Au trecut prin mai multe sate şi orăşele şi, în fuga autocarului, se silea să le citească numele, întrebându-se mereu încotro se îndreaptă. Apoi, după încă vreun sfert de ceas, începu să se zărească, de departe, o pădure. O privea, când i se păru că autocarul o ocoleşte, şi-atunci întoarse mâhnit capul, s-o mai privească încă. Dar o regăsi curând, în faţă şi în dreapta lor, o pădure înaltă, mare, compactă. înţelesese că mergeau într-acolo. I se păru că ştiuse asta de la început. Era prea cald. într-o nămiaza limpede, fierbinte de vară, autocarele acestea încărcate cu tineret nu puteau merge într-altă parte decât într-o pădure.

  — Pe locurile acestea au fost bălţi, spuse deodată tânărului de lângă el. Era un băietan înalt şi blond, cu ochelari, care-i zâmbise coborând din autocar şi-şi potrivise pasul după al lui. Umblau de-atunci alături. îi vorbise de concert, îi spusese cine va cânta. Dar Ştefan nu-l ascultase; privea necontenit drept înaintea lui. Curând au zărit zidurile mănăstirii.

  — în locul pădurii acesteia, au fost cândva bălţi, adăugă.

  — Mai sunt şi acum bălţi, spuse celălalt. Dar sunt dincolo de pădure. Grupul înainta compact pe alee, grăbind necontenit pasul. Concertul începea la trei şi jumătate. Ajungând în dreptul porţii, Ştefan şovăi. La umbră, una lângă alta, se întindea şirul de maşini.

  — Am să mai mă plimb puţin, spuse. Vin pentru prima oară la Royaumont. Tânărul îi zâmbi, apoi dispăru înghiţit de grup. Ştefan îi privi cum pătrund în curte şi se îndreaptă, în şiruri tot mai dense, spre clădire. „Au rămas doar câteva săli şi capela, îi spusese tânărul; mănăstirea fusese devastată în timpul Revoluţiei. Dar concertele au loc în fosta capelă, adăugase; este acolo o atmosferă, o atmosferă…”, începuse el cu o voce clară, neaşteptat de bărbătească, emoţionată. Dar Ştefan nu-l mai ascultase.

  După ce şi ultimul grup dispăru după aripa sfărâmată, câtă mai rămăsese, a mănăstirii, Ştefan porni singur pe alee. „De ce m-oi fi apucat să-i spun că pe aici au fost bălţi? se întrebă deodată. Dacă mai rămâneam o jumătate de ceas împreună, fără îndoială că i-aş fi povestit de Snagov, cum a strigat Mia şi cum…” în acea clipă îşi dădu seama că se gândise şi la asta când îi vorbise de bălţi; nu se gândise numai la bălţile din jurul Bucureştiului, unde venea să se scalde când era copil, şi unde, câţiva ani mai târziu, crescuseră arbori înalţi şi umbroşi, dar gândul îl dusese înapoi şi la după-amiaza aceea de vară de la Snagov, când a auzit-o pe Mia strigând, şi a văzut-o, pentru ultima oară, cum şi-a mai săltat încă o dată capul afară din apă şi apoi şi-a plesnit fruntea de unda caldă a lacului şi s-a lăsat înghiţită. „Au trecut aproape treizeci de ani de-atunci, îşi spuse ca să se trezească. E îngrozitor…”

  Parcă pe-aici, pe sub arborii înalţi, arşiţa după-amiezii de vară nu pătrunsese încă. Nel mezzo del cammin di nostru vita… Una selva oscura… Parcă s-ar fi simţit deodată observat de cineva şi zâmbi încurcat. Ştia foarte bine că-şi repeta cuvintele acestea ca să nu-şi amintească de bălţi şi de copilărie, să nu-şi mai amintească de părul bălai al Miei plutind, o singură, nesfârşită clipă, pe obrazul cald şi legănat al lacului. Una selva oscura, reîncepu el, încercând să se smulgă din sentimentul ciudat, de copilărească teamă, că cineva, foarte aproape de el, nevăzut, îl urmăreşte şi-l observă, şi citeşte în sufletul lui ca într-o carte deschisă, citeşte speranţa lui copilărească, absurdă, că dacă-şi va recita singurele versuri din Inferno pe care le ştia, va scăpa de amintirile bălţilor şi ale copilăriei. Pătrundea tot mai departe în pădure, întovărăşit de prezenţa aceea nelămurită şi implacabilă care-i ghicea toate gândurile şi-l făcea să zâmbească încurcat, ca un copil surprins de un ochi străin şi neîndrăznind să-şi reia joaca, hotărât doar să aştepte, cu acelaşi zâmbet vinovat pe figură, mulţumindu-se să aştepte şi să respire, intimidat, până ce ochiul străin va dispare, lăsându-l din nou singur cu taina jocului numai de el cunoscut.

  O zări de departe şi inima începu să i se bată înainte de a o fi recunoscut, începu să alerge. Maşina era trasă pe marginea aleii, la umbra rară a unui paltin. Portiera era deschisă. Ileana se plecase mult spre fundul maşinii, încercând să aşeze un teanc de reviste ilustrate între două mici valize. Auzindu-i paşii grei, se întoarse speriată. Se făcu deodată foarte palidă.

  — Asta era, spuse Ştefan înainte ca s-o ajungă. Asta era maşina…

  Se opri ca să-şi potolească bătăile inimii şi înghiţi de câteva ori, cu un mare efort. îşi dăduse seama că fusese ridicol, spunându-i asta; absurd, ridicol că acestea fuseseră primele cuvinte pe care le rostise; ani de-a rândul îi vorbise neîncetat, îşi închipuise în nenumărate chipuri reîntâlnirea lor şi se auzise de nenumărate ori rostind primele cuvinte, întotdeauna altele, pe care i le va spune regăsind-o – şi totuşi, zărind-o de departe, ghicind că este ea înainte de a o recunoaşte şi începând să alerge spre ea, nu izbutise să-i spună altceva. Dar văzuse maşina.

  — Maşina de care-ţi vorbeam, continuă fără să înţeleagă de ce se lasă spus de altcineva din el, de cineva care vorbea în numele lui, mai repede ca el, izbutea să vorbească întotdeauna mai repede şi înaintea lui. Mi se păruse că are să dispară, că exact la miezul nopţii are să dispară…

  Ileana se rezemase de portiera deschisă. Era întocmai aşa cum o lăsase el; arsă de soare, cu ochii de culoarea acelei specii rare de pansele. Şi totuşi nu o lăsase aşa, înţelese în clipa următoare, nu mai era aşa în noaptea Anului Nou, în camera lor de la Busacco. Fusese aşa când o zărise pentru întâia oară, la Băneasa, când ea întoarse capul ca să vadă cine o urmăreşte prin iarbă, cine umblă repede înapoia ei. „Pe locurile acestea au fost bălţi”, îi spusese el atunci.

  Primele cuvinte pe care i le spusese. Ştiuse şi atunci de maşină, dar nu-i spusese de la început. îi vorbise de bălţi, de arborii pe care-i sădise când era în liceu, de arici, de cerurile care se deschid în noaptea de Sânziene. Dar ştiuse şi atunci, de la început, de maşină.

  — Era întocmai ca asta, continuă. Aveai un lanţ mic cu chei yale şi alte câteva cheiţe…

  Cu un efort, izbuti să zâmbească şi o privi în ochi.

  — N-a fost o nălucire. A fost aievea…

  Mulţi ani, nu îndrăznise să-şi amintească noaptea de la Busacco. Parcă ar fi fost un timp împietrit, transformat în chip misterios într-un fel de fortăreaţă cu ziduri înalte de piatră. Când, luată de gânduri, se întorcea în trecut, zărea de departe zidurile nopţii de la Busacco, şi le ocolea, fugind, cufundându-se mai adânc în amintire, regăsind casa de pescari de la Cascaes, regăsind ultimii ani petrecuţi în strada Batistei sau, şi mai departe, vacanţele de la Zinca, verile copilăriei ei. Timpul împietrit luase înfăţişarea camerei de la Busacco: o cameră sinistră, ca încăperea în care tocmai murise cineva, dar în care nu fuseseră încă aduse coroanele şi draperiile negre. începuse să se îmbrace: „Nu tremur! îşi repetase necontenit. Nu tremur…!” Când maşina ieşise încet din curtea hotelului şi pătrunsese în pădure, şi zări zdrenţele de ceaţă atârnând printre arbori ca nişte giulgiuri mohorâte, simţise o zădărnicie fără nume, ca şi cum viaţa s-ar fi stins deodată pretutindeni în jurul ei. „Nu plâng, îşi repeta, nu plâng.”

