cenuşiu şi aspru, parcă se apropiase şi mai mult de pământ. Mirosea a frunze veştede şi toate lucrurile erau umede. Octombrie.

  Se deşteptă la şase. La şapte, pleca din faţa hotelului maşina aeroportului. Când au pornit, era încă întuneric afară. Se suiră în maşina două femei şi câţiva bărbaţi. Lângă el se aşezase un ofiţer, cu aerul absent, care fuma întruna, fără să privească nicăieri. Maşina trecea pe străzi străjuite de ruine, printre care mijea lumina murdară a zorilor. Când se lumină de-a binelea, începu să plouă. Camioneta vira brusc şi se opri în faţa unei bariere din sârmă ghimpată. Din ghereta de ciment înainta, ferindu-se de băltoace, o santinelă. Trase deoparte bariera şi camioneta pătrunse pe aerodrom.

  Doi soldaţi în mantii de ploaie coborâră bagajele. Pasagerii au fost conduşi într-o clădire cenuşie. Ofiţerul îi urmă tăcut. Controlul şi plata bagajelor se făcu repede. Apoi trecură la controlul paşapoartelor. Ştefan fusese lăsat la urmă. Cu servieta lângă el, aştepta. După un sfert de ceas, un soldat îi strigă numele. în birou se afla ofiţerul din maşină şi încă un funcţionar civil. I-au cerut hârtiile şi le-au examinat, pe rând, cu mare atenţie. Apoi, fără să-şi ridice privirile, ofiţerul îl întrebă ce misiune a avut la Londra.

  — Nu sunteţi trecut în lista corpului diplomatic, spuse.

  Îi întinse lista şi Ştefan parcurse numele funcţionarilor Legaţiei României. Al lui nu era.

  — Portmoneul dumneavoastră, vă rog, spuse ofiţerul.

  Îl desfăcu, scoase toate hârtiile, numără bancnotele, apoi trecu totul funcţionarului de lângă el. Ştefan privea toate acestea cu un început de teamă, îşi aminti, fulgerător, de Prefectura Poliţiei. Se întrebă dacă nu cumva i-o fi rămas în portmoneu vreo însemnare sau vreun nume, care să poată părea suspect.

  — Mai aveţi altceva prin buzunare? întrebă ofiţerul.

  Ştefan începu să se caute şi scoase tot ce avea. Scoase şi batista, dar voi s-o pună repede în buzunar.

  — Lăsaţi-o, vă rog, spuse ofiţerul. Care sunt cheile de la valizele dumneavoastră? Controlul se face alături…

  „Ministrul a avut dreptate: e din cauza lui Duma…!”, îi fulgeră prin minte. Ofiţerul aşeză toate obiectele într-un coşuleţ, afară de un pachet început de ţigări pe care-l lăsă pe birou, şi sună. Intră un soldat, se apropie de birou şi luă coşul. Funcţionarul în civil cerceta cu mare atenţie fiecare hârtiuţă din portmoneu. Câteva cărţi de vizită pe care erau însemnări le aşezase deoparte.

  — O să vi se facă percheziţie corporală, spuse ofiţerul ridicându-se.

  Ştefan se îmbujora. E adevărat, ministrul îl prevenise: era suspect.

  — Credeam că faptul de a poseda un paşaport diplomatic şi de a fi fost în misiune…

  Dar ofiţerul nu-l lăsă să termine.

  — Guvernul dumneavoastră se poartă mai rău, spuse apropiindu-se de uşă. Gazetarii noştri au fost arestaţi de poliţia legionară, bătuţi şi schingiuiţi. Gestapoul de la Ploieşti i-a scos dinţii corespondentului unui ziar…

  — Dar asta a făcut-o Gestapoul, îl întrerupse Ştefan ridicând deodată tonul.

  — Totuna e, spuse ofiţerul închizând uşa în urma lui.

  Funcţionarul în civil îi ceru haina. Apoi sună; intră un tânăr, cu ochii mărunţi şi cenuşii. Luă haina şi se apropie de fereastră. începu să o pipăie încet, cu pricepere, purtându-şi degetele pe fiecare cusătură. Funcţionarul îi examina în acest timp vesta. Intră un al treilea, care îi ceru pantofii şi se retrase cu ei într-un colţ. într-un sfert de ceas, Ştefan rămăsese gol. Se aşeză pe scaun, neîndrăznind să se simtă umilit. „Ar fi trebuit să mă aştept la asta. E din cauza lui Duma.” Ministrul îl prevenise. întinse mâna să-şi ia din pachetul lăsat pe birou o ţigară.

  — Ce voiţi? întrebă sever funcţionarul.

  — O ţigară.

  Îi scoase chiar el ţigara din pachet, apoi îi întinse chibritul aprins.

  — Mulţumesc, spuse Ştefan.

  Funcţionarul clătină din cap şi se reîntoarse la lucrul lui.

  În acea duminică de noiembrie, se trezise repetând de mai multe ori un nume: Mihai Duma. Era sigur că îl auzise cândva, dar nu izbutea să-şi amintească în ce împrejurare. După vreun ceas de eforturi, renunţase să mai caute şi coborâse. Era întunecat; începuse să plouă. îşi strânsese macferlanul înjurai gâtului şi se îndreptase cu pasul repede către râu. Cunoştea un loc care îi plăcea mult; râul trecea acolo într-o pădure. Un vaporaş încremenise lângă mal, pustiu, vetust, ca o relicvă dintr-o altă lume. Anglia dinainte de 10 mai 1940. O viaţă pe care nu o cunoscuse, pe care o îndrăgise numai din cărţi. Pe drum, ploaia se înteţise. Era cu capul gol şi căută un loc unde să se adăpostească. Trecea prin faţa unui parc în care desluşise corturi şi câteva camioane camuflate. Ştia că sunt trupele destinate să apere teritoriul de cele dintâi valuri de paraşutişti, şi grăbi pasul. Orice român e suspect. Grăbi şi mai mult pasul până ce ajunse în faţa unei case care avea, la poarta dinspre şosea, un soi de acoperiş sub care se putea adăposti. îşi aprinse o ţigară. Gardul de fier care împrejmuia curtea fusese scos şi dăruit industriei de război, ca şi toate grilajele din Oxford, de altfel. „Mihai Duma, îşi aminti el deodată, este cineva de care îi vorbise Biriş.” Dar nu izbuti să-şi amintească mai mult şi se întoarse acasă iritat, cu fruntea plecată, prin ploaie. La „Oxoniensis” îl aştepta dejunul: o sardea pe o frunză de salată, o felie de limbă afumată, o bucată de pâine, doi pesmeţi şi o ceaşcă cu compot. Mancă grăbit şi se sui repede în camera lui. Introduse un shilling în radiatorul electric şi-l trase aproape de birou, ca să-şi dezmorţească picioarele. Apoi luase la întâmplare o carte şi-o deschise la mijloc. Târziu, îi privise titlul să vadă ce citeşte; era un volum de critici literare ale Virginiei Woolf. De Mihai Duma îi vorbise Biriş în noaptea… „Am fost la unul, Mihai Duma, tocmai la Cotroceni…” Simţi că începe să i se facă frig.

  — Am avut totuşi o misiune oficială! începu el deodată. Nu prea văd deosebirea între Gestapou şi dumneavoastră, marea democraţie…

  Unul dintre poliţişti, care-i cerceta, în dreptul ferestrei, cămaşa, întoarse încet capul şi zâmbi. Gol, cu mucul de ţigară între degete, Ştefan i se păru mai ridicol aşa cum încercase să se ridice, indignat de pe scaun.

  — Noi n-o să vă scoatem dinţii, spuse el placid.

  „Am întâlnit un om interesant! spusese Biriş în acea noapte. Unul, Mihai Duma.” în dimineaţa următoare, la Legaţie, se hotărâse deodată să-i telegrafieze. îşi dădea seama că e imprudent, dar simţea că nu se va linişti decât după ce va primi răspunsul lui Biriş. „Rog comunică telegrafic amănunte precise despre Mihai Duma. Stop. Interesat cel mai mare grad acest om. Stop. Amiciţie Ştefan.” începuse să cifreze telegrama în cifrul Ministerului Economiei, dar îşi amintise deodată că cifrul e perimat de câteva luni. Ar fi trebuit să-l roage pe Fotescu, sau pe consilierul de Legaţie. Şovăise multă vreme, apoi coborî chiar el şi duse telegrama la poştă. A treia zi primise răspunsul: „Omul lipsit de interes. Stop. încetat de mult orice legătură cu el. Stop. Fericit totuşi de semnul de viaţă pe care mi l-ai dat. Stop. Amiciţie Petre”.

  Un poliţist îi întinsese cămaşa. O luă, fără să mulţumească, şi şi-o trase repede peste cap. îi era mai puţin frig şi se simţea mai puţin ruşinat, dar continua să se simtă ridicol. în seara aceea fusese invitat la masă de însărcinatul cu afaceri, care-şi închiriase mai de mult o vilă în apropiere de Oxford. L-a luat cu el cu maşina. Curând după ce trecură de Uxbridge începuse să se lase ceaţa şi maşina îşi încetini viteza. Ştefan aduse vorba de Rubensul lui Antim, dispărut în gara Paddington după ce fusese salvat prin atâtea peripeţii.

  — Acum aflu pentru întâia oară de asta. De ce nu m-ai informat la timp? S-ar putea ca lucrurile să fie mai complicate decât ne-am închipuit noi… Va trebui să informăm poliţia, adăugă absent, încercând să găsească un loc unde să gareze maşina. Să înceapă cercetările…

  Şoseaua fusese cu totul năpădită de ceaţă. O ceaţă albă, groasă, înecăcioasă. Ştefan începu s-o simtă apăsându-l pe piept, ca o piatră grea. „E prima ceaţă pe care o întâlneşte în Anglia”, ar fi vrut să spună.

  — Deşi, cu tot ce se întâmplă în lume, şi mai ales aici, continuase însărcinatul cu afaceri, povestea asta are să pară ridicolă… în orice caz, trebuie să facem cercetări…

  Peste trei zile, un inspector venise să-l vadă în Belgrave Square. îl rugă să povestească tot ce ştia despre Vădastra şi Antim. Omul îl asculta fără interes, aproape indiferent. Părea obosit; îşi trecea din când în când palma stângă peste ochi, cu un gest scurt, automat. Reveni peste o săptămână, de astă dată mai afabil, mai atent, privindu-l neîncetat. îi ceru o listă a tuturor persoanelor pe care le văzuse în ziua morţii lui Antim şi, măcar aproximativ, durata întrevederilor.

  — Nu cumva mă bănuiţi pe mine? îl întrebase Ştefan. Inspectorul îl privise cu un zâmbet ofuscat şi politicos. Urmase apoi, în preajma Crăciunului, discuţia cu ministrul…

  — Puteţi să vă îmbrăcaţi, spuse funcţionarul de la birou după ce schimbase cu ceilalţi doi o privire fără expresie.

  Ştefan începu să se îmbrace tăcut. Peste câteva clipe, intră ofiţerul.

  — Revizia bagajelor va mai dura puţin, spuse aşezându-se la birou. Ştefan nu-i răspunse. Se mulţumi să privească pe fereastră. Cei doi părăsiră tăcuţi camera.

  — O să ajungeţi la Lisabona cu cel puţin un ceas întârziere, vorbi ofiţerul. Şi asta, din cauza dumitale…

  Zâmbi, stingându-şi plictisit ţigara. Apoi deschise jurnalul şi începu să citească.

  Îşi amintea foarte limpede ziua aceea de 22 decembrie. Lângă Hol ton Hills erau arbori mari, cuminţi, bătrâni. îi regăsise despuiaţi de frunze, dar senini. Aşteaptâl înţelesese Ştefan – şi o nenumită bucurie îl invada deodată. Ei ştiu bine că totul va reîncepe, de la început, la primăvară; că nimic, în jurul lor, nu e definitiv. Ce se întâmplă s-a mai întâmplat şi se va mai întâmpla. Moartea frunzelor nu înseamnă şi moartea lor, căci iarna le e prielnică şi dulce, ca un somn, ca o lungă odihnă. Aşa cum stau, despuiaţi şi aspri, arătându-ne numai scoarţa dură, întunecată, parcă ar încerca să ne păcălească, lăsându-ne să credem că s-au întors şi ei la mineral, că au reintegrat condiţia mineralogică a existenţei. Dar regresiunea aceasta în materia moartă e numai aparentă, e doar o imitaţie a morţii, ca să se poată odihni mai bine. E doar un gest simiesc pe care-l încearcă viaţa; sau, poate, o camuflare în mineral, ca să fie lăsată în pace, să se poată reface pe dinlăuntru…

  După vreo zece minute, un soldat aduse înapoi coşul în care se aflau hârtiile, batista, cheile şi portmoneul lui Ştefan.

  Ştiţi că n-o să puteţi lua curierul diplomatic, spuse ofiţerul fără să-şi ochii din jurnal. Nu vă recunoaştem calitatea de curier.

  Ştefan rămase câteva clipe nehotărât. Apoi se ridică brusc în picioare.

  — Să-mi permiteţi, atunci, să vorbesc la telefon cu Ambasada.

  — Linia e întreruptă. în acest moment la Londra e alarmă aeriană… Şi nici n-o să fie timp. într-un sfert de ceas, plecaţi.

  — Şi dacă refuz să plec?

  Ofiţerul ridică din umeri. Se ghicea totuşi că e încurcat.

  — In acest caz, va trebui să despăgubiţi Compania Aeriană pentru cele două ceasuri de întârziere din cauza dumneavoastră. Adică, o mie de lire, adăugă.

  „Poate cred că am ascuns acolo tabloul… Sau secrete militare.” Ştefan ştia ce conţine curierul: scrisori către familiile din ţară, rapoarte consulare întârziate, câteva acte justificative de cheltuieli. Le verificase chiar el împreună cu însărcinatul cu afaceri.

  — Pentru că suntem singuri, îi spusese atunci ministrul, la 22 decembrie, am să te întreg ceva: ce legături ai dumneata cu un oarecare domn Mihai Duma? Ştefan îTprivise tulburându-se deodată.

  — Niciuna, spusese. Nu-l cunosc. îl cunoştea un prieten de-al meu şi într-o bună zi… Se întrerupsese, încurcat. îi era ruşine să mărturisească, fără ocol, că într-o bună zi telegrafiase ca să pună capăt unei obsesii.

  — Mie îmi poţi spune adevărul, îl încurajase ministrul. Tot ce-ai să-mi spui, rămâne între noi…

  — Nenorocirea este că n-am aproape nimic de spus, exclamase atunci, aproape cu deznădejde. în fond, e o copilărie… Şi i-o povestise, plimbându-se amândoi sub arborii din Holton Hills, silindu-se să nu-i ascundă nimic.

  — Dacă nu te-aş cunoaşte, mi-ar fi greu să te cred, spusese ministrul. Şi, fără îndoială, nu te va crede nimeni… Obsesia dumitale o înţeleg foarte bine. Ce nu înţeleg, este imprudenţa dumitale de a telegrafia în clar… Parcă ai fi uitat că Anglia se află în război şi fiecare dintre noi putem fi bănuiţi de spionaj. Simpla menţiune a unui nume era suspectă. Dar când era vorba de Mihai Duma… – în fond, ce era atât de grav în numele ăsta? întrebase, interesat deodată. Ministrul şovăise o clipă, apoi îi luase braţul.

  — Se întâmplă ca acest om să fie foarte suspect, spuse. E în Serviciul Secret şi lucrează pentru nemţi… Ştefan se oprise, înmărmurit.

  — Dar de unde să bănuiesc eu una ca asta! exclamase aproape cu naivitate. Auzisem numele lui de la cel mai bun prieten al meu, care e profesor de filosofie şi nu face politică…

  — Am să încerc să repar lucrurile, adăugase ministrul. Dar are să fie greu… Deocamdată eşti foarte prost văzut la Foreign Office. Să nu spui nimic la Legaţie, dar guvernul englez vrea să ceară rechemarea dumitale… Ştefan se îmbujora.

  — Atunci mai bine mi-o cer eu. Am rămas aici din spirit de colegialitate şi pentru că nu voiam să mi se spună că mi-a fost frică de asediul insulei. Mai bine mă întorc în ţară, de bunăvoie, aşa cum doream de mult s-o fac. Mâine îmi cer telegrafic rechemarea…

  — Şi asta ar părea suspect, spusese ministrul. Mai aşteaptă câteva zile, o săptămână chiar. Vom vedea mai târziu ce e de făcut…

  — Cred că e timpul, spuse ofiţerul ridicându-se de la birou şi privindu-şi ceasul. Bagajele dumneavoastră sunt, probabil, la avion… Vă dăm o atestaţie că servieta sigilată va fi predată Legaţiei României la Londra…

  „Evident, o vor deschide şi o vor controla, hârtie cu hârtie.” îşi aminti de scrisorile şi chitanţele justificative dinlăuntru şi zâmbi ridicând din umeri.

  — Ce mai spun ziarele de România? întrebă el calm.

  — Rebeliunea se întinde în toată ţara. Sunt lupte de stradă, la Bucureşti, între armată şi Gărzile de Fier.

  Îl conduse până la avion. Era un imens avion olandez, care făcea, până la invazia Olandei, cursa Amsterdam-Batavia. Un pilot îl văzu venind, şi se urcă voios în avion.

  — Drum bun! îi spuse ofiţerul întinzându-i mâna.

  Ştefan'se revăzu în acea clipă gol, zgribulit, aşteptând pe scaun să i se înapoieze cămaşa – şi, ca şi cum n-ar fi auzit nimic, fără să se mai întoarcă, se urcă.

  Avionul era aproape gol. Cei câţiva pasageri îl priviră enervaţi. Numai unul dintre piloţi, trecând pe lângă el, îi puse mâna pe umeri. Ferestrele erau astupate cu plăci de carton. Simţi avionul ridicându-se şi luând înălţime, dar pentru că nu putea vedea nimic încercă un sentiment tulbure, de neîncredere. După vreo jumătate de ceas, auzi motoarele micşorându-şi zgomotul, zvâcnind tot mai rar, apoi simţi că avionul atinge pământul. Pilotul care-l bătuse pe umăr ieşi din cabină.

  — încărcăm benzină, spuse trecând pe lângă el.

  Privi pe rând pasagerii. O femeie croşeta; cealaltă, mai tânără, citea o revistă ilustrată. Domnul din faţa lui, un egiptean, moţăia. Mai erau doi bărbaţi, în fund, care vorbeau încet între ei. Aprinse o ţigară. Nu avea nimic de citit. Cărţile şi revistele pe care şi le luase de la Londra fuseseră confiscate. I se oprise până şi ziarul cumpărat în holul hotelului, la plecare. închise ochii. Nu avea nimic de făcut: nici un refugiu. „Rebeliunea se întinde în toată ţara. Lupte între armată şi Gărzile de Fier.”

  În acea seară de 22 ianuarie Mişu Weismann sună prelung la uşa Cătălinei. Nu răspundea nimeni. Se rezemă de perete, îşi aprinse o ţigară şi se hotărî să aştepte. Mâna îi tremură ridicând chibritul. Era palid, cu ochii roşii şi obrazul părea murdar. îşi trecu palma peste faţă, apoi scoase batista şi îşi şterse fruntea, bărbia, obrajii. Cu totul gerul de afară, transpirase. îşi descheie paltonul şi îşi scoase fularul din jurul gâtului. Se simţea foarte obosit. După ce şovăi câteva clipe, se aşeză pe ultima treaptă, în faţa uşii Cătălinei. Când auzea urcând liftul, cu un mare efort se ridica în picioare.

  Era gata să moţăie când i se păru că aude împuşcături. Sări lipindu-se de perete. Cu urechea la pândă, desluşi în depărtare chiote, urale, un zvon sugrumat de cântec, şi apoi împuşcăturile se auziră din nou. Weismann se apropie de uşa Cătălinei, cu mâna pregătită să sune. îşi ridicase gulerul de la palton. Când simţi că liftul trece pe lângă el, apăsă butonul, silindu-se să facă gestul acesta cu cât mai multă naturaleţe. După o clipă, răsuflă istovit şi se rezemă iar de perete, ascultând. Nu se mai auzeau împuşcături. Doar un vuiet înăbuşit, de multe glasuri ridicându-se deodată, departe, în ger, strigând parcă aceleaşi cuvinte, aclamând, huiduind. îşi aprinse nervos o altă ţigară şi făcu câţiva paşi prin faţa uşii. Privi încă o dată la ceas; era nouă şi cinci. Dacă s-a dus cumva la teatru? îi fulgeră întrebarea prin gând. închise ochii, ca şi cum ar fi vrut să alunge o imagine care-l teroriza.

  Câteva minute în urmă sosi Cătălina cu Biriş. Weismann o cuprinse în braţe.

  — Pe dumneata te căutam! îi spuse Cătălina emoţionată. Te caut de azi dimineaţă! Dacă ai ştii prin ce-am trecut…!

  — Să intrăm! Să intrăm! le spuse Weismann în şoaptă. Abia la lumina puternică din cameră îl văzură în ce hal era.

