Biriş ridică din umeri, plictisit. Mai ales în seara aceea îi era silă să discute de Bursuc. Din cauza lui îşi rărise iarăşi vizitele pe la cafenea. De cum îl zărea intrând, şi către orice masă s-ar fi îndreptat, Bursuc îi făcea semn cu mâna. Conquistadorl striga el, tare. ConquistadorApoi izbucnea în râsul lui grof j vulgar, insuportabil, şi-l arăta tuturor celor de la masă, îl arăta întinzând braţul, fără nici o jenă, şi apoi, plecându-şi puţin capul, începea să le vorbească în şoaptă, întrerupt doar de propriile lui accese de râs sau de hohotele celorlalţi.

  — Spunea că singur Bibicescu, din toată intelectualitatea românească, a înţeles încotro se-ndreaptă Istoria. Şi mai spunea că i se va da direcţia Teatrului Naţional.

  Biriş ridică din nou din umeri. Din fericire, intră doamna Porumbache aducând pe tavă câteva felii de şuncă şi mezeluri şi o sticlă cu vin.

  — Mi s-a urât mâncând singur, se scuză încă o dată Ştefan.

  Dar şi în acea seară mânca tot singur, cu tava aşezată pe o măsuţă, ascultând pe doamna Porumbache povestind despre aventurile învăţătorului, despre spargerile din cartier şi oamenii găsiţi morţi în zăpadă. A vorbit numai ea, aproape tot timpul. După ce-a ieşit, luând tava, Biriş s-a ridicat repede şi s-a dus după ea, s-o mai roage încă o dată să nu asculte la uşă.

  — Când mă întorc de la Băleanu, începu deodată Ştefan, parcă mă trezesc şi, câtva timp, îmi dau seama ce se întâmplă cu mine. Dar asta durează foarte puţin. Zece-douăzeci de minute şi apoi mă pierd din nou. Mi-e greu să-ţi explic. S-a întâmplat ceva cu mine. Am impresia că, de la un moment dat, m-am rătăcit. Până la o anumită dată am trăit o viaţă pe care o simţeam că era viaţa mea – şi după aceea am apucat pe o altă cale, m-am rătăcit, am trăit o viaţă străină, viaţa altuia…

  Biriş îl asculta fără chef, posomorât. îşi amintise din nou de Bursuc. îl bătuse o dată pe umeri, în văzul tuturor, ca şi cum l-ar fi felicitat pentru un act extraordinar. „Eşti vrednic! îi strigase. Te alături celor vrednici!”

  — Nu ştiu cum să-ţi explic, continuă Ştefan. Parcă toate mi s-ar trage dintr-o seară de vară de acum nouă ani, din seara de Sânziene din 1936. E absurd, dar uneori am impresia că din momentul acela m-am rătăcit, că de-atunci n-am mai trăit viaţa mea…

  — Toată lumea are aceeaşi impresie, îl întrerupse Biriş. După o anumită vârstă, toţi oamenii au impresia că au naufragiat, că şi-au ratat viaţa, că au trăit o viaţă idioată, absurdă – o viaţă care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viaţa altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înşine şi nu putem crede că dacă am fi trăit într-adevăr viaţa noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată…

  Privindu-l cum îl ascultă, cu capul puţin plecat înainte, cu ochii strălucitori şi un fel de zâmbet nevăzut luminându-i faţa, lui Biriş i se păru că se întoarce cu mulţi ani în urmă, pe vremea discuţiilor lor despre Partenie şi despre Timp, şi se simţi înduioşat şi întristat totodată.

  — Ai dreptate. Dar nu mă refeream la sentimentul acesta, general uman, de ratare. Cu mine cred că s-a întâmplat altceva…

  Îşi trase scaunul mai aproape de sobă şi mai aproape de el.

  — Eram la minister, începu, şi-mi vedeam de treabă. Era o zi senină de vară. Nu ştiu cum mi-au căzut ochii pe calendarul de pe birou şi am văzut că era 23 Iunie. „Solstiţiul de vară”, mi-am adus aminte. Şi am simţit deodată cum începe să mi se bată inima şi mă cuprinde dorul de a revedea locurile pe unde copilărisem la Băneasa. Vreau să-ţi mai spun că niciodată nu mă simţisem ispitit de a pleca de la minister ca să mă plimb în pădure. Asta mi s-a întâmplat o singură dată, în după-amiaza de Sânziene din 1936. Şi atunci, în pădure, am întâlnit-o pe Ileana. Parcă m-ar fi atras acolo, sau poate eu am atras-o. Ce i-ar fi venit unei fete tinere şi frumoase să se plimbe atât de departe, singură, în pădurea de la Băneasa?

  Şi-o aminti şi Biriş, şi parcă i se făcu deodată dor s-o mai vadă, s-o mai audă vorbindu-i. I se păru că trecuseră foarte mulţi ani de la ultima lor întâlnire. Parcă nu era numai un număr oarecare de ani, patru sau cinci, pentru că nu mai ştia nici el bine câţi trecuseră – ci parcă l-ar fi despărţit altceva de acel timp beatific dinaintea războiului, parcă ar fi intervenit o ruptură şi un gol imens s-ar fi întins între viaţa lui de-acum şi anii aceia când o vedea pe Ileana în faţa lui, cu mâinile la spate, scuturându-şi la răstimpuri buclele, privindu-l cu ochii ei verzi, zâmbindu-i.

  — Uneori, continuă Ştefan, parcă mă trezesc şi înţeleg că de-atunci viaţa mea şi-a pierdut înţelesul. Parcă nici n-ar mai fost viaţa mea. Nu ştiu cum să-ţi explic. De-atunci, totul a fost fals, artificial. Am fost trăit de evenimente, am fost purtat de o viaţă care nu era a mea…

  Fără să înţeleagă de ce, Biriş se simţise deodată tulburat şi îşi căută repede de lucru. îngenunche în faţa sobei şi concentrat, fără grabă, începu să răscolească jăraticul. în cele din urmă, aşeză cu grijă un lemn gros.

  — Şi totuşi, lucrurile nu sunt atât de simple. Sentimentul acesta că mi-am pierdut viaţa, rătăcindu-mă şi trăind viaţa altuia, se completează cu un alt sentiment, de culpabilitate. Adesea mă simt răspunzător de moartea lui Partenie şi a Ioanei. îmi spun că dacă n-aş fi intervenit în viaţa lor, ei ar fi trăit poate şi astăzi, şi ar fi fost fericiţi. în orice caz, şi-ar fi trăit viaţa care le fusese ursită. Dar, fără voia mea, am intervenit în viaţa lor. Ioana m-a confundat într-o zi pe stradă şi pe urmă a stricat logodna. Dacă m-ar fi întâlnit câteva săptămâni mai târziu, e foarte probabil că nu m-ar fi confundat. I-ar fi spus, cel mult: >,Am întâlnit astăzi un om care-ţi seamănă extraordinar…” Şi el, Partenie, i-ar fi răspuns: „Da, îl cunosc. L-am zărit şi eu de câteva ori…” Şi lucrurile ar fi rămas aici. Ei şi-ar fi trăit viaţa lor. Iar eu, trei ani în urmă, aş fi întâlnit-o pe Ileana şi mi-aş fi trăit viaţa mea…

  — Dar de unde poţi fi tu sigur că ai fi întâlnit-o? îl întrebă Biriş ca şi cum s-ar fi trezit.

  — Cred că aş fi întâlnit-o. Ceea ce am simţit în seara aceea de Sânziene nu se poate explica altfel. Probabil că Ileana era femeia care-mi fusese ursită. Dar eu nu mai eram liber. Eu mă grăbisem şi luasem femeia ursită altuia. Le-am stricat viaţa lor şi am stricat şi viaţa Ilenei. în cele din urmă, pe ei i-am omorât, iar pe Ileana am pierdut-o. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ea…

  Biriş îşi aminti din nou de ea. Şi parcă se simţea tot mai atras de acel gust nelămurit al anilor dinainte de război. Fără să-şi dea seama, zâmbi.

  — în orice caz, asta ar explica ce se întâmplă cu mine, de ce nu mai am de mult sentimentul că trăiesc viaţa mea, că trăiesc într-un fel de vis, absurd, la care nu pot participa. Multă vreme am crezut că întâlnirea cu Ileana ar fi avut un alt rost: să mă înveţe cum să iubesc două fiinţe în acelaşi timp, să descopăr o nouă şi mai adevărată categorie a dragostei, apropiată de dragostea sfinţilor, care pot iubi, deodată, o infinitate de oameni. Dar e probabil că lucrurile acestea mi le spuneam ca să mă liniştesc. Era, probabil, doar o încercare desperată a mea ca să-mi înţeleg situaţia, să găsesc un sens unei iubiri cu care nu ştiam ce să fac…

  Câtva timp tăcu, încurcat. Deodată sări în picioare şi-i întinse mâna.

  — Iartă-mă, îi spuse în şoaptă. Sunt cu adevărat nebun. Nu trebuia să-ţi spun. E un gând absurd, criminal, care mă obsedează de câtva timp şi mă torturează până la demenţă. Dar te rog să mă crezi că n-am iubit-o, cu adevărat, decât pe Ioana. Dacă aş fi fost sigur că, sinucigându-mă, aş fi întâlnit-o, m-aş fi sinucis de mult. Dar mi-e teamă că de-abia atunci aş pierde-o, că aş pierde-o pentru totdeauna. Mi-e teamă că are dreptate creştinismul condamnând sinuciderea ca păcatul prin excelenţă al deznădejdii. Mi-e teamă mai ales de Răzvan. Mi-e foarte dor de Răzvan. De multe ori i-am simţit în jurul meu, dar îndeosebi îl simt pe Răzvan. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar mi-a fost teamă să nu-i pierd, sinucigându-mă. Mi-e indiferent ce se spune, că sinuciderea este soluţia laşilor, şi celelalte. Nu formulele acestea m-au împiedicat. Dar mi-a fost teamă să nu-i pierd…

  De câteva zile se aştepta deznodământul. Berlinul fusese cucerit de trupele sovietice, se anunţase moartea lui Hitler, iar în seara aceea circulau tot felul de zvonuri fantastice în legătură cu Himmler şi amiralul Doenitz. Oraşul îşi recăpătase înfrigurarea marilor zile. Oamenii începeau din nou să spere. Dacă războiul se termină, ruşii se vor retrage din România şi guvernul Groza, impus la 6 martie de Vâşinsky, va cădea automat.

  — Vă înşelaţi! strigase Bursuc la cafenea. Voi veţi fi lichidaţi! Voi, anglofilii şi americanofilii. N-o să mai acceptăm să ne furaţi de data aceasta roadele victoriei…

  Biriş îl auzise din uşă şi ieşi repede. Se simţea extrem de surescitat. Pe drum, cumpără toate ediţiile speciale. Urcă la Cătălina şi sună de mai multe ori. în cele din urmă se resemna şi începu s-o aştepte pe scări. Când văzu că se apropie ceasul opt, plecă după ea la teatru. Nu era nici acolo; dar cum nu juca în seara aceea, nu era aşteptată. Se reîntoarse la garsonieră şi sună din nou. După un sfert de ceas îşi pierdu răbdarea şi plecă spre casă.

  A doua zi avea ore la liceu până la prânz. Când se întoarse, doamna Porumbache îi spuse că l-a căutat Mişu Weismann. Venise cu o maşină şi îi lăsase un bilet pe birou. Prudent, Weismann lipise plicul. „Vino imediat la Spitalul Colţea, îi scria. Cătălina a avut un accident. Nu e grav.”

  O găsi cu oarecare greutate. Petrecuse noaptea într-o sală comună şi doar cu puţin timp înainte i se găsise o cameră cu două paturi. Era foarte palidă.

  — Nu te speria, îi şopti. Nu e nimic grav. M-a zvârlit un camion pe trotuar şi mi s-au deplasat nişte vertebre. E plicticos că trebuie să stau acum în ghips… Mă doare groaznic capul, adăugă ea încercând să zâmbească. Am căzut…

  Ridică braţul şi-i arătă locul unde o doare, la moalele capului.

  — L-ai întâlnit pe Dan? îl întrebă ea. Cine ţi-a spus?

  — Mi-a lăsat conu' Mişu un bilet, azi-dimineaţă.

  — E mai bine că nu l-ai întâlnit pe Dan, spuse ea şi-şi închise pleoapele. Dă-mi mâna, adăugă zâmbind.

  — Ştii că a capitulat Germania. A dat Dumnezeu şi s-a terminat. Cătălina deschise ochii şi-l privi. îi strânse mai puternic mâna între mâinile ei.

  — Probabil că din cauza asta…, începu, dar se întrerupse brusc. Camionul, vreau să spun. Şoferul era beat…

  Apoi intră infirmiera.

  — Dă-mi te rog ceva. Mă doare groaznic capul.

  — Are să vină acum doctorul. O să vă facem o nouă radiografie. Cătălina închise din nou ochii. Biriş observă două mici lacrimi prelingându-se printre gene, şi se tulbură.

  — Ţi-au pus deja ghipsul? o întrebă. Cătălina făcu un semn imperceptibil.

  — Provizoriu, şopti ea. Cred că au să-mi facă operaţie…

  Biriş simţi cum i se goleşte inima de sânge şi rămase câteva clipe fără gânduri, speriat. Apoi trebui să plece. în curtea spitalului îl întâlni pe Mişu Weismann.

  — Nu mai poţi intra, îi spuse. Au venit doctorii; îi fac un consult. Ce s-a întâmplat exact? întrebă după o clipă aprinzându-şi tremurând o ţigară.

  Mişu Weismann începu să-şi caute încurcat batista. O găsi şi se şterse pe faţă, pe mâini.

  — A răsturnat-o un camion rusesc, vorbi el în cele din urmă. A avut un noroc extraordinar că n-a căzut sub roţi. A zvârlit-o pe bordura trotuarului.

  Unele clădiri arboraseră steagurile Aliaţilor şi strada era destul de animată, dar parcă se ghicea deja o uşoară oboseală amestecată cu decepţie. Aşteptarea se prelungise prea mult. Anunţul oficial al capitulării venise prea târziu.

  — Mi-au telefonat azi-dimineaţă de la spital, continuă Weismann. Telefonaseră întâi lui Dan, azi-noapte, dar nu era acasă…

  Se opri, fâstâcit şi îşi scoase din nou batista.

  — L-ai văzut pe Dan? întrebă el repede, fără să-l privească. Nu vrei să trecem acum o clipă pe la el?

  — Mă duc acasă. Sunt obosit.

  — Ar fi bine să-l vezi, stărui Weismann. Dan a văzut-o aseară, înainte de accident. Trecuse pe la el…

  Îi evita necontenit privirile. Biriş fuma tăcut, stăpânindu-se. Curând întâlniră un taxi liber şi porniră spre Bibicescu. îl găsiră întins pe canapea, foarte palid.

  — E ceva care nu prea merge cu inima mea, spuse fără să se ridice. Nu ştiu ce e. Trebuie să-mi fac o electrocardiogramă. A fost doctorul adineauri pe aici.

  — Venim de la spital, îl întrerupse Weismann. Eu sosisem prea târziu, dar a văzut-o el.

  Biriş se aşezase pe un scaun, cât mai departe de canapea.

  — Ce s-a întâmplat exact? întrebă scoţându-şi pachetul cu ţigări.

  — Te-aş ruga să nu fumezi, spuse Bibicescu. Cred că sufăr de inimă. Am avut azi-dimineaţă un atac…

  — Nu exagera, îl întrerupse Weismann. Poate a fost o simplă crampă musculară. Ţi-a intrat în cap că eşti bolnav de inimă…

  — Ea treia oară că mi se întâmplă, continuă Bibicescu cu gravitate, privind în sus, spre tavan. Dar azi-dimineaţă a fost groaznic. Cred că e anghina de piept… Dacă e aşa, adăugă, s-a dus dracului teatrul. Tocmai acum, când…

  — Cine ţi-a mai băgat în cap şi povestea asta cu anghina de piept? îl întrerupse Weismann. Doctorul a spus că în nici un caz nu poate fi vorba de anghina…

  Bibicescu zâmbi cu un mare efort. Biriş se ridică şi se apropie de el.

  — în fond, aş putea afla şi eu cum s-a întâmplat accidentul Cătălinei? Câtva timp, Bibicescu continuă să privească, tăcut, tavanul.

  — A trecut aseară pe la mine, vorbi el în cele din urmă, rar, fără efort. A stat foarte puţin. Eram ocupat…

  — Dar ce căuta la tine? îl întrerupse Biriş nemaiputându-se stăpâni. La ora aceea aveam întâlnire. Am aşteptat-o un ceas…

  — Voia să-mi vorbească. Avea ceva important să-mi spună…

  — Ce? întrebă Biriş ridicând glasul.

  — Te rog să nu ţipi, continuă calm Bibicescu. Mă vezi că sunt bolnav?… Avea ceva important să-mi spună, dar nu mi-a spus. Eram ocupat… Nu eram singur, adăugă el după o scurtă şovăire. Mai era cineva la mine…

  — Dar cum s-a întâmplat accidentul? stărui Biriş. Cum ai aflat de accident?

  — Mi-a telefonat azi-dimineaţă conu' Mişu. Eram după criză. Tocmai plecase doctorul…

  — Să-ţi explic eu, interveni Mişu Weismann. S-a întâmplat nu prea departe de aici. Cătălina voia să traverseze şi tocmai coborâse după trotuar, când a trecut camionul, în viteză, şi a răsturnat-o. A leşinat de durere şi de spaimă. Scăpase ca prin miracol. Când şi-a revenit, azi-noapte, la spital, a cerut să telefoneze lui Dan. Dar el nu era acasă…

  — Putea să mă anunţe pe mine.

  — Ştia că n-ai telefon. Şi-a închipuit că unul dintre noi te va anunţa imediat…

  — Roag-o să mă ierte dacă n-am trecut s-o văd, spuse Bibicescu continuând să privească în tavan. Aştept rezultatul cardiogramei. Mi-o fac în după-amiaza asta sau mâine dimineaţă…

  — Azi nu cred c-ai s-o poţi face, spuse Weismann. Nu se mai lucrează. S-a terminat războiul…

  Când trecu din nou pe la spital, i se spuse că nu poate s-o vadă; i se făcuse operaţia. Nu i se îngădui s-o vadă nici a doua zi, dar izbuti să vorbească cu unul dintre doctori. îl linişti. Nu era nimic grav. Câteva vertebre deplasate şi o mică fractură. Totul fusese aranjat prin operaţie. Dar trebuia să rămână în ghips vreo patruzeci de zile. Abia a patra zi o putu vedea. Slăbise foarte mult, dar paloarea parcă o întinerise.

  — L-ai văzut pe Dan? îl întrebă ea. Ce ţi-a spus?

  — Se plângea de inimă. De aceea te roagă să-l scuzi. Aşteaptă să vadă rezultatul cardiogramei.

  — N-are nimic, spuse zâmbind Cătălina. Aşa i se pare lui, că e întotdeauna grav bolnav. Acum are şi o scuză… Dar prefer să nu vină să mă vadă.

  — Nu înţeleg de ce te-ai dus să-l vezi, înainte de accident… Cătălina închise ochii.

  — Treceam pe lângă casa lui… Mi-am adus aminte ca aveam să-i spun ceva, în legătură cu teatrul…

  — El spunea că era ceva important, o întrerupse Biriş.

  — Poate că era. Nu mai ştiu… Mi s-a făcut dor de casă, adăugă ea cu un alt glas. Nu de asta de-aici. De casa părintească, de la Botoşani. Trebuie să fie foarte frumos acum, în mai. Nu i-am mai văzut de mult pe ai mei. Aş vrea să mă duc acasă…

  Îşi păstrase aproape tot timpul ochii închişi, şi lui Biriş i se păru că vrea să adoarmă.

  — Cum te mai simţi? o întrebă el târziu.

  — Bine. Doar durerea asta de cap, care nu mă lasă… Cât e ceasul? întrebă deodată.

  — E aproape trei.

  — Trebuie să vină Aurel. îmi pare bine că ai să-l cunoşti şi tu.

  — Eu ar fi trebuit să plec, spuse Biriş încurcat.

  — Când m-am trezit, după operaţie, continuă Cătălina ca şi cum nu l-ar fi auzit, mi-am spus: E 19 octombrie. Nu ştiu de ce, m-am simţit deodată fericită. Mi-am adus aminte de o librărie mică din Botoşani. Când eram în liceu, mă duceam în fiecare sâmbătă după-amiază să privesc vitrina. Am văzut odată o carte despre India, dar era în franţuzeşte şi nu prea mă încumetam s-o citesc. Dar o priveam întotdeauna. Mă atrăgea coperta. Şi pe urmă, într-o zi, n-am mai văzut-o. Se vânduse… Mi s-a făcut dor de Botoşani, adăugă după o scurtă tăcere. Nu înţeleg cum am lăsat să treacă atâţia ani…

  Atunci intră infirmiera şi ţinu uşa larg deschisă ca să treacă Băleanu, condus de o călugăriţă bătrână. Biriş se trase stânjenit lângă fereastră. Băleanu era îmbrăcat civil. Ochelarii mari, negri, nu izbuteau să-i ascundă petele roze de pe obraji. Infirmiera îl apropie de pat şi Băleanu întinse mâna. Cătălina i-o apucă repede.

  — îi povesteam lui Petre de Botoşani, începu ea. Mi s-a făcut dor de casă… Băleanu întoarse capul spre fereastră şi zâmbi. Apoi se înclină uşor, ca şi cum ar fi salutat, şi întinse mâna. Biriş făcu un pas înainte şi i-o strânse.

  — Pe mine vă rog să mă iertaţi, spuse el încurcat. Am o întâlnire… Când reveni a doua zi, găsi, în afară de Băleanu, pe Weismann şi Irina.

  Biriş nu încercă să-şi ascundă plictiseala şi se apropie de pat.

  — Te-am visat azi-noapte, îi spuse Cătălina silindu-se să zâmbească. Ne plimbam amândoi pe strada Unirii din Botoşani. Parcă toate grădinile erau pline de flori şi eu ţi le arătam, şi tu îmi spuneai: „Nici pe asta nu o cunosc, nici pe asta…” Erau flori foarte frumoase, nemaivăzute pe la noi. M-am trezit fericită… Dacă nu m-ar durea capul, adăugă închizând ochii.

  O ascultaseră toţi. Apoi Weismann se uită la ceas şi tresări. Apropiindu-se de Biriş îi şopti, parcă în mare taină.

  — I-a făcut cardiograma. N-are absolut nimic.

  — Dacă o să mă doară aşa 40 zile, cât am să stau în ghips, înnebunesc, vorbi din nou Cătălina.

  — Doctorul spunea că nu e nimic grav, începu Biriş. Că e din căzătură.

  — Patruzeci de zile, am să înnebunesc, repetă Cătălina foarte încet. Apoi Mişu Weismann îşi luă rămas-bun. Pleca a doua zi la Braşov şi nu ştia când se întoarce.

  — Are să vină mâine Dan, îi spuse.

  Cătălina îi ţinea mâna între mâinile ei, zâmbindu-i.

  — Dacă îi e frică, să nu vină. Să mai aştepte, până îi va trece complet. E adevărat că vrea să-l joace pe Partenie? întrebă.

  Mişu Weismann se fâstâci deodată şi roşi.

  — Toată lumea vrea să-l joace pe Partenie. Are să-ţi povestească el… Curând plecă şi Irina. Nu scosese o vorbă de când intrase Biriş. Se plecă şi o sărută pe obraji.

  — Am să mai vin, îi spuse.

  Se apropia sfârşitul vizitei şi Băleanu nu dădea semne de plecare. Biriş simţea că-şi pierde răbdarea. Ar fi vrut să rămână singur cu Cătălina, să-i vorbească nestingherit. Dar Băleanu aştepta tăcut pe scaun.

  — Te rog, sună infirmiera, spuse deodată Cătălina, să-mi dea ceva că nu mai pot…

  Veni doctorul şi trebuiră să plece cu toţi.

  — E din cauza oboselii, spuse doctorul. Se vor interzice vizitele câteva zile. Pe coridor, Biriş nu ştia cum să-şi ia rămas-bun de la Băleanu. Merse câtva timp alături de el, apoi îi spuse deodată, întinzându-i mâna, – La revedere, domnule colonel.

  Câteva zile trecuse zadarnic pe la spital. „Doarme mereu, îi spunea infirmiera; se odihneşte.” A patra zi, Biriş ceru să-l vadă pe doctor. îl primi într-un mic birou de lângă camera de gardă. Părea preocupat, plictisit.

  — S-au ivit unele complicaţii, îi spuse. A avut o hemoragie internă pe care n-am putut-o identifica de la început… Nu e grav, adăugă el repede văzând că Biriş păleşte. Numai că n-o s-o puteţi vedea atât de curând…

  Venea de-atunci de două ori pe zi, să afle veşti. O dată i-a dat voie să intre, numai pentru câteva minute. Cătălina dormea adânc. Era foarte palidă şi părea schimbată. I se tăiase părul până la jumătatea craniului, când i se făcuse trepanaţia. Biriş se apropie de ea în vârful picioarelor şi o privi, stăpânindu-şi anevoie emoţia. Apoi se plecă şi-i sărută mâna, întinsă moale alături de trup.

  Într-o seară, două săptămâni de la accident, se afla la masă. Doamna Porumbache tocmai i se plângea de scumpete când auzi că bate cineva la uşă. Alergă speriat să deschidă. Era Mişu Weismann.

  — Vino repede, îi spuse. Mi-a telefonat de la spital că a murit Cătălina. Dar în clipa următoare trecu pragul şi avu timp să-l prindă în braţe. Biriş îl privise lung, clătinându-se, şi apoi se prăbuşi moale, ca şi cum s-ar fi rupt de la mijloc.

  Când se trezi, îi văzu pe toţi în jurul lui şi închise repede ochii. Apoi îi auzi şoptind şi le recunoscu pe rând vocile. Atunci deschise ochii şi-i făcu semn lui Ştefan să se apropie.

  — Dă-i afară, îi şopti. Roagă-i să plece.

  — Cine să plece?

  — Aş vrea să rămân singur. Ştefan îl privi lung.

  — Nu e nimeni. Coana Viorica e la bucătărie. Suntem numai noi doi, singuri.

  Biriş închise din nou ochii. O muscă i se aşeză pe frunte şi scutură capul. Simţi o durere surdă, parcă i-ar fi strivit cineva creierii, şi gemu.

  — Unde au plecat ceilalţi? Câteva clipe, Ştefan şovăi, încurcat.

  — Azi n-au mai fost pe aici. Are să vină Irina, diseară.

  — în fond era de aşteptat, începu deodată Biriş cu o voce neaşteptat de calmă. Eram sigur că se va întâmpla aşa. De cum am văzut-o la spital, am înţeles că de data aceasta nu mai scapă. Avea expresia ei de la 19 octombrie, avea ochii de la 19 octombrie…

  „. Nici ea nu-i poartă decât o singură dată pe an, îşi aminti Ştefan, la 19 octombrie.” I se păru că se prăbuşeşte într-un timp fabulos, devenit aproape inimaginabil prin beatitudinile pe care le păstra, şi făcu un efort deznădăjduit să revină la suprafaţă, să se reîntoarcă în prezent.

  — Aş vrea să mă duc s-o mai văd o dată, continuă Biriş. Am să-i duc nişte flori de câmp. îmi spunea că i se făcuse dor de câmp. Cred că mai am atâta putere să merg până la spital, mai ales dacă ai să vii şi tu cu mine. Luăm o maşină…

  Ştefan continuă să-l privească aşa cum vorbea, cu ochii închişi, fără nici o mişcare, de teamă să nu-şi clatine capul.

  — O să mergem într-una din zilele acestea…

  — L-aţi anunţat pe Băleanu? îl întrerupse deodată Biriş.

  — Era şi el acolo. Erau toţi, afară de tine şi de Bibicescu. Biriş deschise ochii şi-i căută privirile.

  — Unde spuneai că erau toţi? întrebă.

  Ştefan şovăi, dar o auzi pe doamna Porumbache ieşind din bucătărie şi spuse repede:

  — A fost înmormântată azi-dimineaţă…

  — Ah, da… Evident, trebuia să mă gândesc, şopti Biriş.

  Doamna Porumbache deschise cu grijă uşa şi intră în vârful picioarelor. Dar întâlni ochii lui Biriş şi nemaiputându-se stăpâni izbucni în plâns.

  — Petrişor, maică! începu ea să se tânguiască. Cătălina, sărăcuţa de ea, sărăcuţa! tu zăceai aici şi pe ea o băgau în pământ! O plângeau toţi, şi tu aiurai şi râdeai în somn şi o chemai: Cătălina! Cătălina! îi spuneai că ai s-o plimbi în grădină şi ai s-o acoperi toată cu flori, şi pe ea o coborau în groapă, şi o acopereau cu pământ! Cătălina, sărăcuţa de ea, sărăcuţa…!

  De atunci, de câte ori venea Ştefan, doamna Porumbache îl întâmpina lăcrimând şi începea să-i vorbească de Cătălina. Ştefan asculta resemnat, îndreptându-se încet, cu privirile plecate, spre camera lui Biriş. îl găsea întotdeauna citind. De câteva zile se sculase din pat şi citea aşezat pe un scaun lângă fereastră. în lumina tare a începutului de iunie, obrazul căpăta o paloare proaspătă, de adolescent în convalescenţă.

  — Aş vrea să te rog ceva, îi spuse într-o zi. Roag-o pe Irina să nu mai vină. Sau, dacă vrea cu orice chip să vină să mă vadă, să nu încerce să mă consoleze. Nu simt nevoia să fiu consolat. Sunt profesor de filosofie. Am la dispoziţia mea un număr considerabil de formule care mă pot consola…

  Se întrerupse, se ridică să pună cartea pe birou, apoi se întoarse şi se aşeză pe scaun.

  — Acelaşi lucru aş fi vrut să ţi-l spun şi ţie, continuă. îmi face plăcere de câte ori vii să mă vezi, dar n-aş vrea să crezi că eşti obligat să-mi vorbeşti de Cătălina. Cum spunea nu ştiu cine, viaţa merge înainte. Eu am optat pentru Viaţă. De aceea aş prefera să discutăm altceva.

