Volumul 1
Un dialog neobişnuit
Sunteţi pe punctul de a trăi o experienţă extraordinară. Sunteţi pe punctul de a avea o conversaţie cu Dumnezeu. Da, da, ştiu. Aşa ceva nu e posibil. Credeţi, probabil, (sau aţi fost învăţaţi să credeţi) că aşa ceva nu este posibil. Putem să ne adresăm lui Dumnezeu, desigur, dar nu putem vorbi cu Dumnezeu.
Vreau să spun că Dumnezeu nu ne va răspunde, nu-i aşa? Cel puţin, nu sub forma unei conversaţii obişnuite, de fiecare zi.
Aşa gândeam şi eu. Atunci mi s-a revelat această carte. Chiar asta vreau să spun. Această carte nu a fost scrisă de către mine, mi s-a revelat. Şi, când o veţi citi, vi se va revela şi vouă, pentru că tuturor ni se arată adevărul pe care suntem pregătiţi să-l aflăm.
Probabil că viaţa mea ar fi fost mult mai uşoară, dacă aş fi păstrat totul pentru mine. Dar nu acesta a fost motivul pentru care am avut o asemenea revelaţie. Şi oricare ar fi neplăcerile pe care această carte mi le-ar putea provoca (să fie considerată o blasfemie, un fals, sau eu să fiu numit un ipocrit pentru că nu am trăit aceste adevăruri în trecut sau – poate mai rău – un om sfânt) acum nimic nu mă mai poate opri din drum. Şi nici nu vreau să mă opresc. Am avut mai multe ocazii să mă dau la o parte, dar nu le-am urmat.
Am decis să-mi urmez mai degrabă instinctul, decât să fac ce-mi spuneau oamenii din jur. Acest instinct îmi spune că nu este vorba de o prostie, de o lucrare a unei imaginaţii frustrate din punct de vedere spiritual sau, pur şi simplu, o posibilitate de justificare pentru un om care caută o dezvinovăţire pentru o viaţă prost trăită.
Da, m-am gândit la toate acestea. Am dat cartea câtorva oameni s-o citească sub formă de manuscris.
Toţi au fost impresionaţi.
Şi toţi au plâns. Şi toţi s-au veselit de bucuria şi de umorul din ea. Şi au spus că vieţile lor s-au schimbat. Că au fost uluiţi. Că li s-a dat putere. Mulţi au spus că s-a schimbat ceva în ei.
Şi atunci am ştiut că această carte este pentru toată lumea, că trebuia să fie publicată, pentru că este un dar minunat pentru toţi cei care vor cu adevărat un răspuns şi cărora cu adevărat le pasă când pun întrebări; pentru toţi cei care au pornit în căutarea adevărului cu inimă sinceră, cu dor în suflet şi minte deschisă. Deci, este pentru noi toţi.
Această carte adresează în totalitate întrebările pe care ni le-am pus cu toţii despre viaţă şi dragoste, scop şi menire, oameni şi legături, bine şi rău, vină şi păcat, iertare şi mântuire, drumul spre Dumnezeu şi drumul spre iad. totul.
Se discută aici în mod direct despre sex, putere, bani, copii, căsătorie, divorţ, viaţă, muncă, sănătate, viaţa de dincolo, de dinainte. totul.
Se analizează războiul şi pacea, cunoaşterea şi necunoaşterea, a da şi a primi, bucuria şi tristeţea.
Se aruncă o privire asupra concretului şi abstractului, vizibilului şi invizibilului, adevărului şi neadevărului.
S-ar putea spune că această carte reprezintă „cele mai recente cuvinte ale lui Dumnezeu”, deşi unora le-ar veni cam greu să creadă aceasta, mai ales dacă se gândesc că Dumnezeu nu a mai vorbit de 2000 de ani, sau că, dacă a continuat să comunice cu cineva, aceştia au fost sfinţii, vindecătorii, sau cei care stau în meditaţie de 30 de ani, sau sunt buni de 20, sau sunt cel puţin cumsecade de 10 (eu neincluzându-mă în niciuna dintre aceste categorii).
Adevărul este că Dumnezeu vorbeşte cu toată lumea. Cu cei buni şi cu cei răi. Cu sfântul şi cu ticălosul. Şi, desigur, cu noi toţi. De exemplu, cu tine. Dumnezeu a venit la tine pe multe căi în timpul vieţii tale şi aceasta este una dintre ele.
De câte ori ai auzit vechea zicală: când elevul este pregătit, profesorul apare? Această carte este profesorul nostru.
Eu am ştiut că vorbeam cu Dumnezeu la scurtă vreme după ce această carte mi s-a revelat. Că vorbeam direct, personal şi incontestabil. Că Dumnezeu îmi răspundea la întrebări în măsura în care eu eram în stare să înţeleg. Adică, mi se răspundea într-un mod şi cu nişte cuvinte pe care Dumnezeu ştia că le voi înţelege.
Din această cauză, răspunsurile sunt exprimate în stil familiar şi conţin referinţe la materiale pe care le-am adunat din alte surse şi din experienţe anterioare de viaţă.
Acum ştiu că tot ceea ce mi s-a întâmplat în viaţă mi-a venit de la Dumnezeu, că totul este adunat într-un răspuns minunat, complet, la fiecare întrebare pe care mi-am pus-o vreodată.
În timp ce aveam această revelaţie, mi-am dat seama că se naşte o carte, o carte care trebuie publicată. Într-adevăr, în timpul ultimei părţi a dialogului (în februarie 1993) mi s-a spus în mod clar că urmau să se nască trei cărţi şi că:
1. Prima se va ocupa în special de probleme personale, cu accentul pe şansele şi situaţiile din viaţa individului;
2. A doua va trata subiecte globale din viaţa geopolitică şi metafizică a planetei, dificultăţile pe care omenirea le întâmpină;
3. A treia se va ocupa de adevărurile universale de cel mai înalt grad şi de dificultăţile şi şansele pe care le are sufletul.
Aceasta este prima din cele trei cărţi, terminată în februarie 1993. Trebuie să explic faptul că, pe măsură ce transcriam dialogul, subliniam şi încercuiam cuvintele şi propoziţiile care-mi veneau accentuate în mod special – ca şi cum Dumnezeu le-ar fi rostit cu o voce foarte puternică – iar la tipar acestea au fost scrise cu litere italice.
Sunt obligat să recunosc acum că – după ce am citit şi recitit înţelepciunea cuprinsă aici – mă simt profund ruşinat de propria mea viaţă care a fost marcată de repetate greşeli, de nelegiuiri, de comportări ruşinoase, de alegeri şi hotărâri pe care sunt sigur că alţii le consideră vătămătoare şi de neiertat.
Deşi am profunde remuşcări pentru că am învăţat provocând altora durere, sunt extraordinar de recunoscător pentru tot ceea ce am învăţat şi mai am încă de învăţat mulţumită oamenilor din viaţa mea. Le cer tuturor scuze pentru încetineala cu care am învăţat.
Totuşi, sunt încurajat de Dumnezeu să mă iert pe mine însumi pentru eşecurile mele şi să nu trăiesc în frică şi vină, ci să mă străduiesc în permanenţă – să continui să mă străduiesc – pentru a trăi experienţa unei viziuni mai înalte.
Ştiu că acest lucru îl doreşte Dumnezeu de la noi toţi.
Neale Donald Walsch.
Central Point, Oregon.
Crăciun.
În primăvara anului 1992, de Paşte dacă nu mă înşel, în viaţa mea s-a întâmplat un fenomen extraordinar.
Dumnezeu a început să vă vorbească.
Prin mine.
Să vă explic.
În acea perioadă eram foarte nefericit în plan personal, profesional şi emoţional şi simţeam că viaţa mea era un eşec la toate nivelurile. Întrucât eram obişnuit de ani de zile să-mi scriu gândurile sub formă de scrisori (pe care de obicei nu le expediam niciodată), mi-am luat caietul meu galben şi am început să-mi revărs sentimentele.
De data asta, în loc să adresez scrisoarea unei alte persoane pe care mi-o imaginam că mă chinuieşte, m-am gândit să mă duc direct la sursă; direct la cel care ne chinuieşte cel mai tare.
M-am hotărât să-i scriu o scrisoare lui Dumnezeu.
A fost o scrisoare plină de pasiune, ciudă, confuzii, răstălmăciri şi condamnări. O grămadă de întrebări furibunde.
De ce nu îmi mergea bine în viaţă? Ce trebuia să fac pentru asta? De ce nu puteam fi fericit în relaţiile pe care le aveam? Oare banii or să mă ocolească întotdeauna? În cele din urmă – şi cea mai puternică întrebare – ce am făcut ca să merit o viaţă de luptă continuă?
Spre surpriza mea, pe când mâzgăleam ultima întrebare amară şi fără de răspuns şi mă pregăteam să arunc stiloul, mâna mi-a rămas poziţionate pe hârtie, ţinută parcă de o forţă invizibilă. Brusc, stiloul a început să se mişte singur. Nu aveam habar despre ce urma să scriu, dar se forma o idee şi m-am decis să o urmez. A apărut.
Chiar vrei să primeşti răspuns la toate aceste întrebări, sau doar ai scris ce ai pe suflet?
Am clipit. şi în minte mi-a apărut un răspuns.
L-am scris şi pe acesta.
Şi una şi alta. Sigur că scriu ce am pe suflet dar, dacă aceste întrebări au un răspuns, să fiu al naibii dacă nu vreau să-l aud!
Eşti al „naibii” în multe privinţe. N-ar fi mai bine să fii „al lui Dumnezeu”?
Şi am scris: Adică ce vrei să spui?
Fără să-mi dau seama, începusem o conversaţie. şi ideea nu este că scriam, ci că mi se dicta.
Această dictare a continuat vreme de trei ani, timp în care habar nu aveam încotro mă îndreptam. Răspunsurile la întrebările pe care le scriam pe hârtie nu-mi veneau niciodată până când întrebarea nu era scrisă complet şi până nu îmi goleam capul de gânduri. Adesea, răspunsurile apăreau mai repede decât puteam eu să scriu şi trebuia să mâzgălesc ca să ţin pasul. Când mintea îmi devenea confuză sau pierdeam speranţa că acele cuvinte proveneau de undeva anume, puneam stiloul jos şi mă îndepărtam de dialog până când mă simţeam din nou inspirat – îmi pare rău, acesta este singurul cuvânt care se potriveşte cu adevărat – să mă întorc la caietul meu galben şi să încep să scriu din nou.
Aceste conversaţii continuă încă. Şi mult din ele se află pe paginile care urmează. pagini care conţin un dialog uluitor în care nu am crezut la început, pe care apoi l-am considerat a avea valoare personală, dar care înţeleg acum că este mesaj pentru mulţi şi nu numai pentru mine. Este pentru tine şi pentru toţi ceilalţi cărora le-a parvenit acest material.
Şi asta pentru că întrebările mele sunt şi întrebările tale.
Vreau ca tu să intri în acest dialog cât de repede poţi, deoarece ceea ce contează aici nu este povestea mea, ci a ta. Povestea vieţii tale te-a adus aici. Acest material este relevant pentru experienţa ta personală. Altfel n-ai fi acum aici.
Deci, să începem dialogul cu o întrebare pe care eu o pun de foarte multă vreme:
Cum vorbeşte Dumnezeu şi cui?
Când am pus această întrebare, uite ce răspuns am primit:
Eu vorbesc cu toată lumea. Tot timpul. Întrebarea nu este, cu cine vorbesc; întrebarea este, cine Mă ascultă.
Intrigat, I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea mai multe detalii.
Iată ce a spus Dumnezeu:
În primul rând, să schimbăm cuvântul a vorbi cu a comunica. Este un cuvânt mai bun, mai plin, mai potrivit. Când încercăm să vorbim unul cu celălalt – Eu cu tine, tu cu Mine – suntem imediat constrânşi de incredibila limitare a cuvintelor. Din acest motiv, Eu nu comunic numai prin cuvinte. De fapt, o fac rareori. Cea mai obişnuită formă prin care Eu comunic o reprezintă sentimentele.
Sentimentul este limbajul sufletului.
Dacă vrei să ştii ce adevăr găseşti tu într-o anumită situaţie, gândeşte-te ce simţi faţă de ea. Sentimentele sunt uneori greu de descoperit – şi adesea chiar şi mai greu de recunoscut. Cu toate acestea, cele mai ascunse şi mai profunde sentimente reprezintă cel mai mare adevăr.
Secretul este să ajungi la aceste sentimente.
Am să-ţi arăt cum. Iarăşi. Dacă vrei.
I-am spus lui Dumnezeu că vroiam cu adevărat, dar că, în acest moment, dorinţa mea cea mai mare era să primesc un răspuns complet şi detaliat la prima mea întrebare. Iată ce mi-a spus Dumnezeu:
Eu comunic şi prin gând. Gândul şi sentimentele nu sunt acelaşi lucru, deşi ele pot apărea în acelaşi timp. Când comunic prin gând, folosesc adesea imagini vizuale. Din acest motiv, gândurile sunt mai eficiente ca unelte de comunicare decât cuvintele simple.
Pe lângă sentimente şi gânduri, folosesc ca un important mijloc de comunicare vehiculul experienţei. Şi în cele din urmă, când nu reuşesc prin sentimente, gânduri şi experienţă, folosesc cuvinte. Cuvintele sunt cu adevărat mijlocul de comunicare cel mai puţin eficient. Ele sunt cele mai expuse la interpretări greşite şi cel mai adesea prost înţelese.
De ce? Deoarece cuvintele sunt, pur şi simplu, sunete rostite care înlocuiesc sentimentele, gândurile şi experienţa. Ele sunt simboluri, semne, embleme. Ele nu sunt Adevăr. Ele nu sunt realitatea.
Cuvintele pot să te ajute să înţelegi ceva. Experienţa îţi permite să ştii. Şi totuşi, există anumite lucruri pe care nu le poţi trăi ca experienţă. Aşa că v-am dat celelalte unelte de cunoaştere. Acestea se numesc sentimente. Şi, de asemenea, gânduri.
Suprema ironie este că voi aţi dat atât de mare importanţă Cuvântului lui Dumnezeu şi atât de puţină experienţei.
De fapt, aţi minimalizat atât de tare valoarea experienţei încât, atunci când trăiţi o experienţă legată de Dumnezeu şi care diferă de ceea ce aţi auzit despre Dumnezeu, în mod automat abandonaţi experienţa şi luaţi de bune cuvintele, când ar trebui să fie exact invers.
Experienţa şi sentimentele voastre reprezintă ceea ce voi ştiţi faptic şi intuitiv despre acel lucru. Cuvintele încearcă doar să simbolizeze ceea ce ştiţi şi adesea pot să producă confuzie.
Acestea sunt deci uneltele cu care Eu comunic; totuşi, ele nu sunt metode, pentru că nu toate sentimentele, nu toate gândurile, nu toată experienţa şi nu toate cuvintele sunt de la Mine.
Multe cuvinte au fost rostite în numele Meu. Multe gânduri şi multe sentimente au fost sponsorizate de cauze care nu erau creaţia Mea directă. Multe experienţe rezultă din toate acestea.
Problema este una de discernământ. Dificultatea constă în a face diferenţa între mesajele de la Dumnezeu şi datele venite din alte surse. Diferenţierea se face simplu, aplicând o regulă de bază:
Mie Îmi aparţin Gândul vostru cel mai Înalt, Cuvântul vostru cel mai Clar, Sentimentul vostru cel mai Măreţ. Orice altceva de mai mică valoare provine din altă sursă.
Acum, sarcina de diferenţiere devine uşoară şi ar trebui să nu fie greu nici măcar pentru un începător să-şi dea seama ce înseamnă cel mai Înalt, cel mai Clar şi cel mai Măreţ.
Îţi voi da totuşi aceste îndrumări:
Cel mai Înalt Gând este întotdeauna acel gând care conţine bucurie. Cele mai Clare Cuvinte sunt acele cuvinte care conţin adevărul. Cel mai Măreţ sentiment este acel sentiment pe care-l numiţi dragoste.
Bucurie, adevăr, dragoste.
Acestea trei sunt surori şi una te duce întotdeauna la cealaltă. Nu contează ordinea în care sunt aşezate.
Acum, după ce am stabilit care mesaje sunt ale Mele şi care vin din altă sursă, singura problemă care rămâne este dacă mesajele Mele vor fi luate în seamă.
Majoritatea mesajelor Mele nu sunt luate în seamă. Unele, pentru că par prea bune ca să fie adevărate. Altele, pentru că par prea grele pentru ca să fie urmate. Multe, pentru că sunt, pur şi simplu, înţelese greşit. Majoritatea, pentru că nu sunt primite.
Cel mai puternic mesager al Meu este experienţa, dar până şi pe acesta îl ignoraţi. Îi ignoraţi în special pe acesta.
Lumea voastră n-ar arăta aşa cum arată acum dacă aţi fi dat, pur şi simplu, ascultare propriei voastre experienţe. Rezultatul faptului că nu aţi dat ascultare experienţei este că o retrăiţi iarăşi şi iarăşi. Asta, pentru ca planul Meu să nu fie contracarat şi voinţa Mea să nu fie ignorată. Veţi primi mesajul. Mai devreme sau mai târziu.
Nu vă voi forţa totuşi. Nu vă voi sili niciodată. V-am dat liber arbitru – puterea de a face ce consideraţi voi că e mai bine şi nu o să vi-l iau niciodată înapoi.
Aşa că voi continua să vă trimit, iarăşi şi iarăşi, aceleaşi mesaje în decursul mileniilor şi către oricare colţ pe care-l veţi ocupa în univers. Vă voi trimite mesajele Mele la nesfârşit, până când le veţi primi şi le veţi asimila, considerându-le ale voastre înşivă.
Mesajele Mele vor veni în sute de forme, în mii de momente, pe parcursul a milioane de ani. Nu puteţi să nu le primiţi, dacă ascultaţi cu adevărat. Nu le puteţi ignora dacă le-aţi auzit cu adevărat. Astfel, comunicarea noastră va începe cu seriozitate. Asta, deoarece în trecut doar v-aţi adresat Mie, v-aţi rugat Mie, aţi intervenit la Mine în favoarea cuiva, M-aţi implorat şi uite că, acum, Eu pot să vă răspund, aşa cum o fac aici.
De unde ştiu eu că această comunicare este de la Dumnezeu? De unde ştiu că nu este propria mea imaginaţie?
Care ar fi diferenţă? Nu-ţi dai seama că aş putea acţiona la fel de uşor prin imaginaţia ta, ca şi prin orice alt mod? Ţi-aş aduce exact gândurile, cuvintele sau sentimentele corecte în orice moment, potrivite perfect cu scopul din clipa aceea, folosind una sau mai multe modalităţi.
Vei şti că aceste cuvinte sunt de la Mine pentru că tu, de la tine putere, nu ai vorbit niciodată aşa de clar. Dacă ai fi discutat atât de clar despre aceste întrebări, nu le-ai mai fi pus.
Cu cine comunică Dumnezeu? Cu oameni speciali?
În momente speciale?
Toţi oamenii sunt speciali şi toate momentele sunt deosebite.
Nu există nici o persoană sau nici un moment mai special decât celălalt. Mulţi oameni cred că Dumnezeu comunică în moduri deosebite şi numai cu oameni deosebiţi. Aceasta îndepărtează masa de oameni de la responsabilitatea de a auzi mesajul Meu, cu atât mai puţin de a-l primi (ceea ce este cu totul altceva) şi le permite să ia de bun cuvântul altcuiva în orice privinţă.
Nu trebuie să Mă ascultaţi, pentru că aţi decis deja că alţii M-au ascultat în legătură cu orice subiect şi voi trebuie să-i ascultaţi pe ei.
Ascultând ceea ce alţi oameni cred că M-au auzit pe Mine spunând, voi nu trebuie să gândiţi deloc.
Acesta este cel mai mare motiv pentru care, pe plan personal, unii oameni se îndepărtează de mesajele Mele. Dacă acceptaţi că primiţi mesajele Mele în mod direct, atunci sunteţi responsabili pentru felul în care le interpretaţi. Este mult mai sigur şi mult mai uşor să acceptăm interpretarea altora (chiar a celor care au trăit acum 2000 de ani) decât să încercăm să interpretăm mesajul pe care-l primim în acest moment.
Totuşi, te invit la o nouă formă de comunicare cu Dumnezeu. O comunicare cu dublu sens. Adevărul este că tu M-ai invitat. Eu am venit la tine sub această formă, chiar acum, ca să răspund chemării tale.
De ce unii oameni, cum ar fi Christos, par să audă mai mult din comunicările Tale decât alţii?
Pentru că unii oameni vor cu adevărat să asculte. Ei vor să audă şi vor să rămână deschişi la comunicare, chiar şi atunci când aceasta pare înspăimântătoare, nebunească sau absolut greşită.
Trebuie să-l ascultăm pe Dumnezeu, chiar atunci când ceea ce se spune pare a fi greşit?
Mai ales când pare greşit. Dacă voi credeţi că aveţi dreptate în toate privinţele, ce nevoie mai aveţi să vorbiţi cu Dumnezeu?
Daţi-i drumul şi acţionaţi aşa cum ştiţi. Dar, observaţi că, de când sunteţi, tot asta faceţi. Şi uitaţi-vă în ce hal a ajuns omenirea. E clar că v-a scăpat ceva. E limpede că există ceva ce nu înţelegeţi. Numai ceea ce înţelegeţi voi vi se pare corect, deoarece „corect” este un termen pe care-l folosiţi pentru a desemna ceva cu care sunteţi de acord.
Deci, ceea ce v-a scăpat, vă va apărea la început ca fiind „greşit”.
Singurul mod de a face un pas înainte este de a vă pune întrebarea: „Ce s-ar întâmpla dacă tot ceea ce eu am considerat că este,greşit' este,corect'?” Orice mare savant ştie acest lucru. Când ceea ce face nu dă rezultate, un savant dă deoparte toate presupunerile şi o ia de la capăt. Toate marile descoperiri s-au făcut când oamenii au acceptat şi au dorit să nu aibă dreptate. Exact de asta e nevoie acum.
Nu poţi să-l cunoşti pe Dumnezeu, până nu ai încetat să-ţi mai spui că-l cunoşti deja pe Dumnezeu. Nu poţi să-l auzi pe Dumnezeu, până nu încetezi de a crede că L-ai auzit deja.
Nu pot să-ţi spun Adevărul Meu, până când tu nu încetezi să-mi spui adevărul tău.
Dar adevărul meu despre Dumnezeu vine de la Tine.
Cine a spus asta? Alţii.
Care alţii?
Conducătorii. Preoţii. Rabinii. Pastorii. Cărţile. Cerule, Biblia!
Acestea nu sunt surse autorizate.
Nu sunt?
Nu.