  — N-am dormit toată noaptea, spuse scoţându-şi paltonul. Noroc c-am prins de veste, căci altminteri nu mă mai vedeaţi!… Au devastat toate prăvăliile din cartier…

  — Dar unde ai fost? îl întrebă Cătălina. Când am aflat azi-dimineaţă ce se întâmplă, am alergat într-un suflet la dumneata…

  — O să aflaţi mai târziu unde am fost, spuse Weismann şi zâmbi pentru întâia oră. Tot ce vă pot spune e că n-am dormit. Şi aproape că n-am mâncat.

  — Să-ţi fac un ceai, spuse Cătălina trecând în odaia de alături. Weismann se întinse istovit pe canapea.

  — O văzurăm şi p-asta, coane Petrică! se adresă el lui Biriş. Oameni omorâţi pe străzi. Ovreii fugăriţi ca fiarele sălbatice, înjunghiaţi şi îmbucătăţiţi ca la abator!… O văzurăm şi p-asta! repetă el abătut.

  Biriş se apropie de canapea şi-i puse mâna pe umăr.

  — Bine c-a dat Dumnezeu şi ai scăpat! spuse. Greul a trecut. Acum e începutul sfârşitului. Generalul Antonescu e stăpân pe situaţie: armata e de partea lui şi armata trage în legionari. Azi, mâine, rebeliunea e lichidată…

  — Crezi? făcu Weismann. Dar nemţii? Ce-or să zică nemţii?… Biriş zâmbi şi-şi lăsă din nou mâna pe umerii lui.

  — Nemţii îl susţin pe Antonescu! Ei i-au dat mână liberă să lichideze pe legionari. Crezi că Hitler e un sentimental, să încurajeze o mişcare fascistă atunci când, din felurite motive, această mişcare îi încurcă socotelile? Pe Fiihrer îl interesează un singur lucru: să fie linişte în ţară, ca să-şi poată el aduna grânele şi transporta petrolul. Căci fără petrol n-ar putea continua războiul nici măcar şase luni de zile…

  — Să te audă Dumnezeu! spuse Mişu. Dar ce-am văzut, n-am să mai uit!… îşi aprinse o ţigară şi se întinse mai bine pe canapea. Biriş se aşeză lângă el, gânditor. Cătălina se întoarse cu ceainicul şi tava cu ceşti.

  — Ce-aţi amuţit aşa, amândoi? întrebă ea.

  — Conu' Mişu e obosit, spuse Biriş. Apoi, după o clipă, întrebă.

  — Unde îl ascundem? Crezi că poate rămâne aici, la tine?

  — Evident, spuse Cătălina, apropiindu-se de divan cu tava. Unde vrei, în altă parte?

  — îţi mulţumesc, duduie Cătălina, spuse Mişu Weismann. Dar să nu crezi că aici, la mata, sunt în siguranţă. în blocul ăsta mai locuiesc o sumă de ovrei. Dacă la noapte răbufneşte din nou rebeliunea, au să fie atacate cartierele bogate. Când am venit, deja începuseră să se adune la capătul străzii, în grădină. Şi am auzit tot timpul împuşcături…

  — Cartierul e bine păzit, spuse Biriş. Am întâlnit cordoane de jandarmi pe toate străzile. Au scos şi tancurile. Nu-ţi fie teamă, aici nu se întâmplă nimic. Ţi-am spus că toate sediile legionare sunt ocupate de armată sau asediate… încă o zi, două, şi totul reintră în ordine.

  — Ce ştii dumneata? făcu Mişu. în timp ce armata se luptă cu legionarii, se ridică mahalalele şi încep să devasteze. Am văzut câteva grupuri când coboram din maşină. Erau haimanale şi pungaşi de rând. Profită de rebeliune ca să prade şi să omoare. îţi spun eu, că i-am văzut!… Aici, în cartierul ăsta, nu-i sigur. Mai bine mergem la Dan…

  Biriş înălţă privirile spre Cătălina, care ascultase cu ochii plecaţi. Tăceau amândoi. Deodată se auziră salve de puşcă. Mişu se ridică brusc de pe divan.

  — I-auziţi! le spuse.

  Împuşcăturile continuară, răzleţe. Apoi, după o lungă tăcere, un răpăit de mitralieră.

  — Mă duc să văd ce se întâmplă, spuse Biriş îmbrăcându-şi paltonul.

  — Petre, eşti nebun! făcu Cătălina.

  — N-aveţi nici o grijă. Am impresia că se trage în aer… Şi ieşi repede înainte ca să-l poată opri Cătălina.

  Rămaşi singuri, Weismann o privi cu mirare.

  — Mi se pare mie sau vrei să te desparţi de Dan?

  Cătălina nu-i răspunse, continuând să-i pregătească sandviciurile cu şuncă.

  — Rău faci, continuă el. Dan e un om extraordinar.

  MIRCEA EUADE

  — Tocmai dumneata spui asta, coane Mişu, vorbi Cătălina zâmbind. După tot ce-a făcut?… Mi-aş fi închipuit că dumneata ai fi avut dreptul să fii cel mai supărat…

  — Dar ce-a făcut? o întrerupse Mişu. A îmbrăcat cămaşa verde. Ei şi, parcă numai el a îmbrăcat-o? Dar eu ştiu ce crede el despre legionari. Mi-a spus-o de atâtea ori. A pus cămaşa verde ca să i se dea direcţia teatrului. Foarte bine că i-au dat-o lui. Cel puţin el e om priceput. Ai văzut ce planuri îndrăzneţe are…

  Cătălina se apropie de el şi-l mângâie pe obraz.

  — Dumneata eşti un om extraordinar, coane Mişu, spuse. Nici după tot ce ţi s-a întâmplat nu vrei să te schimbi…!

  Weismann se îmbujora.

  — Ce-are a face una cu alta? spuse. îl cunosc pe Dan de zece ani. Mi-a spus că nu e legionar şi-l cred… Dar nu despre asta vorbeam, adăugă repede. Ce s-a întâmplat între voi? Cât am fost eu plecat, s-a întâmplat ceva, căci nu prea vă mai văd împreună…

  — Nu s-a întâmplat nimic, coane Mişu, vorbi Cătălina cu o tristă indiferenţă. Dumneata ştii că eu nu mă despărţeam de Dan pentru că mi se părea că n-ar putea trăi fără mine. în fond, asta e cam tot ce-ţi rămâne dintr-o dragoste, după câţiva ani: teama că, dacă te desparţi, celălalt va suferi mai mult decât tine… Dar am observat că de când a intrat la direcţia teatrului, poate trăi şi fără mine. Acum, îşi poate împlini visul lui: să monteze şi să joace pe Shakespeare aşa cum crede că trebuie jucat…

  Se auziră din nou împuşcături, urmate de urale, ţipete, huiduituri. Cătălina se apropie repede de fereastră, o deschise şi se plecă o clipă să privească.

  — Nu e pe strada noastră, spuse. Trebuie să fie tot la Grădină… Dar ce-o fi făcând Petre de nu se mai întoarce…

  Mişu sfârşi de mâncat ultimul sandvici şi-şi aprinse încă o ţigară. Cătălina închise fereastra şi se aşeză, abătută, pe divan, lângă el.

  — Totuşi, după câte am înţeles, nu v-aţi despărţit.

  — încă nu, dar aproape, spuse Cătălina cu un surâs obosit. Confiscat cum e, de câteva luni, de teatrul lui, nici nu va observa că nu mai sunt lângă el… Şi fiecare dintre noi îşi va face viaţa cum îl va îndemna inima…

  Biriş se întoarse o jumătate de oră mai târziu.

  — Nu prea înţeleg ce se întâmplă, spuse el plictisit scoţându-şi paltonul. Postul de radio este încă în mâna legionarilor. Anunţă fel de fel de năzbâtii, în spatele Grădinii au fost o seamă de incidente şi s-a tras, de ambele părţi, dar nimeni nu ştie să-ţi spună exact ce s-a întâmplat şi cine a început. Am aflat, doar, că s-a tras de prin case, de-a dreptul în mulţime. Dacă e adevărat, asta înseamnă că există o sumă de agenţi provocatori, şi atunci lucrurile se complică…

  — Nu-ţi spuneam eu? făcu Mişu ridicându-se şi începând să se plimbe prin odaie cu paşi repezi, nervos. în noaptea asta au să se reverse mahalalele spre centru, şi atunci să vezi rebeliune!

  Se opri în mijlocul odăii şi îi privi pe amândoi, silindu-se să zâmbească.

  — Ce-ar fi să dormim noaptea asta cu toţii, la Dan…?

  — Dacă ne hotărâm, făcu deodată Biriş, eu plec să caut maşină. Nu cred că putem găsi uşor un taxi. Dar am să telefonez cuiva, să vină să ne ia cu maşina… Aştept să vă hotărâţi, adăugă el privind către Cătălina.

  — Bine, spuse ea încet. Mergem.

  Au ajuns la Bibicescu puţin înainte de miezul nopţii, căci Biriş găsise maşina abia după vreun ceas. întâlniră de mai multe ori cordoane de soldaţi care făceau controlul hârtiilor şi căutau arme. La un colţ de stradă, o rafală de gloanţe şuieră pe deasupra maşinii. Cătălina izbucni într-un râs scurt, nervos. Biriş tăcea, cu fularul înfăşurat până sus deasupra bărbiei. La răstimpuri, tremura, ca zgâlţâit de friguri. îl găsiră pe Bibicescu acasă, cu paltonul pe el. Era frig; focul se stinsese în sobă, dar îi era lene să mai coboare în pivniţă după lemne. Părea plictisit.

  — Am trimis pe cineva după dumneata, coane Mişu, să te caute! spuse. Dar dispăruseşi de acasă. Am tras o spaimă…

  Weismann se îmbujora, fericit.

  — Ştiam eu că o să vă zbateţi pentru mine, spuse. Dar prin câte am trecut!… începu să povestească întrerupându-se ca să pună întrebări, fumând, tuşind, ştergându-şi mereu obrazul cu batista. N-au înţeles mare lucru, pentru că Mişu nu cita nume, nu preciza nimic, vorbind de „o persoană care mi-e îndatorată”, de o „casă foarte luxoasă, unde mi s-a oferit un apartament”, de „omul cu care trebuia să fac afacerea de care v-am vorbit”. După zece minute şi văzând că celorlalţi le e frig, Bibicescu îşi căută lanterna electrică şi coborî în pivniţă după lemne. Cătălina îl ajută să facă focul. Cu paltonul pe el Biriş îi privea, fumând abătut. Mişu se aşezase pe o canapea, gata să adoarmă.

  — Crezi că trebuie să-l îmbrăcăm în cămaşă verde, sau e sigur şi aşa, pentru că e în casa ta? întrebă zâmbind Cătălina.

  Bibicescu o privi încruntat, ca şi când n-ar fi înţeles. Apoi ridică din umeri şi continuă să sufle în sobă.

  — Ce-aţi mai făcut? întrebă el târziu, adresându-se la amândoi. Nu v-am mai văzut pe la teatru…

  Cătălina privi spre Mişu şi-i făcu semn.

  — Unde îl culci?

  — în odaia de alături, răspunse Bibicescu.

  — Mă duc să văd dacă mai arde focul, spuse Cătălina. Weismann se frecă la ochi, căscă, apoi îşi aprinse o nouă ţigară.

  — Pe aici a fost ceva? întrebă.

  — Nu. E un cartier liniştit, spuse Bibicescu.

  — Mi-a plăcut formula, începu deodată Biriş bine dispus. Tu crezi că celelalte cartiere, cartierul lui Mişu, de pildă, sunt de felul lor neliniştite?… Am impresia că nici nu ştii ce se întâmplă de două zile. Să-ţi spun eu: e un fel de revoluţie, nu aceea pe care o aşteaptă şi-o vesteşte Bursuc, ci o rebeliune. Legionarii s-au răsculat împotriva generalului Antonescu, cu care guvernau împreună ţara de aproape cinci luni şi vor să-l răstoarne. Armata e de partea generalului Antonescu, şi de două zile armata trage în legionari. Iar legionarii trag în cine se nimereşte: în Mişu, în mine, poate chiar în tine…

  — Credeam că e ceva mai grav, spuse Bibicescu încercând să zâmbească. Biriş tăcu. Cătălina încarcă un braţ de lemne şi trecu în odaia vecină.

  Bibicescu se duse după ea.

  — De ce-l necăjeşti? şopti Mişu apropiindu-se de Biriş. Nu-l vezi că e nervos? Cred că a primit vreo veste proastă…

  — Să-ţi spun eu vestea pe care a primit-o, vorbi liniştit Biriş. L-au dat afară de la teatru. îl numiseră legionarii, şi acum toate numirile făcute de legionari vor fi revizuite. Unul ca el era menit să zboare cel dintâi…

  — De unde ştii?

  — N-ai decât să te uiţi la el. Mai arată a director de teatru? Adu-ţi aminte cum era acum două, trei săptămâni…

  În acea clipă Bibicescu se întoarse, îşi scoase paltonul şi căută ceva într-un dulap.

  — Dacă ţi-e somn, te poţi duce la culcare, coane Mişu, spuse apropiindu-se cu o sticlă de coniac şi câteva pahare. Dar bea întâi un coniac să te încălzeşti. E cam frig dincolo…

  Weismann dădu peste cap paharul, se scutură şi începu să-şi frece mâinile.

  — Şi cum, frate, nu ştii nimic ce se întâmplă? întrebă el. N-ai vreun vecin să te informeze? S-o fi terminat, nu s-o fi terminat…?

  — Ce să se termine?! întrebă mirat Bibicescu.

  — Rebeliunea.

  — Fii serios, coane Mişu, zâmbi Bibicescu. N-a fost şi nici nu va fi nici o rebeliune. O rebeliune e o acţiune organizată şi unitar condusă. Unde ai văzut dumneata organizaţie şi conducere? O serie de incidente, provocate de o mână de criminali şi demenţi. Şi câteva mii de derbedei, care au profitat de întuneric ca să devasteze şi să prădeze…

  — Asta spuneam şi eu, începu timid Weismann. Biriş râse din nou.

  — Mai bine du-te şi te culcă, coane Mişu, îi spuse. Cazi de oboseală! Weismann le strânse cu emoţie mâinile şi trecu în odaia de-alături. Biriş îşi sorbea încet coniacul. Bibicescu se rezemase de sobă.

  — Şi altceva, ce mai zici? întrebă târziu Biriş.

  — Sunt cam obosit. Am lucrat enorm în ultimele zile…

  Cătălina intră şi ea, îşi turnă un pahar cu coniac şi se aşeză pe scaun, alături de Biriş.

  — Am pus la punct programul pentru toată stagiunea, continuă Bibicescu. Am înlocuit o seamă de platitudini pe care le moştenisem de la vechea direcţie. Şi am izbutit, în sfârşit, să-i conving să joace Priveghiul. O pun chiar eu în scenă şi tot eu am să joc rolul principal. De altfel, e singurul rol pe care am să-l joc în stagiunea asta.

  Cătălina ridică fruntea, îşi dădu la o parte bucla care-i căzuse deasupra ochiului şi-l privi nedumerită.

  — A fost foarte greu, continuă Bibicescu, dar până la urmă am izbutit. Săptămâna viitoare încep repetiţiile.

  — Dan, îl întrerupse Cătălina, cum poţi să faci o asemenea nelegiuire? Bibicescu ridică încruntat fruntea şi o privi.

  — Ce vrei să spui? o întrebă plictisit.

  — Ştii foarte bine ce vreau să spun. Şi când am discutat ultima oară, înainte de Crăciun, credeam că am rămas bine înţeleşi. în nici un caz nu poţi juca Priveghiul. Ar însemna să săvârşeşti cu bună ştiinţă o fraudă.

  — Dar de ce?

  — Pentru că Priveghiul tău nu este opera lui Partenie. Nu ai dreptul să foloseşti schiţa unui autor şi să alcătuieşti o piesă pe care el n-a avut timp s-o termine şi pe care a conceput-o cu totul altfel decât ţi-o închipui tu…

  Bibicescu ridică din umeri şi începu să se plimbe cu mâinile în buzunar.

  — Susţii un lucru absurd. Nu e prima oară când un regizor pune în scenă un text incomplet.

  — Dar nu e un text incomplet, îl întrerupse Cătălina. E numai o schiţă şi câteva fragmente…

  — S-au mai găsit şi alte texte. Primele două acte sunt aproape complete…

  — Cum de n-a văzut nimeni acel faimos manuscris? întrebă zâmbind Cătălina. Cum de ţi-a căzut ţie în mână tocmai textele care lipseau? Şi cum de se face că tocmai aceste două acte ţi s-au transmis bătute la maşină…?

  — Am motivele mele să cred că sunt autentice.

  — Cred şi eu. Dacă le-ai scris tu…!

  Bibicescu se opri în mijlocul odăii şi o privi cu o neobişnuită asprime, aproape furios.

  — Cine ţi-a mai băgat şi asta în cap?

  — Era foarte simplu, începu liniştită Cătălina. Tu nu aveai curajul să-ţi iei răspunderea piesei pe care ai scris-o folosindu-te de frânturile găsite printre hârtiile lui Partenie. Problema totuşi te pasiona; pentru că, aşa cum singur spuneai, subiectul şi problema Priveghiului i le sugeraseşi chiar tu, într-o convorbire pe care ai fi avut-o cu Partenie. Aşa că ai compus piesa după capul tău şi o joci sub semnătura unui mare autor. Dar piesa ta e proastă, şi ce faci tu e o fraudă şi o nelegiuire. Doar dacă nu e un act de supremă gelozie, menit să compromită un autor post-mortem… Tu întotdeauna ai fost puţin gelos pe Ciru Partenie. De ce nu vrei să recunoşti…?

  — Vorbeşti prostii! spuse Bibicescu, reîncepând să se plimbe.

  — Dar, în fond, întrebă Biriş, ce te face pe tine să crezi că Priveghiul pe care vrea să-l joace Dan nu e autentic?

  Cătălina şovăi o clipă, plecând ochii în jos. Apoi se hotărî, brusc.

  — Pentru că Ciru Partenie mi-a povestit piesa înainte de moarte. Şi nu seamănă deloc cu textul lui Dan…

  Bibicescu se opri brusc în mijlocul odăii.

  — N-am ştiut că erai atât de bună prietenă cu Ciru Partenie, spuse. Nu mi-ai vorbit niciodată de asta.

  — La ce bun? făcu Cătălina, ridicând din umeri.

  Se apropie de birou şi-şi turnă încă un pahar cu coniac. Tăceau cu toţii. Biriş îşi dădu paharul peste cap. Bibicescu umplu din nou soba cu lemne. Brusc, o rafală de mitralieră străpunse tăcerea. Se priviră toţi, ca şi când s-ar fi trezit din somn, nedumeriţi. Biriş se sculă şi, apropiindu-se repede de Bibicescu, îi prinse mâna şi i-o scutură puternic, de mai multe ori.

  — Felicitările mele, Dane, îi spuse. Eşti un om mare. Eşti pur şi simplu extraordinar. Ai izbutit să ne faci să discutăm teatrul tău chiar într-o noapte ca asta. Ne-ai bătut pe toţi!… O idee fixă triumfă întotdeauna. Foarte curând, ai să triumfi şi tu…!

  Rafalele de mitralieră se înteţiră. Mişu întredeschise uşa. Era învelit în plapumă, cu picioarele goale.

  — Ce se întâmplă? întrebă el somnoros. Mi s-a părut mie sau am auzit ceva?

  — Ţi s-a părut, spuse Biriş bine dispus. Cartierul ăsta e linştit. E populat de oameni paşnici şi cu frica lui Dumnezeu…

  Bibicescu tăcea posomorât, privind un colţ din covor.

  — Numai de n-ar face imbecilii ăştia vreo prostie! spuse el foarte încet. Atunci s-au dus dracului toate planurile…

  Ioana reciti de mai multe ori telegrama, încercând să-şi potolească bătăile inimii. Apoi strigă:

  — Răzvan! Vine împăratul…!

  Din odaia alăturată intră un băieţaş blond, cu o cutie mare de carton în mână. Ioana îl prinse în braţe şi-l ridică foarte sus, până ce simţi că picioarele îi ating umerii.

  — Vine împăratul! repeta ea întruna. E la Lisabona! A scăpat de război! E la Lisabona!

  — împăratul! rosti solemn, aproape emoţionat, Răzvan. Vine împăratul! „De ce-l lăsaţi să vorbească aşa? o dojenea mereu doamna Bologa. Ce obicei e ăsta să spună: împăratul…?! De ce nu-i spune, ca toţi copiii din lume, tată?” „Ştefan l-a învăţat, se apără Ioana. Spune că e mai frumos aşa, şi că e bine să-l obişnuim de la început cu o pronunţie complicată…”

  — Acuma ai să vezi şi tu, îl ameninţă zâmbind Ioana. Acuma ai să vezi ce înseamnă să fie împăratul cu noi!… Ai să vezi…!

  Îl lăsă repede din braţe şi, râzând mereu, începu să-şi şteargă lacrimile. Răzvan continua s-o privească emoţionat, aproape cu spaimă.

  — Vine împăratul! şoptea el. Ce-are să spună Irina? Ea nu l-a văzut. Ce-are să spună…?

  — împăratul nu e în război cu Irina, vorbi repede Ioana. împăratul e în război cu Avioanele Negre. Irina e de partea noastră. Noi, şi cu Irina, şi cu Tata Moşu suntem de partea Avioanelor Albe…

  — împăratul e la război, şopti grav Răzvan.