  — Toţi optăm pentru Viaţă, spuse Ştefan. Nu prea înţeleg bine de ce, dar aşae…

  — Eu ştiu de ce. Vreau să trăiesc ca să văd ce se va întâmpla până la urmă. Acum că s-a terminat războiul în Europa, vom asista la ofensiva împotriva Japoniei. într-un an, doi, va fi şi ea lichidată. Vreau să văd ce se va întâmpla după aceea. N-aş vrea să mor înainte de a vedea încotro se-ndreaptă lumea: spre socialism sau spre dictatură? De aceea mă interesează tot ce se întâmplă n jurul meu, de la decizia pe care o va lua Stalin până la cariera politică a lui Bibicescu…

  Bibicescu fusese numit subdirector la Teatrul Naţional, dar spera să ajungă curând director. Izbutise să introducă în programul viitoarei stagiuni două piese ale lui Partenie. Partidul Comunist şi-l însuşise pe Partenie şi cărţile lui reeditate, ziarele vorbeau necontenit de el. începuse să circule zvonul.

  Îl împuşcase cu bună ştiinţă, ca să lichideze, împreună cu un şef letona '„ cel mai înzestrat dintre scriitorii progresişti. Bibicescu vorbea acum tot insistent de prietenia lui cu Partenie şi mărturisise într-un interviu simnaf' marelui scriitor pentru Revoluţia rusă.

  Veni să-l vadă pe la jumătatea lui iunie. Nu plouase din aprilie şi oraş arăta prăfuit şi veşted ca la sfârşitul verii. Bibicescu venise într-o maşină Direcţiei Teatrului.

  — Ca să nu mă obosesc, explică el. Nu se ştie exact ce am, dar trebuie să fiu prudent, să nu-mi obosesc inima…

  Apoi, în mijlocul discuţiei, îl întrebă brusc.

  — Ţi-a spus ceva Cătălina despre mine?

  Biriş voi să-şi aprindă o ţigară, dar simţi că-i tremură mâna şi băgă repede pachetul în buzunar.

  — Mi-a spus doar că trecuse să te vadă. Nu mi-a spus de ce… Bibicescu se aşeză pe scaun, ceea ce nu făcea decât arareori…

  — îmi pare rău. Eram ocupat, aveam pe cineva la mine… Aş fi vrut să ştiu de ce venise să mă vadă, adăugă cu un alt glas ridicându-se.

  Dar nu mai îndrăzni să se plimbe de la un capăt la altul al odăii. Se opri lângă fereastră şi privi cerul alburiu, fierbinte.

  — E îngrozitor cu seceta asta. N-o să putem plăti datoriile de război… Apoi, înainte de plecare, îi spuse:

  — Ştii că s-au mai găsit o sumă de hârtii de-ale lui Partenie. Caiete întregi… Biriş zâmbi ironic şi ridică din umeri.

  — Probabil că nu-ţi vine nici ţie să crezi, dar ai să te convingi când ai sa vezi manuscrisele. Le lăsase într-o valiză, la o prietenă a lui, la ţară…

  Făcea lungi plimbări prin oraş, dimineţile sau după apusul soarelui, can se potolea arşiţa. Trecea foarte des pe la cimitir, devreme de tot, când răcoa nopţii stăruia încă pe sub arbori şi printre mormintele cu flori ofilite. Ii adi Cătălinei câteva flori de câmp. Le culegea pe marginea maidanelor, F câmpurile virane dinapoia cimitirului; flori mărunte, prăfuite, cu culori ş pe jumătate uscate. Odată, intrând în cimitir cu un buchet mai mare, căci în pe drum o ţigancă cu flori, îşi aminti brusc de tabloul din biroul lui, mănuşile negre şi florile de câmp, cu cozile lungi, zvârlite în grabă pe o ^ „De-abia a intrat şi a auzit telefonul sunând, îşi aminti el cuvintele lui, S-a dus să răspundă la telefon. O aştept de-atunci mereu…” rmufl1'

  Ar fi vrut să ducă florile la mormântul Ioanei, dar ea se afla la ci ^ Belu, în cealaltă parte a oraşului. îşi aminti de asemenea ce i se spuses ormântare: că trupurile n-au mai fost recunoscute şi multe familii au 'a 'm at morţii altora. Dar, după ce ieşi din cimitir, se îndreptă spre bulevardul îngr°P ^ tramvai, oamenii se plângeau deja de căldură, deşi nu era încă Donl, „ece Biriş simţea un fel de atmosferă ireală în jurul lui, ca şi cum ar fi ccai jt jn vis. Nu mai suferea, nici de tristeţe, nici de singurătate. Parcă întreg Ca 1 cu toţi oamenii lui, agitaţi şi zgomotoşi, aparţinea deja amintirii. Parcă ^ versase, în acest tramvai supraîncărcat, cândva de mult, într-un timp abolit, I traversa acum din nou, în gând, numai ca să se poată reîntoarce în trecut.

  Craterele fuseseră astupate şi strada reparată, dar trotuarele erau încă sparte.

  R îinile rămăseseră acolo. Doar că păreau acum mai îndesate, mai mărunte, şi intre cărămizi crescuse iarbă şi câteva bălării. Biriş se plimba încet, silindu-se să recunoască locul casei. I se păru că o găseşte. Pe movila de moloz încă supravieţuiau câteva flori albăstrui, decolorate. Se caţără cu oarecare greutate şi le culese.

  În vara aceea se întâlniseră destul de rar. Ştefan plecase în concediu şi se întorsese după 15 august, în săptămâna care urmase bombelor atomice şi capitulării Japoniei. Fusese o săptămână de euforie generală. Puterea americană redeşteptase speranţa că România nu va fi abandonată definitiv Sovietelor. Euforia iminentei eliberări făcuse să se uite chiar şi seceta care bântuise toată vara, aşa cum se uitase tifosul exantematic şi sutele de mii de morţi din ultimul an, şi sutele de mii de prizonieri care nu se întorceau din Rusia.

  Ştefan venise să-l vadă în ziua când se întâlnise pe stradă cu Mihail Duma. II zărise de departe şi la început nu-l recunoscuse. Era ars de soare şi-şi lăsase mustaţă. Duma îi întinse mâna cu gravitate.

  — Condoleanţele mele. Am fost, toţi, dezolaţi la Legaţie. Sper că v-a Parvenit telegrama noastră…

  Apoi ii spuse că se întorsese de curând, cu unul din primele vapoare măneşti care traversase Mediterana. Vidrighin, ca şi aproape toţi ceilalţi, rămăseseră la Lisabona. ' „

  Îmb” ^S1 ^C ^'r^ c'tmd aşezat la birou. I se păru că slăbise din nou şi parcă aţranise şi mai mult de când nu-l mai văzuse.

  Se,am întâlnit pe Duma. îţi trimite salutări. 2âmbi mtrerupse brusc, parcă şi-ar fi amintit de ceva mult mai important, şi

  _p când mg „UnosAcum îmi aduc aminte. Mi-ai vorbit pentru întâia oară de Duma Biim°r^esern de la Sighişoara. Şi acum l-am întâlnit din nou…

  ^rou ° f°aie de hârtie, o împături cu grijă şi o aşeză peste iţea aPoi închise rt Ştf îi ăi ill E de pe ţie, o împături cu grijă şi o aşeză peste mituri CŁâre ° citea> aPoi închise cartea. Ştefan îi zări titlul. Era o colecţie S1 Agende indiene î ° citea> aPoi î S1 Agende indiene.

  — Mi-o dăruise de mult Cătălina, dar n-o citisem. Aveam oroare de concepţiile ei despre buddhism şi de mitul lui 19 octombrie… Dar nu înţeleg ce ţi se pare misterios în întâlnirea cu Duma, adăugă.

  — E curios că l-am întâlnit din nou tocmai acum, când mă întorceam de la Sighişoara. Fusesem să-l văd pe Anisie. Cred că-ţi mai aduci aminte de el…

  — îmi face o deosebită plăcere să te ascult vorbind, îl întrerupse Biriş. Eşti primul om care nu mă întreabă ce cred despre bomba atomică. Ne reîntoarcem la Anisie şi la problema Timpului. Povesteşte-mi. Citisem tocmai nişte mituri indiene; sunt pregătit să-l ascult pe Anisie.

  — Din nefericire, nu prea am ce să-ţi povestesc. M-am dus să-l văd, pentru că îmi spusese să mă întorc peste patru ani. Am lăsat să treacă patru ani şi jumătate, dar n-a fost vina mea. Am ajuns probabil prea târziu. Au fost lupte anul trecut, în toată regiunea aceea, când se retrăgeau trupele germane. Ferma era arsă, grădina devastată. Nu l-am mai găsit. Şi nici măcar nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el. Unii spun că l-ar fi luat germanii în retragere. Alţii, că l-au luat ruşii. Am auzit chiar că ar fi fost împuşcat, dar nimeni n-a ştiut să precizeze când şi de cine.

  — Păcat. Mi-ar fi plăcut să aflu cum s-a terminat povestea aceea cu tinereţe fără de bătrâneţe… Dar înainte de a vorbi de altceva, vreau să-ţi atrag atenţia asupra lui Duma. Dacă s-a întors şi n-a fost arestat, după ce a lucrat ani de zile pentru Serviciul secret german, înseamnă că lucrează acum pentru comunişti. Să te fereşti de el…

  Ştefan nu izbutise să-l asculte până la sfârşit. Auzindu-l rostind numele lui Duma se lăsase furat de amintiri. Revăzu norul de praf de pe şoseaua care ducea la Sighişoara; îl urmărise aproape o jumătate de ceas, fără să-l poată întrece; era norul pe care-l ridica un camion militar. Dar când, în cele din urmă, maşina în care se aflau izbuti să-l întreacă, zări o clipă, lângă şofer, un soldat rus care-i ameninţă în glumă, îndreptându-şi spre ei carabina. Apoi, de departe, văzu ruinele înnegrite de fum ale fermei.

  — Noi doi, vorbim împreună tot felul de prostii, numai despre lucrurile care mă interesează esenţial nu vorbim niciodată. Mă dusesem să-l întreb pe Anisie…

  Se întrerupse iar, încurcat. Se dusese să-l întrebe pe Anisie despre Moarte; şi acum i se păru absurdă această anevoioasă călătorie prin regiuni devastate de război şi de secetă ca să caute un străin pe care-l văzuse doar de două ori în viaţa lui şi să-l întrebe, ca pe un oracol sau pe mare sfânt, ce se întâmplă cu noi după moarte.

  — Voiam să-l întreb o sumă de lucruri, continuă Ştefan silindu-se zâmbească. Deşi n-am înţeles niciodată ce mă făcea să cred că Anisie cunoşti răspunsul la problemele mele… Şi acum, că l-am revăzut pe Duma, parcă tot se reîntoarce de unde a plecat. Am un sentiment tulbure că situaţiile încep să se repete… Mi-ar fi plăcut să aflu de la Anisie cum s-a împăcat – el care pretindea că nu mai trăieşte în Timp – cu Istoria pe care o împlineau în jurul Sighişoarei diviziile germane în retragere. De data aceasta aş fi avut cu adevărat un exemplu: cum poţi rămâne în afară de Timp cu tancurile şi artileria alături de tine…

  Biriş zâmbi şi apucând cartea de pe birou începu s-o răsfoiască.

  — Pentru că vorbeşti de Timp, să-ţi povestesc o legendă indiană pe care am citit-o azi-dimineaţă. Cred că e în genul poveştilor lui Anisie. Ascultă. E întâmplarea unui schivnic celebru, care se numea Narada. Impresionat de sfinţenia lui, Vişnu îi făgădui să-i împlinească orice dorinţă. „Arată-mi puterea ta, neînţeleasa Maya”, îi ceru Narada. Vişnu îi făcu semn să-l urmeze. Puţin timp în urmă, mergând pe un drum pustiu, în plin soare, şi făcându-i-se sete, Vişnu îl rugă să se ducă până la satul care se zărea nu prea departe în faţa lor şi să-i aducă apă de băut. El rămase să-l aştepte pe marginea drumului. Narada grăbi pasul şi bătu la uşa primei case pe care o întâlni. îi deschise o tânără fată atât de frumoasă încât, privind-o, Narada uită pentru ce venise. Intră în casă şi fu întâmpinat de toată familia cu cinstea care se cuvenea unui sfânt. Rămase în gazdă acolo timp îndelungat. Până în cele din urmă se căsători cu frumoasa fată şi cunoscu bucuriile nunţii şi toate celelalte bucurii şi necazuri ale vieţii de fermier. Au trecut aşa 12 ani. Narada avea acum trei copii şi după moartea socrului ajunse stăpânul gospodăriei. Dar în al doisprezecelea an, ploile torenţiale au inundat regiunea. în aceeaşi noapte turmele i-au fost înecate şi casa se prăbuşi. Ţinând cu o mână soţia, iar cu cealaltă cei doi copii mai mari, purtând pe umăr pe cel mai mic, Narada îşi făcu anevoie drum printre ape. Dar sarcina era prea grea. Alunecă şi scăpă copilul de pe umăr. Atunci lăsă pe ceilalţi şi se zvârli în apă ca să-l prindă. Dar era prea târziu; torentul îl înghiţise în câteva clipe, în acest timp, valurile luaseră pe ceilalţi doi copii şi, puţin în urmă, şi pe soţie. Curând, Narada el însuşi căzu istovit şi fu purtat de ape, inconştient, ca o bucată de lemn. Când se deşteptă, zvârlit pe o stâncă, şi-şi aminti toate nenorocirile care se abătuseră asupra lui, izbucni în plâns. Dar auzi deodată o voce cunoscută: „Copile, unde e apa pe care trebuia să mi-o aduci? Te aştept de mai bine de o jumătate de ceas!” Narada întoarse capul. în locul apelor care nimiciseră totul, văzu câmpurile pustii, strălucitoare sub soarele amiezii. „Ai înţeles acum taina Puterii mele? îl întrebă Vişnu. Ai înţeles în ce constă Maya…?”

  Biriş închise cartea şi o aşeză departe de el, pe birou. Ştefan îl ascultase neclintit.

  — E o poveste foarte frumoasă, spuse Biriş văzând că tăcerea se Prelungeşte. Mă întreb de ce Cătălina nu mi-a vorbit niciodată de ea…

  — Dar tu crezi că ar putea fi adevărat? întrebă deodată Ştefan. Crezi ca tot ce se întâmplă în Timp şi în Istorie nu e decât o imensă iluzie cosmică, creaţia absurdă a unui Demiurg căruia puţin îi pasă de credinţele, de pasiunile şi suferinţele noastre…?

  — Eu n-am spus că e adevărat. Ţi-am spus doar că e o poveste foarte frumoasă, că e o poveste despre Timp, în genul celor pe care ţi le povestea Anisie.

  Ştefan îl privi derutat.

  — Narada îmi cere să cred că Ioana şi Răzvan şi toţi ceilalţi, care au fost şi nu mai sunt, n-au existat niciodată, că n-au fost decât nişte umbre în visul cosmic al unui demiurg. Nu pot să cred. Viaţa n-ar mai avea atunci nici un sens. Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creaţie gratuită şi absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existenţa noastră n-ar mai avea nici o semnificaţie şi nici o valoare. Am fi atunci definitiv pierduţi…

  — Nu cred că acesta e înţelesul legendei, îl întrerupse Biriş. întâmplarea lui Narada nu se referă la sensul sau valoarea existenţei umane; aceasta e o cu totul altă problemă. Vişnu vrea doar să-i arate că Maya, iluzia cosmică, e posibilă datorită exclusiv Timpului, că Maya se poate manifesta graţie duratei temporale. Ori, eu credeam că aceasta e şi părerea ta; pe vremuri, îmi spuneai că existenţa în Timp e iluzorie, nesemnificativă, ireală. Spuneai că singura scăpare este ieşirea din Timpul istoric. Vişnu îţi dă dreptate: îţi spune limpede că Timpul e iluzie, e Maya…

  Ştefan îşi trecu mâna pe obraz şi înghiţi cu greutate.

  — Dar ce mă fac atunci cu Ioana? întrebă el. Unde o mai întâlnesc? Ce mă fac cu tot trecutul meu, cu timpul care, scurgându-se, m-a constituit aşa cum sunt în clipa de faţă…?!

  — Ascultă-mă, îl întrerupse Biriş, îmi pare rău că trebuie să-ţi vorbesc deschis. Dar din ziua când ne-am cunoscut te-am auzit mereu că vrei să ieşi din Timp, că vrei să scapi de Istorie. Iartă-mă că ţi-o spun, dar dorinţa ţi-a fost împlinită. E groaznic, dar aşa s-a întâmplat. O bombă americană a pus capăt Istoriei tale. Ai pierdut tot. Nu numai pe Ioana şi Răzvan, dar ai pierdut chiar mărturiile exterioare ale existenţei tale în Istorie: suvenirurile din copilărie, cărţile, tablourile. Eşti un om scos complet din Istorie; fără trecut, deci fără identitate. Aşa cum îmi spuneai odată că încercai să redevii închizându-te în camera secretă. Poţi începe în orice clipă o viaţă nouă, de la început. Ai abolit Istoria, în realitatea căreia n-ai crezut niciodată. Narada, cât timp se afla sub vraja magiei lui Vişnu, credea în realitatea vieţii lui de fermier căsătorit, cu turme, nevastă şi copii – de aceea Vişnu i-a dat lecţia pe care ai ascultat-o adineauri. Tu erai însă avertizat; propriile tale intuiţii ţi-au revelat de mult irealitatea Timpului istoric.

  Ştefan îşi plecase capul.

  — Am fost nebun, spuse el foarte încet. De mult mi-am dat seama că am fost nebun…

  Biriş îşi aprinse o ţigară. Mâna îi tremurase puţin apropiind chibritul şi şi-o ascunse repede, umilit. Dar Ştefan nu-l văzuse. Rămăsese cu capul plecat, privind în neştire covorul.

  — Şi nebunia asta e o formulă vagă, care în cele din urmă nu spune nimic, începu Biriş. Ai fost şi ai rămas un om normal, ca fiecare dintre noi. Dorinţa ta de a ieşi din Timp şi de a ignora Istoria era probabil un efort disperat de a regăsi beatitudinile copilăriei, de a reintegra un Paradis pierdut.

  Îşi dăduse deodată seama de cruzimea cu care îi vorbise şi fuma încurcat.

  — Am fost totuşi nebun, repetă Ştefan fără să-şi ridice capul. Nu pentru că mi se părea că un om se poate sustrage Timpului istoric continuând totuşi să rămână în viaţă şi dobândind prin aceasta o viaţă plenară, infinit mai preţioasă decât existenţele noastre, reduse exclusiv la recepţionarea şi asimilarea Istoriei. Continui să cred că lucrul acesta e posibil. Dovadă viaţa pe care o trăieşte un sfânt; o viaţă care nu mai e ruptă, ca a noastră, de eternitate… Dar nebunia mea era alta, şi era ridicolă, absurdă. Mi se părea că m-aş putea sustrage Istoriei conducându-mă după presimţiri şi năluciri şi căutând necontenit semne în jurul meu. Tu ştii că ani de-a rândul am fost obsedat de o maşină cu care mi se păruse că trebuise să vină Ileana şi pe care mi se părea că o zăresc, uneori, în faţa mea, deşi n-o întâlneam niciodată? Eram obsedat de o maşină şi de misterul vieţii lui Vădastra! Petreceam ceasuri întregi ascultându-l vorbind în camera de-alături. Eram căsătorit doar de un an, doi, şi o lăsam pe Ioana singură în speranţa că voi afla cine a fost doamna Zissu. îl auzeam mereu pe Vădastra vorbind de o femeie extraordinară, de doamna Zissu. Mi se părea că numele acesta ascunde o taină şi că dezlegarea ei mi-ar putea schimba viaţa. Ajunsesem obsedat de doamna Zissu… Ar fi trebuit să mă duc la un doctor să mă caut…

  Biriş zâmbi încurcat şi ridicându-se de la birou se îndreptă spre fereastră să o deschidă.

  — Doamna Zissu? întrebă el, silindu-se să schimbe vorba. Doamna Zissu? Poate o fi una şi aceeaşi persoană cu Zisuleasca a lui nenea Mitică. Dacă e aceeaşi, ar putea să-ţi povestească multe coana Viorica. Nu prea vrea ea să mărturisească, dar Zisuleasca i-a făcut destule zile fripte acum vreo douăzeci de ani. A fost, cum s-ar spune, ultima mare pasiune a lui nea Mitică… Era o croitoreasă…

  Se întrerupse şi ieşi brusc. O găsi pe doamna Porumbache lipită de zid.

  — Să nu-i spui! şopti ea cât putu mai încet.

  IV

  „. Era o croitoreasă, îi spusese Biriş cu un alt prilej. Se pare că era foarte frumoasă…”

  Greu de crezut că ar putea fi una şi aceeaşi persoană cu doamna Zissu a lui Vădastra, înţelesese Ştefan. Zisuleasca ar fi avut în preajma primului război mondial, atunci când o cunoscuse Mitică Porumbache, aproape 30 de ani. Vădastra întâlnise pe doamna Zissu prin 1925, când era în clasa a IV-a de liceu şi avea vreo 15 ani. La acea dată, Zisuleasca lui Mitică Porumbache trecuse de 40 de ani. N-ar mai fi putut fi prima dragoste a lui Vădastra, aşa cum Ştefan fusese ispitit să creadă auzindu-l vorbind de „distinsa doamnă Zissu”, de „o femeie distinsă care m-a iubit pe mine”…

  Dar ascultase cu interes, aproape tulburat, povestirea lui Biriş. Toate amănuntele acelea în legătură cu întâmplări petrecute cu treizeci de ani înainte, îl atrăgeau într-un chip neînţeles. Parcă o seamă de semnale desfigurate îl ajungea din urmă, dintr-o zonă interzisă. Biriş nu o cunoscuse, dar ştia de la doamna Porumbache că atunci când o întâlnise Mitică, Zisuleasca era întreţinuta unui căpitan. Căpitanul îi închinase un apartament în bulevardul Pache şi i-l mobilase destul de luxos; îi cumpărase şi pian. Zisuleasca trăia despărţită de soţul ei, cu care avusese doi copii. Al treilea îl făcuse cu căpitanul, dar copilul murise puţin timp după ce se întâlnise cu Mitică Porumbache. S-au întâlnit la „Grădina Veseliei”, pe care o ţinea finu' Lică şi unde îi plăcea căpitanului să petreacă încă de pe timpul când nu era cu Zisuleasca, ci venea acolo cu ofiţerii şi cu fetele de la şantan. Căpitanul era, se spune, de familie bună; era căsătorit, dar nu se ştia nimic de soţia lui pentru că trăiau de mulţi ani despărţiţi. După ce fusese strămutat cu garnizoana din Bucureşti, continua să vină să-şi vadă iubita măcar o zi pe săptămână.

  Mitică Porumbache era pe atunci un bărbat de aproape cincizeci de ani, dar arată chipeş şi robust. Şi era destul de bogat; avea casele din Ferentari şi încă alte multe proprietăţi, şi magazin de fierărie în Lipscani. Zisuleasca se plictisea singură. începu să vină serile la „Grădina Veseliei” şi s-a încurcat repede cu Mitică. Vecinii au aflat că Mitică aproape nu mai dădea nopţile pe-acasă şi că risipea o avere cu Zisuleasca, cumpărându-i rochii şi bijuterii, plimbând-o cu gabrioleta la Şosea, trimiţând-o vara la băi. Curând după aceea, căpitanul dispăru într-un chip misterios, lăsând în urma lui nenumărate datorii, pe care le plătise tot Mitică. De-abia după ce-a aflat că dispăruse căpitanul şi că Zisuleasca rămăsese acum cu Mitică, s-a hotărât finu' Lică s-o avertizeze pe coana Viorica. Dar ea ştia, mai de mult; ştia de la vecine că Mitică nu-şi petrece nopţile la „Grădina Veseliei”, ci la ibovnică. S-a prefăcut indiferentă şi a ridicat din umeri; i-a răspuns că nu se va înjosi să-şi facă sânge rău pentru o croitoreasă. Când a început războiul din 1916 şi Mitică a fost mobilizat, Zisuleasca aştepta un copil. îl născu puţin timp după intrarea germanilor în Bucureşti, când Mitică se afla deja, cu regimentul lui, în Moldova. în acei ani de război scăpătase din nou. îşi vânduse o parte din bijuterii şi din mobilă. Numai de pian nu voise să se despartă. Lăsase apartamentul din bulevardul Pache şi se mutase într-o căsuţă de mahala, reapucându-se de croitorie. Când se întoarse Mitică din Moldova, în 1918, copilul lui murise; în iarna aceea răcise şi se prăpădise în câteva zile. Lucrul acesta a fost hotărâtor pentru legătura lor. Mitică credea că băiatul murise pentru că nu fusese bine îngrijit; Zisuleasca lipsea tot timpul de-acasă, căci lucra prin casele altora, plătită cu ziua, şi de copil avea grijă o vecină. Mitică Porumbache nu şi-a mai revenit de-atunci. Au reluat legătura, dar n-a mai durat decât un an. Apoi i-a dat Zisuleştii o sumă de bani ca să-şi deschidă un atelier în centru, şi de-atunci n-a mai văzut-o.

  Dar nici Viorica n-a prea avut timp să se bucure; câţiva ani în urmă, în 1923, a murit şi Mitică. De-abia după moartea lui s-a aflat că afacerile nu mai erau ce se credea că sunt. Viorica a trebuit să vândă câteva proprietăţi ca să poată păstra prăvălia din Lipscani. Apoi a vândut şi casa din Ferentari. Dar tot zadarnic; trei ani de la moartea lui Mitică a trebuit să închidă magazinul. I-a rămas doar casa din strada Măcelari şi o sumă de bani, pe care devalorizarea şi cheltuielile cu învăţătura lui Petre i-au redus-o curând la nimica toată.

  — Păcat că nu vrea să ţi le povestească ea, coana Viorica, îi spusese Biriş. Sunt multe lucruri pe care numai ea le ştie…

  Ştefan îşi amintea foarte bine acea seară de toamnă. Fusese una din ultimele vizite pe care i le făcuse în strada Măcelari. Ascultându-l vorbind, frânturi din viaţa lui în vecinătatea lui Vădastra îi reveneau la întâmplare, dar parcă n-ar fi fost amintirile lui, ci întâmplări din viaţa altuia. „Astea s-au petrecut acum zece ani, îşi repeta el cu încăpăţânare, ca şi cum ar fi voit să se trezească. Acum aproape zece ani; eram în camera secretă…”

  — Crezi că e doamna Zissu a lui Vădastra? îl întrebase Biriş după o lungă tăcere.

  Nu ştiuse ce să răspundă. Vădastra ar fi avut atunci 15 ani, îşi făcuse el socoteala, iar doamna Zissu…

  — în fond, toate lucrurile acestea n-au nici o importanţă, spusese în cele din urmă.

  Îşi amintise din nou: pianul, 15 lei ora, atelierul şi lucrătoarele doamnei Zissu, care i-au făcut ceai odată, la un Crăciun, când Vădastra întârziase până seara târziu repetând „Sonata Patetică”. Ar fi putut fi totuşi atelierul de croitorie al Zisuleştii…

  — N-are nici o importanţă, repetase el cu o surdă exasperare în glas. Atunci, acum vreo zece ani, mi se păruse că…

  Se întrerupse din nou. Biriş îşi rezemase coatele de birou şi-l privea cu un uşor zâmbet în colţul buzelor, parcă i-ar fi fost milă de el. Trecuseră aproape zece ani de când îl cunoscuse pe Biriş şi nu se schimbase. Era un om tare. „Eu am optat pentru Viaţă, îi spusese. Vreau să trăiesc, să văd ce are să se întâmple până la urmă…” Trecuseră atâtea luni de la moartea Cătălinei şi el rămăsese acelaşi, neschimbat. Era un om tare.

  — N-are importanţă, repetase Ştefan încercând să zâmbească. Să vorbim de altceva…

  Biriş fuma liniştit, cu amândouă coatele rezemate de birou. „Uite, biroul acesta, ştii bine, avea un cariu, îi spusese cu câţiva ani în urmă. Nu-l mai aud de mult. A murit…” „Avea şi o măsea ajunsă în câmpul morţii, îşi amintise atunci Ştefan. Şi acum au trecut şase luni de la moartea Cătălinei şi el e neschimbat. E profesor de filosofic Ar trebui să-l întreb ce crede despre moarte. E singura problemă care merită să fie discutată. Ne pierdem timpul vorbind despre atâtea lucruri inutile…”

  — Aş fi vrut să te întreb, începuse el.

  Dar se întrerupse brusc şi se ridică încurcat de pe scaun.

  — S-a făcut târziu, spuse. Mai am de lucru acasă. O să vorbim altădată…

  Asta se întâmplase într-o seară de la începutul lui noiembrie, dar i se părea că se întâmplase de mult, parcă cu mulţi ani înainte de secetă, cu mulţi ani înainte de a se urca în acest tren care aştepta şi el de nu mai ştia când în această gară din Moldova. Deşi storurile erau trase, în compartiment era o căldură insuportabilă. Toţi bărbaţii erau în cămaşă, cu mânecile sumese. Ştefan îşi simţea sudoarea curgând şiroaie pe piele şi ieşi din nou în coridor. îşi scoase batista şi, furişând-o sub cămaşă, începu să se şteargă.

  — Ce se întâmplă, domnule, de nu mai plecăm? auzi în urma lui.