Atunci care sunt?
Ascultă-ţi sentimentele. Ascultă-ţi Gândurile Cele mai Înalte. Ascultă-ţi experienţa. Ori de câte ori oricare dintre ele diferă de ceea ce ţi s-a spus de către profesor sau ai citit în cărţile tale, uită cuvintele. Cuvintele sunt purtătoarele cele mai puţin demne de încredere ale Adevărului.
Atât de multe vreau să-ţi spun. Atât de multe vreau să întreb. Nu ştiu de unde să încep. De exemplu, cum se face că nu Te arăţi?
Dacă există cu adevărat un Dumnezeu şi Tu eşti acela, de ce nu Te arăţi într-un mod pe care-l putem înţelege cu toţii?
Am făcut-o de nenumărate ori. O fac chiar acum.
Nu. Vreau să spun printr-o metodă de revelaţie care este de necontestat; care nu poate fi negată.
Cum ar fi?
Cum ar fi, să apari chiar acum în faţa ochilor mei.
O fac chiar acum.
Unde?
Oriunde te uiţi.
Nu, vreau să spun: într-un mod de necontestat. Într-un mod pe care nici un om nu l-ar putea nega.
Cum ai vrea să fie ăsta? Sub ce formă sau înfăţişare ai vrea să apar?
Sub forma sau înfăţişarea pe care o ai Tu cu adevărat.
Aceasta ar fi imposibil, deoarece Eu nu am o formă sau înfăţişare pe care tu să le poţi înţelege. Aş putea adopta o formă sau o înfăţişare pe care tu le-ai putea înţelege, dar atunci toată lumea ar presupune că ceea ce ei văd este unica formă sau înfăţişare a lui Dumnezeu, mai degrabă decât una din multele forme sau înfăţişări ale lui Dumnezeu.
Oamenii cred că Eu sunt ceea ce ei văd, mai degrabă decât ceea ce ei nu văd. Dar Eu sunt Marele Nevăzut, nu felul în care apar Eu într-un anumit moment. Ca să zic aşa, Eu sunt ceea ce Eu nu sunt. Eu vin din această stare de Eu nu sunt şi la ea Mă întorc întotdeauna.
Totuşi, când Eu apar într-o anumită formă sau alta – o formă în care Eu cred că oamenii Mă pot înţelege, ei Îmi atribuie aceea formă pentru totdeauna. Dacă aş apărea altor oameni în orice altă formă, primii ar spune că nu am fost Eu, pentru că acum nu arăt la fel şi nici nu spun aceleaşi lucruri, aşa încât, cum aş putea fi Eu?
Vezi deci că nu contează în ce formă sau în ce mod Mă arăt – orice mod aş alege şi orice formă aş lua, niciuna nu ar fi de necontestat.
Dar dacă Tu ai face ceva care ar scoate în evidenţă adevărul asupra a ceea ce eşti, fără nici un dubiu sau semn de întrebare.
ar fi totuşi unii care ar spune că este de la diavol – sau, pur şi simplu, din imaginaţia cuiva. Sau din orice altă cauză în afară de Mine.
Dacă M-aş arăta ca Dumnezeu Atotputernic, Împărat al Cerului şi al Pământului şi aş mişca munţii ca să o dovedesc, există cei care ar spune „trebuie că e Satana”.
Şi aşa şi trebuie să fie. Pentru că Dumnezeu nu se arată ca Dumnezeu în Sine, din sau prin observare exterioară, ci prin experienţă interioară. Şi, atunci când experienţa interioară L-a arătat pe Dumnezeu în Sine, observaţia exterioară nu mai este necesară. Iar dacă observaţia exterioară este necesară, experienţa interioară nu este posibilă.
Deci, dacă ai nevoie de o revelaţie, nu poţi să o ai, pentru că, însuşi actul de a cere este o afirmare a faptului că ea lipseşte; că nimic din Dumnezeu nu se arată acum. O astfel de afirmaţie dă naştere la experienţă. Pentru că, gândul tău despre ceva este creator şi cuvântul tău este producător, iar gândul tău şi cuvântul tău sunt extrem de eficiente în a da naştere realităţii tale.
Drept urmare, vei trăi experienţa faptului că Dumnezeu nu se arată acum, pentru că, dacă s-ar arăta, tu nu I-ai cere lui Dumnezeu să o facă.
Asta înseamnă că eu nu pot să cer tot ceea ce vreau?
Vrei să spui că, dacă ne rugăm pentru ceva, de fapt îndepărtăm acel lucru de la noi?
Această întrebare a fost pusă secole de-a rândul şi a primit răspuns de fiecare dată. Totuşi, voi nu aţi auzit răspunsul sau nu vreţi să-l credeţi.
Răspunsul la întrebare este dat din nou în termeni de astăzi, în limba de astăzi, cam aşa:
Nu vei primi ceea ce ceri şi nu poţi avea nimic din ceea ce vrei. Asta, deoarece chiar cererea ta este o afirmare a faptului că nu ai; şi, când spui că vrei un lucru, cererea ta acţionează pentru a produce exact această experienţă – dorinţa – în realitatea ta.
Rugăciunea corectă nu este deci rugăciunea de cerere, ci rugăciunea de recunoştinţă.
Când Îi mulţumeşti lui Dumnezeu înainte pentru ceea ce alegi să trăieşti în realitatea ta, în fapt recunoşti că aceasta există acolo. de fapt.
Recunoştinţa este, astfel, cea mai puternică afirmaţie în faţa lui Dumnezeu; o confirmare că, încă dinainte să ceri, Eu ţi-am răspuns.
De aceea, niciodată să nu implori. Apreciază.
Dar dacă eu Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru ceva dinainte şi acest ceva nu apare niciodată? Aceasta ar putea duce la deziluzie şi amărăciune.
Nu poţi folosi recunoştinţa ca pe o unealtă cu care să-L manipulezi pe Dumnezeu; un instrument cu care să prosteşti universul. Nu te poţi minţi pe tine însuţi. Mintea ta ştie adevărul despre gândurile tale. Dacă spui „mulţumesc, Dumnezeule, pentru un lucru sau altul”, având tot timpul foarte clar în minte că, în realitate acesta nu există, nu te poţi aştepta ca Dumnezeu să ştie mai puţin decât tine şi să-L faci, astfel, să ţi-l dea.
Dumnezeu ştie ce ştii tu şi ceea ce tu ştii este ceea ce apare ca realitate a ta.
Dar cum pot eu să fiu cu adevărat recunoscător pentru ceva ce ştiu că nu exista!
Credinţă. Dacă ai credinţă cât o boabă de muştar vei muta munţii.1 Vei ajunge să ştii că există, pentru că am spus Eu că există; pentru că am spus că ţi-am răspuns deja, chiar înainte să o ceri; pentru că am spus şi ţi-am spus-o în toate modurile posibile, prin toţi învăţătorii care-ţi vin în minte că, orice vei alege, dacă vei alege în Numele Meu, aşa va fi.
Totuşi, sunt atât de mulţi oameni care spun că nu li s-a răspuns la rugăciuni.
Nici o rugăciune – şi o rugăciune nu este nimic altceva decât o afirmare ferventă a ceea ce este – nu rămâne fără răspuns. Fiecare rugăciune – fiecare gând, fiecare afirmaţie, fiecare sentiment – este creator. În măsura în care ea este susţinută în mod arzător ca fiind un adevăr, în aceeaşi măsura ea se va manifesta în experienţa ta.
Când se spune că o rugăciune a rămas fără răspuns, în realitate se întâmplă că, cu cât gândul, cuvântul sau sentimentul au fost susţinute mai arzător, cu atât au devenit mai operative. Totuşi, ceea ce trebuie să ştii -şi aici se află secretul – este că există întotdeauna un gând în spatele gândului – ceea ce ar putea fi numit Gândul care Sponsorizează – acesta este gândul care domină.
Deci, dacă te rogi şi implori, se pare că există o şansă mult mai redusă ca tu să trăieşti experienţa pe care crezi că ai ales-o, pentru că Gândul care Sponsorizează aflat în spatele fiecărei implorări este că tu nu ai acum ceea ce doreşti. Acest Gând care Sponsorizează devine realitatea ta.
Singurul Gând care Sponsorizează şi care ar putea învinge acest gând este acela care susţine credinţa că Dumnezeu îţi va acorda orice Îi ceri fără nici o excepţie. Unii oameni au această credinţă, dar foarte puţini.
Procesul rugăciunii devine mult mai uşor când, în loc să trebuiască să crezi că Dumnezeu va spune totdeauna „da” la fiecare cerere, înţelegi în mod intuitiv că cererea însăşi nu este necesară. Atunci rugăciunea este o rugăciune de recunoştinţă. Nu este deloc o cerere, ci o afirmare a recunoştinţei pentru ceea ce este.
Când spui că o rugăciune este o afirmare a ceea ce este, vrei să spui că Dumnezeu nu face nimic; că tot ceea ce se întâmplă după o rugăciune este rezultatul acţiunii rugăciunii?
Dacă tu crezi că Dumnezeu este o fiinţă atotputernică care aude toate rugăciunile, că la unele spune „da” la unele „nu” şi la restul „poate, dar nu acum”, greşeşti foarte tare. Ce regulă elementară aplică Dumnezeu pentru a decide?
Dacă tu crezi că Dumnezeu este cel care creează şi care decide toate lucrurile în viaţa ta, greşeşti.
Dumnezeu este observator, nu creator. Şi Dumnezeu e gata să te ajute să-ţi trăieşti viaţa, dar nu în modul în care te-ai aşteptat tu.
Funcţia lui Dumnezeu nu este să facă sau să desfacă circumstanţele sau condiţiile vieţii tale. Dumnezeu te-a creat pe tine după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Tu ai creat restul prin puterea pe care Dumnezeu ţi-a dat-o. Dumnezeu a creat procesul vieţii şi viaţa însăşi aşa cum o cunoşti. Totuşi, Dumnezeu şi-a dat liberul arbitru să dispui cum vrei de viaţa ta.
În acest sens, ceea ce vrei tu pentru tine este ceea ce vrea Dumnezeu pentru tine. Tu îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei să o trăieşti; Eu nu am nici o preferinţă.
Aceasta este marea amăgire pe care ţi-ai asumat-o: că lui Dumnezeu Îi pasă, într-un fel sau altul, de ceea ce faci tu.
Mie nu-mi pasă de ceea ce faci tu şi ţie ţi-e greu să auzi aceasta.
Dar, îţi pasă ţie de ce fac copii tăi atunci când îi trimiţi afară să se joace? E o chestiune de mare importanţă pentru tine dacă joacă leapşa, v-aţi ascunselea sau mima? Nu, nu este, pentru că tu ştii că ei sunt în perfectă siguranţă. I-ai aşezat într-un loc pe care-l consideri prietenos şi absolut în regulă. Bineînţeles că speri întotdeauna că nu se vor răni. Iar dacă se întâmplă, eşti mereu prezent să le sari în ajutor, să-i oblojeşti, să-i faci să se simtă iarăşi în siguranţă, să fie iar fericiţi, să meargă iarăşi la joacă şi data viitoare. Şi nici data viitoare nu-ţi va păsa dacă joacă v-aţi ascunselea sau mima. Le vei spune, desigur, care jocuri sunt periculoase. Dar nu poţi să-ţi opreşti copiii de la a face lucruri periculoase. Nu întotdeauna. Nu pentru totdeauna. Nu în fiecare clipă de acum şi până ia moarte. Părinţii înţelepţi ştiu aceasta. Totuşi, părinţii nu încetează să-şi facă griji în ceea ce priveşte consecinţele. Această dicotomie – să nu-ţi pese foarte tare despre ceea ce se întâmplă, dar să-ţi pese foarte tare de rezultate – este cea care descrie cel mai bine dicotomia lui Dumnezeu.
Totuşi, lui Dumnezeu, într-un anumit sens, nu-l pasă nici măcar de rezultate. Nu de rezultatul suprem. Aceasta, pentru că rezultatul suprem este sigur.
Şi aici este a doua mare amăgire a omului: că există dubii asupra rezultatului vieţii. Acest dubiu asupra rezultatului suprem este cel care a creat cel mai mare duşman al vostru: frica. Pentru că aveţi dubii în privinţa rezultatului, atunci trebuie că aveţi dubii asupra Creatorului – trebuie să vă îndoiţi de Dumnezeu. Şi dacă vă îndoiţi de Dumnezeu, atunci, obligatoriu, trăiţi în frică şi vinovăţie toată viaţa.
Dacă vă îndoiţi asupra intenţiilor lui Dumnezeu – şi asupra capacităţii lui Dumnezeu de a produce acest rezultat suprem – atunci cum vă puteţi relaxa vreodată? Cum vă puteţi găsi cu adevărat pacea?
Totuşi, Dumnezeu are o putere totală de a potrivi intenţiile cu rezultatele. Voi nu puteţi şi nu vreţi să credeţi în aceasta (chiar dacă pretindeţi că Dumnezeu este atotputernic) şi astfel trebuie să vă creaţi în imaginaţie o putere egală cu Dumnezeu, pentru ca să puteţi găsi un mod de a contracara voinţa lui Dumnezeu. Şi, astfel, aţi creat „în mitologia voastră fiinţa numită „diavol”. Aţi imaginat un Dumnezeu în război cu această fiinţă, (crezând că Dumnezeu rezolvă problemele la fel ca voi). În cele din urmă, v-aţi imaginat chiar că Dumnezeu ar putea pierde acest război.
Toate acestea neagă tot ceea ce spuneţi voi că ştiţi despre Dumnezeu, dar nu contează. Vă trăiţi iluzia voastră şi, astfel, vă trăiţi frica – şi toate acestea din decizia de a vă îndoi de Dumnezeu.
Dar dacă aţi lua o nouă decizie? Care ar fi atunci rezultatul?
Adevăr vă spun Eu vouă: aţi trăi aşa cum a trăit Buddha. Cum a trăit Iisus. Cum a trăit fiecare sfânt pe care I-aţi venerat vreodată.
Şi totuşi ca în cazul multora dintre acei sfinţi, oamenii nu v-ar înţelege. Şi, când aţi încerca să le explicaţi sentimentul vostru de pace, bucuria voastră în viaţă, extazul vostru interior, ei v-ar asculta cuvintele, dar nu le-ar auzi.
Ar încerca să repete cuvintele voastre, dar ar adăuga ceva de la ei.
S-ar minuna cum de voi puteţi avea ceea ce ei nu sunt în stare să găsească. Şi, atunci, ar deveni invidioşi. În curând, invidia s-ar transforma în furie şi, în mânia lor, ar încerca să vă convingă că voi sunteţi aceia care nu-L înţelegeţi pe Dumnezeu.
Şi, dacă ei nu ar reuşi să vă smulgă din bucurie voastră, atât de enormă le-ar fi furia, încât ar încerca să vă facă rău. Şi, dacă le-aţi spune că nu contează, că nici măcar moartea nu vă poate întrerupe bucuria, nu vă poate schimba adevărul, fără discuţie v-ar omorî. Apoi, când ar vedea pacea cu care voi acceptaţi moartea, v-ar numi sfinţi şi v-ar iubi din nou.
Este în natura oamenilor să iubească – apoi să distrugă, apoi să iubească din nou – ceea ce ei preţuiesc cel mai mult.
Dar de ce? De ce facem noi asta?
Toate acţiunile oamenilor sunt motivate la nivelul cel mai profund de una din cele două emoţii – frica sau dragostea. Există, într-adevăr, numai două emoţii – numai două cuvinte în limbajul sufletului. Acestea sunt capetele opuse ale marii polarităţi pe care Eu am creat-o când am produs universul şi lumea voastră, aşa cum o ştiţi astăzi.
Acestea sunt cele două puncte – Alfa şi Omega – care permit existenţa sistemului pe care voi îl numiţi „relativitate”. Fără aceste două puncte, fără aceste două noţiuni, nu ar putea să existe nici o altă idee.
Fiecare gând omenesc, fiecare acţiune umană se bazează fie pe dragoste, fie pe frică. Nu există nici o altă motivaţie umană şi toate celelalte idei derivă din acestea două. Ele sunt, pur şi simplu, versiuni diferite -aspecte diversificate ale aceleiaşi teme.
Gândeşte-te profund la ce ţi-am spus şi vei vedea că este adevărat. Acesta este ceea ce Eu am numit Gândul care Sponsorizează. Este fie un gând de dragoste, fie unul de frică. Este gândul din spatele gândului din spatele gândului. Este primul gând. Este prima forţă. Este energia primară care conduce locomotiva experienţei umane.
Şi iată modul în care comportamentul uman produce o experienţă repetată după o experienţă repetată; este întotdeauna motivul pentru care oamenii iubesc, apoi distrug, apoi iubesc din nou: întotdeauna există această trecere de la o emoţie la alta. Dragostea sponsorizează frica, sponsorizează dragostea, sponsorizează frica.
Iar motivul se află în prima minciună – minciuna pe care o consideri ca adevărul despre Dumnezeu – că nu poţi avea încredere în Dumnezeu; că nu poţi să te bazezi pe dragostea lui Dumnezeu; că Dumnezeu te acceptă în mod condiţionat; că, astfel, există dubii asupra rezultatului suprem. Pentru că, dacă nu poţi să te bazezi pe faptul că dragostea lui Dumnezeu este întotdeauna prezentă, atunci pe a cui dragoste te poţi baza? Dacă Dumnezeu dă înapoi atunci când tu nu te comporţi cum trebuie, n-o să facă la fel şi simpli muritori?
Şi, astfel, în momentul în care tu făgăduieşti dragostea cea mai înaltă, îţi recunoşti, de fapt, cea mai mare frică.
Pentru că, primul lucru care te îngrijorează după ce spui „te iubesc” este dacă ţi se va răspunde la fel. Şi, dacă ţi se răspunde la fel, începi imediat să-ţi faci griji că vei pierde dragostea pe care abia ai găsit-o. Şi, astfel, orice acţiune devine o reacţie – apărare împotriva pierderii – aşa cum începi să te aperi împotriva pierderii lui Dumnezeu.
Totuşi, dacă ai ştii Cine Eşti – că tu eşti cea mai minunată, mai deosebită, mai splendidă fiinţă pe care Dumnezeu a creat-o vreodată, nu ţi-ar fi niciodată frică. Pentru că, cine ar putea respinge o astfel de măreţie? Nici măcar Dumnezeu nu ar putea găsi defect unei astfel de fiinţe.
Dar tu nu ştii Cine Eşti şi te subestimezi. Şi de unde ţi-a venit ţie ideea că eşti mult mai puţin formidabil decât eşti? De la singurii oameni al căror cuvânt îl accepţi necondiţionat. De la mama şi tatăl tău.
Aceştia sunt oamenii care te iubesc cel mai mult. De ce te-ar minţi? Şi totuşi, nu ţi-au spus ei că ai şi defecte şi calităţi? Nu ţi-au amintit ei că ar trebui să te faci văzut, dar nu auzit? Nu te-au certat ei în momentele în care erai deosebit de vesel? Şi nu te-au încurajat ei să laşi de-o parte visele cele mai îndrăzneţe?
Acestea sunt mesajele pe care le-ai primit şi, deşi ele nu întrunesc calităţile necesare pentru a fi de la Dumnezeu, tu le consideri ca fiind, pentru că vin de la zeii universului tău.
Părinţii tăi sunt cei care te-au învăţat că dragostea pune condiţii – ai simţit condiţiile lor de multe ori – şi aceasta este experienţa pe care tu o aduci în propriile relaţii de dragoste.
Este, de asemenea, experienţa pe care Mi-o aduci Mie.
Din această experienţă îţi tragi tu concluziile legate de Mine. În acest cadru îţi rosteşti tu adevărul. „Dumnezeu este un Dumnezeu iubitor”, zici tu, „dar, dacă Îi încalci poruncile, El te va pedepsi cu ostracizare eternă şi condamnare veşnică”.
Nu ai fost tu oare ostracizat de către părinţii tăi? N-ai suferit tu când ei te condamnau? Cum ţi-ai fi putut imagina că lucrurile ar sta altfel în ceea ce Mă priveşte?
Ai uitat ce înseamnă să fii iubit necondiţionat. Nu-ţi mai aminteşti experienţa dragostei lui Dumnezeu. Şi, astfel, încerci să-ţi imaginezi cum arată dragostea lui Dumnezeu, bazându-te pe imaginea dragostei lumeşti.
Aţi proiectat rolul de „părinte” asupra lui Dumnezeu şi, astfel, a apărut un Dumnezeu Care judecă şi recompensează sau pedepseşte, în funcţie de ce anume simte El faţă de faptele voastre. Dar aceasta este o imagine simplistă a lui Dumnezeu bazată pe mitologia voastră. Nu are nici o legătură cu Cine Sunt Eu.
După ce v-aţi creat un întreg sistem de gândire despre Dumnezeu bazat pe experienţa umană şi nu pe adevăruri spirituale, v-aţi creat apoi o întreagă realitate despre dragoste. Este o realitate bazată pe frică, ce îşi are rădăcinile în imaginea unui Dumnezeu înfricoşător şi răzbunător.
Gândul care Sponsorizează această idee este greşit, dar a-l nega înseamnă a vă nega întreaga teologie. Şi, deşi noua teologie care ar înlocui-o ar fi cu adevărat salvarea voastră, nu puteţi să o acceptaţi, pentru că ideea unui Dumnezeu de Care nu trebuie să vă fie teamă, Care nu vă va judeca şi Care nu are nici un motiv să vă pedepsească, este, pur şi simplu, prea minunată pentru a putea fi însuşită, fie chiar şi din perspectiva celei mai măreţe concepţii pe care aţi putea-o avea despre Cine şi Ce este Dumnezeu.
Această realitate a dragostei bazate pe frică domină experienţa ta de dragoste; de fapt chiar o creează. Nu numai că tu te vezi primind dragostea care este condiţionată, te şi vezi dând-o în acelaşi mod. Şi, chiar în timp ce ai reţineri şi îţi stabileşti condiţiile, o parte din tine ştie că nu aceasta înseamnă dragostea adevărată. Totuşi, tu pari a fi incapabil de a schimba modul în care îţi dăruieşti dragostea. Ai învăţat să fii dur – îţi spui tu ţie însuţi – şi pentru nimic în lume nu ai de gând să devii iarăşi vulnerabil. Adevărul este că ar trebui să o faci.
[Datorită gândurilor tale (greşite) despre dragoste, tu te condamni să nu o trăieşti niciodată în forma ei cea mai pură. Tot aşa, te condamni să nu Mă cunoşti aşa cum sunt Eu în realitate. Până la un moment dat. Pentru că nu vei putea să Mă negi pentru totdeauna şi va veni momentul Reconcilierii noastre.]