  — Acum nu mai e. Acum a scăpat de război. E la Lisabona. La Lisabona, unde sunt portocali. Şi zilele acestea soseşte. Soseşte cu Avioanele Albe…

  „Trebuie s-o anunţ pe Irina, îşi spuse. Dar în acea clipă îşi aminti de rebeliune, şi se întunecă. Dacă aş găsi o maşină, m-aş duce. Ea a venit, atunci…”

  În acea după-amiază de 30 noiembrie încerca să prindă un post englezesc, când Măria intrase şi o anunţă că a venit doamna Vădastra; „nepoata domnului profesor Antim”, adăugase ea. Ioana tresărise; ştia că Antim, ca şi Vădastra, muriseră în bombardament; îi scrisese Ştefan, cu multe amănunte, prin curierul unei legaţii neutre. Ieşi repede s-o întâmpine. O lovi de la început tinereţea şi paloarea Irinei, accentuată şi mai mult de doliu. Părea o fată de liceu, rămasă orfană. Avea părul foarte bălai, prins în cozi în jurul capului, şi fruntea mare, blând arcuită. în afară de o lumină care nu ştia de unde izvorăşte, figura i se păru ştearsă, lipsită de expresie. Doar când zâmbea, i se zăreau dinţii foarte frumoşi şi o nelămurită dulceaţă îi transfigura pentru o clipă trăsăturile.

  — Spune-mi Irina! îi şopti după ce Ioana o poftise să şadă.

  Avea o voce neobişnuit de caldă. Ioana o găsise aşteptând-o în mijlocul salonului, cuminte, cu mâinile la spate.

  — Spune-mi Irina! O să fim prietene…

  Se aşeză în fotoliu, continuând să zâmbească. Dar o privea cu atâta pătrundere, încât Ioana îşi plecă ochii, încurcată.

  — îmi pare rău de nenorocirea care s-a întâmplat, începu Ioana. Mi-a scris Ştefan cum s-a întâmplat…

  Irina o opri, cu un zâmbet sfios, întristat.

  — S-au prăpădit amândoi neîmpărtăşiţi şi nespovediţi, ca păgânii, spuse foarte încet.

  — în noaptea aceea, când m-au apucat durerile, parcă am văzut şi am înţeles ce era să se întâmple. Tot atunci, parcă, mi s-a arătat duhul bietei doamne Zissu şi m-a liniştit. „Linişteşte-te, fetiţă, parcă îmi spunea, că s-a îndurat Dumnezeu de tine, şi păcatul are să cadă departe de voi…!” Biata doamnă Zissu, Dumnezeu s-o odihnească…!

  Îşi făcu pe îndelete o cruce mare şi cuviincioasă. Ioana o ascultase tulburată, îi era puţin frică şi nu ştia ce să spună; nu înţelesese nimic.

  — Nu ştiam că a murit…

  — A murit de mult. Nici nu bănuiam, atunci, că am să fiu într-o zi soţia lui Spiridon…

  Îşi ridică privirile şi zâmbi.

  — Şi ce era cu dânsa? o întrebă Ioana.

  — Nu ştiu. Spiridon nu mi-a vorbit decât o singură dată de ea. Dar am înţeles că i-a făcut cândva Spiridon un bine, când femeia avea mare nevoie. Şi binele făcut la nevoie ţi-l răsplăteşte înzecit Dumnezeu când nici cu gândul nu gândeşti…

  Se ridică repede şi, apropiindu-se, puse mâna pe umărul Ioanei. Apoi, cu acelaşi zâmbet neînţeles, se aşeză ea pe canapea.

  — Să nu crezi că sunt nebună, spuse. Vorbesc şi eu cum mă taie capul… îşi aşeză amândouă mâinile pe genunchi ca o şcolăriţă.

  — De când mă ştiu, voiam să mă călugăresc. Dar n-am fost vrednică. A trebuit să mă mărit. Ani şi ani, m-am tot împotrivit, dar până la urmă l-am întâlnit pe Spiridon şi am înţeles că pe el mi l-a ursit Dumnezeu. Avea mare nevoie de un suflet lângă el. Era nefericit. L-am aşteptat zece ani. Şi de cum l-am văzut, am simţit că el era ursitul meu… Aş vrea să-ţi văd băiatul, adăugă ridicându-se. Nu mai pot rămâne mult. Trebuie să mă întorc să-mi alăptez copilul.

  Ioana voi să sune.

  — Nu, o opri Irina punându-i mâna pe braţ. Vreau să văd camera unde doarme el, unde are să doarmă la noapte.

  O conduse în dormitor.

  — Doarme aici, cu mine, spuse arătându-i patul.

  Irina intră cu paşi uşori şi cercetă cu de-amănuntul odaia. La capătul patului Ioanei era o etajeră cu cărţi şi câteva fotografii ale lui Ştefan. Le privi zâmbind, nehotărâtă.

  — E împăratul, şopti Ioana. El e, Ştefan…

  Irina dădu din cap şi se îndreptă către patul lui Răzvan. Deasupra era atârnată o icoană.

  — Ascultă-mă, spuse ea deodată roşindu-se. Te-aş ruga un lucru, dar te-aş ruga să-l faci, orice ai crede despre mine. în noaptea asta, scoate icoana şi aşaz-o pe masă. Sau, dacă vrei, trage puţin patul în mijlocul odăii. Apropie-l de patul dumitale…

  Ioana o privea nedumerită.

  — Ascultă-mă, reîncepu Irina cu un glas tot mai rugător. Fă aşa cum îţi spun eu…

  — Dar de ce?

  Irina şovăi încurcată.

  — Nici eu nu ştiu prea bine de ce, spuse în cele din urmă. Dar am visat azi-noapte un vis rău… Doamne fereşte!

  Privi încă o dată întreaga odaie, înseninându-se.

  — Acum trebuie să plec, spuse. Dar am să mai vin eu…!

  În noaptea aceea a deşteptat-o un uruit care venea parcă din fundul pământului. Deschizând ochii, i se păru că lunecă afară din pat şi ţipă, apucându-se cu amândouă mâinile de cearşafuri. „M-am speriat, îşi spuse. Am visat urât…!” în clipa următoare, patul întreg se clătină, geamurile începură să zăngăne şi sări înspăimântată, căutându-şi prin întuneric papucii. De-abia când simţi parchetul tremurând sub picioare îşi dădu seama că e cutremur şi se repezi spre Răzvan, aproape fără să înţeleagă ce face. îl smuci din pat şi-l strânse în braţe. Atunci, huruitul se înăspri, geamurile toate se înfiorară şi, din odaia de alături, auzi o seamă de zgomote surde, înecate, câteva clipe în urmă, de o cădere masivă. „Biblioteca lui Ştefan”, înţelese Ioana, şi-şi strânse mai tare copilul în braţe, ca şi cum ar fi vrut să-i ascundă plânsul în propriul ei trup. Casa începu să se clatine din temelii. Ioana rămăsese lângă uşă, silindu-se să-şi lipească picioarele de parchet. Tremura şi se sperie şi mai mult auzindu-şi dinţii clănţănind. Târziu, se trezi că se rugase întruna, fără să ştie când începuse Şi ce spusese. Crezu, atunci, că nu mai e nici o nădejde. Zărea, în semiîntunericul cu care se obişnuise, lampa din tavan clătinându-se şi aştepta, neputincioasă, să se prăvălească pe podea. Ar fi vrut să fugă, dacă ar mai fi fost timp. Dar simţea că nu mai e timp de nimic. în clipa următoare, casa trebuia să se năruiască. Ţipă fără să ştie, continuând în acelaşi timp să se roage. închisese ochii. Răzvan se zbătea în braţele ei. Ar fi vrut să-l mângâie, dar nu mai ştia cum. îl strângea din ce în ce mai tare la piept. Apoi îşi strivi capul de trupul lui, şi aşteptă. Parcă timpul se oprise pe loc. Cutremurul dura, aşa, de la începutul lumii.

  …Abia târziu, când coborâse jos, în picioarele goale, şi proprietarul o sfătui să se urce la ea, nu cumva să răcească, îşi aminti de vizita Irinei şi de sfaturile pe care i le dăduse în acea după-amiază. Simţi o mare frică şi îşi făcu repede cruce. Reîntoarsă în odaie, încercă să adoarmă pe Răzvan, dar nu-şi mai putea stăpâni lacrimile şi izbucni în plâns, închinându-se mereu. Plângea de o calmă fericire care parcă îi topise fiinţa întreagă.

  Începuse chiar de a doua zi să caute adresa Irinei, dar nu izbutise s-o afle decât după o săptămână. Se dusese s-o vadă într-o dimineaţă.

  — Am venit să-ţi mulţumesc, îi spuse îmbrăţişând-o. Irina se îmbujora. Ioana o prinse de mână şi o trase spre ea.

  — Parcă nu-mi vine să cred. Cum de-ai ştiut că are să fie cutremur?

  — N-am ştiut. Visasem urât cu o noapte mai înainte…

  — Dar cum ai ghicit că visul acela urât prevestea un cutremur, iar nu o altfel de nenorocire?

  — M-or fi luminat Dumnezeu şi Maica Domnului, zâmbi Irina.

  Ioana o privi intimidată. I se păru că ghiceşte în ochii ei oboseala plânsului; erau tulburi, înlăcrimaţi parcă, şi pleoapele erau uşor umflate.

  — Să ţi-l arăt pe Gheorghiţă, spuse ea din nou. Să-l vezi ce voinic este…

  — Mai stai, o rugă Ioana. Mai stai puţin lângă mine… Mă simt mai liniştită lângă dumneata… Probabil că eşti sfântă, adăugă ea mai încet.

  — Nu vorbi aşa, că e păcat! şopti speriată Irina. Nu vorbi aşa…

  — Poate mai îmi srjui ceva, se rugă Ioana. îmi spui ceva de folos…

  — Să-ţi vorbesc de împăratul? o întrebă deodată Irina luminându-se la faţă. Să n-ai nici o grijă dinspre partea lui, căci se întoarce… împăratul se întoarce…!

  De-atunci, venea adeseori s-o vadă.

  — Să trăiască împăratul! spunea intrând.

  Apoi îşi rotea zâmbind privirile în jurul ei şi se aşeza pe canapea, aşteptându-l pe Răzvan.

  — Ce veşti de la împăratul? îl întreba ea luându-l în braţe.

  — împăratul e în război! rostea, cu gravitate, Răzvan.

  — Să-ţi spun eu cum e cu el, cu împăratul, începea Irina. Acolo, peste şapte mări şi şapte ţări, e ţara Avioanelor Albe. împăratul stă într-o casă cu multe etaje deasupra, iar de la fereastra lui se vede un pom. Acum s-a ridicat de la masă şi s-a apropiat de fereastră. A dat perdeaua la o parte şi priveşte cerul. Cerul nu e albastru, ca pe la noi. Acolo, cerul e ca de plumb. Priveşte, şi se gândeşte la tine. îşi aminteşte de tine şi zâmbeşte… Acum, nu mai zâmbeşte. Acum e trist, se gândeşte la măicuţa ta şi socoteşte în gând… Adună, în gând, zilele…

  — E adevărat? întreba Ioana îmbujorându-se. Irina zâmbea ridicând din umeri.

  — Aşa e povestea cu Avioanele Albe…

  Odată, intrând, se opri tulburată în pragul uşii. Apoi se îndreptă repede spre Ioana şi o cuprinse de mijloc.

  — De ce eşti aşa de tristă? Dă-mi şi mie să citesc. Dă-mi şi mie cartea aceea care te-a întristat atât. Vreau s-o citesc…

  Ioana tresări şi o privi speriată, pălind.

  — De unde ai ştiut? o întrebă.

  — Dă-mi-o şi mie s-o citesc, stărui Irina.

  Ioana se apropie de rafturi şi scoase Plimbare în întuneric.

  — E ultima lui carte, spuse plecându-şi privirile. E foarte tristă. Parcă ar fi presimţit…

  — L-ai iubit atât de mult? o întrebă deodată Irina.

  — Da, spuse. Cred că l-am iubit foarte mult. Dacă n-ar fi apărut Ştefan în viaţa mea.

  — Ţi se pare, doar, că l-ai iubit, o întrerupse Irina. Tot pe el îl iubeai şi înainte, pe împăratul. El ţi-a fost ursitul…

  Parcă o mare linişte i se răspândi atunci în toată fiinţa. Se apropie de Irina şi o cuprinse în braţe.

  — E adevărat, şopti. E adevărat! Numai pe el îl iubeam… Irina reveni puţine zile în urmă.

  — Săracul de el, spuse, s-a prăpădit şi el fără lumânare, nespovedit şi neîmpărtăşit, ca un câine omorât cu pietre, în mijlocul străzii… Te mai rogi pentru el! El, Partenie, te-a iubit foarte mult. Te rogi pentru el…?

  Ioana rămase în faţa ei, în picioare, neîndrăznind s-o privească.

  — Eu nu ştiu, şopti ea, nu ştiu să mă rog. învaţă-mă dumneata!… înva-ţă-mă cum să mă rog! exclamă ridicându-şi brusc privirile, emoţionată.

  — Eu nu pot să te învăţ, pentru că n-am dar. Nu ştiu decât Tatăl Nostru. Spune Tatăl Nostru…

  Îşi dădea seama că visează, dar nu izbutea să se trezească. Avionul pornise din nou. Stewardul aşezase pe genunchii fiecăruia o tavă pe care se aflau un sandvici, o portocală şi o ceaşcă cu ceai, apoi se întoarse şi ridică plăcile de carton de la ferestre. Cerul întreg îl întâmpină din toate părţile o dată. Sub el, printre nori, se zărea oceanul. Norii păreau fâşii de vată murdară, plutind leneşe Şi în neştire. Nu mai auzea zgomotul motoarelor; începea să audă în schimb melodii aproape uitate, nelămurite, care izvorau din cine ştie ce fragment de Timp, pe care nici nu-şi mai amintea că-l trăise vreodată. Şi apoi, pe nesimţite, melodiile acelea tulburi, nedecise, se transformară într-un cor foarte depărtat, dar din ce în ce mai ferm. Vocile se pierdeau uneori ca înecate de o năprasnică răsturnare de talazuri, apoi se înălţau din nou, victorioase, stăpânind toate vuietele unei mări nevăzute. Asculta furat, încercând să-şi amintească. Din aşteptare, se întocmi încet, frântură cu frântură, pădurea de la Băneasa.

  Tresări şi se trezi cu soarele în faţă. Câteva clipe nu-şi dădu seama unde se află, apoi simţi cum îl înăbuşă beatitudinea şi, sărind din pat, deschise larg ferestrele. Arborii Avenidei erau despuiaţi de frunze, dar cerul era limpede şi în văzduh răzbea miros de primăvară. Un tramvai electric lunecă metalic prin faţa lui. îl privi emoţionat, parcă ar fi văzut deja tramvaiele din Bucureşti. începu să se îmbrace repede. „Ştirile sunt confuze. Rebeliunea se întinde în toată ţara.”

  Privise fiecare fereastră luminată prin faţa căreia trecuse autocarul cu o greu stăpânită bucurie. De la aeroportul din Sintra până la Lisabona au făcut trei sferturi de ceas. Totul i se părea feeric: colinele împădurite, eucalipţii şi stejarii-plută, luminile caselor de ţară împrejmuite cu ziduri de piatră – dar mai ales ferestrele luminate. Oboseala îi pierise îndată ce intrase pe Avenida cu becuri puternice. Mirosea a primăvară şi seara era atât de caldă, încât îşi scoase paltonul şi şi-l aşeză pe genunchi.

  — Ţi-am reţinut cameră la hotel Ti voii, îi spusese Filimon, întâmpinându-l la Legaţie. îmi pare rău că nu putem rămâne împreună astă-seară. Sunt invitat. într-o jumătate de ceas trebuie să fiu acasă, să mă schimb… Ştirile sunt confuze, adăugase el cu câteva minute în urmă. Unele informaţii pretind că rebeliunea se întinde în toată ţara; altele, că generalul Antonescu e stăpân pe situaţie…

  Ştefan coborî şi se îndreptă spre birou să-şi lase cheia. Apropiindu-se, îl auzi pe portar vorbind la telefon.

  — Non, Madame, Mademoiselle Zisso n'est pas encore rentree… Non, Madame, elle n'est pas î Lisbonne…

  Taxiul îl lăsă în faţa Legaţiei; era un apartament modest, aproape sărăcăcios, într-o clădire din Avenida Antonio Augusto Aguiar.

  — Am anunţat azi-noapte Bucureştiul de sosirea dumitale, îi spuse Filimon. Am adăugat că ai fost percheziţionat… Dar ce ai? îl întrebă el.

  — Sunt încă năucit de zbor, zâmbi vinovat Ştefan. Ce se întâmplă în ţară? întrebă el repede.

  — Pare că rebeliunea a fost înăbuşită… Pare că…

  După câteva minute, Ştefan îşi dădu seama că Filimon se oprise din nou şi-l privea, nedumerit.

  — Î-propos, începu el pe un ton oarecare. Mai sunt români la hotelul meu? Auzii adineauri numele unei domnişoare Zissu…

  — O domnişoară Zissu? se miră Filimon. Acum aud pentru prima dată de ea. N-a trecut pe la Legaţie.

  Rebeliunea a fost înăbuşită în ziua următoare. Au început apoi represaliile; arestări masive de legionari, procese sumare în faţa tribunalelor militare, razii şi percheziţii. Cordoane de jandarmi barau străzile şi trecătorii, îndeosebi femeile erau căutate de arme. Cătălina fusese oprită pe bulevardul Domniţa şi îndelung cercetată de un plutonier. Când înţelese că e vorba de altceva decât de o percheziţie, îl lovi cu mâna peste braţ.

  — Eşti sub arest! îi spuse plutonierul.

  Rânjind i se dezveliră dinţii de aur. Cătălina privi speriată în jurul ei, cerând parcă ajutor. Câţiva domni zâmbiră stânjeniţi, plecând ochii.

  — Dar n-am făcut nimic! strigă ea.

  — Circulaţi, circulaţi! se auzi glasul unui comisar.

  Cei percheziţionaţi plecau mai departe răsuflând uşuraţi.

  — N-am făcut nimic! repeta mereu Cătălina.

  Un ofiţer trecu trotuarul spre ea şi se apropie de plutonier.

  — Ce vină are doamna? întrebă.

  Cătălinei i se părea că ghiceşte o mare blândeţe în vocea lui. îi zâmbi, puţin speriată. Ofiţerul îi întoarse zâmbetul.

  — Ultragiu armatei, vorbi plutonierul. A dat în mine…

  — Pentru că m-ai pipăit, ţipă Cătălina. Sub pretext că mă percheziţionai, îmi umblai pe sub fuste…!

  Câţiva trecători care-şi aşteptau rândul la percheziţie, începură să râdă. Ofiţerul se apropie de Cătălina şi se înclină, politicos.

  — îmi daţi voie să vă conduc? întrebă el. Sunt căpitanul Băleanu Aurelian. Cătălina îi luă repede braţul şi amândoi se îndepărtară urmăriţi de privirile jandarmilor.

  — Are protecţie! spuse cineva în urma lor. în dreptul statuii Rosetti, Cătălina se opri.

  — Vă mulţumesc că m-aţi condus, spuse întinzând mâna. Acum sunt în afară de orice pericol…

  Căpitanul o privi lung. Abia acum observă Cătălina că are ochii foarte albaştri, bătând în vioriu. Şi, aşa cum sta în faţa ei, înalt, cu umerii largi, cu figura senină, cu buzele cărnoase şi totuşi calme, i se păru foarte frumos, dar de o frumuseţe somnoroasă, depărtată.

  — Poate voi avea plăcerea să vă mai reîntâlnesc, spuse Băleanu. Acasă o aştepta Bibicescu. Se posomorî văzându-l tolănit pe divanul ei, fumând.

  — Venise femeia să facă odăile şi am profitat să intru şi eu. Cred că nu ai nimic contra…

  Cătălina nu-i răspunse. îşi scoase paltonul şi trecu în odaia de-alături. Când se întoarse, Bibicescu o prinse în braţe.

  — Ce-i cu tine? o întrebă. Nu mă mai iubeşti…?

  — Nu, răspunse zâmbind Cătălina, îndreptându-se spre divan, îşi sprijini capul sub palme, privind vag spre tavan.

  — Nu te pot crede, şopti Bibicescu.

  Şi tăcu aşteptând să vadă ce spune Cătălina.

  — Ştii că m-au dat afară de la direcţie, începu el târziu. Eterna poveste. Când sunt gata să fac şi eu ceva, intervine o catastrofă: când montează Mişu o afacere, izbucneşte un război european; când mi se dă direcţia avariază cutremurul sala teatrului sau se întâmplă o rebeliune…

  Cătălina îl privea zâmbindu-i întristată. Bibicescu începu să se plimbe prin cameră.

  — Şi asta tocmai acum, când sunt în plenitudinea forţelor mele izbucni el. Când am rezolvat toate problemele!

  — Ce probleme ai rezolvat?