  — Când te-am zărit atunci, la Băneasa, de departe, am ştiut că veniseşi cu maşina. Nu eram nebun. N-a fost o nălucire. Era exact maşina asta…

  Entrocamento, Madrid, telegrama către Walkiria, ceasurile petrecute în sala de aşteptare a gării din Madrid, cu privirile ascunse în ziare, nu cumva s-o recunoască cineva de la Legaţie. Apoi, noaptea în wagon-lits, până la Barcelona.

  — Est-ce que Madame deşire encore quelque chosel o întrebase stewardul.

  — Ştiam că am să te găsesc. Am fost şi la Zinca. Oamenii au ars conacul, Marina murise, dar ştiam că am să te găsesc.

  Ileana îl privise necontenit în ochi, speriată, parcă i-ar fi fost teamă că va spune altceva, că va rosti alte cuvinte.

  — Ştiam, reluă Ştefan. După ce-am înţeles tot ce s-a întâmplat şi am aflat cine a fost doamna Zissu…

  Tăcu, tulburându-se deodată. Ea se smulse de lângă maşină, făcu câţiva paşi şi se aşeză pe iarbă, la marginea aleii. îşi prinse genunchii în braţe şi-şi plecă fruntea. El se apropie încet, parcă cu teamă. I se păru că plânge, şi rămase în picioare în faţa ei, intimidat.

  Uneori, nopţile, o trezea deznădejdea. „Nu am nimic de la el, nu mi-a rămas nimic.” Ar fi vrut să poată plânge, şi gemea apăsându-şi perna pe gură ca să n-o audă Walkiria. O auzea, totuşi, şi câteva minute în urmă ciocănea uşor şi intra, încurcată, cu privirile ei speriate, neştiind ce cuvânt îi va spune întâi. „Nu mi-a rămas nimic, gemea Ileana. Aş fi vrut să am ceva de la el, măcar o floare, sau o batistă, sau un plic cu adresa scrisă de el, orice, ceva care să fi fost al lui…” Apoi, într-o noapte îi spusese: „Aş vrea să am un copil. Sper să am un copil. Repetase de-atunci întruna: Am să am un copil…” De la Lisabona, prietena îi scria aproape în fiecare zi. îi scria că Ştefan îi trimisese de mai multe ori flori, o căutase la Cascaes, telefonase la Madrid. Apoi îi scrisese că luase avionul pentru Bucureşti. „Are să se ducă la tante Alice, îşi spuse Ileana. Are să afle unde sunt. în câteva zile va fi aici. Va veni cu un bucheţel de lăcrămioare, cu părul ud de ploaie, fără macferlan, va suna, cu bucheţelul de lăcrămioare, în ploaie, şi-i voi deschide eu uşa şi ne vom privi. îmi va zâmbi.” îi spunea Walkiriei: „Aşa face întotdeauna. Dispare câteva săptămâni, câteva luni, apoi apare pe neaşteptate, cu un bucheţel de flori în mână, sub ploaie, şi zâmbeşte încurcat, ca un copil.” Apoi adăuga, repede: „Vreau un copil de la el. Aştept un copil…”

  — Ştefan, şopti ea târziu, fără să-şi ridice ochii, ce vrei de la mine?

  Se lăsă repede în iarbă lângă ea şi o privi lung, speriat, fără să îndrăznească s-o atingă.

  — Ce vrei de la mine? şopti ea.

  — Ileana, strigă, sunt eu, Ştefan! Te-am căutat. Ştiam că am să te găsesc…

  Dar se auzi vorbind şi i se păru că vorbele lui sunt rănite, neputincioase, ca şi cum ar fi fost spuse de altcineva în locul lui, de cineva care ar fi încercat să-l imite şi nu izbutea, pentru că un foarte uşor, aproape imperceptibil sunet fals îl trăda chiar în clipa când rostea cuvintele.

  — Sunt eu, Ştefan! repetă speriat.

  În iarna aceea a aşteptat mereu. Tante Alice îi scria cu regularitate. Nu pomenea nimic de Ştefan, şi într-o zi Ileana se hotărî s-o întrebe. Târziu, îi răspunse: „Am auzit că e pe front, în Rusia…”

  — Sunt eu! îl auzi din nou.

  Fuma necontenit. Rămânea tot timpul în odaia ei, privind spre lac, şi de câte ori intra Walkiria o găsea fumând. Se ducea întâi să deschisă fereastra.

  — Ştiam de la început că aşa va fi, spunea Ileana. Ştiam că nu voi avea un copil. Ştiam că nu-mi va rămâne nimic de la el. Am ştiut asta de când l-am văzut. Din clipa când l-am zărit în pădure, am ştiut că aşa va fi, că nu voi avea nimic de la el, că aşa mi-a fost ursita: să n-am nimic…

  — Ileana! îi strigase într-o noapte Walkiria, parcă speriindu-se deodată de strigătul ei, tu n-ai să poţi trăi fără el. Du~te după el în ţară, du-te şi-l caută.

  — Probabil că a murit în Rusia, răspunsese atunci. Pentru mine, în orice caz a murit: dacă nu s-a dus să mă caute la tante Alice, înseamnă că am murit pentru el, deci a murit şi el pentru mine. Şi nu mi-a rămas nimic de la el, nici măcar un plic cu adresa scrisă de mâna lui…

  Când intra, o găsea întinsă pe divan, fumând.

  — Mi-a spus doar de trei ori că mă iubeşte. De trei ori în şase ani. îmi vorbea mai mult de Vădastra şi de doamna Zissu. îmi vorbea de Timp şi de maşina care ar fi trebuit să dispară la miezul nopţii, de camera Samba şi de cerurile care s-ar putea deschide. îmi vorbea despre tot, chiar şi de război şi de afacerile lui Vidrighin, numai de iubirea lui nu-mi vorbea niciodată. Nici măcar nu ştiu dacă m-a iubit. Spunea doar că i-am fost ursită. Eu l-am iubit de cum l-am zărit. Umbla în pădure în urma mea şi am întors capul şi atunci am ştiut că este el, că pe omul acesta am să-l iubesc toată viaţa. Am ştiut, dar n-am vrut să recunosc. Era căsătorit, îşi adora soţia, curând au avut şi un copil, dar eu ştiam că pe el am să-l iubesc toată viaţa, deşi nu voiam să recunosc. Am încercat totul ca să-l uit. Şi poate, totuşi, până la urmă l-aş fi uitat, dacă nu reapărea pe neaşteptate în viaţa mea. Pe neaşteptate, venea să mă vadă sau îmi telefona, şi atunci înţelegeam că nu-l uitasem încă, dar nu voiam să recunosc.

  — Ileana! îi spusese Walkiria apropiindu-se şi luându-i mâna, du-te şi-l caută.

  — Are să mă caute el, strigase sărind deodată de pe divan, are să mă caute în genunchi până la capătul pământului şi n-are să mă găsească. Dacă n-a murit în Rusia, are să mă caute tot restul vieţii, dar n-are să mai mă găsească. Aş fi vrut doar să am un copil de la el…

  — Ileana, ce se întâmplă cu tine? o întrebă Ştefan coborând brusc vocea, ca şi cum, de teamă să nu-l trădeze, nu mai îndrăznea să se încreadă în ea, mulţumindu-se să şoptească.

