Noaptea De Sânziene

 

 

 

  PARTEA I.

  Deschise cât putu de încet uşa şi aprinse lumina. Odaia era caldă; mirosea a praf. Obloanele ferestrelor erau lăsate. Alături de pat se afla o masă mare de lemn încărcată cu cărţi, aproape toate noi, unele cu foile încă netăiate. De celălalt perete era rezemată o bibliotecă şubredă, făcută parcă de un amator, plină şi ea cu cărţi.

  — Ce ţi-ar place să ajungi? auzi glasul femeii din camera vecină. Ţi-ar place să ajungi deputat…?

  „E cu Arethia”, îşi spuse, şi se îndreptă, în vârful picioarelor, către pat. De când se mutase alături Spiridon Vădasţra pătrundea cu emoţie în camera lui de hotel. Aproape în fiecare seară, Vădastra avea vizite. Pereţii erau de paiantă şi conversaţiile se auzeau în întregime. în câteva săptămâni aflase foarte multe lucruri despre Vădastra. Aflase că-şi trecuse de curând doctoratul în drept, că era directorul unui ziar, Avântul studenţesc, pe care i-l subvenţiona Prefectura poliţiei, că tovarăşul lui şi administratorul ziarului, un oarecare Voinea, fugise la Iaşi cu întreaga subvenţie a numărului următor: 50 000 de lei. Aflase mai de demult de domnişoara Arethia, îi zărise de câteva ori pe amândoi. Spiridon Vădastra era un tânăr mărunţel, cu monoclu negru, cu părul ţepos şi mersul arogant, de om sigur de sine; era întocmai aşa cum şi-l închipuise Ştefan ascultându-l. Arethia părea fără vârstă: era uscăţivă, avea părul spălăcit, pomeţii obrajilor accentuat fardaţi şi buzele subţiri. Când zâmbea, închidea din cochetărie ochii. Şi de câte ori o întâlnise Ştefan pe scară, o surprinsese trăgându-şi bluza în jos, ca să i se poată contura pieptul uscat.

  — Eu?! răspunse Vădastra ridicând glasul. Deputat poate ajunge oricine. Şi unul ca Voinea poate ajunge deputat…

  — Atunci, ministru?! făcu Arethia.

  — Poate, răspunse Spiridon după o scurtă şovăială. Dar ce înseamnă să fii ministru?! Astăzi eşti şi mâine nu mai eşti. Pe urmă treci în opoziţie şi cine ştie când îţi mai vine rândul… Da, e bine să fii ministru, adăugă. Poate că am să fiu… Dar, oricum, ce contează să fii ministru, când sunt atâtea alte lucruri…?!

  — Ce fel de lucruri?!

  — Lucruri mari! exclamă Spiridon cu o stranie exaltare în glas. Lucruri pe care nu le poate face oricine. De pildă, să descoperi Polul Nord! Să nu fi fost încă descoperit şi eu să fi plecat într-o expediţie, singur, şi după ani de luptă, să-l fi descoperit!… Asta da! Ar fi vorbit toate ziarele de mine, m-ar fi invitat toţi regii la curţile lor, aş fi devenit membru al academiilor din lumea întreagă!… Şi câte altele!

  „Î doboară părerile de rău”, înţelese Ştefan, ascultând tăcerea prelungă de alături. Ca şi atunci, în seara aceea, cândpovesââse marea lui înfrângere din liceu: cum, în timp ce cânta Sonata Patetică pe scena Teatrului Naţional, la serbarea de sfârşit de an a liceului, cortina s-a lăsat pe neaşteptate, pentru că durase prea mult conferinţa profesorului de istorie şi trebuia redus programul cu o jumătate de oră. „Dar de ce să mă reducă tocmai pe mine?! strigase Vădastra. De ce tocmai pe mine, care eram premiant şi eram o personalitate…?! Voisem să le fac o surpriză. Nu ştia nimeni că m-am apucat de pian. Nu ştia decât doamna Zissu, căci exersam la ea trei, patru ceasuri pe zi, şi-i plăteam cincisprezece lei ora. Dar erau toţi invidioşi pe mine. Nu le convenea că învăţasem şi asta: să cânt la pian. Eram cel mai bun la compoziţii şi la latină, şi acum învăţasem să cânt şi la pian…!”

  În seara aceea, Ştefan încă nu ştia că Vădastra avea un ochi de sticlă şi că-i lipseau două degete de la mâna dreaptă. Doar câteva zile în urmă pomenise de accident: îl împuşcase din greşeală băiatul unui colonel, jucându-se cu o puşcă de vânătoare. Colonelul îi dăduse atunci o mare sumă de bani. încă de când se afla în spital, Vădastra hotărâse cum se va răzbuna: se va apuca să înveţe la pian, ca să arate celorlalţi cât de puţin îi pasă de „accident”. Pentru un om ca el, nu existau obstacole. Şi atunci, tot căutând un pian pe care să-l poată închiria cu ora, o întâlnise pe doamna Zissu…

  — Bine, dar ce poţi face tu de aici?! întrebă târziu Arethia.

  — Cum, ce pot face?! Dacă un om vrea ceva cu adevărat, dacă vrea cu toată voinţa lui, izbuteşte. Şi nu e nevoie să rămâi în România. Ce contează România?! E o ţară mică. Dar ia închipuieşte-ţi să fii în America şi să faci ceva mare! Ceva care n-a mai făcut nimeni, ceva care numai tu poţi face! Ia închipuieşte-ţi, să descoperi ceva ca radium, ceva de o mie de ori mai important ca radium!… Aş deveni cel mai celebru om din lume, şi cel mai puternic, şi cel mai bogat în acelaşi timp. Ce-ar mai conta un Edison pe lângă mine?!

  Ar tremura toţi de numele meu! Aş putea să fac ce vreau cu toată lumea; să schimb chiar regii, dacă aş vrea.

  — Păcat că s-a descoperit, şopti Arethia după o pauză. Radium vreau să spun; păcat că s-a descoperit, repetă cu oarecare curaj.

  — Ce-are a face?! exclamă Spiridon. Câte alte lucruri nu se mai pot descoperi! Şi în afară de astea, câte lucruri mari nu se mai pot face?! Dar nu aşa, o invenţie oarecare, cum fac alţii. Ceva extraordinar, ceva unic, de care să vorbească toată lumea. Să descoperi, bunăoară, un nou continent sau altceva! Uite, de exemplu, să descoperi o substanţă prin care tot ce atingi să se transforme în aur…!

  — Nu se poate! Asta e povestea regelui ăluia care… Ştii ce vreau să spun…, dar nu se poate.

  — De ce să nu se poată?! se aprinse mai aprig Spiridon. Chimia poate face orice. E o chestiune de atomi. Să schimbi doar numărul atomilor. Şi într-o zi are s-o descopere cineva, cum s-au mai descoperit atâtea altele… Dar ce mă interesează pe mine, dacă o descoperă altcineva?! Frumos ar fi fost s-o descopăr eu!… O substanţă care transformă în aur tot ce atinge. Bunăoară, ating acum scaunul ăsta şi se transformă în aur! îţi dai seama ce-ar însemna asta?! Aş deveni stăpânul lumii! Aş putea cumpăra orice, toate palatele, toate muzeele. Aş cumpăra Luvrul şi l-aş aduce la mine acasă! Şi câte alte lucruri n-aş putea face! Ar tremura toţi de mine! Aş trece pe stradă şi, dacă mi s-ar părea că cineva nu mă salută destul de respectuos, aş chema un sergent şi i-aş da ordin să-l aresteze imediat! Ce-ar putea să-mi facă? Dacă aş vrea, aş putea chiar să-l omor! Dar n-aş omorî pe nimeni. îţi spun asta numai aşa, ca să vezi ce putere aş avea şi cum le-ar fi frică tuturor de mine. Ar şti ei, atunci, cum să se poarte cu mine. Ar şti cine e Spiridon Vădastra. Ar fi destul să pronunţe cineva numele meu, ca toţi să întoarcă capetele. Când aş intra undeva, într-un local, vreau să spun, s-ar scula toţi în picioare… Şi câte altele…

  Tăcerea se lăsă din nou, pe neaşteptate. Doar un fluture de noapte se trezi dintr-o dată şi începu să se rotească orbeşte în jurul becului. Tot căutând un pian pe care să-l poată închiria cu ora, o întâlnise pe doamna Zissu. Vădastra ar fi avut, pe atunci, 15-16 ani; poate doamna Zissu a fost prima lui dragoste. Vorbea mereu de ea, dar nu o descrisese niciodată, nu făcuse nici o aluzie la vârsta ei, nu spusese nici măcar dacă era frumoasă.

  Îşi dăduse seama că se bate la uşa lui, dar nu răspunse. „E o greşeală, îşi spuse; s-o fi stricat lumina pe coridor şi a greşit cineva numărul camerei.”

  — Parcă bate cineva, o auzi pe Arethia.

  — Nu e pentru noi, spuse Vădastra. E alături…

  Ciocănirile se auziră din nou, mai puternice.

  — Intră! strigă Ştefan.

  Era portarul. Rămase în prag, politicos, aproape absent, neprivind nicăieri, îi întinse o pereche de mănuşi.

  — Le-a adus şoferul adineauri. Spunea că sunt ale domnişoarei cu care aţi fost dumneavoastră şi că s-a întors de la statuia Brătianu ca să le aducă. I-am dat o sută de lei…

  Ştefan luă mănuşile şi le privi lung, concentrat, încruntându-se.

  — De ce nu deschideţi fereastra? vorbi din nou portarul. O să vă îmbolnăviţi. E foarte cald la dumneavoastră…

  — Care domnişoară? întrebă Ştefan.

  Dar în acea clipă îşi aduse deodată aminte şi se lumină.

  — Ah, da, ştiu, spuse. Aşteaptă…

  Căută în portmoneu şi îi întinse o bancnotă.

  — Poate îmi mai daţi şi o carte să citesc, spuse portarul după ce mulţumi, împăturind cu grijă bancnota.

  Ştefan se îndreptă spre biblioteca de perete şi-şi zvârli ochii la întâmplare peste rafturi.

  — Dar măcar e sigur că sunt mănuşile ei? întrebă el deodată.

  — Spunea că s-a întors de la statuia Brătianu ca să le aducă. Spunea că sunt ale domnişoarei cu care aţi fost dumneavoastră… Aş vrea un roman frumos, adăugă cu un glas mai coborât, zâmbind.

  După ce plecă portarul, ţinând cartea sub braţ, cu o infinită grijă, aproape cu spaimă, Ştefan rămase o clipă în mijlocul odăii, ascultând. Nu se mai auzeau glasurile în camera vecină. Se apropie de fereastră şi o deschise larg. îl întâmpină un miros de grădină proaspăt stropită. „Tot mai am timp, îşi spuse rezemându-se de fereastră. Nu e încă miezul nopţii…”

  …Fata ridicase din umeri şi zâmbise. în lumina serii, obrazul ei părea şi mai pârlit de soare şi părul căpătase un luciu stins, de metal vechi.

  — Nu te înţeleg, spusese. Nu-mi dau seama dacă glumeşti sau crezi cu adevărat…

  Pe nesimţite, deasupra lor, cerul îşi domolise sclipirea. O stea răsărise din senin, stingheră, în creştetul pădurii.

  — S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi…

  — îmi pare rău că nu te pot urmări, vorbise ea târziu. Mi-ar fi plăcut să te pot înţelege…

  — Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…

  — Nu înţeleg nimic, spusese ea. Nu înţeleg…

  Tresări şi se smuci emoţionat de lângă fereastră. Mănuşile erau încă pe pat, aşa cum le lăsase. Le apropie o clipă de nări. Parcă n-ar fi ale ei, îşi spuse, nedumerit. Parcă n-ar fi parfumul ei…

  Când îşi apropie bricheta ca să-şi aprindă ţigara, observă că ochii ei nu erau, cum crezuse, verzi; păreau aşa pentru că obrazul îi era pârlit de soare, dar culoarea ochilor era mai degrabă de un verde-deschis, bătut în aur. Gura foarte roşie şi dinţii prea albi, strălucitori, pe care-i descoperea cel mai sfios zâmbet, îi luminau şi mai mult figura.

  — Te-am ascultat toată seara vorbind, începu Ileana jucându-se distrată cu bricheta, şi nu înţeleg de ce prelungeşti gluma. De ce nu mi-ai spus că eşti scriitor şi că te numeşti Ciru Partenie…?

  El o privi încurcat, silindu-se să-i întoarcă zâmbetul.

  — Nu-ţi puteam spune asta pentru că nu sunt scriitor şi mă numesc Ştefan Viziru. Foarte exact: Ştefan I. Viziru, căci pe tatăl meu îl chema Ioan…

  Cu un gest scurt, Ileana îşi plecă fruntea. în clipa aceea Ştefan îşi aminti, dintr-o dată, fără nici un efort, ceea ce se trudise întruna să afle în ultimele zile: unde mai văzuse el acea culoare stranie de păr, care nu era nici neagră, nici albastră, nici argintie? Acum ştia: era culoarea unei specii rare de pansele, pe care o privise fermecat, când, copil, familia lui abia sosită în Capitală, fusese adus pentru prima oară în Cişmigiu. Descoperirea aceasta îl însenină.

  — Sunt de-abia de câteva luni în Bucureşti, vorbi din nou Ileana. Nu cunosc aproape pe nimeni. Şi n-am citit nimic de Ciru Partenie. Auzisem vag despre el. Dar când am intrat în restaurant, am văzut cum te arăta cineva din ochi: „Uite şi pe Partenie, spunea. Mă mir că a călcat pe aici. Are probabil vreo întâlnire…!” Şi toată seara am observat cum te căutau, curioşi, atâţia ochi. Ai fost recunoscut, dragă maestre! Inutil să te mai ascunzi…!

  Ştefan se mulţumi s-o privească, tăcând.

  — Te-ai supărat, într-adevăr? continuă Ileana. Am auzit asta la uşă, intrând; a fost fără voia mea. Şi am fost destul de intimidată toată seara…

  — Te asigur că nu sunt Ciru Partenie, o întrerupse el calm, aproape cu gravitate. Uite, dacă vrei, am să-ţi fac dovada…

  Începu să se caute în amândouă buzunarele deodată. Găsi un plic şi i-l întinse. Dar i-l luă repede înapoi şi-i întinse un paşaport.

  — Are şi o fotografie, spuse. E cea mai bună piesă de identitate… Ea îl deschise şi citi tare numele:

  — Ştefan Viziru. Treizeci şi patru de ani? Nu pari…

  …Se apropiase de ea, fără să-i spună cine e şi cum îl cheamă.

  — Uite, începuse el arătând către pădure, pe locurile acestea erau bălţi, întorsese brusc capul şi tresărise văzându-l atât de aproape de ea. Nu-l simţise. Nu auzise paşi în urma ei. Era un bărbat înalt, bine legat şi totuşi zvelt, aproape fraged, şi o intimidase lumina zâmbetului lui.

  —. în locul pădurii acesteia erau bălţi. Aici veneam să mă scald cu băieţii când eram mic…

  Vorbea mereu. Despre bălţile din jurul Bucureştiului, despre arborii pe care-i văzuse sădindu-se. Vorbea mai ales despre copilăria lui.

  —. în liceu, aveam un arici cu care mă împrietenisem. Când veneam să-l văd, mă simţea de departe şi ieşea să mă întâmpine…

  Se oprise şi întorsese brusc capul. Apoi îşi trecu mâna prin păr, privind-o pe furiş, cu un zâmbet timid, încurcat.

  — E curios, adăugase, dar nu-mi dau încă seama ce e. Dumneata ai un accent ciudat, aproape străin…

  — Am copilărit departe de ţară şi am învăţat târziu româneşte. Dar am învăţat la moşie, cu ţăranii…

  — Am citit odată o carte, continuase el ca şi când n-ar fi ascultat-o, o carte cu un tânăr care chema şerpii şi şedea de vorbă cu ei. Sunt sigur că lucrurile acestea sunt cu putinţă. Dar trebuie să te înveţe cineva… Ariciul meu, bunăoară, se rostogolea în faţa mea, îşi ascundea ţepii şi mă lăsa să-l mângâi pe pântece. Sunt sigur că aş fi putut învăţa multe de la el, dar nu ştiam cum să-i vorbesc…

  Soarele asfinţise. începuse să pătrundă până la ei miros de fân proaspăt cosit.

  — Dacă vrei, rămânem puţin aici, îi spusese.

  Se aşezaseră amândoi în iarbă, cu faţa spre pădure.

  — îmi pare rău, reîncepu el târziu, dar trebuie să te întreb ceva…

  Se opri o clipă, încurcat, şi o privi. Simţise cum privirile lui trec peste ea, mai departe, fără s-o vadă.

  — Probabil că nici nu ai maşină. Probabil că ai venit până la şoseaua Jianu cu tramvaiul sau cu autobuzul.

  Ea începu să râdă.

  — Cu autobuzul, spuse. Ar fi trebuit să vin cu maşina?

  — Bănuiam, şoptise el. Bănuiam că n-ai maşină…

  Se ridicase în genunchi, în iarbă, şi se trase mai aproape de ea. Nu mai părea atât de tânăr, dar parcă era mai frumos aşa; fruntea dreaptă, palidă, netedă, cu tâmplele descoperite; gura mare, calmă, contrastând cu dogoarea privirilor şi luciul clar al dinţilor.

  — Ghicisem mai de mult că n-ai maşină, repetase el fără să încerce să-şi ascundă părerea de rău, că ai venit cu autobuzul sau cu tramvaiul până la şoseaua Jianu…

  Îi înapoiase paşaportul înălţând din umeri. Ştefan o privi lung şi zâmbi.

  — Nu e aşa că-ţi pare rău că nu sunt Ciru Partenie? Nu e aşa că ai fi preferat să stai la masă cu un om celebru, cu un bărbat ilustru, admirat de toată lumea, adulat de femei?! Să se şoptească în jurul dumitale: Uite, fata asta frumoasă e cea mai proaspătă pasiune a lui Partenie…

  Deana îl asculta silindu-se să-şi păstreze zâmbetul.

  — Toate acestea nu mă privesc, spuse, şi nici nu mă interesează. Dar aş vrea să-ţi atrag şi eu atenţia că s-ar putea foarte bine să te cheme într-adevăr Viziru, aşa cum o dovedeşte paşaportul, iar Ciru Partenie să fie pseudonimul dumitale literar. în orice caz, aici, în restaurantul acesta, şi probabil pretutindeni în Bucureşti, eşti cunoscut sub numele de Partenie… Dar dacă vrei să continuăm jocul din pădure, evident, am să mă prefac păcălită şi am să-ţi spun înainte Ştefan…

  …Dumneata, probabil, nu crezi în lucrurile astea, îi spusese el atunci, în iarbă. Şi totuşi eram sigur că se va întâmpla ceva. Când te-am zărit de departe, am simţit cum începe să mi se bată inima. Eram sigur că mi se făcuse un semn… Nu e numaidecât nevoie să vezi cerurile deschizându-se. Dacă ai fi venit într-adevăr cu maşina, aşa cum mi-am închipuit eu la început…

  — Nu înţeleg…

  — Uite, s-ar fi întâmplat aşa, o întrerupse el; ne-am fi plimbat în pădure, ne-am fi tot plimbat, şi când ne-am fi întors n-am mai fi găsit nici urmă de maşină. Pur şi simplu ar fi dispărut. Exact la miezul nopţii, ar fi dispărut…

  — Ar fi furat-o cineva? întrebase ea cu o neînţeleasă timiditate.

  — Nu putea s-o fure. Era încuiată. Mi-ai arătat cheile. Te-am văzut cum mi le-ai arătat. Un inel cu mai multe chei şi cheiţe: l-am văzut. Şi nu ţi l-aş mai fi dat înapoi. L-aş fi păstrat eu…

  — Nu înţeleg nimic, spusese ea. Explică-mi, te rog, şi mie. Nu înţeleg… Ştefan îşi băgă paşaportul în buzunar, apoi izbucni pe neaşteptate în râs.

  Dar nu mai era râsul acela tineresc pe care-l cunoştea Ileana şi care-i lumina atât de neînţeles figura; râdea, acum, aşa cum râd unii oameni când sunt singuri, confidenţial şi strident, totodată, şi puţin ridicol.

  — îmi pare rău că n-am ţinut socoteala, vorbi el. Ar fi trebuit să notez de câte ori pe an sunt confundat cu acest mare om şi, mai ales, în ce împrejurări. Mai ales asta: în ce împrejurări, repetă rostind rar cuvintele. Şi ar fi trebuit, de asemenea, să notez reacţiile diferitelor persoane care-mi fac cinstea să se apropie de mine luându-mă drept Marele Om; uneori, o teribilă deziluzie, alteori neîncredere, suspiciune; alteori, chiar, o nestăpânită pornire de furie: Cum, domnule, dumneata, un simplu civil, îţi permiţi să treci în faţa ochilor noştri drept Marele Om?! îţi permiţi să ne faci farsa asta tocmai nouă, care nu privim decât la Oameni Mari?! Ar trebui să ţi se interzică circulaţia pe străzile principale şi intrarea în localurile frecventate de maestru!… Ileana îl asculta derutată.

  — Nu ştiu ce să cred, spuse. S-ar putea să ai dreptate. Dar s-ar putea, iarăşi, să mă amăgeşti. în fond, cum de se face că umbli cu paşaportul la dumneata?! Parcă te-ai fi aşteptat să fii descoperit, şi ţi-ai fi pregătit mai dinainte răspunsurile…

  Ştefan ridică din umeri, cu un gest resemnat.

  — îmi dau prea bine seama cât de mult te costă că nu sunt El, Marele Om, spuse. Te înţeleg: e atât de agreabil să stai la masă cu o vedetă, să te privească toată lumea dimprejur, să te invidieze…

  — Dar, în fond, ce ai cu el? îl întrerupse Ileana.

  — Semănăm foarte mult, spuse Ştefan cu un ton oarecare. Suntem tot timpul confundaţi unul cu altul… Uneori e exasperant!

  — îl cunoşti?

  — Nu personal. îl ştiu doar din vedere… Şi după o scurtă şovăire, continuă.

  — Adică, de departe l-am văzut destul de des. Acum câţiva ani, locuiam în acelaşi cartier. Dar parcă era un făcut, nu ne întâlneam niciodată pe acelaşi trotuar; parcă unul dintre noi presimţea de departe apropierea celuilalt şi schimba trotuarul… Şi cu toate acestea… în sfârşit, n-ar trebui, totuşi, să mă plâng, adăugă silindu-se să zâmbească. Asemănării acesteia uluitoare îi datoresc foarte mult în viaţă. Femeia pe care am iubit-o cel mai mult, datorită lui am cunoscut-o şi am iubit-o: m-a confundat cu el… De atunci, ne leagă foarte multe lucruri…

  Tăcu iar.

  — Foarte multe lucruri, poate e exagerat spus, dar ne leagă un lucru esenţial. Soţia mea a fost logodită cu el. M-a confundat odată, pe stradă, cu Ciru Partenie, cu logodnicul ei, şi mi-a sărit de gât… Şi-a dat repede seama de confuzie, dar era prea târziu: a rămas cu mine. Pretinde că sunt irezistibil, adăugă Ştefan râzând. Pretinde că femeia care m-a sărutat o singură dată nu mă mai poate uita. Dar e probabil că exagerează…

  — Probabil, spuse Ileana, stingându-şi distrată ţigara.

  Ioana observase de mult că Ştefan se poartă şi vorbeşte cu ea altfel decât cu cealaltă lume; parcă s-ar fi silit mereu să n-o ia în serios. „Noi nu suntem la fel cu ceilalţi, îi spunea, noi ne iubim…!” Se întorceau odată de la Teatrul Naţional, şi pentru că îl ascultase în antract discutând Domnişoara hdia, îi spusese pe drum:

  — Nu m-am gândit niciodată că Domnişoara Mia s-ar putea explica prin magia nopţii de Sânziene. Mie nu-mi vorbeşti niciodată de asemenea lucruri. El îi cuprinsese atunci mijlocul:

  — Pe tine te iubesc, îi spusese. Noi ne iubim… „îşi închipuie că dacă mi-ar vorbi de Domnişoara Iulia, îmi voi aminti de Partenie”, înţelesese ea.

  Ioana era înaltă, aproape tot atât de înaltă ca Ştefan, blondă, cu obrazul prelung, cu pomeţii uşor pronunţaţi (ca nimfele germanice, îi spusese odată Ştefan, ca fecioarele din Niebelungen) şi avea ochii neobişnuit de mari, căprui.

  — Te aşteptai la orice altă culoare în afară de căprui, îi spunea Ştefan. Pentru o blondă de tip scandinav, ca tine, te aşteptai la ochi albaştri sau verzi, te aşteptai chiar la ochi negri – numai la această nuanţă nu te aşteptai; acesta e lucrul tău cel mai straniu, cred că de aici izvorăşte magia ta…

  — Magia nopţii de Sânziene, stăruise atunci Ioana. Ce se întâmplă în noaptea aceea? Ce s-ar putea întâmpla…?

  Ştefan se apropiase din nou de ea şi încercase s-o sărute.

  — Noi doi, începuse el.

  — În fond, tu ai o părere foarte proastă despre inteligenţa mea, îl întrerupse Ioana. Tu crezi că nu sunt în stare să înţeleg nimic altceva în afară de romane. îţi închipui că în camera lui Barbă-Albastră…

  Camera pe care o închinase Ştefan la hotel era ţinută în mare secret. Nu ştia de ea nici familia Ioanei, nici prietenii. Ştefan îi vorbise de o locuinţă secretă înainte de căsătorie. Ioana nu înţelesese de ce simţea el nevoia unei camere într-un hotel modest şi într-un cartier depărtat, în care ea să nu poată să pătrundă, („Întocmai ca odaia aceea interzisă din povestea lui Barbă-Albastră, îi spusese el; căci nici o femeie n-a pătruns acolo şi nici nu va pătrunde vreodată; vie”, adăugase el, cu un alt prilej.) Dar nu avusese curajul să-i refuze această fantezie. „Alte perechi, spunea Ştefan, au dormitoare separate; eu am nevoie de o odaie a mea, în care să mă pot închide din când în când fără să mă ştie nimeni.”

  — Îţi închipui că acolo, în camera secretă, eu nu te mai pot urmări. Că n-am ghicit nimic altceva în afară de faptul că citeşti acolo romane…

  Ştefan evita să aducă vorba de literatură când erau numai ei doi, singuri, întorcându-se nopţile acasă, o găsea adesea citind. Ioana îl surprindea uneori zvârlindu-şi ochii pe copertă, dar niciodată nu o întreba ce citeşte. Acasă, alături de ea, Ştefan nu citea romane. Şi cu toate acestea Ioana era uimită de câte lucruri ştia. Dar afla de lecturile lui literare întâmplător, oprindu-se în faţa vitrinelor sau când, răsfoind o revistă, ea menţiona vreun titlu de carte.…

  — E proastă, spunea el. Sau:

  — Am citit-o. E destul de interesantă. Dacă vrei ţi-o trec şi ţie. „îşi închipuie că-mi plac romanele pentru că am fost logodnica lui Partenie”, înţelegea Ioana.

  — Şi cu toate acestea, continuase ea, am ghicit de mult ce faci tu acolo, în camera ta secretă… Evident, n-ar fi trebuit să-ţi spun. Dar, în sfârşit, prea mă crezi naivă. Te-am ghicit de mult, de când ai venit în seara aceea acasă cu mâinile mirosind a terebentină. Tu ai, acolo, un laborator. Probabil că nici nu e vorba de o cameră de hotel. Tu lucrezi într-un laborator…

  În primele luni după căsătorie, Ioana îl aştepta uneori la fereastră. îl zărea de departe şi îl ghicea după aerul lui absent, după cum călca pe trotuar, că trecuse pe la camera secretă. I se părea că Ştefan nu se trezeşte definitiv decât după ce-l păstra mult timp în braţele ei.

  — Azi am dreptul să te întreb? începea ea. El răspundea întotdeauna:

  — Este o cameră de doi metri şi jumătate pe patru…

  — Nu, nu, îl întrerupea ea continuând să-l strângă în braţe. Vreau să te întreb altceva. Dar n-am să te întreb decât dacă am dreptul… îl privea adânc, silindu-se peste pervaz, ce vezi…?

  Se aşezau pe canapea, foarte aproape unul de altul. – întâi şi întâi, începea el, această cameră secretă are mai multe ferestre. Una din ele dă deasupra parcului. A doua, se deschide către mare…

  — Ştefan! îl întrerupea Ioana.

  — Nu, am greşit, se corecta el. Camera secretă are numai o singură fereastră. Cred că se deschide asupra unui parc. Nu l-am văzut niciodată. Când intru eu în camera secretă, perdelele sunt întotdeauna trase…

  — Cum sunt perdelele? stăruia Ioana. Vorbeşte-mi despre perdele, despre mobilă, despre culoarea pereţilor. Ca să-mi pot imagina. Să te pot urmări cu gândul cât eşti tu acolo…

  — Cred că nu sunt perdele, începea Ştefan după o scurtă tăcere. Nu-mi amintesc să le fi văzut. în cameră, când intru, e întotdeauna întuneric, pentru că sunt lăsate obloanele.

  — Când o să avem un copil, spusese odată Ioana, rezemându-şi capul de canapea şi închizând ochii, când o să avem un copil, am să-i povestesc lui ce văd eu în camera lui Barbă-Albastră, şi am să-ţi dau voie să mă asculţi. Tu crezi că sunt cu totul lipsită de imaginaţie. Cu atât mai bine; ai să te minunezi şi tu, atunci, de câte ştiu, de câte ştiam eu din prima zi când mi-ai vorbit de camera secretă. Deschisese repede ochii şi-l privise. I se păru că e foarte departe de ea, pierdut în gânduri.

  — Tu încă nu te-ai hotărât să mă iei în serios, adăugase Ioana. îţi închipui că dacă mă iubeşti…

  — Mai lasă-mă un an! o întrerupsese el devenind dintr-o dată grav. Lasă-mă să încerc şi altceva. Poate că mai există şi altceva. Tu ştii foarte bine ce vreau să spun, adăugase coborând glasul.