  — Toate problemele! toate problemele privitoare la teatru, vreau să spun. Dacă ai şti ce clar văd acum lucrurile! Dacă ai şti câte am în cap!… Am să mă apuc din nou de scris. Am o piesă extraordinară: Time is moneyl aşa îi spune. Cu un singur personaj principal: Timpul, şi poate cincizeci de personaje secundare, oamenii… Vrei să ţi-o povestesc?

  Cătălina dădu absentă din cap. Bibicescu se apropie de divan şi începu să-i povestească piesa. în actul I, Timpul va fi un copil de 1l-l2 ani; în actul al II-lea, va fi un bărbat de 35^0 de ani… Cătălina îşi duse mâinile la frunte. Tristeţea parcă începea s-o doară de-a dreptul în carne. După cinci minute, nu se mai putu stăpâni.

  — Dar e fals! strigă. E fals, e artificial, e pretenţios! Cum de nu vezi?… Şi toată povestea asta cu măştile e luată din O'Neill…!

  — Nu l-am citit! spuse jignit Bibicescu. Ştii foarte bine că nu l-am citit!… Cătălina înălţă din umeri şi-şi îndreptă din nou privirile spre tavan.

  Bibicescu se apropie de ea. Se încruntă, şovăi, dar în cele din urmă se aşeză pe divan şi îi luă mâna.

  — Tu crezi sincer că sunt un ratat? o întrebă el foarte încet. Că nu voi fi niciodată în stare să fac ceva?… în teatru, vreau să spun… Tu crezi cu adevărat asta?

  Cătălina simţi că o podidesc lacrimile şi-şi întoarse faţa spre perete. Dar îi prinse mâna dreaptă şi i-o mângâie lipind-o de sân.

  — Uneori mă întreb şi eu, mă îndoiesc şi eu de mine însumi. Dar cam mă compar cu alţii, îmi dau imediat seama de valoarea mea… Şi apoi, eşti Tu eşti singura care mă înţelegi şi-mi dai curaj. Dacă n-ai fi fost tu, cu inteligenţa ta, cu puterea ta de divinaţie… în fond, dragostea ta a însemnat şi înseamnă încă enorm pentru mine…

  — Nu vrei să bem un ceai? îl întrebă ea ridicându-se repede. Bibicescu o prinse în braţe şi o sărută în treacăt pe obraz.

  — E o idee bună, spuse.

  Cătălina trecu în odaia de alături. Bibicescu îşi aprinse o ţigară şi începu să se plimbe preocupat. Când o văzu intrând cu ceainicul, îi zâmbi.

  — Poate că ai dreptate, vorbi el înseninat. Măştile complică prea mult punerea în scenă. Şi apoi, confraţii ar fi în stare să pretindă că l-am plagiat pe O'Neill…!

  Văzând că nu-i răspunde, se opri brusc şi se apropie de ea.

  — Ce ai? o întrebă.

  — Nu am nimic, spuse Cătălina fără să ridice ochii.

  El o privea cum aşază ceştile pe farfurioare, alături de linguriţele vechi, fragile, de argint, cum taie, cu grijă concentrată, felioare foarte subţiri dintr-o lămâie.

  — Şi totuşi, începu din nou scăzând glasul, nu pot să cred! Nu pot să cred că nu mă mai iubeşti…!

  Cătălina nu ridică privirile. O buclă îi căzuse pe tâmplă şi se legăna sfios în aer, parcă ar fi încercat să-i atingă braţul.

  — Ne leagă atâtea lucruri, continuă el emoţionat. Atâţia ani… Şi să pierzi toate lucrurile acestea, deodată…!

  Începu să plângă fără să-şi dea seama.

  — Să le pierzi pe toate, deodată, şi să nu-ţi mai rămână nimic!… Absolut nimic…!

  Se opri sugrumat de emoţie şi-şi scoase batista. îşi şterse ochii, apoi rămase cu batista în mână, dezorientat.

  — Tu nu zici nimic? întrebă târziu cu o tulbure deznădejde în glas. Cătălina ridică privirile: îl întâlni acolo, foarte aproape de ea, şi oftă.

  — Să bem întâi ceaiul, îi spuse zâmbind şi întinse mâna să-l mângâie pe frunte.

  O întrebau de-atunci mereu:

  — Când vine?

  — Trebuie să sosească de la o zi la alta, răspundea Ioana. Am primit şi aseară o telegramă. Mai are câteva mici lucruri de pus la punct şi vine…

  După înăbuşirea rebeliunii, şi când controalele pe străzi începuseră să se rărească, Ioana se ducea în fiecare dimineaţă cu Răzvan la Cotroceni. Venea cu tramvaiul nr. 14 şi domnul Bologa o aştepta la staţie. Zăpada era încă înaltă, dar în primele zile ale lui februarie gerul se înmuiase. Domnul Bologa o aştepta plimbându-se pe trotuar, lovindu-şi la răstimpuri palmele prin mănuşi.

  — Ce veşti? o întreba el plecându-se ca să-l sărute Răzvan pe obraji.

  — Trebuie să vină, începea Ioana. Azi, mâine, aştept telegrama. De trei zile n-am mai primit nimic.

  — Ar trebui să se grăbească, spunea domnul Bologa. Că, uite, se împlinesc două săptămâni de când a ajuns la Lisabona…

  — Am auzit că pe alocuri s-au întrerupt şi cursele de avion, spunea Ioana.

  — Să vină cu trenul! exclama domnul Bologa.

  — E război! spunea Răzvan. împăratul e la război…!

  — Ţi-am spus că nu mai e război, îl întrerupea Ioana. împăratul se întoarce acasă. Acum stă într-un palat, printre portocali, şi aşteaptă un Avion Alb ca să se întoarcă.

  — Ce-o fi, maică, cu el? o întreba doamna Bologa coborând glasul ca să n-o audă soţul din odaia alăturată. Ce s-o fi întâmplat cu el!

  — Nu s-a întâmplat nimic, zâmbea Ioana. Am primit alaltăieri o lungă scrisoare. I s-au dat iarăşi nu ştiu ce fel de însărcinări. A fost şi în Spania câteva zile… Eu sunt foarte liniştită, adăugă, silindu-se să-şi prelungească zâmbetul.

  Acasă, însă, singură, se trezea adesea plângând de deznădejde. Scrisorile lui Ştefan erau detaşate, aproape reci; îi vorbea despre o seamă de lucruri tehnice, despre materialele care ar putea fi cumpărate din Portugalia şi îndeosebi de ceva de care Ioana nu auzise niciodată: de sizal. îi spunea că România ar putea importa sizal şi wolfram şi alte materiale strategice. Sau îi vorbea despre împrejurimile Lisabonei şi despre stilul manuelin. Doar telegramele i se păreau mai calde; poate unde erau mai scurte şi-i spunea că o îmbrăţişează de „mii de ori”.

  — Tu ştii ce e sizalul? îl întrebase odată pe Răducu.

  — Nu, răspunsese el, dar de ce mă întrebi?

  — Din cauza lui întârzie Ştefan, zâmbi Ioana. Vrea să cumpere sizal pentru România. Sizal şi wolfram, adăugă. Dar nu ştiu ce sunt astea şi nu întâlnesc pe nimeni care să-mi explice.

  — Cum e el zăpăcit, începu Adela, s-o fi încurcat cu vreo portugheză. Aşa-l ştiu de când era student. îl lega la ochi orice prăpădită. Cu situaţia lui, ar fi putut flirta cu fete bine, de familie, dar pe el îl vedeai umblând tot cu nişte apucate… O fi pus mâna vreo stricată pe el…!

  — Nu cred! spuse Ioana.

  — Eu îl cunosc mai bine, continuă Adela. Are un talent să se-ncurce cu te miri cine…

  — Răzvan, întoarse Ioana capul, du-te şi te joacă în salon!

  — Eu aştept pe împăratul! şopti Răzvan supus. Mi-a spus Irina că vine împăratul şi trebuie să-l aştept…!

  — Tot nu l-aţi dezvăţat să-i spună împăratul? se scandaliza Adela.

  Într-o noapte, începu din nou să viscolească şi până dimineaţă străzile erau troienite. Ioana se trezi de mai multe ori; caloriferul se răcise de mult şi în odaie se făcuse frig. Ascultând viforul, simţi cum începuse să i se facă frică şi şopti repede Tatăl Nostru. „Am visat urât”, îşi repeta ca să se liniştească; dar nu izbutea să-şi aducă aminte ce visase. îşi amintea doar că visase pe doctoriţă. Cu o seară mai înainte doctoriţa trecuse s-o vadă.

  — Tot nu s-a întors, dragă?! exclamase ea. Am rămas special pentru el. Dar nu mai pot rămâne mult. M-a rugat să stau iarna aceasta la ei. Cred că nu prea se înţelege bine cu Eleonora, adăugă confidenţial. A simţit şi el că Eleonora trăieşte cu băiatul farmacistului.

  Eu i-am spus: Nu mă amestec în socotelile tale. Eşti tânără, tata e bătrân şi bolnav; te înţeleg. Dar fă şi tu aşa ca să nu simtă. Nu mai are mult de trăit; nu-i amărî zilele…

  „S-o fi prăpădit bătrânul!”, îşi spuse Ioana, şi-şi făcu repede câteva cruci. Poate de aceea am visat-o pe doctoriţă… Când, cu multe luni înainte, se aflase de hotărârea Sofioarei de a se muta în vila bătrânului Viziru, de lângă Ploieşti, Adela izbucnise în râsul ei scurt, ascuţit, şi-i privise pe rând, cu un uşor dispreţ în priviri:

  — V-a legat pe toţi la ochi! De unde a apucat-o aşa, deodată, dragostea pentru tata? Cât am rugat-o, atunci, să stea lângă el şi să-l îngrijească, să nu pună mâna pe el Eleonora! Dar parcă a fost chip! Doctoriţa se plimba atunci între Reşiţa şi Bucureşti; ba că-l lasă, ba că nu-l lasă; până ce-a lăsat-o bărbat-su, fără s-o mai întrebe pe ea. Şi acum, a apucat-o deodată dragostea de tata şi se duce să stea cu el, în pustietatea aia de vilă. Cum a aflat că s-a încurcat Eleonora cu băiatul farmacistului, s-a dus şi ea acolo. Dar parcă noi n-am şti că domnul Bolintin e băiat chipeş şi c-a sucit minţile la toate fetele din mahala! Parcă n-am şti că se duce în fiecare seară la vilă, chipurile s-aducă medicamente, şi că rămâne acolo până seara târziu, de vorbă cu doctoriţa, iar Eleonora umblă din odaie în odaie ca o nebună, trântind uşile şi drăcuind, şi că tata nu se mai gândeşte la nimeni!

  În dimineaţa aceea a rămas acasă, cu ochii pe fereastră, parcă tot aşteptând să afle vestea. Dar bătrânului Viziru nu i se întâmplase nimic. Câteva zile în urmă a primit o scrisoare de la Sofioara. Bătrânul era tot bolnav de gută, dar starea nu i se înrăise, cu tot gerul şi toată zăpada. Se speriase, doar, în timpul rebeliunii, căci auzise necontenit împuşcături în jurul vilei.

  A doua zi s-a dus la Irina. Puţin timp după cutremur se mutase în casa lui Antim şi mama Irinei, Gherghina Ivaşcu. Ioana o întâlnise de câteva ori. Era o femeie scundă, aproape grasă, cu părul oxigenat ca să nu se vadă că albise, şi exagerat fardată. La fiecare zâmbet i se zăreau câţiva dinţi din aur. Era îmbrăcată în doliu.

  — Vasăzică, mata eşti doamna Viziru, îi spuse când o întâlnise prima dată, măsurând-o din cap până-n picioare. Mi-a vorbit Irina de dumneata şi de băieţaşul dumitale. Ne leagă de dumneata un trist eveniment, continuă căutându-şi batista ca să-şi şteargă lacrimile. Două triste evenimente, adăugă începând să plângă de-a binelea.

  Irina nu era acasă, dar jupâneasa o pofti în salon, s-o aştepte. Câteva clipe în urmă intră furtunos doamna Ivaşcu, cu un făcăleţ în mână.

  — Aici te-ai ascuns, javro? strigă ea din prag.

  Dar dădu cu ochii de Ioana şi se opri, ducându-şi repede mâna stângă la piept.

  — Mă speriaseşi! făcu ea. Credeam că erai la Irina. Căutam pisoiul. Iar a făcut pipi în sufragerie. De când l-am castrat, face mereu pipi, pe unde se nimereşte…!

  Îşi roti ochii în odaie, apoi se apropie cu paşi moi de canapea şi-şi plecă spinarea. Ioanei i se făcu deodată frică.

  — Nu cred că e aici, spuse ea încercând să zâmbească. Nu cred că s-a ascuns aici…

  Doamna Ivaşcu îngenunchease şi-şi repezi de mai multe ori făcăleţul, la întâmplare, sub canapea.

  — Degeaba, că nu-mi scapă el, spuse ridicându-se cu un oftat. Când se întoarce domnul Viziru? întrebă aşezându-se.

  — Zilele acestea trebuie să se întoarcă. îl aştept de la o zi la alta. Au fost întrerupte cursele de avion…

  Îşi aminti atunci, deodată, că aproape aceleaşi formule le repetase cu opt luni înainte, în iunie şi iulie 1940, când aştepta să plece la Londra. îşi făcuse şi desfăcuse de nenumărate ori bagajele. „Plec zilele acestea, spunea. Trebuie să plec de la o zi la alta. Au fost întrerupte cursele de avion de la Cairo la Londra.” Apoi, spunea: „Plec prin Lisabona. Aştept de la o zi la alta. Aştept să mi se găsească un loc în avionul de la Lisabona…” în cele din urmă, obosită, se mulţumea să răspundă: „S-au întrerupt cursele de avion…” îşi duse mâna la frunte. Se simţi deodată vlăguită de puteri, deznădăjduită.

  — îl aşteptăm toţi cu nerăbdare, continuă doamna Ivaşcu. O să aflăm de la el cum s-a întâmplat nenorocirea…

  Rămase o clipă pe gânduri, învârtind visătoare făcăleţul între degete. Atunci se deschise uşa şi intră un bătrân cu părul cărunt, destul de rar deasupra frunţii, dar căzându-i aproape în plete spre ceafă. Era îmbrăcat curios: avea pantaloni reiaţi, un pulover galben-verzui, de culoarea lămâii crude, şi o tunică neagră, pe jumătate descheiată.

  — Domnul Vasilescu, tatăl lui Spiridon, i-l prezentă doamna Ivaşcu. Dânsa e madam Viziru, ştii dumneata cine, adăugă.

  Învăţătorul îşi încheie grăbit tunica, lăsând să i se vadă numai gulerul puloverului, şi apropiindu-se de Ioana, se înclină politicos şi-i sărută mâna.

  — Ştiu, cum să nu ştiu, spuse, aşezându-se pe un scaun în faţa canapelei. Dânsul a fost martorul tragediei noastre, adăugă cu un glas tremurat. Dânsul, domnul consilier Viziru, a împărtăşit eroismul scumpilor noştri decedaţi, căzuţi eroic în cel mai grandios bombardament al secolului…!

  Se opri şi oftă adânc. Apoi privi spre Ioana, aşteptând parcă un cuvânt de consolare.

  — Mi-a părut foarte rău, începu ea, plecându-şi încurcată privirile. Ce tragedie!

  — Stimată doamnă, o întrerupse cu gravitate învăţătorul, e mai mult decât o tragedie. Pentru noi, familia, a fost o catastrofă. Cuscrul meu, profesorul Iancu Antim, era o glorie a ştiinţei româneşti…

  — L-am cunoscut, spuse repede Ioana, ridicându-şi ochii, l-am cunoscut pe profesor încă de acum patru ani. Era un mare învăţat.

  — Era un al doilea Nicolae Iorga, stimată doamnă. De când am avut cinstea şi fericirea să rămân în această casă, un adevărat muzeu…

  — Dânsul locuieşte aici, cu noi, vorbi doamna Ivaşcu. De la Crăciun locuieşte cu noi. Ne-am gândit… Spune, spune dumneata, adăugă pripit. Iartă-mă că te-am întrerupt! Nu-i place să fie întrerupt, se întoarse spre Ioana zâmbind.

  — Această casă e un adevărat muzeu, continuă învăţătorul. Este, pot spune, un focar de cultură, un focar al ţării întregi. Avem datoria, noi, urmaşii marelui profesor Iancu Antim, avem datoria, spun, să ducem mai departe acest focar, acest muzeu naţional. Este o sacră datorie pentru noi, familia…

  Se opri, istovit, şi-şi scoase batista. îşi şterse fruntea, apoi şi-o trecu peste buze.

  — Şi dânsul este un om cult, spuse doamna Ivaşcu. Citeşte mereu…

  — Eu sunt un biet învăţător de ţară, un umil discipol al marelui Spini Haret. Dar, în tinereţea mea, am fost şi eu în felul meu o figură. N-am avut, însă, fericirea să trăiesc alături de acest focar de cultură care a fost profesorul Iancu Antim. Numai acum, de când locuiesc acest muzeu, şi am avut cinstea să mă adap direct de la izvorul…

  — Citeşte mereu, îl întrerupse doamna Ivaşcu. Rămâne singur până târziu, după miezul nopţii, şi citeşte… Doarme în odaia lui bietu' Iancu, numai între cărţi…

  — E o bibliotecă grandioasă, spuse aprope cu emoţie învăţătorul. E un focar de cultură…

  Apoi se ridică deodată şi se îndreptă hotărât spre uşă. Doamna Ivaşcu începu să miroasă aerul, plecându-şi capul spre covor.

  — Dumneata nu simţi nimic? o întrebă încet, confidenţial. Eu am oroare de pipi de pisici. L-am castrat pe Viteazu ca să-l culeg după drumuri şi ca să putem dormi liniştiţi, căci era un balamuc întreg; adunase toate pisicile în curtea noastră, nu mai puteam închide ochii toată noaptea… Dar de-atunci, de când l-am castrat, m-a înnebunit: face mereu pipi. Ne-a stricat toate covoarele…

  Se opri deodată, încruntându-se. Irina intrase, cu paşi moi, şi se îndrepta zâmbind spre ele.

  — Bine, fată, te-am rugat s-o mai laşi dracului de biserică, Doamne iartă-mă, măcar acum, cât e epidemia asta de gripă. Iar a plâns Gheorghiţă după ce-ai plecat…

  — N-am fost la biserică, spuse Irina.

  Se apropie de Ioana şi o sărută pe amândoi obrajii.

  — Nu cumva ai fost iar la azil? se sperie doamna Ivaşcu.

  — Nu, măicuţă, am fost doar până la colţ. Am avut puţină treabă…

  — Şi iar ai ieşit nepudrată şi nefardată! Parcă nici n-ai fi cucoană! Eşti mai rău ca Lina, spălătoreasă…

  — Am uitat, măicuţă, iartă-mă! spuse Irina plecându-se s-o sărute.

  — Fugi că mă decoafezi! se apără doamna Ivaşcu. Şi, mă rog, ce sunt misterele astea? ce treabă ai avut în colţ…?

  — Am să-ţi spun după ce alăptez băiatul… Se întoarse spre Ioana şi o luă de mână.

  — Haide să-l vezi pe Gheorghiţă…

  Îl găsiră adormit în leagăn. Irina îşi descheie bluza şi-l apropie de sân. Fără să ridice ochii, o întrebă.

  — Ce e cu tine?

  — Simţeam nevoia să te văd, şopti Ioana aşezându-se alături de ea pe pat. Mi s-a închis inima deodată. Am visat urât, mi-e teamă să nu se fi întâmplat ceva…

  — Nu s-a întâmplat nimic, o întrerupse Irina. împăratul se întoarce.

  — Nu mă gândeam la el. Mă gândeam la bătrânul, la tatăl lui Ştefan. Irina ridică ochii şi zâmbi.

  — Nu s-a întâmplat nimic, nu-ţi fie teamă… Ioana oftă lung.

  — M-am trezit mereu azi-noapte. Mi-era frică. Spuneam Tatăl Nostru şi totuşi îmi era frică…

  Irina o asculta vorbind, jucându-se cu un cârlionţ din creştetul băiatului.

  — Să nu-ţi fie niciodată frică, spuse ea deodată ridicând însufleţită capul şi căutându-i privirile. Când simţi că ţi se face frică, roagă-te lui Dumnezeu…

  — Poate nu ştiu să mă rog, şopti foarte încet Ioana. învaţă-mă tu. Irina zâmbi şi rămase o clipă cu privirile pierdute, visătoare.

  — Când spui Tatăl Nostru, începu ea, să nu te gândeşti la nimic. Să spui aşa, de mai multe ori: Tată! Tată! până ţi se face întuneric. Apoi, să spui mai tare: Tată! Tată! Tată al Nostru! Şi-atunci, să asculţi. Dar să nu-ţi fie frică. Poate îţi vorbeşte, poate te cheamă. Să nu-ţi fie frică dacă te cheamă…!

  Se întrerupse brusc, aproape speriată, şi-şi făcu repede o cruce.

  — Ascultă-mă, îi spuse, apucându-i mâna. Când ţi-e frică, ia-l pe Răzvan în braţe şi spune doar atât: Tată! Tată al Nostru! Tată al Nostru carele eşti în Ceruri!… Strânge-l bine în braţe şi spune mereu: Tată! Să nu-ţi fie frică dacă-l auzi că te cheamă. E Tatăl Nostru. Să-l strângi pe Răzvan în braţe şi să-l pui şi pe el să rostească: Tată! Tatăl Nostru!