  „Aş fi vrut să am un copil”, îşi repeta de câte ori voia să plângă. Izbutea să plângă numai când îşi spunea lucrul acesta, că ar fi putut avea un copil de la Ştefan şi nu l-a avut. Walkiria o auzea plângând, cu perna la gură, şi atunci se ridica din pat, dar şovăia şi începea să aştepte, intimidată, neştiind dacă ar trebui să se ducă la ea s-o mângâie, sau să aştepte. Apoi, într-o dimineaţă, Ileana îi spuse:

  — Sper că n-a murit, şi atunci trebuie să trăiesc şi eu, să mă răzbun. Vreau doar atât: să am un copil de la el şi să mă răzbun. Nu cer decât atât de la viaţă. E mult, Walkiria? Nu cer decât să am un copil de la el şi să mă răzbun…

  — Ştiam că aşa se va întâmpla, şopti el.

  Îi zărise verigheta, dar o privise fără s-o vadă, silindu-se să n-o vadă, izbutind să n-o mai vadă. Se apropie mai mult de ea.

  — Am fost la Zinca, începu târziu, cu teamă, încercând să scape de propria lui voce, să se despartă de ea, să o smulgă din el şi să o zvârle undeva în urma lui, ca să poată rămâne, în sfârşit, singur cu Ileana.

  Dar i se păru deodată zadarnic şi tăcu. Totul i se păru în acea clipă zadarnic. Văzu din nou verigheta în degetul Ilenei, şi luciul acela aburit de aur cald i se păru zadarnic. întoarse capul şi privi încă o dată maşina. Aşadar, aceasta era; nu iubirea Ilenei, ci maşina. Ea îi era ursită, nu Ileana. Simţi cum i se scurge sângele, cum i se risipeşte în pământ. Era întocmai aşa cum o văzuse el, şi semăna totuşi cu toate celelalte, semăna cu maşina pe care o descoperise în noaptea Anului Nou, aproape îngropată sub zăpadă, în timp ce Ioana îl aştepta nerăbdătoare, cu gândul la petrecerea care începuse deja în casa de la Cotroceni; semăna cu maşina pe care o pictase el şi cu cea pe care i se păruse că a zărit-o, răsturnată, în drum spre Ciuc, când o auzise pe Ileana: Logodnicul meu… Poate mai trăieşte…, semăna cu imaginea maşinii răsturnate de ciclon, undeva între Lisabona şi Estoril, pe şoseaua bătută de valuri, maşina pe care el nu o văzuse niciodată, dar pe care o ghicise din cuvintele lui Filimon: Mon cher, era o maşină, răsturnată acolo, tnchipuieşte-ţi, mon cher, răsturnată de valuri pe şosea… (şi poate viaţa lui ar fi curs altfel dacă Filimon nu i-ar fi povestit plimbarea pe care o făcuse după ciclon, poate că ar fi rămas încă multă vreme prins în vraja Circei, a Stellei Zissu, căci fără îndoială fusese fermecat, nu se mai putea despărţi de ea, ar fi plecat cu ea la New York, continuând să-i spună că n-o iubeşte, continuând să-i vorbească de Ioana şi de Ileana, dar incapabil să se smulgă din vraja ei, urmărind-o pretutindeni, aşteptând, cu teamă, s-o vadă apropiindu-se de el cu gura întredeschisă şi foarte roşie, cu dinţii albi, strălucind ameninţători…). Era aceeaşi maşină.

  — Trebuie să plec, spuse Ileana deodată, ridicându-se din iarbă. Am întârziat deja prea mult. Trebuie să ajung în noaptea asta la Lausanne.

  Ar fi vrut să-i spună: „E absurd! Nu-ţi dai seama că e absurd? De-abia ne-am reîntâlnit. Te-am căutat şase ani. Te-am căutat pe front şi în Rusia, în Crimeea, am fost în strada Batistei, am fost şi la Zinca. Nu vezi că e absurd?”

  — Dar n-a cântat încă Walkiria, spuse el neîndrăznind să-şi înţeleagă liniştea cu care vorbise.

  Se ridicase şi el, brusc, din iarbă, şi Ileana îl privi mirată, parcă i-ar fi zâmbit.

  — De unde ştii că are să cânte?

  — Mi-am închipuit.

  Ar fi vrut să spună: „Ştiam asta de la început, de când am aflat, întâmplător, în autocar, că e un concert la Royaumont, că vor fi şi artişti străini. Ştiam.”

  — Mi-am închipuit, repetă. Mi-am închipuit că de aceea ai venit şi tu, ca s-o asculţi. Aţi venit împreună.

  — Trebuie să plec, spuse Ileana. Ar fi trebuit să plec de mult. Plecasem deja. Mi s-a părut că e ceva care nu merge la motor şi m-am oprit, dar nu era nimic… Spre nenorocul tău, adăugă încercând, de data aceasta, să zâmbească.

  Ţi-am dat astfeJ prilejul să mă reîntâlneşti… Tu ce fumezi? îl întrebă brusc, privindu-l foarte adânc în ochi, cu buzele tremurându-i uşor.

  — Gauloises bleues.

  O mare linişte îl învălui parcă deodată. Scoase pachetul, i-l întinse, apoi aprinse chibritul. Ar fi vrut să-i spună: „E absurd! Tu n-ai înţeles încă? N-ai înţeles decât că nu mai mă iubeşti? Dar asta nu e grav decât pentru mine. Tu ai încă o viaţă întreagă înaintea ta. Nu-ţi dai seama că e absurd ce faci? Nu ţi-am spus că am recunoscut maşina?”

  — îmi place să fumez din când în când o gauloise, spuse Ileana.

  Apoi îl privi din nou şi zâmbi. Era un zâmbet trist, depărtat, încărcat de melancolii, dar el fu fericit să-l regăsească, şi figura întreagă i se lumină.

  — îmi pare bine că te-am revăzut, Ştefan, îi spuse. îmi pare bine că trăieşti. Ştiam că trăieşti. Aflasem că trăieşti, dar îmi pare bine că te-am revăzut… Eşti neschimbat, adăugă după o clipă.

  — Am îmbătrânit, spuse Ştefan.

  — Nu-mi dau seama. Pentru mine, în orice caz…

  — Da, înţeleg, o întrerupse Ştefan zâmbind. Ştiu ce vrei să spui. Pentru tine am rămas acelaşi, pentru că am murit de mult.

  — Da, spuse Ileana.

  — Trebuia să-mi închipui. De aceea am plecat pe front, pentru că ştiam că altminteri, dacă nu mor acolo, va fi mult mai grav, voi afla într-o zi, chiar din gura ta, că, pentru tine, am murit de mult…

  — Nu trebuia să faci asta, îl întrerupse Ileana. Vreau să spun, nu trebuia să te gândeşti… Nu trebuia să te gândeşti la asta… Locuieşti la Paris? îl întrebă după o clipă.

  — Da.

  — Pot să te las eu în drum. Dar trebuie să plecăm acum. Am întârziat deja prea mult. Când vrei, plecăm.

  — Probabil că dacă te-aş ruga, dacă te-aş implora să nu pleci astăzi, să nu pleci, în orice caz, cu maşina asta, probabil dacă ţi-aş spune…

  — Nu, Ştefan, îl întrerupse ea zâmbind. Acum, te rog eu, te implor dacă vrei: nu mă ruga nimic. Nu-mi vorbi nimic.

  — Nu m-ai înţeles, începu Ştefan tulburat. Voiam să-ţi spun că maşina asta…

  — Ştiu, ştiu, îl întrerupse din nou Ileana cu o exasperată deznădejde în glas. Ţi se pare că maşina asta… Nu vreau să-mi mai aduc aminte. Te-aş ruga şi pe tine, doar atât, să fii atât de bun şi să nu-mi mai aduci aminte. După şase ani şi jumătate, tot de maşină mi-ai vorbit întâi, adăugă încercând să zâmbească. Nu te-ai schimbat…

  — Voiam doar să-ţi spun… Nu e ce te gândeşti tu. Dacă ai pleca într-altă zi, sau dacă te-ai înapoia cu trenul…

  — Nu, Ştefan. Am un soţ teribil de nervos. N-are să poată adormi până nu mă întorc… Mi-a telefonat acum câteva ceasuri, continuă visătoare. Sperasem că măcar la Abbaye de Royaumont nu va exista telefon. Dar n-am avut noroc. Există şi aici, la Royaumont… Mă aşteaptă, repetă cu o exasperată resemnare, şi l-am învăţat să creadă că sunt o soţie ideală… Trebuie să mergem, spuse repede zvârlindu-şi ţigara. Te las la Paris.