  „Acum începe Marea Scenă”, ghicea Ioana. Simţea o neînţeleasă istovire în toată fiinţa ei. încerca zadarnic să zâmbească, să prindă curaj. Şi cu toate acestea, îşi pregătise de mult fiecare replică, se ascultase, mental, de nenumărate ori. N-ar fi trebuit să se tulbure. Ar fi trebuit să înceapă deodată, cuprinzându-l în braţe, aşa cum făcuse cu câteva zile înainte de căsătorie.

  — Pe el l-am admirat numai, îi spusese atunci, şi continuu să-l admir. Este un foarte mare scriitor, dar asta nu înseamnă că-l iubesc. De-abia când te-am întâlnit pe tine am înţeles că nu-l iubeam, că nu te iubeam decât pe tine!… Nu izbutise să-i spună mai mult, atunci. în Marea Scenă, i-ar fi mărturisit tot.

  — Te rog, fă un efort şi ascultă-mă, i-ar fi spus. Ne chinuim amândoi. Pe el nu l-am iubit niciodată. De ce ţi-e teamă de el? De ce ţi-e teamă de trecutul meu? înţelege-mă, nu exista nimic; n-am nimic de uitat, pentru că nu există nimic…

  — Tu ştii foarte bine ce vreau să spun, repetase Ştefan. Poate mai există şi altceva în afară de dragoste. Poate există undeva o posibilitate deschisă miracolelor, un mister ireductibil, un secret pe care nu izbutim încă să-l descifrăm. Aşa cum s-a întâmplat cu tine.

  — Tu ştii foarte bine că nu e vorba de nici un mister, răspunsese Ioana. Nu l-am iubit. Nu te-am iubit decât pe tine. Din clipa când te-am întâlnit, nu te-am iubit decât pe tine.

  — Nu mă gândeam la asta, o întrerupsese Ştefan. Nu era vorba de dragoste. Mă întreb dacă nu există şi altceva; ceva care să plece tot de-aici, dintr-o dragoste, dar care să ducă în altă parte. Mi-e foarte greu să-ţi explic. Nu înţeleg nici eu. S-ar putea, totuşi, ca să mai fie o ieşire, pe care noi n-o vedem. Faptul acesta că tu ne-ai întâlnit pe amândoi ar putea fi un semn, ar putea semnifica ceva…

  Continua aşa multă vreme, vorbind parcă mai mult pentru sine. Ioana nu izbutea să-l înţeleagă întotdeauna. Nici măcar nu putea să-l asculte tot timpul. Se trezea că-i răspunde în gând. „Dar ce legătură au toate acestea cu camera secretă?!” l-ar fi întrerupt ea. îi făgăduise, însă, că nu-l va întreba niciodată. „N-am să fiu curioasă, îi spusese când erau încă logodiţi. Am încredere în tine. N-am să te întreb. Dacă ai să-mi spui tu, bine – dar eu n-am să te întreb niciodată…”

  — Probabil că nici nu există camera secretă, îi repetase atunci, pe stradă, când se întorceau de la Teatrul Naţional. Am ghicit asta de mult. Tu lucrezi într-un laborator…

  Uneori, serile, când venea acasă, absent, întinerit şi obosit, totodată, hainele lui miroseau într-un chip ciudat, mâinile lui erau pătate.

  — Nu există camera secretă! exclamase ea victorioasă. Tu faci experienţe într-un laborator. Mi-a spus Adela că, în liceu, îţi plăcea chimia. Căutai Piatra Filosofală. O cauţi şi acum. E absurd, dar tu crezi, încă, în secolul XX, că există Piatra Filosofală…

  Ioana îl ghicise după cum o privea, după cum îi cuprinsese umerii cu braţul, că era tulburat, aproape intimidat.

  Şi apoi, pe neaşteptate, apăruse Vădastra.

  — Am întâlnit un om extraordinar, un fel de nebun, dar extraordinar, îi spusese într-o seară întorcându-se acasă. S-a mutat alături de mine, la hotel, îmi pare rău că nu-l poţi asculta şi tu…

  Ioana îl privise derutată.

  — Faci experienţe, acolo, într-o cameră de hotel? îl întrebase ea. Nu lucrezi într-un laborator…?

  A urmat apoi descoperirea lui Voinea, care fugise la Iaşi cu subvenţia de 50 000 de lei, descoperirea domnişoarei Arethia, a doamnei Zissu.

  — Dar nu-mi dau seama cine este această doamnă Zissu, repeta el din când în când, la masă, nu înţeleg ce-l leagă de această prea misterioasă doamnă… Şi apoi, într-o zi, îi luase mâna şi o privise adânc în ochi:

  — Mai lasă-mă încă un an! Poate mi s-a făcut un semn. Poate chiar doamna Zissu… Ioana începuse să râdă.

  — Tu crezi cu adevărat ce-mi spui? Crezi că amintirile unui om pe care de-abia îl cunoşti…

  — Nu-l cunosc, o întrerupse Ştefan. îl aud mereu vorbind, l-am întâlnit de vreo două ori pe coridor, dar nu-l cunosc personal. Şi tocmai faptul acesta mă tulbură: că mi se îngăduie să ascult, fără să vreau, confesiunile unui exaltat. Poate e un semn…

  — S-a întâmplat aşa, începu el odată. Probabil că alături de locuinţa doamnei Zissu se dărâma o casă. Probabil că tocmai se încărca molozul într-un camion când trecea Vădastra pe-acolo, căci i-a intrat praf sub pleoapă, sub pleoapa ochiului de sticlă. „In liceu, spunea Vădastra, purtam ochelari albaştri, pince-nez” Ducându-şi repede mâna la ochi, i-au căzut ochelarii şi s-au făcut ţăndări. Şi şi-a întors ochiul de sticlă în orbită. S-a înapoiat atunci la doamna Zissu, acoperindu-şi cu palma ochiul drept, şi i-a cerut un lighean cu apă. „Mi-am spart ochelarii şi m-am rănit”, i-a spus. Doamna Zissu a încercat să vadă ce s-a întâmplat, dar el n-a vrut să-şi ia mâna de la ochi. De-abia când i-a adus un lighean cu apă şi l-a lăsat singur, şi-a scos ochiul de sticlă, l-a spălat şi l-a pus deoparte, apoi a început să-şi spele pleoapa şi orbita. Dar atunci a intrat doamna Zissu şi, neînţelegând ce s-a întâmplat, văzându-l cu pleoapa stoarsă şi roşie, a început să ţipe. „Nu vă speriaţi! i-a spus repede Vădastra căutând ochiul de sticlă şi arătându-i-l. Nu e nimic. Am rămas aşa de la accident… Şi atunci, spunea Vădastra, cu un patetic orgoliu, am văzut-o pe doamna Zissu că începe să plângă. Atunci mi-am dat seama cât de mult mă iubea doamna Zissu. Privind-o cum plânge, din cauza mea, am simţit că ar fi trebuit să plâng şi eu. Am încercat. Mă gândeam mereu la ochelarii pe care îi spărsesem şi mă sileam să plâng. Dar n-am putut. Dar doamna Zissu a plâns aşa, întruna, până s-a făcut târziu, şi i-am spus, scuzându-mă, că trebuie să plec…”

  În noaptea aceea, Ştefan se întorsese târziu acasă. Părea tulburat.

  — Tu citeşti chiar în noaptea de Sânziene? o întrebă.

  — N-am ştiut că e noaptea de Sânziene…

  — A fost. Acum a trecut de miezul nopţii. Nu se mai poate întâmpla nimic… Se apropiase de ea şi o cuprinse în braţe.

  — Par atât de bătrân? o întrebă. E de necrezut cum poate să treacă timpul… Sper să nu am nici o plictiseală, mâine dimineaţă, la minister, adăugă desprinzându-se uşor din braţele ei.

  — Ce s-a întâmplat? îl întrebă.

  — Am fugit fără să anunţ pe nimeni. Am fost în pădure. în pădurea Băneasa. Mi-am adus deodată aminte că e noaptea de Sânziene. Ţi-am telefonat doar ţie şi am fugit… Simţeam că mă atrăgea ceva, continuă el după o tăcere. Mi se făcuse deodată dor să văd locurile pe unde am copilărit cu Ionel. Sunt într-adevăr atât de bătrân? Veneam acolo, în fiecare vară, să mă scald cu Ionel. Erau bălţi mari, adânci. Şi acum, pe locul lor, au crescut arbori. Pretutindeni nu vezi decât arbori înalţi… Mi se bătea mereu inima, adăugă. Mi-am adus aminte de arici…

  Ioana începuse să se dezbrace, absentă.

  — Ai fi putut să mă iei şi pe mine, spuse fără să ridice ochii. Când mi-ai telefonat, credeam că ai să mă chemi să ne plimbăm împreună…

  Uneori, mai ales înainte de apariţia lui Vădastra, Ştefan îi telefona de la minister şi-i da întâlnire în oraş. Dar în ultimul an nu se întâlniseră decât o singură dată. Ioana îl zărise, de departe. Părea posomorât, şi ea ghicise: „Iar l-a confundat! Iar l-a salutat cineva, necunoscut, pe stradă…” – Ar trebui să-mi las mustaţă, începuse el. Sau, poate, şi mai bine, ar trebui să mă rad în cap…

  — Mi-era dor de tine, aş fi vrut să te chem, să ne plimbăm împreună în pădure, şi totuşi ceva mă împiedica. Parcă ar fi trebuit să mă întorc acolo, pe locurile copilăriei, singur… Dar am să te întreb ceva, adăugase el repede, şi am să te rog să-mi răspunzi drept, oricare ar fi răspunsul tău.

  Ioana întoarse capul şi-l privi mirată. Glasul lui Ştefan i se păruse uscat, necunoscut.

  — Tu crezi că, în zilele noastre, o maşină poate să dispară fără s-o fi furat cineva, se poate topi în nevăzut, fără să lase nici un fel de urmă…?

  Îşi desprinse privirile din ochii Ioanei, şi continuă, încurcat.

  — Eşti sigură că nu mi-ai vorbit niciodată de aşa ceva? N-ai citit undeva, în vreo carte, o poveste asemănătoare? O maşină bine închisă, care dispare la miezul nopţii, fără s-o fi furat cineva? Dispare pur şi simplu…?

  — Nu-mi amintesc.

  — încep să mă liniştesc, spuse Ştefan şi-şi trecu batista pe frunte.

  Îşi scosese haina şi se aşezase pe covor, rezemându-şi capul de fotoliu.

  — Deci, nu vine de-acolo, din vreo carte citită sau povestită, continuă el înseninându-se. Mai degrabă este o nălucire a mea…

  Ioana se aşezase pe scăunaşul din faţa oglinzii.

  — Dar, în orice caz, tu crezi că s-ar putea întâmpla aievea un asemenea lucru? stărui el. Crezi că o maşină poate să dispară fără urme…?

  — De ce nu?! făcu Ioana, întorcându-se ca să-l poată privi mai bine.

  — Ştiam eu de ce te iubesc atât de mult, şopti Ştefan, înseninându-se.

  — Dar ce s-a întâmplat cu maşina? De ce m-ai întrebat dacă cred cu adevărat…?

  — Nu ştiu ce-am avut astăzi. Poate pentru că îmi adusesem aminte de copilărie. Poate pentru că văzusem arborii aceia mari, crescuţi pe locul bălţilor. Sădisem şi eu un pom acolo, când eram în liceu… Mi s-a părut că văzusem o maşină. Ceva mai mult. Mi s-a părut că ştiam ce se va întâmpla cu maşina aceea; exact la miezul nopţii, trebuia să dispară. Am fost obsedat toată seara de maşina aceasta pe care o văzusem, deşi nu se afla acolo, în pădure, şi care trebuia să dispară la miezul nopţii. Ştiam că va dispărea şi că nu o voi mai revedea toată viaţa. Şi gândul ăsta mă întrista într-un chip neînţeles, gândul că n-am s-o mai revăd toată viaţa… Din fericire, exişti tu, adăugă zâmbind înseninat. Şi la 15 iulie suntem la Predeal, pe munte…

  „Se întâmplă ceva, în noaptea de Sânziene, îşi aminti Ioana pătrunzând în răcoarea patului. Domnişoara Iulia.”

  — în fond, tu crezi cu adevărat în toate lucrurile acestea? îl întrebă. Crezi în Piatra Filosofală, în magie şi în miracolele din noaptea de Sânziene?

  Cum se întâmpla adesea, Ştefan nu-i răspunse.

  — Mi s-a făcut dor de munte, vorbi ridicându-se brusc de pe covor.

  — Poate se repetă anul decisiv, spuse Ioana.

  Nu înţelegea ce o îndemnase să spună cuvintele acestea, dar îi părea bine că le spusese, şi zâmbi. Ştefan se oprise în dreptul ei, lângă pat, şi o privea.

  — Care an? o întrebă. 1923 sau 1919?

  — Anul decisiv, repetă Ioana, când ai fost singur pe munte. Când erai în liceu şi ai fost singur pe munte…

  Îşi dădea seama că încurcă două mari evenimente din viaţa lui Ştefan, dar nu se corectă. Aştepta s-o corecteze el, aşa cum făcuse chiar din primele zile de căsătorie. „Asta se petrecea în 1928, în vara când m-am întors de la Paris, începea el să povestească. Aveam atunci…” Şi spunea repede câţi ani avea. îi arătase într-o zi fotografiile din liceu. Ştefan alesese una, care arăta un adolescent frumos, cu ochii mari şi părul tuns cu breton pe frunte. „Asta e din 1919, îi spusese. Aveam atunci 17 ani. Eram în ultima clasă de liceu. Atunci când am urcat la cabană cu Ionel…” Ioana luase fotografia şi o privise îndelung. îşi aminti deodată timpul ireal al logodnei. Ştefan îi povestise întâmplarea de la cabană câteva zile după ce se logodiseră. Aventura avusese loc în primăvara 1919, cea dintâi primăvară după război. Ştefan cu Ionel Paraschivescu şi încă alţi trei colegi n-au mai avut răbdare să aştepte vacanţa de vară ca să urce Bucegii. De câţiva ani nu visau decât la asta: să vadă munţii. Dar ţara era ocupată de germani şi războiul continua, an după an. Când, în noiembrie, se încheiase armistiţiul, era prea târziu să încerce aventura. Au încercat-o în martie, păcăliţi de o primăvară timpurie la Bucureşti. Crestele munţilor se zăreau încă înzăpezite; dar la poale era cald, senin. I-a apucat viforul când ajunseseră sus, pe Pietrele Arse. Rătăciseră drumul. Abia pe seară au nimerit la o cabană a funicularului care transporta lemne. Au spart lacătul de la uşă şi au intrat. Au aprins focul şi, pentru că aveau mâncare din belşug şi chiar o sticlă mare cu rom, s-au înveselit repede. Apoi s-au culcat, cum s-a nimerit, pe duşumele. Dar către miezul nopţii i-au trezit din somn glasuri de oameni în faţa uşii. Zăpada se adunase până dincolo de clanţă şi uşa nu putea fi deschisă decât opintindu-se şi cei dinlăuntru. La început le-a fost frică, dar oamenii stăruiau. Erau muncitori din vale, de la lemne, şi cunoşteau cabana. S-au bucurat că i-au găsit pe ei acolo.

  — Avem un mort cu noi, le-au spus. îl tot cărăm de astă-seară, de la şase. Iar dacă-l lăsăm în drum, îl mănâncă lupii până dimineaţa. Aşa că l-am adus aici… Şi e mai bine dacă sunteţi şi dumneavoastră… Apoi le-au mulţumit şi au plecat. Dimineaţa trebuiau să fie la lucru, în vale.

  — L-am vegheat toată noaptea, fără să vrem, îi povestise Ştefan. Şi dimineaţa au venit oamenii din sat şi l-au încărcat într-o sanie… Dar lui Ionel i-a fost frică. Nu privea deloc în spatele lui, unde ştia că era mortul. A terminat el singur sticla de rom. Şi spunea mereu: „Mă, să nu mă lăsaţi! Orice s-o întâmpla, să nu mă lăsaţi…!” Săracul Ionel! El n-avea cum să ştie, atunci…

  — Când am fost singur pe munte, vorbi Ştefan începând să se dezbrace absent, nu mai eram în liceu. Asta se petrecea în 1923…

  Ioana îl asculta cu ochii pe jumătate închişi, zâmbind. „Anul decisiv”, îşi repeta ea. Atunci, în 1923, când avea 21 de ani şi-şi pregătea licenţa, Ştefan fugise de-acasă. Găsise chiar un vapor de marfă care să-l ducă, clandestin, până la Constantinopol. Dar înainte de fugă, venise să-şi ia rămas-bun de la Carpaţi. în primul lor drum împreună pe munte, îndată după căsătorie, Ştefan îi arătase cărarea pe care o urcase atunci, înainte de fugă. „Parcă timpul n-ar fi trecut pe aici, îi spusese. Stâncile, brazii, iarba, cerul au rămas pe loc. Şi de câte ori evoc opririle pe loc, simt o neînţeleasă emoţie, aproape de beatitudine. Tu nu poţi înţelege asta, adăugase. Eşti încă prea tânără…” Acum trei ani, în 1933, când îi vorbea astfel Ioana avea 23 de ani, cu opt ani mai puţin ca el.

  — Am uitat să-ţi mai spun ceva, adăugă Ştefan însufleţindu-se deodată, şi Vădastra crede, în felul lui, în Piatra Filosofală. îi povestea astă-seară Arethiei de o substanţă care transformă în aur tot ce atinge. Regreta că n-a descoperit-o el…

  În compartiment, Ioana observă că un tânăr cu ochii vineţi, pătrunzători, şi un început de chelie, îl privea necontenit pe Ştefan, cu un fel de încruntată nedumerire. „Iar îl confundă”, gândi Ioana, şi fără voia ei roşi. îi era teamă să nu observe şi Ştefan. Dar Ştefan părea fascinat de un domn cu barbişon care, în clipa când trenul se puse lent în mişcare, îşi scosese ceasul şi verificase ora. Avea un profil de o surprinzătoare nobleţe; fruntea corect bombată, nasul drept, mustăţile pline şi fără aroganţă, barbişonul uşor arcuit înainte, toate acestea îi dădeau un aer seniorial, oarecum vetust. Faţa, însă, îl arăta altfel; obrajii erau laţi, cu pielea atârnând moale pe fălci, şi cele câteva şuviţe de păr decolorat lipite de-a curmezişul craniului aminteau chipurile de medici şi profesori de pe la 1900.

  — în 45 de minute suntem la Ploieşti, spuse el privindu-şi pe rând vecinii.

  Ca la un semnal toţi începură să vorbească. Domnul cu barbişon părea erudit; citase de mai multe ori versuri din primii poeţi români, şi chiar un text latinesc. Vorbea mai ales cu tânărul cu ochii vineţi. Dar curând conversaţia deveni generală şi, înainte de a coborî la Sinaia, se înclină politicos şi se prezentă:

  — Profesorul Iancu Antim. Sper că vom mai avea plăcerea să ne mai întâlnim, le spuse.

  O săptămână mai târziu, Ştefan se lăsase convins de Ioana şi plecase pentru două zile, singur, pe Bucegi. îl privise de la fereastră cum se pierde în pădure şi se înapoie în pat cu o neînţeleasă tristeţe. Ca de obicei se întoarse cu gândul la Marea Veste. Fusese o zi fierbinte, apăsătoare, şi Ştefan îşi lepădase pantofii şi haina de la uşă, şi alergase imediat în odaia de baie. Cu un zâmbet misterios, ea îl urmase cuminte şi-l privise cum intră pe de-a-ntregul sub duş.

  — Nu cred că am să pot urca până la cabană, îi spusese.

  Şi, pentru că i se păruse că, aşa cum era, cu capul necontenit sub apă, s-ar putea ca Ştefan să nu audă bine, repetase, aproape strigând:

  — N-am să pot urca! Cred că o să avem un copiii…

  În clipa următoare, Ştefan ieşise cu un salt, ca opărit, de sub duş. Părul lung i se lipise de obraz şi-l dăduse la o parte cu un gest speriat. O privise o clipă nedumerit, ca şi cum n-ar fi înţeles, apoi sărise din baie şi aşa cum era, o prinsese în braţe. Faţa aceea umedă şi răcoroasă i se păruse Ioanei scăldată în lacrimi. Asculta cum curge duşul, în neştire.

  — închipuieşte-ţi pe cine am întâlnit la Casa Peşterii? o întrebă Ştefan la întoarcere.

  — Pe Iancu Antim, răspunse repede Ioana.

  Dar nu-l întâlnise pe el. întâlnise pe un oarecare Petre Biriş. Ioana nu auzise niciodată de el.

  — E cel mai mare cunoscător al operei lui Partenie, spuse Ştefan cu un glas care pregătea parcă o sumă de revelaţii. Dar nu-l cunoaşte personal; nu l-a văzut decât la conferinţe. Şi, evident, m-a confundat cu el. Aşa am intrat în vorbă…

  Apoi, fără să-i lase timp să spună ceva, adăugă:

  — L-a cam criticat pe maestru. L-a criticat chiar rău de tot. Spunea că, de la o bucată de vreme, se grăbeşte, că scrie prea repede şi publică la întâmplare. De la o bucată de vreme, repetă Ştefan, subliniind cuvintele. La ce crezi tu c-a voit să facă aluzie băiatul ăsta, Biriş?

  Ioana ridică din umeri.

  — Mie mi-a plăcut Biriş, continuă Ştefan. Dar mă întreb ce-a vrut să spună el precizând că, de la o bucată de vreme, Partenie nu mai e ce-a fost la început, că-şi cam bate joc de opera lui. Tu ai observat vreo schimbare?!

  Dar nici măcar nu-i lăsă timp să răspundă, ci continuă cu un glas mai grav, ca şi când ar fi voit să reproducă înseşi cuvintele lui Biriş.

  — Spunea că este ceva imoral în ultima producţie a lui Partenie. Că el vrea să şi trăiască, şi să şi scrie, în acelaşi ritm ca mai înainte, dar că asta nu se poate, că acela care o face trişează. „Un scriitor poate trăi înainte sau după ce a compus o carte, spunea el. Dar nu poate să trăiască şi să creeze în acelaşi timp. Actul creaţiei îl confiscă în întregime şi deci îi interzice să trăiască…” Dar, în fond, de ce-ţi spun eu ţie toate astea?! îşi îndreptă el brusc privirile către Ioana. Tu trebuie că le ştii, şi le înţelegi, mai bine ca mine…

  — Poate că nu le înţeleg nici eu atât de bine, vorbi Ioana simţind că trebuie să spună şi ea ceva.

  — Voiam doar să te întreb dacă ai remarcat şi tu că Partenie se grăbeşte de la o vreme, sau, cum se exprima Biriş, că vrea să profite de viaţă fără să renunţe, totuşi, la scris? Spunea că pentru cei care-i cunosc bine opera sare în ochi lucrul ăsta: că, de la o vreme, Partenie îşi bate joc de talentul şi inteligenţa lui… Tu nu mi-ai vorbit niciodată de aşa ceva…

  — Nu mi-am dat seama de vreo schimbare, spuse Ioana. Ştefan o privi lung, pe gânduri.

  — Dar de ce credeai că l-am întâlnit pe Iancu Antim?! o întrebă. Ioana zâmbi.

  — Nu ştiu ce mi-a venit să-ţi spun. Poate pentru că îl visasem azi-noapte…

  Dar nu i-a spus cum îl visase: Antim se apropiase de fereastra compartimentului ei şi, ridicându-se în picioare ca s-o vadă mai bine, îi bătuse nervos în geam: „Soţul dumitale a avut un accident, îi strigase el. A avut un accident, repetă. Un accident…”

  Terminându-i-se concediul, Ştefan se întoarse la Bucureşti în seara de 14 august şi, de la gară, se duse direct la hotel. Ioana mai rămânea la Predeal încă cincisprezece zile şi, singur, casa din bulevardul Domniţei i s-ar fi părut pustie.

  Camera mirosea a căldură închisă şi era plină de molii. Ştefan stropi podeaua cu apă, se schimbă, apoi coborî şi se duse să mănânce la cârciuma din colţul străzii. Se întoarse destul de târziu acasă şi pentru că în camera de alături nu se auzeau voci, aţipise destul de repede. Dar, câtva timp în urmă, îl trezi din somn glasul strident al lui Vădastra.

  — Eu nu sunt ca ceilalţi bărbaţi, spunea. Nu-mi place să mint. Eu vorbesc întotdeauna omului în faţă…

  — Nu înţeleg unde vrei să ajungi, îl întrerupse Arethia. Nu înţeleg şi nici nu mă interesează…!

  — Stai că n-am terminat! Vreau să-ţi mai spun câteva cuvinte… Tu crezi că mă cunoşti pe mine pentru că… înţelegi pentru ce… Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun: nu mă cunoşti deloc! Tu crezi că dacă am venit atunci în odaie, când mi-a furat Voinea banii, şi am cerut să-mi împrumuţi 12 000 de lei sunt un om slab, care a avut nevoie de ajutor şi am strigat după ajutor. Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun că te-ai înşelat. Am venit pentru că mi-ai inspirat întotdeauna încredere, şi aveam nevoie de cineva cu care să mă sfătuiesc. Atâta… Ce-a urmat după aceea nu mă priveşte. Eu, personal, drept să-ţi spun, nici nu mă gândeam…

  Probabil că Arethia voise să plece, pentru că Ştefan auzi paşii repezi ai lui Spiridon, tăindu-i drumul în faţa uşii.

  — Stai, de ce te superi?! Că n-am terminat. Spuneai că bărbaţii sunt mincinoşi. Dă-mi voie să-ţi dovedesc contrariul…

  — Mersi! exclamă Arethia, acum devii şi obraznic…!

  — Nu sunt obraznic deloc, continuă Spiridon cu aceeaşi seriozitate. Dacă ţi-aş spune că te iubesc cu pasiune, m-ai crede?! Ai crede că-mi bat joc de tine. Şi nu vreau să-mi bat joc de tine. Nu mi-ai făcut nimic. Am fost întotdeauna buni prieteni…

  — Te rog să-mi dai drumul! ţipă Arethia. Eu sunt de vină că m-am încrezut în dumneata, om lipsit de maniere. Te rog să-mi dai imediat drumul…!

  În acea clipă, se auziră de alături, din odaia lui Daniil, câteva bătăi în perete.

  — Terminaţi, domnilor, o dată, că nu putem dormi! strigă Daniil.

  — Vezi ce-ai făcut? şopti Arethia cu oarecare teamă, deschizând uşa. M-ai compromis…!

  — Lasă că mai vorbim mâine, îi spuse Spiridon tot în şoaptă.

  Câteva seri în şir Ştefan nu mai auzi glasul Arethiei. Doar din când în când, răbufnea din senin Vădastra, vorbind singur: „Lasă, c-o să-mi vină şi mie rândul! Am să le arăt eu atunci, la toţi!… Am să-i învăţ eu minte…!”

  Într-o seară se auziră ciocănituri la una din uşile de pe coridor. „Nu e la mine”, îşi spuse Ştefan. Fusese o zi neobişnuit de fierbinte şi se trântise în pat istovit, gol, cu un prosop în jurul gâtului; zăpuşeala stăruia încă în odaie, pe caldarâm, peste acoperişurile caselor care miroseau a tablă şi cuptoare de var. Ciocăniturile se auzeau din ce în ce mai puternice.

  — Intră! strigă deodată Vădastra.

  Dar nu intră nimeni. „Nu e nici la el, îşi spuse Ştefan; este probabil la Arethia.” Atunci i se păru că se trezeşte, şi inima începu să-i bată altfel; simţea din nou, şi dintr-o dată, prezenţa Ilenei ca o stranie şi nevinovată obsesie. Aşa i-o simţise necontenit până în clipa când Ioana intrase după el în baie şi strigase: Cred că o să avem un copiii Rămase nemişcat, cu ochii închişi, concentrându-se; timpul se întorcea înapoi. îşi mai amintise de câteva ori de Ileana, dar niciodată cu emoţia cu care se gândea la ea înainte de Marea Veste. întâlnirea din pădurea Băneasa, masa de la restaurant, celelalte două scurte întâlniri care urmaseră i se păruseră de atunci întâmplări oarecare. Acum, timpul se întorsese înapoi şi acele puţine clipe petrecute împreună îi reveneau încărcate de dor. Rochia ei din după-amiaza când o întâlnise ultima oară: albă imprimată. Parcă îi subţia şi mai mult mijlocul, întinerind-o. Nu înţelegea cum izbutise să fie atât de bronzată la începutul verii.

  — Cât rămâne zăpada pe munţi, rămân şi eu la ski. Iar primăvara o petrec de obicei la moşie…

  — Intră! strigă din nou, aproape cu furie, Vădastra.

  „Nu e la el, îşi spuse Ştefan, degeaba ţipă.” Ciocăniturile amuţiră, parcă ar fi fost speriate. îi părea rău că nu avusese timp să afle mai mult despre viaţa ei. Ştia doar că a crescut-o tante Cecile, care avea o moşie în Moldova, pe malurile Şiretului. Acolo îşi petrecuse adolescenţa. Dar aproape că nu mai ştia nimic altceva despre ea. Doar că se întorsese de curând în ţară, şi că locuieşte la o altă mătuşă, pe strada Batistei. încet, timide, ciocăniturile reîncepură, parcă foarte departe, la capătul coridorului. îl auzi pe Vădastra deschizând uşor, ca şi cum ar fi vrut să surprindă un delict.

  — Nu e nimeni! exclamă el, oarecum decepţionat.

  „Nu e la el”, îşi repetă Ştefan. Conducând-o în acea seară acasă, îi plăcea s-o privească mergând; avea un mers aproape băieţesc, ţinându-şi mâinile la spate şi scuturându-şi la răstimpuri buclele cu un gest scurt, ca şi cum ar fi tresărit prin somn. De câte ori simţea că Ştefan o priveşte îndelung, întorcea capul şi-i zâmbea, parcă ar fi vrut să-l întrebe. Dar ştia să-l privească şi altfel, cu o gravă seriozitate; aşa cum l-a privit aflând de Ioana sau când, câteva zile după aceea, reîntâlnind-o, el a întrebat-o:

  — Ce-aţi făcut cu geamantanele?! şi ea n-a înţeles. N-ar mai fi putut închide geamantanele, dacă i-ar fi dat lui inelul acela cu chei, i-a explicat Ştefan.