  — Dacă o să vină Ştefan, împăratul, n-are să-mi mai fie frică…

  Irina plecă ochii.

  — Nu-ţi vorbeam de ce-o să fie când o fi şi împăratul, spuse foarte încet, îţi vorbeam… Dacă ţi-o mai fi vreodată frică şi vei fi singură…

  Dar o copleşi emoţia şi începu să plângă. Apucă din nou mâna Ioanei şi-o lipi de obraz, apoi i-o sărută lung.

  — Irina, ce s-a întâmplat? o întrebă intimidată Ioana.

  Irina oftă sfios şi, fără să ridice ochii, începu cu un glas foarte obosit.

  — Am fost la azil. N-am vrut să mai ştie măicuţa…

  Plângea lin, aproape tăcut, şi-şi lipea necontenit mâna Ioanei de obraz.

  — Să nu-ţi fie niciodată frică, şoptea întruna. Orice s-ar întâmpla, să nu-ţi fie frică… Să spui doar atât: Tatăl nostru carele eşti în Ceruri…

  Câteva zile în urmă trecu s-o vadă Biriş. Nu-l mai întâlnise din vară, când aştepta să plece la Londra. I se păru mai slab, mai neîngrijit, şi chelia i se accentuase parcă şi mai mult; îi rămăseseră doar câteva şuviţe de păr, de o culoare nedecisă, şi Biriş le căuta mereu, presându-le cu dosul palmei, în creştetul capului.

  — Credeam c-a sosit, spuse el intrând.

  — Trebuie să vină zilele acestea, începu Ioana.

  În acea dimineaţă primise o lungă telegramă şi i-o arătă, citindu-i câteva fraze. Biriş ridica la răstimpuri ochii şi o privea fără expresie.

  — Poate că întârzie ca să aştepte membrii Legaţiei din Londra, spuse. Acum, că Anglia a rupt relaţiile diplomatice cu noi, se evacuează toată Legaţia de la Londra. Poate întârzie ca să se întoarcă împreună…

  Dar vorbise fără convingere şi se întrerupse repede plecându-şi ochii.

  — Ar trebui, totuşi, să se întoarcă, reîncepu brusc tonul. Să-i telegrafiezi, te rog, ca din partea mea, să ia primul avion sau să se urce în primul tren, şi să vină. Nu e nevoie să-i spui asta, adăugă cu un glas mai hotărât, dar au început să circule fel de fel de zvonuri pe socoteala lui. Mi-a spus Bursuc că… dar, în sfârşit, n-are nici o importanţă.

  — Te rog, spune-mi. N-am să scriu nimic, dar vreau să ştiu ce se vorbeşte…

  — Nu ştiu de unde a aflat-o Bursuc, începu Biriş plecându-şi din nou privirile, dar circulă zvonul că Ştefan a avut nişte încurcături la aeroport, în Anglia. A fost percheziţionat la piele şi i s-a confiscat curierul. Nu prea se ştie ce se afla în curier, dar se pare că erau lucruri de valoare. Din cauza asta, zice-se, nu se întoarce. I-ar fi frică de consecinţe!… Dar e absurd! El e foarte bine văzut la minister şi n-are de ce să se teamă. Dar să vină imediat! Să nu încurajeze Prin tăcerea şi pasivitatea lui toate zvonurile acestea ridicole…

  — Ştefan a rămas în Lisabona ca să cumpere sizal şi wolfram pentru statul român, vorbi Ioana cu o mare linişte în glas. Să cumpere materiale strategice.

  Poate că lucrul acesta e un secret, şi de aceea am să te rog să nu-l mai spui – dar acesta e adevărul…

  Biriş o privi lung, cu interes, apoi zâmbi.

  — M-ai liniştit. Acum înţeleg… Dar îl ştiam pe Ştefan destul de naiv şi intrasem la gânduri…

  Izbucni deodată în râs şi-şi trecu amândouă palmele, pe rând, pe creştet.

  — Astă-toamnă, începu el bine dispus, m-am pomenit că-mi telegrafiază ca să mă întrebe de un cunoscut al meu, Mihai Duma. M-am crucit privind telegrama. Am crezut, la început, că a greşit adresa, sau că face o glumă. Nu l-am văzut pe Duma decât de vreo trei ori în viaţa mea; nu l-am mai întâlnit de nu mai ţin minte când. Nici nu ştiu ce mai face, pe unde mai este… Şi, din senin, mă pomenesc că-mi telegrafiază ca să mă întrebe de el… I-am povestit asta lui Bursuc. A făcut mare haz. „Trebuie să-l întâlnesc şi eu pe acest Duma! spunea Bursuc…”

  Se ridică brusc.

  — Mă duc. Roagă-l să-mi facă un semn îndată ce vine… Aproape de uşă Ioana îi apucă braţul.

  — Aş vrea să te întreb ceva, spuse îmbujorându-se. îţi mai aduci aminte că ţi-am vorbit odată, atunci, la cofetărie, de o fată pe care… O fată, Ileana, care-i plăcea lui Ştefan. Vreau să te întreb: mai ştii ceva de ea? ai auzit vreodată de ea…?

  Biriş o privi clipind des, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi amintească.

  — Nu, spuse el. N-am auzit nimic… N-aveam de la cine să aud… Dar cred că n-are nici o importanţă. Cred că i s-a părut lui Ştefan… E un om curios, băiatul ăsta, adăugă zâmbind. Când am primit telegrama cu Mihai Duma m-am crucit…

  Ioana începu să râdă, înseninată, şi-i puse mâna pe umăr.

  — Eşti un porc! o auzea el mereu. Eşti un porc!… îşi aprinse zâmbind ţigara, apoi se rezemă de bancă, lăsându-şi privirile să lunece departe, pe dealul din faţă, către Hospital dos Capuchos.

  — Ce idee să-mi dai întâlnire aici, în Grădina Botanică! exclamase ea.

  — E unul din cele mai frumoase locuri din Lisabona, îi răspunsese. Şi voiam să-ţi arăt câţiva arbori şi o anumită specie de cactuşi, din familia Cereus. Când ne vom apropia de ei, am să-mi pot da seama, cred, cine eşti: Calypso sau Circe… O auzi din nou:…

  — Eşti un porc!

  Timp de o săptămână, întrebase în fiecare seară portarul.

  — Nici o veste, îi răspundea. Este, încă, în nord. Apoi, într-o seară, îi spuse:

  — Ne-a anunţat să-i păstrăm corespondenţa. Probabil că se reîntoarce zilele acestea. Dar nu s-a reîntors decât la începutul lui februarie. O recunoscu după cum era îmbrăcată, după pasul sprinten şi sigur cu care intrase în holul hotelului. Era o femeie tânără, înaltă, cu părul roşu şi ochii verzi, îngheţaţi, cu o gură mare, umedă, dispreţuitoare, cu dinţii foarte albi, dar neregulaţi, dinţi de care nu puteai să-ţi desprinzi privirile, parcă tot ai fi aşteptat să-i vezi înfigându-se în buzele ei cărnoase, sângerându-le, sfâşiindu-le. Ştefan se ridică din fotoliu şi se apropie de ea.

  — Domnişoara Zissu? o întrebă în româneşte.

  — Da, spuse, şi-l privi mirată, cu răceală.

  — Numele meu e Viziru. Am sosit acum vreo zece zile de la Londra. Am auzit de dumneavoastră şi dacă o să-mi daţi voie, aş vrea să vă întreb ceva… Nu voiţi să trecem o clipă în bar? Nu voi îndrăzni să vă reţin prea mult.

  — Asta depinde, spuse domnişoara Zissu, şi zâmbi descoperindu-şi dinţii albi, sticloşi. Depinde de cât am să vreau eu să rămân cu dumneata…

  Aşezându-se la masă, îşi sprijini o clipă bărbia în palmă şi-l privi cu atenţie, cântărindu-l.

  — Ce făceai la Londra? îl întrebă.

  — Tocmai de asta voiam să vă vorbesc. Am avut acolo un prieten care-mi pomenea adeseori despre o doamnă Zissu din Bucureşti.

  — Familia mea e din Focşani, îl întrerupse ea-Ştefan o privi dezamăgit.

  — Atunci, probabil, e vorba de o altă doamnă Zissu…

  — Probabil. Dar ce era cu ea? îl întrebă văzându-l că a rămas pe gânduri. De ce te interesa atât de mult?

  — Prietenul meu a murit într-un bombardament. Şi puţin înainte de a muri, a pomenit iar de această doamnă Zissu. Aş fi vrut să ştiu cine este, ca să-i comunic lucrurile acestea… Şi altele… Aveam multe lucruri să-i spun…

  Tăcu iar, anevoie ascunzându-şi dezamăgirea.

  — îl chema Vasilescu-Vădastra, spuse el târziu. Spiridon Vasilescu-Vădastra. Era avocat…

  — N-am auzit de el. Zici c-a murit?

  — A murit în bombardament.

  — Dumnezeu să-l ierte!

  Apucă paharul cu whisky şi începu să bea, lacom, cu nesaţ. Ştefan îi zări din nou dinţii aceia sclipitori, neregulaţi, şi gingiile foarte roşii şi buzele însângerate – şi rămase tulburat, neputându-şi dezlipi privirile de gura ei.

  — Şi altminteri, ce făceai la Londra? îl întrebă aşezând paharul gol pe masă.

  — Eram într-o misiune economică…

  — Iartă-mă că te întrerup, spuse zâmbind. Mai comandă, te rog, un whisky. Dumneata nu bei…?

  Ştefan întoarse capul, tulburat, şi făcu semn băiatului de la bar.

  — Ia spune, începu, ce făceai la Londra?

  — îmi cer toate scuzele că v-am deranjat, spuse Ştefan.

  — Dimpotrivă, îmi face plăcere. Voiam şi eu să te cunosc. Auzisem de dumneata la Porto, auzisem că te-au dezbrăcat la piele şi vream să te cunosc.

  — Aţi auzit şi asta? se minună Ştefan.

  — Erau nişte români la Porto. Am făcut un chef într-o seară şi-am aflat toate noutăţile… Ce-am mai râs şi pe chestia dumitale! îmi ziceam că trebuie să fii un consilier de o anumită vârstă, chel, cu burtă – şi îmi plăcea să te închipui gol în faţa comisiei de control! Ce-am mai râs în noaptea aceea!… Dar nu cred că ţi-a fost ruşine. Văd că eşti un bărbat bine. Eşti înalt, bine făcut, eşti încă destul de tânăr… îmi place de dumneata! Ai şi un nume frumos, ViziruL. Ce faci astă-seară? Nu mă duci la un cinematograf?

  Ieşind de la cinematograf, îl întrebă de doamna Zissu.

  — Ce e cu ea? De ce te interesează aşa mult?

  — Ca să fiu sincer, nu înţeleg nici eu de ce mă interesează. Dar simt că doamna Zissu reprezintă un lucru esenţial în viaţa mea, deşi n-aş şti să precizez în ce sens. Am uneori sentimentul că o adevărată taină, în sensul teologal al cuvântului, se ascunde înapoia acestui nume sau a acestui personaj. îmi spun uneori: poate interesul pe care-l port unei femei de care nu ştiu absolut nimic sigur, mi-a fost stârnit numai aşa ca să pot descoperi pasiunea intelectuală pentru tainele teologale şi problemele metafizice…

  — Fugi de-aici, că eşti plicticos! îl întrerupse domnişoara Zissu. Mai bine du-mă la bar. Am poftă să dansez cu dumneata…

  Când, după ce înceta orchestra, se reîntorceau la masa lor, în faţa paharelor cu whisky, Ştefan îşi relua confesiunea.

  — Sunt foarte îndrăgostit, spunea. Sunt îndrăgostit de soţia mea, Ioana, dar iubesc în acelaşi timp o fată, Ileana…

  — Eşti un mare porc! îl întrerupea domnişoara Zissu.

  — Nu am sărutat-o decât o singură dată. Dar sărutarea aceea m-a ajutat să trăiesc câteva luni în şir. Dacă n-aş fi sărutat-o, dacă nu mi-aş fi amintit de sărutarea ei, cred că aş fi înnebunit. Aflasem tocmai atunci că se logodise…

  — Eterna poveste! făcu domnişoara Zissu dând peste cap paharul. Hai mai bine să dansăm…!

  — E vorba de un mister, reîncepea Ştefan reîntorcându-se la masă. Adică, nu înţeleg cu puterile minţii mele, cum de s-ar putea realiza un asemenea lucru: să iubesc deodată două femei. Şi tocmai asta îmi dă speranţe: tocmai faptul că, pe plan raţional, nu înţeleg ce se petrece cu mine. îmi spun că, probabil, experienţa pe care o încerc eu este de un alt ordin decât cel raţional, şi că, deci, ea nu mai aparţine experienţei umane, care se realizează în Timp, ci unui alt ordin de experienţe, i-aş spune, extatice, care are loc dincolo de Timp…

  — Eterna poveste! spuse domnişoara Zissu. Te ambalezi după una, ţi separe că-ţi pierzi minţile când te sărută, şi pe urmă afli că s-a logodit…

  — De foarte mulţi ani, mă întreb dacă nu există într-adevăr nici un mijloc de a ieşi din Timp, de a trăi, măcar discontinuu, şi în eternitate…

  — Ce te-a apucat? îl întrebă, puţin speriată, domnişoara Zissu.

  — Pentru că nu vreau să mor! vorbi el fierbinte, aproape sugrumat, apucându-i mâna. Nu vreau să îmbătrânesc, să mă mineralizez sufleteşte, şi într-o bună zi să mor. Vreau să trăiesc de-a pururi tânăr, ca în basmul nostru Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Cred că am acest drept: de a-mi cere partea mea de nemurire…

  — Nemurirea sufletului! exclamă aproape întristată domnişoara Zissu. Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi…!

  — Toate celelalte drepturi pe care istoria se zbate să le cucerească în chip definitiv – libertatea, bunăoară, sau respectul persoanei umane – sunt numai un preambul la singurul drept cu adevărat imprescriptibil, care este dreptul la nemurire…

  — Trebuie să murim întâi, repetă melancolică domnişoara Zissu.

  — Nu e de ajuns. într-o anumită măsură, nemurirea sufletului este doar un paleativ. Ni s-a păstrat acest drept ca o consolare pentru că Adam a pierdut dreptul de a fi nemuritor aici pe pământ, în viaţă…

  Domnişoara Zissu îşi rezemase iar bărbia în palmă, privindu-l, întristată.

  — Nemurirea sufletului e doar o consolare, continuă el tulburat. Dar nu trebuie să abuzăm de ea…

  — Nu, clătină ea hotărât din cap. Nu trebuie. Hai să dansăm…

  — Lasă-mă doar o clipă, să termin… Nu trebuie să abuzăm de ea, pentru a ne lăsa aici, pe pământ, în viaţă, robii Timpului şi, deci, ai Morţii. Noi trebuie să sperăm că într-o bună zi vom reintegra condiţia adamică primordială. Că vom putea trăi, adică, nu numai în Timp, ci şi în Eternitate.

  — Hai! îl apucă ea de mână. Hai să dansăm…!

  Deşteptându-se a doua zi de dimineaţă şi dând cu ochii de părul ei roşu, înflăcărat, revărsat pe pernă, foarte aproape de obrazul lui, zâmbi nedumerit. „Iţi place nemurirea sufletului, nu e aşa? îşi aminti el deodată. îţi place nemurirea!… Eşti un mare porc…!” Apoi revăzu gura ei însângerată, cu dinţii aceia strălucitori, apropiindu-se de el, ameninţătoare. „Trebuie să plec! îşi spuse. Trebuie să plec cât mai repede…!” în acea clipă, femeia se trezi, întoarse capul spre el, se încruntă, apoi îi zâmbi lung, întinzându-e.

  — La ce te gândeşti? îl întrebă, absentă.

  Dar nu aşteptă să-i răspundă. Dădu repede cuvertura la o parte şi sări din Pat, goală, cu părul căzându-i, parcă şi mai roşu, pe umeri. Trecu în odaia de baie şi intră sub duş. Câteva minute în urmă se reîntoarse, tot goală, şi se opri în faţa oglinzii. îşi prinse părul cu amândouă mâinile şi începu să şi-l răsfire, cu mişcări leneşe, graţioase. Ştefan o privea. îi întâlni privirile în oglindă, şi-i zâmbi.

  — îmi place de tine, spuse fără să se întoarcă. Eşti bine ca bărbat… Apoi izbucni în râs şi se apropie de el.

  — îţi place nemurirea sufletului, nu e aşa? Eşti un mare porc!… Revăzu parcă mai însângerată, mai nesăţioasă, gura ei cărnoasă întredeschizându-se, ameninţătoare. O revăzu de-atunci necontenit.

  — Hai la nemurirea sufletului! îi şoptea ea, râzând.

  Umbla aproape întotdeauna goală în faţa lui, săltându-şi părul roşu pe umeri.

  — Şi zici că pe fata aia n-ai sărutat-o decât o singură dată? îl întreba. Ghinionul ei…!

  Aproape că nu-l lăsa singur. îşi schimbase camera; ocupa acum camera vecină, comunicantă, şi rămânea tot timpul lângă el, goală, fumând necontenit, vorbind foarte puţin, urmărindu-l cu privirile ei adânci, cercetătoare.

  — Nemurirea sufletului! exclama ea din senin. Eşti un mare porc! îmi place de tine…

  Când îl surprindea privind-o, se ridica deodată, întreagă, în faţa lui.

  — La ce te gândeşti?

  — Mă gândeam la ce se întâmplă, începea el tulburat. Nu-mi dau încă seama ce se întâmplă…

  — Să-ţi spun eu ce se întâmplă. îţi place de mine…

  — Mi-oi fi făcut farmece, spunea el zâmbind.

  — Păi sigur că ţi-am făcut. La toţi le fac. Toţi bărbaţii se înnebunesc după mine…

  — Oi fi vrăjitoare, adăugă el gânditor. Mi-oi fi dat să beau ceva…

  — Cred şi eu că ţi-am dat, spunea înlănţuindu-l, căutându-i gura. Şi-am să-ţi mai dau… Şi-am să-ţi mai dau…

  Nu ştia nimic de ea. Nu-i vorbea nimic de viaţa ei. îi spusese încă din prima seară că are viza pentru Statele Unite şi că se află de aproape două luni în Portugalia aşteptându-şi locul pe clipper. Din când în când, dimineţile se trezea devreme şi se apropia, cu o expresie nedecisă, preocupată, de oglindă.

  — Mă duc la Consulat, spunea. Sper că nu mi-a sosit încă rândul…

  — Eu sper că ţi-a sosit, începea el zâmbind. Sper că ai să pleci chiar mâine. Ştii că la clipper te anunţă de la o zi la alta. Am să te aştept aici. Nici nu mă îmbrac. Am să te aştept, ca să aflu vestea cea mare. Parcă te văd intrând…

  Ea se întorcea brusc de la oglindă şi-l privea sălbatic, aproape cu ură, întredeschizându-şi uşor buzele.

  — Toţi bărbaţii sunteţi nişte porci şi nişte criminali! izbucnea deodată. Nişte criminali! Vă urăsc…!

  — Eu ţi-am spus că sunt îndrăgostit, continua el. Ţi-am spus-o din prima seară: iubesc pe Ioana şi pe Ileana. Pe tine nu te iubesc. Ţi-am spus vreodată că te iubesc?

  — Sunteţi nişte criminali! Nişte brute! Dacă ai şti cum vă urăsc!

  — Nu înţeleg ce ai cu mine, continua el înălţându-şi privirile spre tavan. Ţi-am spus că sunt îndrăgostit şi că de-abia aştept să mă întorc acasă…

  — Cum te urăsc! începea ea apropiindu-se cu paşi moi, tremurând. Te urăsc mai mult ca pe toţi ceilalţi. Niciodată n-am să-mi iert că m-am ambalat cu tine… Eşti o brută! îmi vorbeai de nemurirea sufletului şi te dădeai la mine. îţi plăcea de mine! Te-am simţit de cum te-am văzut, te-am simţit că-ţi plăcea de mine!… Şi-acum îţi place de mine, adăuga cu un zâmbet, apropiindu-se de el. N-ai mai întâlnit alta ca mine! Nu e aşa? Spune, nu e aşa? Şi n-ai să mai întâlneşti alta ca mine! N-ai să mai întâlneşti altă nemurire. Eu îţi sunt nemurirea sufletului. Eu îţi dau nemurirea sufletului…!

  Izbutea totuşi să treacă în fiecare zi pe la Legaţie, ca să afle noutăţile şi să dea o telegramă sau să scrie Ioanei.