  — Dacă ai să mă suporţi, te-aş ruga să mai mă laşi să merg puţin cu tine. Mă poţi lăsa mai târziu, unde vei voi tu, la o gară, pe drum…

  — Aş fi preferat…, începu ea.

  Glasul îi tremura uşor, şi-şi plecă speriată privirile.

  — Ileana! şopti Ştefan apucându-i mâna. Nu-ţi cer nimic altceva. Poate nu ne vom mai revedea. N-am să-ţi mai cer nimic altceva…

  Îi spunea Walkiriei:

  — Roagă-l să nu mai insiste. Ştiu că-l fac să sufere, dar mi-e imposibil să-i spun altfel. M-am învăţat să-i spun aşa: Doctore. Nu-i pot spune Bernard. E atât de bun, a fost atât de bun cu mine, că nu-i pot spune Bernard. A fost un sfânt. Când m-a rugat pentru prima oară să-i spun Bernard, i-am spus Sfinte Bernard. Am început să râdem amândoi. Dar acum se supără, insistă. Şi mi-e imposibil. E doctorul meu, e salvatorul meu, nu-i pot spune Bernard…

  — Dar el te iubeşte, exclamase Walkiria.

  — Ştiu, mi-a spus-o. Ştie că-l iubesc şi eu. I-am spus-o. îl iubesc mai mult decât mă iubesc pe mine, îl iubesc aşa cum cred că sunt iubiţi sfinţii. De aceea nu-i pot spune Bernard.

  — Ce crezi despre el? o întrebase Walkiria la început. îl întâlnise doar de câteva ori. îi plăcuse bunătatea, distincţia, inteligenţa pe care le citea în ochii lui.

  — E un om extraordinar, continuase Walkiria. Este medic şi psiholog şi artist totodată. E un geniu. E un om extraordinar… Avea, când l-a cunoscut, doi copii, şi puţin timp după aceea a venit într-o seară să le spună că mai are unul, un băiat. Părea fericit. Le-a invitat la vila lui, la câţiva kilometri de Lausanne, pe malul lacului. O după-amiază de duminică. Soţia lui le aştepta pe terasă, cu fetiţa cea mare alături. Părea fericită; o fericire calmă, simplă.

  — Adevărul este că m-a salvat, îi spunea mai târziu Walkiriei. Datorită lui am reînceput să trăiesc… Apoi, mai târziu:

  — Mi-a spus, în glumă, că îi e frică să nu se îndrăgostească de mine. L-am liniştit. Fii fără grijă, doctore, i-am răspuns tot în glumă. Eu n-am noroc în dragoste. Mi-a adus aminte de un vis pe care i-l povestisem acum un an. – înseamnă că ai rezolvat criza, mi-a repetat şi de data asta. Nu-ţi mai fie teamă de Ştefan. Ai acceptat şi te-ai reconciliat cu moartea lui; fizică sau numai morală, totuna e, ai acceptat faptul acesta, evidenţa aceasta, că el, Ştefan, a murit pentru dumneata, şi atunci te-ai reconciliat cu viaţa şi începi acum o viaţă nouă.

  — Evident, i-am răspuns. îţi datoresc asta dumitale…

  — Dar trebuie să mergi mai departe, a continuat, trebuie să.te împaci cu el, cu Ştefan, cu omul pe care l-ai iubit, care te-a făcut să suferi, şi acum a murit pentru dumneata, trebuie să…

  — Ştiu, i-am răspuns. Am făcut-o deja.

  — Trebuia să-i spui că tresari noaptea prin somn, o întrerupse Walkiria, că te deştepţi ţipând şi-l strigi pe el, pe Ştefan.

  — I-am spus-o. O ştie de mult.

  Apoi, după încă un an, află că la Clinică se vorbeşte insistent de ei doi, de doctor şi de ea, de prietenia lor, mult prea intimă, suspectă.

  — Ar trebui să-l văd mai rar, îi spuse Walkiriei. îmi va fi greu, mă obişnuisem cu el, aveam nevoie de prietenia lui. A fost ca un sfânt…

  — Am impresia că te iubeşte, o întrerupse Walkiria, că e teribil de îndrăgostit de tine.

  — Nu, nu e asta, vorbi repede Ileana. E o altfel de dragoste, e o afecţiune de cu totul alt ordin. E altceva…

  Într-o seară, după cină, venise pe neaşteptate. Părea foarte tulburat.

  — Ileana, o întrebă, vrei să fii soţia mea? Pălise deodată şi o privea adânc în ochi.

  — Dar, doctore…

  — Spune-mi Bernard, o întrerupse el.

  — E îngrozitor. Claire…, începuse ea.

  — I-am spus, vorbi el repede. A trebuit să-i spun şi a înţeles. Ne despărţim. A plecat azi-dimineaţă, cu copiii…

  — E îngrozitor! strigase Deana.

  — Altminteri ar fi fost un infern, continuă el din ce în ce mai repede, am fi trăit o minciună, i-aş fi distrus viaţa şi ei şi, în cele din urmă, m-aş fi distrus şi pe mine… Vrei să fii soţia mea? o întrebă din nou. Oricare ar fi răspunsul tău, să ştii că înapoi nu mai mă pot întoarce. Nu pot trăi în minciună…

  — E îngrozitor! repetase Ileana. Claire.

  — Roagă-l să nu mai insiste, îi spunea Walkiriei. Mi-e imposibil. Nu pot accepta. Nu-i pot spune Bernard, nu pot fi soţia lui.

  — Dar el te iubeşte, spunea Walkiria. S-a transcris divorţul. E ca un nebun, acum. Vrei să-l faci să înnebunească de-a binelea? îl distrugi. îmi spuneai că-l iubeşti, că e singurul om pe care-l iubeşti şi că-l vei iubi toată viaţa, că a fost ca un sfânt cu tine…

  — Nu pot! spunea ea. Nu pot să-l mint.

  Apoi i-a spus-o şi lui…

  — Nu pot să mint. Te iubesc prea mult ca să te mint. Dar ştii ce e în sufletul meu. Eşti omul pe care-l iubesc mai mult pe lume, eşti singurul, căci numai pe tante Alice o mai iubeam pe lume, şi acum nu mai e nici ea, dar nu pot să te mint, ştii ce e în sufletul meu…

  — Ţi se pare, îi spunea el luându-i mâna şi păstrând-o în mâinile lui. Te lupţi cu o umbră, cu ceva care a murit de mult, dar te încăpăţânezi să-i dai viaţă, din propria ta imaginaţie, din sângele tău, dar nu mai e decât o umbră… – îl chem şi acum, nopţile, în somn, şopti ea deznădăjduită.

  — N-are nici o importanţă. Eu am strigat douăzeci de ani, în somn, numele pedagogului care m-a pălmuit o dată, copil, m-a pălmuit cu atâta putere, încât mi-a ţâşnit sângele. N-are absolut nici o importanţă…

  S-au căsătorit în ianuarie 1946. Când, uneori, nopţile, se deştepta strigând, îl auzea pe el alături, mângâind-o.…

  — Te-ai speriat, îi spunea, ai visat urât.

  — Ce bun eşti, îi spunea ea. Voia să-i ia mâna să i-o sărute, dar el i le trăgea repede, mâinile ei, şi i le săruta.

  — Aş vrea să avem un copil, i-a spus el odată.

  — Ce bun eşti, a şoptit ea.