Orice acţiune făcută de oameni se bazează pe dragoste sau frică şi nu numai cele care se referă la relaţiile umane. Decizii care afectează afacerile, industria, politica, religia, educarea tineretului, relaţiile sociale ale naţiunii tale, scopurile economice ale societăţii, alternative privind războiul, pacea, atacul, apărarea, agresivitatea, supunerea; hotărâri pentru a strânge averi sau a le risipi, a economisi sau a împărţi, a uni sau a divide – fiecare alegere liberă pe care o faceţi vreodată îşi are rădăcina într-unui dintre cele două gânduri posibile: un gând de dragoste sau un gând de frică. Frica este energia care contractă, închide, se strânge în sine, o ia la fugă, se ascunde, acumulează comori, face rău.
Dragostea este energia care se extinde, se deschide, trimite departe, stă pe loc, scoate la iveală, împarte cu alţii, vindecă.
Frica ne înfăşoară corpurile în haine. Dragostea ne permite să stăm goi. Frica înhaţă şi acaparează tot ce avem, dragostea dăruieşte tot ce avem. Frica îmbrăţişează averi, dragostea îmbrăţişează pe cel iubit. Frica ţine strâns, dragostea dă drumul.
Frica înveninează, dragostea mângâie. Frica atacă, dragostea iartă.
Fiecare gând, cuvânt sau faptă omenească se bazează pe una sau cealaltă dintre emoţii. Nu ai nici o posibilitate de alegere, pentru că nu există altă variantă. Dar tu ai liberul arbitru în legătură cu ce să alegi dintre ele două.
Faci ca totul să apară atât de uşor şi totuşi în momentul deciziei, de cele mai multe ori, câştigă frica. De ce?
Aţi fost învăţaţi să trăiţi în frică. Vi s-a spus despre supravieţuirea celui mai bine adaptat, despre victoria celui mai puternic şi despre succesul celui mai inteligent. Se spune deosebit de puţin despre gloria celui mai iubitor. Şi, astfel, te străduieşti să fii cel mai bine adaptat, cel mai puternic, cel mai inteligent – într-un fel sau altul – şi, dacă în vreo situaţie nu eşti pe măsura aşteptărilor, ţi-e teamă că ai ceva de pierdut, pentru că ţi s-a spus că, a nu fi pe măsura aşteptărilor, înseamnă a pierde.
Prin urmare, alegi desigur acţiunea sponsorizată de frică pentru că aşa ai fost învăţat. Totuşi, Eu vă învăţ astfel: atunci când alegeţi acţiunea sponsorizată de dragoste, nu numai că veţi supravieţui, nu numai că veţi învinge, nu numai că veţi avea succes. Atunci veţi trăi gloria deplină, totală a Celui Care Eşti cu Adevărat, a celui care puteţi fi.
Ca să realizaţi aceasta, trebuie să daţi la o parte învăţăturile tutorilor voştri universali care vă vor binele, dar sunt prost informaţi şi să auziţi învăţăturile celor a căror înţelepciune vine din altă sursă.
Sunt mulţi astfel de învăţători printre voi şi au fost întotdeauna, pentru că Eu n-am să vă las fără cei care să vă arate, să vă înveţe, să vă îndrepte spre aceste adevăruri şi să vă aducă aminte de ele. Şi totuşi cel care vă aduce aminte în mod deosebit nu e nimeni din afara voastră, ci vocea din voi. Aceasta este prima unealtă pe care o folosesc, pentru că este cea mai accesibilă. Vocea din voi este vocea cea mai puternică cu care vorbesc Eu, pentru că este cea mai apropiată de voi. Este vocea care vă spune dacă orice altceva este adevărat sau fals, corect sau greşit, bine sau rău, după definiţii date de voi. Este radarul care stabileşte drumul, conduce vaporul, vă programează călătoria, dacă îi permiteţi.
Este vocea care vă spune în acest moment dacă cuvintele pe care le citiţi chiar acum sunt cuvinte de dragoste sau cuvinte de frică. Cu aceeaşi unitate de măsură puteţi să hotărâţi dacă ele sunt cuvinte cărora să le daţi atenţie sau cuvinte pe care să le ignoraţi.
Ai spus că, atunci când eu aleg acţiunea sponsorizată de dragoste, voi trăi experienţa gloriei depline a celui care sunt şi a celui care pot fi. Vrei să detaliezi, Te rog?
Există un singur scop pentru întreaga viaţă şi acesta este ca tu şi tot ceea ce este viu să simtă gloria deplină. Tot ceea ce spui, gândeşti sau faci este în serviciul acestui scop. Sufletul tău nu are nimic altceva de făcut şi nu vrea să facă nimic altceva.
Minunea acestui scop este că e fără de sfârşit. Un sfârşit este o limitare, şi scopul lui Dumnezeu nu are astfel de hotar. Dacă va veni un moment în care vei trăi în gloria cea mai deplină, în acea clipă vei avea imaginea unei glorii şi mai mari pe care să o atingi. Cu cât eşti mai mult, cu atât poţi deveni mai mult şi cu cât devii mai mult, cu atât poţi fi mai mult.
Secretul cel mai adânc este că viaţa nu e un proces de descoperire, ci unul de creaţie.
Tu nu te descoperi pe tine însuţi, ci te creezi din nou. Caută deci nu să descoperi Cine Eşti, caută să-ţi dai seama Cine Vrei Tu să Fii.
Există cei care spun că viaţa este o şcoală, că noi am venit aici ca să învăţăm anumite lecţii – că, o dată ce am „absolvit”, putem atinge scopuri mai importante, nemaifiind încătuşaţi de corpul nostru.
E corect?
Este o altă parte a mitologiei voastre bazată pe experienţa umană.
Viaţa nu este o şcoală?
Nu.
Nu suntem aici ca să învăţăm lecţii?
Nu.
Atunci de ce suntem aici?
Să vă amintiţi şi să recreaţi Cine Sunteţi. Ţi-am spus de nenumărate ori. Nu Mă crezi. Şi totuşi aşa este. Pentru că, într-adevăr, dacă nu te creezi pe tine însuţi drept Cine Eşti, atunci tu nu poţi fi.
În regulă. M-ai băgat complet în ceaţă. Hai să ne întoarcem la chestia cu şcoala. Fiecare învăţător spune că viaţa este o şcoală. Sunt sincer şocat să aud că negi acest lucru.
Şcoala este un loc unde mergi, dacă există ceva ce nu ştii şi vrei să afli. Nu este un loc unde mergi dacă ştii deja ceva şi, pur şi simplu, vrei să trăieşti experienţa a ceea ce ştii.
Viaţa (cum o numiţi voi) este o ocazie să cunoaşteţi ca experienţă ceea ce deja cunoaşteţi sub formă de concept. Nu este nevoie să învăţaţi nimic ca să faceţi acest lucru. Trebuie, pur şi simplu, să vă amintiţi ceea ce ştiţi deja şi să acţionaţi în consecinţă.
Nu sunt sigur că înţeleg.
Hai să începem de aici. Sufletul – sufletul tău – ştie tot timpul tot ceea ce este de ştiut. Nimic nu îi este ascuns, nimic nu îi este necunoscut. Totuşi, a cunoaşte nu este suficient. Sufletul caută să trăiască experienţe.
Poţi să ştii că eşti generos, dar, dacă nu faci ceva să-ţi arăţi generozitatea, nu ai decât un concept. Tu poţi să ştii că eşti amabil, dar, dacă nu faci ceva pentru cineva, nu ai decât o idee despre tine însuţi.
Singura dorinţă a sufletului tău este să transforme acest concept grandios despre el însuşi în cea mai măreaţă experienţă. Până când conceptul nu devine experienţă, totul este speculaţie. Eu fac speculaţii despre Mine Însumi de multă vreme. De mai multă vreme decât ne-am putea aduce aminte amândoi. De mai multă vreme decât vârsta universului, înmulţită cu vârsta întregului univers. Vezi deci cât de tânără este – cât de nouă este – experienţa Mea despre Mine Însumi.
Iar sunt în ceaţă. Experienţa Ta despre Tine Însuţi?
Da. Stai să-ţi explic în felul acesta:
La început, ceea ce Este, este tot ce a fost, şi nu a fost nimic altceva. Totuşi, Tot Ceea Ce Este nu se putea cunoaşte – pentru că Tot Ceea Ce Este e tot ceea ce era şi nu era nimic altceva. Şi, astfel, Tot Ceea Ce Este. nu era. Pentru că, în absenţa a altceva, Tot Ceea Ce Este, nu este.
Acesta este marele Este/Nu Este la care s-au referit misticii încă de la începutul timpurilor.
Tot Ceea Ce Este ştia că era tot ceea ce era – dar aceasta nu era destul, deoarece îşi putea cunoaşte grandoarea totală numai ca un concept şi nu ca experienţă. Totuşi, experienţa despre el însuşi este ceea ce îşi dorea, pentru că voia să ştie cum te simţi să fii atât de magnific. Dar aceasta era imposibil, pentru că însuşi termenul „magnific” este un termen relativ. Tot Ceea Ce Este nu putea să ştie cum e când eşti magnific, decât dacă apărea ceea ce nu este. În absenţa lui ceea ce nu este, ceea ce ESTE, nu este. Înţelegi?
Cred că da. Continuă.
Bine.
Ceea Ce Este ştia un singur lucru: şi anume că nu există nimic altceva. Şi, astfel, El nu putea şi nu voia niciodată să se cunoască pe El Însuşi dintr-un punct de referinţă exterior Lui Însuşi. Un astfel de punct de referinţă nu exista. Exista unul singur şi acela era locul unic din interior. Acel „Este-Nu Este”. Acel Sunt nu Sunt.
Însă Totul din Toate a hotărât să se cunoască pe El Însuşi prin experienţă. Această energie, această energie pură, nevăzută, neauzită, neobservată şi deci necunoscută de nimeni altcineva – a hotărât să trăiască experienţa Sinelui ca pe o totală măreţie, ceea ce şi era.
Pentru a face aceasta, şi-a dat seama că trebuia să folosească un punct de referinţă din interior.
S-a gândit foarte corect că orice porţiune din Sine Însuşi va trebui, în mod necesar, să fie mai puţin decât întregul şi, astfel – dacă, pur şi simplu, Se împărţea în porţiuni, fiecare porţiune, fiind mai puţin decât întregul, putea să privească la restul Sinelui şi să-i vadă măreţia.
Şi, astfel, Tot Ceea Ce Este s-a împărţit – devenind într-un moment minunat ceea ce este aceasta şi ceea ce este aceea. Pentru prima dată, aceasta şi aceea au existat separate una de cealaltă -şi totuşi amândouă au existat simultan. Şi tot aşa exista ceea ce era niciuna dintre ele.
Astfel au existat simultan trei elemente: ceea ce este aici. Ceea ce este acolo. Şi ceea ce este nici aici, nici acolo – dar care trebuie să existe, pentru ca aici şi acolo să existe.
Nimicul ţine la un loc totul. Non-spaţiul ţine la un loc spaţiul.
Întregul ţine la un loc părţile. Poţi să înţelegi toate astea?
Mă poţi urmări?
Cred că da. Nu ştiu dacă mă crezi, dar ai folosit o descriere atât de clară încât, realmente, înţeleg.
O să merg mai departe. Acest nimic care ţine la un loc totul este ceea ce oamenii numesc Dumnezeu. Dar acesta nu este termenul potrivit, pentru că sugerează că există ceva ce Dumnezeu nu este – şi anume tot ceea ce nu este „nimic” Dar Fu sunt Tot Ce Există – văzute şi nevăzute – astfel încât, descrierea Mea ca Marele Nevăzut – Ceea-Ce-Nu-Există sau Spaţiul Dintre – o definiţie mistică, esenţialmente orientală, a lui Dumnezeu, nu e nici ea mai potrivită decât descrierea esenţialmente occidentală şi practică a lui Dumnezeu, ca fiind tot ceea ce se vede. Aceia care cred că Dumnezeu este Tot Ceea Ce Este şi Tot Ceea Ce Nu Este sunt cei a căror înţelegere e cea corectă.
Creând ceea ce este „aici” şi ceea ce este „acolo”, Dumnezeu I-a dat posibilitatea lui Dumnezeu să se cunoască pe El Însuşi. În momentul acestei mari explozii din interior, Dumnezeu a creat relativul – cel mai mare cadou pe care Dumnezeu Şi L-a făcut vreodată Lui Însuşi.
Astfel, relaţia dintre voi este cel mai mare cadou pe care vi l-a dat vreodată Dumnezeu, o idee pe care o vom discuta în detaliu mai târziu.
Deci, din Ceea Ce Nu Există a ţâşnit Totul – un eveniment spiritual în perfectă concordanţă cu ceea ce savanţii voştri au numit teoria Big Bangului.
În timp ce elementele întregului înaintau în viteză, a fost creat timpul, pentru că ceva a fost mai întâi aici, apoi a fost acolo şi perioada necesară de a ajunge de aici acolo putea fi măsurată,.
Pe măsură ce părţi din El Însuşi care pot fi văzute au început să se contureze „în relaţie” una cu cealaltă, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu părţile care nu pot fi văzute.
Dumnezeu a ştiut că, pentru ca Dragostea să existe şi să se cunoască pe ea însăşi ca dragoste pură, trebuia să existe şi opusul ei identic. Astfel că Dumnezeu a creat de bună voie marea polaritate opusul absolut a! dragostei tot ceea ce dragostea nu este – ceea ce acum se numeşte frică. În momentul în care a existat frica, dragostea a putut exista ca un lucru care putea fi trăit sub formă de experienţă.
Despre această creare a dualităţii între dragoste şi opusul ei vorbesc oamenii când se referă, în diferitele lor mitologii, la naşterea răului căderea lui Adam, revolta lui Satana şi aşa mai departe.
Tot aşa cum aţi hotărât să personificaţi dragostea pură ca pe un personaj pe care-l numiţi Dumnezeu, la fel aţi hotărât să personificaţi frica abjectă ca pe un personaj pe care-l numiţi diavol.
Pe Pământ, unii au elaborat mitologii destul de complicate în jurul acestui eveniment, completate cu scenarii despre bătălii şi războaie, soldaţi angelici şi războinici diavoleşti, forţe ale binelui şi răului, ale luminii şi întunericului.
Această mitologie a fost încercarea timpurie a omenirii de a înţelege şi de a spune altora, într-un mod pe care ei îl puteau pricepe, un eveniment cosmic de care sufletul omenesc este profund conştient, dar pe care mintea îl poate concepe cu greu.
Făcând ca universul să fie o versiune divizată a Lui Însuşi, Dumnezeu a produs din energie pură tot ceea ce există acum – atât cele văzute cât şi cele nevăzute. Cu alte cuvinte, a fost creat, astfel, nu numai universul fizic ci şi universul metafizic. Partea din Dumnezeu care formează a doua jumătate a ecuaţiei Sunt/Nu Sunt a explodat, de asemenea, într-un număr infinit de unităţi mai mici decât întregul. Voi numiţi aceste unităţi de energie, spirite.
În câteva dintre mitologiile voastre religioase se spune că „Dumnezeu Tatăl” are mulţi copii întru duh2. Acest paralelism cu experienţele umane asupra vieţii care se multiplică pare a fi unicul mod prin care masele pot fi făcute să accepte ideea apariţiei spontane – a existenţei spontane – a nenumărate spirite în „Împărăţia Cerurilor”.
În acest caz, poveştile şi basmele voastre mitologice nu sunt chiar foarte departe de realitatea supremă – pentru că spiritele nesfârşite care Mă cuprind în totalitate sunt, într-un sens cosmic, vlăstarele Mele.
Scopul Meu divin pentru care M-am divizat a fost de a crea suficiente părţi din Mine, astfel încât să Mă cunosc pe Mine însumi ca experienţă.
Există un singur mod prin care Creatorul se poate cunoaşte pe Sine Însuşi ca trăire a Sa de Creator şi acesta este prin a crea.
Şi, astfel, Eu le-am dat nenumăratelor părţi din Mine (tuturor copiilor Mei întru spirit) aceeaşi putere de a crea pe care o am Eu ca întreg.
Aceasta vor să spună religiile voastre atunci când se afirmă că aţi fost creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.3
Aceasta nu înseamnă, după cum au sugerat unii, că trupurile noastre fizice arată la fel (deşi Dumnezeu poate să preia, pentru un anumit scop, orice formă fizică pe care o alege). Aceasta înseamnă că esenţa noastră este aceeaşi.
Noi suntem construiţi din acelaşi material. Noi SUNTEM „acelaşi material”! Cu aceleaşi proprietăţi şi îndemânări, inclusiv îndemânarea de a crea – din nimic – realitate fizică!
Scopul Meu atunci când v-am creat, vlăstarele Mele spirituale, a fost ca Eu să Mă cunosc pe Mine Însumi ca Dumnezeu. Nu am nici o altă modalitate de a face aceasta decât prin voi. Astfel, se poate spune (şi s-a şi spus de foarte multe ori) că scopul Meu în ceea ce vă priveşte este ca voi să vă cunoaşteţi pe voi înşivă ca fiind Eu.
Aparent este un lucru extraordinar de simplu şi totuşi devine foarte complex, deoarece există un sigur mod ca voi să vă cunoaşteţi pe voi înşivă ca fiind Eu şi acesta e ca mai întâi să vă cunoaşteţi pe voi înşivă ca nefiind Eu.
Acum încercă să urmăreşti ce-ţi spun – străduieşte-te să înţelegi deoarece totul devine foarte subtil. Eşti gata?
Cred că da.
Bine. Adu-ţi aminte că tu ai cerut această explicaţie. Ai aşteptat-o ani de zile. Ai cerut să fie în termeni laici, nu ca doctrină teologică sau teorie ştiinţifică.
Da, ştiu ce am cerut.
Şi ceea ce ai cerut, aceea vei primi.
Deci, pentru a simplifica lucrurile, am de gând să folosesc modelul tău mitologic – copii ai lui Dumnezeu – ca bază pentru discuţie, deoarece este un model cu care eşti familiarizat şi care, în multe privinţe, nu este foarte departe de adevăr.
Să ne întoarcem, aşadar, la modul în care trebuie să funcţioneze acest proces de autocunoaştere.
Există o singură modalitate prin care aş fi putut să-i fac pe toţi copiii Mei spirituali să ştie că sunt parte din Mine şi aceasta ar fi prin a le-o spune, pur şi simplu. Şi asta am şi făcut. Dar, vezi tu, nu a fost suficient pentru Spirit să Se ştie, pur şi simplu, ca fiind Dumnezeu, o parte din Dumnezeu, copil al lui Dumnezeu sau moştenitor al împărăţiei, (sau orice mitologie vrei să foloseşti).
După cum ţi-am explicat deja, a şti ceva şi a trăi ca experienţă sunt două lucruri complet diferite. Spiritul a tânjit să Se ştie ca experienţă (exact aşa cum am făcut şi Eu!). Cunoaşterea conceptuală nu a fost suficientă pentru voi. Aşa că am conceput un plan. Este ideea cea mai extraordinară din tot universul şi colaborarea cea mai spectaculoasă. Spun colaborare, pentru că toţi participaţi împreună cu Mine.
Prin acest plan voi, ca spirit pur, intraţi în universul fizic proaspăt creat. Aceasta, deoarece a trăi fizic este singurul mod de a cunoaşte prin trăire ca experienţă ceea ce voi cunoaşteţi sub formă de concept. Este, de fapt, motivul pentru care am început prin a crea cosmosul fizic – împreună cu sistemul de relativitate care-l guvernează – cât şi toată creaţia.
O dată aflaţi în universul fizic, voi, copiii Mei întru spirit, puteaţi trăi experienţa a ceea ce ştiţi voi despre voi înşivă, dar mai întâi trebuia să ajungeţi să cunoaşteţi opusul. Mai simplu spus, nu poţi să te cunoşti că eşti înalt, până când şi dacă nu devii conştient de ce înseamnă să fii scund. Nu poţi să trăieşti experienţa de a fi gras, decât dacă ajungi să ştii ce înseamnă a fi slab.
Şi, în cele din urmă, nu poţi să trăieşti experienţa ta ca ceea ce eşti, până când nu ai întâlnit ceea ce nu eşti. Acesta este scopul teoriei relativităţii şi a întregii vieţi fizice. Tu însuţi eşti definit prin ceea ce nu eşti.
Şi acum, în cazul cunoaşterii supreme – a cunoaşterii tale în postură de Creator – nu poţi să trăieşti experienţa Sinelui tău ca un creator, decât dacă şi până când nu creezi.
Şi nu poţi să creezi tu însuţi până când nu non-creezi.
Într-un anumit sens, trebuie mai întâi, „să nu fii”, ca să fii. Mă urmăreşti?
Cred că da.
Fii atent!
Desigur că nu există ca tu să nu fii cine şi ce eşti – tu, pur şi simplu, eşti, ai fost şi vei fi întotdeauna (spirit pur creator). Aşa că tu ai făcut încă un lucru foarte bun, Ai făcut în aşa fel încât să uiţi Cine Eşti cu Adevărat.
Intrând în universul fizic, ai renunţat la amintirea despre tine însuţi. Aceasta îţi permite să alegi să fii Cine Eşti, mai degrabă decât să primeşti totul de-a gata, ca să zic aşa.
În această hotărâre de a alege să fii, mai degrabă decât să ţi se spună că eşti, se află o parte din Dumnezeu, pe care, ca fiinţă, o trăieşti ca experienţă – având pe deplin liber arbitru. De fapt, aceasta înseamnă – prin definiţie – Dumnezeu. Dar cum poţi să ai liber arbitru în privinţa a ceva pentru care nu există alegere? Tu nu poţi să nu fii vlăstarul Meu, oricât de tare te-ai strădui, dar poţi să uiţi acest lucru.
Tu eşti, ai fost întotdeauna şi vei fi întotdeauna o parte divină a întregului divin, un membru al corpului. De aceea, gestul de a te reuni cu întregul, de a te întoarce la Dumnezeu se numeşte re-amintire. Tu de fapt alegi să-ţi re-aminteşti Cine Eşti cu Adevărat, sau să pui la un loc diferitele părţi din tine pentru a trăi experienţa întregului tău – adică a Întregului Meu.
Treaba ta pe pământ este deci nu să înveţi (deoarece tu ştii deja), ci să-ţi re-aminteşti Cine Eşti. Şi să le re-aminteşti tuturor cine sunt. De aceea, o mare parte din treaba ta este să aminteşti altora (adică să le re-aduci în minte) astfel încât şi ei să-şi poată re-aminti. Exact asta au făcut până acum toţi minunaţii învăţători spirituali.
Acesta este singurul tău scop. Adică, scopul sufletului tău.
Doamne, este atât de simplu – şi atât de. simetric. Vreau să spun că totul se potriveşte! Totul se potriveşte dintr-o dată! Acum văd o imagine pe care nu am putut-o vizualiza niciodată înainte.