  Îşi amintea foarte bine: fusese una din ultimele lui vizite la Biriş. Cu puţine zile mai înainte se mutase într-o garsonieră din strada Câmpineanu. O mobilase cu lucruri simple şi comune, cu un fel de mobilă fără vârstă şi fără stil, ca într-o sală de aşteptare a unei Societăţi anonime sărace. în loc de bibliotecă avea câteva etajere pline cu cărţi de Economie politică şi reviste de specialitate. Pe masa lui de lucru se găseau numai dosare şi reviste. Nu avea nici un tablou, nici un obiect de artă, nici o floare. îi plăcea, când se întorcea acasă serile, să intre într-o odaie care nici măcar nu izbutea să fie tristă, deprimantă, o odaie care, i se părea lui, semăna mai mult cu o cutie astfel amenajată încât să se poată dormi şi lucra înlăuntrul ei. Se întorcea destul de târziu şi se apuca imediat de lucru. Lucra până la 2-3 dimineaţa şi adormea istovit, fără gânduri, împăcat. Nu se simţea împăcat decât atunci când se abandona în întregime muncii lui. Ca toţi funcţionarii ministerului făcea parte din sindicat. îi plăcea să asiste la şedinţele sindicale; se vorbea de lucruri grave, străine, impersonale, şi asta îi îngăduia să trăiască alte câteva ceasuri fără gânduri. Iar când se înfiinţase la minister un curs de limba rusă, se înscrisese printre cei dintâi şi-l urma cu regularitate. învăţase puţin ruseşte la Odessa, dar învăţase după ureche, cu bătrâna Viera şi nepotul ei, un băiat de vreo 10-l1 ani, tuns chilug şi atât de blond că părea că are genele albe. Ia ona ne znaiu, începea el. Şi băiatul îl corecta repede: fa eio ne znaiu… Acum se apucase să înveţe şcolăreşte, cu gramatică şi caiete în care-şi scotea cuvinte şi îşi făcea exerciţiile. Asta îi mai lua un ceas în fiecare noapte. Dar uneori simţea cum îşi trezeşte, fără voia lui, deznădejdea. Anumite cuvinte îl zvârleau înapoi în timp, în anii din Rusia. Perestanite jalovatsial auzise el odată, de mult, şi nu înţelesese. Era în primăvara 1942, undeva aproape de cotul Donului. Primise o scrisoare de la Ioana şi o citea aşteptând maşina care trebuia să-l ducă la aeroport. Dacă ar fi făcut un efort, şi-ar fi putut aminti ce-i scria atunci Ioana. Perestanite jalovatsial spusese un bătrân femeii de lângă el. Ştefan nu înţelesese. Sfârşise de citit scrisoarea Ioanei şi, ca de obicei, se simţise umilit, deznădăjduit. „într-o zi are să afle şi ea că o mint, îşi spusese atunci, şi nici măcar nu înţeleg de ce o mint; nu înţeleg nimic.” Acum aflase deodată ce înseamnă perestanite jalovatsia. înseamnă: „încetează! nu te mai plânge!” A închis manualul şi a ieşit să se plimbe pe străzi. A umblat câteva ceasuri, cu capul gol, în ploaie. Umbla aşa de câte ori nu ştia ce-ar mai putea face ca să scape de amintiri; umbla prin ploaie, pe ninsoare, până ce simţea că oboseşte Şi se întorcea acasă târziu, istovit, şi adormea repede, fără gânduri.

  Şi cu toate acestea, în seara următoare se reapuca de lucru, cu încăpăţânare. Curând ajunsese cel mai bun elev la rusă, ceea ce sfârşise prin a-i îndepărta ultimele simpatii printre colegii de minister. îl priveau toţi bănuitori, aşa cum începuse să-l privească şi familia. Se răcise întâi de Adela şi Răducu. După ce fusese destituit de la Ministerul Lucrărilor Publice şi-şi găsise un post la o societate particulară, Răducu devenise şi mai intransigent. Anunţa mereu o intervenţie anglo-americană şi afirma că toţi comuniştii şi colaboraţioniştii vor fi spânzuraţi în Piaţa Teatrului Naţional. Ştefan îl asculta cu seriozitate fără să-l contrazică. Dar când a aflat că citeşte presa comunistă şi că urmează cursurile de limbă rusă, Răducu trântise indignat cu pumnul în masă şi ieşise din odaie. De-atunci, Ştefan nu se mai dusese să-l vadă.

  Fără voia lui se răcise şi de familia Bologa. Bătrânul fusese mâhnit că Ştefan nu voise să locuiască în casa din Cotroceni, pe care, în cele din urmă, fusese nevoit s-o închirieze. Bolnav de inimă, Bologa rămăsese la via lor de lângă Târgovişte. Când venea Ştefan, bătrânul începea să-i vorbească de Ioana şi Răzvan, şi-i arăta fotografii. Ştefan se prefăcea că nu-l vede că plânge. Din când în când, trecea în altă odaie sau ieşea pe prispă ca să fumeze, căci i se spusese că bătrânului îi face rău fumul de ţigară. Apoi se înapoia, tăcut, stingherit, şi se reaşeza lângă el.

  — Uite, fotografia asta…, îi arăta Bologa. Ştefan clătina din cap, încercând să zâmbească. O cunoştea; era o fotografie a Ioanei din ultima clasă de liceu. Avea şi el o copie, căci reprodusese aproape toate fotografiile Ioanei pe care le păstrase familia.

  — Fotografia asta…, începea bătrânul cu o voce curioasă, micşorată, redusă parcă la un anumit număr de sunete. Ştefan clătina mereu din cap, dar nu-l asculta. „Cum de îşi poate schimba într-atât vocea? se întreba. E bolnav de inimă, îşi repeta el. Toate acestea i se întâmplă pentru că e bolnav de inimă.” Târziu, îşi dădea seama că bătrânul nu mai vorbea de Ioana, ci comenta situaţia politică.

  — Ce ai? îl întreba deodată Bologa. De ce mă priveşti aşa? Ţi se pare că exagerez…?

  — Nu, ai dreptate, spunea el.

  — Dă-mi voie, îl întrerupea bătrânul schimbându-şi parcă din nou vocea. Noi ne bucurăm că eşti bine văzut la minister, deşi ministrul tău e un bandit de comunist. Ne bucurăm că cel puţin tu ţi-ai păstrat postul, deşi majoritatea oamenilor cinstiţi şi adevăraţi patrioţi au fost epuraţi de aceşti criminali…

  — Nu m-ai înţeles, încerca Ştefan să se explice.

  — Dă-mi voie, îl întrerupea din nou Bologa. Dacă e adevărat ce-am auzit, că ai început să înveţi ruseşte şi că te-ai înscris în sindicat…

  Continua să-l asculte aşa multă vreme, fără să-l urmărească, silindu-se să se gândească la altceva.

  — Ce se întâmplă, domnule, de nu mai plecăm odată! auzi el din nou strigând în urma lui, în compartiment. Ne-au uitat aici…?!

  …Când se bărbierea, dimineţile, în faţa oglinzii din sala de baie, lăsa deschis aparatul de radio ca să asculte veştile şi comentariile politice. Şi totuşi, uneori se trezea că nu le mai ascultă. Se trezea că se priveşte lung, cu o nedesluşită speranţă; i se părea că, printr-un efort, şi-ar putea aminti precis ziua când încetase de a mai fi tânăr. Mai de mult, îl obsedase gândul acesta: că nu fusese atent şi nu-şi dăduse seama de momentul exact când tinereţea trecuse întreagă înapoia lui, în trecut. I se păruse că fusese păcălit, că cineva îşi bătuse joc de el lăsându-l să creadă că tinereţea nu e totuna cu numărul anilor, şi că poţi să-ţi numeri anii, unul după altul, ca şi cum ar fi vorba de altceva decât de propria ta viaţă care se scurge… Rămânea aşa multă vreme, cu obrazul apropiat de oglindă, sub bătaia becului puternic. Apoi îşi trecea deodată palma peste ochi, peste obraz, şi începea să se îmbrace repede.

  Încerca să nu-şi mai amintească nimic, să nu se mai gândească la trecut. Şi cu toate acestea se trezea uneori că face socoteli, parcă ar fi încercat să se convingă că nu se înşală, că într-adevăr au trecut atâţia ani de la un anumit eveniment. Când se gândea la anii de tinereţe, i se păreau dilataţi, plini de întâmplări, bogaţi în revelaţii; anii lui de studii la Paris i se păreau nesfârşiţi, parcă ei singuri ar fi durat cât o viaţă întreagă. Apoi, de la un anumit moment, pe care nu izbutea să şi-l precizeze, timpul începuse să alerge şi anii aproape că nu-i mai aduceau nimic nou. Se întâmplaseră atâtea evenimente în jurul lui – fusese în primul rând, războiul – dar parcă toate aceste evenimente ar fi fost lipsite de durată, parcă n-ar fi fost recepţionate de timpul lui interior, ci s-ar fi întâmplat undeva în afară de el, pe un ecran la care ar fi privit ca la cinematograf; căci şi într-un film se întâmplă acţiuni care durează uneori ani îndelungaţi, şi îţi dai foarte bine seama că şi acolo a trecut timpul, dar nu simţi lucrul acesta în propria ta fiinţă. Aşa i se părea că trecuseră ultimii ani.

  — Un ceas şi douăzeci de minute! exclamă, exasperat, omul din compartiment. Ne-au uitat aici!… Şi nu mai avem nici o picătură de apă…

  …Şi totuşi, câteodată, se trezea că, în drum spre casă, se îndrepta spre cafenea. Parcă ceva încă nebiruit în adâncurile fiinţei lui îl îndemna într-acolo. Trecea absent printre mese, cu ochii după Biriş. Nu-l găsea întotdeauna. îl întâlnea, însă, pe Weismann care-i vorbea de iminenta lui călătorie la Londra. II zărea şi pe Bursuc, la masa de lângă fereastră. Se călugărise de curând şi locuia la Mitropolie. îşi lăsase o barbă scurtă şi rară, care-i îngroşa şi mai mult figura, dându-i un aer de preot lipovean. Bursuc se călugărise ca să poată intra în suita unui fost preot de ţară, simpatizant comunist, pe care guvernul îl făcuse episcop şi se pregătea să-l facă mitropolit.

  Îl zărea uneori pe Bibicescu. După succesul pe care-l avuseseră piesele lui Partenie, se aşteptase să fie numit directorul Teatrului Naţional, mai ales că în programul noii stagiuni introdusese foarte multe piese de autori sovietici.

  Dar în februarie apăruse într-o revistă a partidului un articol în care Bibic era făcut responsabil de factura burghezo-reacţionară cu care jucau act °U Autorul analiza formaţia fascistă a lui Bibicescu şi amintea trecerea lui n? Direcţia Teatrului Naţional sub regimul legionar. Parcă ar fi fost un semn căci toată presa comunistă reluă campania, acuzându-l că le înşela buna-credinţă şi se introdusese prin fraudă în partid. Câteva săptămâni în urm” Bibicescu fusese demis din postul de subdirector. I se îngăduise totuşi să rama 3 în sindicatul artiştilor dramatici.

  Într-o seară, trecând pe la cafenea, îl zărise la masa lui Bursuc, alături d Biriş. I se păruse extraordinar de palid.

  — Un individualist ar fi suferit primind o sancţiune atât de severă, spunea el cu gravitate. Dar astea sunt reacţii desuete.

  — Dacă înţeleg bine, interveni Biriş, este un fel de terapeutică psihanalistă colectivă. Partidul te ajută să-ţi aduci la lumină complexele şi să le judecaţi pe un plan obiectiv, ca şi când nu ţi-ar aparţine. Salvarea înseamnă depăşirea subiectivului…

  — Este foarte exact, răspunse Bibicescu. Subiectivitatea trebuie permanent corectată prin conştiinţa istorică, pentru a nu pierde contactul cu realităţile vii, adică cu socialul…

  — Nu înţelegeţi nimic, îl întrerupse Bursuc. Autocritica este formula revoluţionară a mărturisirii păcatelor. Ne reîntoarcem la adevăratul creştinism, la mărturisirea publică a păcatelor. Asta înseamnă revoluţie…

  În seara aceea plecase de la cafenea împreună cu Biriş.

  — Ce se întâmplă cu tine? îl întrebă Biriş. N-ai mai dat nici un semn de viaţă. N-ai mai venit prin strada Măcelari…

  — Sunt extrem de ocupat. Nu mai am deloc timp…

  Biriş se opri o clipă pe trotuar, lângă el, şi-l privi lung.

  — Eşti un om fericit, îi spuse. A nu mai avea timp, înseamnă a fi rezolv toate problemele, a trăi într-un perfect echilibru. Felicitările mele. Te invidiez.

  — Atunci, m-am exprimat greşit. Voiam să-ţi spun că nu mai am ragă să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine…

  — Este acelaşi lucru, îl întrerupse Biriş. Nu-ţi mai dai seama ce se întâmplă cu tine pentru că trăieşti exclusiv în afară de tine, trăieşti pe un plan obiectiv, adică te integrezi momentului istoric. Deşi nu te-ai înscris în partid, judeci ca Bibicescu. Te felicit! Mai ales că-mi amintesc că atâţia ani ai încercat să te smulgi din Istorie. Acum te-ai convins, probabil, că apucaseşi pe o cale greşită şi te conformezi Spiritului Timpului. Ar trebui să-l citeşti pe Hegel, a zis zâmbind. Dacă vrei, ţi-l împrumut eu şi-l discutăm împreună. Hegel e ui destul de dificil…

  Mfi

  — M-am exprimat greşit, repetă Ştefan. E vorba de altceva. Nu ştiu dacă e bine ce fac. Este un fel de soluţie extremă, la care am recurs din deznădejde. Aş fi putut să mă sinucid; ar fi fost totuna. În fond, nu mai trăiesc mult. Îmi fac doar datoria de a mă trezi în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră -; fnt Asta-i toată viaţă mea.

  fstiTtot Asta-i toată viaţa mea.

  — Dar de ce? îl întrerupse deodată Biriş. La ce-ţi foloseşte asta? Ce crezi c-ai rezolvat cu asta?!

  Se oprise din nou şi-l privea cu o nestăpânita exasperare, aproape cu furie. Ştefan îşi plecase capul, intimidat.

  — Nu ştiu nici eu, răspunse. Nu-mi dau seama. Poate din laşitate…

  — Ascultă-mă, începu Biriş cu un glas mai potolit. Aş vrea să stăm odată de vorbă. Dar aş vrea să stăm de vorbă deschis, aşa cum vorbeam altădată. Te-aş fi căutat eu, dar nu-ţi cunoşteam noua adresă. N-o cunosc nici acum, adăugă după o pauză.

  Asta se întâmplase la începutul lui martie. îşi amintea foarte bine: era o seara rece, neguroasă; ninsese din nou câteva zile înainte şi pe trotuare stăruia încă zăpada murdară, călcată în picioare. Au mers aşa multă vreme, fără să-şi vorbească.

  Ştefan coborî pe peron şi-şi puse batista udă pe creştetul capului ca să se apere de arşiţă. Gara fusese distrusă cu doi ani înainte, în ultimele luni ale războiului. Cândva se începuse reconstrucţia ei, dar lucrările fuseseră întrerupte şi clădirea doar pe jumătate ridicată părea acum părăsită. Birourile erau adăpostite în nişte magazii de şindrilă. De o parte şi de alta a peronului făceau de pază doi jandarmi; unul se rezemase de o schelă încercând să se apere de bătaia soarelui, celălalt părea că adormise în umbra rară a unui salcâm prăfuit. Ştefan făcu câţiva paşi prin faţa vagoanelor cu storurile lăsate. Păreau pustii. Dar, din când în când, un călător în cămaşă apărea, ameţit de somn, în dreptul unei ferestre, ridica o clipă storul şi privea deznădăjduit spre magazii, apoi se rragea trăgând repede storul ca şi cum i-ar fi fost frică să nu năvălească arşiţa oD « m comPartiment. Când, cu un ceas şi jumătate mai înainte, trenul se e ln această gară ruinată în care n-ar fi trebuit să rămână decât câteva şi (j- ' n toate vagoanele coborâseră oameni în cămaşă şi alergaseră, cu sticle de a – Hp' sPre cişmeaua de sub salcâm. Dar n-au mai găsit nici o picătură '„suflet' „ ezervoru^ fusese secătuit de mult. Câteva minute, gara păruse se ricj:' a ca Prm farmec. Oamenii alergau pe peron, se auzeau voci şi storurile nămie2jU,Unul.duPă altulApoi, pe nesimţite, viaţa amuţise din nou. Arşiţa Pânea singură sub cerul alburiu, sticlos, incandescent. * 0 T °?” „* ^ă'a magaziei Pe uşa căreia era atârnat o pancartă: Şeful e câteva ori şi începu să aştepte. Nu se auzea nimic înlăuntru, parcă magazia ar fi fost pustie. Bătu din nou, de astă dată mai puternic. După câteva secunde un glas somnoros, aspru, aproape ameninţător.

  — Ce vrei?

  Dar uşa nu se deschidea şi Ştefan bătu din nou.

  — Ce vrei, domnule?

  — Venisem să vă întreb, începu Ştefan intimidat, să vă întreb dacă mai stăm mult. Dacă mai pot prinde legătura pentru Botoşani.

  — Ai pierdut legătura, spuse tot atât de aspru omul din spatele uşii.

  — Dar măcar aş vrea să ştiu de ce stăm, pe cine aşteptăm…

  — Aşa-i ordinul…

  Ştefan şovăi câteva secunde, apoi se întoarse, ţinându-şi amândouă mâinile pavăză deasupra frunţii. Soarele lovea implacabil, parcă ar fi revărsat jăratic. Trecând prin faţa jandarmului se auzi fluierat uşor şi ridică ochii. Jandarmul făcu semn să se apropie.

  — Nu plecaţi aşa de curând, îi şopti el. Trebuie să treacă întâi americanii… Ştefan îl privea lung, ca şi cum n-ar fi înţeles.

  — Trenul Crucii roşii americane, adăugă jandarmul coborând şi mai mult glasul. Trebuie să treacă el întâi. Că mor oamenii de foame.

  În spatele gării se întindea câmpia fără iarbă, pustie, calcinată. Din loc în loc, nori groşi de praf se clătinau încet, parcă s-ar fi târât pe pământ. Jandarmul îi surprinse privirea şi întoarse şi el ochii.

  — Vin oamenii, spuse. Au aflat… Numai de-ar avea putere să ajungă până aici…

  Ştefan clipi de câteva ori ca să-şi odihnească privirile. Deasupra câmpiei, ca dintr-o mare incandescentă, se înălţa, orbitoare, lumina.

  — Le-au murit vitele, continuă jandarmul, şi vin pe jos. Şi cine cade, acolo rămâne, în marginea drumului… E pedeapsa lui Dumnezeu, adăugă el după o pauză, oftând.

  — Toate sunt de la Dumnezeu, spuse Ştefan.

  „. Toate sunt de la Dumnezeu, spunea Irina. Dacă Dumnezeu a vrut să rămâi cu noi…”

  O găsise într-o seară aşteptându-l în faţa casei.

  — Cum ai aflat adresa? o întrebă nefăcând nici un efort ca să-şi ascundă plictiseala.

  — Iartă-mă, şoptise încurcată Irina. Mi-au spus de la minister… Voiam să-ţi vorbesc…

  — Ştiu, o întrerupse el deschizând uşa şi lăsând-o să treacă înainte. Poimâine se împlinesc doi ani.

  Irina intră şi-şi roti intimidată privirile în jurul ei. Rămăsese în mijlocul camerei, neştiind ce să facă cu mâinile. în cele din urmă le băgă în buzunarele pardesiului.

  — Şezi, te rog, jos, îi spuse trăgând un scaun de lângă birou. Nu ne-am mai văzut de mult, adăugă după câteva clipe. Ai venit să-mi aminteşti că poimâine se împlinesc doi ani…

  Irina se aşezase şi-l privea în ochi.

  — Nu venisem să-ţi vorbesc de asta.

  El îşi aprinse ţigara cât putu mai încet şi lăsă chibritul să ardă până ce simţi flacăra apropiindu-se de vârful degetelor.

  — Venisem să-ţi amintesc de împăratul, continuă Irina pe acelaşi ton liniştit şi grav. Se împlinesc doi ani de când a plecat şi el. Acum, că ai rămas singur, ce ai de gând să faci…?

  — Nu înţeleg ce vrei să spui. Fii, te rog, mai explicită.

  — Ioana şi Răzvan au plecat de doi ani. Şi cu ei a plecat şi împăratul. Tu ai rămas aici, singur, cu noi; dar văd că nu-ţi place de niciunul dintre noi. Ce-ai de gând să faci, atunci? Dacă Dumnezeu a vrut să rămâi cu noi, trebuie să-ţi cauţi mângâierea aici şi să ne iubeşti pe noi.

  — Care voi? o întrerupse el. Cine sunteţi voi?

  — Noi, cei vii. Tu nu vrei să mai trăieşti cu noi. Tu te-ai lăsat furat în altă parte. Dar aceasta nu înseamnă viaţă, asta e numai o nălucire a ta. împăratul nu mai poate învia. împăratul este acum cu Ioana şi Răzvan…

  Îşi stinse ţigara în scrumieră şi-şi ridică apoi ochii asupra Irinei. O privi câteva clipe fără expresie, aşa cum ar fi privit un obiect banal şi familiar.

  — îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, începu el deodată, dar pentru mine moartea e o problemă serioasă. N-am îndrăznit s-o discut până acum nici măcar cu Biriş, deşi el nu se sfieşte să-mi amintească mereu că e profesor de filosofic De ce-aş discuta-o atunci cu tine?

  — Faci păcat, spuse Irina. Eu nu mă pricep să-ţi spun mai mult, dar faci păcat.

  — E oare atât de grav că mă gândesc încă la Ioana? E într-adevăr un păcat atât de mare?

  Irina ridică încet fruntea şi-şi pironi din nou privirile în ochii lui. O clipă, figura i se lumină.

  — Ţi-am spus că pentru Ioana nu mai poţi face nimic altceva, acum, decât să te rogi. Oricare ar fi de aici înainte viaţa ta, pe Ioana nu o mai atinge. Ea a plecat cu toată viaţa pe care aţi trăit-o împreună; de aceea a plecat cu împăratul odată.

  — Vorbeşti foarte confuz, dar cred că înţeleg ce vrei să spui. Biriş ar spune că o dată cu Ioana am pierdut toată „istoria” vieţii noastre împreună, pentru că am pierdut singurul martor al acestei istorii. Sunt de acord. Dar ce ar trebui să fac ca să anulez faptul acesta? Dacă ar fi să-l cred pe Biriş…

  Dar se întrerupse brusc, ca şi cum şi-ar fi dat seama că vorbise deja prea mult, şi ridică din umeri, cu un zâmbet obosit.

  — Ce faci tu acuma, nu e din dragoste pentru Ioana, începu deodată Irina cu aceeaşi voce liniştită. Ai fi putut face foarte mult cât timp eraţi împreună…

  Se ridicase brusc de la birou şi începu să se plimbe prin cameră. Irina îl urmărea cu nedesluşită nelinişte.

  — Acuma, trebuie să te gândeşti la noi, cei care am rămas, continuă ea. Trebuie s-o cauţi pe Ileana…

  Se opri în faţa ei şi o privi cu o nestăpânită exasperare.

  — De unde ştii tu de Ileana? o întrebă.

  — De la Ioana. Ştia că o iubeşti, că din cauza ei ai plecat pe front. Ştia tot…

  — Evident că ştia. Ţi-am spus de mult că eu am omorât-o; n-ai vrut să mă crezi. îmi pare bine că până la urmă te-ai convins şi tu…

  — Faci mare păcat dacă vorbeşti aşa, îl întrerupse Irina, căci te aşezi în locul lui Dumnezeu şi te judeci, pe tine, în numele Lui. Toate le-a hotărât Dumnezeu. Tu n-ai nici o putere. Cum ai fi putut schimba tu soarta hotărâtă de Dumnezeu? Dumnezeu ţi-a ursit să iubeşti două femei. Pe Ioana a chemat-o lângă el. Acum, trebuie s-o cauţi pe cealaltă…

  Se apropie de fereastră şi o deschise. în odaie începu să pătrundă răcoarea serii de aprilie.

  — Era prea mult fum, spuse ea. Mirosea a închis. Şi mobila şi pereţii miroseau a închis…

  — Aşadar, tu îmi ceri să renunţ pentru totdeauna la o parte din viaţa mea, începu deodată Ştefan. Să spun, ca Iov, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat! – şi să încep de la capăt o altă viaţă, ca şi cum viaţa mea dinainte ar fi fost un vis, ar fi fost o nălucire ca a schivnicului Narada din basmul indian povestit de Biriş…!

  — Tu ştii că Dumnezeu nu-ţi cere asta, vorbi Irina. Tot ce-ai trăit nu este nici vis, nici nălucire – ci astea rămân la Dumnezeu, pentru vecie, şi când vei pleca şi tu, le vei găsi pe toate lângă Dumnezeu. Dumnezeu le ştie şi le ţine minte pe toate, şi când cheamă un om lângă El, îi dăruieşte din nou viaţa lui întreagă, toate câte i s-au întâmplat, până în cele mai mici amănunte, lucruri pe care omul le-a uitat de mult, dar pe care Dumnezeu nu le uită. Şi i le înapoiază pe toate, îi dăruieşte din nou viaţa lui întreagă, aşa cum n-a cunoscut-o el niciodată, căci omul îşi trăieşte viaţa bucată cu bucată, şi când trăieşte un an, uită ce-a trăit în anii care au trecut, dar Dumnezeu nu uită nimic. I le dă pe toate deodată. îi dă din nou pe toţi oamenii cu care s-a legat şi pe care i-a iubit el. De aceea numai sufletele odihnite cunosc fericirea; pentru că un suflet, în Cer, le are pe toate deodată, în timp ce noi oamenii vii le avem pe rând, şi nici nu înţelegem bine ce avem. Numai după ce ne cheamă Dumnezeu la El, înţelegem…

  Ştefan o ascultase cu o mirată atenţie, privind-o fix.

  — E foarte interesant ce-mi spui, făcu el târziu. Deci, tu crezi, ca şi mine, că singura, adevărata beatitudine e posibilă numai atunci când scăpăm de Timp. Prin moarte, ca şi prin sfinţenie, omul scapă de Timp şi contemplă o eternă simultaneitate…

  Irina zâmbi încurcată.

  — Nu înţeleg ce-mi spui, şopti. Eu n-am învăţat carte multă…

  — E totuşi interesant că şi tu, în felul tău, ai fost preocupată de problema Timpului.

  — Nu, n-am fost, îl întrerupse Irina. Eu îţi vorbesc adevărul. îţi spun ce se întâmplă lângă Dumnezeu…

  Fără voia lui, Ştefan oftă lung şi-şi stinse ţigara. Apoi se ridică şi închise fereastra. Reîntorcându-se la birou îşi zvârli în treacăt ochii pe ceas.

  — lartă-mă că te-am ţinut atât, spuse Irina. E târziu. Trebuie să mă duc acasă. Am venit doar să-ţi spun că trebuie s-o cauţi pe Ileana. Şi ea ţi-a fost ursită.

  — De unde ştii că mi-a fost ursită? întrebă Ştefan nereuşind să-şi ascundă tulburarea.

  — Dacă ai iubit-o atâţia ani, şi o iubeşti şi acum, ţi-a fost ursită. Numai că tu ai greşit…

  Se întrerupse şi-şi plecă ochii, încurcată.

  — N-a fost vina ta, adăugă după o clipă. Amândouă îţi erau ursite, pentru că le iubeai pe amândouă, dar tu ai crezut că le-ai putea iubi deodată, aşa cum iubesc sufletele în Cer, şi asta nu se poate. Asta a fost nălucirea ta. Acolo, în Cer, după moarte, toate lucrurile îţi sunt date deodată. Asta o face Dumnezeu, Şi noi nu putem înţelege. Tot ce-am iubit într-o viaţă întreagă, pe rând, acolo le avem împreună, căci ni le înapoiază Dumnezeu şi ni le înapoiază pe toate deodată… Dar tu ai crezut că viaţa din Cer o poţi trăi aici, pe pământ…

  — De unde ştii tu toate lucrurile astea?

  — Păcatul tău este că vrei să trăieşti moartea aici, pe pământ, continuă Irina ca şi cum nu l-ar fi auzit. Dar pe pământ omul e dator să trăiască numai viaţa. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea Pe pământ, păcătuieşte şi se mistuieşte în deznădejde. Şi atunci, nici nu trăieşte cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi…

  — Dar sfinţii cum de pot iubi toţi oamenii şi toate lucrurile deodată? o mtrerupse el agitat.

  Irina îşi plecă ochii, intimidată, şi tăcu.

  — Sfinţii, stărui el.

  — Asta o face Dumnezeu, spuse ea târziu. Noi nu suntem sfinţi. Şi e mare păcat că vrei să trăieşti ca sfinţii când nu te-a învrednicit Dumnezeu. Dumnezeu te-a ursit să trăieşti ca oamenii vii, pe pământ…

  Se opri deodată şi se ridică.

  — Mă duc, spuse. Venisem doar să-ţi spun că trebuie s-o cauţi pe Ileana.

  — Vă duceţi la Botoşani? îl întrebă jandarmul. Aţi pierdut legătura cu acceleratul, dar mai aveţi un tren la miezul nopţii…

  Într-o dimineaţă de duminică se trezise pe strada Batistei. în dreptul numărului 27 erau schele; o clădire nouă, ajunsă la jumătate, se înălţa pe locul unde fusese altădată casa şi grădina doamnei Creţulescu. Se vedea bine că se construia un mare bloc cu multe etaje. Se plimbă câtva timp prin faţa j schelelor, apoi se hotărî brusc şi sună la numărul 23. îi deschise un bătrân cu părul argintiu şi figura blândă, distinsă.

  — Mă iertaţi… Am lipsit multă vreme din Capitală. Ştiam că la numărul 27 locuia doamna Creţulescu…

  — A murit în bombardament, îl întrerupse bătrânul. Atunci când s-a dărâmat casa…

  Simţi un gol în fiinţa lui, parcă i s-ar fi risipit deodată viaţa, i s-ar fi scurs în afară de el. Şi totuşi, fără nici o sforţare, zâmbi.

  — Mi-am închipuit, spuse. Cunoşteam şi pe nepoata ei, domnişoara Sideri…

  — Ea nu era. Se afla în străinătate. Am auzit că s-ar fi întors după aceea, dar n-am mai văzut-o…

  Apoi înclină uşor din cap şi închise uşa. Reveni tulburat în dreptul schelăriei; „e la Zinca”, îşi spuse el cu un suspin de uşurare. „Ai să mă cauţi în genunchi până la sfârşitul lumii şi n-ai să mai mă găseşti…!” Şi totuşi se întorsese în ţară şi se ascundea acum la Zinca…

  În noaptea aceea, la Busacco, nu izbutise să adoarmă. Ascultase până dimineaţa orchestra din sala de bal, fumând ţigară de la ţigară. Când se lumină de ziuă, auzise o maşină depărtându-se încet, claxonând, şi tresărise. Apoi îşi luă baia, se bărbieri şi ridică receptorul să ceară camera Ilenei. Aşteptând, se uitase la ceas: nouă şi jumătate. „S-a deşteptat”, îşi spuse. îi răspunse târziu cineva de la recepţie:

  — Domnişoara Sideri a rugat să nu fie deranjată până la prânz. Plecă să se plimbe prin parc, dar pe la 11 nu se mai putu reţine şi urcă la ea. Uşa era încuiată. Ciocăni de mai multe ori fără rezultat. Coborî din nou şi se interesă la portar. Află că Ileana plecase cu o maşină foarte de dimineaţă. în aceeaşi seară se întoarse şi el la Lisabona. A doua zi, i se spuse la Legaţie că Ileana era la Madrid, la prieteni, şi nu era aşteptată decât peste câteva zile. După o săptămână încă nu se întorsese şi nu-i dăduse nici un semn de viaţă. Atunci se hotărâse brusc şi luă avionul spre Bucureşti.