  — Aş vrea să avem un copil, îi repeta el de-atunci. Şi, multe luni mai târziu, îi spusese: Probabil că tu încă nu eşti convinsă că trebuie să avem un copil, că avem amândoi nevoie de un copil, că, eu, cel puţin, am nevoie de un copil, că aştept un copil…

  Uneori, nopţile, se trezea şi-l găsea lângă ea, privind-o, încercând să zâmbească, dar nereuşind întotdeauna, un zâmbet care începuse să obosească.

  — Nu mi-e somn, îi spunea el. Nu pot să adorm…

  — Doctore! îi strigase ea o dată, nu eşti fericit.

  — Spune-mi Bernard, o implora el. învaţă-te să-mi spui Bernard.

  — Nu eşti fericit, repetase. Din cauza mea, din cauza mea… Ar fi vrut să poată plânge, să-i poată arăta măcar atât, că plânge pentru el, plânge că nu l-a putut face fericit. Dar îşi simţea pleoapele fierbinţi, uscate, aspre, şi repeta întruna, fără să-l privească: din cauza mea, din cauza mea…

  — Dar tu? o întrebase el odată. A întors capul şi l-a privit, parcă ar fi vrut să ghicească, să afle mai mult.

  — Eu? A voit să zâmbească dar, fără să-şi dea seama, a ridicat din umeri.

  — Nu, acesta nu e un răspuns, a stăruit el. Eu ştiu ce te roade pe tine, te mistuie ca un cancer nevăzut, dar e absurd, e absurd, asta e numai în imaginaţia ta. Trebuie să vrei şi tu puţin, trebuie să vrei să trăieşti. Nu ai absolut nimic altceva. Tu singură ai recunoscut că Ştefan nu mai înseamnă nimic pentru tine, că e doar o umbră, pe care o nutreşti cu imaginaţia ta – dar acum trebuie să vrei, trebuie să vrei, trebuie să vrei şi tu…

  — Ce are Bernard? o întreba Walkiria. Ce se întâmplă cu el?… Ileana, strigase ea odată, ce se întâmplă cu voi? Nu vă mai iubiţi?

  — Ba da, ba da, o liniştise ea. E altceva. E obosit. Munceşte prea mult şi suferă de insomnii. I-am spus că trebuie să-şi ia o vacanţă, lungă, lungă, să mergem amândoi undeva, departe, departe…

  — Tu eşti nebună? o întrebase Walkiria. De ce plângi?

  — Nu, ţi se pare. Nu plâng. Dar îmi pare rău. Mi-era teamă că aşa va fi. Tu ştii foarte bine că n-am vrut, că m-am împotrivit, că, atât cât am putut, m-am împotrivit. îi spuneam: „Doctore, nu trebuie să te desparţi. Pentru mine ai rămas un sfânt.” „E absurd, îmi răspundea el. Acestea sunt imagini pe care ţi le proiectezi singură şi apoi crezi că există cu adevărat, că eu sunt aşa cum mă imaginezi tu, un sfânt Bernard…”

  — Ce se întâmplă cu voi? o întreba mereu Walkiria. Ce se întâmplă cu Bernard? Am auzit pe un coleg de-al lui spunându-mi…, începuse ea odată.

  — Nu vreau să aud, o întrerupse Ileana. Te rog, te implor, nu-mi spune nimic… Nopţile, îl auzea cum se plimbă în odaia lui şi se trezea. îşi aprindea o ţigară şi o fuma fără gânduri, ascultându-i paşii în odaia de alături. Uneori, îl striga:

  — Doctore, doctore! Intrând la ea, încerca întotdeauna să zâmbească. – îmi pare rău, începea ea.

  — Nu-i nimic, o liniştea el, nu-i nimic.

  — Dar ştii, dacă vrei tu, îi spusese într-o noapte, eu pot dispare. Aş fi fericită să pot face ceva pentru tine. Mă duc în ţară, în România. Şi de-acolo nu se mai poate întoarce nimeni.…

  — Ileana, strigase el, speriat. Eşti nebună? Nu te am decât pe tine, nu trăiesc decât pentru tine.

  În iarna aceea au fost pe Coasta de Azur, hotărâţi amândoi să pară fericiţi, să se bucure de vacanţă, de bogăţie. Primăvara au fost în Sicilia. într-o seară, la Taormina, el o întrebă deodată:

  — Ştiai că Viziru e la Paris? Se plimbau în parc, şi Ileana se opri, foarte palidă, şi-l privi lung. – îl cheamă Viziru, nu e aşa? continuă el. Ştefan Viziru, fost consilier în Ministerul Economiei. M-am interesat printr-un coleg de Universitate, care e acum la Legaţia elveţiană de la Bucureşti. A fost foarte simplu. De altfel, ar fi trebuit să fac asta mai demult. Poate c-a fost o greşeală că n-am făcut-o mai demult… Ea continua să-l privească, palidă, mută.

  — Da, e la Paris. A fugit astă-vară, pe când se afla în misiune la Praga. Şi acum, iată ce m-am gândit…

  — Bernard! şopti ea, te rog, te implor…

  — Nu, draga mea, e foarte serios, stărui el, privind-o sever, rece, cercetător. Tu nu poţi trăi din cauza unei imagini, şi atunci e foarte simplu: trebuie să te duci să întâlneşti imaginea…

  — Bernard! se rugă ea.

  — Va trebui s-o întâlneşti, continuă el, ca să te convingi că Ştefan Viziru e o simplă imagine, că n-are nici viaţă, nici sânge, nici suflet, că supravieţuieşte doar pentru că o însufleţeşti tu…

  — Bernard! şopti ea din nou, rugătoare, apucându-i braţul. Apoi au tăcut amândoi, mult timp, fără să se privească.

  — Trebuie să te grăbeşti, îi reamintea el mereu de-atunci.

  — E absurd! E ridicol! se apăra ea. Am jurat că n-are să mai mă vadă, că n-are să mă găsească chiar dacă m-ar căuta, în genunchi, până la capătul pământului…

  — Astea sunt copilării, o întrerupea el. Trebuie să te grăbeşti. M-am interesat, e încă la Paris, dar nu mai putem aştepta multă vreme. S-ar putea să plece. E un simplu emigrant, acum.

  — E absurd! şoptea ea.

  — Am toată încrederea în tine, îi spusese altădată. Ştiu ce se va întâmpla. Nu aştept decât asta: să-l întâlneşti, să te vindeci.

  — Du-te cu Anne-Marie, i-a spus într-o zi. Du-te cu maşina… Şi, probabil, tot el aflase întâi de concertele de la Royaumont şi aranjase prin consilierul cultural elveţian de la Paris să fie invitată Walkiria.

  — Acum, trebuie să te duci, stăruise. O conduci pe Anne-Marie, n-ai să fii singură. Rămâneţi câteva zile la Paris. îi cunosc adresa. îi scrii un pneumatic şi vă daţi întâlnire la o cafenea. Sau, nu e mai bine să vă întâlniţi într-o grădină, în Jardin du Luxembourg, bunăoară. îl rogi, insişti, să vină. Iar după două ceasuri, va veni Anne-Marie să te ia.

  — Seara, îţi telefonez să-mi povesteşti cum a decurs întâlnirea. Cred că am să-mi pot da seama dacă trebuie să-l mai vezi a doua oară…

  Şi deodată la începutul după-amiezei, au chemat-o la telefon.

  — Vă cere Lausanne, i-au spus. O căutase întâi, dimineaţa, la hotel; nu ştia că fusese invitată de director să dejuneze la Royaumont.

  — I-ai scris? a întrebat-o. – încă nu.

  — Bine ai făcut, o întrerupse precipitat. Nu mai e nevoie. M-am gândit bine: era o prostie…

  — N-am să-i scriu, şopti Ileana.

  — Dar am să-ţi fac o rugăminte, continuă el, o mare rugăminte…

  — Spune, şopti Ileana.

  — Nu ţi-am cerut niciodată nimic până acum, dar azi îţi cer lucrul acesta…

  — Spune, repetă Ileana.

  — Poate că ai să zâmbeşti, ai să crezi că…

  — Ce e? întrebă tulburată Ileana, ce s-a întâmplat?