Bine. E bine. Acesta este scopul dialogului de faţă. Mi-ai cerut răspunsuri. Ţi-am promis că ţi le voi da.
Vei face din acest dialog o carte şi vei reda cuvintele Mele în aşa fel încât să fie accesibile multor oameni. Este parte din munca ta.
Ai multe întrebări, multe nedumeriri despre viaţă. Acum ai pus o piatră de temelie. Ai pus bazele pentru a înţelege alte lucruri. Să trecem la următoarele întrebări.
Şi nu-ţi face griji. Dacă în ceea ce am discutat până acum există ceva ce nu ai înţeles foarte bine, în curând se va lămuri totul.
Sunt atât de multe lucruri despre care vreau să întreb. Sunt atât de multe întrebări. Cred că ar trebui să încep cu cele mari, cu cele evidente. Cum ar fi: de ce este lumea aşa cum e?
Dintre toate întrebările pe care omul le-a pus lui Dumnezeu aceasta este cea mai des întâlnită. Omul a pus-o chiar de la începuturi. Asta este ceea ce aţi vrut să ştiţi din prima clipă – de ce trebuie să fie aşa?
Formularea clasică a întrebării e de obicei cam aşa: Dacă Dumnezeu este absolut perfect şi a toate iubitor, de ce a creat mizeria şi foametea, războiul şi boala, cutremurele şi tornadele şi uraganele şi toate formele de dezastre naturale, profundele dezamăgiri personale şi calamităţile de pretutindeni? Răspunsul la această întrebare se află în misterul cel mai profund al universului şi în sensul cel mai înalt al vieţii.
Eu nu Îmi arăt bunătatea, creând numai ceea ce voi numiţi perfecţiune în jurul vostru. Eu nu Îmi arăt dragostea, nepermiţându-vă vouă să o arătaţi pe a voastră.
După cum ţi-am explicat deja, nu poţi să-ţi arăţi dragostea, până când nu ai arătat non-dragostea. Un lucru nu poate să existe fără opusul lui, decât în lumea absolutului. Dar această împărăţie a absolutului nu ne-a satisfăcut nici pe Mine, nici pe tine. Eu am existat acolo în eternitate şi de acolo veniţi şi voi.
În absolut nu există trăire prin experienţă, ci numai cunoaştere.
Cunoaşterea este o stare divină – dar, cu toate acestea, cea mai mare bucurie este să exişti. A exista se realizează numai după experienţă. Evoluţia este aceasta: a cunoaşte, a trăi o experienţă, a fi.
Aceasta este Sfânta Treime – Trinitatea care este Dumnezeu.
Dumnezeu Tatăl este a cunoaşte – părintele a tot ceea ce înţelegi, iniţiatorul a tot ceea ce înseamnă experienţă, pentru că tu nu poţi să trăieşti o experienţă legată de ceva ce nu cunoşti.
Dumnezeu Fiul este a trăi o experienţă – întruparea, acţiunea legată de tot ceea ce Tatăl ştie despre El însuşi, deoarece tu nu poţi să fii ceea ce nu ai trăit ca experienţă.
Dumnezeu Sfântul Duh înseamnă a fi destruparea a tot ceea ce Fiul a trăit ca experienţă de Sine; starea de a fi simplă, remarcabilă, posibilă numai prin amintirea a ceea ce ştii şi a ceea ce trăieşti ca experienţă.
Această stare simplă de a fi este o binecuvântare. Este o stare a lui Dumnezeu după ce te-ai cunoscut pe Tine Însuţi şi ai trăit experienţa legată de Tine Însuţi. Spre asta a năzuit Dumnezeu la început.
Desigur că tu ai trecut de momentul în care trebuie să ţi se explice că descrierea lui Dumnezeu ca tată-fiu nu are nimic de a face cu genul. Eu folosesc aici limbajul pitoresc al scripturilor voastre cele mai recente.
Scrierile sfinte mult mai timpurii au plasat această metaforă într-un context mamă-fiică. Niciunul dintre ele nu este corect. Mintea ta poate cel mai bine să înţeleagă relaţia ca: părinte-vlăstar, sau: ceea ce face să se înalţe şi ceea ce este înălţat.
Adăugând a treia parte a Treimii, obţinem relaţia:
Ceea ce face să se înalţe/Ceea ce este înălţat/Ceea ce este.
Această Realitate a Trinităţii este semnătura lui Dumnezeu. Este modelul divin. Trei în Unul poate fi găsit pretutindeni în împărăţia sublimului. Nu poţi să îl ocoleşti în probleme legate de timp şi spaţiu, Dumnezeu şi conştiinţă, sau orice altă relaţie subtilă. Pe de altă parte, nu vei găsi Adevărul Trinităţii în niciuna dintre relaţiile grosiere din viaţă.
Adevărul Trinităţii este recunoscut în relaţiile subtile din viaţă de către oricine implicat în ele. Unii dintre teologii voştri au descris Adevărul Trinităţii ca fiind Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Unii dintre psihiatrii voştri folosesc termenii: supraconştient, conştient şi subconştient. Unii dintre spiritualiştii voştri spun: minte, trup şi spirit. Unii dintre savanţii voştri îl văd ca: energie, materie, eter. Unii dintre filosofii voştri spun că un lucru nu este adevărat pentru voi, decât dacă este adevărat în gând, cuvânt şi faptă. Când discutaţi despre timp, vorbiţi numai despre trei timpuri: prezentul, trecutul şi viitorul. Tot aşa, în percepţia voastră există trei momente: înainte, acum şi după. În termeni de relaţii spaţiale, fie dacă este vorba de puncte ale universului sau de diferite puncte din camera voastră, voi recunoaşteţi: aici, acolo şi spaţiul dintre.
În ceea ce priveşte relaţiile grosiere, voi nu recunoaşteţi nici un „spaţiu dintre”. Aceasta, deoarece relaţiile grosiere sunt totdeauna bivalente, în timp ce relaţiile din împărăţia cea mai de sus sunt invariabil trivalente. De aici vine dreapta-stânga, sus-jos, mare-mic, repede-încet, fierbinte-rece, şi cea mai mare pereche creată vreodată, mascul-femelă. Nu există între în aceste perechi. Un lucru este ori unul ori celălalt, sau o versiune în mai mare sau mai mică măsură a uneia dintre aceste polarităţi.
În domeniul relaţiilor grosiere nu poate să existe nimic conceptualizat, fără o conceptualizare a opusului lui. Majoritatea experienţei voastre de zi cu zi este bazată pe această realitate.
În domeniul relaţiilor sublime, nimic din ceea ce există nu are un opus. Totul Este Unul şi totul avansează de la unul la altul, într-un cerc fără de sfârşit.
Timpul este un astfel de domeniu sublim în care ceea ce voi numiţi trecut, prezent şi viitor există în inter-relaţie. Adică, ele nu sunt opuse, ci doar părţi ale aceluiaşi întreg; aceeaşi idee în mişcare continuă; cicluri ale aceleiaşi energii; aspecte ale aceluiaşi Adevăr imuabil. Dacă ai tras concluzia că trecutul, prezentul şi viitorul există ca unul şi acelaşi „timp”, ai dreptate. (Totuşi, nu este acum momentul să discutăm aceasta. O să intrăm în detalii când vom explora întregul concept de timp, ceea ce va fi mai târziu.)
Lumea este aşa cum este, deoarece nu putea să fie altfel – şi încă există în domeniul grosier al fizicului. Cutremurele şi uraganele, inundaţiile şi tornadele şi ceea ce tu numeşti dezastre naturale nu sunt altceva decât mişcări ale elementelor de la o polaritate la alta. Întregul ciclu naştere-moarte este o parte a acestei mişcări. Acestea sunt ritmurile vieţii şi tot ceea ce există în realitatea grosieră li se supune, deoarece viaţa însăşi este un ritm. Este un val, o vibraţie, o pulsaţie chiar în inima a Tot Ceea Ce Este.
Boala şi starea de rău sunt opusurile sănătăţii şi stării de bine şi se manifestă în realitatea ta, din porunca ta. Tu nu poţi să fii bolnav fără ca, la un anumit nivel, să-ţi cauzezi boala şi poţi să te faci iarăşi bine într-o clipă, pur şi simplu decizând aceasta. Dezamăgirile personale profunde sunt răspunsuri pe care le-ai ales şi calamităţile de pretutindeni sunt rezultatul conştiinţei de pretutindeni.
Întrebarea ta implică faptul că Eu aleg aceste întâmplări, că este voinţa şi dorinţa Mea ca ele să apară. Şi totuşi Eu nu vreau ca aceste lucruri să existe, Eu, pur şi simplu, observ cum le produceţi voi. Şi Eu nu fac nimic ca să le opresc pentru că, a o face, ar însemna să Mă împotrivesc voinţei voastre. Aceasta la rândul ei v-ar lipsi pe voi de experienţa de a fi Dumnezeu, experienţă pe care voi şi cu Mine am ales-o împreună.
De aceea, să nu condamnaţi ceea ce voi numiţi rău în lume. Mai degrabă puneţi-vă întrebarea: ce anume aţi considerat voi ca fiind rău şi ce vreţi să faceţi ca să schimbaţi lucrurile, în caz că vreţi să faceţi ceva.
Întrebaţi-vă în sinea voastră, mai degrabă, decât cu voce tare „Ce parte din Sinele meu vreau eu să trăiască o experienţă, acum când sunt pus în faţa acestei calamităţi? Ce aspect al lui a fi aleg eu să pun în mişcare?”
Asta, pentru că toată viaţa există ca un instrument al propriei voastre creaţii şi toate întâmplările apar, pur şi simplu, ca ocazii ca voi să decideţi şi să fiţi Cine Sunteţi. Acesta este un adevăr valabil pentru fiecare suflet şi, îţi dai seama deci că în univers nu există victime, ci numai creatori. Toţi Maeştrii care au umblat pe această planetă ştiu acest lucru.
De aceea, indiferent ce Maestru Mi-ai da ca exemplu, niciunul nu şi-a închipuit că este o victimă deşi mulţi au fost crucificaţi în adevăratul sens al cuvântului. Fiecare suflet este un Maestru – deşi unele nu-şi amintesc originea sau ceea ce au moştenit. Totuşi, fiecare creează situaţia şi circumstanţele pentru menirea sa cea mai înaltă şi pentru ca să-şi amintească cât mai repede – în fiecare clipă numită acum.
Prin urmare, să nu judeci drumul karmic al altuia. Să nu invidiezi succesul, nici să nu-ţi fie milă de cineva care suferă un eşec, pentru că tu nu ştii ce înseamnă succes sau eşec din punctul de vedere al sufletului.
Să nu numeşti ceva nenorocire sau eveniment fericit, până când nu poţi să decizi sau să-ţi dai seama de cum este folosită respectiva întâmplare. Este oare moartea o nenorocire, dacă salvează vieţile a mii de oameni? Şi este oare viaţa un eveniment fericit, dacă nu a produs altceva decât necaz? Şi totuşi nici măcar asta nu trebuie să o judeci, ci păstrează-ţi totdeauna propria părere şi dă-le voie şi altora să aibă părerea lor.
Asta nu înseamnă că nu trebuie să dai curs unei cereri de ajutor sau îndemnului propriului tău suflet pentru a schimba o situaţie sau o împrejurare. Asta înseamnă să eviţi în mod obligatoriu să judeci sau să etichetezi în timp ce faci acest lucru. Pentru că, fiecare împrejurare este un dar şi în fiecare experienţă se ascunde o comoară.
Odată a existat un suflet care ştia că el este lumină. Acesta era un suflet nou şi, prin urmare, nerăbdător să trăiască experienţe. „Eu sunt lumina”, spunea el. „Eu sunt lumina”. Totuşi, nici faptul că o spunea, nici faptul că o ştia nu puteau să se substituie experienţei de a fi lumină. În împărăţia din care venea acest suflet nu exista decât lumină. Fiecare suflet era măreţ, fiecare suflet era magnific şi fiecare suflet radia strălucirea luminii Mele impresionante. Şi, astfel, micul suflet despre care vorbeam era ca o lumânare în soare. In mijlocul luminii măreţe – din care el era o părticică – nu putea să se vadă, nici să trăiască experienţa ca Cine şi Ce Era el cu Adevărat.
Şi, astfel, acest suflet tânjea continuu să se cunoască. Şi, atât de fierbinte era această dorinţă, încât într-o zi am spus „ştii tu, Micuţule, ce trebuie să faci ca să-ţi împlineşti această dorinţă teribilă?” „Doamne! Ce trebuie să fac? Aş face orice!”, a spus micul suflet.
„Trebuie să te separi de noi ceilalţi”, am răspuns Eu „şi trebuie să aduci întunericul asupra ta”.
„Ce înseamnă întuneric, Atotputernice?”, a întrebat micul suflet.
„Ceea ce tu nu eşti”, am răspuns Eu şi sufletul a înţeles.
Şi aşa a şi făcut, rupându-se de Întreg – da, trecând chiar într-o altă împărăţie. Aici sufletul a avut puterea de a trăi experienţa tuturor felurilor de întuneric. Şi asta a şi făcut.
Şi totuşi, în mijlocul întunericului de necuprins, el a strigat: „Tată, Tată, de ce m-ai părăsit?”4 Aşa cum ai făcut şi tu în zilele tale cele mai negre. Dar Eu nu te-am părăsit niciodată, totdeauna sunt alături de tine, gata să-ţi amintesc Cine Eşti Tu cu Adevărat; gata. Întotdeauna gata să te chem acasă.
De aceea, fii lumină în întuneric şi nu-l blestema.
Şi nu uita Cine Eşti în momentul în care eşti înconjurat de ceea ce nu eşti. Şi adu slavă creaţiei, chiar dacă te străduieşti s-o schimbi.
Şi să ştii că ceea ce faci în timpul celor mai mari încercări va fi spre marele tău triumf. Pentru că experienţa pe care o creezi este afirmarea lui Cine Eşti – şi a lui Cine Vrei să Fii.
Ţi-am spus această poveste – parabola micului suflet şi a soarelui -ca să înţelegi mai bine de ce lumea este aşa cum este şi cum se poate schimba într-o clipă, în momentul în care toţi îşi amintesc adevărul divin al realităţii lor celei mai înalte.
Există unii care spun că viaţa este o şcoală şi că aceste lucruri pe care le observi şi le trăieşti ca experienţă în viaţa ta au menirea de a te învăţa. Ţi-am mai spus-o şi ţi-o spun din nou:
Nu ai venit în viaţa asta ca să înveţi ceva; trebuie doar să demonstrezi ceea ce ştii deja. În cadrul acestei demonstraţii pui în funcţiune tot ceea ce ştii şi te creezi din nou prin experienţă. În felul acesta, îţi justifici viaţa şi îi dai sens. In felul acesta, o faci să fie sfântă.
Vrei să spui că toate lucrurile rele care ni se întâmplă, există pentru că noi le-am ales? Vrei să spui că până şi nenorocirile şi dezastrele din lume sunt, la un anumit nivel, create de noi ca să putem trăi „experienţa opusului lui Cine Suntem”? Şi, dacă este aşa, nu există vreun mod mai puţin dureros – pentru noi înşine şi pentru ceilalţi -de a ne crea ocazii de a trăi experienţa de noi înşine?
Ai pus câteva întrebări şi toate sunt bune. Să le luăm pe rând.
Nu, nu toate lucrurile, pe care le numeşti rele şi care ţi se întâmplă, apar pentru că tu le-ai ales. Cel puţin, nu în sensul conştient, aşa cum ai implicat tu. Ele sunt, toate, propria ta creaţie. Tu eşti întotdeauna în cursul unui proces de creaţie în fiecare moment, în fiecare minut, în fiecare zi. Cum poţi crea, vom vedea mai târziu. Momentan, crede-Mă pe cuvânt, eşti o mare maşinărie de creat şi tu produci ceva, în adevăratul sens al cuvântului, cu aceeaşi viteză cu care gândeşti.
Evenimente, întâmplări, ocazii, condiţii, circumstanţe – toate sunt create de conştienţă. Conştienţa individuală este suficient de puternică.
Poţi să-ţi imaginezi ce gen de energie creatoare este emisă ori de câte ori doi sau mai mulţi se adună în numele Meu5. Dar conştienţa de masă? Ei bine, aceasta este atât de puternică, încât poate crea evenimente şi împrejurări de importanţă mondială şi cu consecinţe planetare.
N-ar fi potrivit să spunem – cel puţin nu în modul în care înţelegi tu – că tu alegi aceste consecinţe. Tu nu le alegi, aşa cum nu le aleg nici Eu. Ca şi Mine, tu le observi. Şi decizi Cine Eşti în raport cu ele.
Şi totuşi nu există victime în această lume şi nici ticăloşi. Şi nici tu nu eşti o victimă a alegerii altora. La un anumit nivel, voi toţi aţi creat ceea ce spuneţi că detestaţi – şi, întrucât aţi creat, aţi şi ales.
Acesta este un nivel înalt de gândire, unul pe care toţi Maeştrii îl ating mai devreme sau mai târziu. Pentru că, numai când ei îşi acceptă responsabilitatea pentru întreg, numai atunci pot să ajungă la puterea de a schimba o parte din el.
Atâta timp cât accepţi noţiunea că există altceva sau altcineva acolo, undeva, care „acţionează” asupra ta, îţi anihilezi puterea de a face ceva. Numai când spui „eu am făcut aceasta”, poţi găsi puterea de a face o schimbare.
Este mult mai uşor să schimbi ceea ce faci tu, decât să schimbi ceea ce face altul.
Primul pas în a schimba ceva este să ştii şi să accepţi că tu ai ales ca acest ceva să fie ceea ce este. Dacă nu poţi să accepţi aceasta la nivel personal, fii de acord, prin capacitatea ta de înţelegere, că Noi cu toţii Una suntem6 Caută deci să creezi schimbare, nu pentru că un lucru este greşit, ci pentru că nu mai afirmă cu acurateţe Cine Eşti.
Există un singur motiv pentru a face orice: ca o afirmaţie către universul lui Cine Eşti.
Folosită în felul acesta, viaţa devine creatoare de Sine. Foloseşti viaţa pentru a-ţi crea propriul Sine ca Cine Eşti şi Cine ai Vrut Întotdeauna să Fii. Există, de asemenea, doar un singur motiv pentru a anula ceea ce a fost făcut: pentru că nu mai este o afirmaţie a lui Cine Vrei Tu să Fii. Aceasta nu te reflectă.
Aceasta nu te reprezintă. (Adică, nu mai eşti re-prezentat.)
Dacă doreşti să fii reprezentat cu acurateţe, trebuie să te străduieşti să schimbi în viaţa ta orice nu se potriveşte cu imaginea ta pe care doreşti să o proiectezi în eternitate.
În cel mai larg sens, toate lucrurile „rele” care ţi se întâmplă sunt alese de tine. Greşeala e, nu în faptul că le-ai ales, ci în faptul că le numeşti rele. Pentru că, numindu-le rele, îţi numeşti Sinele tău ca fiind rău, fiindcă tu le-ai creat. Nu poţi să accepţi o asemenea etichetă, aşa că, în loc să-ţi etichetezi Sinele ca fiind rău, te lepezi de propriile tale creaţii.
Această necinste intelectuală şi spirituală este cea care te face să accepţi o lume în care condiţiile sunt aşa cum sunt. Ar fi cu totul altceva dacă ar trebui să accepţi o responsabilitate personală faţă de lume – sau măcar să o simţi ca pe un sentiment interior profund. Aceasta ar fi fără îndoială adevărat, dacă toţi oamenii s-ar simţi responsabili. Faptul că acesta este un lucru atât de clar face ca totul să fie îngrozitor de dureros şi usturător de ironic.
Calamităţile şi dezastrele naturale din lume – tornadele şi uraganele, vulcanii şi inundaţiile, dezordinea fizică nu sunt create în mod special de voi. De voi este creat doar gradul în care aceste evenimente vă ating viaţa.
În univers apar evenimente pe care nici cea mai exaltată imaginaţie nu ar putea pretinde că au fost provocate sau create de voi. Aceste evenimente sunt create de conştienţa combinată a omului. Creând împreună, întreaga omenire produce aceste experienţe. Ceea ce faceţi fiecare dintre voi, în mod individual este să vă mişcaţi printre ele, hotărând dacă au vreo semnificaţie pentru voi şi înţelegând Cine şi Ce Sunteţi în relaţie cu ele.
Astfel, voi creaţi în mod colectiv şi individual viaţa şi timpurile pe care le trăiţi ca experienţă, numai pentru scopul evoluţiei sufletului.
Ai întrebat dacă există un mod mai puţin dureros de a trece prin acest proces şi răspunsul este – da – dar atunci nu se va schimba nimic în cadrul experienţei voastre exterioare. Modalitatea de a reduce durerea pe care o asociaţi cu experienţele şi evenimentele pământeşti – atât ale voastre cât şi ale altora – este prin a schimba felul în care le priviţi.
Nu puteţi schimba evenimentul exterior (pentru că acesta a fost creat de o mulţime dintre voi şi voi nu sunteţi suficient de evoluaţi în conştiinţa voastră pentru a schimba în mod individual ceea ce a fost creat în mod colectiv), prin urmare, trebuie să schimbaţi experienţa interioară.
Acesta este drumul pentru a deprinde măiestria de a trăi.
Nimic nu este dureros în şi prin el însuşi. Durerea este rezultatul unei gândiri greşite. Este o eroare în modul de a gândi. Un Maestru poate să facă să dispară cea mai cumplită durere. În acest fel, Maestrul vindecă.
Durerea provine din faptul că judeci un lucru. Renunţă la judecată şi durerea dispare.
Judecata se bazează adesea pe experienţa anterioară.
Ideea ta despre un lucru derivă dintr-o idee anterioară despre acel lucru. Această idee anterioară rezultă dintr-o idee şi mai veche şi aceea din alta şi aşa mai departe, ca într-un joc, până când ajungi hăt departe, în spate, în sala oglinzilor, la ceea ce Eu numesc primul gând.
Orice gând este creator şi nu există nici un gând mai puternic decât gândul originar. De aceea, acesta este numit, uneori, păcatul originar.
Păcatul originar apare când primul tău gând despre un lucru se dovedeşte a fi o eroare. Această eroare se reface de multe ori, când îţi apare al doilea şi al treilea gând despre acel lucru. Lucrarea Sfântului Duh este să te inspire către noi înţelegeri care te pot elibera de greşelile tale.
Vrei să spui că n-ar trebui să mă simt prost când mă gândesc la copiii înfometaţi din Africa, la violenţa şi nedreptatea din America, la cutremurul care a omorât sute de oameni în Brazilia?