  „S-a ascuns la Zinca”, îşi repetă el necontenit. Era duminică şi cantina ministerului era închisă. Trebuia să mănânce la restaurant. I se păru deodată că ziua aceasta va fi nesfârşită, că timpul nu se va lăsa dislocat, ci îl va obliga să-l suporte, minut cu minut, secundă cu secundă.

  — Şi eu sunt de pe lângă Botoşani, adăugă jandarmul. E mare prăpăd şi pe-acolo…

  Ştefan clipi din nou, repede şi des, ca să-şi odihnească pleoapele. Le simţea umflate, însângerate de arşiţă.

  — Atunci poate ştii cum se ajunge la Zinca, spuse el.

  — Zinca? repetă jandarmul. N-am auzit. Prin ce parte e?

  — Nu ştiu nici eu prea bine. Mi s-a spus că ar fi în judeţul Botoşani. Dar nu-i spusese nimeni; descoperise asta în Dicţionarul geografic. îndată ce se despărţise de Mihai Duma începu să-i pară rău că-l căutase. „Mai bine aş fi consultat Dicţionarul geografic”, îşi repetă el de mai multe ori, strângân-du-şi batista udă în mână. îi era foarte cald şi-şi simţea fruntea şi palmele transpirate. Pe Duma îl găsise cu oarecare greutate, căci lucra acum la Ministerul de Interne. Când îi telefona, Duma îi răspunse cu o neaşteptată afabilitate. îşi dădură întâlnire chiar a doua zi, în faţa ministerului. Apropiindu-se, îl zări stând de vorbă cu un bărbat înalt, bine legat, cu părul cărunt care-l asculta impasibil cu o ţigară în colţul buzelor. Duma îl întâmpină zâmbind.

  — Aş vrea să cunoşti pe şeful meu, domnul Protopopescu, îi spuse. Protopopescu îi strânse mâna cu o exagerată căldură. Câteva clipe, figura lui imobilă, rece, i se păru iluminată de o subită simpatie.

  — Eu vă las, spuse el repede. Ştiu că aveţi de vorbit… Mi-a părut foarte bine, adăugă prinzându-i din nou mâna şi strângându-i-o. Auzisem de mult despre dumneavoastră…

  De-abia după ce se depărtase, Ştefan se simţi încurcat.

  — Venisem să vă întreb câteva lucruri…

  Dar se întrerupse şi privi în jurul lui. Ieşeau mereu funcţionari ai ministerului.

  — Nu voiţi să facem câţiva paşi împreună? îi propuse.

  Porniră încet spre bulevard. Deşi era abia începutul lui mai, arşiţa amiezii dogorea ca în miezul verii.

  — Venisem să vă întreb despre Ileana, despre domnişoara Sideri, începu el. N-am văzut-o de-atunci, din Portugalia. Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu ea…

  Duma întoarse capul şi-l privi, fără expresie, ca şi cum ar fi aşteptat să continue ca să înţeleagă ce vrea să spună.

  — Credeam că dumneavoastră ştiţi mai bine ca noi, vorbi el târziu. Nu s-a mai întors la Legaţie. Şi-a trimis demisia din Madrid şi după aceea a dispărut. Am crezut că a plecat în America. Dar se pare, totuşi, că n-ar fi reuşit să plece. Credeam că dumneavoastră…

  — Nu, eu n-am mai ştiut nimic de ea. Am fost multă vreme pe front… E foarte cald, spuse el deodată oprindu-se şi scoţându-şi batista să se şteargă pe frunte.

  — S-a vorbit mult despre domnişoara Sideri, continuă Duma. Acum vă pot spune că am fost şi eu într-o situaţie destul de delicată. Era secretara serviciului meu. Vă închipuiţi… S-au făcut aluzii şi la dumneavoastră, adăugă el fără să-şi ridice privirile. Au fost unii care s-au întrebat chiar… Dar, în fond, toate astea sunt fără importanţă… Acum s-au schimbat lucrurile…

  Întoarse capul spre el şi zâmbi.

  — Da, înţeleg, spuse Ştefan încurcat. Credeam, totuşi, că ştiţi ceva despre ea. Aş fi vrut s-o reîntâlnesc. Mi-ar fi făcut plăcere s-o reîntâlnesc…

  Apoi se opri din nou, tot atât de brusc, şi-i întinse mâna silindu-se să zâmbească.

  — Vă rog încă o dată să mă iertaţi, îi spuse.

  Se îndepărtă cu paşi repezi, ţinându-şi încă batista udă în mână.

  Câteva zile după aceea consultase Dicţionarul geografic. Sub numele de Zinca erau notate 19 sate şi moşii, risipite pe tot întinsul ţării. Numai în Moldova se aflau vreo şapte, şi două din ele erau în judeţul Botoşani. Unul, foarte aproape de lunca Şiretului. „E aici, îşi spuse, aici s-a ascuns.”

  — Sunt două sate Zinca, adăugă Ştefan. Dar mi s-a spus că satul pe care-l caut eu ar fi în lunca Şiretului…

  Jandarmul îl privea încruntându-şi puţin sprâncenele, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi amintească.

  — Poate o fi, spuse. Eu n-am auzit…

  Ştefan zâmbi încurcat şi întoarse din nou ochii spre câmpie, clipind des. Norii de praf continuau să se târască. Atunci uşa magaziei se deschise brusc şi şeful gării ieşi repede încercând să-şi îmbrace tunica din mers.

  — Vine! strigă el. Vine…!

  Când a intrat trenul Crucii roşii în gară, călătorii s-au îmbulzit din nou la ferestre. Era un tren nesfârşit, cu multe vagoane de marfă, păzite de jandarmi, două vagoane cu paturi şi un vagon-spital. Un grup de medici şi infirmiere au coborât grăbit şi s-au îndreptat spre biroul şefului gării. Dar un ofiţer a alergat după ei şi i-a oprit.

  — Dă-i drumul imediat! s-a adresat el şefului gării. Trebuie să ajungem la Iaşi. Aici se opreşte trenul următor. Soseşte o jumătate de ceas după noi.

  — Eu am primit ordin, spuse şeful gării. Au aflat şi oamenii din celelalte sate, adăugă arătând spre câmpie.

  Norii de praf erau încă departe, târându-se leneş. Câţiva jandarmi au început să coboare din vagoanele de marfă, bătându-şi picioarele ca să şi le dezmorţească.

  Atunci îl recunoscu, îmbrăcat într-o rasă albă, încins la mijloc cu o curea, cu ochelarii negri de soare, plimbându-se prin faţa vagonului-spital. Bursuc ridică braţul şi-i făcu semn să se apropie.

  — încotro? îl întrebă.

  — Mă duc la Botoşani. Caut un sat, Zinca… Bursuc îl privi încruntat prin ochelarii de soare.

  — Vreau să-mi refac viaţa. Acolo la Zinca… Dar se întrerupse brusc şi zâmbi încurcat.

  — Ce interesează o viaţă? făcu Bursuc, ridicând din umeri.

  Întoarse capul să vadă dacă-l ascultă cineva, apoi adăugă, coborând glasul.

  — Mama ei de viaţă! Pastele şi Evangheliile ei de viaţă…!

  — M-am hotărât să-mi refac viaţa, reîncepu Ştefan cu o bruscă fervoare în glas. Mă duc la Zinca. Este acolo o fată. O iubesc…

  — Ascultă-mă, îl întrerupse Bursuc punându-i mâna pe umăr. îmi place de dumneata că eşti sincer. Ar trebui să vii cu noi; să vezi cum refacem vieţile…

  Îl trase de mână până în dreptul unor vagoane acoperite cu pânze.

  — Uite, astea sunt: camionetele Crucii roşii. Mergem la Iaşi şi de-acolo plecăm cu caravana prin sate. Mor oamenii, cu miile, de foame. Dumneata ai auzit…?

  — Eu…, începu Ştefan, încurcat.

  — Ştiu, îl întrerupse Bursuc, mi-ai spus adineauri că vrei să-ţi refaci viaţa. Pe cine crezi că interesează asta?

  Îl privi din nou, aproape încruntat.

  — Când ai de gând să intri şi dumneata în rândul oamenilor? să devii şi dumneata creştin…?

  — Sunt creştin, spuse Ştefan. M-am născut creştin…

  — Priveşte atunci în jurul dumitale, îl întrerupse din nou Bursuc. Ce vezi? înţelegi?

  — Secetă, începu Ştefan. Prăpăd…

  — E sfârşitul lumii, domnule consilier! strigă Bursuc. Se apropie sfârşitul lumii. Pocăieşte-te! Lumea dumitale îşi dă duhul. începe o lume nouă, cu sfânta dreptate. Hristos, Mântuitorul nostru…

  Atunci îşi dădu seama că-l ascultau o seamă de călători, la ferestre şi pe peron. Bursuc îşi întoarse brusc capul spre ei şi ridică braţul foarte sus.

  — Pocăiţi-vă, le strigă. Pocăiţi-vă cu toţii! Mărturisiţi-vă păcatele, că se apropie sfârşitul lumii. Are să plouă cu foc şi pucioasă…

  Apoi, deodată, îl apucă de braţ şi-l trase înapoi spre vagonul cu paturi.

  — Vino mai încoace, îi şopti, că ne-ascultă toţi bădăranii ăştia… Ştefan îşi ridică mâna în dreptul capului, să se apere de arşiţă.

  — Mi-e foarte sete, spuse. Aveţi puţină apă?

  — Avem şi apă, avem de toate. Vino cu noi. Te luăm cu noi… Du-te şi adu-ţi bagajul.

  — Nu am decât o servietă, spuse Ştefan.

  — Fugi şi adu-ţi-o, îi strigă Bursuc. Te-aştept aici.

  Era un vagon cu paturi, simplu, aproape sărăcăcios, construit înainte de război pentru călătoriile cercetaşilor. Bursuc închise după el uşa compartimentului şi îşi scoase rasa călugărească, rămânând în nişte pantaloni scurţi şi o cămaşă fără mâneci, descheiată la gât. După ce porni trenul umplu un lighean cu smalţul sărit şi-şi cufundă obrazul întreg sub apă.

  — E din cauza bărbii, spuse. A crescut prea mare şi ţine cald. Aş fi vrut s-o rad, dar acum că m-am hotărât să ajung episcop, nu se mai poate fără barbă…

  Continua să-şi păstreze braţele până la cot în ligheanul cu apă.

  — M-am hotărât, continuă visător. E multă suferinţă în ţară. E secetă şi foamete. Un episcop poate face mult. Trebuie să-i mângâiem. Sunt nişte bieţi oameni…

  Îşi scoase braţele din lighean şi le aşeză, ude, pe genunchi.

  — Nişte bieţi oameni, continuă coborând glasul. Nişte viermi. Ne târâm pe pământ, dar pentru că avem în minte icoana lui Dumnezeu, ne credem copiii Lui. Suntem nişte viermi, asta suntem. Copiii lui Dumnezeu! Pe dracu'! Murim de foame, ca râmele la soare…

  — Avem şi un suflet…, începu Ştefan intimidat.

  — O să-ţi explic eu şi chestia asta cu sufletul, îl întrerupse Bursuc. Ai fost pe front, în Rusia. Ai omorât oameni. Ai mâinile pătate de sânge…

  — Nu ştiu dacă am omorât pe cineva, spuse Ştefan tulburat.

  — Fii fără grijă, ai omorât. Toţi aţi omorât, toţi aveţi mâinile pătate de sânge. Numai mâinile mele sunt curate. Eu n-am ucis pe nimeni. Am mâinile curate.

  Le ridică deodată şi i le arătă. Erau încă ude.

  — Căci stă scris la Sfânta Carte: spălatu-m-ai cu isop şi toate păcatele mele le-ai… Le-ai, ce? făcu, încruntându-se. Le-ai spălat? Nu, nu cred că e aşa. Am uitat. Cunoşteam bine Sfânta Scriptură, căci am fost premiant în Seminar, iar licenţa în teologie mi-am luat-o.magna cum laude. Dar a trecut mult timp de-atunci, am uitat litera moartă; mi-a rămas numai spiritul Scripturii. Spiritul contează. Suntem în Revoluţie… Deci, spuneam: Spălatu-m-ai cu isop şi toate păcatele mele le-ai… le-ai curăţit?… în sfârşit, ideea e aceasta: că Dumnezeu ni-a curăţit de păcate. Sunt pur ca un prunc nou-născut. Eu am dreptul să vorbesc de suflet…

  Se apropiau de o gară şi trenul îşi domoli viteza. Treceau pe lângă o pădurice cu arbori rari, fără frunze.

  — Le-au cules oamenii ca să le dea la vite, vorbi Bursuc din nou visător. Ei se mulţumesc cu floarea de salcâm. Mănâncă floare de salcâm şi mor ca muştele…

  În jurul gării se adunaseră ţăranii, în grupuri tăcute, compacte; unii moţăiau aşezaţi în marginea şoselii, cei mai mulţi se înghesuiseră la umbra zidurilor. Când trecu trenul îşi ridicară toţi capetele; grupurile păreau că se însufleţesc o clipă, trezindu-se. Câţiva se ridicară în picioare şi se apropiară de gară. Dar intrările şi peroanele erau păzite de jandarmi.

  — Ai înţeles, vorbi din nou Bursuc. Ăştia au auzit că se mai găseşte mălai în Oltenia, îşi iau traista în spinare şi se agaţă de trenurile care trec în jos, spre Bucureşti. Se caţără pe acoperişul vagoanelor, se înghesuie pe scări şi mor pe drum. Cad de-a dreptul pe marginea liniei ferate şi când nu-i calcă vagoanele, mor de foame. Bine că s-a dat ordin să se tragă. Mai bine să moară câteva zeci, împuşcaţi de jandarmi, decât să moară cu miile pe drum…

  Rămase cu privirile pierdute pe fereastră. Trenul parcă îşi încetinea din nou mersul. Cât se vedea cu ochii, se întindea câmpia ondulată şi arsă, de un galben stins, decolorat. Din loc în loc se întrezăreau văi adânci şi secate, cu albiile pline de pietre.

  — Şi toate acestea sunt din vina dumitale şi a altora ca dumneata, începu deodată Bursuc. Aveţi mâinile pline de sânge şi îndrăzniţi să vorbiţi de suflet… E pedeapsa lui Dumnezeu… De ce taci? îl întrebă privindu-l în ochi.

  Ştefan ridică din umeri încercând să zâmbească.

  — Nu mai zâmbi, îl certă Bursuc. Răspunde-mi de ce taci; îţi dai măcar seama că şi din vina dumitale se întâmplă tot ce se întâmplă?

  Şi îi arătă cu mâna câmpia calcinată.

  — Da, spuse Ştefan. Ai dreptate.

  — Nu e nevoie să-mi dai imediat dreptate. Apără-te. încearcă să lupţi împotriva mea, împotriva lui Dumnezeu. Fii bărbat. Nu accepta cu fruntea plecată tot ce-ţi spun eu. Poate eu vreau doar să te încerc, să te ispitesc. îţi aduci aminte de diavol, cum l-a ispitit pe Mântuitor? L-a ridicat în vârful muntelui şi i-a spus: Porunceşte acestor pietre să se prefacă în pâini – şi te vor asculta. Nu ştiu dacă a spus chiar aşa, dar ăsta-i sensul. Dar Iisus a răspuns: Nu numai cu pâine trăieşte omul… Apără-te şi dumneata. Nu te lăsa ispitit…

  — încerc să nu mă las, dar cred că ai dreptate. E şi din vina mea…

  — Ce vină ai dumneata? îl întrerupse Bursuc, cu brutalitate, aproape strigând. Cum ai putea modifica dumneata sistemul solar? Căci ce este altceva seceta decât un fenomen solar? Atunci? Unde poate fi vina dumitale, vina omului? Ce poate face un biet vierme, zvârlit într-un punct infim al sistemului solar?… Apără-te, căci eu te ispitesc, adăugă zâmbind, cu un alt glas. Vreau să te încerc. Vreau să văd dacă te mai poţi mântui… Cine bate, domnule! strigă deodată întorcând capul spre uşă şi ridicând mâna spre Ştefan să nu scoată o vorbă.

  — E doctorul Trandafir. Te poftim la o cafea…

  — Sunt ocupat, răspunse aspru Bursuc. Am o consultaţie duhovnicească. Nu pot veni…

  Apoi se întoarse spre Ştefan.

  — Despre ce vorbeam?… Ah, da, te ispiteam. îţi vorbeam de Iisus şi de Satana… Crezi că a ascultat la uşă? întrebă în şoaptă. Sunt în stare. Dar eu sunt mai viclean ca ei. Eu ştiu să le întorc…

  Rămase câtva timp gânditor, preocupat, cu privirile pierdute pe geam.

  — Ar fi trebuit totuşi să mă duc la ei, vorbi târziu, ca pentru sine. E una acolo care-mi place, o infirmieră; îi spunem Rândunica. O necăjesc mereu, o ispitesc şi pe ea… Ar trebui să mă duc, adăugă hotărându-se brusc.

  Îşi îmbrăcă rasa călugărească şi începu să-şi aranjeze barba pieptănând-o cu amândouă mâinile.

  — Pe dumneata nu te iau. Mi-e frică. Unii sunt cu americanii, alţii sunt de la Siguranţă. Numai eu ştiu cum să mă port cu ei, cum să le vorbesc. Căci sunt înţelept ca şerpii şi blând ca porumbeii.

  În noaptea aceea a dormit la Iaşi, într-un hotel sărăcăcios şi trist de lângă gară. Vagoanele cu grâne şi medicamente îşi continuară drumul spre nord. La Iaşi s-a oprit doar caravana de maşini care trebuia să pornească a doua zi în judeţul vecin. Bursuc a dispărut o jumătate de ceas după ce-au ajuns la hotel, împreună cu o parte dintre medici, era invitat la masă de către reprezentantul Crucii roşii.

  Noaptea era fierbinte şi uscată; de nicăieri nu răzbătea nici o adiere. în văzduh plutea un praf nevăzut şi insistent, care pătrundea încet sub pleoape, se lipea de piele, usca gura, se aduna în gâtlej. în dreptul felinarelor viscoleau roiuri dese de fluturi şi gâze, umbrind lumina ca un zăbranic; se zbăteau câteva clipe lovindu-se în neştire de sticla înfierbântată şi murdară, apoi cădeau pe trotuar şi altele le luau locul, adunându-se din întuneric, îndesându-se necontenit spre lumină, bătând din aripi până la istovire.

  Într-o cârciumă izbuti să găsească puţină pastrama cu o bucată de mămăligă rece şi mancă în silă, apărându-se de muşte, sorbind necontenit din vinul oţetit şi cald. Se reîntoarse la hotel aproape de miezul nopţii. Camera era încinsă şi mirosea a praf amestecat cu creolină. Rămase câteva clipe la fereastră, privind strada. în faţă era o farmacie. Se trudi să descifreze, la lumina oarbă a felinarului, numele proprietarului. Atunci îşi aminti: Voinea fugise la Iaşi cu întreaga subvenţie a Avântului Studenţesc. Pe vremea aceea, Voinea era student în farmacie.

  Auzi târziu bătaia în uşă, dar când se întoarse să deschidă, Bursuc intrase. Transpirase, şi-şi ştergea necontenit obrazul şi barba cu o batistă mare, colorată.

  — Am băut prea mult, spuse lăsându-se să cadă pe scaun. Voiam să mai stau cu dumneata de vorbă. Aici nu ne ascultă nimeni.

  Îşi trase rasa foarte sus peste genunchi, lăsându-şi picioarele goale şi le întinse cât putu de mult, depărtându-le unul de altul ca să le răcorească.

  — Să ştii că eşti în mare primejdie sufletească, adăugă. Spuneai că ai plecat să cauţi o fată…

  — E la Zinca, începu Ştefan aşezându-se pe marginea patului. O cheamă Ileana…

  — Eu te ispitesc, îl întrerupse Bursuc scoţându-şi pachetul şi alegându-şi o ţigară. Gândeşte-te bine ce faci şi ce spui…

  Ştefan se apropie şi-i întinse chibritul aprins.

  — O iubesc de zece ani, reîncepu el coborând glasul, parcă s-ar fi temut să nu-l asculte şi altcineva. O iubesc dar n-am vrut să recunosc. Am minţit-o. I-am minţit pe toţi: şi pe ea, şi pe Ioana, şi in-am minţit şi pe mine. Dar acum mă duc după ea. Cred că numai ea mă poate mântui…

  — Gândeşte-te bine ce spui! strigă Bursuc ameninţându-l cu ţigara. Ai vorbit de mântuire. Nici nu-ţi dai seama ce-ai spus…!

  — Când am s-o reîntâlnesc, am să devin alt om, continuă Ştefan. Fata asta mi-a fost ursită şi n-am înţeles. Am lăsat-o să plece de lângă mine, ăsta a fost păcatul meu. Acum trebuie s-o caut. Aşa mi-a spus şi ea: că am s-o caut până la sfârşitul pământului. Mi-a mai spus că n-am s-o mai găsesc. Dar acum ştiu unde e. E ascunsă la Zinca…

  Bursuc îl privi atent, puţin încruntat, fumând cu sete.

  — De ce taci? îl întrebă el târziu. Vorbeşte înainte! Ai curajul! Ai curajul! Mărturiseşte-te…!

  — Am fost nebun, începu Ştefan plecându-şi capul. Din clipa în care am întâlnit-o, am ştiut că era mireasa mea, ursita mea, dar n-am voit să fug cu ea în lume. O iubeam şi pe Ioana. Nu ştiu cum să-ţi explic…, adăugă tulburat.

  — Fii bărbat! îl îndemnă Bursuc. îndrăzneşte…!

  — Aş fi vrut să stea tot timpul lângă mine, să stea mai ales când pictam. Nu ştiu cum să-ţi explic. Aş fi vrut să rămânem acolo, împreună, numai noi doi, în tablou, deşi nu ştiam să pictez, deşi tabloul acela…

  — Vizirul îl întrerupse Bursuc, nu te ascunde după vorbe! Spune-mi adevărul…!

  — E greu să-ţi explic, şopti Ştefan trecându-şi mâna pe frunte. Tabloul acela, nici măcar nu exista. Era numai o pânză acoperită cu fel de fel de culori. Dar era şi Ileana acolo, era şi maşina ei. Erau şi alte multe lucruri pe care nu ştiu cum să ţi le explic…

  Tăcu încurcat şi, ridicându-şi fruntea, îi zâmbi. Bursuc îi susţinu privirea, încruntându-se.

  — Te-ai culcat cu ea? îl întrebă cu o voce groasă, înecată de fum.

  — Da. Acesta a fost păcatul meu. Nu trebuia s-o iubesc aşa. Ea îmi era altfel ursită. îmi era mireasă. Nu trebuia s-o iubesc aşa…

  — Te-ai culcat cu ea, repetă Bursuc visător şi aspru. O iubeai; şi totuşi te-ai culcat cu ea aşa cum te-ai fi culcat cu o curvă…

  — Da. Acesta a fost păcatul meu. O iubeam, o doream, dar nu trebuia s-o fac. Dacă m-aş fi stăpânit, aş fi avut-o şi astăzi. Şi n-aş fi aflat. N-aş fi aflat! repetă şi-şi trecu din nou mâna pe frunte.

  — Ce n-ai fi aflat?

  — N-aş fi aflat că nu-mi fusese credincioasă, că iubise pe altul ştiind totuşi că o iubeam eu, ştiind că mă iubea pe mine. Pentru că mă iubea, mă iubea! repetă el cu exasperare.

  — Se culcase cu altul? izbucni Bursuc în râs. Păi la ce te aşteptai altceva? Toate sunt curve…

  Ştefan ridică brusc capul şi-l privi. Bursuc îi făcu semn cu mâna ca şi cum ar fi vrut să-l oprească.

  — Eu te ispitesc! strigă. Bagă bine de seamă. Nu te lăsa! Apără-te! Apără-te, luptă cu mine, luptă cu Dumnezeu…!

  — Atunci, când am ştiut, parcă mi-ar fi ucis sufletul, reîncepu Ştefan tulburat. Credeam că dacă îmi era ursită, dacă era mireasa mea, n-ar fi putut iubi pe altul după ce aflase că mă iubeşte pe mine. Credeam că trebuia să mă aştepte pe mine, că orice s-ar fi întâmplat în viaţa ei, trebuia să mă aştepte. Să îmbătrânească lângă mine, să-şi strice viaţa, dar să nu mă uite, pentru că eu nu o uitam…

  — Erai nebun! murmură Bursuc.

  — Păcatul a fost al meu. Şi dacă n-aş fi căzut în păcat, n-aş fi aflat. întâi şi întâi, pe ea am înşelat-o când ne-am culcat împreună. Trebuia să am credinţă, să nădăjduiesc – şi să aştept. N-am avut destulă credinţă. Era ca o icoană pentru acest nine, netul mine, şi aşa ar fi trebuit să rămână. Dincolo de viaţă, dincolo de timp. Aşa visam să rămână: înaltă, pură, neîntinată, ca o icoană a Maicii Domnului.

  — Ce grozăvie! strigă Bursuc răsucindu-se pe scaun. Ce nelegiuire…!

  — Voiam să ştiu că cineva poate rămâne neîntinat şi inalterabil pe acest pământ, că cineva poate trăi în afară de Timp, trăind numai pentru mine, jertfindu-şi viaţa pământească pentru ca să pot crede, să mă pot mântui…

  — Te-a întunecat păcatul mândriei, murmură Bursuc. Ţi-ai pierdut sufletul din mândrie…

  — Dar mai era şi altceva! strigă Ştefan nemaiîncercând să se stăpânească. Nu era numai mândrie. Voiam să cred că cineva poate rămâne imaculat pe acest pământ, că Spiritul nu cedează întotdeauna trupului, aşa cum se întâmplă cu noi, oamenii mărunţi şi păcătoşi. Iubeam prea mult Spiritul. E acesta un păcat? Filosofii vorbesc mereu de transcendent. Eram însetat de cuvântul acesta, de lucrul acesta, de tot ceea ce nu face parte din lumea noastră deşi se află printre noi, în mijlocul nostru… Multă vreme, adăugă coborând din nou glasul, voiam să iubesc şi eu aşa cum iubesc sfinţii…

  — Eşti pierdut, şopti Bursuc. Păcatul mândriei te-a pierdut… Ştefan rămase cu fruntea plecată, privind în gol.

  — Vreau să mă pocăiesc, spuse foarte încet. Dacă crezi în Dumnezeu, iartă-mi greşelile. Dezleagă-mă, părinte, repetă el cu un glas mai ferm.

  Bursuc se apără somnoros de un fluture de noapte care i se tot rotea în jurul capului.

  — Am băut cam mult, spuse el târziu. Nu mai sunt vrednic. Dar am să-ţi găsesc un popă prost, de ţară, şi are să te dezlege…

  Ştefan îl asculta absent, fără să-l privească.

  — Te iau cu mine la Zinca, strigă deodată Bursuc ridicându-se cu greutate din scaun şi clătinându-se pe picioare ca să-şi potrivească rasa. Iar dacă fata aceea te-a aşteptat, vă unesc în faţa lui Dumnezeu. Vă unesc eu, cu mâna mea, căci am darul…

  — Dacă ai darul şi dacă crezi în Dumnezeu, începu Ştefan însufleţindu-se deodată, dacă crezi cu adevărat în Dumnezeu…

  — Ce cred eu, asta-i altă poveste, îl întrerupse Bursuc. Dar eu îţi vreau binele, că eşti în mare primejdie sufletească…

  Se îndreptă anevoie spre uşă. în prag, întoarse încă o dată capul şi-l privi. Ştefan rămase pe marginea patului.

  — Grozav m-ai întristat, şopti Bursuc. M-ai întristat de moarte…

  Au plecat a doua zi în zori, într-o maşină din fruntea caravanei.

  — Să vorbeşti încet, îi şopti Bursuc. Probabil că şoferul e şi el agent de Siguranţă şi, vrând, nevrând, trage cu urechea. Eu, de altfel, am să mă culc puţin, adăuga bătându-se cu palma peste gură ca să-şi ascundă căscatul. Mă simt foarte obosit.

  …Îndată ce-au ieşit din oraş şi soarele a început să se înalţe pe cerul alburiu, au regăsit pământul ars, crăpat, sfărâmat de secetă, cu rari arbori bătrâni despuiaţi de frunze şi cu trunchiurile jupuite până foarte sus de coajă. Curând, praful ridicat de maşina din faţă, care conducea caravana, le împăienjeni vederea. Praful rămânea în aer, neclintit, parcă ar fi fost o plasă nesfârşită susţinută de fire nevăzute de o parte şi de alta a şoselei. Ştefan îşi apăsă batista pe gură şi-şi apropie genele, încercând zadarnic să se apere. Abia adormit, Bursuc începu să tuşească şi se trezi speriat.

  — Mână mai încet, strigă el şoferului, că ne omoară praful.

  — Tot aia e, vorbi şoferul fără să se întoarcă. De-abia într-o jumătate de ceas se aşterne praful aşa cum a fost…

  — Pastele şi Dumnezeii ei de viaţă! murmură Bursuc căutându-şi batista. La răstimpuri se zăreau oameni aşezaţi pe marginea şoselei, cu palmele la ochi ca să se apere de praf. Erau grupuri mici, câte doi, trei bărbaţi cu desagii goi în spate. Unii ţineau de funie câte o vită scheletică, îngenuncheată lângă ei, cu botul sprijinit în praf.

  — Pastele şi Dumnezeii! murmură din nou Bursuc. Au să moară toţi de foame…

  Apoi se întoarse brusc către Ştefan.

  — De ce taci, domnule consilier? spune ceva. Vorbeşte. Vorbeşte-mi despre dragoste şi despre ideal. Vorbeşte-mi despre satul visurilor dumitale!