  — Ce inel? a întrebat ea. Uitase, şi Ştefan o privi o clipă derutat. I-a adus aminte: maşina cu care ai fi putut veni în pădure, şi care ar fi putut dispare… Cheile de la geamantane s-ar fi aflat prinse în acelaşi inel, alături de cheile maşinii, şi aşa cum îi spusese atunci, inelul l-ar fi păstrat el. (Dar nu i-a spus mai mult. Nu i-a povestit scena finală, scena de la miezul nopţii, aşa cum o văzuse el.

  — E straniu! o auzise el exclamând.

  Şi totuşi aici am lăsat-o. Maşina mea, vreau să spun… îmi aduc foarte bine aminte că aici am lăsat-o…

  — Eşti sigură că ai venit cu ea? o întrebase el în glumă. O vedea cum îl priveşte cu o stăpânită enervare, cum caută ceva în poşetă şi-i întinde un inel cu chei.

  — Poftim! spunea ea. Iată cheile!… Era un inel de metal, fără luciu, cu o cheie yale şi alte câteva cheiţe; cheiţele de la geamantane. Ştefan îl lua cu o neînţeleasă, ascunsă bucurie, şi îl privea câteva clipe, foarte emoţionat…)

  — Parcă-l văd, continuase el. Un inel de metal, fără luciu, cu o cheie yale şi alte câteva cheiţe. Cheiţele de la geamantane…

  Ea îl privise din nou, cu seriozitate, apoi izbucni deodată în râs.

  — Ştii că începi să mă interesezi?! îi spuse.

  — Cine bate, domnule, aşa întruna?! se auzi dintr-o dată glasul lui Daniil. Deschisese uşa şi strigase din prag, adresându-se către fundul coridorului.

  Dar nu-i răspunse nimeni. Ciocăniturile amuţiră.

  — E cineva acolo?! strigă din nou Daniil. Căutaţi pe cineva?!

  — Ar trebui să se cheme portarul, strigă Vădastra din camera lui. Ştefan zâmbi în întuneric.

  — Ştii că începi să mă interesezi?! repetase ea.

  Dacă n-ai fi fost căsătorit, aş fi făcut, poate, o pasiune pentru dumneata. Dar am să-i scriu Valkiriei despre dumneata. Valkiria este o fostă colegă de-a mea de la Lausanne. Am poreclit-o aşa pentru că e blondă, grasă şi cântă. Dar eşti genul ei. Ea, Valkiria, e romantică şi spiritualistă. Doar că eşti cam prea robust pentru ea. Dacă ai fi fost mai slab, mai întristat, aproape tuberculos, sunt sigură că ar fi venit la Bucureşti, să-ţi cânte…

  Se oprise o clipă, şi-şi trecu mâna prin bucle.

  — Şi totuşi, eşti prost crescut, adăugase. Aş fi putut să mă supăr. Credeam că m-ai acostat ca să-mi faci curte. Dar acum înţeleg că m-ai acostat pentru că credeai că am maşină şi ai fi vrut să vezi cum aş fi recţionat dacă mi-ar fi dispărut maşina… Să-ţi spun eu cum aş fi reacţionat: aş fi anunţat imediat Prefectura poliţiei…

  Îl auzi deodată pe Vădastra vorbind singur:

  — Parcă ce poate să-mi facă?! Am păstrat toate chitanţele; odată trei, şi odată trei, şi odată şase. Total 12 000 de lei. Dacă spune ceva, o distrug! Mă duc la şef, şi o dă afară în 24 de ceasuri…

  Nu se mai auzeau ciocăniturile. Ştefan deschise ochii şi aşteptă aşa mult timp, în întuneric: nu se mai auzeau. îi era încă foarte cald. Dar parcă totul era altfel, acum, în odaie, în aerul nopţii calde care intra leneş pe fereastră, parcă totul era schimbat.

  Odată, de mult, voise s-o întrebe pe Ioana dacă ea, care i-a iubit pe amândoi, şi în acelaşi timp, a ghicit atunci ceva schimbat în jurul ei, dacă lumea rămăsese aceeaşi pentru ea, aceeaşi ca mai înainte. Dar nu îndrăznise s-o întrebe. Aproape că nu-i vorbea Ioanei de presimţirile şi reveriile lui, de dorinţele lui ascunse, îi vorbea din când în când despre Timp şi despre posibilităţile deschise, dar nu îndrăznise niciodată să-i spună că dorinţa lui secretă era de a deveni sfânt, de a putea iubi pe toţi oamenii cu aceeaşi intensitate.

  — Am să-ţi destăinuiesc ceva, spusese atunci Ilenei, în pădure. Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti, nu ştiu ce faci. Nu pot avea secrete faţă de dumneata. N-am spus asta la nimeni, dar dumitale ţi-o pot spune: totul depinde de Timp. Dacă nu rezolvi problema asta acum cât eşti tânără, te prinde viaţa şi te macină pe dinlăuntru, şi într-o zi te trezeşti bătrână, iar în ziua următoare te trezeşti pe patul de moarte, şi atunci e prea târziu ca să mai încerci ceva. Trebuie să cauţi asta acum, cât eşti tânără. Asta e o problemă de tinereţe…

  — Ce trebuie să caut?! îl întrebase Ileana.

  — Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul dumitale: ţi se fac din toate părţile semne. încrede-te în semne. Urmăreşte-le…

  Sări brusc din pat şi din câţiva paşi ajunse în faţa rafturilor cu cărţi, îngenunche şi începu să bâjbâie cu mâna înapoia cărţilor ultimului raft. După câteva lungi secunde găsi mănuşile şi le scoase cu mare grijă. Le simţea, prin întuneric, uscate, murdare, pline de praf. „Aproape sigur că nu sunt ale ei”, îşi spuse ridicându-se în picioare. Atunci îşi dete seama că e gol; îşi simţea corpul fierbinte, jilav. începu să se îmbrace repede. Cred că o să avem un copiii o auzi din nou pe Ioana, dar continuă să se îmbrace, nervos, aproape tremurând. Când aprinse lumina, privi cu mare atenţie mănuşile. Erau prăfuie, ciuruite de molii. „Nu sunt ale ei, îşi repeta întruna, dar trebuie să i le dau.” îşi luă haina şi fără să şi-o îmbrace, ieşi din odaie.

  — Dumneavoastră aţi auzit ceva?! îi tăie drumul portarul când ajunse la capătul scărilor. A fost un domn care a bătut la toate uşile. L-aţi auzit?

  — La mine n-a fost, răspunse repede Ştefan.

  — Dacă e tot ăla de astă-iarnă, îl ştiu eu cine e, vorbi portarul. E un adventist. Vinde Biblii. A mai fost odată pe-aici, dar l-am simţit de cum a intrat. Căutaţi pe cineva? l-am întrebat. S-a prefăcut că nu m-aude, şi a dat să urce scările…

  În acest moment chiar, Ileana ar putea fi pe punctul de plecare. S-ar putea, bunăoară, că acum, când el asculta pe portar, Ileana să încuie uşa de la intrare, să traverseze cei câţiva metri de grădiniţă cu pietriş din faţa casei şi să se pregătească să se urce în taxiul care o aşteaptă la poartă. Ştefan grăbi pasul şi o dată trecut de colţul străzii, începu să alerge, ţinându-şi strâns haina sub braţ. „Probabil că pleacă la moşie”, înţelese el. (Şi era totuşi obsedat de acea întrebare absurdă:…

  — Dar cum au putut închide geamantanele?) Inima începu să i se bată cu putere. Făcu semn unui taxi şi dădu adresa din strada Batistei.

  — Cât poţi de repede, adăugă el plecându-se către şofer.

  Văzu de departe casa adormită în întuneric. Când taxiul se opri în dreptul numărului 27, îl lovi mirosul de mixandre. O pisică sări chiar atunci de pe zid şi se pierdu nevăzută către fundul curţii. Toate obloanele erau trase. încercă de mai multe ori clanţa, în neştire, apoi se întoarse în maşină şi strigă şoferului:…

  — La Gara de Nord.

  Îşi aminti atunci de un gest al Ilenei pe care nu-l remarcase imediat: ea îşi rezema uneori obrazul pe mâna strânsă pumn, înclinând puţin capul. Era un gest de şcolăriţă, şi Ştefan se întreba de când l-o fi purtând aşa cu ea, prin lume. Probabil că aşa o va regăsi, la fereastra vagonului, privind drept înaintea ei, aşteptându-l. Dar Ştefan află că acceleratul pentru Moldova plecase de două ceasuri. Mai era un tren personal către miezul nopţii. Exact la 23,45, i se spusese la ghişeu. îşi dădu atunci seama că alergase degeaba şi se simţi deodată ridicol. Fără îndoială că Ileana plecase mai demult la moşie. Mai de mult, adică acum o săptămână, o lună, chiar. Greu de crezut că ar fi putut rămâne până la sfârşitul lui august în Bucureşti…

  Când se simţea ridicol, încerca să nu se mai gândească la nimic. Scutură încă o dată mănuşile şi, strângându-le sul, le băgă în buzunarul hainei. O sută de lei, îşi aminti el. A spus şoferul că s-a întors de la statuia Brătianu ca să le aducă. Cred că o să avem un copil! Grăbi deodată pasul. Traversând bulevardul Dinicu Golescu, se auzi strigat din urmă, şi întoarse mirat capul. Era Biriş.

  — Încotro, maestre?! îl întrebă el.

  Îşi ţinea haina atârnată pe umeri; o ţinea cu un deget, de cheotoare. „Are să se rupă, îşi spuse Ştefan. Imposibil să nu se rupă.” Biriş îşi scosese cravata şi îşi descheiase şi gulerul de la cămaşă. Nu era prea înalt şi părea încă tânăr, deşi avea părul rar, fruntea puţin încreţită şi ochii fără nici o sclipire, inexpresivi.

  — Maestre dragă, adăugă el scoborând glasul, ce să-ţi spun, m-ai decepţionat…

  Aşa cum prevăzuse Ştefan, tot gesticulând, cheotoarea se rupse şi haina căzu pe trotuar. Se aplecară amândoi s-o ridice.

  — Dar cred că am avut deja prilejul să vă explic că nu sunt Ciru Partenie, spuse Ştefan.

  — Ştiu, ştiu, îl linişti Biriş bătându-l familiar pe umăr. Dumneata eşti Viziru, te cunosc doar foarte bine. Dar îmi place să vorbesc cu dumneata, aşa, pe un alt plan; impersonal, dacă se poate spune, sublinie el cu emfază cuvântul. Pe planul ideilor… Cum spuneai foarte just în ultimul dumitale articol…

  — Dar tocmai asta îţi spuneam, îl întrerupse Ştefan, că nu sunt Partenie…

  — Ce-are a face?! exclamă puţin plictisit Biriş. Să nu confundăm planurile. Dumneata eşti şi rămâi Viziru – dar discutând idei cu dumneata, dă-mi voie să mă situez pe planul ideilor. Sau nu m-am exprimat destul de clar…?!

  Ştefan zâmbi împăciuitor şi înălţă din umeri. Biriş îl privi lung; apoi îi luă braţul şi îl îndemnă spre o bancă.

  — N-ai vrea să ne aşezăm o clipă aici? Am umblat teribil de mult astăzi. Mă simt cam obosit…

  Se aşezară amândoi, şi Biriş începu să caute, fără grabă, prin toate buzunarele, pachetul cu ţigări. îşi alese o ţigară, apoi îşi trecu încet mâna pe frunte.

  — Mă întreb dacă nu cumva am avut o insolaţie, spuse el cu oarecare timiditate. A fost teribil de cald azi…

  Îi era peste putinţă să înţeleagă cum de nu i-a mai telefonat. Ultima oară a fost… Cred că o să avem un copil! Fusese o zi tot atât de fierbinte, apăsătoare, şi alergase de-a dreptul sub duş. Biriş îşi aprinse ţigara, se înecă de la primul fum şi începu să tuşească.

  — Dar în fond, începu el după ce-şi găsise batista şi scuipase, să nu crezi că, o singură clipă măcar, te-am confundat cu Ciru Partenie. Nu, ferească Dumnezeu!… Doar că mie îmi place să vorbesc direct cu omul ale cărui idei le discut. Bunăoară, în cazul dumitale; când te-am văzut, mi-am adus aminte de articolul lui Partenie; foarte inteligent, foarte amuzant, dar nu trage nici o concluzie. Cum îţi mai spuneam şi atunci: omul ăsta se grăbeşte, parcă tot i-ar fi teamă că n-o să mai aibă timp să spună ce are de spus.

  Îi spusese asta pe Bucegi, la Cheile Tătarului. Acolo, pe piatra pe care se odihneau, soarele apunea mai târziu. „Partenie vrea să şi trăiască, şi să şi scrie. Dar asta nu se poate, spunea Biriş. Scrisul te confiscă pe dinlăuntru, te împiedică să trăieşti. Nu orice muncă te confiscă pe dinlăuntru. Poţi încărca o vagonetă cu cărbuni, sau poţi semna hârtii administrative, şi mintea îţi aleargă liberă. Timpul dumitale interior, singurul care contează, îţi aparţine. Poţi munci visând, sau amintindu-ţi, sau gândind. Numai munca săvârşită întru împlinirea unei vocaţii, şi în primul rând scrisul, pentru că procesul lui e cel mai complicat, numai această muncă te confiscă definitiv. Numai actul creaţiei îţi cere această jertfă… Putem să mergem, adăugase el târziu. A apus şi aici soarele.”

  — Pleca de la o observaţie interesantă, începu Biriş cu un glas potolit; că sunt oameni care se comportă întreaga lor viaţă ca un organ; ca un ficat, bunăoară, sau ca un rinichi, ca un stomac, ca un sex, ca un creier. Ce intuiţie admirabilă! exclamă întorcându-se brusc către Ştefan. S-ar putea stabili o caracteriologie, sau chiar o antropologie, pe temeiul ei. Ia, de pildă, omul care se comportă ca un stomac, care se situează în lume şi în istorie prin perspectiva unui stomac. Nu trebuie confundat, cum ar părea la prima vedere, cu un om căruia îi place să mănânce şi să digere. Existenţa lui însăşi fiind identificată cu comportamentul unui stomac, el ar putea să aibă sau să nu aibă pasiunea digestiei alimentare; dar în orice caz, existenţa lui istorica va fi redusă la digerarea propriului său Univers. Faţă de Univers, acest om se va comporta ca un stomac: va încerca să-l digere, să-l despartă în materii grase şi nutritive, să dozeze sucurile de care are nevoie, să elimine toxinele etc. Cu totul altul va fi comportamentul unui om-rinichi: el îşi va filtra Universul; viaţa lui va fi redusă numai la această funcţiune de a despărţi lichidele, de a le filtra…

  Un tramvai se apropia cu zgomot. Biriş se opri brusc şi întoarse din nou privirile spre Ştefan. Surprins, Ştefan clătină din cap; izbutise tocmai atunci să-şi introducă mâna în buzunarul hainei şi să atingă mănuşile. Nu puteau fi ale ei. Nu-şi amintea s-o fi văzut o singură dată cu mănuşi. îşi ducea mâinile la spate, călcând băieţeşte, scuturându-şi buclele. Evident că ar fi anunţat Prefectura poliţiei, dar toate cercetările ar fi fost zadarnice. Nu era vorba de un furt, de o maşină furată. Era cu totul altceva. Ar fi putut să fie altceva…

  — Ceea ce îţi reproşez eu, dragă maestre, reluă Biriş după ce lăsă să treacă tramvaiul, este că n-ai adâncit această intuiţie. Ai fi putut examina însăşi istoria universală la lumina acestei caracteriologii de structură fiziologică. Ai fi găsit naţiuni şi state care s-au comportat ca un creier, sau ca un ficat, sau, mai ales, ca intestinul gros. Şi până la urmă aceste naţiuni şi state au pierit.

  Sublinie cu atâta putere ultimul cuvânt, încât Ştefan se simţi deodată emoţionat.

  — De ce-au pierit?! îl întrebă el. De ce spuneai c-au pierit?!

  Biriş îl privi lung; îşi prinse mucul de ţigară între două unghii şi-l zvârli, cu o smucitură a degetului arătător, foarte departe, în mijlocul bulevardului.

  — Au pierit, reîncepu el, pentru că istoria pe care o făceau aceste naţiuni şi aceste state era într-un anumit sens dictatura unui singur organ: a splinei, bunăoară, sau a intestinelor. Mă întreb chiar dacă istoria nu ne apare atât de absurdă tocmai din cauza acestei confiscări monstruoase în profitul unui singur fel de a vedea lumea, a unui singur comportament, care nu poate fi decât limitat şi, deci, fals…

  „Adoră să sublinieze cuvintele”, observă încă o dată Ştefan. Biriş le sublinia uneori fără să schimbe glasul, ci numai ridicând brusc sprâncenele, sau, dimpotrivă, apropiindu-şi pleoapele, micşorându-şi ochii.

  — Istoria universală sau jalnica dictatură a organelor ţi-ai fi putut intitula articolul, reîncepu Biriş după o scurtă pauză. Dar pe dumneata, dragă maestre, nu te interesează istoria; dumneata rămâi în psihologie, te preocupi exclusiv de individ…

  — Păcat că nu-l cunoşti, vorbi Ştefan. Pe Partenie, vreau să spun; ar trebui să-l cunoşti…

  Biriş nu întoarse capul. începu să-şi caute pachetul cu ţigări.

  — Ştiu că nu-i plac belferii, spuse, că nu-i plac mai ales profesorii de filosofie. Partenie umblă după „experienţe”; tot cu femei frumoase, prin cofetării şi restaurante de lux. Dar am să-l caut într-o zi. Am să dau buzna peste el şi am să intru direct în subiect. Ascultă, maestre, am să-i spun, n-ai vrea să stăm puţin de vorbă? Dar nu aici, la dumneata. Te poftesc în strada Măcelari. în strada Măcelari, numărul 10, locuiesc eu, adăugă Biriş cu un glas mai scăzut întorcându-se către Ştefan.

  — Ştiu. Mi-ai spus-o odată, când m-ai confundat cu Partenie. Nu, nu m-am supărat, adăugă Ştefan repede, dar ar trebui să i-o spui şi lui, lui Partenie. Ar trebui să-l cunoşti.

  — Am să-i spun o seamă de lucruri, continuă Biriş. Am să dau într-o zi buzna peste el, şi am să i le spun.

  „În strada Măcelari numărul 10 locuiesc eu”, îşi aminti Ştefan dezamăgit, aproape enervat. îi mai repetase asta când, vreo zece zile în urmă, îl întâlnise întâmplător în dreptul librăriei Cartea Românească. „Te poftesc şi pe dumneata să stăm de vorbă în strada Măcelari.” Dar când îi deschisese uşa şi îl văzuse, păruse surprins, ca şi când nu s-ar fi aşteptat să-l întâmpine pe el. Era în cămaşă, nebărbierit şi încă somnoros; îşi ascundea cu greutate căscatul.

  — Sper că nu te deranjez, spusese Ştefan.

  — Te aşteptam, făcu Biriş fără nici un fel de elan. Şi o să intrăm direct în materie. Acesta e obiceiul casei, adăugase; intrăm direct în subiect…

  Era o odăiţă bătrânească, tristă, aproape mizeră. Tapetul fusese pe alocuri jupuit şi pe pereţii goi se aflau lipite reproduceri în culori ieftine de tablouri celebre. Unele erau deja îngălbenite, scorojite.

  — Despre ce trebuia să vorbim?! întrebase Biriş. Ah, da, îmi amintesc…

  Şi începuse să-i vorbească despre articolul lui Partenie. „Nu cred că o să putem fi prieteni, înţelegea Ştefan ascultându-l; suntem amândoi prea bătrâni. Sperasem o clipă că am putea fi prieteni…”

  — Am impresia că te cam plictisesc, îl auzise deodată şi-i simţise privirile pironite asupră-i.

  Biriş se întrerupsese şi-şi desfăcea pachetul ca să-şi aprindă o ţigară.

  — Nu. E foarte interesant ce spui. Dar mă gândeam la altceva. Mă gândeam…

  — Dacă era interesant, cum de te gândeai la altceva?! îl întrerupse Biriş.

  — Mă gândeam că tot ce-mi spui l-ar fi interesat pe Ionel Paraschivescu. Eram prieteni vechi. L-am cunoscut în clasele primare…

  Biriş îl privise din nou, lung, cercetător.

  — Eşti un om curios, dumneata…

  În acea clipă se auzise o bătaie cu piciorul, repetată, în uşă, şi Biriş sări să deschidă. în prag se afla o femeie bătrână, sărăcăcios îmbrăcată, cu un şorţ de bucătărie pe deasupra unei rochii de stambă decolorată şi cu papuci de lână, zdrenţuiţi. Adusese, pe o tavă, dulceţuri şi cafele.

  — Dă-mi voie să te prezint mătuşii mele, doamna Porumbache, spuse Biriş cu un glas solemn, luându-i tava.

  Ştefan se apropie de ea şi-i sărută politicos mâna.

  — Mersi, spuse bătrâna.

  Se îndreptă cu paşi mărunţi către masă şi se aşeză pe un scaun. îl privea pe Ştefan cu multă curiozitate.

  — Ce-aţi mai vorbitără? întrebă ea văzând că tinerii tac amândoi.

  — Vorbeam de-ale noastre, spuse Biriş calm.

  Apoi îşi luă ceaşca cu cafea şi tăcu. Ştefan îşi pironise ochii pe fotografia îngălbenită a unei femei tinere, aşezată într-o ramă pirogravată, lângă fereastră.

  — E soră-mea, Aneta, mama lui Petrică, spuse bătrâna urmărindu-i privirile. A mâncat-o oftica de tânără, sărăcuţa!… A fost şi în pension, la Notre Dame. Cânta şi la pian! Şi la ce i-a folosit?! Nici n-a avut parte să se bucure de viaţă! Doar ce s-a chinuit să-l nască pe Petrică!… Că ce naştere grea a mai avut şi ea, sărăcuţa!… Aia i-a mâncat zilele; când l-a născut pe Petrică. De-atunci nu şi-a mai venit în fire! Şi ce l-a mai iubit! Că ea se prăpădea, şi mie tot îmi spunea: „Ai văzut, tăticule, că v-am făcut un băiat…?!” Ea ştia, sărăcuţa, că atâta dor avusesem şi eu: să am un băiat! Dar n-a vrut Dumnezeu…!

  A vorbit aşa tot timpul cât şi-a băut, pe îndelete, cafeaua şi a fumat trei ţigări din pachetul lui Biriş. El o asculta cu un interes deosebit, ca şi cum atunci ar fi aflat pentru întâia oară de toate amănuntele acelea familiare. O întrerupea uneori ca să adauge, pentru Ştefan, o scurtă explicaţie. Iar după ce doamna Porumbache a ieşit cu tava, a exclamat cu un glas scăzut, confidenţial.

  — Ce comoară de om!… Ai să vezi când ai s-o cunoşti mai bine.

  Apoi s-a întors brusc spre Ştefan şi l-a întrebat:

  — Cum spuneai că-l cheamă pe prietenul dumitale, acela din clasele primare?

  — Ionel Paraschivescu. Dar a murit acum vreo cinci ani. S-a înecat la Snagov. S-a răsturnat barca şi s-a încurcat între ierburi.

  — Mi-aduc aminte acum, îl întrerupse Biriş. Am citit în jurnale. Parcă era şi sora lui în barcă şi s-a înecat şi ea…

  — Eram şi eu, spuse Ştefan. A fost un accident absurd.

  Simţea că de aceea era enervat, pentru că vorbise de Ionel şi Mia. „Să vezi cum a fost”, începuse el să povestească. Aşa i se întâmpla întotdeauna; povestea necunoscuţilor lucrurile cele mai tainice, cele mai intime. Ioanei nu-i vorbise niciodată, nu-i mărturisise cât i-a fost de frică simţind, atunci, prinzându-i-se ierburile de picioare, şi cum a vrut să strige după ajutor, şi-a simţit că nu poate striga; parcă i s-ar fi închircit grumazul, parcă ar fi fost sugrumat. „Să vezi cum a fost…” Ioanei nu-i spusese că a văzut-o ultima oară pe Mia, încercând să-şi ridice capul, dar plesnindu-şi repede fruntea de apă, parcă s-ar fi înăbuşit, şi mâinile care mai ieşiseră o dată din baltă şi încercau să apuce ceva, întortochindu-şi degetele cu mişcări neverosimile, spasmodice, parcă i-ar fi fost toate degetele scrântite. „Să vezi…” Şi i-a povestit lui Biriş căutarea din noaptea aceea, la lumina faclelor, până i-au găsit, destul de aproape de mal, şi le-au tras corpurile de sub ierburi cu nişte cârlige prinse în vârf de prăjini… Se simţi atunci apucat de braţ, şi tresări. Era doamna Porumbache.

  — Ascultă, maică! N-ai o ţigară?!

  — M-am lăsat de fumat, spuse Ştefan încurcat.

  — E tutungeria alături… Dă-mi de un pachet…

  Ştefan scoase stânjenit portmoneul; dar în clipa următoare îi fu ruşine şi voi să treacă drumul către tutungerie, să-i cumpere el ţigările.

  — Lasă, nu te mai obosi dumneata, îl opri bătrâna. Trec eu pe urmă şi-mi cumpăr…

  Luă cu o sclipire bancnota de o sută de lei şi o ascunse în buzunarul şorţului. Oftă adânc.

  — Dar de pricopsitul de nepotu-meu, ce spui?! L-am crescut eu, cu munculiţă mea, şi iată ce-a ajuns: o sărăcie!… Dumneata tot profesor eşti?

  — Nu, sunt funcţionar, răspunse Ştefan plecând ochii.

  — Dar te văd bine îmbrăcat, îl măsură femeia. Faci cumva politică? Ai leafă mare?

  — Îmi ajunge, spuse Ştefan tot mai încurcat.

  — De ce nu-l bagi şi pe el, pe nepotu-meu, în politică?! Eu de când îi tot bat capul. Dar parcă m-ascultă?! Şi doar oi fi trăit şi eu destul şi oi fi văzut multe. Răposatu', Dumnezeu să-l ierte, făcea politică cu takiştii. Cine nu venea pe la noi?! Aveam casele alea mari, din Calea Moşilor, de le-am pierdut mai târziu, că am avut un avocat, un netrebnic, un hoţ: se-nţelesese cu ăilalţi, şi la tribunal tăcea ca un peşte. Unul Dumitrescu, Mitache îi spuneam noi, poate oi fi auzit şi dumneata de el?!

  — Nu, spuse Ştefan.

  — Un netrebnic, hoţ şi beţiv. Ce-am mai pătimit şi de pe urma lui!… Toată nădejdea mea, după ce s-a prăpădit răposatu', a fost în Petrică. Şi uite ce-a ajuns. Profesor, muritor de foame. Şi când are un ban mai mult, îşi cumpără cărţi! Ce-o să facă cu ele?! Că, de când cu legile astea, noi am rămas pe drumuri!… Să mă fi cunoscut dumneata pe mine înainte de război!… He, hei!… Cine mai era ca mine în Ferentari?! Eram frumoasă de întorceau toţi capul după mine. Şi ce lux! Aveam şi gabrioletă cu un cal sur. Mânam chiar eu. Lumea îmi spunea Prinţesa. Când veneam de la Şosea, numai oftaturi în jurul meu. La câţi nu le-am fript eu inima…?! Ei! şi cu ce m-am ales?! S-au dus toate! Parcă nici n-ar fi fost…

  Oftă şi, după o pauză, adăugă, cu un alt glas:

  — Dar nu vreau să te ţin din drum. Oi fi grăbit… Mersi, maică, mersi pentru ţigări… partea I data la corectat se termina chiar acisilea

  II.

  Spiridon Vădastra sări din pat şi se îndreptă grăbit către oglinda din perete, începu să se privească pătrunzător, cu seriozitate. Un ochi ardea întunecat, ca de obicei, iar celălalt arăta numai o pleoapă umedă, roşie, strivită, căci Spiridon îşi scotea ochiul de sticlă în timpul nopţii. Numai după ce se spăla şi se bărbierea şi-l fixa în orbită cu o chibzuită grijă, aşezându-şi apoi monoclul fumuriu, care-i schimba atât de surprinzător înfăţişarea.

  — Azi mă mut în casă nouă! exclamă el cu glas tare adresându-se chipului din oglindă.

  Se îmbrăcă repede, dar cu oarecare greutate. în odaie toate erau răvăşite. Pe canapea se aflau un palton, un pardesiu, o manta de ploaie şi două costume de vară. Lângă canapea erau două geamantane, aproape noi, dar de cea mai proastă calitate, amândouă cu capacele ridicate, lăsând să se vadă cămăşi şi rufărie. Mai era un cufăr în care-şi adunase ghetele, cărţile şi mărunţişurile. Dar încă nu fusese totul împachetat.

  — Slavă Domnului! exclamă după ce se văzu îmbrăcat. Mult a fost, puţin a rămas…!

  Se apropie din nou de oglindă, îşi fixă cu dexteritate ochiul de sticlă, apoi începu să strângă lucrurile răvăşite. Pe când încerca să închidă cufărul intră portarul. Se vedea că aduce o veste neplăcută. Se apropie de el şi îi şopti în taină.

  — A venit domnul mare…!

  Spiridon înălţă mâinile într-un gest exasperat şi plictisit în acelaşi timp.

  — I-ai spus că sunt acasă? întrebă el.

  — Ştie, zice că ştie că vă mutaţi astăzi.

  Atunci intră în odaie, cu un pas greu, împleticit, un bărbat aproape bătrân, îmbrăcat pe jumătate ţărăneşte, cu o tunică închisă la guler, aşa cum poartă învăţătorii de sate, şi cu o pălărie mare, rotundă, răsturnată pe ceafă.