Nu există „ar trebui” şi „nu ar trebui” în lumea lui Dumnezeu. Fă ce vrei. Fă ceea ce te reflectă, ceea ce te reprezintă ca o versiune mai grandioasă a Sinelui tău. Dacă vrei să te simţi prost, simte-te prost.
Dar nu judeca şi nu condamna, pentru că tu nu ştii de ce se întâmplă un lucru şi nici ce scop are el.
Şi aminteşte-ţi: ceea ce tu condamni te va condamna şi, într-o zi, vei ajunge să fii ceea ce judeci.7
Caută, mai degrabă, să schimbi aceste lucruri care nu mai reprezintă imaginea cea mai înaltă a lui Cine Eşti, sau sprijină-i pe cei care le schimbă. Dar binecuvântează totul – deoarece totul reprezintă creaţia lui Dumnezeu prin trăirea vieţii şi aceasta este cea mai înaltă creaţie.
Ai putea să te opreşti puţin ca să-mi trag sufletul? Te-am auzit spunând că, în lumea lui Dumnezeu, nu există „ar trebui” sau „n-ar trebui”?
E adevărat.
Cum se poate aşa ceva? Dacă nu există în lumea Ta, atunci unde ar putea fi?
Chiar, unde.?
Repet întrebarea: unde altundeva ar putea apărea „ar trebui” şi „n-ar trebui”, dacă nu în lumea Ta.
În imaginaţia ta.
Dar cei care m-au învăţat despre corect şi greşit, despre ce să faci şi ce să nu faci, despre ce ar trebui şi n-ar trebui, mi-au spus că aceste reguli au fost stabilite de Tine – de Dumnezeu.
Atunci cei care te-au învăţat au greşit. Eu nu am stabilit niciodată ce este „corect” sau „greşit” – „ce să faci şi ce sa nu faci”. Dacă aş fi făcut-o v-aş fi lipsit complet de cel mai mare dar pe care-l aveţi – posibilitatea de a face ce vă place şi de a trăi experienţa rezultatelor faptelor voastre; şansa de a vă crea din nou după imaginea şi asemănarea lui Cine Sunteţi Voi cu Adevărat; spaţiul în care să produceţi o realitate a Sinelui vostru din ce în ce mai înalt, bazată pe ideea voastră grandioasă despre ceea ce sunteţi voi capabili să faceţi.
A spune că ceva – un gând, un cuvânt, o acţiune – este „greşit” ar echivala cu a vă spune să nu-l faceţi. A vă spune să nu-l faceţi ar însemna să vă interzic. A vă interzice ceva ar însemna să vă impun restricţii. A vă impune restricţii ar însemna să neg realitatea lui Cine Eşti cu Adevărat, ca şi ocazia ca voi să creaţi şi să trăiţi experienţa acestui adevăr.
Există oameni care spun că v-am dat liberul arbitru şi afirmă în acelaşi timp că, dacă voi nu vă supuneţi Mie, Eu vă trimit în iad. Ce fel de liber arbitru este ăsta? Nu înseamnă o batjocură la adresa lui Dumnezeu – ca să nu mai vorbim de calitatea adevăratelor relaţii dintre noi?
Intrăm acum într-un alt domeniu pe care vream să-l discut, adică toată treaba asta cu raiul şi cu iadul. După câte-mi dau seama, iadul nu există.
Există iad, dar el nu este aşa cum îl gândiţi voi şi nu trăiţi experienţa lui din motive care v-au fost date.
Ce este iadul?
Este trăirea produsului celui mai rău posibil ieşit din alegerile, deciziile şi creaţiile voastre. Este consecinţa naturală a oricărui gând care Mă neagă pe Mine sau care spune „nu” lui Cine Eşti în relaţie cu Mine.
Este durerea pe care o suferi când gândeşti greşit, dar chiar termenul a gândi greşit este o inadvertenţă, deoarece nu există nimic despre care să spui că este greşit. Iadul este opusul bucuriei. Este nerealizarea. Este a şti Cine şi Ce Eşti şi a nu reuşi să trăieşti această experienţă. Înseamnă a fi mai puţin decât poţi fi.
Acesta este iadul şi nu există nimic mai aprig pentru sufletul vostru.
Dar iadul nu există ca un loc pe care ţi l-ai imaginat – unde arzi într-un foc veşnic – sau ca o stare de chin permanent. Cu ce scop ar fi făcut Eu aşa ceva? Chiar dacă Mi-ar fi venit un gând teribil de ne-Dumnezeiesc că voi nu „meritaţi” raiul, de ce aş fi simţit Eu nevoia să caut un mod de răzbunare, de pedeapsă pentru eşecul vostru? N-ar fi fost mai simplu pentru Mine să Mă descotorosesc de voi? Ce parte răzbunătoare din Mine M-ar fi făcut să vă supun unei suferinţe eterne de un gen şi la un nivel dincolo de orice imaginaţie?
Dacă ai răspunde că dintr-o nevoie de dreptate, oare simpla interzicere a comuniunii cu Mine în ceruri nu ar fi făcut dreptate? E oare nevoie şi de o durere nesfârşită?
Îţi spun că nu există o astfel de experienţă de după moarte ca cea care a fost construită de teologiile voastre bazate pe frică. Există totuşi o experienţă a sufletului atât de nefericită, atât de incompletă, atât de parţială, atât de separată de bucuria cea mai mare a lui Dumnezeu, încât pentru sufletul vostru aceasta înseamnă iad.
Dar îţi spun că Eu nu vă trimit acolo, nici nu vă fac să trăiţi această experienţă. Voi înşivă creaţi experienţa, oricând şi ori de câte ori vă separaţi Sinele de gândul cel mai înalt legat de voi înşivă. Voi înşivă creaţi experienţa, ori de câte ori vă negaţi Sinele; ori de câte ori îl respingeţi pe Cine şi Ce Eşti cu Adevărat.
Şi totuşi nici măcar această experienţă nu este eternă. Ea nu poate fi, pentru că planul Meu nu este să vă separ de Mine pentru veşnicie. Într-adevăr, aşa ceva este imposibil, deoarece, pentru a ajunge la o asemenea stare de fapt, nu numai tu trebuie să-l renegi pe Cine Eşti, ci şi Eu. Iar asta Eu n-am s-o fac niciodată. Şi, atâta timp cât unul dintre noi deţine adevărul despre voi, acest adevăr trebuie, până la urmă, să învingă.
Dar dacă nu există iad, asta înseamnă că eu pot să fac ce vreau, să acţionez cum vreau, să comit orice faptă fără frică de pedeapsă?
Oare de frică ai tu nevoie ca să fii, să faci şi să ai ceea ce este corect în mod intrinsec? Trebuie să fii ameninţat, ca „să fii bun”? Şi ce înseamnă „să fii bun”? Cine hotărăşte aceasta, până la urmă? Cine dă îndrumările? Cine stabileşte regulile?
Adevăr vă spun Eu vouă: Voi sunteţi singurii care faceţi regulile. Voi stabiliţi liniile directoare. Şi voi hotărâţi cât de bine este ceea ce aţi făcut; cât de bine este ceea ce faceţi. Pentru că voi sunteţi singurii care aţi decis Cine şi Ce Sunteţi cu Adevărat şi Cine Vreţi să Fiţi. Şi voi sunteţi singurii care puteţi să stabiliţi cât de bine este ceea ce faceţi.
Nimeni altcineva nu vă va judeca niciodată, pentru că, de ce şi cum ar putea Dumnezeu să judece propria creaţie şi să o eticheteze drept rea? Dacă aş fi vrut ca voi să fiţi şi să faceţi totul perfect, v-aş fi lăsat în starea de totală perfecţiune din care proveniţi. Întregul scop a fost ca voi să vă descoperiţi pe voi înşivă, să vă creaţi Sinele aşa cum sunteţi cu adevărat – şi aşa cum doriţi cu adevărat să fiţi. Dar n-aţi fi putut fi aşa decât dacă vi s-ar fi dat şansa de a fi altceva.
Să vă pedepsesc deci pentru că aţi ales ceea ce Eu Însumi v-am aşternut în faţă? Dacă n-aş fi vrut ca voi să aveţi şi o altă posibilitate de alegere, aş mai fi creat una în afară de prima?
Aceasta este o întrebare pe care trebuie să ţi-o pui înainte de a-Mi acorda Mie rolul de Dumnezeu care pedepseşte.
Răspunsul direct la întrebarea ta este, da! poţi să faci ce doreşti, fără frica de pedeapsă. Totuşi, trebuie să fii conştient de consecinţe.
Consecinţele sunt rezultatul. Urmarea firească. Aceasta nu este acelaşi lucru cu răsplata sau pedeapsa. Urmarea, pur şi simplu. Este ceea ce rezultă din aplicarea naturală a legilor naturale. Este ceea ce apare în mod previzibil, ca o consecinţă a ceea ce a apărut.
Întreaga viaţă fizică funcţionează în concordanţă cu legile naturale. În clipa în care-ţi aminteşti aceste legi şi le aplici, stăpâneşti viaţa la nivel fizic. Ceea ce ţie îţi pare a fi pedeapsă – sau ceea ce numeşti rău sau ghinion – nu este altceva decât o lege naturală care se manifestă.
Deci, dacă eu aş cunoaşte aceste legi şi m-aş supune lor, nu aş mai avea nici un necaz? Asta vrei să-mi spui?
N-ai mai trăi niciodată experienţa că Sinele tău este în, ceea ce numeşti tu, „necaz”. N-ai mai considera nici o situaţie în viaţă ca fiind o problemă. N-ai mai întâmpina nici un eveniment cu un tremur interior. Ai pune capăt tuturor grijilor, îndoielii şi fricii. Ai trăi aşa cum ţi-ai imaginat că au trăit Adam şi Eva – nu ca nişte spirite fără trup în împărăţia absolutului, ci ca spirite întrupate în împărăţia relativului. Ai avea toată libertatea, bucuria şi pacea şi toată înţelepciunea, înţelegerea şi puterea Spiritului care eşti. Ai fi o fiinţă complet realizată.
Aceasta este ţinta sufletului tău. Acesta este scopul – să se realizeze pe deplin cât timp este în trup; să devină întruparea a tot ce este cu adevărat. Acesta este planul Meu pentru voi. Acesta este idealul Meu: ca Eu să Mă realizez prin voi. Şi astfel, conceptul este transformat în experienţă şi Eu Mă pot cunoaşte pe Mine Însumi prin experienţă.
Legile Universului sunt legi pe care Eu le-am stabilit. Ele sunt legi perfecte, creând o funcţie perfectă a ceea ce este fizic.
Ai văzut vreodată ceva mai perfect decât un fulg de zăpadă? Totul este un mister: complexitatea lui, forma lui, simetria lui, faptul că este conform cu el însuşi şi diferit de orice altceva. Te minunezi de miracolul acestei manifestări a Naturii. Dar, ia gândeşte-te, dacă pot să fac aşa ceva cu un singur fulg de zăpadă, ce pot să fac – ce am făcut – cu întregul univers?
Dacă ai putea să-i vezi simetria, perfecţiunea formelor – de la corpul cel mai mare la particula cea mai mică – realitatea ta n-ar putea să-i cuprindă întregul adevăr. Chiar şi acum când îţi arăt imagini din el nu poţi să-ţi închipui sau să-i înţelegi implicaţiile. Şi totuşi ştii că există implicaţii – mult mai complexe şi mult mai extraordinare decât poate înţelegerea ta actuală să cuprindă. Shakespeare al vostru a spus-o minunat: Există mai multe lucruri în cer şi pe pământ, Horatio, decât aţi visat în filosofia voastră8.
Şi cum pot cunoaşte eu aceste legi? Cum le pot învăţa?
Nu se pune problema să le înveţi, ci să ţi le aminteşti.
Şi cum mi le pot aminti?
Începe prin a sta liniştit. Linişteşte lumea exterioară, astfel încât lumea ta interioară să capete vedere. Tu cauţi privirea interioară pe care nu o poţi avea cât timp eşti atât de profund implicat în realitatea exterioară. Caută deci să intri în tine cât mai mult cu putinţă. Şi, când nu intri în tine, vino din tine atunci când te ocupi de lumea exterioară.
Aminteşte-ţi următoarea axiomă:
Dacă nu intri înăuntrul tău, rămâi pe dinafară.
Pune pe cineva să repete fraza, în aşa fel încât ea să se refere la tine:
Dacă nu intru înăuntrul meu, rămân pe dinafară.
Tu ai rămas pe dinafară toată viaţa ta, dar nu trebuie să fie aşa şi niciodată nu a trebuit. Nu există nimic ce tu nu poţi să fii, nu există nimic ceea ce tu nu poţi să faci. Nu există nimic ceea ce tu nu poţi să ai.
Sună de parcă mi-ai promite luna de pe cer.
Ce altfel de promisiune ai vrea să-ţi facă Dumnezeu? M-ai crede dacă ţi-aş promite mai puţin?
De mii de ani încoace oamenii nu au încredere în promisiunile lui Dumnezeu, pentru motivul cel mai ciudat: erau prea bune ca să fie adevărate. Aşa că aţi ales o promisiune mai mică – o dragoste mai mică. Promisiunea cea mai mare făcută de Dumnezeu provine din dragostea cea mai mare. Nu poţi să-ţi imaginezi o dragoste perfectă, aşa că o promisiune perfectă este de neconceput, cum de neconceput este o persoană perfectă. De aceea nu poţi să crezi nici măcar în Sinele tău.
A nu reuşi să crezi în toate acestea înseamnă a nu reuşi să crezi în Dumnezeu. Asta, deoarece credinţa în Dumnezeu aduce după sine credinţa în cel mai mare dar al lui Dumnezeu – iubirea necondiţionată – şi cea mai mare promisiune a lui Dumnezeu – un potenţial nelimitat.
Pot să te întrerup? Nu pot să sufăr să-l întrerup pe Dumnezeu când vorbeşte dar am mai auzit povestea asta cu potenţialul nelimitat care nu se potriveşte cu experienţa umană. Nu vorbim despre dificultăţile întâmpinate de omul obişnuit. Ce ne facem, însă, cu dificultăţile pe care le întâmpină cei născuţi cu deficienţe mentale sau fizice? Oare potenţialul lor este nelimitat?
Aşa scrie chiar în scriptura voastră – în multe feluri şi în multe locuri.
Dă-mi un exemplu.
Uită-te să vezi ce aţi scris în Biblie, Facerea, capitolul 11, versetul 6.
Se spune, „Şi Domnul a zis: Iată, ei sunt un singur popor, şi toţi au aceeaşi limbă; şi iacă de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă ce şi-au pus în gând”.
Da. În asta ai încredere?
Dar nu răspunde la întrebarea despre cei slabi, cei infirmi cei handicapaţi, cei care au nişte limite.
Nu crezi că ei au nişte limite pe care şi le-au ales singuri? Crezi că în viaţă un suflet omenesc este pus din întâmplare în faţa unor probleme -oricare ar putea fi ele? Asta îţi închipui?
Vrei să spui că un suflet alege cu mult înainte ce fel de viaţă vrea să trăiască ca experienţă?
Nu, aceasta ar distruge scopul întâlnirii cu acele probleme. Scopul este de a-ţi crea propria experienţă – şi astfel să-ţi creezi Sinele – în momentul glorios al lui Acum. De aceea tu nu-ţi alegi cu mult înainte viaţa pe care o vei trăi ca experienţă.
Poţi totuşi să-ţi selectezi persoanele, locurile şi evenimentele – condiţiile şi împrejurările, solicitările şi obstacolele, oportunităţile şi opţiunile – cu care să-ţi creezi propria experienţă. Poţi să selectezi culorile paletei, instrumentele, maşinăriile. Ceea ce creezi cu ele este propria ta afacere. Aceasta este afacerea vieţii.
Potenţialul tău este nelimitat în tot ceea ce ai ales să faci. Să nu-ţi închipui că un suflet care s-a încarnat într-un trup pe care-l numeşti limitat nu şi-a atins potenţialul complet, pentru că nu ştii ce încerca să facă acel suflet. Tu nu-i înţelegi programul. Nu-ţi sunt clare intenţiile lui.
De aceea, binecuvântează fiecare persoană şi situaţie şi mulţumeşte. În felul acesta recunoşti perfecţiunea creaţiei lui Dumnezeu şi-ţi arăţi încrederea în ea. Pentru că, în lumea lui Dumnezeu, nu există nimic întâmplător şi nu există ceea ce voi numiţi coincidenţă, iar această lume nu este dirijată de alegeri la întâmplare sau de ceva numit soartă.
Dacă un fulg de zăpadă are o formă absolut perfectă, nu crezi că acelaşi lucru s-ar putea spune despre ceva atât de minunat cum ar fi viaţa ta?
Dar până şi Iisus i-a vindecat pe cei bolnavi. De ce i-ar vindeca el, dacă starea lor ar fi atât de „perfectă”?
Iisus nu i-a vindecat pe cei pe care i-a vindecat, deoarece a considerat condiţia lor ca fiind imperfectă. El i-a vindecat pe cei pe care i-a vindecat, pentru că a văzut că acele suflete aveau nevoie de vindecare ca parte a evoluţiei lor. El a văzut perfecţiunea procesului de evoluţie. El a recunoscut şi a înţeles intenţia sufletului. Dacă Iisus ar fi simţit că tot ceea ce înseamnă boală fizică sau mentală reprezintă imperfecţiunea, n-ar fi fost mai simplu să vindece pe toată lumea de pe planetă dintr-o dată? Te îndoieşti că ar fi putut-o face?
Nu. Cred că ar fi putut.
Bine. Deci mintea doreşte cu ardoare să ştie: De ce nu a făcut-o? De ce a ales Christos ca unii să sufere şi alţii să fie vindecaţi? De fapt, de ce permite Dumnezeu suferinţa?
Această întrebare a fost pusă înainte şi răspunsul rămâne acelaşi.
Există perfecţiune în procesul de evoluţie şi întreaga viaţă provine din alegere. Nu se cuvine să intervenim în alegere şi nici să avem dubii în privinţa ei. Şi, în mod special, nu se cuvine să o condamnăm.
Ceea ce se cuvine este să observăm şi apoi să facem orice poate fi făcut pentru a ajuta sufletul ca, în căutarea lui, să facă o alegere mai înaltă. Priviţi deci cu atenţie alegerile făcute de alţii, dar nu judecaţi. Înţelegeţi că alegerea lor este perfectă pentru ei în acest moment, dar fiţi gata să-i ajutaţi atunci când va veni clipa când ei caută o nouă alegere, o alegere diferită – o alegere mai înaltă.
Intraţi în comuniune cu sufletele altora şi, atunci, scopurile şi intenţiile lor vă vor fi clare. Aşa a făcut Iisus cu cei pe care i-a vindecat şi cu toţi cei a căror viaţă a atins-o. Iisus i-a vindecat pe toţi cei care au venit la el sau pe cei trimişi de alţii ca să se roage pentru ei. El nu a făcut nici o vindecare la întâmplare. Dacă ar fi făcut-o, ar fi însemnat că încalcă Legea sacră a Universului:
Lasă fiecare suflet să meargă pe drumul lui.
Dar asta înseamnă oare că nu trebuie să ajutăm pe nimeni fără să ni se ceară ajutor? Sigur că nu, pentru că altfel nu i-am mai ajuta pe copiii care mor de foame în India, sau masele de oameni torturaţi din Africa, sau pe cei săraci şi umiliţi de pretutindeni. S-ar pierde orice efort umanitar şi s-ar interzice orice act de caritate.
Trebuie oare să aşteptăm ca un individ să strige plin de disperare, sau ca o naţiune să implore după ajutor înainte ca să ni se dea voie să facem ceea ce este indubitabil corect?
Vezi, răspunsul este inclus în întrebare. Dacă un lucru e indubitabil corect, fă-l, dar adu-ţi aminte să judeci perfect ceea ce înseamnă „corect „şi „greşit”.
Un lucru este corect sau greşit, deoarece aşa îl consideri tu. Un lucru nu este corect sau greşit în mod intrinsec.
Nu este?
„Corect” sau „greşit” nu este o condiţie intrinsecă, ci o judecare subiectivă într-un sistem personal de valori. Prin judecarea voastră subiectivă vă creaţi Sinele – prin valorile voastre personale vă determinaţi şi vă demonstraţi Cine Sunteţi.
Lumea există exact aşa cum e, tocmai pentru ca să poţi emite aceste judecăţi. Dacă lumea ar exista în condiţii perfecte, procesul tău de creare a Sinelui în viaţă ar fi terminat. S-ar sfârşi.
Cariera unui avocat s-ar termina mâine, dacă nu ar mai exista părţi în proces. Cariera unui doctor s-ar termina mâine, dacă nu ar mai exista boală. Cariera unui filosof s-ar termina mâine, dacă nu ar mai fi întrebări.
Şi cariera lui Dumnezeu s-ar termina mâine, dacă nu ar mai fi probleme.
Precis. Ai spus-o perfect. Cu toţii ne-am termina activitatea de creaţie dacă nu ar mai fi ce să creăm. Dar toţi avem un interes enorm să facem ca jocul să continue. Oricât de mult am spune că ne-ar plăcea să rezolvăm toate problemele, nu îndrăznim să rezolvăm toate problemele, pentru că n-ar mai fi nimic altceva de făcut.
Concernurile voastre industrial-militare înţeleg acest lucru foarte bine. De aceea se opun cu putere oricărei încercări de a se instala un guvern care să nu mai vrea război nicăieri.
Şi instituţiile voastre medicale înţeleg aceasta. De aceea se opun cu străşnicie oricărui nou medicament sau tratament miraculos şi trebuie să o facă pentru a putea supravieţui – ca să nu mai vorbim chiar de posibilitatea apariţiei miracolelor.
Comunităţii voastre religioase îi este foarte clar acest lucru. De aceea atacă permanent orice definiţie a lui Dumnezeu care nu include frica, judecata şi răsplata şi orice definiţie a Sinelui care nu include propria lor idee asupra unicului drum spre Dumnezeu.
Dacă Eu îţi spun că tu eşti Dumnezeu, ce se întâmplă cu religia? Dacă Eu îţi spun că eşti vindecat, ce se întâmplă cu ştiinţa şi medicina? Dacă Eu îţi spun că veţi trăi în pace, ce se întâmplă cu făcătorii de pace? Dacă Eu vă spun că lumea este reparată, dreasă, ce se întâmplă cu lumea?
Dar cu cei care repară?
Lumea este compusă esenţialmente din două feluri de oameni: cei care îţi dau ceea ce ai nevoie şi cei care dreg. Într-un anumit sens, chiar şi cei care, pur şi simplu, îţi dau ceea ce ai nevoie – măcelarii, brutarii, lumânărarii – sunt, de asemenea, şi cei care dreg. Pentru că, a dori ceva înseamnă adesea a avea nevoie de acel ceva. Din acest motiv se spune că dependenţii de droguri şi alcool au nevoie să se dreagă.