  — Nu ştiu nimic despre el, începu Ştefan continuând să privească înainte, peste umărul şoferului. Nici măcar nu ştiu exact unde se află… îmi spunea Ileana că aveau o pivniţă mare şi veche, acolo, adăugă el visător. Mă gândeam la pivniţa aceea. E curios că nu mă gândeam la ea, la Ileana. Mă gândeam la pivniţa de la Zinca…

  — Nu prea ai haz, îl întrerupse Bursuc căscând din nou. Credeam că ai să-mi povesteşti ceva mai dramatic şi mai duios…

  Tăcu o clipă, clătinând din cap, melancolic.

  — Mi s-a făcut dor de amintiri duioase, adăugă. Amintiri din satul copilăriei… Ştiam o dată un cântec. Cum dracu' începe?… în-satul-în-care-m-am născut…

  Începu să fredoneze, clătinând mereu din cap, cu pleoapele pe jumătate închise. Dar maşina se opri brusc, zgâlţâindu-l. Un jandarm se apropie de şofer.

  — Ocoliţi satul, îi spuse. Aici s-au împărţit ajutoarele.

  — Ştiam, ştiam! făcu şoferul plictisit şi porni din nou maşina.

  Zări de departe grupurile de ţărani care ieşiseră în marginea satului şi, începând să claxoneze, acceleră. Oamenii priveau maşina prin perdeaua de praf, neîndrăznind să spere, ridicându-şi pe rând căciulile.

  — Cerşetori! murmură Bursuc presându-şi batista pe gură. Nu mai spui nimic? se întoarse, aproape ameninţător, spre Ştefan.

  Dar îi era somn şi încercă din nou să adoarmă, lăsându-şi capul pe spate. Curând începu să sforăie. Ştefan trase oblonul de sticlă şi plecându-se spre şofer, îl întrebă în şoaptă:

  — Cunoşti un sat din judeţul Botoşani, Zinca?

  — Cunosc, răspunse şoferul fără să se întoarcă. E în direcţia noastră, într-acolo mergem…

  — Ce-ţi spune, domnule! strigă Bursuc deşteptându-se. Ce vorbeaţi?

  — îl întrebam încotro mergem. îmi spunea că…

  — Am înţeles, făcu Bursuc clătinând somnoros din cap. Să mă treziţi şi pe mine…

  S-a trezit singur, un ceas mai târziu, simţind că se oprise maşina. După câteva minute sosi camioneta sanitară apoi, la intervale scurte, celelalte maşini şi camioane. Caravana se grupă la marginea satului. La vreo douăzeci de metri se distingea, prin perdeaua de praf, masa compactă de ţărani străjuită de câţiva jandarmi. Primarul se apropiase de camioneta sanitară şi vorbea cu medicii.

  Bursuc se frecă multă vreme la ochi, apoi coborî din maşină şi se îndreptă hotărât spre oameni.

  — Pocăiţi-vă! le strigă el de departe, ridicând braţul foarte sus în aer. Se făcu deodată tăcere.

  — Pocăiţi-vă! strigă din nou Bursuc grăbind pasul. E pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele voastre. Dumnezeu şi-a întors faţa de la voi. Au să vină oamenii diavolului şi au să vă spună unele şi altele, ispitindu-vă precum că Dumnezeu nu există. Dar voi să nu-i credeţi. Dumnezeu există! Ascultaţi-mă pe mine, Dumnezeu există…

  Unul dintre medici se apropie grăbit de el.

  — Nu-i timp acum, părinte. Le vorbiţi oamenilor după ce se împart ajutoarele…

  Bursuc întoarse capul şi-l privi mâniat. Dar recunoscu lângă el pe doctorul Trandafir şi ridică din umeri. Se întoarse încet, plictisit, spre caravană. îl luă pe Ştefan de braţ şi-l trase după el. Pretutindeni mirosea a praf şi a benzină. Ocoliră camioanele şi se îndreptară spre un salcâm care-şi mai păstra încă frunzele firave şi îngălbenite.

  — Ai o ţigară? îl întrebă. Că mi-am uitat pachetul în maşină…

  Dar praful şi fumul îl înecară repede şi începu să tuşească şi să scuipe.

  — Păcat, spuse încet, mai mult pentru sine. Eram inspirat. Le-aş fi vorbit oamenilor din adâncul sufletului. Le-aş fi vorbit de Dumnezeu şi despre căile neînţelese ale adevărului. Pentru că, să ştii de la mine, Viziru, să ştii că Dumnezeu există. Dar noi, oamenii Bisericii, ne-am înrăit şi nu-l mai cunoaştem. Ascultă-mă bine că am să-ţi spun o taină. Multă vreme am crezut şi eu, ca toată lumea, că Dumnezeu nu există, că e o invenţie a popilor. Eram la Seminar; ce dracu' aş fi putut crede altceva?! Doar aveam şi eu ochi de văzut şi minte de înţeles. Am înţeles din Seminar că toată povestea asta cu Dumnezeu şi Iisus Christos e o chestie inventată. Am avut şi probe. Când mergeam la slujbe, eu îmi spuneam în gând: „Afirm sus şi tare că toate acestea sunt nişte poveşti inventate. Afirm că Dumnezeu nu există şi că Iisus Christos nu s-a născut dintr-o fecioară. Afirm! Iar dacă mă înşel cumva, să mi se facă un semn. Să trăsnească din senin, să se mişte o icoană, să simt o mână nevăzută pe obraz, sau orice altceva.” Te rog să mă crezi, nu s-a întâmplat niciodată nimic. Deci, am avut probe că Dumnezeu nu există.

  Se opri brusc şi scuipă din nou. Apoi rămase cu privirile pironite asupra grupului de ţărani.

  — Şi pe urmă? întrebă timid Ştefan. Pe urmă ce s-a întâmplat?

  — Am avut probe şi mai puternice că Dumnezeu există, reluă Bursuc cu un glas aspru. Probe adevărate, nu prostiile de care-ţi vorbesc popii şi teologii. Am să ţi le spun. Sufletul dumitale e tulburat; ai nevoie de credinţă…

  Dar se întrerupse din nou şi zvârli ţigara cât putu mai departe, în praf. Doctorul Trandafir venea grăbit către ei.

  — Părinte, îi strigă el departe. Dacă vrei, poţi veni să le vorbeşti oamenilor…

  — Acum nu mai am chef. Nu mai sunt inspirat. Trebuia să mă lăsaţi să vorbesc atunci când voia Dumnezeu, nu când catadicsiţi dumneavoastră, medicii.

  — Atunci plecăm, spuse doctorul.

  În maşină, Ştefan aşteptă câtva timp, apoi îl întrebă:

  — Ce fel de probe?

  Bursuc întoarse capul şi-l privi mirat, ca şi cum nu l-ar fi înţeles.

  — Te întrebam ce fel de probe ai avut despre existenţa lui Dumnezeu, vorbi Ştefan.

  — Am să ţi le spun, dar nu aici; astea sunt lucruri de mare taină.

  Apoi îl privi din nou multă vreme, scrutător, cu un zâmbet misterios pe buze, şi izbucni deodată.

  — Vasăzică încercai să mă ispiteşti! exclamă el cu un aer de mare satisfacţie. Voiai să afli probele pe care-mi întemeiez credinţa! Cu alte cuvinte, te aşezai în locul meu; încercai să mă ispiteşti, pe mine, aşa cum te-am ispitit eu… Dar eu ştiu să mă apăr, Viziru. Eu am darul. Pe mine diavolul nu mă dovedeşte. Eu îl ghicesc de departe, îl ghicesc cum vine să mă ispitească, şi îi strig: piei de lângă mine, Satana…

  De-abia a doua zi la apusul soarelui au ajuns la Zinca. Cu un ceas mai înainte maşina lui Bursuc se despărţise de caravană şi pornise, singură, spre lunca Şiretului. Când s-au apropiat, au zărit de departe un grup de oameni adunaţi în marginea satului, parcă i-ar fi aşteptat. Bursuc strigă şoferului să oprească şi sări din maşină.

  — Pe cine aşteptaţi? îi întrebă el.

  Câtva timp, oamenii îl priviră intimidaţi, fără să scoată un cuvânt.

  — Ne mor copiii, şopti târziu o femeie.

  Dar vorbea cu greutate, căci îi căzuseră aproape toţi dinţii. Avea o faţă pământie, cu oasele străpungându-i pielea.

  — Ni s-au prăpădit vitele, adăugă ea.

  Parcă ar fi încercat să zâmbească; figura i se zbârci, luminându-i-se într-un chip neînţeles.

  — Americanii, vorbi atunci cineva. Am auzit că vin prin sate şi aduc mălai… Bursuc îşi roti de mai multe ori privirile pe deasupra lor, nehotărât.

  — Unde vă e preotul? întrebă el în cele din urmă.

  — E bătrân, spuse cineva. Trage să moară.

  — V-a pedepsit Dumnezeu! strigă Bursuc însufleţindu-se deodată. V-a bătut Dumnezeu pentru păcatele voastre. Pocăiţi-vă, căci sunteţi prea păcătoşi. Aveţi mâinile pătate cu sânge…!

  Unul câte unul, oamenii îngenuncheară tăcuţi, neîndrăznind să-şi mai înalţe privirile.

  — Cum vreţi să vă ierte Dumnezeu dacă nu vă pocăiţi? strigă şi mai însufleţit Bursuc. Seceta asta e de la Dumnezeu. Spun unii şi alţii că e un fenomen solar – dar parcă soarele n-a fost făcut tot de Dumnezeu? Nu ascultă şi el de Dumnezeu…?!

  Ştefan coborî din maşină şi, ocolind grupul de ţărani îngenuncheaţi, se îndreptă spre sat. Mergea tot mai repede, cu gura încleştată, privind înaintea lui. Se opri în faţa primei case şi strigă. Nu-i răspunse decât lătratul stins, nefiresc de blând, al unui câine pe care nu-l vedea. Aşteptă câtva timp, apoi se îndreptă spre gospodăria vecină şi intră în curte.

  — E cineva acasă? întrebă.

  Târziu, în dreptul uşii apăru o fetiţă cu părul foarte bălai şi ochii mari, speriaţi, pierduţi în orbitele adânc căscate. îl privi lung, fără să scoată o vorbă.

  — Bună ziua, spuse Ştefan. Aveţi o curte boierească, aici, la Zinca? Ai auzit de nişte cucoane bătrâne care au un conac?

  Fetiţa continua să-l privească fix, parcă tot mai speriată.

  — Nişte cucoane bătrâne şi o domnişoară tânără, Ileana? vorbi din nou Ştefan. Ileana Sideri? O domnişoară frumoasă, oacheşă, cu părul negru? Care stă mai mult în străinătate…?

  Apoi se întrerupse brusc şi se apropie de fetiţă.

  — Mă auzi? întrebă el încet. înţelegi ce-ţi spun? Fetiţa dădu din cap, dar se retrase speriată spre uşă.

  — Ai auzit de o cucoană, Alice Creţulescu, şi de o duduie, Ileana Sideri? Şi de un conac boieresc care avea o pivniţă veche şi adâncă?

  Fetiţa clătină din nou din cap şi întinse braţul, arătând peste sat.

  — E acolo, spuse ea foarte încet.

  Ştefan simţi cum i se goleşte inima de sânge. Gura fetei era pământie, uscată, cu un singur dinte crescut nemăsurat. Scoase repede portmoneul şi-i întinse câteva bancnote, apoi ieşi din curte şi începu să alerge. Mult timp nici nu-şi dădu seama că se roagă în gând, că repetă în neştire frânturi din rugăciunile pe care le auzise în copilărie şi pe care nu ştia că şi le mai aminteşte încă. Din când în când, auzea acelaşi lătrat lihnit de câini care trăgeau să moară. La capătul satului întâlni un om rezemat de gard, care-l privi indiferent, parcă nu l-ar fi văzut.

  — Mai e mult până la conac? îl întrebă.

  — E acolo, răspunse ridicând braţul şi arătându-i-l. Dar nu mai e nimeni. L-au ars oamenii…

  Cu un efort, se ridică sprijinindu-se de gard, şi-i arătă încă o dată. Se vedeau, nu prea departe, un grup de arbori uscaţi şi câteva ziduri.

  — Eşti de-aici din sat? întrebă Ştefan. O cunoşti pe duduca Ileana? Omul clătină din cap, zâmbind.

  — O cunosc, spuse. N-a mai fost de mult pe-aici. N-a aflat de prăpăd… Ştefan îl privi lung, foarte palid. Apoi îi mulţumi şi plecă mai departe, dar omul se luă după el, silindu-se să facă paşii mari.

  — De când n-ai mai văzut-o pe Ileana? îl întrebă deodată Ştefan întorcând capul.

  Omul se opri o clipă să-şi tragă răsuflarea.

  — De mult, spuse. Dinainte de război. Am auzit că a plecat departe, peste mări…

  Mergeau acum alături, fără să-şi vorbească. Soarele asfinţise de mult, dar în pământul crăpat şi prăfuit răzbătea încă aerul încins, fierbinte. Nu se auzea nici un semn de viaţă, nici măcar greierii.

  — Am auzit că au să vină americanii să ne-aducă mălai, spuse omul. O fi adevărat?

  Ştefan nu-i răspunse. Grăbi din nou pasul şi curând îl lăsă în urmă. Dar omul continuă să se ţină după el, tăcut, cu încăpăţânare. Când ajunse în faţa porţii, Ştefan se opri şi privi în jurul lui. Gardul care înconjura conacul fusese smuls de mult; nu rămăsese decât partea cea mare, din mijloc, cu stâlpii de cărămidă care începuseră şi ei să se macine. Parcul fusese distrus; arborii care nu arseseră fuseseră tăiaţi sălbatic şi la întâmplare; se mai vedeau încă trunchiurile groase, uscate, şi rădăcinile ieşind ca nişte şerpi înlănţuiţi din pământ. Rămăseseră întregi doar câţiva salcâmi care-şi scuturaseră frunzele şi doi brazi, arşi de secetă, parcă ar fi fost pârjoliţi. Se distingea încă urma rondurilor cu flori şi a aleilor cu pietriş. Apoi, în fund, zidurile înalte, arse, cu ferestrele căscate.

  Ştefan îşi şterse fruntea cu batista şi intră. Omul îl ajunse din urmă.

  — I-au pus foc în iarna aceea când s-a auzit că se împart pământurile, vorbi el încet. Pământul l-au împărţit, dar cu casele boiereşti n-au ştiut ce să facă. Le-au prădat şi după aceea le-au pus foc…

  II urmărea, la un pas înapoia lui, privindu-l cum trece prin faţa zidurilor afumate, cum se opreşte în dreptul ferestrelor. Acoperişul arsese în întregime şi încăperile erau înfundate cu moloz. Crescuseră bălării printre ziduri şi cărămizi, dar seceta le uscase de mult.

  — Era o pivniţă mare şi adâncă, spuse Ştefan întorcându-şi deodată capul.

  — Au astupat-o oamenii vara trecută, după ce-au îngropat-o pe Marina. Că Marina lăsase cu limbă de moarte să se astupe pivniţa. Nu mai era nici ea cu mintea întreagă, sărmana, după ce-a murit duduca Alisa. A tot aşteptat de-atunci să mai vină cineva. A aşteptat chiar după ce-au ars casele şi s-a împărţit moşia. Zicea că trebuie să vină…

  — O aştepta…

  — Zicea că mai avea maiorul un băiat şi că într-o zi are să vină… Dar astea erau năluciri de-ale ei, că nu mai era cu mintea întreagă.

  Atunci se auzi claxonul şi întoarseră amândoi capetele. Maşina se apropia cu oarecare greutate, căci drumul era desfundat şi plin de şanţuri. Bursuc îi făcu semn cu mâna, chemându-l repede, enervat.

  — Unde ai fugit, domnule? îi strigă de departe.

  — Nu e aici, spuse Ştefan. Nu mai e nimeni aici…

  — Păcat că n-ai stat să mă asculţi cum le-am vorbit, continuă Bursuc. Să fi auzit cuvântul lui Dumnezeu. Am fost inspirat! Plângeau oamenii ascultându-mă şi se pocăiau. Le-am vorbit de sfârşitul lumii, le-am explicat Apocalipsa… Păcat că n-ai fost, adăugă căutându-se în buzunar şi scoţându-şi pachetul cu ţigări.

  — Credeam că e aici, vorbi Ştefan foarte încet, mai mult pentru sine. Acum, nu mai ştiu unde s-o caut…

  — Trebuie să mergem la popă, că stă să moară, continuă Bursuc. Apoi trebuie să vorbesc la telefon cu laşul.

  — Nu mai ştiu unde s-o caut, îl întrerupse Ştefan. Au astupat şi pivniţa… îşi trecu mâna pe frunte. Bursuc zvârli atunci ţigara cât putu mai departe, printre mărăcinii uscaţi şi, apucându-l de braţ, îl trase după el înapoi spre ruine.

  — Dacă ai curajul şi eşti bărbat, vino cu mine şi blesteamă! îi şopti. Blesteamă, domnule consilier! Ridică pumnul către cer şi blesteamă! Că ai pentru ce să blestemi. Fii bărbat! împotriveşte-te lui Dumnezeu, înalţă mâna împotriva lui, fă ceval De ce stai ca o muiere plouată? strigă el ridicând deodată glasul. Luptă-te voiniceşte! Cheamă pe diavol de partea dumitale şi ia-te la trântă cu Dumnezeu! Fă ceval strigă el din nou exasperat.

  Ştefan îl privea absent, parcă nu l-ar fi auzit.

  — Vezi că n-ai curajul? şopti Bursuc zâmbind viclean. Vezi că nu eşti bărbat? Nu eşti nici cald, nici rece. Eşti căldicel şi puţintel, şi Dumnezeu te va scuipa cu scârbă. Dacă măcar ai fi avut curajul să te răzvrăteşti împotriva lui Dumnezeu şi să-l blestemi, adăugă el. M-aş fi putut ruga pentru dumneata atunci. De ce taci? îl întrebă pierzându-şi răbdarea. Spune ceva! Strigă! înjură! Pune mâna pe piatră şi zvârle în Dumnezeu! Fă ceva.

  Dar ridicând din nou glasul, Bursuc se înecă şi începu să tuşească. Tuşi aşa multă vreme, cu palma peste gură, scuipând mereu, înjurând printre dinţi. La un pas în faţa lui, Ştefan îl privea încurcat. începea să se întunece. Târziu, Bursuc îşi potoli tuşea, îşi scoase batista şi-şi şterse obosit barba.

  — Am vrut să te ispitesc, şopti el răguşit. Am vrut să văd dacă mai ai credinţă. Acum, haide la popă, adăugă, că trăgea să moară. Poate îl mai găsim în viaţă…

  Bibicescu bătu de mai multe ori în uşă, dar văzând că nu-i răspunde nimeni, se apropie de fereastra odăii lui Biriş şi începu să ciocănească timid. După câteva minute îşi pierdu răbdarea şi plecă, îndreptându-se spre staţia de tramvai. Mergea repede, grăbit, întorcând mereu capul. Dar se opri deodată, rămase o clipă nehotărât, apoi se reîntoarse lângă fereastră. începu să bată din ce în ce mai tare. Curând simţi o mână pe umăr şi sări în lături speriat, foarte palid. Era doamna Porumbache.

  — Te osteneşti degeaba, îi spuse ea. Doarme greu. E cam bolnav de câteva zile. Mi-e teamă c-a scuipat iar sânge…

  Era o seară caldă, uscată, prăfuită, de la sfârşitul lui septembrie. Bibicescu îşi scoase batista şi începu să-şi şteargă, tremurând, faţa. Cealaltă mână şi-o rezemase pe inimă. Doamna Porumbache îl privi lung, mirată.

  — Dar ce ai? De ce te-ai speriat?

  — Aş vrea să intru o clipă, şopti Bibicescu. Am să-i spun ceva foarte important.

  Descuind uşa, doamna Porumbache întoarse capul şi-l privi iar.

  — Spuneai că e ceva important? Că, altminteri, nu mă îndur să-l scol…

  — E important, repetă Bibicescu grăbindu-se să intre.

  În coridor, doamna Porumbache lipi urechea de uşa de la odaia lui Biriş.

  — Doarme adânc, spuse. Mi se rupe inima că trebuie să-l scol…

  Dar se hotărî brusc, puse mâna pe clanţă şi deschise uşa. Bibicescu intră imediat după ea. Pe măsuţa de lângă pat ardea o lampă măruntă, cu un bec foarte slab, a cărui lumină era încă şi mai voalată de un şal înfăşurat în jurul abajurului. Biriş dormea încruntat, cu gura deschisă. Doamna Porumbache se apropie de el şi-i puse mâna pe frunte.

  — Petrică! îl strigă ea.

  Fără nici un efort, Biriş se trezi şi începu să se frece la ochi.

  — Am dormit cam mult, spuse. Nu trebuia să mă laşi. N-am să mai pot dormi la noapte.

  Atunci îl recunoscu pe Bibicescu şi-l privi lung, mirat, apoi îşi întoarse repede ochii spre doamna Porumbache.

  — Vrea să-ţi vorbească, îi spuse ea. E ceva important…

  Bibicescu se apropie şi se aşeză pe scaunul de lângă pat, ţinându-şi mereu mâna la inimă.

  — Nu ştiu dacă e atât de important, începu el silindu-se să zâmbească, ironic. Nu e vorba decât despre modesta mea persoană. Pe cine mai poate interesa ea, acum, când nu mai sunt decât un biet scriitor de geniu? Degeaba râzi, se adresă el lui Biriş, care continua să-l privească, indiferent, degeaba îţi spui în sinea ta: „Iată că i s-a suit la cap şi lui Dan Bibicescu!” Ascultă-mă pe mine, acum m-am convins că am cu adevărat geniu. Am început să scriu întoarcerea de la Stalingrad. Ai să citeşti şi ai să te convingi. Ai să vezi ce poate face Bibicescu. O'Neill, Claudel, Partenie? Zero! îţi spun şi ţi-o repet: Zero!… Păcat că sunt bolnav, adăugă cu un zâmbet amar. Dar nu-i nimic. N-am să mor înainte de a termina întoarcerea de la Stalingrad. Degeaba m-au condamnat ei la moarte. N-am să mor…

  — Ce s-a întâmplat? îl întrebă Biriş.

  — Sunt urmărit, spuse Bibicescu încercând din nou să zâmbească. M-a denunţat cineva şi vor să mă aresteze. Au făcut o descindere azi-noapte şi mi-au răscolit toate sertarele. Noroc că nu aveam manuscrisele la mine. Am avut eu grijă şi le-am pus de mult la adăpost. Parcă presimţeam că se pregăteşte ceva. Am fost chemat azi-dimineaţă la Prefectură. M-au interogat timp de trei ore, dar n-au avut ce face şi mi-au dat drumul. Dar mi-e teamă că vor veni din nou la noapte…

  Se întrerupse şi-i privi pe rând, continuând să-şi păstreze mâna dreaptă pe inimă. Doamna Porumbache îl ascultase speriată. Se aşezase pe marginea patului fără să scoată un cuvânt şi-şi plecă încurcată privirile.

  — Venisem să te rog să-mi faceţi un mare serviciu, reîncepu Bibicescu. Venisem să vă cer protecţie şi adăpost pentru câteva nopţi, până îmi găseşte conu' Mişu o gazdă.

  Tăcu brusc, stânjenit. Biriş întinse mâna şi apucă pachetul cu ţigări după măsuţă.

  — Te-aş ruga să nu fumezi, îi spuse Bibicescu. Mi-e teamă să nu am un nou atac…

  Biriş îl privi lung, zâmbind.

  — Nu ştiu unde te-am putea adăposti, spuse el.

  — Aş putea dormi aici, vorbi Bibicescu arătând către fereastră. Mă mulţumesc cu o saltea. Doar câteva zile, până îmi găseşte conu' Misu o ascunzătoare sigură…

  — Dar tu nu te-ai,gândit că primul lucru pe care-l va face poliţia va fi să te caute pe la prieteni şi cunoştinţe…?

  — Doar câteva zile, stărui Bibicescu, apăsându-şi crispat mâna pe inimă. Am o poftă grozavă de scris. Vreau să profit, am nevoie de linişte…

  — Unde crezi că l-am putea ascunde? se adresă Biriş către doamna Porumbache ca şi cum nu l-ar fi ascultat. Ar trebui să vorbesc şi cu Ştefan…

  — Văd că nu vrei, îl întrerupse Bibicescu. Nu-i nimic. Am să caut în altă parte. Are să-mi găsească conu' Mişu…

  Biriş continua s-o privească, întrebător, pe doamna Porumbache.

  — Du-l în seara asta la Irina, îi spuse el. Acolo n-au să-l caute…

  — Am o poftă grozavă de scris, începu Bibicescu. Mă apuc chiar în noaptea asta. Crezi că o să găsesc acolo hârtie şi cerneală şi tot ce-mi trebuie? Am o scenă extraordinară în cap. Mi-a venit chiar când ieşeam de la Prefectură şi trebuie s-o scriu în noaptea asta. Să vezi…

  Cu un efort, se sculă de pe scaun, dar nu se depărta; rămase în spatele scaunului, cu mâna pe spetează.

  — Să vezi, continuă el cu un zâmbet secret. Acţiunea se petrece într-un block-haus de la Stalingrad. E noapte. Sunt doar câteva persoane pe scenă. Şi deodată apare un colonel. în paranteză, îţi pot spune că m-am inspirat din viaţa colonelului Băleanu; dar e înainte de accident. Vine să inspecteze avantposturile…

  — Cred că ar trebui să vă grăbiţi, îl întrerupse Biriş, adresându-se doamnei Porumbache.

  — Se aud necontenit tunurile, continuă Bibicescu. Colonelul…

  Se întrerupse brusc şi se reaşeză pe scaun, punându-şi din nou mâna pe inimă.

  — Ce ai? ţi-e rău? îl întrebă doamna Porumbache.

  — Mi-e teamă să nu înceapă, şopti Bibicescu pălind.

  Biriş îl privi enervat, apoi întinse mâna şi apucă pachetul cu ţigări.

  — Ascultă-mă, îi spuse el. încearcă să te vindeci de ideea aceasta absurdă că eşti bolnav de inimă. Am aflat tot de la conu' Mişu. Am aflat că te-au văzut nu ştiu câţi doctori şi ţi-au făcut nu ştiu câte analize şi cardiograme. Nimeni nu ţi-a găsit nimic. Eşti perfect sănătos…

  Bibicescu îl ascultase cu capul plecat, frecându-şi încet partea stângă a Pieptului.

  — îţi mulţumesc, vorbi el târziu, zâmbind. Mi-a trecut. Nu mai am nimic. Are să vină conu' Mişu în cursul zilei de mâine să-mi aducă o pijama şi nişte cămăşi. în noaptea asta am să dorm îmbrăcat. Adică, mai precis, n-am să dorm deloc. Am să lucrez. Ar fi chiar mai bine dacă mi-ai da tu nişte hârtie…

  În curte, doamna Porumbache îi făcu semn să aştepte şi intră singură. îi găsi la masă.

  — M-a trimis Petrică, începu ea cu o voce scăzută. Vă rugăm să găzduiţi câteva zile pe un domn. îl cheamă Bibicescu. E urmărit de poliţie…

  — îl cunosc, spuse Irina ridicându-se de la masă. îl cunosc de la Cătălina… în acea clipă apăru în prag Bibicescu. Se înclină profund, apoi se apropie şi, ceremonios, ca şi cum s-ar fi aflat pe scenă, sărută mâna doamnei Ivaşcu, apoi a Irinei şi strânse mâna, scurt, bărbăteşte, învăţătorului.

  — Eu sunt, spuse el zâmbind. Dan Bibicescu, actor şi autor dramatic, fost director al Teatrului Naţional, fost subsecretar general al Teatrelor. Poate aţi auzit de mine…

  — Te cunosc de la Cătălina, spuse Irina.

  — De la Cătălina, repetă Bibicescu clătinând din cap. Da. Evident, trebuia să mă gândesc, adăugă uşor intimidat.

  Se aşeză pe un scaun şi-şi roti privirile asupra celorlalţi, încet, fără grabă, ca şi cum ar fi repetat o scenă pe care încă nu ştia cum s-o joace şi i-ar fi căutat efectele.

  — Am venit să vă cer adăpost pentru câteva zile, începu el deodată. Vă închipuiţi de ce. Sunt urmărit. Prietenul meu, Mişu Weismann, se ocupă în acest moment… Dar, în sfârşit, poate e mai prudent să nu intru în amănunte. Vreau doar să vă spun că nu voi rămâne decât câteva zile. Şi vă mai spun un secret: am o poftă grozavă de scris. Vreau să încep chiar în noaptea asta. Mi-am adus şi hârtie. Nu cred că am să dorm deloc, toată noaptea. Dacă o să-mi spuneţi unde am să mă pot retrage…

  Doamna Ivaşcu îl privise tot timpul fascinată, neizbutind să-şi dezlipească ochii de el.

  — în salon, spuse ea. îl putem culca în salon, îi putem face patul acolo…

  — Vă mulţumesc, se înclină Bibicescu, vă mulţumesc din suflet, stimată doamnă… Dacă s-ar putea, aş vrea o cameră retrasă, unde să mă pot concentra. Cred că am să scriu o capodoperă, adăugă el rotindu-şi din nou privirile în jurul mesei.

  Irina ieşise pe nesimţite şi se întoarse cu o tavă pe care se afla o farfurie cu supă şi nişte legume fierte. Bibicescu o privi cum îi aşază tacâmul, apoi se trezi că mănâncă. învăţătorul îi umplu paharul cu vin şi ciocniră cu toţii.

  — Dacă o să-mi daţi voie, începu Bibicescu, am să vă citesc din când în când, serile, în jurul mesei acesteia, câteva scene. Scriu o piesă de teatru. Nu e prima mea piesă, dar de data aceasta sunt sigur că voi scrie o capodoperă.

  Dacă n-ar fi încă un mare secret, v-aş putea spune şi pentru ce teatru o scriu. Dar poate că am să vă spun mai târziu, adăugă după o clipă, visător.

  A doua zi Mişu Weismann veni cu maşina în strada Măcelari. Coborî grăbit cu o valiză încărcată.

  — N-a dormit aici, îi spuse doamna Porumbache. Ne-a fost teamă. I-a fost teamă lui Petrică să nu-l caute poliţia, că ştie că sunt prieteni. N-am închis ochii toată noaptea. Tot aşteptam să vină să-l caute…

  — Nu vine nimeni, spuse Weismann. Am avut eu grijă… Lăsă valiza pe coridor şi intră în odaia lui Biriş.