  — Nimic, doar că mă simt teribil de nervos. N-am putut închide ochii toată noaptea. Am înţeles că am făcut o prostie, pe care am putea-o plăti foarte scump amândoi. Mă simt şi acum teribil de nervos. Cred că am palpitaţii…

  — Bernard! şopti ea.

  — Nu, nu e nimic grav, e doar din cauza insomniei. Dar am să te rog să vii, să pleci chiar acum. Dacă pleci chiar acum, ai putea ajunge înainte de miezul nopţii la frontieră. îţi pare rău că-ţi cer asta?

  — Nu, şopti Ileana. Sunt fericită.

  — E adevărat?

  — Sunt fericită, repetă. Am să-ţi spun acasă de ce sunt fericită.

  — Ileana! e pentru prima dată că te aud spunând cuvântul ăsta.

  — Sunt fericită, şopti ea încă o dată.

  — Dragostea mea! îl mai auzi, foarte emoţionat.

  — Povesteşte-mi, îl îndemna ea la răstimpuri, speriată parcă de tăcerea care împietrea între ei.

  Privea tot înainte. Şoseaua se întindea dreaptă, nesfârşită, urcând uşor printre plopii rari. Soarele asfinţea foarte aproape de ei, după colină.

  — îmi este foarte greu să-ţi vorbesc despre mine, începu târziu Ştefan. Cred că cunoşti esenţialul. Restul nu e interesant.

  — Povesteşte-mi, îl îndemnă ea. Reaminteşte-mi esenţialul.

  — Cred că-l cunoşti. Este înspăimântător de simplu. Se reduce la un nume şi o imagine, atât. O imagine…

  — O imagine, repetă tulburată Ileana.

  — Da. Am făcut socoteala, am rămas cu mania aceasta a socotelilor. Aproape 14 ani am fost obsedat de un nume: doamna Zissu. Şi 12 ani, exact 12 ani, am fost obsedat de o imagine: o maşină…

  — înţeleg, şopti Ileana cu privirile foarte departe înaintea ei, dincolo de şoseaua nesfârşită.

  — Nu cred că înţelegi, spuse Ştefan încercând să zâmbească. Până ieri nu înţelesesem nici eu. Până ieri… Nu, mai exact: până acum câteva ceasuri.

  — Ştiu, spuse Ileana. E vorba de maşină. De când te-am cunoscut, a fost vorba de maşină. întotdeauna a fost vorba de o maşină. O imagine. Fără viaţă, fără sânge, fără suflet. O imagine.

  — Da, o imagine, repetă Ştefan. Dar acum am înţeles.

  „Poate că ar trebui să încerc din nou să-i spun. Mai avem încă timp. Ea are o viaţă întreagă înaintea ei. Are viaţa ei.”

  — O imagine, reluă Ileana visătoare. Nu te-ai schimbat. O nălucire în care n-ai crezut nici tu la început, dar în care te-ai încăpăţânat să crezi, cu furie, cu deznădejde, nutrind-o din propria ta viaţă, dându-i sângele şi sufletul tău ca s-o faci să trăiască, s-o faci să rămână acolo, în faţa ta, lângă tine, întotdeauna lângă tine, până când… Până când ai crezut că nu mai poţi trăi fără ea, că imaginea aceea e viaţa ta, norocul tău, fericirea ta, destinul tău…

  — Da, aşa a fost, spuse Ştefan. Dar am înţeles de ce…

  — O simplă imagine, continuă Ileana. O nălucire. Şi pentru ea, ţi-ai distrus viaţa, ai făcut să sufere pe cei care-ţi erau scumpi, le-ai distrus şi lor viaţa.

  — Da, aşa a fost. Toţi oamenii îşi ratează viaţa. în afară de sfinţi.

  — De ce-mi spui asta? îl întrerupse Ileana tulburându-se. De ce-mi vorbeşti mereu de sfinţi? de când ne-am cunoscut mi-ai vorbit mereu de sfinţi. De ce? de ce?

  Şoseaua ieşise dintre şirurile de plopi rari şi ocolea acum poalele unui deal cu vii.

  — Nu-mi dau nici eu bine seama de ce. Poate pentru că aveam şi eu, ca toţi, nostalgia unei existenţe fără rupturi. Numai un sfânt poate trăi în timp şi totodată în afara timpului, în eternitate. Numai o asemenea existenţă plenară, rotundă…

  — O imagine şi un nume, îl întrerupse din nou Ileana. Un nume pe care l-ai auzit odată, de mult, printr-un perete…

  — Nu era chiar un simplu perete, ca oricare altul. Era…

  — Ştiu, făcea parte din camera secretă. L-ai auzit acolo, în sanctuar…

  — Nu era un sanctuar. Era pur şi simplu camera mea secretă.

  — Un sanctuar pe care ţi-l creaseşi singur, cu imaginaţia ta, continuă Ileana deznădăjduită. O imagine pe care ai suprapus-o unei alte imagini, a camerei Sambo din copilăria ta. Şi din cauza numelui şi a imaginilor astea, ţi-ai distrus viaţa. Ai trăit o nălucire şi ţi-ai distrus viaţa.

  — Da, dar acum am înţeles de ce. Am aflat cine a fost doamna Zissu. A iubit-o Partenie. Şi înaintea lui, a iubit-o Mitică Porumbache. Şi înaintea lui…

  Şovăi. „Căpitan Sideri, eşti sub arest!”

  — Ştefan! şopti ea deodată fără să întoarcă capul, continuând să privească drept înaintea ei, peste şosea. îmi pare rău că ţi-o spun: mă doare, mi se rupe inima de milă, mi-e teribil de milă de tine…

  — Da, înţeleg, spuse Ştefan.

  Pe aici, prin pădurea de fagi şi platini, seara părea mai înaintată, parcă ar fi fost deja noapte.

  — Povesteşte-mi, îl îndemnă din nou Ileana. Nu mai avem mult de stat împreună. Povesteşte-mi…

  — Miroase ca pe la noi, spuse Ştefan. Parcă am fi într-o pădure de la noi.

  — E adevărat, vorbi Ileana coborând deodată glasul. La început nu-mi dădeam seama, dar aşa e: e un miros de pădure ca la noi…

  — E ca la noi, repetă Ştefan.

  — Da, e adevărat, şopti Ileana. Aşa era…

  — Dar nu la Zinca, reluă târziu Ştefan. Nu aveţi păduri aşa de mari acolo, la Zinca.

  — Era şi-acolo o pădure mare, bătrână, dar era mai departe. Era după pământul lui tante Cecile. îmi aduc foarte bine aminte.

  — Acum nu a mai rămas nimic. Au tăiat-o oamenii. Au tăiat-o în iarna când au ars şi conacul. A fost o iarnă foarte grea. Au murit mulţi de ger, de tifos, de foamete.

  — Ştiu, şopti Ileana. Am auzit.

  „Căpitan Sideri, eşti sub arest!”, îşi aminti Ştefan. „Ar trebui să-i spun. Ea are o viaţă întreagă înaintea ei. Ea are viaţa ei.”

  Restaurantul fusese ridicat chiar lângă moară şi mesele erau înşiruite pe malul gârlei, sub bolţile de iederă şi glicină.

  — Seamănă parcă cu ceva, începu Ştefan. Cu ceva cunoscut. Dar nu-mi aduc aminte cu ce…

  — Da, e adevărat. Seamănă cu ceva cunoscut, de la noi…

  — Nu izbutesc să-mi aduc aminte cu ce, reîncepu târziu Ştefan, după o lungă tăcere.

  — Nu te mai gândi, îl întrerupse Ileana, zâmbind. Nu-ţi mai aminti mereu, ce-a fost, ce-ar fi putut fi… Nu mai trăi mereu în trecut… i

  — E adevărat. Acesta e păcatul nostru cel mai mare, că nu putem trăi în prezent. Numai sfinţii trăiesc necontenit în prezent… *

  Ileana îl privi lung, zâmbi din nou, şi-şi stinse absentă ţigara în scrumieră, îşi opri o clipă ochii şi descifra literele: Souvenir…

  — Ştefan, spuse, eşti neschimbat. Ai rămas acelaşi.