Fiţi atenţi ca dorinţa voastră să nu devină dependenţă.
Vrei să spui că lumea va avea întotdeauna probleme? Spui că Tu vrei cu adevărat ca aşa să stea lucrurile?
Ceea ce spun este că lumea există aşa cum e – exact ca şi fulgul de nea care există aşa cum e – prin forma care i s-a dat. Tu l-ai creat aşa cum este – în acelaşi mod în care ţi-ai creat viaţa aşa cum este.
Eu vreau ceea ce tu vrei. In clipa în care vei vrea cu adevărat să pui capăt foametei, nu va mai fi foamete. Ţi-am dat toate resursele să acţionezi astfel. Ai toate instrumentele cu care să-ţi faci alegerea. N-ai făcut-o, nu pentru că nu poţi să o faci. Omenirea ar putea să termine mâine cu foametea mondială. Voi alegeţi să nu o faceţi.
Pretindeţi că există motive întemeiate pentru care 40.000 de oameni pe zi trebuie să moară de foame. Nu există motive întemeiate. Şi totuşi, atunci când spuneţi că nu puteţi să faceţi nimic pentru a-i opri pe cei 40.000 de oameni să moară de foame, aduceţi pe lume 50.000 de oameni pe zi care să înceapă o viaţă nouă. Şi aceasta numiţi voi dragoste. Aceasta numiţi planul lui Dumnezeu. Este un plan complet lipsit de logică sau de raţiune şi, cu atât mai mult, lipsit de compasiune.
Îţi demonstrez în termeni foarte clari că lumea există aşa cum există deoarece voi aţi ales vă fie aşa. În mod sistematic vă distrugeţi mediul înconjurător şi apoi definiţi aşa numitele dezastre naturale ca fiind o dovadă a unei farse crude din partea lui Dumnezeu, a modurilor dure de manifestare ale Naturii. Voi v-aţi făcut o farsă vouă înşivă şi modurile voastre de manifestare sunt crude.
Nimic, nimic nu este mai blând decât Natura şi nimic, nimic nu a fost mai crud cu Natura decât omul. Cu toate acestea, vă daţi la o parte din orice înseamnă implicarea voastră; negaţi orice responsabilitate. Ziceţi că nu este vina voastră. Şi aici aveţi dreptate.
Nu se pune problema de vină, e o problemă de alegere.
Puteţi să alegeţi mâine să puneţi capăt distrugerii pădurilor tropicale. Puteţi să alegeţi să opriţi distrugerea stratului protector care înconjoară planeta. Puteţi să alegeţi să încetaţi nesfârşitul masacru asupra ingeniosului ecosistem al pământului. Puteţi să căutaţi să reasamblaţi fulgul de zăpadă, sau cel puţin să-i opriţi topirea inexorabilă – dar o veţi face oare?
În mod similar, puteţi termina mâine orice război. Pur şi simplu. Cu uşurinţă. Nu e nevoie – nu a fost niciodată nevoie de altceva – decât ca voi toţi să fiţi de acord. Dar, dacă voi nu puteţi să fiţi cu toţii de acord asupra a ceva atât de elementar cum ar fi să nu vă mai omorâţi unul pe altul, cum puteţi ridica pumnul ameninţător spre Ceruri şi să cereţi să vi se pună ordine în viaţă.
Nu voi face nimic pentru voi din ceea ce voi nu veţi face pentru Sinele vostru. Aceasta este legea şi aceştia sunt proorocii9.
Lumea este în starea în care este din cauza voastră şi a alegerilor pe care le-aţi făcut – sau nu aţi reuşit să le faceţi.
(A nu decide, înseamnă a decide).
Pământul este în starea în care este din cauza voastră şi a alegerilor pe care le-aţi făcut – sau nu aţi reuşit să le faceţi.
Propria voastră viaţă este în starea în care este din cauza voastră şi a alegerilor pe care le-aţi făcut – sau nu aţi reuşit să le faceţi.
Dar eu nu am ales să fiu lovit de camionul acela! Eu nu am ales să fiu jefuit de un hoţ sau violat de un nebun. Oamenii ar putea să spună asta. Există oameni în lume care ar putea să spună asta.
Voi toţi sunteţi rădăcina cauzei pentru condiţiile care există şi care au creat în hoţ dorinţa sau nevoia de a fura. Voi toţi aţi creat conştienţa care face violul posibil. Doar atunci când tu vezi în tine însuţi motivul care a cauzat crima, începi, în sfârşit, să vindeci împrejurarea în care acest motiv a apărut.
Hrăniţi-i pe cei înfometaţi, daţi demnitate celor săraci. Oferiţi ocazii celor mai puţin norocoşi. Încetaţi cu atitudinile dăunătoare care ţin masele într-o stare de furie şi haos fără speranţă pentru un viitor mai bun. Renunţaţi la tabu-urile şi restricţiile fără rost în ceea ce priveşte energia sexuală – ajutaţi-i mai degrabă pe ceilalţi să înţeleagă cât de minunată este aceasta şi să o canalizeze cum trebuie.
Procedaţi în felul acesta şi veţi face un enorm pas înainte în a pune capăt pentru totdeauna hoţiilor şi violului. Cât despre aşa numitul „accident” – camionul care vine de după curbă, cărămida care cade din cer – învăţaţi să acceptaţi un astfel de incident ca pe o mică parte dintr-un mozaic mai mare. Aţi venit aici ca să duceţi la îndeplinire un plan individual pentru propria voastră salvare. Totuşi, această salvare nu înseamnă să scăpaţi de capcanele diavolului. Nu există ceva care să se cheme diavol şi iadul nu există. Vă salvaţi de uitarea non-realizării de Sine.
Nu puteţi pierde această bătălie. Nu se poate să nu reuşiţi. Aceasta nu este câtuşi de puţin o bătălie, ci doar un proces de evoluţie. Totuşi, dacă nu ştiţi acest lucru, îl veţi considera o luptă continuă. E posibil să credeţi în această luptă suficient de mult timp pentru a crea o întreagă religie în jurul ei. Această religie vă va învăţa că lupta este punctul esenţial. Este o învăţătură falsă. Nu prin luptă avansaţi în acest proces. Victoria este câştigată prin actul de a vă preda.
Se întâmplă accidente, deoarece asta e. Anumite elemente ale procesului vieţii s-au adunat într-un anumit fel, la un anumit moment, cu anumite rezultate – rezultate pe care aţi ales, din motivele voastre personale, să le numiţi nefericite. Ele s-ar putea să nu fie câtuşi de puţin nefericite, dacă ne referim la programul sufletului vostru.
Adevăr vă spun Eu vouă: Nu există coincidenţă şi nimic nu este „întâmplător”. Fiecare eveniment şi aventură sunt chemate spre Sinele tău, de către Sinele tău, ca să creezi şi să trăieşti experienţa lui Cine Eşti Tu cu Adevărat. Toţi adevăraţii Maeştri ştiu acest lucru.
De aceea, Maeştrii mistici rămân imperturbabili în faţa celor mai rele experienţe ale vieţii (aşa cu le-aţi definit voi).
Cei mai mari învăţători ai religiei creştine înţeleg acest lucru. Ei ştiu că Iisus nu a fost zdruncinat de crucificare, ci chiar o aştepta. Ar fi putut să plece, dar nu a făcut-o. Ar fi putut-o opri în orice moment. Avea puterea să o facă. Dar nu a făcut-o. Şi-a dat voie să fie crucificat ca să poată reprezenta salvarea eternă a omului. Priveşte, a spus, ce pot Eu să fac. Priviţi ceea ce este adevărat şi aflaţi că şi voi puteţi face asemenea lucruri, ba chiar mai mult. Oare n-am spus Eu că voi sunteţi zei? Nu o credeţi şi, dacă nu o puteţi crede, atunci credeţi în voi înşivă, credeţi în Mine.
Atât de mare a fost compasiunea lui Iisus încât a implorat să i se dea o cale – şi a şi creat-o – ca să convingă lumea că toţi ar putea veni în Ceruri (realizare de sine) dacă nu prin altă cale, atunci prin El. Pentru că El a înfrânt nefericirea şi moartea. Acelaşi lucru I-aţi putea face şi voi.
Cea mai mare învăţătură a lui Christos nu a fost că voi veţi avea viaţă veşnică, ci că o aveţi; nu că voi veţi avea frăţie într-un Dumnezeu, ci că o aveţi; nu că voi veţi avea orice cereţi, ci că aveţi.
Tot ceea ce se cere este ca voi să ştiţi aceasta. Pentru că voi sunteţi creatorul realităţii şi viaţa nu poate să vă apară altfel decât în modul în care voi gândiţi că va apărea.
Voi gândiţi şi astfel o faceţi să existe. Acesta este primul pas în cadrul creaţiei. Dumnezeu Tatăl este gând. Gândul tău este părintele care dă naştere tuturor lucrurilor.
Aceasta este una dintre legile pe care trebuie să ne-o amintim?
Da.
Poţi să-mi mai spui şi altele?
V-am spus şi altele. Vi le-am spus pe toate, încă de la începutul timpurilor. Vi le-am spus iarăşi şi iarăşi. V-am trimis învăţător după învăţător. Voi nu-i ascultaţi pe învăţătorii trimişi de Mine. Voi îi omorâţi.
Dar de ce? De ce îi omorâm pe cei mai sfinţi dintre noi? Îi omorâm sau îi dezonorăm, ceea ce este aceleaşi lucru. De ce?
Centru că ei se opun oricărui gând pe care-l aveţi şi care M-ar nega pe Mine. Şi dacă e să vă negaţi propriul Sine, atunci trebuie să Mă negaţi pe Mine.
De ce aş vrea eu să Te neg pe Tine sau pe mine?
Pentru că ţi-e frică. Şi pentru că promisiunile Mele sunt prea bune ca să fie adevărate. Pentru că nu poţi să accepţi cel mai mare Adevăr.
Şi, în felul acesta, trebuie să te rezumi la o spiritualitate care te învaţă frica şi dependenţa şi intoleranţa, mai degrabă decât dragostea şi puterea şi acceptarea.
Eşti plin de frică şi cea mai mare frică a ta este că cea mai mare promisiune a Mea ar putea fi cea mai mare minciună a vieţii. Şi, astfel, tu creezi cea mai mare fantezie ca să te aperi: pretinzi că orice promisiune a lui Dumnezeu care-ţi dă putere şi îţi garantează dragostea trebuie să fie promisiunea falsă a diavolului. Dumnezeu n-ar face niciodată o astfel de promisiune, îţi spui tu în ge2ndul tău. Numai diavolul ar face-o – ca să te tenteze să negi adevărata identitate a lui Dumnezeu ca cea mai înfricoşătoare, geloasă, răzbunătoare, justiţiară, punitivă entitate între entităţi.
Chiar dacă această descriere se potriveşte cel mai bine definiţiei diavolului, (dacă ar exista unul), voi aţi atribuit caracteristici diavoleşti lui Dumnezeu pentru a vă autoconvinge să nu acceptaţi promisiunile Dumnezeieşti ale Creatorului vostru, sau calităţile Dumnezeieşti ale Sinelui.
Atât de mare este puterea fricii.
Încerc să scap de frică. Vrei să-mi spui – din nou – şi alte legi?
Prima Lege este că voi puteţi să fiţi, să faceţi şi să aveţi orice vă imaginaţi. A Doua Lege este că voi atrageţi lucrurile de care vă este frică.
Cum adică?
Emoţia este puterea care atrage. Voi veţi trăi experienţa lucrului de care vă temeţi foarte tare.
Un animal – pe care voi îl consideraţi o formă inferioară de viaţă (chiar dacă animalele acţionează cu mai multă integritate şi cu mai multă consecvenţă decât oamenii) – ştie imediat dacă vă este teamă de el.
Plantele – pe cale voi le consideraţi o formă chiar mai inferioară de viaţă – răspund oamenilor care le iubesc mult, mai bine decât celor cărora nu le pasă de ele.
Nimic din toate acestea nu este o coincidenţă. Nu există coincidenţă în univers – doar un proiect grandios, un „fulg de zăpadă” incredibil.
Emoţia este energie în mişcare. Când mişti energia, creezi efectul. Dacă mişti suficientă energie, creezi materia. Materia este energie conglomerată. Mişcată. Bruscată – şi apoi pusă la un loc. Dacă mânuieşti energia într-un anumit fel, suficient de mult timp, obţii materie.
Orice Maestru înţelege această lege. Este alchimia universului. Este secretul a tot ceea ce înseamnă viaţă.
Gândul este energie pură. Orice gând pe care-l ai, l-ai avut vreodată şi-l vei avea vreodată este creator. Energia gândului tău nu moare niciodată. Niciodată. El îţi părăseşte fiinţa şi se îndreptă cu capul înainte în univers, extinzându-se pentru totdeauna.
Un gând este pentru totdeauna.
Toate gândurile coagulează; toate gândurile întâlnesc alte gânduri, se întretaie într-un labirint incredibil de energie, formând un model în veşnică schimbare de o inexprimabilă frumuseţe şi de o inimaginabilă complexitate.
Energiile atrag energii asemănătoare, formând (pentru a folosi cuvinte simple) „bulgări” de energie de acelaşi fel. Când un număr de „bulgări” similari se întretaie unul cu altul – se izbesc unul de altul – ei se lipesc unul de altul (pentru a folosi un alt termen simplu). E nevoie de o cantitate incomensurabil de uriaşe de energie similară „care se lipeşte una de alta” pentru a forma materia.
Dar materia vrea să se formeze din energie pură. De fapt, acesta este singurul mod în care ea se poate forma.
O dată ce energia devine materie, ea rămâne materie pentru o vreme îndelungată – doar dacă construcţia ei nu este sfărâmată de o formă de energie opusă sau diferită.
Această energie diferită acţionând asupra materiei o dezmembrează, eliberând energia primordială din care a fost compusă.
Aceasta este, exprimată în termeni elementari, teoria bombei atomice. Einstein s-a apropiat mai mult decât orice altă fiinţă umană – dinaintea lui şi de la el încoace – de descoperirea, explicarea şi funcţionarea secretului creator al universului.
Acum ar trebui să înţelegi mai bine cum pot lucra împreună oamenii care se aseamănă – pentru a crea o anumită realitate prielnică. Expresia „ori de câte ori doi sau mai mulţi oameni sunt adunaţi în numele Meu”10 capătă acum mult mai mult înţeles.
Desigur, când societăţi întregi gândesc într-un anumit mod, se întâmplă foarte adesea lucruri uluitoare – nu toate neapărat de dorit. De exemplu, o societate care trăieşte în frică – foarte adesea, de fapt în mod inevitabil – produce, lucruri de care se teme cel mai mult.
În mod similar, comunităţi sau congregaţii mari găsesc adesea puterea care produce minuni prin gândire comasată – (sau ceea ce unii oameni numesc rugăciune în comun)
Şi trebuie să spun şi mai clar că, până şi indivizii – dacă gândul lor (rugăciune, speranţă, dorinţă, vis, frică) este uluitor de puternic – pot produce astfel de rezultate în ei şi prin ei înşişi. Iisus a făcut aceasta în mod regulat. El a înţeles cum să folosească energia şi materia, cum s-o aranjeze, cum s-o redistribuie, cum s-o controleze complet.
Mulţi Maeştri au ştiut aceasta. Mulţi o ştiu şi acum.
Tu o poţi şti. Chiar acum.
Aceasta este cunoaşterea binelui şi răului la care au participat Adam şi Eva. Până când ei nu au înţeles acest lucru, nu putea exista viaţă aşa cum o cunoaşteţi voi. Adam şi Eva – numele mitice pe care le-aţi dat ca să reprezentaţi Primul Bărbat şi Prima Femeie – au fost Tatăl şi Mama experienţei umane.
Ceea ce a fost descris drept căderea lui Adam a fost de fapt ridicarea lui – singurul eveniment extrem de important din istoria omenirii. Fără el nu ar exista lumea relativităţii. Gestul lui Adam şi al Evei nu a fost păcatul originar ci, în realitate, binecuvântarea iniţială. Ar trebui să le mulţumiţi din fundul sufletului pentru că, fiind primii care au făcut alegerea „greşită”, Adam şi Eva au dat posibilitatea de a se face o alegere.
În mitologia voastră, aţi făcut-o pe Eva să fie „cea rea” – ispititoarea care a mâncat fructul cunoaşterii binelui şi răului – şi l-a servit cu timiditate şi pe Adam. Scenariul mitologic v-a permis să faceţi de atunci încoace din femeie motivul „căderii” bărbatului, având ca rezultat o întreagă reţea de realităţi deformate, ca să nu mai vorbim despre puncte de vedere distorsionate şi confuzii legate de sex. (Cum puteţi să vă simţiţi atât de bine când e vorba de ceva atât de rău?)
Lucrurile de care vă este cel mai mare frică vă infestează ca o molimă. Frica le va atrage către voi ca un magnet.
Toate scrierile voastre sfinte, pe care le-aţi creat în toate tradiţiile şi metodele de convingere religioasă, conţin ordinul clar: să nu vă fie frică. Crezi că este din întâmplare?
Legile sunt foarte simple.
1. Gândul este creator.
2. Frica atrage forţe asemănătoare ei.
3. Dragostea e unicul lucru care contează.
Ei, cu punctul trei m-ai băgat în ceaţă!
Cum e cu putinţă ca dragostea să fie unicul lucru care contează, dacă frica atrage forţe asemănătoare fricii?
Dragostea este realitatea supremă. Este singura realitate. Realitatea completă. Sentimentul de dragoste reprezintă trăirea de către voi a experienţei lui Dumnezeu.
În Adevărul cel mai înalt, iubirea este singurul lucru care există, care a existat şi care va exista vreodată.
Când treci în absolut, treci în iubire.
Împărăţia relativului a fost creată pentru ca Eu să pot să trăiesc experienţa Sinelui Meu. Aceasta ţi s-a explicat deja. Dar asta nu face ca împărăţia relativului să fie reală. Este o realitate creată pe care Eu şi cu voi am făcut-o şi continuăm să o facem, pentru ca să ne putem cunoaşte pe noi înşine prin experienţă.
Totuşi, creaţia poate părea foarte reală. Scopul ei este să pară atât de reală, încât să o acceptăm ca existând cu adevărat. În acest fel, Dumnezeu a inventat şi a creat „altceva” decât Sine Însuşi (deşi în termenii cei mai stricţi, aceasta este imposibil, deoarece Dumnezeu este – EU SUNT – Tot Ceea Ce Este).
Creând „altceva” – şi anume împărăţia relativului – am produs un mediu în care voi puteţi să alegeţi să fiţi Dumnezeu, mai degrabă decât, pur şi simplu, să vi se spună că sunteţi Dumnezeu; în care să puteţi trăi experienţa de a fi Dumnezeu Creator ca un act de creaţie, mai degrabă decât ca un concept; în care mica lumânare din soare – cel mai mic suflet – să se poată cunoaşte ca lumină.
Frica este celălalt capăt al dragostei. Ea este polaritatea primară.
Creând împărăţia relativului, Eu am creat mai întâi opusul Sinelui Meu. In împărăţia în care voi trăiţi pe plan fizic există numai două aspecte ale existenţei: frica şi dragostea.
Gândurile care-şi au rădăcina în frică vor produce un gen de manifestare pe plan fizic. Gândurile care-şi au rădăcina în dragoste vor produce altfel de manifestare.
Maeştrii care au umblat pe Pământ sunt cei care au descoperit secretul lumii relative şi au refuzat să-i admită realitatea.
Pe scurt, Maeştrii sunt cei care au ales doar dragostea.
În fiecare clipă. În fiecare moment. În fiecare situaţie.
Chiar dacă au fost omorâţi, ei şi-au iubit călăii. Chiar dacă au fost persecutaţi, ei şi-au iubit opresorii.
Acesta este un lucru foarte greu de înţeles şi cu atât mai greu de urmat. Cu toate acestea, este ceea ce a făcut întotdeauna fiecare Maestru.
Indiferent de filosofie, indiferent de tradiţie, indiferent de religie – aceasta este ceea ce a făcut fiecare Maestru.
V-am expus foarte clar acest exemplu şi această lecţie. V-au fost arătate iarăşi şi iarăşi, mereu şi mereu, din nou şi din nou. În toate epocile şi pretutindeni. De-a lungul întregii voastre vieţi şi în fiecare clipă. Universul a folosit orice născocire pentru a aşeza acest Adevăr în faţa voastră. În cântec şi poveste, în poezie şi dans, în cuvinte şi în mişcare, imagini în mişcare pe care voi le numiţi filme şi în colecţii de cuvinte pe care voi le numiţi cărţi.
A fost strigat de pe muntele cel mai înalt, şoapta lui a fost auzită în locurile cele mai de jos. De-a lungul tuturor coridoarelor experienţei umane s-a auzit ecoul acestui Adevăr:
Dragostea este răspunsul. Dar voi nu aţi ascultat.
Şi acum veniţi la această carte şi Îl întrebaţi din nou pe Dumnezeu ceea ce Dumnezeu v-a spus de nenumărate ori şi în nenumărate feluri. Şi uite că vă spun din nou – aici – în contextul acestei cărţi.
Vreţi să mă ascultaţi acum? Vreţi cu adevărat să auziţi?
Ce credeţi voi că v-a adus la acest material? Cum credeţi că s-a realizat ceea ce ţineţi acum în mâinile voastre. Credeţi că Eu nu ştiu ce fac?
Nu există coincidenţă în univers.
Am auzit plânsul inimii voastre. Am văzut căutarea sufletului vostru.
Ştiu cât de tare tânjiţi după Adevăr. L-aţi căutat în durere şi în buc ie.
Mi I-aţi cerut cu insistenţă, la nesfârşit.
Să Mă arăt. Să Mă explic. Să Mă revelez.
Aceasta şi fac aici, cu cuvinte atât de clare, încât nu se poate să nu înţelegeţi. Într-un limbaj atât de simplu, încât nu se poate să faceţi confuzii. Cu un vocabular atât de obişnuit, încât să nu vă pierdeţi în vorbărie.
Continuă. Întreabă-Mă orice. Orice.
Mă voi strădui să-ţi aduc răspunsul. Voi folosi întregul univers ca să o fac.
Aşa că, fi atent; această carte nu e nici pe departe singura Mea unealtă.
Poţi să pui o întrebare, apoi pune cartea jos.
Dar fii atent.
Ascultă.
Ascultă cuvintele primului cântec pe care-l auzi. Urmăreşte informaţia din primul articol pe care-l citeşti. Povestea următorului film pe care-l vezi. Fraza întâmplătoare rostită de prima persoană pe care o întâlneşti.