  — De ce nu încerci să fii numit aici, în postul de consilier economic pe care l-ai avut la Londra? îl întreba Filimon. Sunt afaceri bune de făcut cu Portugalia. Putem cumpăra plută, textile, sizal; putem cumpăra mai ales wolfram şi sizal…

  Într-o zi, după ce-l privise câtva timp, şovăitor, îi spuse:

  — Am auzit că ai fi zărit cam des cu domnişoara Zissu. Nu prea e prudent ce faci. Pretinde că pleacă în Statele Unite, dar de la Ambasada americană mi s-a spus că nici nu are viza. Mi se pare destul de suspectă…

  — Şi mie. Dar nu cred că risc mare lucru. Nu facem, împreună, decât dragoste şi câteodată vreo plimbare în jurul Lisabonei. Ieri am fost la Arrabida…

  — îmi pare bine, spuse Filimon zâmbind. Dar câţi ani ai dumneata?

  — Aproape patruzeci. La anul, în februarie, împlinesc patruzeci.

  — Nu pari. Dimpotrivă, pari mult mai tânăr – şi la înfăţişare, dar mai ales la suflet… Eşti teribil de imprudent…

  — Sunt îndrăgostit, mărturisi Ştefan cu gravitate. îmi ador soţia. îi vorbesc adeseori domnişoarei Zissu de soţia mea…

  — în sfârşit, îl întrerupse Filimon, nu vreau să mă amestec în chestiunile dumitale personale, dar simţeam că e de datoria mea să-ţi atrag atenţia…

  Uneori, când îi spunea că a fost la Legaţie, ea îl întreba.

  — Nu ţi s-a vorbit nimic de mine? Probabil au aflat şi ei că sunt spioană.

  — Şi nu eşti?

  — Ba da. Dar n-ar fi trebuit să se ştie. Am fost prea imprudentă. N-ar fi trebuit să ies atât de des cu tine…

  Dispărea câteodată, fără să-l prevină, o după-amiază întreagă. Se întorcea târziu, preocupată, cu o umbră grea în priviri.

  — Eterna poveste! începea ea.

  Dar se întrerupea brusc şi-l privea lung, apropiindu-şi uşor pleoapele.

  — Probabil că ai aflat şi tu, acum, spunea cu un zâmbet rău, dispreţuitor. Ai aflat şi tu că mi-au anulat viza!

  Se îndreptă spre el, cu paşi moi de felină.

  — Din cauza voastră, a Legaţiei! izbucnea. A bărbaţilor de la Legaţie! A bărbaţilor! Sunteţi nişte criminali…!

  Se oprea şi-şi căuta nervoasă o ţigară. Trăgea tăcută câteva fumuri, apoi zâmbea din nou, provocatoare.

  — Dar să nu credeţi că n-am s-o capăt înapoi!… Să-i spui domnului Filimon că oricâte denunţuri ar face împotriva mea, am să-mi recapăt viza, şi am să zbor în America!… Nu mi-am anulat locul la clipper, adăuga cu un uşor triumf în priviri.

  Apoi tăcea din nou, mult timp, fumând visătoare.

  — îmi place în America! spunea deodată, şi figura întreagă i se lumina. Acolo nu mai suntem la dispoziţia voastră, a bărbaţilor. Nu mai suntem sclavele voastre… Am să fiu liberă! Am să fiu bogată!… Au să înnebunească toţi bărbaţii după mine, dar eu n-am să mă ambalez după niciunul. Toţi bărbaţii sunt nişte brute. N-aveţi pic de suflet. Sunteţi răi, egoişti… Vă urăsc! adăuga încet, aproape şoptit, printre dinţi. Vă urăsc…!

  Într-o dimineaţă dispăru imediat după ce-şi termină de băut cafeaua.

  — La revedere, pe diseară, îi spuse. Azi am treabă… Trebuie să repar ce-a distrus ciclonul…!

  Cu două zile mai înainte, ciclonul devastase Portugalia. începuse deodată, pe la ceasul prânzului, smulgând arborii din rădăcini şi doborând stâlpii de telegraf. în Praca de Commercio, cordoane de poliţişti călări opreau publicul la zece metri de debarcader. Tagele era de nerecunoscut. Apele lui galbene se învineţiseră şi se zbăteau spărgându-se de diguri ca talazurile mării. Vapoarele se refugiaseră către mijlocul fluviului, spălate de valuri, cu ancorele rupte. Apoi, câteva ceasuri în urmă, vântul încetase, norii se risipiră şi o stranie linişte se pogorâse peste dezastre.

  — Pe diseară! îi mai strigă ea încă o dată.

  Era o dimineaţă clară, dar rece. Ştefan se îndreptă spre Legaţie.

  — Te-am căutat alaltăieri, îi spuse Filimon. Voiam să te iau cu mine să vedem ciclonul. Voiam să mă duc până la Estoni. Dar dacă ai şti prin ce-am trecut! exclamă el deodată. Din ce-am scăpat!… în faţa mea, mon cher, se răsturnase o maşină. Valurile se spărgeau pe deasupra digului şi inundau şoseaua. Din ce-am scăpat!… Am scăpat ca prin minune să nu mă strivească un arbore! Şi maşina aceea răsturnata în faţa mea, răsturnată, mon cher, de ciclon şi bătută de valuri în mijlocul şoselei…

  Când ieşi din Legaţie şi regăsi tot cerul deasupra, se opri tulburat. Simţea o curioasă beatitudine în toată fiinţa lui; o simţea mai ales, în lumina care-l înconjura, în albastrul cerului, în arborii Avenidei. Respira foarte încet, aproape cu teamă, parcă i-ar fi fost frică să se trezească. Timpul îşi schimbase calitatea; nu mai era acelaşi în care-şi începuse dimineaţa; era un Timp de altădată, pe care-l pierduse de mult şi pe care-l regăsea dintr-o dată, neschimbat. Porni cu pasul foarte repede, simţindu-se atât de uşor încât trebuia să se controleze ca să nu alerge. Lumina aceea de amiază glorioasă i se părea că izvorăşte şi din el. Nu-l orbea. Când înălţa privirile către cer, îşi lăsa ochii scăldaţi de soare fără să clipească. Oraşul i se descoperea ca niciodată până atunci. Fiecare casă, fiecare fereastră, fiecare piatră de trotuar se îndrepta parcă spre el, arătându-i-se, dezvăluindu-se. Umbla din ce în ce mai repede, fără să mai dorească ceva, fără să-i lipsească ceva. Parcă din toate părţile deodată izbucnise o plenitudine a tuturor lucrurilor. Simţea că traversează un Univers plin, fără nici un fragment de vid, fără nici o absenţă. Parcă toate lucrurile ar fi fost la locul lor, şi toate ar fi fost îndestulate pe veşnicie.

  Când ajunse în Praca de Commercio şi întâlni apele neobişnuit de albastre ale Tagelui, se opri şi respiră adânc. Un pescăruş zbură chiar deasupra lui. îl urmări cu privirea şi i se păru că se înalţă foarte sus, de-a dreptul în soare. Beatitudinea îl amuţi. Plecă, aproape cu spaimă, privirile şi se îndreptă spre debarcader. Un vaporaş se pregătea de plecare. Abia avu timp să-şi cumpere biletul şi trecu puntea. Departe, în mijlocul fluviului, o ceată de delfini se jucau săltându-şi spinările printre valuri.

  Fusese de mai multe ori pe aici, dar nu mai recunoştea locurile. Privea acele vile albe, albastre, cărămizii, urcând încet prin parcul cu pini ombeliferi, spre Şcoala Navală din Alfeita. întâlni o pădurice de eucalipţi, cu arbori smulşi de ciclon, cu mari crengi atârnând, rănite. Drumul urca mereu. Şi deodată regăsi, la picioarele lui, Tagele, nemăsurat de mare, ca un imens golf căruia nu i se mai vedeau malurile. Se aşeză pe o piatră. Departe, peste ape, chiar în faţa lui, se desluşeau, într-o boare aurie, colinele Lisabonei.

  — Ce idee, să-mi dai întâlnire aici, în Grădina Botanică! repeta ea.

  — Ai să înţelegi îndată de ce, începu el cu un zâmbet misterios. Când am să-ţi arăt o anumită specie de cactuşi…

  — Şi biletul acela idiot pe care mi l-ai trimis azi-dimineaţă! îl întrerupse. De ce n-ai venit tu?

  — La ora aceea dormeai…

  Continuă să zâmbească, sub privirile ei mâniate, arzătoare. Se aşeză pe o bancă. Domnişoara Zissu îşi aprinse ţigara.

  — Te-am aşteptat aseară două ceasuri la bar. Dacă ai şti cum te uram!… Trebuia să-mi închipui. Eşti bărbat. Eşti şi tu un laş, ca toţi bărbaţii. De ce n-ai venit?

  — Pierdusem vaporaşul…

  — Dar unde ai fost? îl întrebă ea cu o uşoară spaimă în glas. Unde ai fost azi-noapte…?!

  — Unde n-am fost! exclamă el întinzându-şi braţele pe speteaza băncii. N-am dormit toată noaptea. M-am plimbat întruna. Am fost la Setubal, la Caparica, la Arrabida… Pretutindeni. Şi, evident, n-am mai găsit vaporaşul ca să mă aducă înapoi. Am rămas dincolo de Tage. Dar n-am dormit. Am continuat să visez şi să mă plimb…

  — Ce proşti sunteţi voi, bărbaţii! îl întrerupse ea cu un zâmbet rău. Nu ştiţi nici măcar să ticluiţi o minciună.

  — Şi pentru a nu ştiu câta oară în viaţa mea, continuă el, am regretat că nu ştiu greceşte şi că n-am memorie, ca să recit acele faimoase pasaje din Odiseea, cu nimfa Calypso şi vrăjitoarea Circe…

  — Probabil că îţi închipui că mi-am pierdut minţile după tine, îl întrerupse ea din nou, şi că am să cred orice mi-ai spune. Probabil că îţi închipui că am să te ascult, ca atunci, vorbindu-mi despre eternitate…

  El o privi cu candoare şi-i zâmbi.

  — îmi pare rău, începu cu alt glas. Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama, dar eu am descoperit cine eşti.

  Domnişoara Zissu izbucni în râs.

  — Ai aflat-o, probabil, de la Filimon, spuse.

  — Eşti una din aceste două fiinţe semi-divine: Calypso sau Circe. Iar eu, în acest moment, sunt una din infinitele variante ale lui Ulysse, unul din acele milioane de eroi care repetă, de la Homer încoace, o mai mult sau mai puţin dramatică odisee în drumul lor spre casă…

  — Eşti nebun! izbucni domnişoara Zissu zvârlindu-şi cu un gest scurt ţigara numai pe jumătate fumată. Ai crezut toate prostiile lui Filimon. Criminalul ăla ţi-a băgat în cap că sunt spioană…!

  — N-am crezut niciodată asta. Eşti, probabil, Calypso. Nimfa Calypso, îţi aduci aminte, păstra captiv pe sărmanul Ulysse, în insula ei cu patru izvoare şi nenumărate specii de arbori. Probabil că aceasta e insula ta, arătă ridicând braţul către grădină.

  Domnişoara Zissu îl privi lung, apropiindu-şi ameninţătoare pleoapele.

  — Simt că încep să te iert, spuse, şi-mi pare rău. N-ar fi trebuit să te iert. Ar fi trebuit să te urăsc mereu, ca aseară, ca astă-noapte. Dar greşeala a fost a mea; mi-a plăcut de tine şi m-am ambalat. îmi pare rău! adăugă aprinzându-şi o altă ţigară.

  — Haide să-ţi arăt o anumită specie de cactuşi, din familia Cereus, începu el cu însufleţire. Când ne vom apropia de ei, am să-mi pot da seama, cred, cine eşti: Calypso sau Circe…

  — Ce te-a apucat? îl întrerupse domnişoara Zissu cu un gest de nerăbdare.

  — Am să-mi amintesc întotdeauna de tine cu multă dragoste şi recunoştinţă. Aşa cum îşi amintea Ulysse de Calypso, în Ithaka. Cum îşi amintea, probabil, chiar de Circe, deşi voise să-l transforme şi pe el în purcel, ca şi pe tovarăşii lui. îţi mai aduci aminte…?

  Domnişoara Zissu îl privi încă o dată cercetătoare.

  — Unde ai fost azi-noapte?

  — Nu pot fi supărat pe tine, continuă el visător. M-ai ajutat şi tu, în felul tău, deşi m-ai ţinut prizonier în peştera ta, în această magnifică insulă cu patru izvoare, pe care n-o vedem, dar care se află undeva în jurul nostru…

  — Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea speriată. Spune-mi repede ce s-a întâmplat!

  — Te-am rugat să vii aici ca să-ţi spun rămas-bun. Mă întorc în ţară. Printr-un noroc extraordinar…

  — Eşti nebun! şopti ea apucându-i mâna.

  — Printr-un noroc extraordinar, am găsit un loc în avionul pentru Madrid. Plec în câteva ceasuri.

  — Ştefan! strigă ea speriată. Nu sunt spioană. Să nu crezi că sunt spioană!

  — Plec în câteva ceasuri, continuă el cu o mare blândeţe, visător. Şi mâine dimineaţă zbor spre ţară…

  — Dar eu te iubesc! spuse ea deodată. M-am ambalat. Nu mai pot fără tine! Te iubesc!

  — Şi Calypso iubea pe Ulysse, continuă el zâmbind.

  — Am fost nebună, îl întrerupse apucându-i amândouă mâinile. M-am denunţat singură la Consulat, ca să-mi anulez viza şi să rămân cu tine. Nu sunt spioană! îţi jur că nu sunt. Să-ţi arăt denunţul; eu l-am scris! îmi sosise rândul la clipper şi trebuia să plec…

  — Mâine dimineaţă zbor spre ţară. Dacă voi avea acelaşi noroc şi de-aici înainte, în două, trei zile sunt la Bucureşti. în Ithaka, pentru a chema lucrurile Pe adevăratul lor nume…

  — Eşti nebun! şopti domnişoara Zissu foarte încet. Şi eu ce mă fac! Eu cum rămân, aici, singură…?

  Soarele intră chiar atunci sub un nor mărunt, care plutise leneş, stingher, pe cerul imaculat.

  — Nu vrei să-ţi arăt cactuşii? o întrebă el târziu, cu o mare blândeţe în glas.

  — Eşti un porc! izbucni ea deodată strivindu-şi ţigara sub pantof. Eşti o brută! Eşti un mare porc…!

  Se ridică brusc şi se îndreptă spre ieşire. El o ajunse din câţiva paşi şi-i luă braţul.

  — Atunci eşti Cârcea, vrăjitoarea Circe! îi şopti el.

  — Lasă-mă! ţipă domnişoara Zissu smulgându-şi braţul. Vrei să chem sergentul?!

  Îl privi cu atâta ură, încât Ştefan se opri şi zâmbetul i se slei pe buze.

  — Porcule! strigă ea încă o dată. Porcule…!

  — îmi pare foarte rău, şopti el. Credeam că iubeşti şi tu, ca mine, mitologia… Dar domnişoara Zissu era deja departe. Nu-l mai auzi.

  IX.

  În acea după-amiază de mai, Ştefan îl privea cu o neobişnuită intensitate, urmărindu-i atent fiecare mişcare pe care o făcea pe covor. Răzvan îşi aşezase cutiile una peste alta şi acum şovăia, parcă s-ar fi întrebat dacă ar trebui să le răstoarne, ca şi ultima dată, cu piciorul, sau întinzând doar mâna şi scoţând cutia cea mare care ţinea loc de temelie.

  — Haide să-ţi povestesc o poveste cu împăratul Anisie, spuse Ştefan deodată plecându-se şi luându-l în braţe.

  Îl aşeză pe genunchi. Răzvan amuţise, emoţionat. Ioana rămăsese nehotărâtă în mijlocul salonului. Avea o rochie de culoarea caisei coapte şi părul ei părea mai închis ca de obicei, bătând aproape în roşu. Ca şi în acea zi de februarie, când îl întâmpinase la aeroport, i se părea că părul îi bătea în roşu.

  — Peste munţi, peste păduri, începu Ştefan, se întinde ţara împăratului Anisie. Seamănă cu a noastră şi totuşi nu prea seamănă. Sunt şi acolo, ca pe la noi, grădini şi livezi cu pomi roditori, dar mai e ceva. Ascultă bine, ca să înţelegi povestea împăratului Anisie. Acolo, peste munţi, se înalţă o casă albă de care nimeni nu se poate apropia. Nu se poate apropia, pentru că e prea albă şi n-o vede nimeni. E casa împăratului Anisie…

  Recunoscuse de departe ferma. Totul părea întocmai ca şi atunci, cu patru ani în urmă: casa proaspăt văruită, acelaşi cer strălucitor de mai, pomii îmbrăcaţi în acelaşi frunziş de un verde crud ca şi atunci. Doar şoseaua nu mai era aceeaşi, întâlnise mereu camioane militare şi grupuri de soldaţi în uniformă de campanie.

  — Nu poate s-o vadă nimeni, pentru că e fermecată. Acolo stă împăratul. Stă aşa de la începutul lumii. împăratul acesta n-are moarte…

  II privise tulburat; arăta întinerit, deşi obrazul avea un luciu emaciat, care-l făcea să pară fără vârstă. în tindă, bătea soarele blând al dimineţii. Se auzeau mierlele şi, foarte aproape, zvon de albine. Turnându-i apă să se spele, îl întrebase ce vrea: lapte, fagure de miere sau cafea.

  — Cred că s-o mai găsi puţină cafea, spuse. Ferma a fost rechiziţionată până acum câteva luni şi nu ştiu dacă au mai rămas multe lucruri prin cămară…

  — Dar împăraţii pot intra când vor în ţara împăratului Anisie.

  — împăratul a fost? întrebă Răzvan.

  — A fost. De-acolo vine, din ţara împăratului Anisie. Acolo, la el, laptele îl scoţi de-a dreptul din fântână, iar dacă întinzi mâna, găseşti un fagure cu miere. Acolo, în ţara împăratului Anisie, nu a fost şi nu va fi niciodată război.

  — Până la urmă toată lumea va intra în război, spusese cu seninătate Anisie. De încercarea asta nu va scăpa nimeni. Lumea veche a intrat în descompunere. Şi procesul de descompunere se accelerează cu cât trece timpul. Războiului ăsta îi va urma un altul şi apoi un altul, până ce nu va mai rămânea nimic din tot ce-a fost. Nici măcar ruinele! Doar la urmă de tot, câţiva supravieţuitori. Ca să poată relua lucrurile de la început şi să încerce să le facă mai bine…

  Ştefan n ascultase tulburat.

  — Nu eşti deloc încurajator! şoptise el silindu-se să zâmbească.

  — Depinde de perspectiva în care te situezi, spusese Anisie foarte calm. Dacă, pentru dumneata, gloria şi vrednicia omului sunt legate de istoria lui, adică exclusiv de activitatea lui recentă (căci istoria durează doar de câteva mii de ani…!), atunci, într-adevăr, viitorul imediat nu pare a fi deloc încurajator. Căci viitorul acesta se prevesteşte ca o serie de războaie şi catastrofe pustiitoare, care vor spulbera tot ce a clădit istoria în ultimele mii de ani. Şi pentru omul istoric, pentru acel om care se vrea şi se declară exclusiv o fiinţă creatoare de istorie, fără îndoială că perspectiva unei anihilări aproape totale a creaţiilor lui istorice este catastrofală. Dar mai există şi o altă umanitate în afară de umanitatea creatoare de istorie. Există, bunăoară, umanitatea care a locuit paradisele anistorice; lumea primitivă, dacă vrei, sau lumea preistorică. Lumea pe care o întâlnim la începutul oricărui ciclu, lumea creatoare de mituri, lumea pentru care existenţa umană însemna un mod specific de a fi în Univers şi, ca atare, avea alte probleme şi urmărea o altă perfecţiune decât cea urmărită de omul modern, obsedat de istorie. Am toate motivele să sper că anihilarea civilizaţiei noastre, la al cărei început asistăm deja, va încheia definitiv ciclul în care ne aflăm integraţi de câteva mii de ani şi va îngădui reapariţia celuilalt tip de umanitate, care nu trăieşte ca noi, în timpul istoric, ci numai în clipă, adică în eternitate…

  Se oprise deodată şi zâmbise.

  — Şi eu visez să scap într-o zi de timp, de istorie, spuse Ştefan. Dar nu cu preţul catastrofei pe care o vesteşti dumneata. Existenţa umană mi s-ar părea searbădă dacă ar fi redusă numai la categoriile mitice. Chiar acel paradis anistoric de care vorbeşti mi s-ar părea greu de suportat dacă n-ar avea lângă el infernul istoriei… Eu credeam, speram chiar, că e posibilă o ieşire din timp chiar în lumea noastră, istorică. Oricând ne este accesibilă eternitatea. împărăţia lui Dumnezeu este oricând realizabilă pe pământ, hâc et nune… Anisie îl ascultase cu răbdare.

  — Eşti încă sentimental! spuse el.

  — Şi pe urmă? întrebă Răzvan. Pe urmă…?

  — împăratul Anisie a spus că nu va fi război, continuă abătut Ştefan. Nu va fi război…

  Privindu-l zâmbind depărtat, detaşat, simţise cum îl doboară tristeţea; parcă lumina de afară pălise deodată.

  — Şi atunci, ce are să se întâmple cu noi? întrebă el sfios. Vom pieri cu toţii, fără urmă? Vom arde de vii? Vom muri ca şoarecii asfixiaţi cu gaze sau mistuiţi de flăcări!

  Anisie zâmbi cu o mare blândeţe.