  — Ce-i cu dumneata, tată? întrebă Spiridon apropiindu-se. Când ai venit?! Bătrânul nu-i răspunse, ci îl privi clătinându-se, încruntat.

  — Unde ţi-e sticla?! întrebă el târziu cu un glas răguşit. Sticla!… Monoclul, de, cum îi spuneţi voi?!

  Spiridon începu să râdă, dar se vedea că era stingherit.

  — Mai bine stai jos! spuse el arătându-i un scaun. Stai jos, că văd că eşti obosit!… Pe mine mă ierţi, că mă grăbesc… Trebuie să împachetez lucrurile astea…

  Arătă cu un gest vag cufărul, pachetele, biroul. Dar bătrânul nu se aşeză pe scaun, ci continuă să-l privească, anevoie, ţinându-se pe picioare, prefăcându-se nedumerit.

  — Când ai venit? întrebă din nou Spiridon ca şi cum n-ar fi observat privirile cu care îl urmărea tatăl. Cu ce tren…?!

  — Ce-ţi pasă?! răspunse bătrânul. Ce-ţi pasă cu ce tren am venit?! Vorba e că am venit ca să văd ce mai faci… Să văd cum îţi mai merge, adăugă el ca pentru sine, zâmbind viclean.

  — Bine, mulţumesc lui Dumnezeu! spuse Spiridon. îmi merge bine…

  — Bravo! exclamă cu greutate bătrânul, pot zice că mă bucur dacă îţi merge bine!… Şi mie tot aşa îmi merge, să nu-mi fie de deochi! adăugă el cu glas mai scăzut, zâmbind. Dar cu politica, cum mai stăm?! Te face, sau nu te face deputat…?

  Spiridon trecu repede prin faţa lui cu câteva cărţi în mână, având un aer solemn şi preocupat în acelaşi timp.

  — Ce e aia, să fii deputat?! Toţi proştii pot fi deputaţi…

  — Ei! că doar n-oi vrea tu să schimbi lumea, reflectă bătrânul. Vorba e, să te facă întâi…

  — Am lucruri mai importante de făcut, răspunse Spiridon puţin enervat. O să vezi dumneata mai târziu.

  Dar se opri brusc, observând că Arethia intrase pe neaşteptate în odaie, îşi căută nervos monoclul în buzunarul de sus al hainei; apoi, cu pasul sigur, se apropie de ea şi o întrebă, foarte rece:

  — Aveţi ceva cu mine, domnişoară?

  — Venisem să văd dacă v-aţi mutat, spuse Arethia. Văd că mai aveţi… Părea acum mai uscată, îmbătrânită înainte de vreme, cu privirile reci şi răutăcioase. Privi cu mirare la tatăl lui Spiridon. Netezindu-şi tunica, bătrânul se apropie de Arethia şi se înclină, politicos.

  — îmi daţi voie, sunt învăţătorul Gheorghe Vasile, tatăl dumnealui. Apostol, cum ne spuneţi dumneavoastră, unul dintre apostoli… Ducem lumina la sate…

  Arethia se întoarse către Spiridon, care se prefăcea că îşi vede înainte de treabă.

  — Şi dăm ţării oameni mari, continuă bătrânul. Aceasta e chemarea noastră: să creştem oamenii mari ai neamului… Dumnealui, fiul meu, cum îl vedeţi, mâine, poimâine are să fie deputat. Şi cine l-a crescut?! Mă rog, cine îl putea creşte?! A crescut aproape de focarul de lumină.

  — Tată, te rog, încetează! îl întrerupse Spiridon cu asprime. Poate că domnişoara Florian e grăbită şi n-o interesează lucrurile astea…

  — Dimpotrivă, sunt foarte interesante, răspunse Arethia. Nu ştiam că tatăl dumneavoastră e învăţător…

  — Apostol, doamnă, apostol! spuse bătrânul zâmbind ironic şi închizând semnificativ un ochi. Dumnealui, fiul meu, poate n-a avut ocazia să vă vorbească despre mine. Dar şi eu, în felul meu, sunt cineva. Eu, stimată doamnă, l-am cunoscut pe Haret, pe marele bărbat Spiru Haret. Dumnevoastră trebuie că aţi auzit de el. Şi în cinstea lui l-am botezat pe dumnealui, fiul meu, Spiru Ghe. Vasile. Nu Spiridon, cum i-a zis mai târziu, ci Spiru – în cinstea marelui Spiru Haret… Şi nici Vădastra; numele ăsta şi l-a adăugat el… Pe mine mă cheamă Vasile… Noi n-avem nimic cu Vădastra, nici eu nici maică-sa, care e fata popii Florea din Dobreşti…

  — Acum ce te-ai apucat dumneata să discuţi lucrurile acestea care nu mai interesează pe nimeni?! îl întrerupse Spiridon enervat.

  — Cum nu interesează pe nimeni? se răsti bătrânul. Ce vorbă e aia că nu interesează pe nimeni?! Fiind fiul meu, sigur că mă interesează… Dar cine o să ştie, mai târziu, că Vasilescu-Vădastra e fiul învăţătorului Gheorghe Vasile din Dobreşti?!

  — Tatăl meu regretă că nu mi-am adăugat numele satului unde a fost el învăţător, spuse zâmbind Spiridon adresându-se Arethiei. După cum vedeţi este o chestiune pur familială…

  — Ce să spun, făcu bătrânul clipind din ochi către Arethia, chestia cu familia mi-a plăcut! Zău că mi-a plăcut! Poate că îi e ruşine de mine?! De unde mai ştii?! Poate că îi e ruşine că sunt numai un modest învăţător în Dobreşti, şi acum la cincizeci şi trei de ani trecuţi…

  — Tată, te-am rugat să încetezi! făcu exasperat Spiridon. De ce vrei să ne dăm în spectacol faţă de domnişoara Florian, care e străină…?!

  — Parcă doamna nu mă vede! vorbi bătrânul mai mult pentru sine. Nu mă vede că sunt cu chef?! La cincizeci şi trei de ani trecuţi, eu, care l-am cunoscut pe Spiru Haret, sunt acum, pot spune, un om în afara societăţii… Dar pentru ce, mă rog?!

  — Ar fi mai bine dacă m-aş duce să aduc o maşină, îl întrerupse Spiridon.

  — Ce să faci cu maşina?! întrebă, cu mirare, tatăl său.

  — Să iau pachetele astea cu mine. Mă mut, nu vezi că mă mut?! Şi domnişoara Florian arde de nerăbdare să mă vadă plecat. Nu că ar avea mai multe drepturi ca mine în hotelul acesta, dar aşa e dânsa: îi pare rău că am păstrat anumite chitanţe…

  — Ce sarcastic sunteţi! spuse Arethia.

  Şi ridicând din umeri, ieşi trântind uşa. Spiridon îşi privi tatăl cu o expresie de furie abia reţinută. Bătrânul se lăsă să cadă într-un fotoliu, şi începu să se scarpine gânditor pe cap.

  — M-ai făcut de râs! izbucni printre dinţi Spiridon. Ce-o să creadă lumea despre mine…?! Te-am rugat de atâtea ori să nu mai vii niciodată aşa… Când ai ceva, ori îmi scrii, ori ne dăm întâlnire în oraş…

  Tată-său îl privea îngândurat, cu un zâmbet amar, şi oftă adânc:

  — Vreau să citesc o carte, spuse. Poate o ai tu… O carte de astronomie. Minunile cerului, parcă aşa îi spunea.

  — N-o am, dar o găseşti la librării, făcu Spiridon scoţând portmoneul şi alegând din teancul de bancnote trei hârtii de câte o sută de lei pe care i le întinse cu un gest grăbit.

  — Atâta costă? întrebă bătrânul.

  — Nu ştiu cât costă, dar cred că banii îţi ajung în orice caz…

  — Bine; am să-ţi aduc restul…

  — Lasă restul, îl întrerupse Spiridon. Spune-mi cât mai stai în Bucureşti…?

  — Vreo două zile, am venit cu nişte treburi…

  — Bine, atunci să-ţi mai dau nişte bani, făcu Spiridon plictisit, căutându-şi din nou în portmoneu. Şi vezi, termină-ţi treburile cât mai repede…

  — Asta, depinde! spuse bătrânul cu ironie. Depinde de autorităţi. Să ne vedem sănătoşi…!

  Dar se întoarse din prag, fericit că îşi adusese aminte la timp.

  — Uitasem să te întreb. Unde te muţi?

  — Deocamdată în Calea Victoriei 119, la un prieten, minţi Spiridon. Dar nu ştiu cât stau acolo. Dacă ai nevoie de ceva, îmi scrii la aceeaşi adresă, ca şi până acum…

  Într-o seară din preajma Crăciunului, Ştefan auzi glasuri străine în odaia lui Spiridon. Rămase câteva clipe la pândă, dar nu recunoscu niciunul. Plecă târziu, cu o neînţeleasă tristeţe în suflet. Cel dintâi lucru pe care îl făcu în seara următoare, întorcându-se la hotel, a fost să bată la uşa lui Daniil. D cunoştea prea puţin, dar ştia că e un om căruia îi place să vorbească. îl întrebă de Spiridon.

  — S-a mutat, spuse Daniil poftindu-l să intre în odaie. S-a mutat în centru. Are apartament acolo. Şi-a pus şi tablă la uşă, căci e avocat, acum. Mi-a arătat şi cartea de vizită. Nu mi-a lăsat-o, căci, zicea, nu vrea să i se afle adresa. O fi având el socotelile lui, adăugă după o clipă, râzând tăcut, ca pentru sine.

  Ştefan se trezi gândind: „Va trebui să mă mut şi eu. Va trebui să-mi găsesc alt hotel.”

  — Au mai venit să-l caute nişte tineri, continuă Danii! Dar dacă n-a lăsat adresa, n-au avut cum să-l găsească…

  Ştefan se hotărî deodată şi-l întrebă.

  — Dumneata ce crezi despre doamna Zissu?! Ce-o fi fost cu femeia aceea?!

  Lui Daniil îi sclipiră o clipă ochii. îşi scoase tabachera din buzunar şi-şi răsuci o ţigară tăcând cu înţeles.

  — Cocoana asta ascunde o mare taină, începu el coborând glasul. N-o cunoaşte nimeni; n-o cunoştea nici măcar Voinea. Şi cu toate acestea îi vorbea mereu de ea. Şi de câte ori îi pomenea numele, Vădastra se făcea foc. Odată, erau să se certe din cauza ei. Şi totuşi, din cauza ei, n-a îndrăznit să-l reclame pe Voinea când i-a mâncat banii jurnalului. A fost destul să-i spună: „Acum au să afle şi ceilalţi chestia cu doamna Zissu!”, ca Spiridon să tacă chitic. Dar ce chestie o fi la mijloc, nu m-am putut dumiri. Asta e o taină mare…

  „Taina aceasta este mare…” Sunt cuvintele Sfântului Pavel, îşi aminti dintr-o dată Ştefan, şi se tulbură. Aşa ar fi trebuit să-i răspundă Ilenei: „Taina aceasta este mare…” Aşa ar fi trebuit să-i spună atunci, înainte de a-i strânge mâna şi a-şi relua goana prin ploaie.

  O zărise întâmplător, de la fereastra tramvaiului, într-o după-amiază ploioasă de la sfârşitul lui octombrie. Avea un impermeabil scurt, strâns cu un cordon la mijloc, şi se adăpostea sub o imensă umbrelă neagră. Ar fi trebuit să pară ridicolă, dar părea numai excentrică. Ştefan coborî la prima staţie, îşi ridică gulerul macferlanului şi începu să alerge cu paşi mari pe bulevard, căutând-o. Ploaia se înteţea. Când o ajunse, în dreptul vitrinei unui bijutier, era ud leoarcă. Intră imediat sub umbrelă şi-i luă braţul.

  — De când te căutam, îi spuse.

  Ileana îl privi cu o prefăcută indiferenţă.

  — De unde ai cumpărat umbrela asta? o întrebă Ştefan.

  — Nu e a mea. E a lui tante Alice. E de la Expoziţie. A fost şi brevetată; îi spunea „familie nombreuse”. Dar a trebuit să-i tăiem din baston; era mult prea lung pentru o singură persoană…

  — Te-am căutat şi pe-acasă, o întrerupse Ştefan, dar nu mai era nimeni. Eraţi plecaţi la moşie.

  — Când m-ai căutat?

  — Acum vreo două luni. într-o seară de august. Exact în seara de 20 august.

  — Ţine-mi, te rog, o clipă umbrela, spuse Ileana.

  Deschise poşeta şi scoase o batistă. Zâmbind, se înălţă puţin şi începu să-i Şteargă fruntea, ochii, obrazul.

  — Mulţumesc, spuse Ştefan.

  Ileana stoarse batista, o puse în buzunarul impermeabilului şi apucă din nou umbrela.

  — Ce era la 20 august? îl întrebă. Vreo aniversare?

  — Nu, nu era nimic, vorbi repede Ştefan. O zi ca oricare alta Dar eu îmi amintesc întotdeauna zilele. Am mania asta, că nu uit niciodată ziua când mi s-a întâmplat ceva, sau am întâlnit pe cineva, sau…

  — Azi în ce zi suntem? îl întrerupse Ileana cu seriozitate

  — 27 octombrie.

  — N-are nici o semnificaţie? întrebă Ileana. Ştefan o privi adânc, cu o naivă gravitate.

  — în noaptea asta nu se deschid cerurile? continuă ea. N-ar putea dispărea maşinile, presupunând că ar fi lăsate undeva la colţul străzii…?

  — Tocmai asta voiam să te întreb şi eu, spuse Ştefan înseninându-se din nou. Asta voiam să te întreb atunci, când te-am căutat, la 20 august: cum aţi făcut cu cheile de la geamantane? îţi aduci doar aminte…

  — Ştiu, îl întrerupse Ileana. Inelul acela cu chei care a rămas la dumneata…

  — Ar fi rămas, o corectă Ştefan. Ar fi putut rămâne…

  — E cam acelaşi lucru, vorbi Ileana. Cum îţi spuneam…

  — Şi mai era ceva, o întrerupse Ştefan zâmbind. Mai erau mănuşile. Mi le-a adus şoferul, chiar în noaptea aceea. Spunea că s-a întors de la statuia Brătianu ca să mi le aducă. Dar în camera secretă se fac întotdeauna molii. Le ascunsesem foarte bine; le ascunsesem după un raft cu cărţi, ca să nu le găsească nimeni, dar când m-am întors de la munte erau mâncate de molii. Şi cu toate acestea, m-am suit într-o maşină – mi-era teamă să nu fi plecat tocmai atunci la gară – şi ţi le-am adus. 20 august! Probabil că eraţi de mult plecate la moşie… Nu le mai am la mine! exclamă el, în cele din urmă, extenuat.

  — Te-ai ostenit degeaba, făcu Ileana; nu erau ale mele. Eu nu port mănuşi.

  — Eram aproape sigur, o întrerupse Ştefan. Le priveam, le ţineam în mână, şi nu te simţeam mai aproape…

  — Dar crezi că asta n-are nici o semnificaţie? îl întrerupse Ileana. Nu se poate să nu aibă. Cum îi spuneam şi lui Partenie…

  Citi foarte bine mirarea de pe figura lui Ştefan, dar continuă ca şi cum n-ar fi observat nimic.

  — Cum îi spuneam şi lui, adevărata imaginaţie creatoare o ai dumneata. El, Partenie, e doar un observator de oameni; n-are imaginaţia dumitale. îl vezi cât colo că nu crede în mituri…

  Ploaia se înteţise din nou şi începuse să bată un vânt rece, morocănos, în care parcă se presimţea deja iarna. Ileana coborî mai mult umbrela deasupra lor şi se trase încet către vitrina bijutierului.

  — Mă tot întreba: dacă te cunosc mai bine, dacă eşti într-adevăr un tip bizar, cum a auzit spunându-se. Bizar, nu, i-am răspuns. Dar are imaginaţie. Bunăoară, nu cumva să te întâlneşti cu el în Noaptea de Sânziene, căci atunci, dacă ai maşină, dispare – iar dacă nu, îţi povesteşte ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi avut.

  …În clipa aceea, ca trezit dintr-o lungă reverie, Ştefan îi prinse capul în palme şi o sărută, înfometat, pe gură. Ileana încercă să se smucească, dar nu reuşi decât să coboare şi mai mult umbrela deasupra lor. I se părea că e sărutată de cineva, necunoscut, într-un vis visat de mult, din care nu-şi mai amintea nimic altceva decât îmbrăţişarea aceasta bruscă, ireală, ameninţătoare. Câtva timp în urmă simţi că se sufocă, şi se zbătu, cu un geamăt surd. Ştefan îi dădu drumul din braţe, o susţinu o clipă cu un gest timid, încurcat, şi încercă să ridice umbrela. Ileana respira agitată. îşi trecu mâna prin păr, apoi şi-o opri pe frunte şi plecă privirile în caldarâm fără să spună un cuvânt.

  — Îmi pare foarte bine că te-am întâlnit, şopti Ştefan, apropiindu-se mai mult de ea. Am să mai trec într-o seară să te văd…

  Îi căută repede mâna, i-o strânse puternic, prelung, şi fără s-o mai privească, ieşi de sub umbrelă şi începu să alerge prin ploaie…

  Dar ar fi trebuit să-i spun: „Taina aceasta este mare!… îşi repetă el întruna privindu-l pe Daniil fumând. Asta ar fi trebuit să-i spun…”

  Aşa cum ghicise Ştefan, Ileana nu-l întâlnise pe Partenie. îi citise în timpul verii câteva cărţi şi, reîntoarsă în Bucureşti, încercase să-l cunoască. Se hotărâse, brusc, într-o dimineaţă şi-l chemase la telefon. Partenie nu era acasă.

  — Cine întreabă?

  Era un glas de femeie; i se păru, puţin cam aspru.

  — O admiratoare, răspunse Ileana.

  — Încercaţi altă dată…

  „E bine păzit!”, îşi spuse Ileana aşezând receptorul. Dar mai târziu îşi aminti că Partenie nu e căsătorit şi nici măcar nu i se cunoştea o legătură. Aflase, dimpotrivă, că e văzut aproape întotdeauna cu altă femeie. îşi caută partenera ideală, i se spusese odată, cu un zâmbet plin de subînţelesuri. Era la conacul lui Stravopoulos. „Trebuie să le facem o vizită, îi spusese tante Alice. E şi nepotul lor acolo, magistratul, cela care şi-a luat doctoratul la Paris.”

  — Îşi caută partenera ideală, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, repetase magistratul prelungindu-şi zâmbetul.

  — Cine e Partenie ăsta, de care se vorbeşte atât? o întrebase tante Alice la întoarcere, în trăsură.

  — Un Don Juan, spusese Ileana pe gânduri. Teribil aş vrea să-l cunosc…

  — Mais, tu es foile! exclamase tante Alice.

  Exact ca şi în dimineaţa aceea, în care-i spusese că i-a telefonat şi că în locul lui i-a răspuns un glas de femeie.

  — Probabil, metresa lui, spuse Ileana. Oare câte zile are s-o tină?! Dacă o concediază înainte de Crăciun, mă prezint eu în loc, şi-l iau cu mine la ski. Mi-ar place să am un amant ilustru. L-aş arăta la toată lumea, dar l-aş tine cu un lanţ legat tot timpul de mine…

  — Mais tu es folle! exclamase tante Alice.

  — Nu cu un lanţ, continuă Ileana, pe gânduri. Ar trebui să găsesc altceva. Dar, în orice caz, l-aş lega. Un lacăt, cât ar fi el de mic, şi când aş pleca de-acasă aş lua cheiţa cu mine… O cheiţă, mică de tot, pe care aş purta-o tot timpul cu mine…

  Începu să râdă, ca din senin. îşi dădea foarte bine seama că, vorbind de Partenie, se gândea tot timpul la Ştefan. „Şi cu toate acestea, cred că nu mi-am pierdut într-atât minţile… Nici măcar nu-l iubesc. Ar fi fost poate amuzant să iubesc, aşa, un bărbat, de la prima ochire; un adevărat coup de foudre… Dar nu-l iubesc. E un om bizar, atât. Nu e deloc genul meu. E un fantast.”

  Şi cu toate acestea, uneori, în acea seară de la Băneasa, se simţise peste măsură de tulburată. Ar fi fost gata să creadă că toate lucrurile acelea pe care

  1 le spunea el s-ar putea întâmpla. Ca şi atunci, la Lausanne, când, în preajma examenelor, fetele făcuseră din nou spiritism şi o chemaseră şi pe ea să asiste. Venise mai mult în glumă. Nu putea crede că morţii se vor apropia de masa lor şi le vor vorbi – şi cu toate acestea, în fundul sufletului, dorea cu deznădejde ca un asemenea lucru să se întâmple. Când pusese degetul pe pahar, se gândise: Are să vină duduca Ralu… Dar venise o profesoară moartă în iarna aceea, şi paharul dictase, cu scurte ezitări, câteva fraze complicate, în care li se spunea să dorească din toată puterea lor Binele Omenirii. Ileana fusese sigură că una dintre colege – probabil Valkiria – mişcase tot timpul paharul, dar îi păruse rău că se întâmplase aşa. Ar fi vrut ca paharul să fie mişcat de un mort adevărat, pentru că un asemenea lucru i se părea cu neputinţă.

  Aşa ar fi vrut să creadă, ascultându-l, că cerurile s-ar putea deschide la miezul nopţii. Ştefan era un om ciudat. Avea o frumuseţe virilă şi totuşi fragedă, copilăroasă, care o tulburase. Nu-şi putea explica prea bine ce o atrăgea la el; poate lipsa lui de vulgaritate, şi felul lui straniu, aproape misterios de a fi; o privea uneori lung, şi zâmbea ca şi cum ar fi citit cine ştie ce gânduri ascunse înapoia frunţii ei, gânduri pe care ea nu le ghicea. Se simţea atrasă şi de neînţeleasa lui tristeţe, pe care o trădau tăcerile, absenţele lui. Ştefan era deosebit de toţi bărbaţii pe care-i cunoscuse ea. Nu ştia niciodată ce are saspună în clipa următoare. O întrerupea uneori ca să-i pună întrebări absurde. Aşa cum făcuse atunci, ieşind din restaurant: ea îi vorbea despre moşia de la Zinca, şi el a întrerupt-o, cu un zâmbet vinovat:…

  — Aveţi o pivniţa veche, adânca, ]a Zinca?

  Toate acestea, şi altele multe îi trecuseră prin minte, într-o învălmăşeală absurdă, când Ştefan îi strânsese repede mâna, şi o abandonase acolo, sub umbrelă, şi fugise ca un năuc prin ploaie. De-abia mult mai târziu, când nu-l mai zărea, îşi aminti amănuntul aflat la restaurant, şi se îmbujora. „îşi închipuie că dacă m-a sărutat, are să se întâmple exact acelaşi lucru, că am să-mi pierd minţile după el. îşi închipuie că e irezistibil, că îi e de-ajuns să sărute o femeie ca să nu-l mai poată uita…”

  Atunci înţelese şi de ce n-o mai căutase, de ce nu-i mai dăduse nici un semn de viaţă toată vara. Aştepta poate să-l caut eu. Apare câteodată, pe stradă, şi-ţi spune câteva cuvinte, te întreabă de pivniţa de la Zinca, şi apoi dispare. O să ne mai vedem… Am să trec într-o seară să te văd… Cum aţi putut închide geamantanele? Cheile acelea erau la mine. Inelul acela cu chei pe care mi l-ai arătat, vreau să spun; a rămas la mine…

  — Uită-te bine unde calci! îi strigă o cucoană.

  — Pardon! spuse Ileana cu un zâmbet timid.

  Ploaia aproape încetase. Bura acum foarte fin şi umbrela „familie nombreuse” îi apăru deodată absurdă, aproape provocatoare. Ileana şovăi mult timp în mijlocul trotuarului, dar în cele din urmă ridică din umeri şi îşi continuă drumul cu umbrela deschisă.

  Începuse să ningă şi Ioana simţi că nu mai îi e frică. Pe neştiute, o mare linişte o învălui din toate părţile. Bradul încărcat de zăpadă, pe care-l vedea foarte bine chiar fără să-şi ridice capul de pe pernă, i se păru deodată cunoscut; era acelaşi brad din grădina copilăriei ei.

  — Cât te iubesc de mult, aşa cum eşti, îi şoptise Ştefan în seara când, întorcându-se pe neaşteptate acasă, o surprinsese nepudrată şi nefardată. Eşti foarte urâtă, cum n-am crezut până acum că ar putea deveni vreodată o femeie atât de frumoasă ca tine.

  Era în preajma Crăciunului, în a şaptea lună de sarcină, şi Ioana se trezea câteodată înspăimântată privindu-se în faţa oglinzii; obrazul era pătat, cu pete mari, roz-veştede, şi gura şi-o simţea uscată, palidă.

  — Eşti foarte urâtă, continuase el luându-i mâna şi sărutându-i-o lung. Şi totuşi, niciodată nu mi-ai fost mai scumpă ca acuma!… Eşti numai a mea, acum. Nu mai mi-e frică de nimeni, acum…

  „Se gândeşte mereu la el.” Şi cu toate acestea, înţelesese de mult Ioana, nici măcar nu seamănă; n-ar putea fi confundaţi decât de departe, şi numai de către cineva care nu-i cunoaşte bine nici pe unul, nici pe altul. Aşa cum nu-l cunoştea ea pe Ciru. îl văzuse poate de zece, douăsprezece ori. îl ştia mai bine din fotografii. Şi când venise atunci, la „Ziua Cărţii”, cu un teanc de volume ca să i le semneze, venise şi cu o fotografie. „Pe asta n-o semnez, spusese Partenie dând-o indiferent la o parte. Apoi, fără să ridice capul, o întrebase: Doamnă sau domnişoară…?”

  — Domnişoară…

  Aşa l-a cunoscut. Era mai puţin frumos ca în fotografii. Părea mai ursuz, mai întunecat. Şi îşi pierdea foarte repede răbdarea.

  — Nu vrei să discutăm altceva decât literatură?! o întrerupsese el la începutul primei întâlniri pe care i-o dăduse.

  — Literatură fac eu destulă, şi infinit mai bună decât aceea pe care o citeşti dumneata… Şi când la întâlnirea următoare, Ioana pronunţase numele unui mare scriitor contemporan o întrerupse:

  — Nu există! îmi pare foarte rău să-ţi spulber încă o iluzie, dar acest domn nu există.

  — L-am învăţat şi la şcoală, spusese timid Ioana.

  — Cu atât mai rău pentru dumneata! Singurul scriitor român la ora actuală, sunt, din nefericire, eu. Spun din nefericire, pentru că şi eu sunt un scriitor de mâna a doua, de mâna a treia chiar. Alături de Eschil, de Shakespeare, de Dante, nu exist. Cum vrei să mai existe atunci idolii dumi-tale…?!

  — Idolul meu literar eşti dumneata, spusese, cu un efort, Ioana. Am citit tot ce-ai scris, am păstrat toate articolele dumitale, toate criticile… El o privise amuzat:

  — Atunci, probabil că eşti îndrăgostită de mine, spusese.

  — Da, şoptise Ioana. Vă iubesc din clasa a patra de liceu, de când am citit Tinereţea Melaniei.

  „. Cum am îndrăznit? se întrebase ea de nenumărate ori de atunci. II iubeam mai mult pe Gary Cooper. Pe el îl admiram, doar, aşa cum îl admir şi acum… Şi nici măcar nu-l puteam confunda.” îl îmbrăţişase pentru că îi zâmbea de departe, aşa cum nu-i zâmbise niciodată până atunci, şi îl văzuse dintr-o dată cât era de frumos când zâmbea, şi voise să-i arate cât de mult îi plăcea aşa cum era atunci; adică, aşa cum nu putea fi el niciodată. Aşa nu putea fi decât Ştefan.

  — Pardon! şoptise ea încurcată.

  — Eu ce trebuie să spun? o întrebase Ştefan.

  — Vă rog să mă iertaţi, bâigui ea. V-am confundat… Semănaţi cu cineva…

  — Bine, o întrerupse el, dar eu ce trebuie să spun? Trebuie să spun şi eu ceva, nu e aşa?! Ce-o să credeţi despre mine?! Că sunt un ignorant, că sunt incapabil de o singură replică inteligentă… Mă puteţi oare lăsa aşa?! Trebuie să găsim o replică…

  „Evident că te iubesc şi eu, îi spusese Ciru. Dar ce poate însemna o iubire? Cât poate ea dura? Nimic nu durează în lumea asta; totul trece, totul se preface, totul moare ca să se nască din nou, altfel, în altă parte, cu alţi oameni… De ce te-ai întristat? Te aşteptai poate să-ţi vorbesc de iubirea eternă?! Nu sunt poet. Din nefericire, nu sunt decât romancier şi autor dramatic. M-am specializat în materia aceasta trivială şi teribilă: omul de toate zilele. Omul cu o mic. Să nu cumva să te aud vreodată vorbind în majuscule, să nu cumva să scrii sau să pronunţi Om cu majusculă…” „Ursitoarele îl vor îmbia, fiecare, cu aceeaşi majusculă”, îi spusese ieri Ştefan, în drum spre clinică. îi vorbise întruna, cât ţinuse drumul cu maşina. îi vorbise cu glasul lui neînţeles, fermecat, ţinându-i amândouă mâinile în mâinile lui.