Sau şoapta râului, oceanului, vântului care-ţi mângâie urechea – toate aceste instrumente sunt ale Mele; toate aceste drumuri sunt deschise spre Mine.
Îţi voi vorbi, dacă vrei să asculţi.
Voi veni la tine, dacă Mă inviţi.
Îţi voi arăta atunci că am fost întotdeauna cu tine.
În toate modurile, pe toate căile, în toate felurile.
Îmi vei arăta cărarea vieţii: înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse, şi desfătări vecinice în dreapta Ta.
Psalm 16:11
Am căutat cărarea spre Dumnezeu toată viaţa mea -
Ştiu că ai căutat-o şi acum am găsit-o şi nu pot să cred. Am senzaţia că stau şi scriu de unul singur.
Asta şi faci.
Nimic nu seamănă cu ceea ce ar trebui să simt când comunic cu Dumnezeu.
Ce vrei, surle şi trâmbiţe? Să văd, poate că aranjez ceva.
Cred că ştii că vor exista unii care vor numi întreagă această carte o blasfemie. Mai ales dacă apari ca unul care face pe deşteptul.
Să-ţi explic ceva. Părerea ta este că Dumnezeu apare în viaţă într-un singur mod. Aceasta este o idee foarte periculoasă.
Ea te împiedică să-l vezi pe Dumnezeu în deplinătatea Lui. Dacă tu crezi că Dumnezeu arată într-un singur fel, sau Îl auzi într-un singur fel, sau este într-un singur fel, nu Mă vei vedea niciodată. Îţi vei petrece întreaga viaţă căutându-l pe Dumnezeu şi nu-l vei găsi, pentru că nu ştii ce cauţi.
Se spune că dacă nu-l vezi pe Dumnezeu în ceea ce este, în totul şi în toate, piezi esenţialul. Acesta este un mare Adevăr.
Dumnezeu este în tristeţe şi în râs, în amărăciune şi în bucurie.
Există un scop divin în spatele a tot ceea ce se află – şi deci o prezenţă divină în totul.
Odată am început să scriu o carte numită Dumnezeu este un sandwich cu salam.
Ar fi fost o carte foarte bună. Eu te-am inspirat. De ce nu ai scris-o?
Am considerat-o o blasfemie. Sau, în ultimă instanţă, îngrozitor de lipsită de respect.
Vrei să spui, minunat de lipsită de respect! De unde ţi-a venit ideea că Dumnezeu înseamnă numai „respect”? Dumnezeu este şi ce e sus şi ce e jos. Şi ce e fierbinte şi ce e rece. Şi stânga şi dreapta. Şi respectuos şi lipsit de respect!
Crezi că Dumnezeu nu ştie să râdă? Crezi că lui Dumnezeu nu-I place o glumă bună? Ştii tu, cumva, că Dumnezeu este lipsit de umor? Să-ţi spun Eu: Dumnezeu a inventat umorul.
Trebuie oare să vorbeşti cu voce joasă când Mi te adresezi? Oare limbajul de argou sau mai dur este în afara înţelegerii Mele? Îţi spun Eu. Poţi vorbi cu Mine aşa cum vorbeşti cu cel mai bun prieten al tău.
Crezi că există un cuvânt pe care Eu nu l-am auzit? O imagine pe care Eu nu am văzut-o? Un sunet pe care nu-l cunosc?
Gândeşti că Eu dispreţuiesc pe unele, în timp ce le iubesc pe altele? Vă spun: Eu nu dispreţuiesc nimic. Nimic nu-Mi repugnă. Totul este viaţă şi viaţa este darul suprem; o comoară de nedescris; sfânta sfintelor.
Eu sunt viaţa, pentru că viaţa este făcută din Mine. Fiecare aspect al ei are un scop divin. Nimic nu există – nimic – fără un motiv înţeles şi aprobat de Dumnezeu.
Cum adică? Dar cu răul care a fost creat de om cum rămâne?
Nu poţi să creezi un lucru – nici un gând, nici un obiect, nici un eveniment, nici o experienţă de vreun fel – care să fie în afara planului lui Dumnezeu. Pentru că planul lui Dumnezeu este ca voi să creaţi orice – totul – absolut orice doriţi. In această libertate se află experienţa lui Dumnezeu de a fi Dumnezeu şi pentru această experienţă v-am creat Eu pe voi. Şi viaţa însăşi.
Răul este ceea ce voi numiţi rău. Chiar şi pe el îl iubesc, pentru că, numai prin ceea ce voi numiţi rău, puteţi cunoaşte binele; numai prin ceea ce voi numiţi lucrarea diavolului, puteţi cunoaşte şi face lucrarea lui Dumnezeu. Eu nu iubesc ceea ce este fierbinte mai mult decât iubesc ceea ce este rece. Ceea ce este înalt, mai mult decât ceea ce este scund; stânga mai mult decât dreapta. Totul este relativ. Totul este o parte din ceea ce există.
Eu nu iubesc „binele” mai mult decât iubesc „răul”. Hitler s-a dus în rai. Când vei înţelege aceasta, Îl vei înţelege pe Dumnezeu.
Dar eu am fost educat să cred că binele şi răul există cu adevărat; că greşit şi corect sunt noţiuni opuse; că unele lucruri nu sunt în regulă, nu sunt cum trebuie, nu sunt de acceptat în faţa lui Dumnezeu.
Totul este „de acceptat” în faţa lui Dumnezeu, deoarece, cum ar putea Dumnezeu să nu accepte ceea ce există? A respinge un lucru înseamnă a nega faptul că el există. A spune că nu este în regulă, înseamnă a spune că nu este parte din Mine – şi aceasta este imposibil.
Păstrează-ţi totuşi lucrurile în care crezi, rămâi credincios valorilor tale, pentru că acestea sunt valorile părinţilor tăi, ale părinţilor părinţilor tăi; ale prietenilor tăi şi ale societăţii tale. Ele formează structura vieţii tale şi, a le pierde înseamnă a deşira materialul din care e făcută experienţa ta. Totuşi, examinează-le unul câte unul. Analizează-le piesă cu piesă. Nu dărâma casa, ci priveşte la fiecare cărămidă şi înlocuieşte-le pe cele care par a fi sparte, pe cele care nu mai sprijină structura.
Ideile tale despre corect şi greşit sunt doar atât – idei. Ele sunt gândurile care dau forma şi creează substanţa lui Cine Eşti. Ar exista un singur motiv ca să schimbi toate acestea; un singur scop ca să faci o modificare: dacă nu eşti mulţumit de Cine Eşti.
Numai tu poţi să ştii dacă eşti fericit. Numai tu poţi să spui despre viaţa ta: „Aceasta este creaţia Mea (fiu) întru care am binevoit”11
Dacă valorile tale te ajută, ţine-te de ele.
Ceartă-te pentru ele. Luptă-te să le aperi.
Caută, totuşi, să te lupţi într-un mod care nu face rău nimănui. Facerea de rău nu este un element necesar pentru vindecare.
Spui „ţine-te de valorile tale” şi, în acelaşi timp, spui că valorile noastre sunt toate greşite. Ajută-mă să înţeleg.
Nu am spus că valorile voastre sunt greşite. Dar nici că sunt corecte. Ele sunt, pur şi simplu, judecăţi. Afirmaţii. Decizii.
În cea mai mare parte, ele sunt decizii luate nu de către voi, ci de către altcineva. Probabil de către părinţii voştri. De către religie. De către profesorii, istoricii, politicienii voştri.
Foarte puţine dintre judecăţile de valoare pe care le-ai încorporat în adevărul tău sunt judecăţi pe care le-ai făcut tu însuţi, bazându-te pe propria ta experienţă. Iar tu ai venit aici pentru experienţă – şi din experienţa ta urma să te creezi pe tine însuţi.
Tu te-ai creat pe tine însuţi din experienţa altora.
Dacă păcatul ar exista, el ar fi acesta: să îţi dai voie să devii ceea ce eşti, datorită experienţei altora. Acesta este „păcatul” pe care I-aţi comis. Voi toţi. Voi nu aşteptaţi propria voastră experienţă, voi acceptaţi experienţa altora ca pe o scriptură (ad litteram), şi apoi, când întâlniţi pentru prima dată adevărata experienţă, voi extindeţi ceea ce credeţi că ştiţi deja şi asupra acestei noi experienţe.
Dacă nu aţi proceda aşa, aţi putea avea o experienţă complet diferită – una care v-ar putea dovedi că sursa sau învăţătorul originar sunt greşite. În majoritatea cazurilor, voi nu vreţi să dovediţi că părinţii voştri, şcoala voastră, religiile voastre, tradiţiile voastre, scrierile voastre sfinte greşesc – aşa că vă negaţi propria experienţă în favoarea a ceea ce vi s-a spus să gândiţi.
Nicăieri altundeva nu se dovedeşte acest lucru mai bine decât în felul în care trataţi sexualitatea umană.
Toată lumea ştie că experienţa sexuală poate fi unica experienţă fizică, cea mai plină de dragoste, cea mai captivantă, cea mai puternică, cea mai înviorătoare, cea mai înnoitoare, cea mai energizantă, cea mai intimă, cea mai unificatoare, cea mai recreativă dintre toate cele pe care le poate trăi un om. Singura prin care îţi poţi afirma personalitatea. După ce aţi descoperit aceasta prin experienţă, voi aţi ales să acceptaţi în locul ei judecăţi căpătate anterior, opinii şi idei despre sex promulgate de alţii – toate impunându-se în mod întemeiat asupra modului în care gândiţi.
Aceste opinii, judecăţi şi idei se desfăşoară în mod absolut contradictoriu faţă de experienţa voastră şi, pentru că nu puteţi accepta să spuneţi că învăţătorii voştri greşesc, vă autoconvingeţi că experienţa voastră este greşită. Rezultatul este că v-aţi trădat propriul adevăr asupra acestui subiect – cu rezultate îngrozitoare.
Aţi făcut acelaşi lucru şi cu banii. De fiecare dată când aţi avut foarte mulţi bani, v-aţi simţit grozav. V-aţi simţit grozav când i-aţi primit şi v-aţi simţit grozav când i-aţi cheltuit. Nu e nimic rău în asta, nimic nelalocul lui, nimic cu adevărat „greşit”. Şi, totuşi, atât de tare v-aţi îndopat cu învăţăturile altora asupra acestui subiect, încât aţi respins experienţa voastră în favoarea „adevărului”.
După ce aţi adoptat acest „adevăr” ca pe al vostru înşivă, v-aţi construit gânduri în jurul lui – gânduri care sunt creatoare. Aţi creat astfel în jurul banilor o realitate a voastră personală care îi împinge departe de voi – de ce aţi încercat oare să atrageţi ceea ce nu este bun?
Oricât de ciudat ar părea, aţi format aceeaşi contradicţie în jurul lui Dumnezeu. Tot ceea trăieşte inima voastră ca experienţă legată de Dumnezeu vă spune că Dumnezeu este bun. Tot ceea ce vă învaţă profesorii voştri despre Dumnezeu vă spune că Dumnezeu este rău. Inima voastră vă spune că Dumnezeu trebuie iubit fără frică. Profesorii voştri vă spun că de Dumnezeu trebuie să vă fie frică, pentru că El este un Dumnezeu răzbunător. Ei spun că trebuie să trăiţi cu frica de mânia lui Dumnezeu, că trebuie să tremuraţi în prezenţa Lui. Că de-a lungul întregii voastre vieţi trebuie să vă fie frică de judecata Domnului. Pentru că vi se spune că Domnul este „drept”. Şi Dumnezeu ştie că veţi da de bucluc când veţi fi în faţa groaznicei judecăţi a Domnului. Prin urmare, trebuie să fiţi „ascultători” în faţa poruncilor lui Dumnezeu. Că dacă nu.
Mai presus de orice, nu aveţi voie să puneţi întrebări logice cum ar fi: „dacă Dumnezeu pretinde supunere absolută în faţa Legilor Lui, de ce a creat El posibilitatea ca aceste Legi să fie încălcate?” Ei bine, îţi spun toţi profesorii tăi – pentru că Dumnezeu a vrut „ca tu să ai liberul arbitru”.
Ce fel de liber arbitru este acela, când alegerea unui lucru din mai multe aduce după sine condamnarea? Cum este „liberul arbitru” liber, când el nu reprezintă voinţa ta, ci înseamnă să faci ce vrea altul? Cei care vă învaţă acest lucru fac din Dumnezeu un ipocrit.
Vi se spune că Dumnezeu înseamnă iertare şi compasiune – dar dacă nu-i cereţi iertare „aşa cum trebuie”, dacă nu „vă adresaţi lui Dumnezeu” cum trebuie, cererea voastră nu va fi auzită, strigătul vostru va trece neobservat. Şi nici măcar asta nu ar fi atât de grav, dacă ar exista doar un singur mod adecvat de adresare, dar sunt tot atât de multe „moduri adecvate”, pe cât de mulţi profesori sunt.
Majoritatea dintre voi vă petreceţi deci o mare parte din viaţa voastră de adult căutând modul potrivit de a vă închina, de a vă supune şi de a-L sluji pe Dumnezeu. Ironia acestei situaţii este că Eu nu vreau să vă închinaţi Mie. Eu nu am nevoie de ascultarea voastră şi nu e necesar ca voi să Mă slujiţi.
Aceste comportamente sunt cele impuse de-a lungul istoriei de către monarhi supuşilor lor, monarhi care erau de obicei egocentrişti, nesiguri şi tiranici. Ele nu sunt în nici un fel cerinţe ale lui Dumnezeu – şi pare ciudat că omenirea n-a ajuns până acum la concluzia că ele sunt false, neavând nimic de-a face cu nevoile şi dorinţele divinităţii.
Divinitatea nu are nevoi. Tot Ceea Ce Este e exact asta: tot ceea ce este. De aceea, El nu are nevoie de nimic şi nu-I lipseşte nimic – prin definiţie.
Dacă alegeţi să credeţi într-un Dumnezeu care într-un fel are nevoie de ceva şi se simte aşa de jignit dacă nu-l obţine încât îi pedepseşte pe cei de la care se aşteaptă să-l obţină – atunci alegeţi să credeţi într-un Dumnezeu mult mai mic decât sunt Eu.
Sunteţi cu adevărat Copiii unui Dumnezeu mai Mic.
Nu, copiii Mei, vă rog lăsaţi-Mă să vă asigur din nou prin această scriere că nu am nevoie de nimic. Eu nu cer nimic.
Aceasta nu înseamnă că nu am dorinţe. Dorinţele şi nevoile nu sunt acelaşi lucru (deşi, în viaţa de astăzi, mulţi dintre voi le-au făcut să fie).
Dorinţa e începutul întregii creaţii. Este primul gând. Este un sentiment grandios din suflet. Este Dumnezeu care alege ce să creeze în continuare.
Şi care este dorinţa lui Dumnezeu?
Doresc mai întâi să cunosc şi să trăiesc experienţa Sinelui Meu, în toată splendoarea Mea – să ştiu Cine Sunt. Înainte să vă inventez pe voi – şi toate lumile universului – a fost imposibil să o fac.
În al doilea rând, Eu doresc ca voi să ştiţi şi să trăiţi experienţa lui Cine Sunteţi Voi cu Adevărat prin puterea pe care v-am dat-o ca să creaţi şi să trăiţi experienţa de voi înşivă, în oricare mod doriţi.
În al treilea rând, Eu doresc ca întregul proces de viaţă să fie o experienţă de bucurie constantă, de creaţie continuă, de extindere infinită şi de împlinire totală în fiecare moment de acum.
Am realizat un sistem perfect prin care aceste dorinţe să fie duse la îndeplinire. Ele sunt îndeplinite acum, chiar în acest moment. Singura diferenţă dintre voi şi Mine este că Eu ştiu acest lucru.
În momentul în care voi veţi avea cunoaştere totală (moment care poate veni în orice clipă) şi voi veţi simţi ceea ce simt Eu întotdeauna: o totală bucurie, dragoste, acceptare, binecuvântare şi recunoştinţă.
Acestea sunt cele Cinci Atitudini ale lui Dumnezeu şi, înainte să terminăm acest dialog, vă voi arăta cum, punerea în practică a acestor atitudini în viaţa voastră acum, poate să vă ducă – şi vă va duce – la Dumnezeire.
Toate acestea reprezintă un răspuns foarte lung la o întrebare foarte scurtă.
Da, ţineţi la valorile voastre atâta timp cât experienţa vă spune că ele vă servesc. Totuşi, fiţi atenţi să observaţi dacă valorile pe care voi le serviţi cu gândurile, cuvintele şi acţiunile voastre aduc în spaţiul experienţei voastre cele mai bune şi cele mai înalte idei pe care le-aţi avut vreodată despre voi înşivă.
Examinaţi-vă valorile una câte una. Ţineţi-le în lumina scrutinului public. Dacă puteţi să spuneţi lumii cine sunteţi şi ce credeţi, cu uşurinţă şi fără să ezitaţi, atunci sunteţi mulţumiţi de voi înşivă. Nu mai există motiv să continuaţi acest dialog cu Mine, deoarece v-aţi creat un Sine – şi o viaţă pentru Sine – care nu mai necesită îmbunătăţiri. Aţi ajuns la perfecţiune. Puneţi cartea jos.
Viaţa mea nu este perfectă şi nici măcar nu se apropie de perfecţiune. Eu nu sunt perfect. De fapt, sunt o grămadă de imperfecţiuni. Îmi doresc – uneori îmi doresc din toată inima – să pot corecta aceste imperfecţiuni, să ştiu ce mă face să mă port într-un anumit fel, ce-mi produce eşecurile, ce-mi stă în cale.
De aceea am venit la Tine, cred. Nu am fost în stare să găsesc răspunsurile de unul singur.
Îmi pare bine că ai venit. Întotdeauna ţi-am stat la îndemână să te ajut. Sunt aici acum. Nu este nevoie să găseşti răspunsurile de unul singur. N-a fost niciodată nevoie.
Dar pare totul atât de. impertinent. pur şi simplu să şed şi să dialoghez cu Tine în felul acesta – ba chiar să-mi imaginez că Tu – Dumnezeu – îmi răspunzi. Vreau să spun că este o nebunie.
Înţeleg. Adică, autorii Bibliei au fost cu toţii sănătoşi, numai tu eşti nebun.
Autorii Bibliei au fost martori ai vieţii lui Christos şi au înregistrat cu sfinţenie ceea ce au auzit şi au văzut.
Trebuie să te corectez. Majoritatea celor care au scris Noul Testament nu L-au întâlnit sau nu L-au văzut niciodată pe Iisus în viaţa lor. Ei au trăit mulţi ani după ce Iisus a părăsit Pământul. Ei nu L-ar fi recunoscut pe Iisus din Nazaret dacă L-ar fi întâlnit pe stradă.
Dar.
Scriitorii Bibliei au fost mari credincioşi şi mari istorici. Ei au preluat poveştile care au ajuns la ei şi la prietenii lor de la alţii, mai bătrâni decât ei şi de la alţii mai bătrâni, până când s-a realizat o înregistrare scrisă.
Şi în documentul final nu a fost inclus tot ce au spus autorii Bibliei.
Au apărut deja „biserici” în jurul învăţăturilor lui Iisus – şi, aşa cum se întâmplă ori de câte ori şi oriunde se grupează oameni în jurul unei idei puternice, au existat anumite persoane în interiorul acestor biserici sau enclave care au hotărât ce părţi din Povestea lui Iisus urmau să fie spuse – şi cum. Acest proces de selectare şi editare a continuat pe tot parcursul acţiunii de a aduna la un loc, de a scrie şi a publica Evangheliile şi Biblia.
Chiar la câteva secole după ce scriptura originară a fost pusă în formă scrisă, un Înalt Consiliu al Bisericii a hotărât încă o dată ce doctrine şi adevăruri urmau să fie incluse în Biblia oficială de atunci şi ce ar fi „nesănătos” sau „prematur” să se destăinuie maselor.
Şi au existat şi alte scrieri sfinte – fiecare scrise în momente de inspiraţie de către oameni obişnuiţi de altfel, niciunul dintre ei nefiind mai nebun decât tine.
Sugerezi – nu sugerezi, nu-i aşa? – că aceste scrieri ar putea deveni într-o zi „scrieri sfinte”?
Copilul Meu, totul în viaţă este sfânt. Luate astfel, da, acestea sunt scrieri sfinte. Dar Eu nu voi despica firul în patru în privinţa cuvintelor folosite, pentru că ştiu ce vrei să spui.
Nu, nu sugerez că acest manuscris va deveni într-o zi scriere sfântă. Cel puţin nu pentru următoarele câteva sute de ani, sau până ce limbajul nu va fi ceva depăşit.
Vezi tu, problema este că limbajul folosit aici este, prea colocvial, prea familiar, prea contemporan. Oamenii presupun că, dacă ar fi ca Dumnezeu să vă vorbească direct, El nu ar face-o cu cuvintele vecinului de peste drum. Ar exista ceva deosebit, ceva divin în limbajul Lui. O anumită demnitate. O anumită senzaţie de Dumnezeire.
După cum am spus mai devreme, aceasta este o parte a problemei. Oamenii au senzaţia că Dumnezeu trebuie „să-şi facă apariţia” numai sub o singură formă. Tot ceea ce afectează această formă e considerat blasfemie.
După cum am spus mai devreme.
După cum ai spus mai devreme.
Dar hai să ajungem la miezul problemei. De ce crezi că este o nebunie din partea ta să poţi avea un dialog cu Dumnezeu? Nu crezi în rugăciuni?
Ba da, dar asta e cu totul altceva. Rugăciunea, din punctul meu de vedere, a fost întotdeauna unidirecţională. Eu cer şi Dumnezeu rămâne tăcut.
Dumnezeu nu ţi-a răspuns niciodată la o rugăciune?
O, ba da, dar niciodată verbal.
Mi s-au întâmplat tot felul de lucruri în viaţă, lucruri despre care am fost convins că erau un răspuns – un răspuns foarte direct – la rugăciune. Dar Dumnezeu nu mi-a vorbit niciodată.
Înţeleg. Deci, acest Dumnezeu în care crezi, acest Dumnezeu poate să facă orice – doar că nu poate vorbi.
Desigur că Dumnezeu poate vorbi, dacă vrea. Mi se pare doar puţin probabil ca Dumnezeu să vorbească cu mine.
Aceasta este esenţa fiecărei probleme pe care o trăieşti ca experienţă în viaţă faptul că nu te consideri destul de demn ca Dumnezeu să-ţi vorbească.
Of, Doamne, cum poţi să te aştepţi vreodată să-mi auzi vocea dacă nu te consideri destul de demn ca să-ţi vorbesc.
Adevăr îţi spun Eu ţie: Eu fac un miracol chiar acum. Pentru că nu vorbesc numai cu tine, ci cu oricare persoană care a luat această carte şi citeşte aceste cuvinte.