  — Să n-aveţi nici o teamă, continuă el jovial, ştergându-se cu batista pe frunte. Am aranjat şi cu Poliţia. Nu va fi căutat.

  — Mi-am închipuit eu, făcu Biriş zâmbind. Mi-am închipuit că şi urmărirea aceasta e cam tot atât de reală cât şi boala lui de inimă…

  — Te înşeli, îl întrerupse Weismann. Chestia cu inima este, evident, o obsesie a lui. Dar a fost ieri anchetat de Poliţie şi risca să fie arestat. E întotdeauna mai greu să scapi pe cineva după ce-a fost arestat. A făcut foarte bine că s-a ascuns. Mi-a lăsat timp să aranjez lucrurile. Nu pot să-ţi spun mai mult, dar dosarul lui e destul de încărcat…

  Se aşezase pe scaun şi continua să se şteargă cu batista pe obraz.

  — A fost denunţat, reîncepu după o pauză. O să aflăm într-o zi de cine. Probabil vreun coleg, căci sunt toţi geloşi pe el. Nu e vina lui dacă are geniu, încearcă toţi să-l distrugă.

  Rămase o clipă gânditor.

  — Cât timp poate rămâne la Irina? îl întrebă deodată, tresărind. Roag-o din partea mea să-l ţină măcar o săptămână. între timp, aranjez şi-l mut într-altă parte. Când ai să te duci să-l vezi, să-i spui că am să trec la începutul săptămânii viitoare, pe seară. Nu mă duc acum, pentru că poate sunt şi eu urmărit. Trebuie să fim prudenţi, măcar câteva zile. Pe urmă, aranjez eu lucrurile…

  — N-am să mă pot duce, spuse Biriş. Nu mă simt prea bine. Weismann îl privi încurcat.

  — Ar trebui să mai stai câtva timp la Moroeni, în sanatoriu, spuse. Iar ai slăbit…

  Biriş tăcu, continuând să fumeze.

  — Trimite-i vorbă prin doamna Porumbache, reluă Mişu. Spune-i să aibă răbdare, că totul se aranjează. Să n-aibă nici o grijă de hârtii, de manuscrise, pentru că sunt la adăpost, şi foarte curând va fi aşa cum vrea el. Ştie el despre ce e vorba, adăugă zâmbind. Spune-i doar atât: să n-aibă grijă de hârtii. Şi îndată ce termină piesa, s-o copieze şi să mi-o trimită. Sau nu; mai bine să m-aştepte pe mine. Am să vin pe la începutul săptămânii viitoare şi am să-i iau piesa, dacă o va termina până atunci. Am o ocazie unică, săptămâna viitoare; ştie el despre ce e vorba.

  …Biriş îl ascultase concentrat, silindu-se să înţeleagă. Voi să spună ceva, dar Mişu Weismann nu-i lăsă timp.

  — îl mai vezi pe Viziru? îl întrebă coborând puţin glasul.

  — Nu l-am mai văzut cam de mult. Dar acum ştiu unde stă. Am să trec pe la el îndată ce mă voi înzdrăveni.

  — Spune-i să păstreze contactul cu Bursuc, făcu Weismann coborând şi mai mult glasul. E foarte important. Avem nevoie de Bursuc. Să continue să-l vadă, să stea cu el de vorbă, să-l descoasă… Spune-i că e un lucru foarte important…

  Biriş începu să zâmbească.

  — Nu înţeleg nimic, dar am să-i spun. Nu ştiu despre ce contact poate fi vorba…

  — L-a văzut astă-vară în Moldova, îl întrerupse Weismann. Au stat împreună o săptămână şi au rămas prieteni. E foarte important. Avem nevoie de Bursuc…

  Din seara când venise, Bibicescu scria mereu. în timpul zilei, nu mai intra nimeni la el. Irina venea dimineţile, cu ceaiul, şi avea grijă să-l anunţe, bătându-i în uşă cu un sfert de ceas înainte de fiecare masă, ca să aibă timp să-şi sfârşească în linişte pagina începută.

  — O sută cincizeci de pagini! izbucni într-o seară Bibicescu după ce se aşeză la masă.

  Trecuse o săptămână de când venise.

  — Trebuie să vă gândiţi că fiecare pagină a fost scrisă şi rescrisă de cel puţin trei ori. Asta înseamnă 450 de pagini, deci mai mult de 60 pagini pe zi. Ce spui, domnu' Vasile? se întoarse el spre învăţător.

  — Un al doilea Nicolai Iorga, rosti învăţătorul cu evlavie. De-abia aşteptăm să ne-o citiţi, s-o admirăm şi noi…

  Bibicescu începu să mănânce, prelungind într-adins tăcerea, cu un zâmbet misterios. Apoi ridică brusc capul şi-şi roti privirile în jurul mesei.

  — Primele două acte sunt deja scrise. Dacă sunteţi de acord, şi nu vă deranjează prea mult, am să vi le citesc astă-seară, după cină…

  Apoi, cu un efort, ca şi cum s-ar fi trudit să improvizeze o scenă al cărui text îl uitase printr-o bruscă amnezie, zâmbi, privi pe rând pe fiecare şi, dând ca din întâmplare cu ochii de farfurie, începu să mănânce încet, concentrat, simţindu-se ţinta atenţiei generale. Tăcerea se prelungea.

  — Să-l culc întâi pe Gheorghiţă, spuse Irina ridicându-se.

  — Păcat! făcu învăţătorul. Mi-ar fi plăcut să asculte şi el, să se obişnuiască de mic cu capodoperele. Şi-ar fi amintit mai târziu că, la vârsta de şase ani, a ascultat, citită chiar de autor, celebra piesă… Ce titlu i-aţi pus? întrebă el.

  — întoarcerea de la Stalingrad, rosti rar, solemn, Bibicescu.

  — Frumos titlu! şopti doamna Ivaşcu. Păcat că n-are să poată fi jucată, cu ruşii aici, peste noi…

  — N-aveţi nici o grijă, spuse Bibicescu zâmbind. Va fi jucată. Şi va fi jucată foarte curând. Evident, nu aici. Va fi jucată în străinătate…

  Apoi se sculă brusc.

  — Ar fi mai bine să v-o citesc la mine, în salon, spuse. E mai multă atmosferă. Vă aştept într-un sfert de ceas…

  Când au intrat în salon, l-au găsit aşteptându-i în picioare, rezemat de birou, ţinând în mână un teanc de foi scrise. La o mare distanţă de birou, în mijlocul salonului, Bibicescu aşezase trei scaune, unul lângă altul. îi pofti ceremonios, înclinând puţin capul, să se aşeze. Apoi trecu în faţa biroului, lăsă hârtiile, îşi băgă mâna în buzunar şi începu să vorbească, adresându-se de departe, cu un glas de scenă, ca şi cum ar fi vorbit în faţa unei săli pline.

  — Doamnelor şi domnilor, rosti el, înainte de a vă citi primele scene din noua mea piesă, aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre titlul, conţinutul şi sensul acestei piese. Titlul, întoarcerea de la Stalingrad, precizează de la început că e vorba de o piesă care se inspiră dintr-un eveniment istoric, mai bine zis o catastrofă istorică recentă, chiar foarte recentă. în afară de interesul acţiunii şi, cum veţi vedea îndată, valoarea mitului pe care-l scot la iveală – ţin să vă atrag atenţia că, utilizând un subiect atât de recent ca asediul Stalingradului, nu voi mai putea fi acuzat, cum am fost acuzat de atâtea ori, că m-am inspirat din operele inedite ale altui mare autor dramatic, sau chiar că l-am plagiat, în sensul că am utilizat manuscrisele lui în propriile mele opere. E vorba de Partenie, adăugă el după o pauză.

  Irina îşi făcu repede cruce şi se aplecă spre urechea doamnei Ivaşcu.

  — A fost logodnicul Ioanei, şopti ea. A iubit-o foarte mult… Bibicescu se încruntă şi o privi lung, sever.

  — V-aş ruga să nu mă întrerupeţi, spuse. Toate comentariile le puteţi face în pauza care va urma acestei scurte introduceri… Deci, ca să reiau firul, am fost acuzat că ultimele mele opere sunt inspirate din manuscrisele lui Partenie. Adevărul este exact contrariul. Aceste manuscrise, pe care le-am descoperit printr-o serie de întâmplări extraordinare, şi care sunt astăzi în posesiunea mea, aceste manuscrise au fost corectate şi completate de mine ca să poată fi puse în scenă. Vă amintiţi, cred, de Priveghiul, pe care l-am pus personal în scenă acum şase ani, când eram directorul Teatrului Naţional. Vă pot spune un lucru pe care nu l-am spus încă nimănui: mai mult de jumătate din piesa aceasta îmi aparţine.

  …Făcu o lungă pauză, privindu-i pe rând, în ochi. Doamna Ivaşcu se simţea incomod pe scaunul cu spetează, care o silea să stea în capul oaselor, dar, intimidată, nu îndrăznea să se mişte.

  — După cum ştiţi, reluă Bibicescu, Partenie a murit în 1939; deci, în nici un caz n-ar fi putut lăsa în manuscris o dramă inspirată dintr-o catastrofă istorică petrecută patru ani după moartea lui. Aşadar, nu voi mai putea fi acuzat că am plagiat manuscrisele lui Partenie… Aş vrea acum, reîncepu după o scurtă pauză, cu un alt glas şi apucând teancul de foi scrise de pe birou, aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre semnificaţia acestei piese. Pretind că am făcut o mare descoperire. Pretind că am descoperit un mit românesc al Morţii, necunoscut sau dispărut în restul Europei. O să vedeţi îndată în ce constă acest mit. Dar afirm, de la început, că sunt cel dintâi scriitor european care să fi îndrăznit a utiliza, într-un chip cu totul neaşteptat, un mit al Morţii ca subiect pentru o dramă modernă…

  Se opri din nou, îşi trecu absent mâna prin păr, apoi ocoli încet biroul, apucă teancul de foi scrise şi începu să le răsfoiască, parcă ar fi căutat ceva. în cele din urmă ridică din umeri şi, hotărându-se brusc, trecu din nou în faţa biroului, pregătindu-se de lectură. îşi drese glasul, îşi opri privirile, pe rând, asupra fiecăruia, dar nişte priviri depărtate, ca şi cum nu i-ar fi văzut, şi începu.

  — Scena reprezintă ruinele unui block-haus din Stalingrad. în timp ce cortina se ridică încet, se aud exploziile artileriei sovietice. Exploziile vor continua, la intervale egale, în tot timpul actului I. Se va înţelege că bombardamentul acesta continuu durează de la începutul asediului şi că nu va lua sfârşit decât o dată cu zdrobirea ultimelor rezistenţe. E ca un fel de leit-motiv într-o simfonie…

  Se-ntrerupse şi-şi ridică ochii din manuscris.

  — Vă aduceţi aminte de începutul Simfoniei a cincea a lui Beethoven, de Simfonia destinului…

  Începu s-o fredoneze, bătând în acelaşi timp cu pumnul în birou.

  — Ta, ta, ta, ta! repetă el melodia bătând din nou cu pumnul patru lovituri scurte. Ta, ta, ta, ta!… Ta, ta, ta, ta!… „Aşa bate soarta în poartă!” Acesta e înţelesul motivului muzical cu care se deschide Simfonia. Tot aşa, aici, destinul e semnificat, de la început, prin exploziile neîntrerupte ale artileriei sovietice… în scenă e întuneric, îşi reluă Bibicescu lectura. Doar într-un colţ, spre dreapta scenei, se zăreşte o lumină sfioasă. Un rănit încearcă să citească o scrisoare la lumina unei lămpi electrice, de buzunar. în stânga scenei, se distinge un coridor pe jumătate îngropat sub ruine. La gura coridorului…

  Se întrerupse şi, depărtându-se de birou, începu să explice decorul.

  — Aici începe coridorul, arătă el spre stânga salonului. Ruinele, molozul, ajung până în mijlocul scenei; şi făcu repede câţiva paşi spre birou, arătând. Se ghiceşte că o bombă a căzut nu de mult chiar deasupra coridorului, spărgându-i bolta şi omorând, probabil, tot grupul care se găsea adăpostit acolo, în întuneric, nu se disting decât ruinele şi câteva corpuri. Un minut de la ridicarea cortinei, se aud paşi grei, împleticiţi, ca ai unui om care înaintează anevoie prin întuneric, printre ruine.

  Şi Bibicescu începu să păşească rar, în jurul biroului trântind piciorul ca să facă zgomot, tuşind, murmurând.

  — Câteva clipe în urmă apare un colonel cu o lanternă electrică în mâna dreaptă, citi Bibicescu din manuscris. Este îmbrăcat într-o uniformă uzată de campanie. Se îndreaptă încet spre mijlocul scenei şi-şi roteşte privirile în jurul lui. Colonelul: Ce s-a întâmplat aici!

  Nemulţumit de cum citise, Bibicescu îşi desprinse ochii de pe manuscris, făcu câţiva paşi în faţa biroului şi strigă deodată, cu o voce străină, profundă: Ce s-a întâmplat aici? Unde sunt oamenii? Sergenţi Apoi se întoarse încet spre birou, ridică manuscrisul în faţa ochilor şi citi.

  — Rănitul care se află în colţul din dreapta al scenei îşi continuă lectura scrisorii ca şi cum nu l-ar fi auzit. Colonelul se îndreaptă spre el. Colonelul: Ce s-a întâmplat? Unde e sergentul? Soldatul continuă să citească. Apropiindu-se de el, colonelul îi pune mâna pe umăr. Colonelul: Nu mă auzi? Unde sunt ceilalţi?… Dar soldatul citeşte înainte fără să-şi ridice capul…

  Bibicescu se întrerupse şi, cu un zâmbet misterios, se adresă direct celor trei, care-l ascultau, departe, aşezaţi cuminţi pe scaune.

  — După cum o să înţelegeţi mai târziu, soldatul era şi el mort, aşa cum erau toţi ceilalţi din jurul lui. Dar explozia îl omorâse tocmai când citea scrisoarea primită de la soţia lui, şi soldatul încă nu înţelesese că murise. Voia cu orice preţ să sfârşească de citit scrisoarea. Dar, evident, se trudea zadarnic s-o sfârşească. Pentru că el, murind, ieşise din Timp şi nu mai putea împlini o acţiune care necesita curgerea Timpului. Aşa că, într-un anumit fel, era condamnat să citească la infinit aceeaşi scrisoare, fără să poată ajunge vreodată la ultimul cuvânt… Dar, evident, colonelul nu ştia că era mort. îl vedea acolo, în faţa lui, cu lampa electrică de buzunar într-o mână, cu scrisoarea în cealaltă. Aşa că încearcă din nou să-i vorbească, şi-şi pierde chiar răbdarea. Colonelul – reluă Bibicescu lectura -: Ai surzit? Ce s-a întâmplat aiciV…

  Atunci se auziră mai multe bătăi, din ce în ce mai puternice, şi uşa se deschise. în prag apăru Mişu Weismann cu doamna Porumbache. Mişu salută cordial şi se îndreptă grăbit spre Bibicescu.

  — Haide repede, că maşina nu ne poate aştepta prea mult, îi spuse.

  De cum îl văzuse intrând, Bibicescu nu făcu nici un efort să-şi ascundă plictiseala că fusese întrerupt. Trânti foile şi, ocolind biroul, se aşeză pe scaun.

  — Ce maşină? întrebă el enervat.

  — Nu ţi-a spus Biriş că ţi-am găsit gazdă şi că am să trec să te iau, săptămâna asta, pe seară?

  — Nu mi-a spus nimeni, nimic.

  Mişu Weismann întoarse întrebător capul spre doamna Porumbache.

  — Mie mi-a spus să-i aduc doar valiza cu rufe, se scuză ea.

  — Tocmai le citeam prima scenă din actul I, începu Bibicescu. îmi pare rău. Dacă aş fi ştiut că am să fiu întrerupt, amânam pe altă dată…

  O clipă, Mişu Weismann păru derutat.

  — în cât timp crezi că poţi fi gata?

  — Gata de ce? îl întrebă Bibicescu privindu-l cu înţeles în ochi. Gata de aventură? De aventura cea mare?

  Weismann îi făcu repede semn, încruntându-şi de mai multe ori sprâncenele.

  — Ţi-am găsit gazdă, îl întrerupse el vorbind repede. Dar maşina nu poate aştepta prea mult în faţa casei. E un prieten al meu, de încredere. M-a rugat doar să mă grăbesc.

  — Dacă dumnealor sunt de acord, cred că aş mai putea rămâne aici, vorbi Bibicescu.

  — Este o mare cinste pentru noi să găzduim un autor dramatic de o asemenea valoare, începu învăţătorul făcând un pas spre Weismann.

  — Mă simt foarte bine aici, continuă Bibicescu. Am chef de scris, nu mă deranjează nimeni. Şi de când sunt aici, să bat în lemn, n-am mai avut nici o criză…

  — Mă duc atunci să vorbesc cu prietenul meu, să nu mai aştepte, făcu Weismann îndreptându-se spre uşă.

  Bibicescu îşi rezemă braţele de birou şi îşi duse amândouă palmele la frunte, cu un aer deznădăjduit.

  — îmi pare rău că v-am deranjat, se scuză doamna Porumbache. Nu ştiam nimic. O fi uitat Petrică să-mi spună, că a fost tot bolnav. A venit domnu' Mişu cu maşina şi m-a rugat să-l însoţesc, ca să-i arăt casa şi intrarea. Spunea că trebuie să fim prudenţi…

  — S-a aranjat, făcu Mişu revenind în salon. Ne stă la dispoziţie pentru altă dată. Continuă, continuă! se adresă el lui Bibicescu. Am să te ascult şi eu vreo 10-l5 minute. Dar nu mai mult, pentru că sunt aşteptat într-altă parte…

  Drept răspuns, Bibicescu îşi luă foile scrise, le băgă într-o mapă şi deschise sertarul biroului. Mişu Weismann se apropie repede de el.

  — Dacă nu vrei să mai citeşti, cel puţin dă-mi-le să le expediez, îi şopti el. Am o ocazie, săptămâna viitoare. îţi trimisesem vorbă prin Biriş, adăugă coborând şi mai mult glasul.

  — N-am terminat, spuse Bibicescu. Am scris numai două acte. Şi trebuie să le mai transcriu o dată, după lectură. De-abia la lectura cu glas tare îmi voi da seama dacă e destul de dramatică. Tocmai începusem, când m-ai întrerupt…

  Mişu Weismann, îi luă braţul şi-l îndemnă către fundul salonului. Doamna Porumbache se aşezase şi ea pe scaun şi acum toţi patru îi priveau de departe, fără să îndrăznească să vorbească, parcă tot aşteptând să li se spună că spectacolul va reîncepe în curând.

  — Erai să faci o gafă, şopti Weismann continuând să-l ţină de braţ şi plimbându-se cu el în fundul salonului. Sper că nu le-ai spus nimic.

  — Nu, răspunse Bibicescu distrat. Sunt nişte oameni foarte de treabă. Nu sunt deloc indiscreţi.

  — Cred că ţi-ai dat seama că e un lucru extrem de grav, continuă Mişu coborând şi mai mult tonul. Nu uita că sunt atâtea vieţi în joc, în afară de libertatea şi vieţile noastre…

  Apoi se întoarse şi, îndreptându-se spre grupul care-i privea de departe, începu să vorbească tare, degajat.

  — Atunci, suntem înţeleşi. Am să-ţi mai dau un semn de viaţă într-una din zilele astea…

  Văzându-l că se apropie, doamna Porumbache se ridică de pe scaun.

  — Mai stai, coană Viorico, îi spuse învăţătorul. Că poate începe din nou şi asculţi şi dumneata. E ca la teatru…

  — O să reiau lectura mâine seară la aceeaşi oră, anunţă cu solemnitate Bibicescu.

  Dezamăgiţi, se ridicară toţi în picioare. Bibicescu începu să aşeze, tăcut, scaunele la locurile unde se aflau de obicei, lângă perete şi în jurul canapelei.

  „E duminică, îşi spuse Biriş, ar trebui să fie acasă.” Rămase câtva timp cu urechea la pândă, apoi apăsă din nou pe butonul soneriei, sunând prelung. De data aceasta auzi un mic zgomot în odaie şi paşi care se apropiau de uşă.

  — Sunt eu, Biriş! strigă.

  Ştefan îi deschise repede şi-l privi uimit, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i aducă o veste proastă.

  — Sper că nu te deranjez, spuse Biriş intrând.

  Dar dădu cu ochii de şevaletul acoperit în grabă cu o pânză albă, murdară, şi rămase încurcat în mijlocul camerei.

  — Tocmai mă pregăteam să pictez, spuse Ştefan. M-am reapucat de pictură… Dar nu mai e ca înainte, adăugă încurcat, încercând să zâmbească. Nu mai reuşesc…

  Ridică pânza de pe şevalet şi îi arătă. Pe o bucată mare de carton alb, îşi plimbase pensula parcă la întâmplare; se distingeau, de o parte şi de alta, două mase informe de culoare neprecisă, vânăt-întunecată, legate între ele printr-o spirală sinuoasă, şovăitoare. Biriş se apropie şi le privi cu atenţie.

  — Seamănă cu un fel de labirint…

  — Nu mai reuşesc, repetă Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit. Altădată, în camera secretă, era de ajuns să pun mâna pe pensulă ca să simt că pătrund în alt Univers, în altă parte. Acum, pictez la întâmplare. Vreau să spun că nu mai pot ieşi din mine, că nu mai regăsesc nimic…

  — Da; seamănă totuşi cu un labirint, reluă Biriş, arătându-i direcţia spiralei. Dacă ai mai adăuga aici o linie, două…

  — Am încercat cu tot felul de culori, continuă Ştefan, dar nu merge. Revin mereu la această nuanţă; parcă aş presimţi că, dacă aş şti cum s-o utilizez, aş găsi tonul just… Cred că ai înţeles că o caut pe Ileana, adăugă evitându-i privirile, şi intimidat deodată, se aşeză pe scaun. Atunci, când pictam, în camera secretă, era de-ajuns să-mi amintesc de maşină, ca să le regăsesc pe toate: pădurea, noaptea de Sânziene şi pe ea, Ileana… Nu ştiu cum să-ţi explic…

  — Cred că înţeleg, spuse Biriş. într-un anumit sens, încercai şi tu, ca Proust, o regăsire a timpului pierdut…

  — Nu; nu e asta, îl întrerupse Ştefan. Era un altfel de Timp. Nu-l trăisem, încă; nu era legat de trecutul meu. Era altceva, venit parcă dintr-altă parte… Dar, în fond, n-are nici o importanţă, făcu repede, cu un glas pe neaşteptate înăsprit.

  Se ridică şi acoperi şevaletul, apoi se apropie de fereastră şi privi în stradă. Era o după-amiază tulbure de octombrie, cu cerul numai pe jumătate acoperit, dar ameninţând totuşi să plouă dintr-o clipă în alta.

  — N-am vrut să ţi-o mărturisesc până acum, dar trebuie să-ţi spun că am fost la Zinca. Nu e nici acolo. Casa lor de-aici, din strada Batistei, a fost distrusă în bombardament. Am crezut că s-a ascuns la moşie, la Zinca. îmi spunea că-i place să trăiască multe luni pe an la ţară. Dar nu e nici acolo. Nu s-a mai întors. Nu izbutesc să-mi imaginez unde poate fi. Nu ştie nici Duma. M-a asigurat că n-a rămas în Portugalia. Şi cu toate acestea, ştiu că e ascunsă undeva şi mă aşteaptă…

  Se întoarse cu spatele spre fereastră şi privi spre Biriş, zâmbind.

  — O visez mereu. E curios, dar uneori parcă încearcă să se joace cu mine. într-o noapte, în vis, am întâlnit-o pe o pajişte. Când m-a văzut, a întors capul spre mine şi mi-a zâmbit, dar era un zâmbet ironic, provocator, aproape sarcastic.

  „Te-am avertizat că ai să mă cauţi până la sfârşitul pământului şi n-ai să mă găseşti”, mi-a spus. „Şi totuşi eşti aici, lângă mine”, i-am răspuns eu şi m-am îndreptat spre ea. Ne despărţeau doar câţiva metri. Dar ea a făcut un singur pas, şi parcă s-a depărtat cu alţi câţiva zeci de metri… Am alergat după ea, dar cu un al doilea pas s-a îndepărtat atât de mult încât abia o mai zăream. Atunci şi-a scuturat părul şi m-a privit încă o dată, zâmbind, cu milă. E curios că în acea clipă, în vis, m-am trezit gândind: „N-am s-o pot niciodată ajunge, e ca Ileana Cosânzeana…”

  Se opri o clipă şi se reaşeză pe scaun, intimidat.

  — E curios că şi Bursuc tot aşa îi spune, adăugă. O cauţi mereu pe Ileana Cosânzeana? mă întreabă. Şi, evident, izbucneşte în râs…

  — Vasăzică e adevărat, spuse Biriş cu o urma de amărăciune în glas. Conu' Mişu a avut dreptate. Te întâlneşti cu Bursuc…

  — Am fost cu el la Zinca. Nu ţi-am spus, şi mă întreb pentru ce… Am început să am apucături ciudate, adăugă încercând să zâmbească. Fac o sumă de lucruri pe care nu le înţeleg…

  — Tocmai despre asta venisem să-ţi vorbesc, îl întrerupse Biriş. M-a trimis conu' Mişu cu un mesaj. Spune că trebuie să păstrezi contactul cu Bursuc…

  Ştefan ridică fruntea şi-l privi lung, adânc, şi figura i se lumină pe nesimţite.

  — Mă duc să-l văd din când în când, la Patriarhie, spuse.

  Când se dusese prima oară, îl întâlnise pe stradă. Bursuc tocmai ieşise şi aproape că nu-l recunoscuse, căci era îmbrăcat civil. „După femei, după femei! i-a spus. Aşa mă plac, cu barbă mare. E una pe aici, Zoica; moare după mine…”

  — Conu' Mişu spune că e foarte important, continuă Biriş.

  — Vorbim despre Ileana, începu Ştefan. E curios, dar simţeam nevoia să-l văd pe Bursuc, să-l ascult vorbindu-mi despre Ileana…

  — O cauţi mereu pe Ileana Cosânzeana? îl întreba. Ştefan se aşeza pe scaun, îşi aprindea ţigara şi zâmbea încurcat.

  — E în Spania, spunea el.

  — De unde ştii? îl întreba repede Bursuc apropiindu-se curios de el.

  — Am visat-o din nou. Se făcea că eram amândoi în Spania… Bursuc îl privea încruntându-se, aproape cu furie.

  — Ai ajuns ca o babă de mahala! izbucnea el. Te-au năpădit eresurile şi superstiţiile. Ar trebui să te afurisesc. Ar trebui să te scot din Sfânta Biserică! Am puterea s-o fac!… Ştefan fuma liniştit, cu privirile pierdute pe fereastră; foarte aproape, se desluşea zidul înalt al Mitropoliei.

  — Este sigur în Spania, reîncepea el târziu. De aceea venisem, să te rog să faci şi Sfinţia Ta ceva. Mă gândesc că Duma n-are încredere în mine. Dar dacă ai vorbi Sfinţia Ta cu el…

  — Eşti nebun! izbucnea din nou Bursuc. Ai uitat ce fel de treabă învârteşte Duma şi cu cine lucrează el. Ai uitat de Protopopescu! adăugă coborând puţin glasul.

  — Mă duceam să-l văd din deznădejde, continuă Ştefan. Când nu mai ştiam ce să fac, încotro să mă îndrept, mă duceam la Bursuc…

  În toamna aceea, când ieşea de la minister se îndrepta uneori spre pădurea de la Băneasa. Uite, pe locurile acestea erau bălţi, îşi amintea – şi parcă i se părea că o regăseşte lângă el, sau la câţiva paşi înaintea lui, mergând băieţeşte prin iarbă. Dar foarte repede, o pierdea. Revenea necontenit pe locul unde o întâlnise şi se trudea să-şi reamintească, să prindă pe dinlăuntru clipele acelea singulare, rupte din timpul care le precedase şi se continuase după ce pâlpâirea lor se stinse, clipele când o zărise de departe, călcând băieţeşte prin iarbă, şi inima începuse să i se bată cu putere, şi ştiuse că Ileana nu se va mai putea întoarce cu maşina, pentru că, la miezul nopţii, maşina ei va dispare. Acum umbla pe sub arborii de timpuriu îngălbeniţi de secetă, cu crengile aproape în întregime scuturate de frunze, dar zadarnic îşi repeta: Pe locurile acestea erau bălţii… – căci paşii lui îl trezeau necontenit, zgomotul paşilor pe covorul de frunze uscate şi veştede. Pleca atunci să se plimbe pe câmp, ca să nu mai aibă necontenit în urechi foşnetul frunzelor călcate. Rămânea până foarte târziu, ocolind pădurea, dar revenind neîncetat acolo unde şezuseră amândoi şi priviseră cum răsar stelele pe deasupra arborilor, unde el îi vorbise de ariciul cu care se împrietenise când era în liceu. „Nu te înţeleg, îi spusese atunci Ileana. îmi pare rău, probabil că spui lucruri foarte interesante, dar nu te înţeleg.”

  — Nu înţeleg nici eu de ce mă duceam să-l văd, continuă Ştefan, ce puteam aştepta de la el. Odată mi-am amintit ce mi-ai spus de mult, când abia ne cunoscusem: că ar trebui să-mi fie teamă de Bursuc, că e un demoniac…

  Îşi amintise în prima zi de ploaie din toamna aceea. După ce ieşise de la minister se îndreptase spre strada Batistei. Blocul de la numărul 27 era aproape terminat. La primul etaj se puneau ferestrele. Rămăsese acolo, în ploaie, cu capul gol, urmărind cum se fixează cercevelele în ziduri. „Aici, pe locul acesta, fusese un rond cu flori şi un grilaj de fier între două ziduri”, îşi amintise el. în acea noapte de august, când venise cu maşina, temându-se ca nu cumva Ileana să fi plecat deja la gară, o pisică sărise de pe zid în grădină şi se pierduse în întuneric. Avea atunci mănuşile negre, uscate, prăfuite, ciupite de molii; le ţinea în buzunar şi vâra mereu mâna să le atingă. Şi deodată îşi aminti că nu mai ştia ce făcuse cu mănuşile acelea; nici măcar nu ştia dacă erau sau nu ale Ilenei. „Te-ai ostenit degeaba, îi spusese ea atunci, pe stradă, în ploaie, adăpostiţi amândoi sub umbrela ei uriaşă; nu sunt ale mele…”

  — Ţi-am spus asta? întrebă zâmbind Biriş. Nu mai mi-aduc aminte…

  — Veneam din strada Batistei, continuă Ştefan, şi umblam prin ploaie, întocmai ca şi atunci, când mă întâlnisem cu Ileana. Atunci când am sărutat-o sub umbrelă…

  Biriş îşi stinse ţigara şi-l privi încurcat, apoi îşi plecă repede ochii.