  — Dacă o să fie fată, o facem Regină, spunea. Nu e numaidecât nevoie să aibă un tron al ei, o situaţie dinastică, vreau să spun. Dar va fi o Regină a ceva care n-a mai fost până acum. O Regină a spaţiilor geometrice dificile, bunăoară: se va mişca într-un Univers al ei, stăpânit de ea, poate chiar fundat de ea; un Univers inaccesibil muritorilor de rând, ca noi. Şi în care revoluţiile nu sunt posibile decât de sus în jos, pornind din alte spaţii geometrice, încă şi mai dificile. Dacă va fi s-o răstoarne cineva, va fi tot o Regină, ca ea, sau un Rege, cu mintea mai îndrăzneaţă… Iar de va fi băiat, băiatul nostru va fi Muzicant, Matematician sau Metafizician. Ursitoarele îl vor îmbia, fiecare, cu aceeaşi majusculă: un M… Dacă nu, adăugase el după o clipă, cu o urmă de regret în ochi, copilul nostru va fi al lumii…

  Ioana zâmbi lung. Nu-i mai era deloc frică. Visul cu Antim i se părea un vis visat de mult. Antim, care se ridicase din nou în vârful picioarelor, şi îi bătuse, ca şi atunci, la fereastra vagonului, strigându-i…: „A avut un accident, un accident. Dar nu era soţul dumitale. L-am confundat eu cu el. Eu l-am confundat, el l-a confundat, noi l-am confundat. L-am confundat, l-am confundat”.

  Ştefan îşi repeta întruna: 17 februarie 1937,17 februarie 1937. Voia parcă să ghicească ce destin ascunde ziua aceasta. Aduna cifrele, le împărţea în chip arbitrar, se oprea asupra fiecărei combinaţii. Pe urmă, brusc, îşi aminti că n-au căzut încă de acord asupra numelui, şi începu să caute. Dar îl împiedica mereu o formulă care-i revenea automat în minte: un copil de sex masculin, un copil de sex masculin… Aşa va trebui să declare la primărie şi să semneze hârtia. Şi se simţi din nou responsabil, fără să-şi poată preciza faţă de cine şi în ce fel.

  Se apropia de casă. I-ar fi plăcut să se afle într-un compartiment cu lume multă şi cineva să-l întrebe, aflând că e căsătorit de patru ani:…

  — Aveţi copii?!

  — Da, un băiat ar fi răspuns el.

  — Ce vârstă?!

  — Ştefan ar fi privit atent ceasul şi ar fi răspuns, după un scurt calcul:

  — Trei ceasuri şi douăzeci şi trei de minute!

  Dar simţise că făcuse undeva o greşeală. Urcând scările socoti din nou şi văzu că băiatul lui are în acel moment trei ceasuri şi treizeci şi opt de minute.

  A doua zi, întorcându-se de la clinică, îl găsi pe Biriş aşteptându-l pe scări, fumând.

  — Nu ne-am mai văzut de mult, îi spuse. Credeam că te-ai supărat, în seara aceea, din pricina lui Bursuc…

  Ştefan intrase în cafenea numai pentru că î] zărise pe Biriş în dreptul ferestrei şi i se păruse că fusese văzut şi el. Dar Biriş îl asculta pe Bursuc şi nu-l văzuse.

  M1RCEA ELIADE.

  Îi făcu repede loc la masa lui, prezentându-l vag şi colectiv:

  — Domnul Viziru – şi apoi se întoarse către un bărbat încă tânăr, gras, cu un obraz rotund şi lucios, cu buzele groase, leneşe, şi ochi care îi râdeau mărunţi în fundul capului, îndemnându-l:…

  — Spune, Bursuc! Spune cum a fost!

  Bursuc, înţelese Ştefan, era licenţiat în teologie şi povestea cum era să fie hirotonisit preot; familia îi găsise şi o nevastă, într-un sat vecin cu al lui, lângă Braşov.

  — Am renunţat, îşi reluă el povestea. Nu-mi plac oamenii care nu se ţin de cuvânt. Ne-am înţeles că în afară de zestrea fetei, mie să-mi cumpere o motocicletă. Socrul s-a împotrivit la început: că ce-or să spună credincioşii când şi-or vedea popa pe motocicletă?! Ne modernizăm şi noi, Sfânta biserică, i-am răspuns. Ne motorizăm…!

  Şi izbucni în râs, închizându-şi pe jumătate ochii. Un râs scurt, gros, răguşit.

  — De ce să nu ne modernizăm?! Cu motocicleta slujeşti mai bine biserica. Te cheamă un credincios la miezul nopţii, să-l spovedeşti şi să-l împărtăşeşti

  — cu motocicleta ajungi într-o clipă. îl găseşti sigur în viaţă şi ai timp să-i ierţi toate păcatele…!

  Râse din nou. îl ascultau toţi cu încântare. îl ascultau şi ceilalţi, de la mesele vecine.

  — Şi în ultima zi, în ziua nunţii, mi-a spus că n-a cumpărat motocicleta. Că îi e ruşine. Că n-are nici bani. Că şapte sate îl cunosc pe el drept om vrednic şi cu frica lui Dumnezeu… Eu n-am zis nimic. Şi seara, când m-aştepta mireasa acasă, eu mi-am văzut frumuşel de treabă. Mi-am ras barba, mi-am schimbat hainele şi am plecat. Nu ştiu ce s-o fi ales în urma mea, că n-am trimis bărbat în loc…!

  — Nu m-am supărat, spuse Ştefan conducându-l în birou, dar eram cam grăbit. Şi mă întreb şi acum ce-aţi găsit la Bursuc. Ştiu doar că i-a mers de mult vestea că are geniu şi e diabolic. Am auzit de el şi la minister…

  Biriş se opri o clipă în faţa rafturilor cu cărţi, apoi se apropie de fereastră şi privi acoperişurile caselor; depărtate, risipite, se zăreau turlele de biserici.

  — Povestea asta cu Bursuc, începu el potolit reîntorcându-se în mijlocul camerei, e o poveste lungă. O să stăm de vorbă cu un alt prilej. Deocamdată, îmi pare bine că nu te-ai supărat. Vedeam că nu dai nici un semn de viaţă, că nu mai treci prin strada Măcelari, şi mă întrebam ce o fi cu dumneata, dacă nu cumva oi fi supărat…

  Se întrerupse brusc şi ca şi cum de-abia atunci le-ar fi văzut, se apropie de unul din cele două tablouri; un buchet de flori de câmp alături de o mănuşă neagră de femeie. îl privi adânc, mult timp, fără să scoată un cuvânt.

  — Dar de ce ar fi trebuit să mă supăr? întrebă târziu Ştefan.

  — Mi-a fost teamă să nu te fi jignit chestia lui cu motorizarea bisericii, spuse Biriş aşezându-se în fotoliu.

  Ştefan începu să râdă oarecum absent.

  — Nu sunt un ortodox practicant. Dar chiar dacă aş fi fost, nu m-aş fi simţit jignit de aventurile unui seminarist care-şi lasă să crească barba pentru o parohie şi şi-o rade pentru o motocicletă. Aberaţii de felul ăsta se întâlnesc în toate religiile din lume…

  — Nu vorbi aşa, făcu Biriş cu seriozitate. Bursuc ăsta e mult mai profund decât crezi, mult mai îndrăcit. Să înveţi să-ţi fie frică de el. Eu, dacă aş crede, dacă aş fi, adică un adevărat creştin ortodox, aş tremura la gândul că Bursuc există.

  — Dar de ce?! întrebă Ştefan rezemându-se de birou. Biriş şovăi şi-şi pipăi încurcat creştetul capului.

  — E o poveste lungă, spuse. Dar Bursuc are steaua lui; ăsta ajunge departe… Dar oricum, adăugă schimbând brusc glasul, e un om interesant. E un ratat, un nihilist sută la sută. E interesant din punct de vedere literar, vreau să spun. Mă mir chiar că scriitorii noştri nu l-au folosit până acum în nici o carte. Ar fi trebuit să-l cunoască Partenie. Dar, evident, Partenie nu întâlneşte oameni interesanţi; el umblă tot timpul după „experienţe”…

  — Ascultă, îl întrerupse Ştefan, nu ţi-am dat marea veste. Sunt tată. Am un băiat. De ieri, am un băiat…

  — Felicitările mele, vorbi Biriş fără prea mare entuziasm. Felicitările mele. întoarse apoi capul şi privi din nou tabloul de deasupra fotoliului.

  — Dar să nu-i spui mătuşii mele, adăugă. Ea crede că nu eşti însurat, şi ar vrea să te însoare… N-are nici o importanţă, continuă repede văzând că Ştefan vrea să-l întrerupă, n-are nici o importanţă că ai nevastă şi copil. Ei îi face foarte multă plăcere să-ţi peţească o fată. Aşa îmi peţeşte mie de câţiva ani. Asta e marea ei bucurie; de ce să i-o stricăm…?

  — Şi încă nu ştiu ce nume să-i dăm, spuse Ştefan zâmbind dintr-o dată, înseninat.

  Biriş îl privi lung, fără nici o expresie. îşi căută apoi pachetul cu ţigări şi, înălţându-l, i-l arătă:

  — E pachetul ei, vorbi. M-a trimis să i-l cumpăr şi mi-a spus, din prag: „Şi poate te duci să vezi ce mai face domnul Viziru…” Are un suflet extraordinar, adăugă cu un alt glas. N-a uitat nici până acum că i-ai dat astă-vară nişte bani să-şi cumpere un pachet cu ţigări.

  Vădastra şi-a păzit bine taina. Tată-su nu avea cum să-i afle noua lui locuinţă. închinase împreună cu locotenentul Băleanu apartamentul unui diplomat plecat în străinătate. Băleanu era un bărbat înalt, cu umerii largi, cu grumazul totuşi delicat şi cu o expresie de copilărească fericire în ochi. Rămânea rareori serile acasă.

  — Sunt invitat în familie, spunea.

  Vădastra începuse să fie intrigat de absenţele acestea, care i se păreau misterioase. Odată, plictisindu-se singur, se apucă să cerceteze cu de-amănuntul odaia lui Băleanu. Luă carte cu carte, răsfoindu-le cu mare grijă, doar o găsi vreo scrisoare senzaţională, dar fără nici un rezultat. Sertarele de la birou erau toate închise, dar se îndreptă spre garderob şi începu să desfacă sertarele, privind cu mare atenţie rufele, apoi examina apa de colonie, batistele, şi în cele din urmă, uniformele. Alese pe cea mai elegantă şi o scoase afară. Haina de militar, pe care Spiridon o visase în copilărie, avea încă o foarte mare atracţie pentru el. O privi cu multă emoţie; rangul de ofiţer era singurul lucru pe care nici cele mai îndrăzneţe închipuiri ale lui nu i-l puteau da. în cele din urmă nu se mai putu stăpâni, îşi scoase haina şi îmbrăcă, aproape tremurând, vestonul de locotenent. Apoi se apropie de oglindă şi se privi cu nesaţ. Tunica îi venea aproape pe măsură; doar umerii, cu mult mai laţi, l-ar fi făcut să pară un uriaş dacă nu cădeau puţin în jos, dându-i aerul unui manechin prost îmbrăcat. Spiridon, însă, nu mai obosea admirându-se. Se depărta şi se apropia de oglindă, ţinându-şi grumazul ţeapăn, marţial, privindu-se când din faţă, când din profil, cu şi fără monoclu. De-abia în această uniformă cu umeri enormi, cu linia bărbătesc tăiată, se regăsea pe el însuşi; aşa se văzuse el întotdeauna, şi acum se contempla în carne şi oase aşa cum nu se întrezărise decât în propria lui închipuire. Mustaţa scurt tunsă şi monoclul negru adăugau o trăsătură de picantă impertinenţă staturii vaste şi marţiale. Spiridon se dezbrăcă târziu, cu melancolie, dar cu o tainică bucurie în suflet.

  A doua zi, Băleanu veni să-l vadă şi Spiridon tresări; poate că a observat ceva, îşi spuse. Locotenentul avea într-adevăr o expresie curioasă; parcă s-ar fi trudit să-şi ascundă nervozitatea sub un zâmbet mai stăruitor ca de obicei.

  — Ştii, începu el după ce se scuză că-l deranjează, vreau să-ţi spun un secret…

  Ochiul lui Spiridon se aprinse brusc. Cum Băleanu făcu o pauză, aşteptând să fie încurajat, Spiridon trase scaunul aproape de el şi-l îndemnă cu un gest scurt.

  — Ia spune…

  — Ştii că învăţ nemţeşte, mărturisi Băleanu.

  O clipă Spiridon crezu că celălalt glumeşte, dar locotenentul continuă cu seriozitate.

  — M-am gândit să fac un an, doi de şcoală germană şi e mai bine să mă apuc de pe acum. Dar este o limbă foarte grea… Atâtea declinări, domnule! exclamă el cu admiraţie şi teamă.

  Spiridon simţi cum îl cuprinde mila pentru acest militar frumos, care consideră un fapt vrednic de cel mai mare secret şi admiraţie învăţarea unei limbi europene moderne.

  — Şi după ce-ai să-ţi termini şcoala în Germania, ce-ai să faci? întrebă el sarcastic.

  — Cum, ce-am să fac? Am să fiu atunci căpitan…

  — Şi după asta? stărui, implacabil, Spiridon.

  — Ce vrei să spui?

  — Ce-ai să faci, după ce vei ajunge căpitan?

  — Ce facem toţi, noi, ostaşii…

  — Mă rog, toate acestea unde duc? în cele din urmă, ce ai să fii? întrebă agitat Spiridon. Drumul pe care mergi, trebuie să aibă o ţintă… Ei bine, eu te întreb care este această ţintă finală, către care tinzi?! Dacă toate îţi vor ieşi din plin, cum îţi urez să-ţi iasă, ce-ai să ajungi…?!

  — General, răspunse cu seriozitate jignită Băleanu. General, general de divizie, poate chiar de corp de armată.

  — Să spunem c-ai să fii chiar ministru de Război, îl întrerupse Spiridon.

  — Nu, asta e greu… Trebuie să ai relaţii…

  — Mă rog, să presupunem totuşi c-ai să fii într-o zi ministru de Război. Ei şi? Ce-ai realizat cu asta? Ce înseamnă să fii ministru de Război?! Mai întâi de toate, România e o ţară mică şi la noi guvernele se schimbă foarte des…

  Locotenentul îl privea cu mai multă atenţie ca de obicei, închizând puţin ochii ca să înţeleagă mai bine, trudindu-se să ghicească sensul ascuns al celor spuse de Spiridon după gesturile lui, după felul cum sublinia anumite cuvinte. Totuşi când îl auzi vorbind despre eventualitatea şi zădărnicia unui post de ministru al Războiului – nu-i veni să-şi creadă urechilor. Nu mai înţelegea nimic.

  — Dar atunci, după dumneata, ce-ar trebui să fac? întrebă el neştiind ce să întrebe altceva.

  — Nu, eu nu zic nimic, începu Spiridon cu un glas mai domolit. Eu nu zic că această carieră pe care ai ales-o nu e frumoasă… Dimpotrivă, ca să-ţi mărturisesc, şi eu visam când eram copil să ajung ofiţer… Eu nu zic că ai făcut rău că ţi-ai ales această carieră. Dar, în fond, ce satisfacţii poate să-ţi dea? Ce înseamnă să fii general? Dacă ai avea posibilitatea să ajungi un al doilea Napoleon, atunci înţeleg. Prin cariera armelor îţi cucereşti un loc unic în Europa, şi după aceea poţi face ce vrei. Aşa înţeleg şi eu. Dar, vezi, la noi e greu să ajungi aşa ceva. Suntem o ţară mică…

  — Nu te înţeleg, repetă tulburat Băleanu.

  — Vreau să spun că oricât ai ajunge de departe, tot nu înseamnă mare lucru… Să nu crezi că vreau să te jignesc. Majoritatea carierelor sunt aşa. Ai impresia că-ţi dau ceva, şi când te gândeşti bine vezi că nu-ţi dau nimic… Eu, când eram băiat de liceu, continuă el cu alt glas, zâmbind, visam să ajung într-o zi cel mai mare pianist român. Vis de băiat de 17 ani! Când te gândeşti bine ce satisfacţii aş fi avut? Muncă de dimineaţă până seara, şi la urmă, ca recompensă, intrigi şi calomnii.

  — Atunci, pentru dumneata, ce carieră merită să fie îmbrăţişată? întrebă Băleanu. Dumneata ce-ai vrea să faci în viaţă…?!

  — Asta rămâne, deocamdată, un secret al meu, răspunse Spiridon zâmbind. Eu mă pot lăuda că am descoperit calea către ţinta care merită să fie atinsă. Recunosc, nu e un lucru uşor; nu e pentru toată lumea.

  — Ştiu la ce te referi, făcu locotenentul. Avocatura…

  Vădastra râse, şi-şi netezi apoi mustaţa cu arătătorul de la mâna dreaptă, îi plăcea să prelungească, măcar câteva clipe, pauza aceasta de mister şi îndoială.

  — Avocatura e numai un instrument, rosti el cu o voită încetineală. Un instrument, mai bine-zis unul din instrumentele pentru apropierea de ţinta pe care mi-am propus-o. Avocatura în sine nu e mai interesantă decât orice altă carieră. Totul depinde de ce faci cu ea, adăugă Vădastra confidenţial, dar pe acelaşi ton misterios. Ce faci cu ea…

  Într-o seară friguroasă de la începutul lui martie, Ileana se întâlni cu Partenie. După mai multe încercări, izbutise să-l găsească la telefon şi-l invitase ea, la ceai la cofetăria Nestor. La cofetăria Nestor îşi invita întotdeauna tante Alice prietenii şi, mai ales, prietenii străini ai rudelor şi prietenilor ei. La răstimpuri, cineva, necunoscut, telefona din partea domnului Economu de la Iaşi, sau a doamnei şi domnului Ifrim de la Bârlad, pe care-i întâlnise, cu un an sau doi înainte pe Coasta de Azur, sau în Italia, sau în Elveţia. Tante Alice îi invita în aceeaşi zi să ia ceaiul cu ea la cofetăria Nestor. De cele mai multe ori, relaţiile se opreau aici. Tante Alice venea cu taxiul, aproape întotdeauna singură (căci Ileana era ori plecată, ori găsea un motiv oarecare să rămână acasă), căuta o masă lângă fereastră, stătea de vorbă cu patronul, alegeau împreună, şi laborios, prăjiturile şi fursecurile pentru musafiri, apoi îi aştepta, făcându-şi vânt cu evantaiul, vara, sau aranjându-şi necontenit blana, punându-şi-o, scoţându-şi-o sau punându-şi-o din nou pe umeri, în timpul iernii. Singură, nu putea rămâne niciodată liniştită; trebuia să facă ceva cu mâinile. Curând, apăreau prietenii rudelor din Moldova şi tante Alice începea imediat să le povestească; despre călătoriile ei în Italia, dacă erau italieni, despre Lausanne sau St. Moritz, dacă erau elveţieni. îi ţinea aşa de vorbă până seara târziu, îndemnându-i cu prăjituri şi descriindu-le propriile lor ţări, citându-le nume de hoteluri şi pensiuni, reproducându-le conversaţiile auzite în tren, povestind întâmplările care îi fuseseră povestite cu 30-40 de ani în urmă; povestind îndeosebi aventura îmblânzitoarei de tigri, pe care i-o povestise, în 1905, prinţul Moruzov.

  Când Ileana îşi invita cunoscuţii la cofetăria Nestor, tante Alice îi dădea fără şovăire cele câteva mii de lei, pe care altminteri i le-ar fi refuzat. Şi una din sursele ei de venituri erau imaginarele invitaţii la cofetăria Nestor. Aşa îşi strângea bani pentru scurtele ei escapade la ski, spunând apoi lui tante Alice că e invitată la munte de prieteni, sau că nu plăteşte trenul, că va fi dusă până la Predeal cu maşina. în realitate, pleca aproape întotdeauna singură, în clasa a IlI-a, şi-şi alegea o gazdă ieftină, făcând economie la mâncare şi ţigări. I-ar fi plăcut să poată rămâne toată iarna la ski, aşa cum se lăuda, de altfel. Cât e zăpadă pe munţi, rămân şi eu la ski… Dar nu putea rămâne niciodată mai mult de opt, nouă zile. Şi pentru că nu-i plăcea să stea la Bucureşti, petrecea săptămâni şi luni de-a rândul la moşie, la Zinca.

  Ileana se aşezase la o masă din fundul cofetăriei. Când îl văzu intrând, tre-sărise; ar fi putut crede că e Ştefan. îi făcu semn cu mâna şi Partenie se îndreptă spre ea cu un pas repede şi totuşi fără grabă. De-abia când îl văzu de aproape, Ileana îşi dădu seama că nu seamănă atât de mult cu Ştefan. Partenie avea grumazul ceva mai scurt şi mai gros, şi figura îi era mai matură, mai concentrată, cu o expresie curioasă de ironie şi de resemnare totodată. Se înclină, îi sărută mâna şi, după ce se aşeză la masa ei, îşi roti o clipă privirile în jurul lui.

  La Zinca, în timpul iernii, Ileana îşi imaginase de mai multe ori întâlnirea cu Partenie. Voia să-l cunoască şi din curiozitatea de a întâlni un autor ale cărui cărţi îi plăcuseră (deşi, uneori, parcă vrea să se arate cât e de inteligent, cât e de deosebit de noi, ceştilalţi, şi asta mi-l face antipatic), dar mai ales ca să se răzbune pe Ştefan. începea s-o irite şi s-o jignească purtarea lui. Venise odată s-o vadă, înainte de Crăciun. Era singură acasă.

  — Ştii, începu el, voiam să-ţi spun ceva atunci, în seara când ne-am întâlnit. Şi n-am îndrăznit. Dar acum trebuie să ţi-o spun. Cred că am să te iubesc foarte mult, adăugă după o scurtă tăcere – şi toată faţa i se lumină dintr-un zâmbet. Cred că te iubesc deja foarte mult. Să nu râzi de mine. Ţi-am spus că-mi iubesc soţia, şi acum, curând, o să avem şi un copil. Şi cu toate acestea, simt că te iubesc din ce în ce mai mult. Voiam să-ţi spun asta, ca să nu plutească între noi nici un echivoc. Sunt îndrăgostit de dumneata şi uneori simt cum iubirea aceasta nu mai mă lasă să trăiesc. Umblu ca un năuc, vorbesc singur, vorbesc în gând cu Vădastra. Aş ii vrut să-i spun Ioanei, dar sunt sigur că n-are să înţeleagă ce se petrece cu mine. Nici dumneata nu înţelegi. Prea bine nu înţeleg nici eu. Dar iubirea aceasta ar putea să-mi reveleze ceva. Poate te-am întâlnit şi m-am îndrăgostit de dumneata ca să mă înveţi ceva. învaţă-mă, atunci! Spune-mi de ce mi-ai apărut în cale. Nu te-am întâlnit aşa, din întâmplare, doar ca să flirtez cu dumneata; nu-mi Place să flirtez. Nu mi-am înşelat niciodată soţia. Dar am simţit, întâlnindu-te, că mi s-a făcut un semn. Am văzut, atunci, în clipa aceea.

  — Ştiu, ştiu, îl întrerupse Ileana cu un gest de nerăbdare, cunosc povestea: maşina, cheile, ariciul, fluturii, cerurile, le cunosc, le cunosc, nu mai e nevoie să mi le repeţi.

  Simţise cum o cuprinde indignarea şi nu se mai putuse stăpâni. „Îmi vorbeşte de flirt, îmi repetă că nu şi-a înşelat niciodată soţia, ca şi cum ar crede că nu aştept decât asta, să flirtez cu el, că aş fi chiar dispusă să mă culc cu el, doar că el încă nu s-a hotărât să-mi facă această onoare. îşi închipuie că dacă m-a sărutat o singură dată, atunci, pe stradă…”

  — Toate acestea le cunosc, le cunosc, continuă ea fără să-i dea timp să răspundă. Sunt doar două lucruri noi, de care nu mi-ai vorbit încă până acum. Unul, mai puţin interesant: că ţi se pare că s-ar putea să fii îndrăgostit de mine. Mi s-au mai făcut declaraţii de felul acesta şi le-am trecut cu vederea. Dar ai mai spus ceva, adăugă cu un zâmbet. Ai pronunţat un nume…

  — Vădastra, spuse Ştefan.

  — Exact. Ce e cu el…?

  Ştefan o privi lung, nesăţios, cu un zâmbet întristat.

  — Venisem să-ţi spun o mare taină, începu el foarte tulburat. Să nu crezi că glumesc. Să nu crezi că e atât de uşor să simţi că iubeşti cu o dragoste nouă, nemăsurată, două fiinţe, două femei.

  — Cine e acest Vădastra? îl întrerupse Ileana.

  — Vorbesc uneori cu el, pentru că nu-l cunosc şi totuşi mă simt atras de el. Poate pentru că ascunde şi el o taină. Poate pentru că mi-a fost multă vreme vecin.

  — Dar ce fel de om e acest Vădastra? îl întrerupse din nou Ileana aprinzându-şi o ţigară. Vorbeşte-mi despre el. Mă interesează…

  Ştefan o privi din nou, cu o intensitate care o intimida şi apoi se ridică brusc de pe scaun.

  — Am să-ţi povestesc, vorbi el cu un glas schimbat începând să se plimbe prin odaie. Fără să ştie, am fost confidentul lui aproape un an de zile. Acum, în ultimul timp, e confidentul meu – tot fără să ştie. îi vorbesc aşa, în gând, când mă plimb singur pe stradă… Ascultându-l, Ileana simţi deodată că inima începe să-i bată mai repede. „Sunt nebună, îşi spuse roşind. începe să-mi intre în cap că-l iubesc. Tristan şi holda…” Dar îi părea rău că nu-l lăsase să-i spună mai mult, că nu-l lăsase să-i spună cât de mult o iubeşte şi cum o iubeşte. Ştefan vorbea despre Vădastra, plimbându-se înfrigurat prin cameră, şi ea nici nu-l asculta, nici măcar nu-l privea. îşi pironise ochii pe fereastră şi fuma; „mi-a spus că e îndrăgostit de mine. E absurd, e grotesc, dar mi-a spus că e îndrăgostit de mine. Şi, din nou sărutarea aceea nesfârşită, din care se trezise zbătându-se. E îndrăgostit de mine…”

  Din fericire, intrase în acea clipă tante Alice.

  — Domnul Ştefan Viziru, îl prezentă Ileana.

  — Care Viziru eşti mata? îl întrebase Tante Alice, măsurându-l din cap până în picioare. Am cunoscut şi eu un Viziru; generalul Viziru. L-am cunoscut la Iaşi, în timpul războiului.

  — Era bunicul meu, spuse Ştefan.

  — Dar încă n-am aflat sfârşitul poveştii cu Vădastra, vorbi Ileana când, o jumătate de ceas mai târziu, Ştefan se ridicase să plece.

  — Am să mai trec eu pe-aici, să continuăm povestea, spusese Ştefan. Am să mai trec într-o zi… Are să treacă azi, presimţea uneori Ileana, şi rămânea toată ziua acasă. „Are să treacă azi…” Se surprinse într-o seară privind fără gânduri pe fereastră, privind cum cad, rar, fulgii de zăpadă şi se topesc, alunecând ca lacrimile, pe geam – şi se hotărî brusc; a doua zi plecă la Zinca. Când se întoarse, pe la începutul lui februarie, tante Alice îi spuse în treacăt:

  — A fost alaltăieri pe aici nepotul generalului Viziru. îi părea rău că nu te-a găsit. Dar spunea că are să mai treacă.

  — Nu cumva am ieşit fără cravată? o întrebă Partenie observând că Ileana îl priveşte insistent, surâzând.

  Îşi puse mâna la gât, dar fără grabă, fără emoţie.

  — Semănaţi foarte mult cu un prieten al meu, spuse Ileana. Ştefan Viziru. Cred că îl cunoaşteţi…

  — N-am avut onoarea, vorbi Partenie privind-o calm, aproape indiferent. Doar pe soţia lui am cunoscut-o în treacăt; aşa cum poţi cunoaşte pe cineva cu care ai fost logodit şaisprezece zile… Nu, mulţumesc, fără lămâie, ridică el palma ca şi cum ar fi vrut să-şi acopere ceaşca de ceai. Sunteţi prietenă cu el sau cu soţia lui? o întrebă câteva clipe în urmă.

  — Cu el, cu Ştefan, spuse Ileana simţindu-se deodată intimidată. Pe ea nu o cunosc.

  — Ah, înţeleg, vorbi Partenie, şi-şi roti din nou privirile în jurul lui. Zâmbi, şi clătină din cap, salutând o pereche tânără care ieşea.

  — E totuşi agreabil să fii invitat de o admiratoare atât de frumoasă, aici, la Nestor, vorbi el. Asta îmi ridică şi mai mult acţiunile. Cred că am înţeles bine, la telefon: aţi spus: o admiratoare…

  La Zinca, Ileana se gândise că ar putea chiar să-i propună să fie secretara lui. „Nu am nimic de făcut, i-ar fi spus, şi totuşi aş vrea să fac o muncă inteligentă. Mi-ar place, bunăoară, să fiu secretara unui coleg. De aceea v-am telefonat. Poate mă recomandaţi unui coleg. Sau poate, aveţi chiar dumneavoastră nevoie de o secretară. Ştiu să bat la maşină şi pot face corespondenţă…” Dar ascultându-l simţi deodată nevoia să-i vorbească de altceva, şi-l întrerupse brusc.

  — Voiam să vă comunic un lucru foarte interesant, vorbi ea repede. De aceea v-am telefonat. Voiam să vă comunic un subiect de roman…

  Partenie apucă, cu mare grijă, un fursec, şi-şi plecă puţin fruntea deasupra farfuriei. Nu părea surprins.

  — Nu ştiu dacă aţi auzit de un domn, Vasilescu-Vădastra, continuă Ileana cu acelaşi glas precipitat. Mi-a vorbit Ştefan Viziru de el. E un om foarte interesant, plin de mistere. E chiar mai mult decât atât. E o adevărată enigmă. Nici Ştefan nu înţelege bine ce e cu el. Şi m-am gândit că aţi putea rezolva dumneavoastră enigma aceasta. Un scriitor are întotdeauna mai multă imaginaţie decât noi, ceilalţi, muritorii de rând. M-am gândit că aţi putea scrie un roman. E un subiect foarte interesant.

  …Partenie îşi mâncase fursecul fără să scoată un cuvânt, şi aproape fără s-o privească. Ileana se simţi din nou intimidată, şi cu un efort zâmbi.