  — Am îmbătrânit.

  — Nu. N-ai îmbătrânit. N-ai să poţi îmbătrâni niciodată…

  — Este extraordinar cum apa asta care curge, apa asta de moară care cade şi curge, îmi aduce aminte de ceva…

  — Da, şi mie. Este neasemuit de frumos… Şi noaptea este neasemuit de frumoasă… Totul e foarte frumos…

  „Ar trebui să-i spun acum. Ea are viaţa ei.”

  — Ileana! începu tulburându-se brusc, dacă am să te rog ceva, dar am să te implor să mă asculţi, până la urmă, să nu mă întrerupi…

  — Nu, Ştefan, îl întrerupse ea, nu-mi spune nimic. E mai bine aşa. E mult mai bine aşa.

  — Nu, nu m-ai înţeles. Vreau să-ţi spun cu totul altceva, ceva care n-are nici o legătură cu mine, sau, dacă vrei, are doar o foarte neînsemnată legătură cu mine, dar e ceva care te priveşte numai pe tine…

  — Te rog, Ştefan! şopti ea cu o privire speriată. Te rog…!

  — Ceva care e al tău, e numai al tău, e vorba de viaţa ta…

  — Atunci plec, spuse deodată Ileana.

  —. de viitorul tău…

  Dădu să se ridice din scaun, dar Ştefan îi prinse braţul şi o opri.

  — Bine, te ascult, nu mai spun nimic. Rămâi, te rog, rămâi…

  Ileana îl privi din nou în ochi, apoi întinse mâna şi şi-o lăsă pe braţul lui.

  — Nu te supăra, Ştefan, nu voiam să te mâhnesc. Dar e mai bine aşa… E aşa de frumos aici, reluă după o clipă. îmi pare rău că nu putem sta mai mult. Dar nu vreau să mă gândesc la plecare. E aşa de frumos. E o noapte aşa de frumoasă…

  — Seamănă cu ceva, spuse Ştefan, şi zâmbi împăcat. Mai avem timp, adăugă târziu.

  Îşi privi deodată ceasul, apoi păli. întinse repede mâna, apucă paharul care rămăsese aproape neatins în faţa ei, şi bău.

  — E târziu, spuse. în zece, cinsprezece minute trebuie să plecăm. Ne despărţim…

  Avea o voce gravă, înecată, parcă toată tăria i-ar fi fost sorbită de gâlgâitul implacabil al apei.

  — Aş vrea să-ţi spun ceva. Dar aş vrea să fiu sigură că ai să mă asculţi, că n-ai să mă întrerupi, orice ţi-aş spune… Ştefan, reluă ea repede, ţie ce ţi-a rămas mai scump pe lume…?

  — Tu, şopti el, plecându-şi privirile. Iartă-mă că ţi-o spun.

  — Nu-i nimic, nu-i nimic, n-are importanţă, vorbi repede Ileana. Am să te rog să-mi juri pe ce ţi-a rămas mai scump în lume. Vreau să-mi juri că ai să faci ce am să te rog eu. îmi juri?

  Întoarse capul spre el şi-l privi, şi în acea clipă Ştefan o regăsi întreagă, aşa cum era ea, aşa cum fusese întotdeauna, de când au început să meargă alături prin iarbă, şi ea clătina la răstimpuri capul şi repeta, zâmbind: „Nu înţeleg. Nu te înţeleg. Poate că spui lucruri foarte interesante, dar nu înţeleg.”

  — Jur, spuse el. E absurd ce fac, adăugă repede.

  — Mi-ai jurat, Ştefan, ai jurat pe mine, îl întrerupse Ileana. Nu mai e nimic de făcut… Şi acum iată ce te rog. Să nu mai mă cauţi, să nu te mai gândeşti la mine, sau să te gândeşti ca la cineva care a murit de mult. Aşa s-a întâmplat cu mine: am murit de mult. Adu-ţi aminte de tot ce vrei tu, dar nu te mai gândi la mine, cea de azi, cea care voi mai fi cât timp va voi Dumnezeu…

  — Dumnezeu, repetă foarte încet Ştefan.

  — Am să te rog să mă uiţi, continuă Ileana. Dar înainte de a mă uita, aş vrea să mai afli un lucru. Nu ţi-l spun ca să te chinui, ca să te fac să regreţi toate câte s-ar fi putut întâmpla şi nu s-au întâmplat. Poate că tu n-ai avut nici o vină. N-a fost nici vina mea că te-am întâlnit şi m-am îndrăgostit de tine, m-am îndrăgostit şi nu te-am putut uita. Aşa am fost ursită. Când m-am născut, probabil că a venit o ursitoare care nu fusese poftită, şi mi-a ursit nenoroc. Ascultă-mă, te rog, înălţă ea speriată mâna ca să-l oprească, mi-ai jurat că ai să mă asculţi… Aşa mi-a fost ursita. Tu, probabil, n-ai avut nici o vină. Dar aş vrea să ştii lucrul acesta: că eu am rămas credincioasă ursitei mele. Te-am lăsat să crezi că nu te mai iubesc. Am minţit. N-am încetat o clipă să te iubesc. Poate n-am voit întotdeauna asta, dar aşa a fost: te-am iubit de când te-am zărit pentru prima oară, acum doisprezece ani, în pădurea de la Băneasa, şi te iubesc şi astăzi. Am fost blestemată să te iubesc. Te voi iubi probabil până în ultima clipă a vieţii mele. Aşa am fost blestemată, aşa mi-a fost ursita. Dacă voi trăi încă cincizeci sau o sută de ani, şi voi avea copii, şi copiii mei vor avea şi ei copii, şi peste cincizeci sau o sută de ani voi muri înconjurată de copii şi de copiii copiilor mei, în clipa morţii voi striga acelaşi nume pe care-l strig de doisprezece ani încoace, voi striga: Ştefan! şi-ţi voi mai spune, aşa cum îţi spun şi-acum, de câte ori mă trezeşti nopţile, că nu te-am iubit decât pe tine. Şi dacă, aşa cum e probabil, înstrăinată printre străini, cu copii şi nepoţi care nu vor şti un cuvânt româneşte, dacă atunci, bătrână, nu-mi voi mai aduce aminte aproape nimic din limba care a fost cândva a mea, în clipa morţii îţi voi spune că te iubesc în româneşte… Nu mă întrerupe, te rog! strigă ea cu deznădejde, mi-ai jurat că ai să mă asculţi. Lasă-mă să-ţi spun tot. Vreau să ştii tot. Vreau să ştii că, atunci când mi s-a părut pentru întâia dată că te iubesc, câteva săptămâni după ce te-am cunoscut, şi mi s-a părut ridicol că te-aş putea iubi doar pentru că te văzusem de câteva ori, atunci în 1936, îmi repetam, ca să-mi bat joc de mine şi să mă trezesc, îmi repetam că e ridicol, că parcă ar fi ca în Tristan şi Isolda… Ştefan, pentru mine a fost ca în Tristan şi holda. în noaptea aceea mi-ai dat, poate fără să vrei, poate fără să ştii, mi-ai dat să beau o otravă, mi-ai otrăvit sângele, mi-ai otrăvit sufletul, şi eu n-am mai trăit decât pentru tine, n-am mai trăit ca oamenii vii şi trezi, ci aşa cum trăiesc umbrele, cum poate că trăiesc morţii, numai din amintiri, am trăit din bietele mele amintiri, din acele nefericite, scurte, dezastruoase sferturi de oră pe care mi le dădeai tu, apărând cu un bucheţel de lăcrămioare ca să-mi spui că eşti îndrăgostit de mine, dar îmi spuneai asta o dată, cel mult de două ori pe an, şi în restul preţioaselor minute pe care mi le dăruiai, îmi vorbeai de maşina cu care ar fi trebuit să vin şi n-am venit…

  — Deana! e maşina asta] şopti Ştefan plecându-se spre ea şi apucându-i deznădăjduit mâna.