  — Da, continuă Ştefan, visător, am sărutat-o. O singură dată; atunci, în ploaie, sub umbrelă. Tot ce-a urmat după aceea, n-ar fi trebuit să se mai întâmple. Am făcut o mare greşeală. Timpul ar fi trebuit să se oprească atunci, când am sărutat-o pe gură. Am sărutat-o pe gură! repetă el cu o bruscă fervoare şi, ridicându-se, se apropie din nou de fereastră. Niciodată n-am înţeles cum a fost cu putinţă un asemenea lucru: să o pot săruta pe gură. Totul ar fi trebuit să se oprească atunci. Să nu mai curgă nimic, să împietrească Lumea întreagă. Pentru noi doi, bineînţeles, adăugă repede, numai pentru noi doi. Cosmosul şi Istoria ar fi mers înainte pentru tot restul muritorilor, dar pentru noi ar fi trebuit să împietrească atunci. Nici un fel de durată nu mai avea sens. O dată ce ne-am sărutat, ce mai putea să se întâmple altceva, care să egaleze clipa aceea ireversibilă…?

  Apoi tăcu şi privi multă vreme pe fereastră. Norii se înălţaseră şi începuse să plouă mărunt, o pulbere fină care aburea pe nesimţite geamul.

  — Vorbeai de Bursuc, rupse târziu tăcerea Biriş. Spuneai că ţi-ai adus aminte, că-ţi spusesem eu că era demoniac…

  — Da, făcu Ştefan trezindu-se. Umblam prin ploaie şi mi-am adus aminte. E curios că tocmai atunci mi-am adus aminte. Când eram cu el în Moldova, şi mai ales la Zinca, nu mi-a trecut prin cap o singură clipă că ar putea fi demoniac. Uitasem ce-mi spuseseşi. Şi totuşi acolo, la Zinca, ar fi trebuit să văd că ar putea fi un Diavol. Mai ales atunci, când am simţit deodată că mă îndrept spre el şi că-mi tremură mâinile… Eram hotărât, reîncepu el după o lungă şovăire.

  Apoi tăcu din nou, îşi trecu mâna peste frunte şi, apropiindu-se de şevalet, dădu la o parte pânza.

  — In fond, cred că tot aici o voi regăsi. Când o visam, nopţile, şi mă trezeam cu imaginea ei în faţă, îmi spuneam că dacă m-aş reapuca de pictură…

  Dar parcă se răzgândi şi acoperi din nou tabloul.

  — Spuneai că ţi-ai adus aminte de Bursuc, încercă târziu Biriş să reia conversaţia.

  — M-am dus totuşi să-l văd. îmi era puţin frică, nu ştiu nici eu de ce. în faţa chiliei era să mă întorc înapoi. Şi totuşi am bătut de trei ori.

  — Cine e? m-a întrebat.

  — Sunt eu, Viziru, i-am spus, apoi am intrat. Tocmai se spăla pe picioare.

  — Mie nu-mi place să fiu murdar ca alţi călugări, mi-a spus. Apoi şi-a întors capul spre mine şi m-a privit. Ce-ai rămas aşa, împietrit, lângă uşă? m-a întrebat.

  — Mi-e teamă să nu te deranjez, i-am spus.

  — Nu mă deranjezi deloc, mi-a răspuns el. Dimpotrivă; de-abia acum văd că n-am ştergar. Caută un ştergar, trebuie să fie unul pe aici, prin chilie. Am început să caut, dar parcă nimeream tocmai în sertarele în care nu era.

  — Caută, domnule, mai repede, că se răceşte apa, mi-a strigat el. Şi atunci am găsit ştergarul şi i l-am adus.

  Mi-am amintit din nou de ce-mi spuseseşi, că e demoniac, şi am început să râd. M-a privit, mirat, şi a început şi el să râdă. Am râs aşa amândoi câtva timp. Apoi mi-am adus aminte şi m-am trezit.

  — De ce ţi-ai adus aminte? îl întrebă Biriş, văzând că tăcerea se prelungeşte.

  — Mi-am adus aminte de tot, de Ioana şi de Ileana, de tot ce-aveam mai înainte şi mi s-a luat, de toate câte au fost şi nu mai sunt. Parcă într-o singură clipă mi-am adus aminte de tot şi de toate. Bursuc mă privea, apoi şi-a tras ciorapii, s-a încălţat şi a ieşit să zvârle ligheanul cu apă. Când s-a întors, mi-a spus:

  — Tot nemângâiat ai rămas? Apoi irriva cerut o ţigară.

  — Mi-e parcă din ce în ce mai greu, i-am spus eu. Şi totuşi ştiu că e aici, undeva, pe pământ, lângă mine.

  — Ai credinţă! mi-a strigat el deodată, fii bărbat…!

  — S-ar putea să fie în Elveţia, i-am spus. Pe vremuri, avea o prietenă acolo, îi spunea Valkiria. Poate că s-a ascuns la ea. Ar trebui s-o caut acolo… Bursuc părea gânditor.

  — Ce-ai de gând să faci? mă întrebă deodată. Ai de gând să fugi din ţară?

  — Nu, i-am răspuns, nu fug. Dar o să fie curând o expertiză în Elveţia. S-ar putea să fiu trimis şi eu.

  — Ascultă-mă pe mine, m-a întrerupt el. Te-a uitat, s-a măritat, e acum femeie cu copii, cu rostul ei în viaţă. Uite-o şi dumneata! E curios că vorbele lui m-au impresionat. Pentru prima dată m-a pătruns îndoiala şi mi-am spus: „S-ar putea să aibă dreptate…” Dar el s-a apropiat de mine şi m-a bătut pe umăr…

  — Bagă bine de seamă, mi-a strigat, că eu te ispitesc! Şi asta m-a liniştit. Mi-am adus aminte de Zinca. Aşa îmi spusese şi acolo. E totuşi un om ciudat, adăugă Ştefan după o pauză.

  Biriş se ridică din fotoliu şi începu să se plimbe încet prin cameră. Se apropie de etajera cu cărţi, dar de la cea dintâi ochire văzu că nu sunt decât volume de Economie politică şi literatură marxistă şi se reîntoarse în mijlocul camerei.

  — Te ascult de o jumătate de ceas şi nu prea înţeleg mare lucru, spuse el. Dar, în sfârşit, asta nu e treaba mea. Venisem doar să-ţi transmit mesajul lui conu' Mişu. Ştiai că Bibicescu e urmărit şi că se ascunde de o lună de zile?

  — Da. Am aflat la minister. Şi mi-am adus aminte de Ileana, de un detaliu pe care-l uitasem. Când m-au dus la Prefectură…

  Dar se întrerupse brusc şi îşi trecu mâna, exasperat, pe frunte, apoi şi-o lăsă, încet, pe obraz.

  — Am uneori sentimentul că totul e zadarnic, spuse, că e prea târziu. Sunt închis din toate părţile; nu de ziduri, ca într-o închisoare, căci aş putea avea atunci măcar speranţa, absurdă, că zidurile ar putea fi sfărâmate şi măcar mi-aş putea imagina o ieşire – dar am sentimentul că sunt înconjurat de un zid nevăzut, alcătuit din Timp, ridicat din tot ce nu mai pot avea înapoi, din tot ce s-a întâmplat şi e ireversibil… Mă întreb atunci…

  Tăcu brusc şi ridică din umeri, încercând să zâmbească. Biriş se oprise în faţa şevaletului. Dădu la o parte pânza şi privi încă o dată tabloul.

  — Doar câteva linii, spuse, şi ar semăna cu un labirint. îţi mai aduci aminte de mesajul pe care-l trimiseseşi Ilenei prin mine? îmi pare rău că nu ţi-l mai pot reproduce. Eram bolnav atunci. Aveam febră… îmi aduc totuşi aminte că-mi vorbeai de un labirint, de o sferă de metal ai cărei pereţi sunt crăpaţi…

  Ştefan rămase visător, privind pânza.

  — Mi-aduc, mai ales, aminte de furtuna de-atunci, spuse târziu. Intrasem într-o florărie să cumpăr un buchet de mărgăritare. Şi când am ieşit, începuse să plouă, torenţial… Era frumos, adăugă el după o clipă.

  Apoi se ridică şi se apropie de tablou.

  — Evident, spuse, însuşi faptul că vezi un labirint îmi dovedeşte că zadarnic pictez, zadarnic mă lupt. Nu mai pot prinde nimic din tot ce-a fost. Aş putea chiar să renunţ…

  Mai privi o dată tabloul, apoi trase pânza şi-l acoperi. Ploaia încetase. Căută pe masă pachetul cu ţigări şi-l întinse lui Biriş.

  — încolo, ce alte noutăţi? îl întrebă.

  — Plictiseli, spuse Biriş, aprinzându-şi ţigara. M-au eliminat de la liceu, m-au epurat. Element socialmente nesănătos, zic ei…

  Încercă să râdă, dar se înăbuşi cu fumul de ţigară şi începu să tuşească, îşi presă batista pe gură, cu exasperare, şi făcu semn lui Ştefan să-i aducă un pahar cu apă.

  — Socialimente nesănătos cred că e exagerat, spuse după ce bău întreg paharul şi-şi şterse buzele cu batista. Nesănătos pur şi simplu, e mai aproape de adevăr. Am încercat să intru într-un sanatoriu, dar dacă n-am reuşit până acum de acum înainte îmi va fi imposibil. E un sentiment curios, să te ştii condamnat la moarte şi totuşi să nu ţi se spună când vei fi executat. Fiecare zi pe care o trăieşti, parcă ar fi o zi furată, sustrasă destinului. Asta îţi dă un sentiment de euforie…

  Bibicescu îi anunţa de obicei la sfârşitul dejunului.

  — Diseară, la aceeaşi oră, continuăm…

  Lectura avea loc cam de două ori pe săptămână şi nu dura niciodată mai mult de un ceas, căci Bibicescu nu le citea decât una sau două scene, întrerupând necontenit dialogul ca să le explice decorul şi toate detaliile scenice, în special jocurile de lumini. Uneori, stingea luminile din salon şi păstra aprinsă numai lampa de pe birou, cu ajutorul căreia încerca să creeze atmosfera dintre ruinele de la Stalingrad, acoperind-o cu hârtii colorate sau chiar voalând-o complet sub mai multe dosare ridicate ca un cort deasupra abajurului.

  Când intrau, la nouă fără un sfert, găseau întotdeauna cele trei scaune aşezate, unul lângă altul la aceeaşi distanţă – mai mult de cinci metri – de birou. Se aşezau tăcuţi, oarecum intimidaţi, sub privirile severe ale lui Bibicescu, care-i aştepta rezemat de birou, cu manuscrisul în mână. Aproape că nu mai îndrăzneau să se mişte şi respirau sfios, aşteptând să-l vadă ridicând grav manuscrisul şi anunţând: Scena V. Acelaşi decor. Apoi Bibicescu se întrerupea, lăsa manuscrisul pe birou şi amintea repede decorul. Nimeni nu mai îndrăznea să vorbească; ştiau că orice şoaptă îl indispune. Doar odată, când, către sfârşitul actului I, anunţase: din coridor se îndreaptă spre mijlocul scenei doi soldaţi susţinând de mijloc pe colonel, grav rănit, bandajat la ochi – toţi trei strigară:

  — E colonelul Băleanu!

  Bibicescu se întrerupse, încruntat, şi-i privi câteva secunde fără să scoată un cuvânt.

  — Da, începu el târziu, m-am inspirat din accidentul colonelului Băleanu. Dar pentru asta nu era nevoie să mă întrerupeţi. îmi puteaţi comunica impresiile dumneavoastră după încheierea lecturii. Nu toată lumea cunoaşte pe Băleanu. Spectatorii văd doar că personajul principal apare în scenă grav rănit – şi atât. Cel mult, îşi vor spune: Colonelul şi-a pierdut vederea. în nici un caz nu vor striga: E colonelul Băleanu! Apoi îşi reluă lectura, dar se vedea că era enervat.

  Pe la sfârşitul lui octombrie se porniră pe neaşteptate ploile reci şi în salon, serile, începea să fie tot mai frig. Bibicescu lucra îmbrăcat cu puloverul şi uneori îşi punea şi pardesiul pe umeri. Dar continua lectura piesei şi când, la nouă fără un sfert, cei trei pătrundeau în salon, îl găseau întotdeauna rezemat de birou, aşteptându-i. După ce-i vedea aşezaţi, doamna Ivaşcu şi Irina cu şaluri de lână pe spate, iar învăţătorul îmbrăcat cu un palton vechi, Bibicescu îşi lua pardesiul de pe umeri, îl lăsa pe speteaza fotoliului şi începea. Uneori se întâmpla să asiste şi Mişu Weismann, dar acelea erau seri ratate, pentru că Weismann nu putea rămâne niciodată până la sfârşit şi Bibicescu îşi relua anevoie lectura după întreruperea provocată de plecarea lui.

  — Când ai de gând să vii? îl întreba Mişu. Odată îl luă de braţ şi-l duse în fundul salonului.

  — Tot ce mi-ai dat, a şi ajuns, îi şopti. E în siguranţă. în curând o ştergem şi noi. Să fii gata cu manuscrisul.

  Mişu venea întotdeauna cu maşina, era grăbit, nervos şi se interesa întâi dacă Bibicescu a făcut vreo imprudenţă, dacă a primit vizite, dacă a ieşit cumva să se plimbe în timpul zilei. Dar Bibicescu aproape că nu ieşea din casă, şi singura vizită i-o făcuse Biriş, într-o după-amiază de duminică. Uneori, serile, atunci când nu era anunţată o şedinţă de lectură, Irina venea să-l ia, să se plimbe pe străzi. Bibicescu se lăsa anevoie, pretextând că se simte obosit, că îi e frică să nu aibă o criză, dar în cele din urmă, pornea alături de Irina, în întuneric, şi umblau aşa un ceas, aproape fără să-şi vorbească. Doar într-o seară, pe bulevard, îi spuse deodată:

  — Când am să fiu celebru, la Paris, după premieră, şi am să mă întorc nopţile acasă, am să-mi amintesc de plimbarea asta. Am să-mi amintesc că mă plimbam pe furiş, în întuneric, să nu mă recunoască cineva, în timp ce canaliile de la teatru, pe care eu le-am creat şi cărora le distribuiam rolurile principale când eram director, în timp ce canaliile se plimbă liberi, nestingheriţi, şi continuă să trimită denunţuri împotriva mea… Mi-a spus conu' Mişu că iar s-au primit denunţuri la Prefectură, adăugă coborând glasul.

  Dar ridică dispreţuitor din umeri şi-şi continuă drumul fără să mai scoată un cuvânt.

  Câteva seri în urmă, intrând în salon, cei trei rămaseră surprinşi în prag. Era aproape întuneric. Biroul fusese lipit de perete, iar lampa acoperită sub dosare. Pe locul biroului se aflau două scaune peste care Bibicescu aşezase un cearşaf. Pe alte scaune, alături, se aflau atârnate haine, în aşa fel încât să lase impresia că sunt oameni îngenuncheaţi. Cu o lanternă de buzunar, Bibicescu îşi conduse gazdele la locurile lor. în salon era mai frig ca niciodată şi veniseră toţi cu paltoanele.

  — O să înţelegeţi îndată ce se întâmplă, le spuse Bibicescu. E scena principală. Acum începe să se precizeze mitul morţii…

  Se apropie de birou, îşi luă manuscrisul şi aşezându-l sub conul luminos al lămpii, începu să citească.

  — Drum la marginea unui sat, în Moldova. De o parte şi de alta troiene de zăpadă – şi arătă cu mâna spre cearşaf. La căderea nopţii, se disting, pierzându-se în întuneric, umbre de oameni îngenuncheaţi în zăpadă. Câteva minute de la ridicarea cortinei pe scenă domneşte linişte deplină. Deodată se aude o voce înăbuşită din fundul sălii: Simt că se apropiel fi văd… Atunci se ridică din toate părţile un murmur confuz, se aud frânturi de rugăciuni. Preotul, care rămăsese în picioare, în mijlocul drumului, preotul…

  În clipa următoare, Bibicescu stinse lampa de birou şi aprinse cu o neaşteptată îndemânare o lumânare pe care o ţinuse ascunsă sub hârtii.

  — Preotul, continuă el cu o voce gravă, îşi aprinde lumânarea. Unul după altul, oamenii îngenuncheaţi îşi aprind şi ei lumânările…

  Spunând aceasta, Bibicescu se apropie de scaunele pe care atârnase hainele şi aprinse mai multe lumânărele, pe care le fixase de mai înainte, cu grijă, de speteze.

  — în câteva minute, continuă Bibicescu, scena întreagă se umple, până foarte departe, de sute de lumânări aprinse. Preotul îngenunchează şi el, în zăpadă, şi-şi pleacă fruntea.

  În timp ce vorbea, Bibicescu îngenunche, cu lumânarea aprinsă, în faţa scaunelor. Lăsase manuscrisul pe birou şi juca acum scena pe dinafară, schimbându-şi glasul după personajele pe care le întruchipa, continuând totuşi să dea – cu vocea lui obişnuită, de lector – explicaţiile necesare.

  — Se vede cum trece, venind din fundul scenei, un convoi întreg de umbre. Sunt soldaţi în uniforme zdrenţuite, unii dintre ei răniţi, târându-şi picioarele, sprijinindu-se în cârje sau în arme, susţinându-se unii pe alţii, fără să privească în jurul lor, privind tot înainte, peste zăpadă; şi parcă ar fi toţi orbi, căci nu-şi îndreaptă privirile spre oamenii îngenuncheaţi alături de ei, parcă nici nu i-ar vedea. Din când în când, câte-o umbră, trecând foarte aproape de lumânări, le stinge.

  Bibicescu suflă una din lumânările de pe scaune.

  — Şi totuşi, lumânările acestea le luminează drumul. înţelesul scenei e acesta: că morţii nici măcar nu-şi mai dau seama de cât facem noi, oamenii vii, pentru ei, că morţii îşi continuă existenţa datorită nouă, dar ei nu o ştiu. Ei cred că viaţa nouă care începe acum, o dată cu moartea lor, viaţa aceasta nouă le aparţine pe de-a-ntregul.

  Irina, care îngenunchease de mult, în întuneric, nu se mai putu stăpâni şi-şi prinse faţa în mâini, începând să plângă. Doamna Ivaşcu o apucă de braţ şi-i şopti enervată, plecându-se aproape de urechea ei:

  — Taci, proasto! Taci, că te aude…!

  Dar Bibicescu continua să vorbească, ţinând lumânarea în mână, adresându-se întunericului sălii.

  — Aici cred că am adus un lucru nou, neobişnuit în teatrul modern, un lucru pe care numai un Shakespeare l-ar fi putut îndrăzni. Ideea aceasta: că morţii sunt totuşi deplin despărţiţi de noi, pentru că nu-şi pot da seama că existenţa lor de umbre ne-o datoresc nouă, celor vii…

  Irina se sculă brusc şi ieşi repede din salon. Bibicescu întoarse capul spre uşă, exasperat, şi se ridică în picioare.

  — Vă rugasem să nu mă întrerupeţi, spuse el, mai ales la o scenă de importanţa acesteia.

  — I s-a făcut rău, şopti încurcată doamna Ivaşcu.

  — De scena aceasta se va vorbi secole de-a rândul, continuă Bibicescu înflăcărându-se. Numai Shakespeare ar mai fi putut avea un asemenea curaj. Se va înţelege mai târziu ce-a însemnat Dan Bibicescu pentru teatrul european. Căci, vreau să vă spun un secret. Piesa aceasta se va juca la Paris. Primele doua acte sunt în curs de traducere. O voi pune chiar eu în scenă. Se va vedea atunci că am avut geniu, dar că intrigile şi calomniile m-au secătuit aici, în ţară, că numai străinătatea m-a recunoscut…

  Continuă să vorbească, direct către cei doi spectatori, cu lumânarea în mână. Părea din ce în ce mai surescitat.

  — îmi pare rău că m-aţi întrerupt şi am jucat prost. Dar e o scenă pur şi simplu extraordinară. Lumânările se sting una câte una, până ce nu mai rămân decât câteva – şi morţii continuă să treacă, dar acum şovăiesc, căci nu mai văd bine calea. Parcă ar bâjbâi prin întuneric. Şi în acest timp se aude pe scenă vântul nopţii de ianuarie, şi murmurul de rugăciuni, şi umbrele parcă s-ar clătina în bătaia vântului şi lumânările se sting una câte una. Numai cea a preotului nu se stinge. Şi atunci, din fundul scenei, apare colonelul…

  Se opri, încurcat, şi apropiindu-se de birou aşeză lumânarea într-un pahar gol.

  — Dar spectatorii, multă vreme, nu înţeleg dacă şi colonelul e mort, dacă face şi el parte din convoi, sau s-a rătăcit acolo, printre umbre…

  Se opri din nou şi aprinse lampa de pe birou.

  — Dar scena aceasta e prea importantă ca să v-o pot rezuma. Am să v-o citesc integral, în şedinţa următoare…

  În seara aceea îl găsi bând. Stătea cu coatele rezemate de masă, privind în gol, pe deasupra sticlei. Strigase:

  — Intră! de cum îl auzise oprindu-se în faţa uşii, dar nu întoarse capul să vadă cine e.

  — Te aşteptam, îi spuse. Ştiam că ai să vii. Ia un scaun şi stai aici, lângă mine, că sunt amărât. Caută şi un pahar… Sunt foarte amărât, adăugă. Din cauza voastră, din cauza amicilor dumitale…

  Ştefan se aşeză în faţa lui. Bursuc ridică deodată ochii şi-l privi încruntat.

  — Spune-i lui Bibicescu să-şi ţină gura, izbucni el. Să spună bogdaproste c-a scăpat şi să-şi vadă de treabă. Să mai lase Stalingradul!

  — Nu înţeleg ce vrei să spui, începu Ştefan.

  — Nu te mai preface! îl întrerupse Bursuc. Eu am informaţii sigure. Spune-i doar atât: să se lase de Stalingrad…

  Ştefan zâmbi, apoi apucă sticla şi-şi umplu paharul cu vin.

  — Tocmai de-aceea venisem, spuse după ce-l goli dintr-o înghiţitură. A trecut Biriş pe la mine…

  — Nu-mi spune nimic! îl întrerupse din nou Bursuc ridicând speriat mâna. Nu-mi spune nimic, că eu te vând. Asta-i meseria mea: să vă vând pe toţi, unul după altul, adăugă cu un glas depărtat, visător.

  Apoi izbucni într-un râs scurt, înfundat, pe care şi-l potoli punând mâna pe pahar.

  — Vorbeşte-mi mai bine de Ileana Cosânzeana, spuse după ce sorbi o înghiţitură. Cum ai mai visat-o?

  Ştefan tăcu, continuând să zâmbească. Apucă sticla şi umplu din nou amândouă paharele.

  — Eu m-am încurcat cu una, Zoica, începu Bursuc gânditor. Mă duc la ea în fiecare noapte. Dar prea mă cred şi ei prost! izbucni după o pauză. Parcă eu nu ştiu ce învârteşte Zoica şi cine a trimis-o pe aici, pe lângă Sfânta Patriarhie, ca să-mi iasă în cale şi să mă privească pe sub gene…

  Începu din nou să râdă, foarte bine dispus.

  — Asta-i de-a lui Protopopescu! şopti târziu.

  — îl cunosc, făcu Ştefan. L-am întâlnit odată, când eram cu Duma… Bursuc îl privi încruntat, încercând să-şi ascundă tulburarea.

  — Nu vreau să aud! îl opri ridicând braţul ca şi cum ar fi vrut să se apere. Eu am fost cinstit cu dumneata: ţi-am spus că te vând, ţi-am spus să-ţi ţii gura…

  Ştefan tăcu şi începu să-l privească atent, pătrunzător. Bursuc îşi trecu de mai multe ori mâna pe frunte, apoi şi-o lăsă încet pe obraz şi şi-o opri în barbă. Parcă s-ar fi luptat cu somnul şi tot încerca să nu adoarmă.

  — Cred că ai simţit şi dumneata, atunci, la Iaşi, când ne-am întors, începu deodată Ştefan, ai ghicit ce aveam de gând…

  — Ce să simt? întrebă Bursuc, somnoros.

  — îmi spuneam: în fond, tot nu mai am nici un rost, acum după ce-am fost şi la Zinca şi n-am găsit-o. Măcar să scap lumea de dumneata… Credeam c-ai simţit, c-ai văzut cum îmi ţineam mâinile…

  — Ce să simt, domnule? întrebă din nou Bursuc ridicând glasul.

  — Din cauza dumitale, părinte, îşi pierd oamenii credinţa. Te văd îmbrăcat în haină călugărească şi cred în cuvintele dumitale…

  — Eu am o misiune, îl întrerupse Bursuc, trecându-şi din nou mâna pe frunte. Eu sunt trimis în lume ca să vă ispitesc…

  — Credeam că totuşi ai simţit când m-am apropiat atunci de dumneata… Bursuc se încruntă şi puse mâna pe pahar. îl ridică până în dreptul gurii, dar nu bău. Ştefan îl privea adânc, zâmbind.

  — Voiai să mă omori? îl întrebă Bursuc, cu un glas nedecis, silindu-se totuşi să pară că vorbeşte în glumă. Să mă sugrumi?

  — Credeam că ghiciseşi asta de mult şi că de aceea te-ai ocupat atâta de mine; voiai să-mi salvezi sufletul; voiai să mă ajuţi să mă pocăiesc, ca să mă pot mântui. De aceea şi eu veneam mereu să te văd, aici, la Mitropolie…

  Bursuc întinse deodată mâna pe deasupra mesei.

  — Dă-mi o ţigară! spuse cu un glas răguşit.

  Ştefan desfăcu pachetul şi i-l întinse, apoi se apropie de el cu chibritul aprins.

  — Cum era să-mi fie mie frică de unul ca dumneata? izbucni Bursuc după ce trase, cu sete, primul fum. Eu ştiu de mult cine eşti şi ce poţi. E greu să omori un om, cu mâinile tale…

  Ştefan continua să-l privească.

  — Credeam, totuşi, că ai simţit şi că-ţi fusese frică, spuse el târziu.

  — Şi-atunci, mă rog, de ce n-ai încercat? îl întrerupse, provocator, Bursuc. Poate că şi mie mi-ar fi plăcut să te văd încercând. Poate că aveam şi eu pumnul pregătit…

  — Te-a scăpat doamna Zissu, spuse Ştefan senin. Când m-am apropiat de dumneata, mi-am adus deodată aminte de Vădastra şi de doamna Zissu, şi m-am liniştit. M-am liniştit ca prin farmec…

  — Cine-i asta, doamna Zissu? întrebă Bursuc oarecum tulburat.

  — Nu ştiu, n-o cunosc. Cred c-a murit de mult. O cunoştea Vădastra. Dar după ce-a murit şi el…

  Se întrerupse şi zâmbi privindu-l din nou în ochi.

  — Eşti nebun! izbucni Bursuc. Să nu mai vii pe aici, serile, că nu te mai primesc.

  — Fii fără grijă, spuse Ştefan. Asta a durat doar câteva clipe, şi de-atunci mă rog mereu să mi se ierte păcatul. Am fost ispitit. Sunt sigur c-am fost ispitit chiar de Diavol. Ce-aveam cu Dumneata? Ce-mi păsa mie dacă eşti sau nu vrednic de haina pe care o porţi? Nu eu eram chemat să te judec. Şi totuşi, simţeam ceva în fundul sufletului, ceva care-mi spunea că trebuie să scap lumea de dumneata. Asta era ispita Diavolului. Mă umiliseşi şi mă jigniseşi de nenumărate ori vorbindu-mi cum mi-ai vorbit de Ileana, şi totuşi nu te-am urât, n-am fost ispitit să te omor. Şi atunci, deodată, fără motiv, am simţit că trebuie să scap lumea de dumneata… Credeam că ai ghicit ce se întâmplă în sufletul meu şi că ţi-a fost frică, adăugă zâmbind.

  Bursuc fuma, silindu-se şi el să zâmbească, dar nu izbutea să-şi ascundă tulburarea.

  — Nu te cred! spuse târziu. Nu erai în stare. Ca să omori un om, îţi trebuie putere şi hotărâre. Eu te cunosc bine: nu mi-e frică de dumneata…

  — Ştiu, spuse Ştefan. Dar nu te omoram eu. Eu n-aveam nimic cu dumneata. Sunt sigur că, atunci, mă ispitise Diavolul. Şi dacă mă ispitise el, tot el mi-ar fi dat putere şi hotărâre destulă ca să te pot sugruma.

  Bursuc continua să-l privească, încruntat, în adâncul ochilor. Ştefan zâmbea. Cu un gest scurt, Bursuc îşi stinse ţigara direct pe lemnul mesei, apoi suflă cenuşa pe podea.

  — îmi pare rău că n-ai încercat, spuse târziu. Poate ai fi avut o surpriză, şi te-ai fi lecuit pentru totdeauna de omorât oamenii.

  Zâmbetul lui Ştefan se stinse încet, parcă ar fi fost şters de o mână nevăzută, îşi aprinse o ţigară şi privi cum îi tremură degetele. Păstră chibritul multă vreme, parcă ar fi vrut să-i lase timp lui Bursuc, să vadă şi el cât de tare îi tremură degetele.

  — Erai înarmat? îl întrebă deodată.

  — întotdeauna sunt înarmat, spuse Bursuc. Şi dacă ghiceşti în ce buzunar îl ţin, ţi-l arăt.

  — în dreptul.

  — N-ai ghicit. Dar tot ţi-l arăt…

  Cu o mişcare repezită, Bursuc vârî mâna în buzunarul interior al rasei şi scoase un mic revolver. Triumfător, i-l arătă lui Ştefan, ţinându-l cât putea mai departe.