  — Atâta cât am înţeles eu, reluă după o lungă pauză, cred că ar putea fi un foarte interesant subiect de roman. închipuiţi-vă un om mic, urât, şi cu un monoclu negru, care are o cameră de hotel…

  Dar în acea clipă se simţi ridicolă şi tăcu roşindu-se. Partenie continua să-şi bea ceaiul, absent; doar, la răstimpuri, îşi plimba o clipă privirile prin sală, pironindu-le apoi deasupra ceştii cu ceai. Tăcerea se prelungea, penibilă. „Trebuie să spun ceva, trebuie să-i mai spun ceva…”

  — Mai am şi un alt subiect de roman, reîncepu din nou Ileana, simţind cum o cuprinde panica. Voiam să vă spun că m-a sărutat şi pe mine. El, Viziru, m-a sărutat. Eram cu „familie nombreuse”, căci ploua, şi aşa, dintr-o dată, m-a sărutat. Nu mi-a spus nici un cuvânt, ci pur şi simplu m-a sărutat. Are obsesia asta, să sărute femeile pe stradă. E obsedat de asta. E un obsedat. Când era mic, vorbea cu fluturii şi cu guşterii. Doar cu aricii n-a ştiut niciodată să vorbească…

  Se opri, şi-şi muşcă buzele, privindu-l pe Partenie, lung, aproape cu deznădejde, implorându-l.

  — Cu aricii n-a izbutit niciodată să vorbească, repetă ea în neştire. Niciodată…

  Din acea seară, Ileana nu-l mai putea ierta pe Ştefan. Din cauza lui se făcuse ridicolă. Zâmbetul caritabil al lui Partenie când se ridicase să plece, cuvintele pe care i le spusese păstrându-i lung mâna în mâna lui, înainte să i-o sărute, toate acestea i se datorau lui Ştefan. îl aştepta acum cu o crescândă, intolerabilă nerăbdare. îl vedea deja în faţa ei, vorbindu-i de Vădastra, sau de copilul lui, sau de iubirile lui – şi-şi vedea, cu voluptate, zâmbetul cu care l-ar fi întrerupt. „Domnule Viziru, i-ar fi spus, am stat mult de vorbă despre dumneata cu maestrul Partenie…” îşi întrerupea gândul. Nu, nu era exact ceea ce ar fi trebuit să-i spună. Trebuie să găsească ceva mai insolent, mai provocator. „Domnule Viziru, pentru că ai adus vorba de iubire, să-ţi spun ce crede maestrul despre dumneata şi despre fosta lui logodnică…” Nu, nu era nici asta. Altceva, mai crud, care să-l facă să sufere.

  Şi într-o după-amiază auzind soneria, se duse să deschidă, fără elan, căci ştia că tante Alice aştepta o vizită. în prag o întâmpină, parcă mai palid, cu un zâmbet întunecat, Ştefan.

  — Nu vrei să facem o plimbare?! o întrebă el. Am venit să te iau la plimbare…

  Era o zi limpede, nefiresc de caldă, de aprilie. Parcă în dimineaţa aceea sosise primăvara. Săptămâni de-a rândul fusese frig şi plouase, şi uneori, în ultimele zile ale lui martie, ninsese din plin, troienind străzile ca în toiul iernii. Apoi reîncepuseră ploile, reci, mărunte, şi zăpada se topise, murdară, noroioasă. Şi deodată, într-o singură zi, cerul se limpezise. Venise primăvara. Ştefan o aştepta acolo, în prag, zâmbind.

  — Nu pot. Tante Alice are musafiri. N-au sosit încă. Dar dacă vrei, intră o clipă… Ce-ţi face copilul? îl întrebă ea câteva clipe în urmă, pătrunzând în salon.

  Evident, asta trebuia să-i spună. Aşa trebuia să-i vorbească. Să-l întrebe de soţia şi copilul lui cu un ton degajat, politicos, oarecare. Să-l considere un cunoscut oarecare, şi el să înţeleagă repede că e cineva oarecare, pe care l-ai întâlnit în tren, sau la băi, şi cu care schimbi în treacăt câteva cuvinte atunci când îl întâlneşti întâmplător.

  — Cum se simte tânăra mamă? îl întrebă ea din nou aşezându-se în fotoliul de lângă fereastră.

  — Bine, se simte chiar foarte bine, răspunse corect Ştefan. E curios cum de a venit deodată primăvara, adăugă el, oprindu-se în mijlocul salonului şi lăsându-şi privirile să treacă, departe, pe fereastră. Păcat că nu ne putem plimba…

  Păcat, păcat. Lumina aceasta nu-l va aştepta. Aşa cum era acum, nu va mai fi niciodată. Niciodată. Când se despărţise de Biriş, întristat, aproape descurajat, o regăsise deodată, lumina aceasta dulce, nefirească, fragilă – şi respirase adânc. „Timpul e ireversibil, fără îndoială, clipele aleargă şi cu fiecare clipă ne apropiem de moarte, cum spusese Biriş, cum ştia şi el, cum ştie toată lumea – dar în afară de asta mai e şi altceva. în afară de alergarea aceasta către moarte, mai e ceva. Lumina aceasta ascunde altceva. Viaţa întreagă ascunde altceva. Aşa cum sunt eu, aşa cum e Biriş, ascundem, fiecare dintre noi, altceva. Se află ascuns undeva în noi, în adâncul fiinţei noastre. Altceva.”

  — Păcat că nu ne putem plimba, repetă el, cu un glas scăzut, ca şi cum ar fi vorbit singur.

  Aşa îi spusese şi Ioanei, cu o jumătate de ceas mai înainte. întorcându-se din strada Măcelari, o găsi alăptând copilul. Era acolo şi sora lui, Adela. Era familia. Nu mai putea pleca să se plimbe cu Ioana, ca altădată. Şi nici măcar nu-i putea povesti vizita la Biriş, căci era şi Adela. L-ar fi întrerupt de la cele dintâi cuvinte. „Ai rămas acelaşi, i-ar fi spus. Ai un talent să descoperi oameni insipizi şi maniaci. Jeannette, s-ar fi adresat ea Ioanei, a rămas acelaşi; n-a mai evoluat din liceu. Are un talent…”

  — Cărei fericite împrejurări datoresc plăcerea acestei neprevăzute vizite?! îl întrebă târziu Ileana.

  Ştefan întoarse încet capul către ea. Avea ceva neînţeles şi tulburător în privirile lui.

  — Venisem să te iau la plimbare. Voiam să-ţi spun ceva. Adică, începu el după o scurtă şovăire, voiam să te întreb ceva. Dar aşa nu ştiu, îmi va fi greu. Nu ştiu exact ce-ar trebui să-ţi spun.

  Se tulbură deodată şi zâmbi.

  — Vino aici, lângă fereastră, îi spuse Ileana arătându-i un taburet de catifea. Poate n-are să-ţi mai pară atât de rău că nu ne putem plimba. De aici, se vede toată grădina…

  „Veniţi aici către fereastră, le spusese Biriş, ca să vă arăt şi punctul meu de vedere. Aici, lângă fereastră, se vede mai bine…” Se oprise, cu solemnitate, între ei, şi deschise larg gura, răsturnându-şi puţin capul pe spate. Cu un deget indică o măsea.

  — Aţi văzut-o?! îi întrebă. Şi le-o mai arătă încă o dată, ciocănind-o uşor cu unghia.

  — Aţi remarcat ceva?! întrebă din nou, privindu-i pe rând. E doar puţin mai îngălbenită. Atâta tot. Şi cu toate acestea, se deosebeşte radical de toate celelalte. Pentru că celelalte sunt măsele vii – iar asta, pe care v-o arătai, e o măsea moartă. I-a scos nervul acum trei ani. De atunci, nu-mi mai aparţine. E un mineral oarecare. Un os mort. Şi cu toate acestea îl păstrez în mine, e încă integrat vieţii mele… Nu ştiu dacă înţelegeţi ce vreau să spun?

  — Nu, mărturisi poetul din provincie. (Ştefan nu înţelesese bine cum îl cheamă. Aflase doar că publicase o plachetă de versuri şi că locuia în provincie.)

  — Şi cu toate acestea nu sunt profund, vorbi Biriş reîntorcându-se la birou. Osul acesta mi se pare simbolic. Nu pentru că e o primă avangardă a mea ajunsă deja, de trei ani, în câmpul morţii. Mi se pare simbolic pentru că e mai adevărat decât vecinii lui, măselele aşa-zise vii. Asta sunt eu, cel adevărat: un os mort, un mineral oarecare. Ce mă deosebeşte, încă, de el, de Biriş Petre cel adevărat?!

  Nu-i lăsase să răspundă; ridicase aspru mâna în sus, ca şi cum le-ar fi poruncit tăcere. Dar le făcu în acelaşi timp semn să se apropie de birou. Cu gesturi precaute, îşi plecă urechea pe lemn şi ascultă. Clătină din cap şi-şi puse urechea câţiva centimetri mai departe, ascultând din nou.

  — Nu e nici aci, şopti. îl auzeam adineauri, dar acum s-a dat la fund. Asta e obiceiul lui: se apropie din când în când de suprafaţă, apoi se refugiază repede către fund. Cred că e, acum, în ultimul saltar. Are o galerie directă din dreptul călimării până în ultimul saltar…

  Dar plecă brusc fruntea şi le făcu din nou semn, cu degetul la gură, să nu vorbească.

  — îl auziţi? şopti zâmbind câteva clipe în urmă.

  Ştefan auzi trei lovituri scurte, nefiresc de clare, urmate de o tăcere întreruptă numai de răsuflările lor.

  — L-aţi auzit?! întrebă din nou Biriş. E un cariu. Ceasornicul morţii, îi spun unii. Şi într-adevăr este un ceasornic al morţii. Numai bătăile lui îmi revelează Timpul-Moarte, timpul în care trăim noi, oamenii, atunci când spunem că trăim, că suntem vii. Orice altă bătaie – de ceasornic, de orologiu, de clopot – mi se pare camuflată. Suntem păcăliţi; ni se spune că a mai trecut o jumătate de oră, sau că e şase – ca şi cum asta ar avea vreo importanţă. Important e faptul că Timpul nostru, aşa-zis al Vieţii, e un Timp al Morţii. Asta, nici un ceasornic din lume nu ni-l spune. Dar mi-l spune ceasornicul meu, cariul ăsta care-mi roade, zi şi noapte, biroul. Care, într-o bună zi, îl va omorî. Poate mai târziu ca pe mine, dar, fără îndoială, îl va omorî…

  Se opri extenuat, şi-i privi pe rând, cu un zâmbet amar.

  — Nu ştiu dacă am fost destul de clar, reluă după câteva secunde. Am cumpărat biroul acesta puţin timp înainte de a-mi fi scos nervul la măsea. Am auzit chiar din prima seară cariul. N-a fost un presentiment; a fost o revelaţie. Ascultam, şi nu mă mai săturam. Când mă ridicam de la birou nu mă simţeam mai bătrân; mă simţeam doar mai aproape de moarte… Filosoful cel mai profund pe care l-am cunoscut, pe care am avut prilejul să-l cunosc personal, vreau să spun, e dentistul meu, doctorul Zamfirescu. „Nu e nimic grav, mi-a spus după ce mi-a extras nervul, doar că o să porţi de aici înainte un os mort cu dumneata.” Un os mort! Numai cuvântul ăsta mă înfioară!… Şi care e deosebirea între osul mort şi celelalte oase ale mele? Deosebirea pe care o numeam, adineaori, radicală? Deosebire între Viaţă cu V mare, şi Moarte? Uite-o aici, în biroul ăsta: un anumit număr de bătăi ale cartului. A bătut câteva sute, şi un os a murit. Va mai bate câteva zeci de mii, sau poate, să sperăm, câteva sute de mii – şi toate oasele mele vor fi moarte. încă alte zeci sau sute de mii, şi biroul acesta se va prăbuşi într-o zi, cenuşă. Astfel, vom intra cu toţii în eternitate: os, birou şi cu mine, cititorul lui Heidegger…

  Pentru că, adăugase el, câteva clipe în urmă, aprinzându-şi cu obişnuita-i încetineală o ţigară, să nu credeţi că tot ce v-am spus acum îmi aparţine. Nu, câtuşi de puţin. Numai cariul şi măseaua moartă sunt ale mele; restul, Timpul-Moarte, Timpul-alergarea către Moarte, sunt din Heidegger… Şi încă nu l-am terminat de citit. Şi nici măcar nu sunt sigur că l-am înţeles bine. Dar ăsta e Timpul, domnule Viziru, se întoarse el către Ştefan, ăsta e Timpul adevărat, de care vrei să scapi dumneata, din care vrei să te salvezi dumneata, din care încerci să evadezi…

  — Fără îndoială că azi nu prea eşti inspirat, vorbi din nou Ileana.

  Şi îi părea rău că e aşa, trist, neajutorat, tăcut, implorând parcă simpatia cu privirile lui lungi, cu zâmbetul acela obosit. îi părea rău că tocmai într-o asemenea zi de descurajare o găsise acasă.

  — Mă gândeam, începu el după ce se aşeză pe taburet, mă gândeam ce naivi sunt filosofii… Biriş, bunăoară, cu biroul lui mâncat de carii, cu osul lui mort, cu măseaua lui care a ajuns deja în câmpul morţii, şi cu lecturile lui din Heidegger…

  Ileana îl privi din nou şi zâmbi. „Nu înţeleg nimic, ar fi vrut să spună”', dar se răzgândi. îl lăsă să continue. Parcă ar fi vorbit cineva în somn şi nu te înduri să-l trezeşti, nu cumva să-i fie ruşine că l-ai auzit vorbind în somn.

  — Pretinde că ăsta e Timpul adevărat, continuă Ştefan. Ca şi cum lucrul ăsta nu l-am şti, fiecare dintre noi, lucrul ăsta atât de evident: că Timpul trece, că e ireversibil… Dar eu tocmai asta îl întrebam: cum se face că Timpul nu trece pentru sfinţi, cum se face că un sfânt nu simte lucrul ăsta pe care-l simţim noi: că trece Timpul. Un sfânt nu trăieşte, ca noi, în Timp: trăieşte numai în prezent, nu are trecut; pentru el, Timpul nu curge: într-un anumit fel, neînţeles, stă pe loc. Şi eu tocmai asta îl întrebam: cum izbuteşte el, sfântul, un asemenea miracol, ca să nu mai simtă timpul trecând prin el, măcinându-l, ucigându-l cu încetul…?

  „Cine e acest Biriş?”, ar fi vrut să-l întrebe Ileana, dar în acea clipă îşi aminti de Vădastra, de Partenie, de tot ce urmase, şi tăcu din nou, cu un zâmbet amar.

  — Nu ştiu dacă ţi-am spus vreodată de ce mi-am luat camera secretă, continuă Ştefan schimbând brusc glasul. Nu cred că ţi-am spus. N-am spus-o nimănui. Dar într-o bună zi am simţit că trebuie să am o a doua cameră a mea, cu totul şi cu totul a mea, ca să-mi pot satisface, la adăpost de orice indiscreţie, una din dorinţele care mă obsedau de mult: să pictez.

  — Eşti şi pictor?! îl întrerupse Ileana.

  — Nu, nu sunt. Mi-am dat repede seama că n-am nici cel mai mic talent. Dar aceasta n-avea nici o importanţă. Important era să am o cameră a mea, o cameră secretă, în care să-mi pot satisface această dorinţă: să pictez. Mi-am cumpărat tot ce aveam nevoie şi am început să pictez. Nu-ţi pot spune ce revelaţie a fost pentru mine lucrul acesta în aparenţă atât de simplu: să pictez. Nu aveam nici cele mai elementare cunoştinţe de pictură. Mă aşezam în faţa şevaletului, luam pensula şi începeam…

  — Ce pictai? îl întrebă Ileana.

  — De fapt, nu pictam nimic precis. Pur şi simplu luam pensula şi începeam să pictez. Mi-e greu să-ţi explic. Simţeam o mare linişte, aproape o beatitudine. Parcă nu mai eram eu, cel de toate zilele. Revenea la suprafaţă, de undeva, din străfundurile fiinţei mele, un alt eu, cel adevărat, fără griji, fără dorinţe, fără amintiri, chiar. Faptul acesta mă impresiona îndeosebi: că pictând, nu mai aveam amintiri. Vedeam, simţeam şi gândeam fel de fel de lucruri, dar parcă nu mai erau ale mele, nu veneau din trecutul meu. Pictând, nu mai aveam trecut. Trăiam altfel decât trăiam în casa mea, sau la minister, sau pe stradă. Trăiam în prezent. Ca sfinţii, adăugă Ştefan zâmbind. Citisem tocmai atunci o carte despre sfinţi, şi am înţeles că, pictând, trăiam şi eu ca ei. Trăiam numai în prezent… Ceva mai târziu, înainte de a se muta Vădastra alături de mine, am mai descoperit şi alt lucru: că în camera secretă, chiar când nu pictam, trăiam altfel decât acasă sau la minister. Orice aş fi făcut făceam altfel. Nu ştiu cum să-ţi explic, dar acolo Timpul era altfel, curgea altfel. Când mă întorceam acasă, uneori foarte târziu, nopţile, parcă m-aş fi întors dintr-o călătorie îndepărtată, parcă aş fi venit dintr-un alt oraş, unde erau altfel de obiceiuri şi întâlneam altfel de oameni… Vasăzică se poate trăi şi altfel decât cu un os mort ajuns deja în câmpul morţii, altfel decât spune Biriş. Se poate. Şi mă întreb de ce numeşte el timpul ăsta, care pentru mine e mai adevărat decât timpul de acasă sau timpul de la minister, de ce-l numeşte el evaziune… Se schimbase cu totul vorbind. Nu mai părea, ca la început, palid, întunecat, absent. Ileana îl recunoscu din nou, aşa cum fusese atunci, prima oară: mistuit de o flacără lăuntrică, şi cu faţa neîntrerupt luminată de acelaşi insesizabil zâmbet. Atunci se auzi soneria şi Ileana se ridică repede din fotoliu.

  — Sunt musafirii lui tante Alice, îi spuse în şoaptă. Te rog, nu pleca încă… Ştefan se ridică şi el şi se apropie de fereastră. Lumina de afară nu mai era aceeaşi. Era tot atât de transparentă, dar parcă îşi pierduse din intensitate; nu mai era aceeaşi.

  — Intraţi, vă rog, o auzi pe Ileana câteva clipe în urmă. Să vă prezint un bun prieten al meu, pictor. Ştefan Viziru, pictor, repetă ea apăsând cuvintele. Aţi auzit desigur de el. E un pictor de mare talent…

  — Cum să nu?! cum să nu?! spuse un domn în vârstă, care se sprijinea într-un baston. Cunoaştem. Felicitările mele. Mă bucur de cunoştinţă, spuse strângând viguros mâna lui Ştefan. Dumnealui e pictor, se adresă, cu glas răspicat, femeii de lângă el. Pictor. Pictează.

  Rostea prima silabă cu o forţă neobişnuită: Pic-tor, P/otează, ca scurte, neaşteptate explozii, repede sugrumate. Doamna întinse mâna şi se înclină cu respect. Era o femeie foarte bătrână şi părea speriată.

  — Doamna şi domnul Theodosiu, continuă Ileana prezentările. Buni prieteni ai lui tante Alice. Domnul Theodosiu a fost mare proprietar. Sunt buni prieteni cu tante Alice. Trebuie, de altfel, să mă duc s-o scol, adăugă ea cu un zâmbet. Vă tot aşteaptă de vreun ceas şi mi-e teamă că a adormit…

  Ieşi repede, făcând cu ochiul lui Ştefan.

  — Cum merge cu pictura, tinere?! îl întrebă domnul Theodosiu căutând un scaun pe care să se aşeze.

  — Bine, cred că merge destul de bine, spuse el încercând să zâmbească. Se simţea deodată vlăguit şi ridicol şi nu ştia ce-ar mai putea spune ca să nu se mai simtă ca un hoţ surprins în flagrant delict, ca un vicios care şi-a ascuns ani de-a rândul păcatele, şi e descoperit dintr-o dată în mijlocul unei mulţimi, e descoperit tocmai când se aştepta mai puţin.

  — Felicitările mele! vorbi domnul Theodosiu, aşezându-se.

  — Ce spune? îl întrebă doamna Theodosiu, plecându-se spre el, şi fără să cuteze a ridica privirile spre Ştefan. Parcă a spus ceva…

  — A spus că merge bine, răcni domnul Theodosiu. Dânsul e pictor. Pictează. E pictor de talent. Spune că merge bine cu pictura. A spus că-i merge bine…

  În orele lui libere Vădastra avea obiceiul să urmărească femeile care i se păreau frumoase şi elegante. înainte de căderea serii, se plimba pe Calea Victoriei, la întretăierea cu bulevardul Elisabeta, şi privea cu multă îndrăzneală femeile care treceau pe lângă el. De cele mai multe ori se mulţumea cu aceste priviri tăioase, insolente, prin care izbutea să-şi imprime măcar pentru o fracţiune de secundă voinţa lui de posesiune.

  Când, însă, o femeie i se părea de o excepţională frumuseţe, începea s-o urmărească. îndată ce ieşea din puhoiul care năpădea, la acea oră, spre Calea Victoriei, se apropia de ea, o privea fix, îi zâmbea, şi repeta această manevră de mai multe ori. Uneori, îi vorbea, folosind aceleaşi fraze: „îmi daţi voie să vă conduc, domnişoară?” sau: „Aşa de frumoasă, şi totuşi singură?!” Rareori mai adăuga ceva, deoarece Spiridon aştepta ca tânăra să-i răspundă, şi văzând că acest răspuns întârzia, credea că n-a auzit bine cele ce-i spusese, şi le repeta de mai multe ori. Dar, de obicei, n-apuca să intre în vorbă, pentru că tânăra ori se urca într-un tramvai, ori se întâlnea cu cineva, ori ajungea acasă.

  Odată, într-o seară de la începutul lui mai, o femeie, care i se păruse foarte frumoasă, se opri în faţa unei vitrine luminate. „Asta a făcut-o pentru mine!”, îşi spuse Spiridon, dar nu îndrăzni să se apropie. Poate că ar fi îndrăznit dacă ar fi ştiut ce să-i spună. însă nu avea pregătite decât aceleaşi fraze stereotipe, şi toată nădejdea lui era ca tânăra să-l întrebe ceva. Bunăoară: „De ce mă urmăriţi, domnule, cu atâta insistenţă?” La care el ar fi răspuns: „îngăduiţi-mi, mai întâi, domnişoară, să mă prezint. Sunt avocatul Vasilescu-Vădastra, doctor în drept, şi vă închipuiţi că un om de situaţia mea nu şi-ar fi permis să fie atât de indiscret, dacă n-ar fi avut un motiv destul de serios. Ei bine, domnişoară, daţi-mi voie să vă spun că am remarcat figura dumneavoastră, expresia dumneavoastră mai ales, încă de acum câteva zile, când v-am zărit pentru întâia oară…” Şi conversaţia ar fi urmat, nu se îndoia, într-un ritm foarte vioi. Sau, tânăra, auzindu-l că-i spune „domnişoară”, ar fi putut să se întoarcă şi să-i spună: „Nu vă supăraţi, dar sunt măritată de (să zicem) doi ani”. La care el ar fi replicat imediat: „îmi daţi voie să vă mărturisesc, domnişoară, că nu vă cred. Păreţi atât de copilăroasă şi de fragedă încât…” Era sigur, apoi, că tânăra căsătorită nu i-ar mai fi rezistat. Spiridon avea o nelimitată încredere în forţa de seducţie a verbului său. Dar, neajutorat, nu ştia ce să spună. Femeia părea că studiază cu destulă atenţie vitrina. „Pe mine mă aşteaptă!”, reflectă din nou Spiridon. Şi, aproape fără să-şi dea seama, făcu un pas spre ea.

  — Frumoase lucruri! începu el la nimereală, neîndoindu-se că tânăra, care întârziase atâta ca să-l provoace, va spune ceva.

  Femeia întoarse într-adevăr capul, dar expresia lui Spiridon era atât de comică – monoclul părea pus exact pentru o asemenea împrejurare, ochiul celălalt o sorbea cu o speriată aviditate, lăsând obrazul inert, cu urma unui zâmbet coclit în colţul gurii – încât izbucni în râs şi se depărta cu un gest blând de dispreţ. Spiridon rămase aiurit, neştiind dacă ar mai trebui s-o urmărească sau ar face mai bine să renunţe.

  — Nu ştii dumneata cine sunt eu! îi strigă dezmeticindu-se. Ai să afli dumneata într-o bună zi de mine…!

  Amuzată, femeia mai întoarse o dată capul, dar dând cu ochii de monoclul acela atât de pretenţios pentru figura şi hainele lui Spiridon, începu iar să râdă şi grăbi pasul.

  — Degeaba râzi! strigă Spiridon, luându-se după ea. Ai să vezi dumneata mai târziu cine sunt eu! Ţine bine minte…!

  Dar la primul colţ de stradă îşi reveni şi încetă s-o mai urmărească. „Adevărul este că nu ştie cine sunt, îşi spuse el. Mă ia drept un foarte oarecare, şi nu e vina ei, pentru că nu mă cunoaşte. Dacă m-ar cunoaşte, n-ar mai râde aşa. Dar, odată şi-odată, tot am s-o întâlnesc eu – sau poate chiar ea are să vrea să mă întâlnească. Are să vadă ea atunci…!”

  Alteori Vădastra pândea pe străzi lăturalnice întoarcerea tinerelor fete de la lucru, îndeosebi modistele, croitoresele. Niciodată nu s-ar fi gândit că ar putea întreţine o legătură cu o asemenea fată; dar îi plăcea să-şi exercite puterea asupra lor, să-şi verifice farmecul. Nu izbutea întotdeauna să intre în vorbă, pentru că fetele ori pufneau în râs, ori grăbeau pasul. Dar erau unele care se lăsau acostate şi Spiridon le dădea întâlniri pe străzi obscure, unde ştia că nu riscă să fie recunoscut. De altfel nu încuraja niciodată stabilirea unei legături şi, după un anumit număr de întâlniri, dispărea fără urmă. Ceea ce căuta el în asemenea aventuri era voluptatea iniţială, când îşi verifica puterea de seducţie asupra unei necunoscute, şi primele ceasuri de beţie verbală, care-i îngăduiau să se descopere în integritatea lui, ascunsă sau fragmentar revelată celorlalţi oameni.

  După prima întâlnire, Vădastra avea obiceiul să-şi invite tovarăşa la una din cofetăriile de cartier sau în câte un birt foarte retras, unde nu o dată ceruse o cameră separată, ca să poată vorbi în toată voia. De altfel era destul de generos şi cerea lucruri scumpe, pe care nu întotdeauna le găsea, comanda din vinurile cele mai bune şi, la socoteală, scotea portmoneul cu un gest de milionar, abia aruncându-şi ochiul pe nota de plată, lăsând în farfurie bacşişuri neobişnuite pentru acel local.

  — Hei, fetiţo, eu nu sunt ca d'ăia care-i ştii tu, începea Spiridon încruntat, pierde-vară şi încurcă-lume… Eu sunt un om cu personalitate… Nu pot eu să-ţi spun toate, înţelegi… Dar dacă ai şti cine sunt eu… Eu nu mă uit la bani. Ce poate să însemne cincizeci, o sută sau chiar cinci sute de mii de lei? Dacă aş fi vrut, aş fi fost până acum milionar. Dar n-am vrut, nu mă interesează. Ce înseamnă aia, milionar?! Sunt atâţia milionari şi uită-te la ei, ce fac? Duc aceeaşi viaţă ca şi ceilalţi oameni. Pe mine, toate acestea nu mă interesează. Eu urmăresc altceva, eu am un ideal în viaţă. Dacă ai şti!… Dar nu pot să-ţi spun…

  Fata îl asculta, crezând numai în parte cele ce-i spunea, dar nu mai puţin impresionată de volubilitatea şi siguranţa lui. Vădastra şovăia mult înainte de a se destăinui. începea ceva, apoi se oprea, o privea bănuitor, râdea nervos, repeta cu anumită disperare în glas:

  — Nu pot eu să-ţi spun toate, înţelegi… Degeaba te uiţi aşa la mine, e greu să ştii cine sunt. Nici nu-ţi trece prin cap… Eu, aşa ca să mă mai amuz, fac câteodată semn unei fete drăguţe pe stradă. Am şi eu nevoie, înţelegi, să mai respir, să mai iau aer… Dar încolo, abia dacă-mi mai văd capul de treabă. Şi, slavă Domnului, dacă ar fi să caut femei, apoi ar fi de-ajuns să fac un semn. Şi femei bine, din înalta societate… Ce ştii tu…?! Viaţa asta e plină de surprize. Uită-te la noi: în loc să fiu acum într-un salon elegant, în mijlocul a ce are mai distins Bucureştiul, am venit cu tine într-un birt infam. De ce?! Ei, nu pot să-ţi spun, dar dacă ai înţelege te-ai minuna şi tu…

  Altădată, dacă tânăra era mai pretenţioasă şi-l îndemna să meargă într-un restaurant luxos sau la cinematograf, Vădastra refuza lăsând să înţeleagă că ar putea fi văzut de unul din cunoscuţii sau „prietenele” lui.

  — Nu pot să-ţi spun numele, mă-nţelegi de ce, dar tot ce-ţi pot spune este că e una dintre femeile cele mai frumoase şi mai elegante din Bucureşti. Nu vreau să am discuţii cu ea. E o femeie inteligentă, modernă, nu că m-ar controla ce fac şi cu cine mă întâlnesc, dar înţelegi, e femeie, ţine enorm la mine, şi ar putea să-i spună cineva că ne-a văzut împreună…

  Sau dacă fata schimba tactica, încercând să-l necăjească şi ameninţându-l cu degetul, de câte ori el pomenea de legăturile amoroase, Spiridon o încuraja.

  — Da, spunea el mângâindu-şi cu unghia mustaţa, aici mă dau bătut. Trebuie să recunosc că ai ghicit: îmi plac femeile. Dacă aş avea timp să mă ocup de ele, n-aş mai prididi. Dar n-am timp. Am alte lucruri de făcut în viaţă…

  Uneori în cursul unor asemenea convorbiri, Vădastra începea să-i explice tovarăşei sale secretul succeselor lui la femei.