  — Nu sunt profet, începu. Şi, într-un anumit sens, nu are mare importanţă ce se întâmplă cu noi. Important mi se pare numai ce va urma. Şi eu cred că, mai târziu, cei puţini care vor supravieţui vor redobândi adevărata demnitate umană. Atunci, omul va redeveni un factor decisiv în Cosmos. Asta mi se pare singurul lucru cu adevărat important. Cât despre dispariţia noastră, prin foc sau prin apă, ea n-ar trebui să te emoţioneze mai mult decât dispariţia anuală, a miliarde de peşti, de păsări sau de mamifere, dispariţie voită, în mare măsură, de contemporanii noştri, oamenii. în fond, e vorba de aproape acelaşi lucru: masacre de specii zoologice. Contemporanii noştri, silindu-se să facă cât mai multă istorie, au regăsit destinul speciilor zoologice. Istoria contemporană este, aşa cum ai văzut-o şi dumneata la Londra, chintesenţa cruzimilor zoologice. Şi această nouă cruzime, cruzimea istorică, n-are nici măcar scuza cruzimilor zoologice: de a fi săvârşită din instinct. Aşa că, dacă ai fi obiectiv, n-ai fi prea întristat de soarta care aşteaptă umanitatea; pentru că ea nu mai e umanitate decât cu numele. în realitate este o specie zoologică înnebunită de aşa-zisa libertate de a-şi croi propriul său destin.

  — Şi, de nicăieri, nu mai poate veni nici o salvare? întrebă tulburat Ştefan. Dumnezeu nu poate face nimic pentru noi? Suntem, doar, făpturile lui! Ne va lăsa, aşa, să ne omoram între noi, să ne ardem de vii şi să ne înecăm până la unul?! Şi, toate acestea, numai ca să ieşim din istorie şi să ne reîntoarcem la o nouă epocă, a mitului?

  Anisie îl privi lung, zâmbi şi tăcu.

  — Suntem predestinaţi pieirii, continuă Ştefan mai aprins, pentru ca o mână de demenţi ambiţioşi conduc, astăzi, lumea…?

  — Greşeala e mai veche, îl întrerupse Anisie. Căderea noastră a început de mult, de foarte mult chiar. Hitler, Stalin şi ceilalţi sunt doar agenţii prin care descompunerea îşi grăbeşte singură procesul. Dacă nu erau ei, erau alţii…

  — Şi atunci? întrebă Ştefan aproape cu spaimă, atunci? Nu mai e nimic de făcut…?!

  — întotdeauna e ceva de făcut. Nu există moment istoric în care omul să nu fie liber să facă ce vrea şi ce-i place. Dar nu mai poate face pentru altul; nu mai poate face decât pentru sine… Ca să folosesc termenii creştini, omul nu se mai poate mântui decât pe el singur; nu mai poate ajuta pe altul să se mântuiască; nu mai are timp! Timpul şi-a precipitat ritmul. De-abia ne va ajunge să ne scăpăm singuri. Nu mai poţi întinde o mână de ajutor celuilalt…

  — Dar Dumnezeu? întrebă din nou Ştefan. El nu mai poate face nimic…?

  — Şi pe urmă? întrebă nerbdător Răzvan. Pe urmă?

  — Are să-ţi povestească diseară, spuse Ioana apropiindu-se. Când ai să fii în pătuţul tău, împăratul are să-ţi povestească…

  — Pe urmă? întrebă din nou Răzvan, rugător.

  — împăratul Anisie îl vede mereu pe Dumnezeu, începu Ştefan. îl vede şi-i vorbeşte. îl vede serile, când Dumnezeu pogoară pe pământ şi se duce la stână. îl văd şi alţi oameni, dar nu ştiu că e Dumnezeu şi trec pe lângă el ca şi cum nu l-ar fi văzut. Dar Anisie îl cunoaşte şi-i iese înainte. Bună seara, moşule, îi spune – căci Dumnezeu e bătrân, bătrân. E departe stâna? E tare departe, răspunde Dumnezeu.

  Îl privise ţinându-şi răsuflarea. Apoi, îl întrebase brusc:

  — Cum e Dumnezeu?

  — Am venit numai ca să-ţi pun această întrebare, adăugă. Tot ce-am vorbit până acum e fără importanţă. Dacă vrei, şi dacă poţi, te-aş ruga să-mi răspunzi numai la întrebarea aceasta: cum e Dumnezeu? Dumneata ai ajuns probabil la el pe alte căi decât ale raţiunii sau sfinţeniei. într-un anumit sens, te-ai trezit pe neaşteptate faţă în faţă cu el, în clipa când, pentru dumneata, Timpul a încetat să mai existe, în clipa când ai reintegrat eternitatea. Şi te întreb: cum e Dumnezeu? De pe înălţimea unde ai ajuns dumneata, cum ţi se înfăţişează Dumnezeu, cum îl vezi, cum îl înţelegi?

  — împăratul Anisie îl mai întreabă o dată: E departe stâna? Şi Dumnezeu îi răspunde: E tare departe…

  Anisie continua să tacă, zâmbind. Ştefan îl privea cu intensitate, rugător.

  — Dacă există vreo întrebare cu adevărat justă, vorbi el din nou după câtva timp, o întrebare care trebuie pusă, apoi aceasta este: cum ţi se arată dumitale Dumnezeu?… Nu-ţi cer să-mi vorbeşti despre calităţile sau atributele lui. Te întreb doar atâta: spune-ne ce vezi…?

  Tăcură amândoi, multă vreme, privindu-se. Anisie zâmbea întruna.

  — Vin şi eu cu dumneata la stână, spune împăratul Anisie. Am să te petrec până la stână. îţi mai ţin de urât pe drum. Vino, spune Dumnezeu. Dar să ştii, că stâna e departe, e tare departe…

  — Şi totuşi, vorbi Ştefan târziu, credeam că aceasta era întrebarea justă, întrebarea pe care trebuia să ţi-o pun de când am călcat a doua oară pragul casei dumitale. Dar, poate, m-am înşelat. Citisem mai de mult un articol în care se comenta un amănunt din legenda lui Parsifal. Credeam că aşa se va întâmpla şi cu mine. Dar, probabil, eu n-am nimic din Parsifal…!

  — Şi pe urmă? întrebă Răzvan. Pe urmă…?!

  — împăratul Anisie îl petrece pe Dumnezeu la stână. Dar Dumnezeu e bătrân. Merge încet, se împiedică mereu; căci e noapte şi e frig. Ce ai, Doamne? îl întreabă împăratul Anisie. Am îmbătrânit, împărate, spune Dumnezeu. Ajută-mă tu să urc la stână. Dar se împiedică din nou. Ce ai, Doamne? îl întrebă împăratul Anisie. Sunt bolnav, împărate, sunt bolnav, spune Dumnezeu.

  — îţi aminteşti de boala Regelui Pescar, începu Ştefan însufleţit deodată. Era o boală destul de misterioasă: neputinţă, bătrâneţe, totală istovire. Şi o dată cu îmbolnăvirea lui, viaţa întregii regiuni se ofilea în acelaşi chip misterios. Apele secau în albiile lor, pământul nu mai rodea, pomii nu mai înverzeau, florile nu mai înfloreau. Castelul însuşi se părăginea. Zidurile se surpau lent, măcinate parcă de o putere nevăzută, putrezeau podurile de lemn; pietrele se desfăceau din parapet şi se făceau scrum, ca şi cum veacurile s-ar fi scurs asemenea clipelor…

  — Sunt bolnav, împărate, sunt bolnav, suspină Dumnezeu. Şi atunci împăratul Anisie îi spune: Ne apropiem de stână, Doamne. Se zăreşte stâna…!

  — Veneau necontenit cavaleri din toate colţurile lumii, continuă cu fervoare Ştefan, atraşi de faima Regelui Pescar. Dar erau atât de miraţi de părăginirea castelului şi de boala misterioasă a Regelui, încât uitau că veniseră ca să-l întrebe de soarta şi locul sfântului potir al Graalului – şi, nedumeriţi, se apropiau de bolnav şi-l întrebau de boala lui, compătimindu-l sau consolându-l. Şi după vizita fiecărui cavaler, Regele se îmbolnăvea şi mai rău şi întreg ţinutul era mai bântuit…

  — Dumnezeu îl întreabă: se zăreşte stâna? Că eu sunt bătrân şi nu mai văd. Se zăreşte, Doamne, se zăreşte! îi spune împăratul Anisie.

  — Până ce, într-o zi, soseşte Parsifal. Fără să se lase impresionat de părăginirea castelului şi de boala Regelui Pescar, se apropie de el şi-i pune întrebarea justă, singura întrebare care trebuia pusă: îl întrebă unde se află potirul Sfântului Graal… In acea clipă, Regele se înzdrăveneşte, întreg ţinutul se regenerează, apele încep să curgă din nou în albiile lor şi toate pădurile înverzesc…

  — Şi pe urmă? întrebă Răzvan. Pe urmă?

  — în pragul stânei, Dumnezeu începe deodată să râdă. Şi cum, împărate, îl întreabă el, ai crezut cu adevărat că eram bolnav, şi că eram ostenit, şi că nu mai vedeam stâna? Am crezut, Doamne, spune împăratul Anisie. M-am prefăcut, numai, m-am prefăcut ca să te pun la încercare, spune Dumnezeu. Dar puterea mea e fără margini. Ia te uită!… Şi cu degetul cel mic, Dumnezeu ridică stâna şi o zvârle în înaltul cerului. Ia te uită, împărate! mai spune o dată Dumnezeu. împăratul Anisie ridică ochii către cer.…

  — N-o mai văd, Doamne, spune. Nu mai văd stâna.

  — înainte chiar de a afla vreun răspuns satisfăcător, continuase Ştefan, şi numai prin faptul că a fost rostită „întrebarea justă” regenerează şi fertilizează; şi nu numai fiinţa omenească, ci întreg Cosmosul. Ghicesc în acest simbolism solidaritatea omului cu Firea întreagă; întreaga viaţă cosmică suferă şi se ofileşte prin nepăsarea omului faţă de problemele centrale. Uitând să ne punem întrebarea justă, pierzându-ne timpul cu futilităţi sau întrebări frivole, ne omoram nu numai pe noi, ci omoram prin moarte lentă şi sterilizare o părticică din Cosmos. Aş putea merge şi mai departe. Aş putea presupune că oamenii continuă să trăiască sănătoşi şi Cosmosul îşi continuă ritmurile datorită exclusiv întrebărilor pe care şi le pun acei câţiva aleşi care, asemenea lui Parsifal, pătimesc pentru lenea noastră spirituală. Poate că am deveni, peste noapte, sterpi şi bolnavi dacă n-ar exista, în fiecare ţară şi în fiecare moment istoric, anumiţi oameni hotărâţi şi luminaţi, care să-şi pună întrebarea justă… Şi n-ar fi deloc exclus ca haosul şi catastrofa în care ne pregătim să intrăm şi noi să se datoreze, în ultimă instanţă, dispariţiei acestor oameni hotărâţi şi luminaţi, sau faptului că nimeni nu se mai îndreaptă spre ei ca să le pună, din nou, întrebarea justă…

  — Şi pe urmă? întrebă Răzvan. Pe urmă?

  — Nu mai văd stâna, spune împăratul Anisie. Nu o mai văd…

  Anisie îl ascultase cu acelaşi zâmbet împăcat luminându-i figura. Ştefan tăcu o clipă, îşi trecu mâna pe frunte, şi continuă.

  — Acum, eu te mai întreb încă o dată: cum e Dumnezeul… Iar dacă nu-mi vei răspunde nici de data aceasta, sunt nevoit să înţeleg că întrebarea mea nu are rost sau e greşit pusă; în orice caz, că nu aceasta e „întrebarea justă”…

  — Nu cred că aş putea să-ţi răspund la această întrebare, vorbi Anisie. Oricum ţi-aş răspunde, nu m-ai înţelege. Este şi o chestiune de limbaj la mijloc…

  Ştefan îl privi din nou cu o supremă încordare, din nou implorându-l.

  — Atunci, spune-mi ceva, şopti el, spune-mi orice! Spune-mi ce vrei dumneata, ce crezi că mi-ar folosi mântuirii mele…

  — Nu o mai văd, repeta împăratul Anisie. Nu o mai văd…

  — Şi pe urmă?

  — Lasă, că o să ţi-o spună diseară, în pătuţ, făcu Ioana luându-l în braţe, împăratul e obosit.

  TCe-a spus împăratul Anisie? mai întrebă o dată, implorându-l, Răzvan.

  — El n-a mai spus nimic. Dar Dumnezeu l-a bătut pe umeri şi i-a spus: Mâine, ai să găseşti stâna tot aici, pe vârful muntelui. Nu rămâne acolo, în cer, decât în timpul nopţii; o duc acolo, ca s-o păzesc de oameni…

  — Haide, Răzvan, spuse Ioana. O să-ţi mai povestească diseară… Ieşiră amândoi pe prispă. Soarele trecuse de plopii care străjuiau, înalţi, În dreptul porţii. Se auzea zvon de albine şi în aer plutea un miros dulce de trandafiri sălbatici.

  — Acorzi încă o exagerată importanţă limbajului, îi spusese târziu Anisie. Vorbeai de mântuirea dumitale în termeni de întrebări şi răspunsuri. Ca şi când mântuirea ar atârna de rostirea câtorva cuvinte mai mult sau mai puţin misterioase! Nu uita că istoria a fost posibilă şi datorită unui exces de cuvinte. Ca să scapi de istorie, ca să te smulgi ei, încearcă să regăseşti etapa aceea pierdută din viaţa umanităţii, în care cuvântul nu era decât purtătorul unei realităţi sacre. Ai să vezi că ai să regăseşti totodată o seamă de alte instrumente de expresie…

  Câteva minute în urmă, Ioana se reîntoarse şi, îngenunchind pe covor, începu să strângă cutiile cu care se jucase Răzvan.

  — Ce-a fost povestea asta cu Anisie? îl întrebă fără să-şi ridice capul. Când l-ai văzut?

  — Săptămâna trecută, când am fost la Braşov.

  Ioana aşeză cutiile într-un colţ al salonului, apoi se îndreptă spre fereastră. Soarele coborâse şi turlele bisericilor începeau să sclipească în crepuscul.

  — Ai fi putut să-mi spui şi mie, vorbi ea târziu, fără să se întoarcă.

  — N-aveam ce să-ţi spun. L-am întrebat cum e Dumnezeu şi mi-a răspuns să vin peste patru ani…

  — Când ai venit să mă vezi pentru întâia oară? îl întrebase, petrecându-l în dreptul plopilor care străjuiau poarta.…

  — Exact acum patru ani, în mai 1937. Anisie îi apucă mâna şi i-o strânse, privindu-l adânc în ochi. – întoarce-te peste patru ani. O să vorbim atunci şi despre înfăţişarea lui Dumnezeu.

  — Credeam că are să-mi spună ceva, continuă Ştefan cu o nedefinită tristeţe în glas. L-am rugat, l-am implorat să-mi spună ceva. Simţeam că mă rătăcesc din nou, că mă pierd din nou; simţeam cum mă ispiteşte deznădejdea şi l-am rugat să-mi spună ceva…

  Lăsându-şi privirile foarte departe, peste turlele sclipitoare ale bisericilor, Ioana clipi des ca să-şi limpezească ochii de lacrimi. Vorbea din nou de deznădejde.

  — Ce ai? îl întrebase ea într-o seară, foarte curând după întoarcerea luiCe ai? Eşti obosit? Ca de obicei, el îi cuprinse umerii cu braţul, dar parcă n'ci îmbrăţişarea lui nu mai era ca înainte; părea absent, distrat.…

  — S-a întâmplat Ceva? continuase ea. Din cauza curierului? Din cauza lui Duma?

  — De unde ştii tu de Minai Duma? o întrebase el tresărind.

  — De la Biriş. îi povesti ce-i spusese Biriş.

  — Nu, nu s-a întâmplat nimic, vorbi Ştefan târziu. Din când în când simt că mă ameninţă deznădejdea. Nu înţeleg nici eu de ce. Mi-e frică să nu mă rătăcesc…

  — Dacă ai şti măcar cum l-am rugat să-mi spună ceva! Dar oamenii de felul lor nu sunt generoşi, ca sfinţii. Nu ştiu, sau nu vor să te ajute. Nu sunt ca Irina…

  Ioana clipi din nou, apoi îşi strânse pleoapele, aproape cu furie; o lacrimă începu să coboare, rece, pe obraz.

  — Ţi-am spus eu că împăratul se întoarce? îi strigase atunci Irina deschizând uşa. Apoi o privise încruntându-se. Se apropiase repede de ea.…

  — De ce eşti tristă? Ce s-a întâmplat? împăratul te iubeşte!

  — Dar, în sfârşit, izbucni deodată Ştefan, toate astea n-au nici o importanţă! Nu sunt nici primul, nici ultimul om condamnat să mor în pântecele balenei.

  Tăcu multă vreme, apoi se ridică de pe canapea şi se apropie de fereastră.

  — Spune-mi sincer, începu el cu un alt glas, de ce nu vrei să mergi la Lisabona? Nu te ispiteşte viaţa de Legaţie?

  Ioana nu-i răspunse. El îi luă încet, sfios, braţul.

  — Mă gândeam mai mult la tine. Vreau să te ştiu la adăpost, căci e prea puţin probabil că războiul se va întinde până acolo, în Portugalia…

  — Tu ştii foarte bine de ce nu vreau să merg, spuse cu o voce mată Ioana. Ştii că Ileana pleacă şi ea la Lisabona. A fost numită funcţionară la Legaţie, îmi închipui că ai aflat de mult asta…

  — Habar n-aveam! exclamă Ştefan retrăgându-şi braţul. Dar tu, de unde ştii?

  — Mi-a spus Răducu. A cunoscut-o acum câteva săptămâni, întâmplător, şi au vorbit de tine. Şi ea i-a spus că a fost numită la Lisabona. Aşteaptă să plece cu noul ministru. Tu nu ştiai nimic? îl întrebă întorcând capul şi privindu-l. N-ai mai întâlnit-o…?

  — Am întâlnit-o o dată, în martie, dar nu mi-a spus nimic de asta.

  — Probabil că încă nu fusese numită, spuse Ioana cu un efort şi se îndreptă spre canapea.

  Ştefan rămase în mijlocul salonului, încurcat.

  — Evident, făcu el târziu, atunci nu mai mergem. Dacă aş fi ştiut, nici nu ţi-aş mai fi vorbit…

  Ileana privea fără gânduri cum se sparg valurile la Guincho. De mai multe ori voise să intre în apă, dar în ultimul moment şovăise. Nu cuteza să intre nimeni. Aici oceanul era neobişnuit de înfuriat. Talazurile înalte şi grele se prăbuşeau pe plajă revărsându-şi spuma până foarte departe.

  Dar arşiţa devenise apăsătoare şi Ileana se ridică, ameţită, şi se îndreptă spre apă. Cineva strigă în urma ei. întoarse capul, zâmbi, şi făcu un semn cu mâna liniştindu-l. Se aşeză, apoi, în genunchi lăsând s-o înconjoare spuma, îşi udă fruntea, îşi trecu mâinile răcorite pe obraji.

  Auzi pe unul dintre băieţii ministrului strigând-o. O chema la cortul lor. Ileana se ridică şi păşi repede, aproape alergând, pe nisipul fierbinte. Recunoscu de departe pe Filimon, în picioare, apărându-şi fruntea de arşiţă cu un jurnal, şi discutând cu ministrul. în costum de baie, cu un coif de hârtie aşezat corect în creştetul capului, acesta părea derutat şi nervos.

  — S-a declarat războiul! îi strigă el Ilenei. De azi-dimineaţă, ne aflăm în război contra Sovietelor…!

  Simţi cum i se înmoaie picioarele şi privi speriată spre Filimon.

  — Am primit telegrama acum un ceas! continuă Filimon. Am descifrat-o şi am alergat aici. Noroc că ştiam unde sunteţi…!

  Era şi el mai palid ca de obicei şi părea neliniştit. Zări un grup de cunoscuţi în jurul unei umbrele de soare, se scuză şi se îndreptă spre ei, ţinându-şi mereu jurnalul pavăză pe frunte.

  — S-a declarat războiul contra Sovietelor, se adresă el în franţuzeşte unui tânăr portughez care tocmai întinsese portţigaretul vecinei sale.

  Vorbise cu oarecare solemnitate. Tânărul aprinse ţigara vecinei şi ridică apoi privirile spre Filimon. Parcă n-ar fi auzit bine şi Filimon îi repetă vestea, dându-i amănunte: de azi-dimineaţă, Finlanda, Germania şi România se află în stare de război cu Sovietele. România şi-a declarat ţelurile: recuperarea provinciei răpite acum un an, Basarabia.

  — Ce spui? întrebă el văzând că celălalt tace. Dumneata ca portughez, catolic şi anticomunist, desigur că te bucuri…

  — Desigur, desigur, vorbi celălalt. O să mai stăm de vorbă… Poate ne întâlnim diseară la Palace. Acum, ce să-ţi spun, sunt cam obosit. E aşa de cald şi oceanul e atât de frumos şi e atâta singurătate aici… Ar fi păcat s-o tulburăm discutând politică…

  Filimon zâmbi încurcat şi se reîntoarse spre cortul ministrului. îl găsi deja îmbrăcat, pregătindu-se de plecare. Filimon se apropie de Ileana, care rămăsese tăcută în umbra cortului, cu bărbia rezemată de genunchi, gânditoare.