  — Acum înţeleg, vorbi Ştefan cu o mare linişte în glas. Era sigur Diavolul. Nu ştiu de ce n-am îndrăznit niciodată să mă sinucid; poate din laşitate. Dar de mai multe ori am căutat moartea. Şi pe front, şi în alte prilejuri… Ispita aceea mi-o trimisese Diavolul. El voia să mă omoare pe mine, nu pe dumneata, în fond, era tot un fel de sinucidere… Acum înţeleg, adăugă plecând capul, şi zâmbi.

  — Şi dacă ţi-aş spune că mi-am cumpărat revolverul ăsta de-abia săptămâna trecută, şi că, acolo, în Moldova, nu eram înarmat…?

  Ştefan începu să râdă.

  — Nu râde! îi strigă Bursuc. Eu te ispitesc mereu. Bagă bine de seamă!… Ştefan se ridică brusc şi-i întinse mâna.

  — Spune-i lui Bibicescu să-şi bage minţile în cap, şopti Bursuc, reintroducându-şi, cu multă precauţie, revolverul sub rasă. Să se lase de Stalingrad…

  Trecând prin faţa salonului, Irina auzi un geamăt surd, înfundat, şi se opri ca să asculte mai bine. Apropiindu-se de uşă, îl auzi din nou; parcă Bibicescu ar fi gemut prin somn. Irina şovăi câteva clipe, apoi se hotărî. Bătu scurt în uşă şi intră.

  Îl zări de departe, chircit pe canapea, frecându-se cu mâna pe piept, şi gemând.

  — M-a apucat deodată, şopti el. Credeam că are să treacă… Strânse din dinţi, închizând ochii, încercând să nu mai geamă.

  — De obicei trece repede, adăugă după o clipă. Acum, durează…

  — Să chem un doctor.

  Bibicescu clătină din cap cu toată puterea.

  — E imprudent, spuse descleştându-şi anevoie dinţii. Conu' Mişu…

  Dar se întrerupse şi, gemând, se întoarse pe partea cealaltă, înfigându-şi bărbia în piept.

  — M-a implorat, adăugă târziu. Să fim prudenţi…

  Apoi închise ochii şi răsuflă o singură dată, adânc, parcă din fundul plămânilor.

  — Irina, şopti din nou, continuând să ţină ochii închişi, vreau să-ţi spun ceva. E un secret. Eu am pe suflet viaţa unui om. Ai cunoscut-o. E Cătălina… Vino mai aproape, şopti foarte încet.

  Irina îngenunche lângă canapea, apropiindu-şi cât putea mai mult capul de el. Bibicescu se chircise din nou, frecându-şi pielea aproape cu furie, parcă ar fi încercat s-o zgârie.

  — Niciodată n-a durat atât de mult, şopti.

  Apoi îşi înfundă capul în pernă, ca să-şi înăbuşe gemetele.

  — Nu-ţi fie teamă, îi spuse Irina. Plângi, strigă, tânguieşte-te. Poate asta îţi face bine…

  Bibicescu gemu deodată prelung, apoi, exasperat, se ridică în genunchi şi se lăsă să alunece de pe canapea, întinzându-se pe covor, rostogolindu-se prin mişcări lente, înfigându-şi şi mai adânc unghiile în carne.

  — Nu ştiu ce am, spuse. Niciodată n-a fost aşa…

  — Mă duc să chem un doctor, făcu Irina ridicându-se deodată.

  — Stai! îi strigă Bibicescu chircindu-se din nou pe covor. Mi-au spus că nu e nimic, că n-am nimic… Mi-au spus că e ceva funcţional…

  Apoi, câteva clipe, rămase cu ochii închişi, cu palma strânsă deasupra inimii, parcă ar fi aşteptat ceva.

  — Cătălina, spuse el deodată. O am pe suflet… Parcă începe să mă lase, adăugă în şoaptă.

  — Roagă-te! îi spuse Irina îngenunchind din nou lângă el. Spune Tatăl Nostru…

  — Trebuie să-ţi mărturisesc. E din cauza mea. Altminteri n-ar fi avut accidentul. Conu' Mişu ştie. Spunea că nu e vina mea, că aşa i-a fost soarta…

  — Să te mărturiseşti unui călugăr, spuse Irina văzând că se întrerupe din nou. Dar să nu-i ascunzi nimic. Dumnezeu îţi iartă toate păcatele…

  Bibicescu tăcea, cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, neîndrăznind să se mişte.

  — în noaptea aceea venise la mine pentru că fusese acostată de un soldat rus, beat. A dus-o într-un gang şi s-a luptat cu ea, i-a sfâşiat hainele, a violat-o. Avea rochia ruptă. Venise la mine. M-a rugat să-i caut alte haine, orice fel de haine, o pijama, sau o rochie, sau un costum de-al meu. A vrut să intre la baie, să-şi zvârle rochia. Spunea că se simte murdară, că trebuie să-şi zvârle tot ce avea pe ea, să le ardă. Voia să facă baie. Spunea că trebuie neapărat să intre în apă.

  …Se opri, şi-şi întinse încet genunchii.

  — Parcă m-a lăsat, şopti. Mi-e frig…

  Irina voi să-l ajute să se ridice, dar el se apără ridicând speriat o mână.

  — Mi-e frică să mă mişc. Poate mă apucă din nou. Irina trase cuvertura de pe canapea şi i-o aşeză în spate.

  — Eu eram la teatru, continuă Bibicescu cu o voce mai calmă. Mi-a fost frică de scandal. Mi-a fost frică să nu spună ceva Cătălina, să se plângă la poliţie şi să mă cheme martor. Mi-a fost frică să nu vină rusul după ea. Nu ştiam unde se întâmplase, credeam că a urmărit-o, că poate intră şi el, dintr-un moment într-altul. M-am speriat. Am urât-o, că vine tocmai la mine, să mă compromită, să-mi compromită cariera la teatru. Ea a ghicit. Am minţit-o că aştept o vizită, o femeie, dintr-un moment într-altul, că de aceea n-o pot lăsa să intre la baie, că nu vreau să am scandal, găsind-o prietena mea în odaia de baie. Ea a ghicit că minţeam. Mă privea în ochi şi zâmbea. Am urât-o pentru că ghicise că minţisem. „Sunt foarte grăbit, i-am spus; aştept o vizită.” „îmi pare rău”, mi-a spus Cătălina. Nu mi-a spus de ce. „îmi pare foarte rău”, a repetat. Apoi şi-a strâns pardesiul, cum a putut, să nu i se vadă rochia sfâşiată, şi a plecat. Am vrut s-o conduc până jos. „Nu te mai deranja, mi-a spus. Cunosc drumul…”

  Tăcu. în odaie se întunecase de-a binelea. Irina rămăsese îngenuncheată lângă el, fără să scoată un cuvânt.

  — Tot mi-e frig, spuse târziu Bibicescu.

  — Să te duci să te mărturiseşti unui călugăr, începu Irina.

  — Acum aş vrea să mă laşi, o întrerupse Bibicescu. Să nu spui la nimeni nimic. Şi să mă laşi singur… Am să te chem mai târziu.

  Când îi deschise uşa, i se păru că ghiceşte o neobişnuită nelinişte în privirile ei.

  — Bine c-ai venit, îi şopti Irina. Voiam să-ţi vorbesc. Am să te petrec pe urmă, câţiva paşi, pe stradă.

  — Trebuie să-l văd pe Bibicescu, spuse Ştefan.

  — Să nu-l cerţi, îl întrerupse ea parcă şi mai tulburată. Eu i-am pus cărţile poştale la cutie. Nu le-am citit, dar mi-a spus ce scria acolo. Nu făcea politică, nu ataca guvernul. Mi-a spus că discuta filosofia teatrului…

  Îi vorbea în şoaptă, conducându-l încet spre salon. Apoi ciocăni de trei ori în uşă. Bibicescu era la birou, scriind, cu paltonul pe spate. Ridică privirile din manuscris, dar dând cu ochii de Ştefan rămase înmărmurit şi se rezemă încet de speteaza fotoliului.

  — Trebuie să-ţi vorbesc, începu Ştefan apropiindu-se de el.

  — Ai auzit şi dumneata? îl întrebă Bibicescu ridicându-se brusc din fotoliu. Ai auzit de agonia Niebelungilor? Pentru că, pot să te asigur, va fi tot atât de măreţ ca şi incendiul final din Niebelungi. Vor muri toţi, până la unul, luptându-se, arşi de vii, dar vor muri în foc, cu arma în mână…

  Trecuse în faţa biroului şi vorbea cu vocea lui de scenă, adresându-se parcă unui public nevăzut, care ar fi umplut salonul.

  — Am fost calomniat o viaţă întreagă că l-am plagiat pe Partenie, continuă însufleţindu-se. Dar acum vor vedea toţi ce distanţă separă piesele lui Partenie de teatrul lui Dan Bibicescu. Numai Shakespeare mă mai poate întrece. Pune alături pe Partenie, Claudel, Bernard Shaw şi O'Neill – şi toţi laolaltă se vor găsi la o sută de leghe înapoia mea. Pentru că acum am lămurit toate problemele. Şi problema Timpului, şi problema Morţii, şi problema Spectacolului. Am înţeles tot. Am redescoperit Mitul, am regăsit rădăcina vie a Spectacolului, pe care teatrul european a pierdut-o de la Shakespeare încoace… Numai să mai am timp să termin tot ce-am început, adăugă. Am început alte două piese şi am subiectele gata pentru încă vreo cincisprezece…

  Ştefan se aşezase pe un scaun, lângă birou, şi-l asculta absent.

  — S-a aflat în oraş că scrii o piesă cu Stalingrad, spuse. Ai fost imprudent.

  — N-am făcut nici cea mai mică imprudenţă, îl întrerupse Bibicescu. De mai mult de două luni de când mă ascund aici, n-am primit nici o vizită. în afară de Biriş şi de conu' Mişu n-a venit nimeni să mă vadă. N-am ieşit decât rareori, serile, pe întuneric… Dar, evident, am scris câteva scrisori. Voiam să afle cei care n>au denunţat şi m-au lovit, că nu m-au distrus, cum sperau ei; că, dimpotrivă, mă aflu în deplină stăpânire a mijloacelor mele de creaţie şi că, de data aceasta, nu vor mai putea spune că l-am plagiat pe Partenie…

  Ocoli biroul şi se aşeză pe fotoliu, trăgându-şi paltonul în spate. Ştefan privea visător pereţii goi.

  — Nu mai aveţi deloc tablouri? se adresă el Irinei. Le-aţi vândut pe toate?

  — Irina a plecat, spuse Bibicescu. A ieşit adineauri, în timp ce-ţi vorbeam. Ştefan întoarse capul spre uşă şi, fără voia lui, oftă.

  — Cred că nici prin minte nu-ţi trece că te afli într-un muzeu, îi spuse zâmbind. Până mai acum vreo 6-7 ani, casa asta era un fel de muzeu. Mai ales salonul ăsta.

  — Am auzit, vorbi Bibicescu. Nu e nimic. Are să redevină într-o zi muzeu. Am de gând să las familiilor Ivaşcu şi Vădastra toate manuscrisele mele. Aici, în salonul ăsta, a fost scrisă o capodoperă şi au fost începute alte câteva. Toate manuscrisele acestea vor fi expuse în vitrine. Am păstrat toate versiunile. Au fost scene pe care le-am scris şi rescris de cinci, şase ori – şi am păstrat hârtiile. Evident, adăugă cu un zâmbet misterios, tot ce are formă definitivă, ia drumul străinătăţii…

  Îşi dete prea târziu seama că vorbise prea mult, şi-şi strânse fălcile, enervat.

  — Nu-ţi fie teamă, îl linişti Ştefan. Sunt pe aceeaşi parte a baricadei ca şi dumneata. Ai să afli mai târziu. Poate ne vom mai întâlni…

  Bibicescu îl privi adânc, sever, apoi se ridică de la birou şi făcu câţiva paşi, preocupat, cu o mână în buzunar.

  — Ai păstrat tot timpul contactul cu conu' Mişu? îl întrebă în cele din urmă. Ai aceeaşi legătură ca şi el?

  — Nu, spuse Ştefan. N-am nici un contact, nu ştiu nimic de el. Bibicescu se opri în faţa lui şi-l privi din nou, cercetător.

  — Sunt puţin neliniştit, spuse, pentru că nu ştiu ce om de legătură îmi va trimite conu' Mişu. îl aştept de la o zi la alta, şi nu-l cunosc, nu ştiu cum îl cheamă.

  — Trebuie să fii prudent. N-ar trebui să mai scrii cărţi poştale.

  — Au crezut că mă pot distruge, îl întrerupse Bibicescu reaşezându-se pe fotoliu şi zâmbind. Am ţinut să-i informez că întoarcerea de la Stalingrad e deja terminată. în realitate, nu e încă terminată. Ultimele scene nu sunt definitive; trebuiesc scrise de mai multe ori. Dar acum am început altceva, în sensul Niebelungilor. Vreau să evoc catastrofele Istoriei, izbucni el deodată ridicându-se în picioare. Vreau să reînvăţ pe contemporani să trăiască adevăratul spirit al catastrofei, să le revelez emoţia religioasă a crepusculului, în faţa catastrofei, oamenii nu mai cunosc decât frica şi laşitatea. Eu îi silesc să se întoarcă înapoi la Niebelungi, să-şi dea seama că sunt condamnaţi de Istorie, că vor pieri, dar să înveţe să piară eroic, în glorie… Am scris deja câteva scene, adăugă el. Nu ştiu, încă, ce titlu îi voi da. Te asigur că n-are nimic din stilul pretenţios şi intelectual al lui Partenie. Este dramă pură, aşa cum scria Shakespeare. Poate am să-i spun Schimbarea la faţă. încă nu ştiu. E vorba de un mare incendiu, în care vor pieri, până la urmă, toţi eroii mei. Sunt vreo douăzeci de bărbaţi şi o singură femeie… M-am gândit la Cătălina, reîncepu după o pauză, coborând glasul. Era un rol pentru ea. Cătălina Palade, adăugă, cred că ai cunoscut-o. Era o femeie extraordinară. E singura femeie pe care am iubit-o în viaţa mea, spuse ridicându-şi ochii şi fixându-i în ai lui Ştefan. Ai să mă întrebi: de ce ne-am despărţit, atunci? Nici eu nu ţi-aş putea răspunde. Destinul. Ai reflectat vreodată asupra acestui mister, Destinul? E doar un aspect dramatic al Timpului. Ascultă-mă, am să-ţi spun ceva pe care nu l-am spus încă la nimeni: Destinul este, de fapt, porţiunea de Timp pe care ne-o îngăduie Istoria. Este, deci, ceva foarte limitat: zece ani, treizeci sau şaptezeci, n-are importanţă, este întotdeauna foarte limitat…

  Se întrerupse şi, o clipă, păru derutat.

  — Da, dar nu voiam să-ţi spun asta. Astea sunt lucruri pe care desigur le cunoşti şi dumneata. Voiam să-ţi spun altceva. Ascultă-mă bine: Destinul este acea parte din Timp în care istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol. Eu i am o întreagă teorie a Spectacolului, pe care-l definesc: Timpjuil concentrat. într-un cuvânt, Spectacolul sileşte Timpul să se manifeste sub formă de Destin – ca să poată fi, cum sa spun 7 ca sa poată fi exorcizat. Există expresia asta în româneşte, a exorciza?

  — Nu cred că există, spuse Ştefan.

  — Trebuie, atunci, s-o inventăm, continuă Bibicescu cu aceeaşi fervoare. A exorciza Destinul, asta e funcţia Spectacolului. A-l sili să se manifeste lângă tine, pe scenă, într-un timp concentrat – şi tu să scapi, să rămâi spectator, să ieşi din Timp…

  Ştefan deschisese larg ochii şi-l privea emoţionat. Bibicescu se întrerupse deodată.

  — Ce-ai rămas aşa? Te interesează şi pe dumneata? Dar să ştii că asta e descoperirea mea, asta e o idee personală a mea. Am copyright, adăugă silindu-se să zâmbească. în orice caz, chiar dacă ai voi să mi-o furi, e prea târziu. Am scris deja câteva scene. Sunt aici, arătă, bătând cu mâna un teanc de foi scrise. Şi, orice s-ar întâmpla cu mine, scripta manentl îndată ce le pun la punct, le expediez în străinătate…

  Se opri o clipă şi-l privi din nou sever, cercetător.

  — Acum, că eşti şi dumneata în secret, pot să-ţi spun. Manuscrisele mele sunt expediate prin legătura lui conu' Mişu la Paris. Am să plec şi eu, curând. Aştept doar un semn – e un semn convenţional, o telegramă de felicitare, expediată pe adresa Irinei – şi părăsesc Bucureştiul. Le-a aranjat toate conu' Mişu…

  — Eşti imprudent, îl întrerupse Ştefan. N-ar trebui să-mi spui toate acestea…

  — Am încredere în dumneata, continuă Bibicescu. Eşti un om loaial. în fundul sufletului, urăşti şi dumneata, ca mine, pe comunişti… Odată ajuns la Paris, caut un traducător bun şi ne punem pe lucru. M-am şi gândit la ce teatru ne vom prezenta… De aceea lucrez mereu, adăugă nervos. N-am timp prea mult. Dintr-o zi la alta aş putea trece frontiera – şi dacă n-am linişte, nu pot scrie. Aici e linişte perfectă. E un copil în casă, dar nu ştiu unde îl ţin, cum îl ţin, că nu-l aud niciodată. De aceea pot scrie atât de bine. Scriu zi şi noapte. Te-aş ruga chiar să mă laşi. Am o poftă grozavă de scris. Fiecare ceas e preţios…

  — Aş vrea să-l văd pe domnul Weismann, spuse Ştefan ridicându-se. Unde crezi că l-aş putea întâlni? Mai vine pe la cafenea?

  Bibicescu îl privi tulburat.

  — Conu' Mişu e plecat, spuse. Cred că a ajuns deja la Paris. Nu ştiai?

  Irina îl aştepta, îmbrăcată, în coridor.

  — Să plecăm repede, îi şopti, să nu ne audă mama…

  Ninsese, doar câţiva fulgi, stingheri, apoi ninsoarea încetase, dar întunericul începuse să miroasă a iarnă.

  — Ce ne facem cu Bibicescu? îl întrebă luându-i braţul şi apropiindu-se de el. Nu mai doarme deloc. Scrie tot timpul. Aş vrea să aducem un doctor, dar conu' Mişu ne-a interzis. Spunea că e imprudent…

  — De ce n-a plecat cu Mişu? o întrerupse Ştefan. Nu trebuiau să fugă amândoi?

  Treceau pe lângă un felinar şi Irina îi căută ochii, să ghicească tot ce ştie.

  — A venit să-l ia, într-o noapte, când i-a fost rău, începu să-i povestească în şoaptă, după ce întoarse de mai multe ori capul să vadă dacă n-o ascultă cineva. A venit destul de târziu, aproape de miezul nopţii şi ne-a fost frică. La început, nici n-am vrut să deschidem. Credeam că era poliţia. Era cu o maşină şi venise să-l ia. Dar Bibicescu rămăsese tot pe covor, aşa cum îl lăsasem după criză. Nu mai îndrăznea să se ridice, deşi spunea că-i trecuse de mult criza. N-a vrut să se ridice nici măcar când a intrat Mişu. I-a spus că îi e frică să facă vreo mişcare. Au vorbit mult timp împreună, singuri. Şi apoi Mişu mi-a spus că Bibicescu va pleca mai târziu, în câteva săptămâni, cu un alt grup, că totul e pregătit. Doar să aibă puţină răbdare… Dar de-atunci, parcă e un alt om. Nu mai doarme şi aproape nu se mai atinge de mâncare. Scrie mereu. Nu vrea să ne mai citească ce scrie. Spune că nu e gata, că trebuie să mai corecteze, că încă nu e mulţumit… Ce trebuie să facem? îl întrebă după o pauză, cu o urmă de deznădejde în glas.

  — Nu ştiu. Poate, totuşi, ar trebui să-l vadă un doctor. Să-i dea un calmant, să poată măcar dormi…

  — Aşteaptă mereu telegrama şi totuşi îi e frică s-o primească. Spune că după aceea nu va mai putea scrie, că telegrama e semnalul de plecare…

  — Poate soseşte zilele astea şi atunci a scăpat, spuse Ştefan. Va avea emoţii, cu trecerea frontierei, va fi obosit. Va putea să doarmă…

  Merseră câtva timp fără să-şi vorbească, Irina cu fruntea plecată, Ştefan privind vag înaintea lui.

  — Dar tu ce mai aştepţi? îl întrebă ea deodată. Tu de ce nu fugi? Ţara asta o să ajungă un cimitir. O să murim toţi. Nu simţi nimic?

  — Ba da. Dar e greu să părăseşti un vapor care se scufundă. Nu mă îndur. Mi se pare că ar fi încă o laşitate, şi am făcut destule în viaţa mea. Măcar de data aceasta să-mi fac datoria… Cum mi-o fi norocul! adăugă zâmbind.

  — Ce mai aştepţi aici? începu Irina strângându-i emoţionată braţul. Ce mai nădăjduieşti? Nu mai ai pe nimeni. Pe noi, care am rămas, uită-ne. Ia-l pe Biriş şi fugiţi împreună. Conu' Mişu vă aşteaptă în străinătate. O să trăiţi acolo, o să începeţi acolo o altă viaţă.

  — E greu, spuse Ştefan, gânditor. E greu să te rupi…

  — Caut-o pe Ileana, continuă Irina tot mai emoţionată. Dacă ţi-a fost cu adevărat ursită, ai s-o găseşti.

  — De la un timp o visez mereu, spuse Ştefan. Mi-e frică să nu fie semn rău, să nu i se fi întâmplat ceva.

  — Nu te gândi la rău, îl întrerupse Irina. Gândeşte-te la ea, că te aşteaptă. Nu te mai uita în urmă. Pe noi, care vom rămâne, uită-ne…

  Tăcură iar, câtva timp, şi Ştefan simţi cum braţul Irinei începe să tremure.

  — M-am deşteptat într-o dimineaţă fericit, începu el târziu. îmi aminteam doar că o visasem, dar nu mai ştiu cum. Mă simţeam doar fericit. Parcă tot ce se întâmplase nu s-ar fi întâmplat. Parcă toate ar fi fost iarăşi ca la început…

  Irina se opri deodată şi-i întinse mâna.

  — Te las, îi spuse. Trebuie să mă întorc acasă. Gândeşte-te bine la ce ţi-am spus…

  — Am să mai vin pe la voi, spuse Ştefan ţinându-i mult timp mâna în mâna lui, simţind-o cum tremură.

  Biriş o auzea cum se plimbă pe coridor, neîndrăznind parcă să intre, şi zâmbi. în cele din urmă, doamna Porumbache bătu timid şi deschise uşa.

  — Mâine e Ajunul Crăciunului, spuse. Nu mai avem bani…

  Mai venise o dată, cu o săptămână înainte, să-i spună acelaşi lucru. îl găsise, ca şi acum, în pat, cu plapuma trasă până la bărbie, neîncumetându-se să scoată mâna ca să ţină cartea, căci în odaie era frig. Ca să le ajungă lemnele toată iarna, nu făceau foc decât dimineţile şi pe la ora prânzului odaia se răcea din nou.

  — Nu mai avem bani, îi spusese doamna Porumbache. Ca niciodată, părea speriată şi îl privea în ochi, parcă ar fi aşteptat un semn de încurajare.

  — Să vindem ceva, adăugă ea cu o voce timidă.

  — Să încerc să vând nişte cărţi, spuse Biriş. Privi spre bibliotecă şi sări deodată din pat, cuprins parcă de un fel de furie, şi începu să se îmbrace pe deasupra pijamalei, tremurând, zgâlţâit ca de friguri.

  — Unde te duci, aşa, bolnav? încercase să-l oprească doamna Porumbache. Dar el continua să se îmbrace, dârdâind, strângându-şi fălcile ca să nu i se audă dinţii clănţănindu-se. îşi pusese paltonul şi totuşi continua să tremure. Apoi coborî valiza goală de deasupra dulapului şi începu s-o încarce, la întâmplare, cu cărţi. – încep cu morala, spuse el încercând să zâmbească. Vând toate cărţile de morală. Uite, aici, e toată etica engleză, toţi clasicii britanici!… îi arătă un maldăr de cărţi. Dar spusese aşa în glumă. Erau acolo cărţi de tot felul, cărţi de istorie, biografii, texte filosofice. Se întorsese, pe seară, transpirat, cu o mică sumă de bani.

  — Ca să fiu sigur că mi le cumpără, spuse, am cerut a zecea parte din valoarea lor. Şi mi-a dat a zecea parte din ce-am cerut. Nu mai interesează pe nimeni etica engleză… Şi pentru că o vedea că-l priveşte lung, tot atât de speriată, neîndrăznind să scoată un cuvânt, adăugă:

  — Trage şi dumneata concluzia. în partea asta a Europei, englezii au pierdut războiul. Poate l-or fi câştigat într-altă parte, dar aici, la noi, l-au pierdut. Imperiul Britanic s-a făcut praf…

  — Mâine e Ajunul Crăciunului, repetă ea apropiindu-se de pat.

  — Am vrut să-ţi fac o surpriză, spuse Biriş vârând mâna sub pernă şi scoţând un plic. Mi-a împrumutat alaltăieri Ştefan nişte bani. N-am vrut să-ţi spun. Sunt pentru Sărbători… Poate cumpărăm şi ceva lemne, adăugă. E frig al dracului…

  — Şi de la liceu n-au să-ţi mai dea nimic? îl întrebă doamna Porumbache. Biriş ridică din umeri.

  — Nu ştiu, răspunse enervat. Au să-mi dea un fel de pensie, mai târziu. O să vedem…

  Doamna Porumbache trecu în bucătărie şi, după ce numără banii, începu să plângă. Plângea înfundat, cu capul ascuns în palme, ca să n-o audă Biriş. Târziu, se trezi, îşi şterse ochii şi numără încă o dată bancnotele. Apoi plecă repede după cumpărături.

  În seara aceea au făcut focul în bucătărie şi în odaia lui. Ninsoarea se înteţea şi, apucându-se să gătească, doamna Porumbache prinsese din nou curaj. Intra din când în când la el şi-i vorbea de sărbătorile de altădată, din Ferentari. îl găsea întotdeauna cu plapuma trasă până la gât, cu cartea alături, visând. Apoi îi aduse, pe o tavă, o farfurie de supă şi cartofi fierţi cu o bucăţică de unt. Venind din nou să ia tava, auzi bătând în uşă. Deschise cu oarecare teamă, căci trecuse de nouă. în prag, gâfâind, cu o mică damigeana sub braţ, era Gheorghe Vasile.

  — Dar de Sărbători, spuse el după ce respiră adânc, şi începu să se scuture de zăpadă. Vin d'ăl bun, pentru prieteni. Dar era să-l pierd pe drum, adăugă râzând. La colţ, când schimbam damigeana dintr-o mâna într-alta, m-a zărit un rus. Tocmai se dădea jos din tramvai şi m-a zărit. Am băgat damigeana sub surtuc şi am luat-o la goană… Să bem acum un pahar de vin cu domnul profesor…

  În acea clipă uşa se deschise şi militarul rus apăru zâmbind în prag.

  — Pac! pac! pac! făcu el ridicând braţul şi mişcând degetele ca şi cum ar fi tras cu revolverul. Kaputl Alles kaput

Apoi începu să râdă, foarte bine dispus, sărind de pe un picior pe altul ca să se scuture de zăpadă. învăţătorul înmărmurise cu damigeana lângă el. Doamna Porumbache se lipise de perete.

  — Priatinl făcu rusul apropiindu-se de ea şi întinzându-i mâna.

  Apoi se îndreptă spre învăţător, îi strânse mâna cu putere, îl mai ameninţă o dată în glumă – pac! pac! pac! – şi-i arătă damigeana.

  — Rachil făcu el. Verbotenl

  — E vin, spuse învăţătorul, vin pentru prieteni.

  — Ia priatin, clătină rusul din cap şi, plecându-se, apucă damigeana. Fără grabă, se îndreptă spre bucătărie, a cărei uşă rămăsese deschisă, şi le făcu semn să vină după el. Căută cu ochii paharele şi destupă damigeana. Dar când turnă şi văzu că e vin, strâmbă din nas.

  — Pac! pac! pac! îi ameninţă el din nou. Rachil Vodkai

  — Niet rachiVin. Asta-i tot ce am, spuse învăţătorul.

  — Haraşol făcu rusul şi goli paharul dintr-o înghiţitură.

  Apoi şi-l umplu din nou, umplu şi paharele celorlalţi şi aşezându-se pe scaun, cu damigeana între genunchi, începu să se caute în buzunare. Găsi pachetul cu tutun şi-l întinse învăţătorului, îndemnându-l să-şi facă o ţigară. Dar abia apucase pachetul că rusul i-l luă înapoi, îi puse paharul în mână şi ciocni cu el, făcându-i semn să bea. După ce goliră amândoi paharele, rusul îşi dădu seama că doamna Porumbache nu mai era în bucătărie şi se încruntă. Apucă damigeana în mâna stângă şi ieşi pe coridor. Uşa de la odaia lui Biriş era deschisă. Rusul intră, dar dând cu ochii de Biriş, în pat, se opri în prag şi-şi scoase capela.

  — Bolnavi spuse el, clătinând din cap.

  Se întoarse repede în bucătărie şi reveni cu un pahar. Ridică damigeana, umplu paharul şi i-l întinse, zâmbind, făcându-i semn să-l dea peste cap. Biriş se supuse şi rusul se aşeză pe marginea patului privindu-l cum goleşte paharul. Apoi i-l umplu din nou.

  — Filosof, făcu el arătând către rafturile de cărţi. Bolnavi…

  — Profesor, spuse doamna Porumbache începând să prindă curaj. Profesor de filosof ie…!

  — Prăfiesor, akademicianl făcu rusul clătinând din cap. Niedobre. Bolnavl… Filosof, kaputl…

  — Kaputl spuse Biriş dând peste cap al doilea pahar.

  — Alles filosof – bolnavi stărui rusul şi se întoarse spre ceilalţi doi, gata să le umple paharele.

  Dar văzând că nu au pahare se încruntă în glumă şi, lăsând damigeana jos, îi ameninţă cu degetele făcute revolver: Pac! pac! pac! Kaput… Doamna Porumbache fugi repede în bucătărie şi se întoarse cu paharele.

  — Trebuie să faci ce-ţi porunceşte el, şopti, că altminteri dai de bucluc! Rusul umplu zâmbind paharele.

  — Ia ponimaiu po rumunskil spuse.