  — Ai observat şi tu asta, nu e nevoie să fii frumos ca un manechin ca să te placă femeile; o femeie inteligentă şi rafinată nu e atrasă de asemenea bărbaţi.

  Lor le plac oameni interesanţi, bărbaţii care au personalitate, şi au voinţă, şi au un ţel în viaţă. Un asemenea bărbat impune oricui. Dar mai ales femeilor bine, femeilor culte, distinse. Eu nu pot să spun despre mine că sunt frumos. E adevărat că am o figură foarte interesantă, şi asta atrage întotdeauna. Dar mai e ceva, în afară de figură; e personalitatea. Eu am personalitate. Asta e ceva foarte rar în zilele noastre. Unde te uiţi, nu vezi decât bărbaţi lipsiţi de ideal, fără voinţă, inculţi, proşti. Se cred cine ştie ce dacă au ajuns şefi de cabinet la un minister, sau deputaţi. Ce înseamnă să fii deputat? Ce ai câştigat cu asta? Există ceva mult mai interesant, ceva care merită… Nu-ţi pot spune toate, dar înţelegi… De aceea o femeie distinsă caută întotdeauna ceva excepţional, o personalitate. Femeia care m-a iubit pe mine, distinsa doamnă Zissu…

  Dar în clipa următoare regreta că pronunţase numele doamnei Zissu şi, după o scurtă şovăire, reîncepea să vorbească despre personalitate.

  — Ghici cu cine m-am întâlnit astăzi? o întrebase Ştefan.

  — Cu profesorul Antim.

  Dar în noaptea aceea nu-l visase. Răspunsese aşa, la întâmplare. Şi totuşi, cu el se întâlnise Ştefan.

  — Mi-a spus să trec odată să-l văd, să-mi arate colecţiile. Spune că are lucruri extraordinare…

  Antim. Ioana îşi aminti de prima ei noapte la clinică, de visul care-o înspăimântase atunci. I se păru că trecuse foarte mult timp de-atunci. Copilul (17 februarie), febra de lapte, reîntoarcerea acasă, spaima cea mare (când îl auzise tuşind, înecându-se brusc, şi crezuse că nu mai respiră). Şi pe urmă, într-o dimineaţă, descoperise că se făcuse foarte frumoasă. Ştefan descoperise lucrul acesta: că era din nou frumoasă, că se făcuse chiar mai frumoasă ca înainte. în oglindă, întreagă, goală, se privise şi ea: trupul înalt, bălai, parcă se împlinise, ochii i se limpeziseră; numai obrazul părea schimbat. Intervenise ceva, o lumină discretă, un sentiment de triumf, de orgoliu chiar, care o schimbase, fără să înţeleagă cum.

  — Mai bine m-aş fi dus să-l văd pe Antim, îi spusese Ştefan în acea seară de aprilie, când se întorsese abătut acasă. în loc să mă fi dus la Biriş ca să discutăm problema Timpului, mai bine m-aş fi dus la Antim…

  Ioana îl simţi că e abătut. Dar copilul avea temperatură şi era preocupată.

  — Mi se pare că are puţină febră, îi spuse. Nu cred că e ceva grav. A mai avut aşa şi alaltăieri… Ce s-a întâmplat la Biriş? îl întrebă ea.

  — îmi pare rău că m-am dus, spuse Ştefan.

  Intră în biroul lui, dar reveni foarte curând. îi pâlpâia o lumină tulbure, necunoscută, în ochi.

  — îmi pare rău că m-am dus, repetă cu un glas schimbat. Ne-am apucat să discutăm despre Timp. Biriş pretindea… Dar, în sfârşit, nu prea are importanţă ce pretindea el; am să-ţi spun altă dată. Voiam doar să te întreb dacă mai crezi că se pot iubi două fiinţe deodată…

  Ioana îl privi lung, pălind uşor. I se păru că e zvârlită înapoi, într-un timp al cărui gust începuse să-l uite. „Marea Scenă, îşi aminti ea brusc; acum începe Marea Scenă.”

  — Evident, continuă Ştefan cu acelaşi glas, nu eşti obligată să-mi răspunzi acum, pe loc. Dacă vrei, stăm de vorbă după masă, sau mâine la dejun…

  — Mâine la dejun avem pe Răducu şi pe Adela, vorbi încet Ioana. A trebuit să-i invit. Adela n-ar fi plecat nici până acum dacă nu-i invitam pentru mâine, la masă.

  Se mira ea însăşi ascultându-se vorbind. îşi lăsase braţele să-i atârne, moi, de-a lungul trupului. „Acum are să înceapă Marea Scenă.” Dar Ştefan parcă nici nu auzise ce-i spusese. O privea foarte adânc şi începuse să zâmbească.

  — Ai văzut şi tu ce lumină extraordinară a fost astăzi, spuse. Venisem să te iau la plimbare…

  — Mi-am închipuit, şopti Ioana zâmbind. Mi-a părut rău…

  — Ce lumină extraordinară, repetă Ştefan, scăzând şi mai mult glasul. Puteai înţelege orice într-o asemenea zi, puteai pătrunde orice taină; parcă vedeai de-a dreptul în firea lucrurilor. Astea nu sunt ceasuri ca toate celelalte ceasuri… De aceea te întrebam: tu crezi că se pot iubi două fiinţe deodată?… Mai bine zis, aş fi vrut să te întreb în după-amiaza asta. Acum, cred că e prea târziu. Poate că nici nu te-aş înţelege dacă ai încerca să-mi explici.

  Se aşeză pe scaun şi, fără s-o privească, îşi continuă monologul.

  — Dacă aş fi fost pictor, cred că asta m-aş fi trudit să înţeleg: cum s-ar putea păstra, într-un tablou, un anumit timp întru totul prielnic revelaţiilor, un anumit moment calitativ deosebit de restul momentelor care alcătuiesc Timpul cosmic? Cum aş fi putut păstra, măcar pentru propria mea folosinţă şi beatitudine, ceasurile după-amiezei de astăzi, lumina, gustul, misterul lor? De aceea mă gândeam: tu, care ai cunoscut de-a dreptul, nemijlocit, acest mister al iubirii a două fiinţe…

  În acea clipă, Ioana auzi copilul scâncind, şi alergă spre leagăn. Abia avu timp să spună:

  — Iartă-mă, te rog! Ştefan se întoarse absent în birou. Zadarnic aşteptase ea, înfiorându-se, să-i pună din nou întrebarea într-una din zilele următoare. Ştefan părea că uitase. O singură dată, aproape două luni mai târziu, într-o zi de la începutul lui iunie, Ioanei îi fu teamă. Ştefan se întorsese plictisit de la birou, oarecum abătut. Dar era vorba despre altceva: trebuia să plece chiar a doua zi la Sighişoara.

  — Nu înţeleg de ce m-au trimis tocmai pe mine, dar trebuie să mă duc.

  Ştefan pleca adesea în misiune în străinătate, când se pregăteau acordurile comerciale, dar niciodată până acum nu fusese trimis în provincie. O chestiune de arbitraj, crezu că înţelege Ioana; dar nu era sigură că înţelesese bine. Ştefan plecă în dimineaţa următoare şi lipsi aproape o săptămână. îi telefona în fiecare seară. Vorbea mai mult Ioana; doar o singură dată îl ghicise tulburat, fericit, şi atunci vorbise numai el. „Cred că am să mă apuc de pictură, îi spuse. Am să te învăţ şi pe tine. Cred că o să fim foarte fericiţi amândoi”, adăugase. Şi îi mai vorbise, repede, precipitat, despre primăvară, despre „un om extraordinar”, Anisie, despre livada lui de pomi roditori.

  La întoarcere, Ioana rămăsese surprinsă întâmpinându-l. Parcă întinerise. O lumină neînţeleasă îi scălda necontenit figura.

  — Am întâlnit un om extraordinar, începuse el. Şi acum să-ţi spun că şi eu, în felul meu, şi fără să ştiu, descoperisem ceva. începusem să profit de o posibilitate deschisă…

  Apoi trecu în odaia de baie, îşi făcu duş şi ieşi în halat ca să-şi caute un costum. Era o dimineaţă clară, sclipitoare, şi se vestea arşiţă.

  — Trebuie să mă integrez ritmurilor cosmice, spuse el trecând pe lângă Ioana. Este şi acesta un mare secret. L-am învăţat de la Anisie. Trebuie să-mi aleg un costum potrivit cu ritmul cosmic, adăugă zâmbind.

  Ştefan se îmbrăcă şi plecă la minister. Peste două ceasuri îi telefona spunându-i să nu-l aştepte la masă. Părea abătut. „O fi având plictiseli cu arbitrajul de la Sighişoara”, îşi spuse Ioana. Dar când, pe seară, Ştefan îi telefona din nou anunţând-o că nu vine nici la cină, Ioana se tulbură.

  — Ce s-a întâmplat?! întrebă ea, în şoaptă. Sper că nu e nimic grav… Dar Ştefan nu o mai auzise. Telefonista de la centrala ministerului întrerupsese convorbirea.

  În acea seară, ieşind de la minister, trecu pe la cafenea să-l caute pe Biriş. Se opri o clipă în prag şi-şi roti privirile în sală. Nu era, şi Ştefan se îndreptă agale spre strada Măcelari. îl întâmpină doamna Porumbache. Biriş încă nu se întorsese acasă, dar îl pofti să intre şi să bea o ţuică, aşteptându-l.

  — Sunt cam grăbit, minţi el. Am să mă reîntorc peste vreun ceas. Plecă, şi începu să-l aştepte plimbându-se pe stradă, în dreptul staţiei de tramvai. Fusese o zi caldă şi acum, la căderea nopţii, curţile şi grădinile erau din belşug stropite. Răzbătea de pretutindeni miros de pământ proaspăt şi de trandafiri. Câteva ferestre rămăseseră deschise. Se auzea, la capătul străzii, un pian. Un băiat de liceu se opri o clipă să asculte, apoi îşi aprinse, pe furiş, o ţigară, şi-o ascunse în pumn, şi trecu mai departe. Ştefan se apropie şi el de fereastră. Cineva încerca să cânte Sylvia Valse, dar se poticnea mereu la aceeaşi măsură şi reîncepea sârguincios, fără elan. Ştefan simţi că i se face foame şi se hotărî să se reîntoarcă, oprindu-se în drum la o cârciumă. Câteva clipe în urmă cineva îl trase de braţ.

  — Aici erai, maică? exclamă doamna Porumbache. Păi, de ce nu mi-ai spus că-ţi place fata? E a lui Trei-ochi-sub-plapumă. Aşa-i spunem noi, că tată-su era chior de un ochi. Dar are avere frumoasă. Casele astea-s ale lor. Şi au şi prăvălia aia nouă pe Lipscani: „La trei fazani”, aşa-i spune…

  — Mă duceam să-mi iau nişte ţigări, adăugă ea după un răstimp. Dar dacă nu ţi-e somn, mergem aici în colţ, la cârciumă, şi-ţi povestesc eu pe îndelete. E un negustor cinstit… Mă tratezi cu un vin?

  — Tratez, spuse Ştefan.

  Se aşezară la o masă aproape de uşă, ca să-l poată vedea pe Biriş când s-o întoarce.

  — Trebuie să treacă pe aici, spuse doamna Porumbache, că vine cu tramvaiul numărul 14…

  Oftă şi dădu peste cap paharul cu vin.

  — Păcat de el, că n-ar fi băiat rău, începu, dar dacă nu mă ascultă… De când îi tot bat capul să se însoare cu o fată bogată! Câte nu i-am găsit! Fete cinstite, de negustori, nu haimanale d-alea de studente. Uite, că venise vorba: fata lui Trei-ochi-sub-plapumă. Ştie franţuzeşte, cântă la pian, şi ce avere are. El era un pârlit când l-am cunoscut eu întâi. Venea la noi, în Ferentari, să-i gireze bărbatu-meu poliţe. Avea un magazin de fierărie. Magazin, vorba vine: o dugheană, cu câteva pachete de cuie şi o legătură, două de tablă. Şi acum are nu ştiu câte milioane! Ai mai pomenit aşa ceva…?! Să nu-ţi iei lumea în cap…?!

  Îşi umplu al treilea pahar şi începu să soarbă încet, gânditoare.

  — Numai că, fiecare om cu necazurile lui… Fata asta, de cântă la pian, nu e fata lui. A făcut-o nevastă-sa cu un locotenent. A ajuns şi ăsta bine acum; e colonel. E însurat, are copii… Chioru' ştia că nu-i fata lui, dar cum n-avea copii, s-a bucurat. Mai ales că-i mergea bine, de pe atunci. îşi deschisese prăvălie în Lipscani, lângă noi. Că bărbată-meu îmi spunea: „Uite şi pe prăpădim' ăsta că vine în Lipscani…!” Dar i-a mers bine; s-a înţeles cu unul de la o societate, şi făceau afaceri împreună: ridicau preţurile pe factură şi restul îl împărţeau între ei; au furat statul, cum se spune. Dar ce, parcă alţii nu fură…?! La ce ne-a folosit dacă am fost cinstiţi? Uită-te la Petrică: muritor de foame!… N-ar fi fost mai bine să facă şi el politică, aşa cum face băiatul chiriaşului?

  Se opri o clipă, apoi închise ochii şi zâmbi, furată.

  — Numai un an, doi aş vrea să mai fiu bogată, oftă ea, să mai fiu şi eu om în rândul oamenilor: cu trăsură cu doi cai, şi vara să mă duc la băi, la Căli-măneşti!… Hei! dar nu mai apuc eu toate astea. N-am avut noroc!… Adică, l-am avut, dar n-am ştiut ce să fac cu el… Credeam că ce-ai o dată, rămâne al tău până la moarte. Că de averea ta nimeni nu se poate atinge… Eram tânără, eram frumoasă; nimic nu-mi lipsea. Credeam că toate astea au să ţină aşa, cât mi-or place mie… Şi s-au dus toate. Nici nu m-am dezmeticit bine, şi s-au dus… Parcă nici nu-mi vine a crede!… Parcă nici n-ar fi fost…

  Îşi şterse o lacrimă şi căută în buzunarul şorţului batista să-şi sufle nasul.

  — Dar nu-mi spuseşi dacă vrei să-ţi fac vorbele cu fata, adăugă doamna Porumbache.

  — Sunt însurat, mărturisi Ştefan. Bătrâna îl privi mirată.

  — Dar văd că nu porţi verighetă, făcu ea bănuitoare. Păcat! adăugă ea după un răstimp, că e, poci spune, fată de colonel.

  Îl întâlni pe Biriş coborând din tramvai, când se hotărâse să se întoarcă acasă.

  — Te caut de două ceasuri, îi spuse. Voiam cu orice preţ să-ţi vorbesc… Biriş părea absent, obosit. Trăgea ostenit din ţigară.

  — Am fost la unul, Mihai Duma, tocmai la Cotroceni. Am umblat toată ziua. Să ne aşezăm o clipă undeva, adăugă căutând din ochi o bancă.

  — Hai mai bine la cârciumă, propuse Ştefan. Am multe să-ţi spun… Se aşezară la o masă din fundul grădinii.

  — Am fost tocmai la Cotroceni, vorbi din nou Biriş, zvârlind plictisit mucul de ţigară care i se stinsese în colţul buzelor. Ce-am putut umbla şi azi…

  — Cum îi spuneam şi Ilenei atunci când am discutat problema timpului, începu deodată Ştefan, după ce umplu paharele, nici cariul, nici măseaua ajunsă în câmpul morţii nu m-au convins. Ştiam asta mai de mult, o ştiam de când am început să pictez. Dar acum am şi o dovadă palpabilă: îl am pe Anisie…

  Biriş sorbi însetat jumătate din pahar, apoi îl umplu iar cu sifon şi-l dădu repede peste cap.

  — Mai spune o dată, făcu el. N-am prea înţeles bine ce mi-ai spus. Mi s-a părut că vorbeai de pictură…

  — Acesta era un secret, continuă Ştefan cu aceeaşi însufleţire, dar acum ţi-l pot spune şi dumitale. în orele mele libere, pictez. Dar nu de asta venisem să te văd. Venisem să-ţi vorbesc de Anisie.

  Biriş îl privi pătrunzător, îşi trecu uşor mâna peste părul rar din creştet, apoi îl întrebă, cu un glas obosit:

  — Cine e persoana?

  — E omul cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut. Locuieşte lângă Sighişoara. Acum, că l-am cunoscut, nu mai regret atât de mult că i-am vorbit Ilenei de pictura mea…

  — Ileana e soţia dumitale? întrebă Biriş umplându-şi din nou paharul.

  — Nu, spuse Ştefan pe un ton oarecare. Pe soţia mea o cheamă Ioana. Ileana e o fată pe care am cunoscut-o anul trecut, şi de care cred că sunt îndrăgostit.

  Se opri o clipă, pierdut în gândurile lui, şi zâmbi.

  — E curios, reîncepu cu alt glas, acum, că mi-ai spus, parcă şi Ileana ar putea fi soţia mea. Nu mă gândisem niciodată până acum la asta, adăugă visător. Nu că-mi pare rău că sunt căsătorit cu Ioana. Dimpotrivă, o iubesc foarte mult, foarte mult. Dar simt c-o iubesc şi pe Ileana… Deşi, după ce m-a prezentat, în ziua aceea, drept pictor, am simţit parcă un fel de ură împotriva ei. Parcă mi-ar fi trădat cel mai scump secret. Şi, într-adevăr, pictura mea este un foarte mare şi foarte scump secret… Dar, din fericire, l-am întâlnit pe Anisie. Şi tocmai despre el, despre omul acesta, Anisie, vreau să-ţi vorbesc…

  — Intră direct în materie, îl îndemnă Biriş văzându-l că a rămas din nou cu privirile pierdute. Cine e persoana?

  — Omul ăsta a descoperit o mare taină, şopti Ştefan aplecându-se peste masă. A învăţat cum să trăiască. Trăieşte el, ca om, ca fiinţă totală – şi nu se lasă trăit de ţesuturile lui, de glandele lui, de automatismele lui, ca noi toţi, ceştilalţi…

  — Dar de unde ştii că trăieşte astfel? îl întreabă Biriş începând să-şi caute pachetul cu ţigări.

  — L-am văzut cum îşi curăţa pomii din livadă, începu Ştefan cu un zâmbet misterios. Stăm pe prispă, şi-l observam. Atunci l-am înţeles. M-am convins că munca lui e de o altă calitate decât muncile noastre. Eram pregătit, de altfel, pentru asta, continuă Ştefan după o scurtă pauză, pentru că ceva din beatitudinea asta o cunoscusem şi eu când pictam. Numai că, în cazul meu, nu era vorba de o muncă responsabilă, cu un obiect precis, ca în cazul lui. El îşi curăţa pomii de omizi. îl observam şi-l simţeam cum era prezent în fiecare gest. în faţa pomului nu era distrat, nu se gândea la nimic altceva. Dar ghiceam că pomul acela i se revela în totalitatea lui. Nu era un simplu obiect, unul printre altele o mie la fel cu el, aşa cum ni se arată nouă, majorităţii oamenilor. Lui, pomul acela pe care-l curăţa, îi revela, în acel moment, Universul întreg. îl vedea în totalitatea lui: cu rădăcinile, cu ramurile, cu frunzele şi paraziţii lui…

  — Eşti sigur că vedea toate acestea?! îl întrerupse Biriş. Eşti sigur că tot ce-mi spui nu e un fel de afabulaţie mitologică provocată de propriile dumitale extaze?!

  — Vedea toate acestea şi vedea încă multe altele, pe care noi nu le putem vedea, spuse Ştefan cu gravitate. Stătusem mult timp de vorbă, în seara când îl cunoscusem. M-a dus la el un coleg de facultate. Şi tot colegul acesta al meu îmi povestise ce s-a întâmplat cu Anisie. E un om cu câţiva ani mai mare ca noi. A învăţat multe; a urmat conservatorul la Viena, s-a apucat apoi de teologie, a studiat matematicile, fizica, biologia. N-a vrut să sfârşească nimic; nu şi-a luat nici o diplomă. Acum vreo cinci, şase ani, a avut un accident; a alunecat în timpul unei ascensiuni şi a zăcut nu ştiu câte luni; s-a crezut, la început, că şi-a rupt şira spinării, dar era vorba de ceva mai uşor. în orice caz, atunci, în acele luni petrecute în ghips, a avut, să spunem, revelaţia: a simţit cum trece timpul şi a ghicit, totodată, ce s-ar putea face ca timpul să nu mai treacă…

  — începe să devină interesant! făcu Biriş, ridicând capul. Spune înainte?!

  — De atunci, continuă Ştefan cu o bruscă fervoare, el nu mai trăieşte, ca noi, după un orar mai mult sau mai puţin complicat, şi nu mai are un program, să-i spunem, personal. Nu mai ţine seama decât de timpul cosmic: de zi şi de noapte, de creşterea şi de descreşterea lunii, de anotimpuri. Şi acest timp cosmic, după câte mi-a spus, va fi într-o bună zi, pentru el, abolit. Dar, deocamdată, are nevoie de Timp ca să se regăsească pe sine. Să se regăsească, adică, în sensul metafizic al cuvântului: să ia cunoştinţă de fiinţa lui plenară, integrală. Şi atunci, nu se mai lasă distrat de la trăirea fiecărui moment esenţial al acestui timp cosmic. Pentru el, luna nouă sau luna plină, echinocţiile şi solstiţiile, răsăriturile şi crepusculele nu au, ca pentru noi, o simplă funcţie calendaristică. Fiecare din ele îi revelează un nou aspect al întregului, al Cosmosului. Neacceptând nici un alt timp în afară de timpul cosmic – neacceptând, în primul rând, timpul istoric, timpul în care au loc, bunăoară, alegerile parlamentare, sau înarmările lui Hitler, sau războiul civil din Spania – hotărât să nu ţină seama decât de timpul în care au loc evenimentele cosmice: evoluţia lunii, anotimpurile, rotaţia pământului – el se mulţumeşte să epuizeze semnificaţia fiecăruia din aceste evenimente cosmice. Trăieşte astfel o neîntreruptă revelaţie. Te-ai fi convins şi dumneata dacă l-ai fi ascultat vorbindu-ţi despre o noapte cu lună, sau despre nămiaza de vară, sau despre semnificaţia tuturor cântecelor de paseri şi de insecte la diferite ceasuri ale zilei. Pentru el, Natura începe să devină nu numai transparentă, ci şi purtătoare de valori. Nu e vorba de o regresiune în starea, să-i spunem, animalică a omului primitiv. El descoperă în Natură nu acea vacanţă a Spiritului pe care o caută unii dintre noi, ci cheia primelor revelaţii metafizice: taina morţii şi a reînvierii, a trecerii de la nefiinţă la fiinţă. Şi omul ăsta, care e de-abia la începutul experienţei lui, a izbutit deja să se sustragă Timpului. Nu numai timpului istoric – căci de acest timp se poate sustrage oricine se hotărăşte să trăiască departe de lume, fără ziare şi fără radio – dar şi timpului fiziologic. Deşi are câţiva ani mai mult ca noi, pare cu zece ani mai tânăr. Pare un băiat de 25 de ani…

  — Ascultă, exclamă Biriş, dând la o parte, enervat, paharul gol din faţa lui. Dumneata ori îţi baţi joc de mine, ori ţi s-a întâmplat într-adevăr un miracol: ai întâlnit, în carne şi oase, un personaj al lui Ciru Partenie…

  — Ce vrei să spui?! îl întrebă Ştefan cu un ton indiferent.

  — Nu citeşti Viaţa Românească! Partenie publică în ultimul număr o foarte ciudată nuvelă: E departe stâna? aşa îi spune.

  — Nu înţeleg ce legătură are una cu alta, vorbi Ştefan.

  — Ar trebui să citeşti nuvela, continuă Biriş. Este exact povestea dumitale. Cu singura deosebire că personajul lui Partenie nu e din Sighişoara, ci din munţii Moldovei. Autorul povesteşte cum l-a întâlnit într-o seară şi-au rămas de vorbă până noaptea târziu. Şi episodul cu accidentul la şira spinării, şi retragerea lui la ţară, şi tehnica integrării în Timpul cosmic, şi tot ce mi-ai spus dumneata, toate acestea le-am citit acum vreo două, trei săptămâni, în nuvela lui Partenie.

  — Nu se poate! şopti Ştefan.

  — Doar amănuntul cu curăţatul pomilor de omizi, şi interpretarea pe care i-o dădeai dumneata, nu-mi amintesc să le fi citit acolo. Dar, evident, adăugă Biriş cu o uşoară ironie în glas, nici nu şi-ar fi avut rostul în nuvelă: întâlnirea lor avusese loc într-o seară de toamnă, şi apoi, personajul lui Ciru Partenie nu avea livadă. Trăia, parcă, şi mai singuratic, în munte; singurii lui vecini erau ciobanii de la o stână!

  Şe opri şi-şi înălţă ochii spre Ştefan. Părea din nou pierdut în propriile lui gânduri; îşi rezemase bărbia în pumn şi privea drept înaintea lui, fără să scoată un cuvânt. Tăcură aşa, amândoi, multă vreme.

  — E de necrezut! vorbi târziu Ştefan, şi-şi umplu repede paharul.

  — Şi totuşi nu e nimic extraordinar, reîncepu Biriş. Aţi întâlnit amândoi acelaşi ins; un om destul de bizar, ce-i drept, dar totuşi un om în carne şi oase…

  — E curios că tot el, Marele Om, l-a întâlnit cel dintâi, spuse Ştefan silindu-se să zâmbească.

  — Indiscret cum e, continuă Biriş, ca şi cum nu l-ar fi auzit, Partenie a şi scris o nuvelă inspirându-se din această întâlnire. El l-a transformat în personaj. Dumneata l-ai luat mai în serios. Şi, în fond, cred că dumneata ai dreptate. Omul merită să fie cunoscut. Oricum ar fi, de la el se poate învăţa ceva…

  Ştefan clătină din cap.

  — Nu eu, în orice caz, spuse. Şi-mi pare rău. Eu va trebui să mă mulţumesc cu pictura…

  Dădu repede paharul peste cap, şi-l umplu din nou, cu furie.

  — Cu pictura, repetă el târziu ca şi cum ar fi vorbit singur. Va trebui să mă mulţumesc cu pictura…

  Îşi trecu mâna peste obraz şi încercă din nou să zâmbească.

  — Anch'io sono pittorel exclamă.

  Luă de pe masă pachetul lui Biriş şi-şi aprinse absent o ţigară.

  — N-am mai fumat de câţiva ani, spuse lăsând să ardă chibritul între degete. Biriş rămase cu braţele încrucişate, privindu-l. Tăcură iarăşi amândoi câtăva vreme.

  — Cred că e târziu, începu Biriş. Mă simt cam obosit…

  — Cum spuneai că se numeşte nuvela? îl întrerupse Ştefan ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o lungă reverie? Cum spuneai că se numeşte? E departe stâna? Cu semn de întrebare?

  — Cu semn de întrebare, spuse Biriş. Căci aşa începe nuvela: povestitorul se apropie de acel personaj misterios şi-l întreabă: „E departe stâna…?”

  — Şi crezi că are vreo semnificaţie asta, semnul ăsta de întrebare?

  — Nu cred, făcu Biriş gânditor. E o simplă întrebare, o întrebare ca oricare altele. Povestitorul întâlneşte un om singuratic, în munte, şi-l întreabă: „E departe stâna?”

  — Eu totuşi cred că are o semnificaţie, reîncepu Ştefan cu înfrigurare. în aparenţă, e o întrebare ca oricare altele. Dar dacă omul acela singuratic pe care l-a întâlnit Partenie este una şi aceeaşi persoană cu Anisie, atunci întrebarea ar putea avea şi o semnificaţie ascunsă. Bunăoară: Mai e mult până în rai? Sau: E departe Dumnezeu? Sau: Unde e Dumnezeu? Mai e mult până la Dumnezeu?

  — Nu cred, făcu Biriş. Partenie e un realist, un psiholog realist. Opera lui nu are semnificaţii mistice.

  Tăcu şi-şi umplu din nou paharul. I se păru că Ştefan nu-l mai ascultă şi prelungi tăcerea, sorbind, la răstimpuri, din paharul prea plin.

  — Şi acum, pentru că ai adus dumneata vorba, începu el târziu, mai pot să-ţi spun ceva. Mai pot să-ţi spun că Anisie al dumitale nu m-a convins. Integrat sau neintegrat în Timpul cosmic, tot câmpul morţii ne paşte, tot către moarte ne mână Timpul…

  Ştefan îşi trecu încurcat palma pe frunte, apoi şi-o lăsă pe obraz şi începu să şi-o frece.

  — Păcat de Anisie, vorbi el, păcat că l-a descoperit şi pe el Marele Om… Se opri, încruntat. Biriş îşi pironi privirile pe becul puternic din mijlocul grădinii; se adunaseră acum nenumăraţi fluturi de noapte şi gâze verzi, străvezii, şi-i dădeau târcoale orbeşte, zbătându-şi aripile ca într-un spasm fără sfârşit, lipindu-se o clipă de sticla încălzită şi apoi depărtându-se ca să încerce din nou, alături, cu aceeaşi neînţeleasă, patetică indiferenţă, tremurându-şi mai grăbit aripile, revenind de nenumărate ori, lovindu-se cu un sunet surd, neîntrerupt, de sticla lămpii, până ce cădeau ameţite, istovite, pe pietriş.