  — Am şi o veste proastă să-ţi dau, spuse. Proastă pentru mine. Am fost numit la Stockholm. Plec săptămâna viitoare. îmi pare rău. Mai ales acum, de când ai venit dumneata, adăugă galant.

  Ileana îi mulţumi zâmbind absentă.

  — Pleci la timp, îi spusese Ştefan. în curând vom intra şi noi în război… îi telefonase într-o seară de la sfârşitul lui mai.

  — Tocmai îmi făceam bagajele, îi spusese ea. Plec poimâine dimineaţa.

  — Mă urc într-o maşină şi trec să te văd. în cinci minute sunt la tine…!

  — Nu, nu veni, îi şoptise ea. Mai bine ne întâlnim în oraş…

  În dimineaţa aceea plouase, dar către seară cerul se limpezise, descoperind pe neaşteptate o lună aproape plină. îl găsi aşezat pe bancă, cu capul rezemat de spetează. în grădină se răspândea încet mireasma începutului de vară.

  — Totuşi îmi pare rău că pleci, îi spuse. îmi plăcea să te ştiu aici, lângă mine…

  Zâmbind, Ileana îi puse mâna pe umăr.

  — Eşti omul cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut, începu, mirându-se singură de liniştea cu care vorbea. Am fost despărţiţi aproape un an de zile, şi după ce te-ai reîntors de la Londra, m-ai văzut o singură dată. Şi în acea fericită zi a reîntâlnirii noastre, erai teribil de prost dispus…

  — Eram plictisit, o întrerupse el. îl văzusem pe Biriş. îmi spusese că Bibicescu încearcă să joace o piesă de-a lui, pretinzând că ar fi Priveghiul lui Partenie, dar că nu se prinde; nu vrea să-l creadă nimeni. Piesa e prea proastă. Şi mi-am adus aminte de cât am suferit acum doi ani… Iartă-mă! Mi-e teamă c-am fost cam ursuz în după-amiaza aceea…

  — Teribil! Credeam că ai să vii a doua sau a treia zi să-mi ceri iertare… Dar încă nu te cunoaşteam bine. De-abia acum încep să te cunosc. îmi spui că-ţi pare rău că plec, deşi în ultima vreme ne întâlnim cam o dată sau de două ori pe an…

  — Am lipsit zece luni, o întrerupse Ştefan cu un zâmbet vinovat.

  — Puteai să-mi scrii măcar o carte poştală printr-un curier diplomatic. Sau îmi puteai trimite o telegramă simplă, cu urări de Anul Nou…

  — Da, e adevărat! şopti el. Şi totuşi mă gândeam mereu la tine… Ileana zâmbi din nou, apoi îşi trecu mâna prin păr şi-şi scutură de câteva ori buclele.

  — Cred că nu e nimic de făcut, începu ea după o lungă pauză. Mi-e milă de tine… Mi-e milă şi de soţia ta. Probabil că o faci necontenit să sufere…

  — Necontenit, şopti Ştefan fără să-şi ridice privirile. Şi totuşi o iubesc foarte mult. O iubesc poate mai mult chiar decât te iubesc pe tine!

  — Te rog, taci! spuse Ileana închizând repede ochii. Taci…!

  Se întunecase şi pe alee treceau la răstimpuri perechi tinere, strâns înlănţuite. Pătrundea un miros puternic de crini şi trandafiri.

  — Nici măcar nu mă întrebi cum de m-am hotărât să plec, începu târziu Ileana, şi de ce n-am vrut să te primesc acasă… Să-ţi spun eu de ce. M-am certat cu tante Alice. M-am certat rău de tot. De câteva săptămâni nu ne mai vorbim. Dar, evident, poimâine, înainte de plecare, am să mă duc la ea şi am s-o sărut, cerându-i iertare…

  — De ce te-ai certat? o întrebă el întorcând brusc capul.

  — Pentru că are idei fixe. Vrea cu orice chip să mă mărit înainte de a împlini treizeci de ani. Şi nu mai am mult, adăugă zâmbind. Şi atunci, cum eu nu am avere, m-am prezentat la examen la Ministerul Propagandei şi am reuşit. Puteam pleca la Roma sau la Stockholm. Nu ştiu de ce am ales Lisabona…

  — E foarte frumos la Lisabona, spuse el absent.

  — Ce mă plictiseşte e faptul că nu plec singură. Plec cu şeful meu. Şi nu-mi place omul. L-am cunoscut săptămâna trecută şi mi-a făcut o impresie din cele mai dezagreabile. Cam bădăran, deşi nu e prost. în orice caz ştie să se aranjeze. A fost numit peste noapte secretar de presă şi nici nu ştie bine franţuzeşte. Nu cred că ştie ca lumea vreo limbă străină. De aceea a stăruit să mă aibă cu el.

  — Dar cine e şeful tău? o întrebă el absent.

  — N-ai de unde să-l cunoşti. Un tip foarte oarecare. Unul, Mihai Duma… Ştefan sări în picioare şi o privi speriat, aproape ameninţător.

  — Ce ai? îl întrebă ea tulburată. II cunoşti?

  El îşi duse amândouă palmele la tâmple şi începu să şi le frece, nervos, ca şi cum ar fi încercat să se trezească. Apoi izbucni într-un râs uscat, strident, insuportabil.

  — Ce s-a întâmplat? îl întrebă din nou. îl cunoşti? Ştii ceva despre el?

  — Da şi nu, spuse târziu Ştefan reaşezându-se lângă ea pe bancă. Dar e o poveste lungă…

  Şi începu iar să râdă, mai domol, ca pentru sine.

  — De ce nu-mi spui ce s-a întâmplat? stărui ea. Sau e o nouă poveste cu Vădastra şi camera Sambo…

  — A-propos, o întrerupse el cu un glas oarecare, nu ştiu dacă ai aflat că Vădastra a murit într-un bombardament, la Londra. Eram şi eu acolo când a murit. A dispărut în faţa mea… De aceea am întârzit atâta la Lisabona: voiam să mai aflu ceva despre el. Mai exact, despre doamna Zissu. Crezusem o clipă că am să aflu ceva precis despre doamna Zissu…

  Acea săptămână de iulie i se păruse neobişnuit de lungă. După primul comunicat german, din 29 iunie, aşteptase şi ea, ca atâta altă lume, comunicatul special care să anunţe zdrobirea definitivă a armatelor sovietice. Oraşele cădeau unul după altul, înaintarea trupelor motorizate era vertiginoasă şi totuşi, frontul rusesc nu se prăbuşea. Războiul ameninţa să se continue şi în toamnă. Timpul începea să se scurgă tot mai încet.

  Apoi se trezise că începuse să aştepte şi altceva decât comunicatele speciale de pe frontul rusesc. Aştepta ziua de 1 septembrie, ca să se poată muta în casă. Îşi alesese casa plimbându-se într-o după-amiază cu barca în golful Cascaes. Mărise de departe câteva case de pescari clădite chiar deasupra stâncilor, şi le privise visătoare. îndeosebi îi plăcea una din ele, cu terasa vopsită în alb şi albastru, şi o viţă sălbatică, împletită cu zorele, căţărându-se până sus pe acoperiş. în aceeaşi seară trecuse s-o vadă. Sună cu emoţie. îi deschise o bătrână şi o pofti pe terasă. în faţă, la câteva zeci de metri, erau ancorate mai multe iahturi şi bărci cu pânze. Auzea clipocitul molcom al valurilor strecurându-se printre stânci. Bătrâna vorbea mereu, dar aproape că nu o asculta. O înţelegea, de altminteri, anevoie. înţelese limpede un singur lucru: că vila va fi liberă abia la 1 septembrie. întrebă de preţ. Chiria era aproape cât jumătate din salariul ei. „O iau!”, îşi spuse.

  În noaptea de 1 septembrie adormi târziu” ascultând întruna, aproape fără să-şi dea seama, zgomotul valurilor care se spărgeau sub stânca terasei. Era o noapte fără lună şi zărea până foarte departe felinarele bărcilor de pescari din larg. I se părea că aude mereu zgomote surde, paşi pe scara de lemn care urca spre dormitor, zvonuri nelămurite, care parcă veneau de dedesubt, de-a dreptul din stâncă. I se spusese că toate casele de pescari de pe mal sunt bântuite de şobolani, dar în noaptea aceea îi era frică. Se simţea înconjurată de morţi necunoscuţi. „Tony!”, strigă ea deodată şi aprinse lumina. „E absurd, îi fulgeră gândul prin minte, e prea departe ca să vină până aici…” Apoi i se păru că-l aude din nou, ca şi atunci: „E o căruţă! Ce Dumnezeu face imbecilul ăla…!” Când se trezi, simţi sub ea trupul lui Tony şi începu să strige. Cineva o ajută să iasă trăgând-o de picioare. Auzea zgomotul surd al motorului. „Tony!”, striga ea în neştire. „E mort, cocoană, e mort! Şi mi-aţi prăpădit căruţa şi mi-aţi omorât calul…!” Auzea geamătul calului, cu un nechezat năclăit în sânge; şi apoi iarăşi, neverosimil, ca venit dintr-un alt timp, zgomotul motorului, continuând să se macine în pântecele maşinii răsturnate.

  Îşi aprinse o ţigară. Valurile se spărgeau surd, fără mânie, sub stâncă.

  — De ce nu vrei să asişti şi tu? o întrebase, cu un an înainte, Valkiria. E un mediu extraordinar.

  — Nu cred, răspunsese. Şi chiar dacă aş crede, nu vreau. Ca şi în colegiu, Valkiria făcea spiritism. O regăsise mai grasă, tot atât de blondă şi cu aceeaşi pasiune pentru canto. De când se îmbogăţise, lua lecţii particulare cu cei mai iluştri maeştri şi asista la toate premierele de la Scala. Pleca mereu cu avionul în Germania, pentru concerte.

  — Dacă n-ar fi războiul ăsta absurd, aş putea urmări toate concertele…

  — Ileana,îi spusese odată, nu te mai recunosc. Tu eşti îndrăgostită!… Rezistase multă vreme, dar în cele din urmă îi vorbise de Ştefan.

  — Acum e la Londra, începuse ea într-o seară. îmi pare rău că nu-l cunoşti şi tu. E un bărbat interesant. Ţi-ar place…

  — Eşti îndrăgostită de el! exclamase Valkiria.

  — Nu cred. L-am văzut de zece, douăsprezece ori în viaţa mea. Ce mă exasperează este că nu-l pot uita. Nu mă gândesc mereu la el, dar de câte ori întâlnesc un bărbat care mi-ar putea place, îmi amintesc de el. Este exasperant!

  …Plimbându-se pe malul lacului, îşi aminteau de anii din colegiu.

  — Uite, pe banca aceasta…, începuse Valkiria. Ileana se revăzuse în acel amurg de toamnă târzie, aşezându-se cu Valkiria pe bancă. Tante Alice o adusese cu câteva săptămâni mai înainte. Era în 1921; avea atunci opt ani şi era îmbrăcată în negru.

  — E orfană! e orfană! auzise ea şoptind pe una dintre fete, în curtea colegiului. Aşezându-se lângă ea pe bancă, Valkiria îi apucase mâna:

  — Şi eu sunt orfană! îi şoptise apropiindu-se. Mama mea a murit când aveam trei ani. Şi tata s-a recăsătorit; am o altă mamă, acum, dar nu e mama mea, adevărată…

  — Mama mea a murit astă-vară, în sanatoriu, vorbise ea plecându-şi privirile. Stăteam şi noi, la Davos, dar nu stăteam în sanatoriu. Copiii n-au voie să stea în sanatoriu, dacă nu sunt bolnavi. Eu stăteam cu tante Alice în sat…

  — Şi tatăl tău? o întrebase Valkiria.

  — El a murit de mult. Nu-mi amintesc de el… Continuase să privească frunzele galbene, arămii, care tresăreau la răstimpuri, stinghere, la picioarele lor. Atunci, când avea opt ani, nu ştia că tatăl ei, maiorul Sideri, se sinucisese în împrejurări misterioase, fără să lase nici o scrisoare. Puţin timp după ce împlinise 18 ani, tante Alice o întrebase odată:

  — N-ai primit nimic? Nici o scrisoare? Nici un plic sigilat?… O privise cu o neobişnuită intensitate, adânc în ochi. Credeam că ţi-a lăsat maiorul ceva…

  — Asta se întâmplă numai în romane, tante Alice! răspunsese ea.

  — Te-am rugat să vorbeşti româneşte! o întrerupsese cu asprime tante Alice. Ai uitat să vorbeşti româneşte…

  Uneori, în vacanţele de vară, tante Alice venea s-o ia de la Lausanne şi o conducea la Zinca, la moşia surorii ei, Cecilia.

  — Nu trebuie să uiţi româneşte, îi spunea. Vorbeşte cu ţăranii. La gară, o aştepta vechilul de pe moşie, într-o gabrioletă galbenă. Se suiau amândouă, doar cu câteva pachete în braţe. Geamantanele soseau la conac pe seară, aduse cu căruţa.

  — Uite, îi arăta tante Alice ridicându-şi umbrela de soare, şi pământul acesta a fost tot al nostru: a fost zestrea maică-tii. A mâncat-o maiorul cu blestemăţiile lui… Se oprea şi o privea pe furiş, regretând deja că vorbise prea mult. Ileana privea drept înaintea ei, pe şoseaua şerpuind leneşă printre lanuri de grâu. Cecilia nu-i vorbea niciodată de blestămăţiile maiorului, nici de pământurile şi casele care au fost cândva ale lor. De când o cunoscuse, tante Cecile avea părul alb şi era puţin surdă. Petrecea tot anul la Zinca şi avea grijă şi de pământul lui Alice. Până ce-a murit Cecile, tante Alice nu rămânea decât câteva săptămâni la ţară. Se întorcea în septembrie ca s-o ia pe Ileana şi s-o conducă înapoi la Lausanne. De câte ori o săruta în prag, la despărţire, tante Cecile îi spunea:…

  — Bine că te-am mai văzut şi anul ăsta! Cine ştie dacă mai apuc până la anul!

  Aşa îi spunea mereu, până ce, într-o iarnă, a murit. Ileana împlinise 15 ani cu câteva zile mai înainte de a primi telegrama de la tante Alice. O anunţa că murise Cecilia şi că va primi un pachet din partea ei. Apoi, în aceeaşi săptămână, îi scrisese o lungă scrisoare: Cecilia se stinsese fără suferinţe, în jilţul ei de lângă sobă, în odaia cea mare, de musafiri. Pachetul pe care i-l lăsase nu-i putea fi trimis, pentru că era sigilat, şi nu-l primea la poştă. în anul acela venise în ţară de Paşti şi se dusese de-a dreptul la Zinca. Jilţul se afla tot acolo, lângă sobă, în dreptul tabloului duducăi Ralu. „în ziua aceea, îi spusese jupâneasa, Cecilia aştepta o vizită. Era o duminică de ianuarie şi drumurile fuseseră troienite, zăpada ajunsese până în dreptul ferestrelor. «Aştept o vizită, spusese Cecilia de dimineaţă, să faceţi focul în salon.» După sărbători, odaia nu mai fusese încălzită şi pereţii erau îngheţaţi. «Umpleţi bine soba», spusese Cecilia. Intra mereu în salon şi se apropia de sobă. «Mai aduceţi lemne, spusese: aştept o vizită.» Se îmbrăcase cu o rochie de catifea violet-închis, pe care nu o mai pusese de foarte mulţi ani. Şi îndată ce-şi bău cafeaua, trecuse în salon şi se aşezase în jilţul de lângă sobă. «Am să aţipesc o clipă, spusese, căci mi s-a făcut somn. Dar să aduceţi mereu lemne; aştept o vizită.» Târziu, când se întunecase, jupâneasa şi-a dat seama că murise.”

  În pachetul sigilat pe care i-l lăsase, se aflau cincizeci de napoleoni şi o seamă de fotografii ale maiorului Sideri. „Orice vei auzi mai târziu despre el, îi scrisese Cecilia, nu uita că este tatăl tău”. Până atunci, în acel amurg de aprilie, când privise tulburată fotografiile, Ileana nu auzise decât un singur lucru: că se împuşcase în casele lor de la Iaşi, chiar în anul când fusese înaintat maior, în 1914. Ileana avea atunci un an; oricâte eforturi făcuse mai târziu, nu izbutise să şi-l amintească. Multă vreme, nici nu-i văzuse măcar fotografia. în 1916 plecaseră la Davos, conduşi de Manole Creţulescu, soţul lui tante Alice. Manole era magistrat la Iaşi.

  — Venim să vă vedem la Crăciun, le spusese de la fereastra vagonului. Venim la Crăciun! îşi amintea foarte bine: tante Alice, alături de Manole, plecaţi amândoi peste fereastră, ea cu batista la ochi, şi Manole făcându-le semn cu mâna.

  — Venim la Crăciun!… După ce nu se mai văzu trenul, mama începuse să plângă. Atunci, în acel an, nu era încă atât de bolnavă şi locuiau într-o vilă cu multe balcoane. Uneori venea s-o vadă doctorul. Era un bărbat înalt, cu ochelari de aur şi o barbă scurtă, aproape căruntă. îl auzea uneori spunându-i:

  — Nu vă mai gândiţi la trecut, scumpă doamnă. Gândiţi-vă la copilul dumneavoastră. Nu trebuie să afle… Apoi, într-o seară, îl auzi vorbindu-i cu o neaşteptată asprime:

  — E numai vina dumneavoastră! Nu aveţi nimic grav. E pur şi simplu o chestiune de voinţă, de moral. Gândiţi-vă la copilul dumneavoastră. Astăzi, ar fi trebuit să fiţi pe deplin vindecată, în ţară…

  Nu l-a mai văzut pe Manole Creţulescu. în acea toamnă România intrase în război şi de Crăciun n-au primit decât o telegramă pe care mama i-o arătase râzând.

  — Sunt toţi la Iaşi! îi spusese. E şi Manole cu ei; s-a întors în permisie de pe front!… Când a revăzut-o pe tante Alice, în 1919, era în doliu; Manole murise de tifos exantematic, câteva luni înainte. în acel an, au dus-o la sanatoriu.

  — E numai o chestiune de moral, spunea doctorul. Doamna Sideri nu vrea să trăiască, nu vrea să se împace cu viaţa… Mama zâmbea:

  — Sunt obosită, doctore, mă simt foarte obosită. Aşa spunea mereu de-atunci:

  — Mă simt obosită, Alice. Uneori o surprindea plângând.

  — Fugi de lângă mine, Ileana, nu mai sta lângă mine. Apoi, într-o seară, înainte de a o transporta la sanatoriu, a auzit-o pe tante Alice şoptind:

  — I-a spus ceva copilului? A aflat ceva.

  — Să nu-i spuneţi nici voi, şoptise mama. Crezi că dacă s-ar întoarce acum în ţară ar afla ceva?

  — De ce să se întoarcă? spusese tante Alice. Să-şi termine întâi şcoala aici.

  — Ce ţi-a scris Cecilia? o întrebase bănuitoare tante Alice. Ce e în pachet?… Ileana îi arătă fotografiile şi fişicul cu napoleoni.

  — Fotografiile tatei, şoptise, şi i se păru deodată straniu, artificial, cuvântul acela „tată” rostit de buzele ei. Tante Alice, Cecilia, jupâneasa, îi spuneau „maiorul”.

  — Nu vreau să le văd, făcuse tante Alice ridicând braţul. Le cunosc destul de bine… îşi alesese una din ele, care îl arăta locotenent tânăr, cu o mustaţă scurtă, ochii foarte adânci şi părul bogat, căzându-i ca o mare buclă pe frunte, şi o înrămase. întorcându-se la colegiu, Valkiria exclamase:…

  — Ce figură romantică. Sunt sigură., apoi se întrerupse deodată, cu un zâmbet vinovat.

  — S-a sinucis la 35 de ani, spusese Ileana. Nimeni nu ştie pentru ce motiv.

  În acea vacanţă de Paşti se plimba mereu prin odaia de musafiri, prin faţa tabloului duducăi Ralu şi a jilţului în care murise Cecilia. Nu înţelegea de ce i se părea că sunt una şi aceeaşi persoană, că tabloul duducăi Ralu o înfăţişa pe tante Cecile când era tânără. în primăvara aceea, la Lausanne, când fetele au făcut spiritism, ea se rugase în gând să vină duduca Ralu, pentru că pe ea n-o cunoscuse şi nu-i era frică, dar ştia că tot tante Cecile va veni.

  — Ce figură romantică! exclama mereu Valkiria, când dădea cu ochii de fotografia locotenentului Sideri. îmi pare rău că ţi-o spun, adăugase ea odată, mulţi ani mai târziu, dar sunt sigură că tatăl tău s-a sinucis pentru o femeie. Probabil că era o principesă sau o regină şi a primit ordin de la superiorul lui să se sinucidă…

  O revăzu pe Valkiria în primele zile ale lui iunie, în drum spre Lisabona. A rămas numai două zile cu ea, la Lausanne.