  — Te rog, lasă-mă, lasă-mă să termin! spuse trăgându-şi speriată mâna din mâna lui. Ai jurat pe mine că ai să mă laşi să termin… Tu, inima mea, norocul meu, zburătorul meu, veneai de câteva ori pe an, un sfert de ceas, uneori poate chiar o jumătate de ceas, şi-mi vorbeai de maşina care trebuia să dispară la miezul nopţii sau de tainele doamnei Zissu… Ştefan, şopti ea privindu-l în ochi, silindu-se să zâmbească, dacă ai să mă mai iubeşti vreodată, dacă ai să mai iubeşti vreodată, să nu mai faci aşa. E groaznic. în doisprezece ani, am trăit din amintirea câtorva ceasuri. Dacă aş aduna toate orele şi minutele pe care mi le-ai dat, poate s-ar face o zi şi o noapte. Am trăit din ele, aşa cum trăiesc umbrele din amintirea unei vieţi întregi şi pline… Mi-ai dat să beau o otravă, Ştefan. N-ai ştiut nici tu ce faci…

  — Ileana, şopti Ştefan. Aş vrea să…

  — Ai jurat pe mine, Ştefan, îl întrerupse ea. Mi-ai jurat că ai să faci ce-am să te rog eu. Şi te rog doar atât, să nu spui nimic. Lasă-mă doar să te privesc. Nu mai avem mult de stat împreună. Lasă-mă doar să te privesc…

  Îi spusese:

  — Am să te las la gară. Am să te las la prima gară. Probabil că ai un tren înainte de miezul nopţii pentru Paris.

  — Ileana, începuse Ştefan.

  — Mi-ai jurat, Ştefan! îl întrerupse ea. Ai jurat pe mine că ai să mă asculţi, că n-ai să mă mai cauţi niciodată, că ai să te gândeşti la mine ca la cineva care a murit demult…

  — îţi jur şi acum, îţi jur încă o dată, şoptise Ştefan. îţi jur pe ce mi-a mai rămas pe lume, că asta e ultima noapte când te rog să mă laşi lângă tine, în maşina asta, adăugă el repede, în maşina asta… îţi jur…

  Când lăsase din nou în urma lor ultimele lumini ale oraşului, Ileana spuse:

  — Ştefan, povesteşte-mi ceva. Povesteşte-mi de copilăria ta. Povesteşte-mi despre arici şi despre fluturii de pădure. îmi place să te ascult povestindu-mi despre copilăria ta. îmi place să te închipui copil…

  Privise pe furiş la ceas.

  — Curând, începu el deodată, ne vom despărţi. Ţi-am jurat. Am jurat pe tine şi am să mă ţin de cuvânt. Dar nu e judecător pe lume care să nu îngăduie, în afară de litera jurământului, încă alte, câteva, foarte puţine cuvinte. Am să te rog şi eu să nu mă întrerupi. Am foarte puţin să-ţi spun. Am să le spun în câteva cuvinte.

  — E în felul tău, şopti Ileana zâmbind.

  — Am fost nebun, spuse Ştefan. Nu, mai exact, am fost orb. Doisprezece ani n-am înţeles. Am înţeles doar în după-amiaza asta. Am ştiut de la început, de când te-am zărit, că te iubesc, că am să te iubesc toată viaţa.

  — Ştefan! strigă speriată Ileana.

  —. că mi-ai fost ursită, că am băut împreună din aceeaşi otravă…

  — Ştefan! strigă din nou Ileana, întorcând capul spre el.

  — Ia seama! şopti el. Ai un camion în faţă…

  Simţi cum i se bate inima. Nu e încă miezul nopţii. „Ea are o viaţă întreagă înaintea ei.”

  — Mi-ai jurat! auzi vocea sugrumată, deznădăjduită a Ilenei. Mi-ai jurat!… Fie-ţi măcar puţin milă de mine…

  — Doar câteva cuvinte, se rugă el. Atenţie! strigă, speriat, o clipă în urmă. Dacă vrei, lasă-mă pe mine la volan…

  — Nu, nu e nimic, nu-ţi fie teamă. Dar te rugasem să nu-mi mai vorbeşti… Dă-mi, te rog, o ţigară. Aprinde-mi-o tu.

  Ştefan o aprinse, trase primul fum, apoi, tremurând i-o aşeză între buze.

  — îmi place, e o gauloise, spuse încet Ileana. Vorbeşte-mi… Povesteşte-mi altceva… Iartă-mă că am ţipat. Mă speriasem…

  — Ileana, atenţie! strigă din nou Ştefan.

  — Ţi-e frică? îl întrebă întorcând capul şi zâmbindu-i. Să nu-ţi fie frică. Sunt foarte calmă, am foarte mult sânge rece la volan…

  „Dar nu e încă miezul nopţii, îşi repeta el în neştire. Aş mai avea timp să-i spun.”

  — Doar câteva cuvinte, începu el din nou, dar te rog, te implor, ascultă-mă. în curând, foarte curând, ne despărţim.

  — E adevărat. Te ascult. Ştiu că ai să mă faci să sufăr şi că-mi voi aminti toată viaţa aceste câteva cuvinte, dar n-am putut să-ţi refuz niciodată nimic…

  — Am fost orb. Am ştiut tot timpul că mi-ai fost ursită, dar n-am înţeles de ce… Ileana, dacă am să te rog… Ia seama! Ce faci?! Lasă-mă puţin pe mine la volan…

  — Nu-ţi fie frică, îl linişti zâmbind Ileana. Dacă vrei, zvârle-mi ţigara… Luându-i-o, îi atinse mâna, şi începu să tremure. I se păru că tremură şi ea. „Trebuie să-i spun tot, trebuie să-i spun acum.”

  — Ileana, şopti el, iubita mea, mireasa mea…

  — Ştefan! strigă ea.

  Dar parcă nu mai avea putere să strige, să se împotrivească. Era o voce sugrumată, istovită.

  — Mireasa mea, continuă Ştefan repede, ca şi cum n-ar mai fi auzit-o, te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, d&-ce-am_fost ursiţi să ne iubinLfărâ^să ne iubim, de ce-am fost ursiţi să ne căutăm fără_gă_ne întâlnim…

  În bătaia farului maşinii care se apropia din faţă, o zări o clipă, o văzu cum plânge privind înaintea ei, privind aşa cum privesc orbii, adânc, neclintit, fără să vadă.

  — Vreau să-ţi spun nu pentru ca să te fac să suferi. Vreau să-ţi mărturisesc că nu te-am iubit decât pe tine. Nu ţi-am arătat-o poate, niciodată, dar nu te-am iubit decât pe tine. Şi în după-amiaza asta, am înţeles de ce. Uitasem ceva, şi fusesem nebun, fusesem orb, n-ar fi trebuit să uit. Şi-acum trebuie să-ţi spun. Nu te-am iubit decât pe tine, dar trebuie să-ţi spun. Nu te-am iubit decât pe tine. Te voi iubi şi când, în ultima clipă…

  Tăcu brusc. Se simţise deodată golit de puteri. „Ar trebui să-i spun acum, cât mai e timp, înţelese văzând-o cum plânge, s-o implor să se oprească aici, să telefoneze la Lausanne, să ia trenul, ar trebui să-i cad în genunchi şi s-o implor.”

  — Iubitul meu! o auzi şoptind.

  — Aş vrea să ştii doar atât, începu el din nou, cu un efort. Aş vrea să ştii…

  — Iubitul meu! o mai auzi şoptind.

  Zărise parapetul şi, dincolo de el, ghicea căscată în întuneric prăpastia, începu să tremure. „Ar trebui să-i spun, mai am timp să-i spun…” Dar îl orbi farurile maşinii răsărite pe neaşteptate, din întuneric, în faţa lor, şi fără să-şi dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simţi în acea unică, nesfârşită clipă, întreaga beatitudine după care tânjise atâţia ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Ştiuse de la început că aşa va fi. Ştiuse că, simţindu-l foarte aproape de ea, Ileana va întoarce capul şi-l va privi. Ştiuse că acea ultimă, nesfârşită clipă îi va fi de-ajuns.

 

 

          SFÂRŞIT