  — Ce mă miră, vorbi Biriş fără să-şi dezlipească privirile de lampă, este că Partenie a ajuns până la Sighişoara şi a întâlnit un personaj atât de deosebit de preocupările lui. El, care nu caută decât „experienţe” cu femeile din lumea bună… Acum, ar trebui să-l întâlnească şi pe Bursuc…

  — Numai că, de data asta, nu mă retrag atât de uşor din joc, îl întrerupse Ştefan cu un glas aspru, tăios. Anch'io sono pittorel Am fost şi eu la stână, l-am întâlnit şi eu pe Anisie. Et în Arcadia egoNu i-am pus întrebarea, dar am să i-o pun… Î-propos de semnul de întrebare, făcu el după o scurtă pauză, şi o lumină stranie i se aprinse deodată în ochi, n-ai vrea să-mi vezi picturile? Nu le-am arătat nimănui până acum, dar dumitale trebuie să ţi le arăt…

  — E cam târziu, spuse Biriş, şi sunt destul de obosit. Am fost până la Cotroceni…

  — Nu e nici unsprezece, făcu Ştefan sculându-se brusc de la masă. Nu e târziu, şi operaţia asta nu durează mai mult de un sfert de ceas. Mergem cu maşina. Aşteaptă-mă o clipă doar. Vreau să dau un telefon…

  Se întoarse după vreo zece minute, foarte bine dispus.

  — Iartă-mă, te rog, spuse. Nu-i ştiam numărul şi a trebuit să-l caut în cartea de telefon, şi nu găseam cartea… Dar bine că era acasă. Trecem s-o luăm cu maşina. Ne-am dat întâlnire într-un sfert de ceas, în faţa casei… Ştii, adăugă făcând semn chelnerului, la plată, e fata aceea, Ileana, de care ţi-am spus că m-am îndrăgostit…

  — Anch'io sonopittorel îi spusese la telefon. Vino să-ţi arăt picturile. Să-ţi arăt maşina aceea care a dispărut… Ileana şovăise o clipă şi-şi zvârli ochii pe ceasornic: unsprezece.

  — E nepotul generalului Viziru la telefon, spuse lui tante Alice. Mă invită la un pre-vernisaj al expoziţiei lui. Nu-l pot refuza…

  Auzi claxonul în faţa uşii şi coborî. O lovi răcoarea nopţii, mirosul florilor din grădină. Se simţi deodată, fără motiv, fericită.

  — Dumnealui e filosof, îi prezentă Ştefan pe Biriş. Ţi-am vorbit odată de el; el e acela cu osul mort, cu avangarda în câmpul morţii… O iei la hotel Boston, pe strada Bucovinei, se adresă şoferului.

  Apoi îşi aprinse precipitat o nouă ţigară şi se împinse către fundul maşinii.

  — Dă-mi voie să te tutuiesc, îi spuse luându-i braţul. Astăzi e o zi foarte importantă din viaţa mea. întâlnisem pe Anisie, şi azi am aflat că Marele Om îl întâlnise înaintea mea…!

  — Cine e Anisie? îl întrerupse Ileana cu un zâmbet.

  Avea din nou sentimentul acela tulbure, greu de definit, că Ştefan începe un joc absurd, numai de el înţeles.

  — E un om extraordinar, spuse Ştefan.

  — Extraordinar, întări domol Biriş. E chiar mai interesant decât personajul lui Partenie.

  — Şi sunt sigur, totuşi, că semnul acela de întrebare are o semnificaţie simbolică, îl întrerupse Ştefan. Sunt sigur că tot înţelesul nuvelei stă în semnul acela de întrebare…

  Ileana voi să-i spună ceva, dar Ştefan nu-i lăsă timp.

  — Am ajuns, vorbi el repede. Aici e camera mea secretă. Vă implor să nu pomeniţi nimănui de vizita aceasta. Am să vă spun eu altădată pentru ce…

  Plăti şoferului şi-i pofti să intre. Ridicându-şi ochii, cu mirare, din cartea pe care o citea, portarul zâmbi şi-i întinse stânjenit cheia de la odaie. Urcară tăcuţi până la etajul doi. Era un hotel nou, destul de curat, dar lipsit de gust, ascunzându-şi anevoie sărăcia.

  — Intraţi, le spuse Ştefan din prag după ce aprinsese lumina. Şi vă rog să vorbiţi foarte încet, căci pereţii sunt de paiantă şi se aude tot.

  — Vădastra, şopti Ileana.

  — Locuia acolo, arătă Ştefan întinzând braţul. Acum e o cameră de pasaj. Ultima oară era ocupată de un comis-voiajor din Braşov… Din fericire, de partea ceastălaltă nu am vecini…

  Ileana privi amuzată în jurul ei. Un interior banal de cameră de hotel modest, în care biblioteca ce parcă stătea să cadă şi masa de lemn încărcată cu cărţi păreau stinghere, aduse dintr-o altă lume.

  — Trebuie să ştiţi că sunteţi primii oameni care aţi intrat în camera secretă, continuă Ştefan în şoaptă. Nu vă puteţi da seama ce înseamnă asta pentru mine. Acesta e un secret al meu. Chiar dacă vi l-aş spune nu l-aţi înţelege…

  Se îndreptă spre fereastră şi o deschise. Se plecă mult peste pervaz, întorcând capul către camera vecină.

  — Puteţi vorbi, le spuse. Văd că e întuneric alături. Vecinul meu încă nu s-a întors.

  Ileana se aşeză pe scaunul din faţa patului: Biriş continua să privească titlurile din bibliotecă.

  — Anch'io sono pittoreâncepu Ştefan revenind în mijlocul camerei şi îndreptându-se spre Biriş. Mai dă-mi, te rog, o ţigară, spuse. Este a patra ţigară pe care o fumez în mai puţin de-un ceas. M-am lăsat de fumat acum câţiva ani, dar în noaptea asta simt că trebuie să fumez… îmi pare rău că nu vă pot oferi nimic, adăugă el după ce-şi aprinse, tremurător, ţigara. Aici nu se consumă nimic. Uneori, când mi-e foarte sete, beau un pahar cu apă de la robinet. Asta e tot. Ca şi în camera Samba, în această cameră secretă toate funcţiunile fiziologice sunt oarecum suspendate. Când mi-e foame, cobor în stradă şi-mi cumpăr un covrig. Dar nu pot mânca aici, nu pot urca în această cameră secretă cu un covrig, sau un iaurt, sau o pungă cu fructe. Aşa era şi cu camera Samba, adăugă el cu un zâmbet. înainte de a vă revela secretul cel mare, trebuie să vă povestesc povestea camerei Sambo.

  Se aşeză pe marginea patului şi-i privi pătrunzător pe amândoi.

  — Vă rog să nu mă întrerupeţi, le spuse. Acum, că Anisie a devenit personaj literar, vă pot revela şi eu secretele copilăriei mele. Am să vă spun povestea camerei Samba… Aveam vreo cinci, şase ani, începu el cu un glas înăbuşit, şi mă aflam cu familia la Movila. Locuiam într-un fel de vilă-hotel, care avea două etaje şi vreo cincisprezece, douăzeci de camere. în sala de mese, eram vecinii unui grup de tineri foarte misterioşi. Mi se păreau misterioşi pentru că, deşi vorbeau româneşte, nu înţelegeam prea bine ce vorbeau. Din când în când unul dintre ei rostea un cuvânt straniu, fără sens pentru mine, şi atunci toţi începeau să exclame, să se agite, să ridice glasurile. Eu eram fascinat de misterele lor. Şi într-o zi, întorcând brusc capul către masa lor, într-un moment când discuţia ajunsese neobişnuit de animată, am auzit pe unul dintre ei, pe cel care mi se părea cel mai bătrân pentru că avea mustăţi, l-am văzut ridicând braţul către tavan, parcă ar fi indicat o direcţie, şi l-am auzit rostind cu un glas solemn: Sambdl Toţi au amuţit deodată şi şi-au plecat ochii în farfurie. Apoi au repetat, pe rând: Sambdl Sambdl… în acea clipă am simţit un fior necunoscut până atunci: simţeam că pătrunsesem într-un mare şi cutremurător secret. Toate misterele bărbaţilor de la masa alăturată erau concentrate în aceste două silabe: Samba, şi printr-o împrejurare providenţială, întorsesem capul exact în momentul în care omul cu mustăţi arătase direcţia în care se afla această taină, Samba. Se afla deasupra noastră, undeva deasupra noastră, la etajul doi… Şi, evident, chiar în după-amiaza aceea am plecat s-o descopăr. Noi, copiii, dormeam într-o cameră separată, cu doica, alături de cea a părinţilor. M-am prefăcut că dorm, şi când am simţit că doica aţipise, am ieşit, am alergat cât am putut de repede pe culoar, şi am urcat la etajul doi. Am simţit că mi se bate inima de cum am ajuns acolo, la etajul doi. Nu ştiam încotro să mă îndrept, dar simţeam cum mi se bate inima din ce în ce mai tare. Am închis ochii, de frică, şi am început să calc încet pe covor, îndreptându-mă către fundul culoarului. Nu ştiu cât am mers, dar m-am trezit în faţa unei uşi, şi în acea clipă am simţit că acolo era Sambo. M-am întrebat mai târziu cum de am avut curajul să pun mâna pe clanţă şi să intru. Tremuram tot, şi dacă aş fi auzit în acea clipă un zgomot mai puternic sau un ţipăt de om, probabil că aş fi leşinat. Totuşi, am pus mâna pe clanţă şi am intrat… O văd şi acum. Storurile erau lăsate, şi în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de o cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu ştiu de ce, mi se părea că totul pluteşte acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile, şi lăzi, şi coşuri cu hârtii şi jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Şi atunci, în clipa aceea, am înţeles ce este Sambo. Am înţeles că există aici, pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi – există un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita, apoi, toată viaţa. Căci în Sambo simţeam că nu mai trăiesc aşa cum trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea asta fără nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur că acolo mă aştepta Dumnezeu, şi mă lua în braţe îndată ce-i călcam pragul. N-am mai simţit, apoi, nicăieri şi niciodată, o asemenea fericire, în nici o biserică, în nici un muzeu; nicăieri şi niciodată. Rămâneam, probabil, ceasuri întregi acolo, pentru că, reîntorcându-mă lângă ai mei, îi găseam agitaţi, neliniştiţi, uneori furioşi.

  — Unde ai fost? mă întrebau. Te căutăm de trei ceasuri…

  — M-am jucat, minţeam eu. Şi nici o ameninţare, nici o pedeapsă nu mă speria. Acceptam zâmbind toate: gândul că mă voi putea întoarce în Sambo, mă consola. Odată, venisem acolo cu câteva bomboane în buzunar. Fără să-mi dau seama, am luat o bomboană şi am început s-o sug. Imposibil! Nu avea nici un gust. Şi nici n-o puteam suge. Gura mi-era uscată. Nu-mi puteam mişca limba. Nu puteam face nimic în Sambo. Nu mi-era foame, nu-mi era sete, nu mi-era somn. Trăiam, pur şi simplu, în paradis. în seara aceleiaşi zile, când venisem cu bomboane, am observat cum oamenii de la masa de alături, mă priveau pe furiş şi vorbeau în şoaptă între ei, arătându-mă. Evident, mi-am dat eu seama, ei ştiau de crima mea, ştiau că intrasem în Sambo cu câteva bomboane în buzunar şi că încercasem chiar să sug una din ele. Cred că sentimentul de ruşine şi teamă că fusesem descoperit a fost cauza indigestiei pe care am avut-o. Două zile am zăcut bolnav. Doica mi-a spus mai târziu că vorbeam prin somn, şi deliram, deşi n-aveam febră prea mare. Bănuiam eu despre ce puteam vorbi, dar simţeam că nu mă trădasem. Ei, ceilalţi toţi, familia, nu ştiau de Sambo, nu întorseseră capetele la timp ca să vadă direcţia pe care o indicase omul cu mustăţi. Aşteptam, cu nerăbdare, să mi se dea voie să părăsesc patul. A treia zi, întorcându-mă de la plajă, am reuşit să le scap de sub ochi, şi am alergat la etajul doi. Dar n-am mai putut intra. Sambo era încuiată. Am rămas acolo, zdrobit, multă vreme, încercând din când în când clanţa. Zadarnic. Sambo rămânea încuiată. Mă rugam în gând, mă rugam aşa cum învăţasem să mă rog, şi rosteam toate rugăciunile pe care le ştiam, către Dumnezeu, Maica Domnului, şi Iisus Christos, şi îngerul meu păzitor, dar Sambo rămânea încuiată. M-am rugat în gând la omul cu mustăţi, m-am rugat la toţi cei de la masa lui, oameni puternici, cunoscători de cuvinte neînţelese, iniţiaţi în mistere – şi puneam, apoi, tremurând, mâna pe clanţă. Zadarnic. Uşa nu se mai deschidea. Mi se interzisese intrarea. Sambo îmi devenise inaccesibilă… Am revenit a doua şi a treia zi, am revenit în fiecare după-amiază, cât timp a durat vilegiatura noastră la Movila. Reveneam zadarnic. Mi se interzisese intrarea în Sambo. îmi dădeam, de altfel, seama de asta spionându-mi vecinii la masă. Nu mai mă priveau, nu mai ridicau glasurile. Vorbeau tot în şoaptă, cu frunţile plecate. Am aflat de la doică pentru ce: omul cu mustăţi se înecase la plaja de la Tuzla. Nu-l mai aduseseră aici. îl transportaseră direct la Constanţa. Nu le-am spus nimic, dar eu ştiam de ce se înecase…

  — Făceai, cu alte cuvinte, un complex de culpabilitate, îl întrerupse Biriş.

  — Nu, nu cred că era asta, continuă Ştefan. Nu aveam nici un sentiment de culpabilitate. Doar că, mi se părea că ştiam ceva; că participasem la o taină, alături de toţi ceilalţi de la masa vecină, şi că această taină implica, printre altele, şi o moarte… Atât.

  Se opri, extenuat, şi-şi aprinse o altă ţigară.

  — Dar, în fond, ce era Samba? întrebă Ileana. Ce-ar fi putut însemna cuvântul acesta, Samba…?

  Ştefan zâmbi.

  — Nu înţeleg nici eu, dar asta n-are mare importanţă. Mai târziu, în liceu, m-am întrebat dacă tinerii aceia nu discutau cumva literatură, şi dacă toate cuvintele acelea stranii, care mă înfioraseră pe mine, nu erau titluri de cărţi şi nume de autori. Poate că tânărul rostise cu emfază: Salammbo şi ridicase mâna în sus – şi mie mi se păruse că rostise Sambo şi arătase spre etajul doi… Dar chiar dacă ar fi fost aşa, experienţa misterului nu rămâne mai puţin valabilă, în fond, poate că toate discuţiile acelea literare n-aveau decât scopul acesta, ignorat, bineînţeles, de către cei care le purtau, scopul acesta de a-mi revela mie experienţa misterului. Nu vreau să intru, acum, în detalii… V-am spus povestea camerei Sambo ca să înţelegeţi de ce nu pot să vă ofer nimic în această cameră secretă, de ce nu pot să vă dau nici măcar o dulceaţă. Aici, în camera secretă, nu pot mânca…

  — Dacă am înţeles bine, vorbi Biriş, camera aceasta e o replică a camerei Sambo. încerci, acum, la maturitate, să regăseşti experienţa aceea inefabilă a copilăriei… Un psihanalist ar spune că e vorba de un complex de regresiune, de un infantilism…

  — Nu, începu Ştefan, nu cred că ai dreptate. Camera aceasta secretă are altă poveste. E prea lungă ca să v-o povestesc acum. De altfel, nici nu ştiu dacă aş reuşi s-o povestesc. Dar sunt sigur că e vorba despre altceva. Mi-aduc aminte de un gând care m-a obsedat când eram foarte tânăr: cum aş face să pot avea şi o altă identitate? Adică, să fiu şi alt om decât acela care mă ştiam, că începeam să devin, un om cu o anumită formaţie intelectuală, condiţionat de anumite complexe sociale şi morale, cu anumite gusturi, anumite automatisme? Cum aş face, îmi spuneam, să pot trăi şi altfel decât simţeam că începeam a fi obligat să trăiesc, obligat nu numai de familie sau societate, ci chiar de mine însumi, de propriul meu trecut, de propria mea istorie, cum ar spune Biriş. Ca să vă dau un exemplu, îmi plăceau anumiţi autori, şi, deci, mă simţeam obligat să-mi placă întotdeauna, pentru că mă convinsesem că-mi plac şi simţeam că m-aş contrazice dacă aş declara într-o bună zi că nu-mi mai plac; aş fi avut, în acea zi, sentimentul că mă contrazic, că nu sunt consistent, că nu am, cum se spune, suită în idei… Ei bine, în camera aceasta secretă sunt liber să mă contrazic, liber să cred ce-mi place, chiar dacă acele credinţe şi opinii sunt efemere…

  — Este, cum s-ar spune, o cameră extraistorică şi atemporală, făcu Biriş bine dispus, şi începu să râdă.

  — Este, bineînţeles, şi asta, continuă Ştefan cu fervoare, dar mai este şi altceva. N-am să vă pot spune tot pentru că nu ştiu cum aş putea exprima asemenea lucruri obscure…

  — Arată-ne mai bine picturile dumitale, vorbi din nou Biriş. Poate o să înţelegem despre ce este vorba când le-om vedea…

  Ştefan îi privi pe amândoi, pe rând, cu gravitate, apoi îşi trecu mâna pe obraz şi zâmbi.

  — Tocmai lucrul ăsta e greu de explicat, începu el după o lungă tăcere. Pentru că picturile acestea pe care vreau să vi le arăt, ascund un mare secret, şi dacă nu vi-l revelez în prealabil, mă îndoiesc că le veţi putea vedea…

  — Nu prea înţeleg ce vrei să spui, începu Biriş, dar eu tot cred că ar fi mai bine să începi prin a ne arăta picturile.

  Ştefan tăcu din nou, încurcat.

  — Mi-ai spus că ai să-mi arăţi maşina, vorbi deodată Ileana. Şi dacă vrei să ştii adevărul, pentru asta am venit: ca să văd maşina… Dacă ar fi fost vorba de altfel de picturi, poate aş fi refuzat; aş fi venit altădată să le văd. Dar, mi-am spus, poate că maşina aceea de la miezul nopţii nu se vede decât noaptea… De aceea am venit…

  Ştefan continua să tacă privind-o adânc, aproape încruntat.

  — Mi-ai spus: Anch'io sono pittorel reîncepu Ileana.

  — Şi sunt! exclamă deodată Ştefan. în felul meu, sunt şi eu pictor. Dar e o pictură cu totul specială. Ca s-o poţi înţelege bine…

  În clipa aceea se auzi din camera de alături un glas puternic, cu un accent provincial.

  — Arată-le, domnule, pictura, şi nu mai lungiţi vorba! Arată-le o dată, şi terminaţi, că e miezul nopţii!… Să putem dormi şi noi…!

  Ştefan rămase încremenit în mijlocul odăii. Ileana zâmbi amuzată şi-i făcu semn, arătându-i cu mâna spre camera vecină.

  — Răspunde-i ceva, şopti ea repede. Răspunde-i ceva ca să-l linişteşti!… Ştefan se apropie în vârful picioarelor.

  — Crezi că a auzit şi el? o întrebă, în şoaptă, foarte emoţionat. Crezi că a putut auzi şi el povestea camerei Samba…?].

  — Nu, n-a putut, îl linişti, şoptind, Ileana. Ştiu când a intrat. L-am auzit intrând. A intrat de vreo câteva minute…

  — Eşti sigură că n-a auzit?! întrebă din nou, tulburat, Ştefan. Ileana clătină din cap.

  — Arată-ne, acum, până ce nu adoarme, şopti Biriş, apropiindu-se.

  — Imposibil, vorbi foarte încet Ştefan. Trebuie să vă explic.

  — Lasă explicaţia, îl întrerupse Biriş cu nerăbdare. E târziu. Arată-ne măcar o singură pânză…

  — Arată-ne măcar maşina, şopti Ileana.

  Ştefan îşi trecu din nou mâna pe obraz, înfrigurat, agitat.

  — Nu există decât o singură pânză, spuse ei târziu. Nu există decât una şi aceeaşi pânză pentru toate picturile. De aceea spuneam că trebuie să vă explic; ca să ştiţi cum s-o priviţi. Maşina Ilenei, bunăoară, este ultimul tablou pe care l-am pictat; dar l-am pictat pe aceeaşi pânză pe care am pictat toate celelalte tablouri. Şi ca s-o puteţi vedea, trebuie să vă explic cum s-o priviţi; altminteri, n-o puteţi recunoaşte.

  — Ce-are a face! exclamă exasperat Biriş. Dumneata arată-ne pânza, că ne descurcăm noi; găsim noi maşina, n-avea nici o grijă…

  — Dacă vă spun că este una şi aceeaşi pânză! făcu Ştefan ridicând glasul.

  — Atunci de ce m-ai chemat? îl întrebă Ileana. Mi-ai spus că ai să-mi arăţi maşina…

  — Am să ţi-o arăt, vorbi Ştefan, dar după ce-am să-ţi explic ce pictasem înainte de maşină…

  — încăpăţânat mai e, domnule! exclamă din nou omul din camera vecină, încăpăţânat l-a mai făcut Dumnezeu…!

  Şi bătu, furios, cu pumnul în perete, de mai multe ori.

  — Le-o arăţi, domnule, sau mă duc să chem portarul…?!

  — Nu pot să le-o arăt, strigă Ştefan, pentru că n-au cum s-o vadă4!

  — Atunci stingeţi lumina şi vă culcaţi, ţipă cu toată puterea omul din camera vecină. Că dacă nu, mă duc şi chem portarul…!

  Ileana se ridicase, foarte bine dispusă şi se apropie de uşă.

  — Haide să mergem, şopti ea. Ne povesteşti mai bine pe stradă…

  — Pe mine să nu contaţi, vorbi enervat Biriş. Eu mă duc acasă… Sunt foarte obosit… Am umblat toată ziua, am fost tocmai la Cotroceni. Mă simt foarte obosit…

  III.

  Întorcându-se acasă după întâlnirea cu Voinea, totul i se păru în jurul lui feeric: mobila, lumina, covoarele.

  — Sunt la Iaşi, dragă, m-am stabilit la Iaşi, spusese Voinea repede, cu privirile plecate.

  Nu mai râdea, cu insolenţa de acum câţiva ani. Se îngrăşase, şi femeia de lângă el părea slabă, cu un aer timid de provincială.

  — Am o farmacie acolo, e proprietatea ei, şi arătase spre nevastă-sa. Căci şi ea e farmacistă. Ne străduim şi noi cum putem… N-au prea mers bine lucrurile în ultima vreme… Dar, ştii şi tu, aşa e la început…

  Vădastra se răsturnă în fotoliul lui de lângă birou şi zâmbi. „O farmacie la Iaşi… O ducem cam greu…” Săracul Voinea!… Şi cât îl făcuse să sufere cu câţiva ani în urmă…

  Rămase aşa, privind în gol. Se trezi întrebându-se: „Are să mai întârzie mult răspunsul lui Ford…?!” îi scrisese cu două luni mai înainte un lung memoriu în care îi comunicase planurile lui îndrăzneţe: controlul întregii opinii publice mondiale printr-o foarte secretă asociaţie de episcopi catolici şi protestanţi, savanţi cu renume universal, oameni politici şi scriitori din toate ţările, asociaţie care se oferea s-o organizeze şi s-o conducă el. îi scrisese lui Ford în mare taină, dându-şi adresa la post-restant, mărturisindu-i experienţa lui în serviciile secrete, dar stăruind mai ales asupra importanţei mondiale pe care ar putea-o avea această organizaţie, care ar aduce pacea în omenire şi ar face nemuritor numele industriaşului american. De câţiva ani, Vădastra elaborase Până în cele mai mici amănunte planul acestei organizaţii secrete, cu ramificaţii în toate capitalele globului. Lectura autobiografiei lui Ford îl încredinţase că numai cu o avere considerabilă şi un mare spirit de iniţiativă planul acesta ar putea fi împlinit. Şi atunci, după nesfârşite şovăiri în faţa numeroaselor ciorne şi proiecte de memorii, îi scrisese.

  …Într-o bună zi, nu se îndoia, întrebând ca de obicei la ghişeul poştei, domnişoara îl va privi cu o nedumerită curiozitate, şi îi va spune: „Da, domnule, aveţi o scrisoare din America!”. Nici un muşchi al feţei nu-i va tresări. Se pregătise de mult pentru această întâmplare. Se va încrunta, doar, puţin plictisit, şi va spune: „Ah! asta era! Credeam că era ceva mai interesant!” Apoi, foarte calm, va pune scrisoarea în buzunar şi va continua să privească figurile femeilor, aşa cum făcea întotdeauna când se afla în marea sală a Palatului Poştelor. Şi tot atât de calm va coborî treptele, şovăind încotro s-o apuce, hotărându-se în cele din urmă să se îndrepte spre Cercul Militar, mergând agale, fără nici un fel de preocupare în privire. Iar apoi…

  Îi era greu să aleagă între atâtea alternative tot atât de îmbietoare: poate că va trebui să plece în Statele Unite şi atunci ar intra în biroul domnului Protopopescu şi i-ar spune, aprinzându-şi o ţigară (ceea ce nu făcea niciodată, mai ales că fuma destul de rar): „Sunt chemat în Statele Unite, mi se pune la dispoziţie un cec important. E vorba de o misiune foarte delicată; nu vă pot spune decât în treacăt, înţelegeţi şi dumneavoastră…” Sau, rămânând în Bucureşti, i s-ar comunica din partea unei bănci că i s-a deschis un cont de, să spunem, cincizeci de milioane de lei pe an, cu rugămintea să fie discret şi să nu semneze cecuri decât persoanelor de mare încredere. „Dar de unde atâţia bani pe tine, Spiridoane?”, l-ar întreba într-o zi domnul Protopopescu, umilit că nu putuse afla prin propriile lui mijloace de informare izvorul nesecat al cecurilor. El l-ar privi în ochi, zâmbind sarcastic, apoi i-ar spune trăgând din ţigară: „Hei, şefule, îţi mai aduci aminte când bombăneai că nu sunt bun de nimic şi mănânc banii statului pe degeaba? Ei, iată că s-au găsit alţii, mai pricepuţi ca dumneata, care să-mi aprecieze talentele. Nu pot să-ţi spun cine, dar într-o zi ai să afli şi dumneata”.

  Şi după aceea s-ar aşeza pe lucru. Mai întâi: o călătorie în America să-l cunoască pe Ford, în cazul când acesta n-ar cere de la început să se stabilească în Statele Unite. Apoi, închirierea unei case elegante la Şosea, cu mobilă modernă, biblioteci, secretare (toate străine, pentru corespondenţa cu persoanele ilustre din alte ţări). El ar apărea destul de rar în lume. Din când în când, ar cere să fie invitat la recepţia vreunei Legaţii sau la balul Ministerului de Externe, unde ar apărea în frac, foarte sever, neacceptând să vorbească decât cu miniştrii, deşi nici acestora nu le-ar putea spune mare lucru, ascunzându-se întotdeauna sub aceeaşi formulă: „Nu sunt autorizat să declar mai mult Excelenţei Voastre, dar dacă voi primi noi instrucţiuni, voi ruga pe Excelenţa Voastră să treacă într-o zi pe la birourile noastre. Dar vă rog, insist chiar, multă, foarte multă discreţie! Chestiunea este dintre cele mai delicate…”

  Sau, numai ca să poată savura surpriza foştilor lui cunoscuţi şi prieteni, ar intra uneori să ia masa în restaurantele pe care le-a frecventat atâţia ani, şi ar chema plictisit chelnerul: „Dragă Jeane, ra-am săturat de meniuri cosmopolite, care încep cu eternele icre negre şi sfârşesc cu eterna şampanie. Dă-mi, dragă, ceva românesc, de-al nostru…” Apoi, fixându-şi bine monoclul fumuriu, ar privi de jur-împrejur, cu un aer de plăcută oboseală şi melancolie în acelaşi timp. Ar zări pe un cunoscut. „Ce mai faci? Ah, dragă, despre mine!… Am să-ţi spun altădată. Proiecte, călătorii, viaţă agitată, mare răspundere… Dar ce să-ţi spun, nu mă plâng. Este o muncă extrem de interesantă, care ar putea avea consecinţe internaţionale de cea mai mare importanţă pentru noi, românii, ca şi pentru Europa întreagă. Dragă, continentul nostru e prea mic! Ceea ce face Titulescu la Geneva e interesant, nu zic nu, dar e insuficient. Problema e mult mai vastă, şi e nevoie de spirit de iniţiativă, perspicacitate, discreţie… Tocmai de aceea ai să mă ierţi că nu-ţi pot spune prea mult. înţelegi şi tu, misiunea mea e plină de răspundere. Nu e vorba numai de România. Problema e infinit mai vastă… Sunt mulţumit că mi s-a încredinţat această misiune, pentru că de ani de zile, când voi credeaţi că nu fac nimic… lasă, lasă! de altfel nici nu vă acuz, pentru că, înţelegi prea bine, trebuia să ţin cel mai mare secret, şi voi n-aveaţi de unde şti cu cine lucrez eu… Tot ce pot să-ţi spun, este că misiunea aceasta mi s-a încredinţat de către un for internaţional…”

  Sau văzând că intră în restaurant o femeie distinsă într-un grup de domni bine îmbrăcaţi, ar privi-o absent, până ce ar observa că frumoasa necunoscută se pleacă la urechea vecinului de masă, ca să-l întrebe cine e domnul cu monoclu fumuriu. Atunci, şi-ar lăsa privirea să alunece nepăsător asupra grupului întreg, „în situaţia mea, ar spune prietenului de lângă el, aproape că nu mai pot privi o femeie frumoasă fără să nu am complicaţii. Telefoane, invitaţii la ceai, şi tot ce urmează. îţi închipui cât trebuie să fiu de prudent…!”

  O farmacie la Iaşi!… O ducem cam greu acum… Săracul Voinea! Dacă măcar şi-ar da seama de viaţa pe care o duce… Dar, în acea clipă, auzi uşa de la ascensor deschizându-se, câţiva paşi, şi apoi un râs scurt, emoţionat, de femeie. Tresări mirat, ciulind urechile. Pentru întâia oară de când se mutaseră împreună, Băleanu se întorcea acasă cu o femeie. Probabil că una de-alea, gândi Spiridon. Şi-şi aruncă ochii la ceas: trecuse de miezul nopţii…