Fiecăruia îi vorbesc acum. Ştiu cine este fiecare dintre ei. Ştiu acum cine îşi va găsi drumul prin aceste cuvinte şi ştiu că (aşa cum s-a întâmplat în cazul celorlalte comunicări ale Mele) unii vor fi în stare să audă şi unii vor fi în stare numai să asculte, dar nu vor auzi nimic.
Asta e o altă problemă. Mă gândesc deja să public acest material chiar acum, pe măsură ce este scris.
Da. Şi ce e „rău” în asta?
Nu s-ar putea spune că fac toată această treabă ca să scot an profit? N-ar părea totul suspect?
Motivul tău când scrii ceva este să scoţi o grămadă de bani?
Nu. Nu pentru asta am început să scriu. Am început arest dialog pe hârtie pentru că mintea mea era infestată de întrebări de vreo 30 de ani încoace – întrebări care mă frământau – cărora le căutam cu disperare răspuns.
Ideea ca toate acestea să devină o carte mi-a apărut mai târziu.
De la Mine.
De la Tine?
Da. Doar nu-ţi închipui că te lăsam să arunci pe apa sâmbetei toate aceste întrebări şi răspunsuri minunate, nu-i aşa?
Nu m-am gândit la asta.
În final, eu doream doar să mi se răspundă la întrebări; să scap de frustrări; să închei căutările.
Bun. Hai să nu ne mai întrebăm asupra motivelor tale (ceea ce tu faci tot timpul) şi să ne continuăm treaba.
Ei bine, am o sută de întrebări. O mie. Un milion. Şi problema este că uneori nu ştiu de unde să încep.
Înşiră-le la rând. Începe de undeva. Chiar acum. Fă o listă de întrebări care-ţi vin acum în cap.
În regulă. Unele vor părea destul de simple, la mintea cocoşului.
Nu te mai judeca. Spune-le.
Ei bine, iată câteva care-mi vin în minte acum:
1. Când va intra, în sfârşit, viaţa mea pe un făgaş normal? Ce trebuie să fac „să mă adun” şi să ajung măcar la un succes mediu? Se va sfârşi lupta asta vreodată?
2. Când voi învăţa suficiente lucruri despre relaţiile umane ca să le fac să meargă lin? Există vreo modalitate de a fi fericit într-o relaţie? Trebuie ca relaţiile să fie întotdeauna o provocare?
3. De ce nu atrag eu niciodată destui bani? Sunt oare condamnat să mă zgârcesc şi să am bani cu târâita tot restul vieţii mele? Ce mă opreşte de la a realiza maximum în această privinţă?
4. De ce nu pot să fac ceea ce vreau cu adevărat în viaţă şi să-mi câştig şi existenţa în acelaşi timp?
5. Cum pot să-mi rezolv câteva dintre problemele de sănătate pe care le am acum? Am suferit destule boli cronice să-mi ajungă pe-o viaţă. De ce le am pe toate?
6. Care este lecţia karmică pe care trebuie să o învăţ?
Ce cunoştinţe încerc să-mi însuşesc?
7. Există reîncarnare? Câte vieţi trecute am avut? Ce am fost eu atunci? Este „datoria karmică” o realitate?
8. Simt uneori că aş avea percepţii extrasenzoriale deosebite. Există aşa ceva? Să fiu eu oare aşa? Oare oamenii care pretind a avea astfel de percepţii „au făcut un pact cu diavolul”?
9. E în regulă dacă iei bani când faci un bine? Dacă hotărăsc să am o activitate de vindecător în lume – lucrarea lui Dumnezeu – pot să fac aşa ceva şi să mi şi îmbogăţesc? Oare cele două situaţii te anulează reciproc?
10. E ceva în neregulă cu sexul? Hai, spune-mi, care este adevărul ascuns în spatele acestei experienţe umane? Este sexul numai pentru procreare, aşa cum spun anumite religii? Se poate obţine sfinţenie şi iluminare prin negarea sau transferul energiei sexuale? E voie să faci sex fără dragoste? E senzaţia sexuală fizică suficientă pentru a motiva sexul?
11. De ce ai făcut ca sexul să fie o experienţă umană atât de bună, atât de spectaculoasă, atât de puternică, dacă tot ce avem de făcut este să ne dăm la o parte din calea lui cât mai mult cu putinţă? La ce bun? De fapt, de ce toate lucrurile sunt „fie imorale, fie ilegale sau îngraşă”?
12. Există viaţă pe alte planete? Am fost noi vizitaţi? Suntem observaţi acum? Vom vedea în decursul vieţii noastre vreo dovadă – irevocabilă şi indiscutabilă – a vieţii extraterestre? Are fiecare formă de viaţă propriul său Dumnezeu? Eşti Tu Dumnezeul Tuturor?
13. Va coborî vreodată utopia pe planeta Pământ? Se va arăta vreodată Dumnezeu oamenilor de pe Pământ, aşa cum s-a promis? Există ceea ce se numeşte A Doua Venire? Va fi vreodată Sfârşitul Lumii – sau o Apocalipsă, după cum s-a profeţit în Biblie? Există o singură religie adevărată? Dacă e aşa, care este aceea?
Acestea sunt doar câteva dintre întrebările mele. După cum am spus, mai am încă o sută. Câteva dintre aceste întrebări mă fac să mă ruşinez, deoarece sunt aşa de puerile. Dar, răspunde-mi, Te rog. Ia-le pe rând şi hai „să vorbim” despre ele.
Bine. Ajungem la ele imediat. Nu te scuza pentru aceste întrebări. Sunt întrebările pe care bărbaţii şi femeile şi le-au pus de sute de ani. Dacă ele ar fi atât de stupide, nu ar fi puse tot timpul de către fiecare generaţie în parte. Hai să trecem la prima întrebare.
Am stabilit Legi în univers care vă dau vouă posibilitatea să aveţi -să creaţi – exact ceea ce alegeţi. Aceste Legi nu pot fi încălcate şi nici nu pot fi ignorate. Voi urmaţi aceste Legi chiar acum, în timp ce citiţi. Voi nu puteţi să nu urmaţi Legea, pentru că aşa e mersul lucrurilor. Nu puteţi să vă daţi la o parte; nu puteţi să acţionaţi în afara ei.
În fiecare minut din viaţa voastră aţi acţionat în interiorul ei şi, tot ceea ce aţi trăit vreodată ca experienţă, aţi creat în acest fel.
Sunteţi într-o relaţie de parteneriat cu Dumnezeu, noi avem un contract etern. Promisiunea Mea este ca întotdeauna să vă dau ceea ce cereţi. Promisiunea voastră este să cereţi; să înţelegeţi procesul de a întreba şi de a răspunde.
V-am explicat deja acest proces.
O s-o fac din nou, ca să o înţelegeţi cât mai clar.
Voi sunteţi nişte fiinţe formate din trei părţi: corp, minte şi spirit. Se mai pot numi şi parte fizică, non-fizică şi meta-fizică. Aceasta este Sfânta Treime şi i s-a mai dat şi multe alte nume.
Ceea ce voi sunteţi, Eu sunt. Eu Mă manifest ca Trei-În-Unul. Unii teologi au numit aceasta Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Psihiatrii voştri au recunoscut acest triumvirat şi l-au numit: conştient, subconştient şi supraconştient.
Filosofii voştri l-au numit: id, ego şi supraego.
Ştiinţa numeşte aceasta: energie, materie şi antimaterie.
Poeţii vorbesc despre: minte, inimă şi suflet. Gânditorii New Age se referă la: corp minte şi spirit.
Timpul vostru este împărţit în: trecut, prezent şi viitor. N-ar putea să fie acelaşi lucru cu: subconştient, conştient şi supraconştient?
În acelaşi mod, spaţiul este împărţit în trei: aici, acolo şi spaţiul dintre.
Definirea şi descrierea „spaţiului dintre” devine dificilă, eluzivă. În momentul în care începi să-l defineşti sau să-l descrii, spaţiul devine „aici” sau „acolo”. Totuşi, noi ştim că „spaţiul dintre” există. Este ceea ce le ţine pe „aici” şi „acolo” la un loc – tot aşa cum eternul „acum” le ţine pe „înainte” şi „după” la un loc.
Aceste trei aspecte ale tale sunt de fapt trei energii. Le poţi numi: gând, cuvânt şi acţiune. Toate trei puse la un loc produc un rezultat – ceea ce în limbajul şi înţelegerea ta se numeşte sentiment sau experienţă.
Sufletul tău (subconştient, id, spirit, trecut etc.) este suma totală a fiecărui sentiment pe care l-ai avut (creat) vreodată. Conştienţa ta asupra existenţei unora dintre aceste sentimente se numeşte memorie. Când ai memorie, se spune că îţi re-aminteşti. Adică pui totul la un loc, reasamblezi părţile. Când tu reasamblezi toate părţile din tine, îţi vei fi re-amintit Cine Eşti Tu cu Adevărat.
Procesul de creaţie începe cu gândul – o idee, un concept, o vizualizare. Tot ceea ce vezi a fost cândva ideea cuiva. Nimic nu există în lumea ta care nu a existat mai întâi ca gând pur.
Acest adevăr se aplică şi universului.
Gândul este primul nivel de creaţie.
Apoi urmează cuvântul. Tot ceea ce spui este un gând exprimat. El este creator şi emite în univers energie creatoare. Cuvintele sunt mai dinamice (astfel s-ar putea spune, mai creatoare) decât gândul, deoarece cuvintele sunt la un nivel diferit de vibraţii faţă de gând. Ele întrerup (schimbă, modifică, afectează) universul cu un impact mai mare.
Cuvintele sunt al doilea nivel de creaţie.
Apoi urmează acţiunea.
Acţiunile sunt cuvinte în mişcare. Cuvintele sunt gânduri exprimate. Gândurile sunt idei formate. Ideile sunt energii puse la un loc. Energiile sunt forţe eliberate. Forţele sunt elemente existente. Elementele sunt particule din Dumnezeu, părţi din Totul, materia primă a orice.
Începutul este Dumnezeu. Sfârşitul este acţiune. Acţiunea este Dumnezeu care creează – sau Dumnezeu trăit ca experienţă.
Tu crezi despre tine însuţi că nu eşti destul de bun, nu eşti destul de minunat, nu eşti destul de lipsit de păcate ca să fii o parte din Dumnezeu, partener cu Dumnezeu. Atât de mult timp ai negat Cine Eşti încât ai uitat Cine Eşti.
Aceasta nu a apărut dintr-o coincidenţă; nu este o întâmplare. Este o parte din planul divin – pentru că tu n-ai putea să pretinzi să creezi, să trăieşti experienţa lui Cine Eşti, dacă nu ai fi deja acest lucru. La început a fost necesar ca tu să renunţi, să negi, să uiţi legătura ta cu Mine ca să o trăieşti pe deplin ca experienţă, creând-o pe deplin, invocând-o. Asta, pentru că, cea mai mare dorinţă a ta – cea mai mare dorinţă a Mea – a fost ca tu să trăieşti experienţa de tine însuţi ca partea din Mine care eşti. De aceea eşti în cursul trăirii experienţei de tine însuţi, creându-te pe tine însuţi din nou, absolut în fiecare moment. Aşa cum fac Eu prin tine.
Vezi care este legătura de parteneriat? Îi înţelegi implicaţiile? Este o colaborare sfântă – o comuniune cu adevărat sfântă.
Viaţa nu „va porni” pentru tine, decât când vei alege ca ea să pornească. Tu nu ai ales încă. Ai amânat de pe o zi pe alta, ai tărăgănat, ai protestat. Acum este momentul ca tu să promulgi şi să produci ceea ce ţi s-a promis. Pentru aceasta trebuie să crezi în promisiune şi să o trăieşti.
Trebuie să trăieşti promisiunea lui Dumnezeu.
Promisiunea lui Dumnezeu este că tu eşti fiul Lui, vlăstarul Lui, cel asemănător Lui, egalul Lui.
Ei,. şi aici nu te mai descurci. Poţi să accepţi „fiul Lui”, „vlăstarul”, „cel ce-i seamănă”, dar ai reţineri să fii numit „egalul Lui”. Este prea mult pentru tine. Prea multă măreţie – prea multă minunăţie – prea multă responsabilitate. Pentru că, dacă tu eşti egalul lui Dumnezeu, înseamnă că nu se mai poate acţiona asupra ta şi că toate lucrurile sunt create de către tine. Nu mai pot exista victime, Nu mai pot exista ticăloşi – numai produse ale gândului tău despre un lucru.
Adevăr îţi spun Eu ţie: tot ceea ce vezi în lumea ta este produsul ideii tale despre ea.
Vrei ca, într-adevăr, viaţa ta „să pornească”? Atunci schimbă-ţi ideea despre ea, despre tine. Gândeşte, vorbeşte şi acţionează ca Dumnezeu Care Eşti.
Desigur, aceasta te va departaja de mulţi – de majoritatea oamenilor din jurul tău. Ei te vor considera nebun. Ei vor spune că blasfemiezi. În cele din urmă, se vor sătura de tine şi vor încerca să te crucifice.
Ei vor face aceasta, nu pentru că ei cred că tu trăieşti într-o lume creată de iluziile tale (majoritatea oamenilor sunt destul de amabili ca să-ţi permită să te distrezi de unul singur), ci pentru că, mai devreme sau mai târziu, alţii vor fi atraşi de adevărul tău datorită promisiunilor pe care acest adevăr li-l face.
Aici vor interveni oamenii din jurul tău, pentru că aici vei începe tu să devii o ameninţare pentru ei. Pentru că adevărul tău simplu, trăit cu simplitate, va oferi mai multă frumuseţe, mai multă mângâiere, mai multă pace, mai multă bucurie şi mai multă dragoste pentru sine şi ceilalţi decât orice altceva pot concepe pământenii.
Şi acest adevăr, o dată adoptat, ar însemna sfârşitul, modului lor de viaţă. Ar însemna sfârşitul urii şi fricii, al bigotismului şi al războiului. Sfârşitul condamnării şi al omorurilor făcute în numele Meu. Sfârşitul lui „cel mare este şi cel tare”. Sfârşitul lui „a achiziţiona prin putere”. Sfârşitul loialităţii şi respectului produse prin frică. Sfârşitul lumii, aşa cum o ştiu ei şi aşa cum voi aţi creat-o până acum.
Aşa că, fii gata, suflet blând. Pentru că vei fi hulit şi se va scuipa asupra ta şi ţi se va spune în toate felurile şi vei fi părăsit şi în cele din urmă te vor acuza, te vor judeca şi te vor condamna – în modul cunoscut de ei – din momentul în care tu accepţi şi adopţi cauza ta sfântă – realizarea de Sine.
Atunci, de ce să o faci?
Pentru că nu te mai interesează acceptarea sau aprobarea din partea celorlalţi. Nu mai eşti mulţumit cu ceea ce aceasta ţi-a oferit. Nu mai eşti satisfăcut de ceea ce acesta a dat altora. Vrei să înceteze durerea, să înceteze suferinţa, să înceteze iluzia. Te-ai săturat de lumea asta aşa cum este ea acum. Cauţi o lume nouă.
Nu mai căuta Cheam-o, acum.
Poţi să mă ajuţi să înţeleg mai bine cum să procedez?
Da. Mai întâi, îndreaptă-te către Gândul Cel mai Înalt despre tine însuţi. Imaginează-te pe tine aşa cum ai arăta dacă ai trăi cu acest gând în fiecare zi. Imaginează-ţi ce ai gândi, ce ai face şi ce ai spune şi cum ai răspunde la ceea ce fac şi spun ceilalţi.
Vezi vreo diferenţă între acea proiecţie şi ceea ce tu gândeşti, faci şi spui acum?
Da. Văd o diferenţă foarte mare.
Bine. Aşa şi trebuie, dat fiind că noi ştim că în acest moment tu nu trăieşti cu cea mai măreaţă viziune asupra ta însuţi. Acum, după ce ai văzut diferenţele dintre ceea ce eşti şi ceea ce vrei să fii, începe să schimbi – să schimbi în mod conştient – gândurile, cuvintele şi acţiunile tale, astfel încât să le potriveşti cu această viziune grandioasă.
Aceasta va cere un efort mental şi fizic uriaş. Aceasta va atrage după sine o monitorizare de clipă de clipă a fiecărui gând, cuvânt şi faptă. Va însemna o continuă hotărâre conştientă a ceea ce vrei să alegi. Acest întreg proces este o mişcare masivă către conştienţă. Ceea ce vei descoperi, dacă primeşti această provocare, este că ţi-ai petrecut jumătate din viaţă inconştient. Adică, ignorând la nivel conştient ceea ce tu alegi în materie de gânduri, cuvinte şi fapte, până când nu ai trăit experienţa rezultatelor lor. Apoi, când trăieşti experienţa acestor rezultate, negi că gândurile, cuvintele şi faptele tale au vreo legătură cu ele.
Acesta este un apel pe care ţi-l fac ca să încetezi să mai trăieşti inconştient. Este o provocare pe care ţi-a aruncat-o sufletul tău încă de la începutul timpurilor.
Genul ăsta de monitorizare mentală continuă pare a fi îngrozitor de epuizant.
Ar putea fi, până când devine a doua ta natură.
De fapt, este a doua ta natură. Prima ta natură este să iubeşti necondiţionat. A doua ta natură este să alegi să-ţi exprimi prima ta natură, cea adevărată, în mod conştient.
Scuză-mă, dar acest gen de a consemna încontinuu tot ceea ce gândesc, spun şi fac nu ar fi cam plictisitor?
Niciodată. Ceva diferit, da. Plictisitor, nu. A fost Iisus plictisitor? Nu cred. Era plictisitor să te afli în preajma lui Buddha. Oamenii se îngrămădeau şi implorau să fie în prezenţa lui. Niciunul dintre cei care au devenit Maeştri nu e plictisitor. Neobişnuit, poate, extraordinar, poate. Dar niciodată plictisitor.
Deci, vrei ca viaţa ta „să pornească”? Începe imediat prin a-ţi imagina cum vrei să arate şi încadrează-te în ea. Verifică fiecare gând, cuvânt şi acţiune care nu este în armonie cu ea şi îndepărtează-te de ele.
Când ai un gând care nu se potriveşte cu viziunea ta cea mai înaltă, transformă-l într-un gând nou, atunci şi pe loc. Când spui un lucru care nu se potriveşte cu cea mai măreaţă idee a ta, notează-ţi să nu mai rosteşti aşa ceva niciodată. Când faci ceva care nu se potriveşte cu cea mai bună intenţie a ta, hotărăşte că ai făcut acest lucru pentru ultima dată. Şi îndreaptă, dacă poţi, răul făcut.
Am mai auzit asta. Şi m-am opus pentru că părea ceva necinstit. Vreau să spun că nu trebuie să recunoşti că eşti bolnav ca un câine. Nu trebuie să spui că eşti sărac lipit pământului. Nu trebuie să arăţi că eşti îngrozitor de prost dispus.
Asta-mi aminteşte de o glumă despre trei oameni care au fost trimişi în iad. Unul era catolic, unul era evreu, şi unul făcea parte din mişcarea New Age. Diavolul i-a spus catolicului, rânjind: „Ei cum îţi place căldura? Şi catolicul a răspuns cu dispreţ „o aduc ca ofrandă”. Diavolul l-a întrebat atunci pe evreu „da' ţie cum îţi place căldura?” Evreul a răspuns „la ce altceva m-aş putea aştepta de la iad decât să fie şi mai rău?”
În cele din urmă, diavolul s-a apropiat de adeptul mişcării New Age. „Căldura?” a întrebat el, transpirând. „Care căldură?”
E o glumă bună. Dar Eu nu vreau să spun că trebuie să ignori o problemă sau să pretinzi că ea nu există. Mă refer la faptul că trebuie să iei în consideraţie circumstanţele şi apoi să spui cel mai mare adevăr referitor la ele.
Dacă nu ai bani, n-ai bani. Nu are nici un rost să minţi sau să minimalizezi, încercând să faci o poveste care să ascundă adevărul. Regulile care conduc experienţa ta referitoare la a nu avea bani sunt date de gândul tău legat de acest adevăr: „a nu avea bani este ceva rău”, „este groaznic”, „sunt un om rău pentru că oamenii buni care muncesc din greu şi se străduiesc cu adevărat, nu rămân niciodată fără bani” etc. Cuvintele tale „n-am bani”, „n-am nici o leţcaie”, „sunt falit” dictează cât timp vei rămâne sărac. Realitatea pe termen lung este creată şi de acţiunile tale; – ţi-e milă de tine, eşti deprimat, nu încerci să găseşti o cale de ieşire, pentru că zici: „oricum, n-are nici un rost”.
Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegi despre univers este ca nici o situaţie nu este „bună” sau „rea”. Ea, pur şi simplu, este. Aşa că, nu mâi da judecăţi de valoare.
Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştii este că toate situaţiile sunt temporare. Nimic nu rămâne la fel, nimic nu e static. Dar depinde de tine în ce fel se schimbă ceva.
Scuză-mă, dar trebuie să Te întrerup din nou. Ce zici de o persoană care este bolnavă, dar care are atâta credinţă cât să mute munţii şi care gândeşte şi spune şi crede că o să se facă bine. şi apoi moare după şase săptămâni. Cum se potriveşte asta cu toată chestia aia care se cheamă gândire pozitivă, acţiune afirmativă?
Asta-i bine. Ai pus întrebări dure. E bine că nu iei de bun orice cuvânt pe care ţi-l spun Eu. Va exista un moment puţin mai încolo când va trebui să Mă crezi pe cuvânt, deoarece, în cele din urmă, vei descoperi că putem discuta la infinit, tu şi cu Mine – până când nu va mai fi nimic altceva de spus decât „încercă sau neagă.” Dar nu suntem acolo încă, aşa că, să continuăm dialogul; să continuăm să vorbim.
Persoana care are „credinţă cât să mute munţii” şi apoi moare după şase săptămâni, a mutat munţii timp de şase săptămâni. S-ar putea să-i fi fost suficient. S-ar putea să fi decis în ultima oră a ultimei zile: „Gata, ajunge. Sunt gata să pornesc într-o altă aventură”. S-ar putea ca tu să nu ştii de hotărârea lui, pentru că el nu ţi-a spus-o. Adevărul este că e posibil ca el să fi luat această hotărâre ceva mai devreme – cu zile sau săptămâni în urmă – şi să nu-ţi fi spus; să nu fi spus nimănui.
Aţi creat o societate în care nu e prea în regulă să vrei să mori – nu e prea în regulă să fii de acord cu moartea. Şi, pentru că voi nu vreţi să muriţi, nu vă puteţi imagina că cineva ar vrea să moară – indiferent de situaţie sau de starea în care se află.
Dar există multe situaţii în care moartea este de preferat vieţii – situaţii pe care ştiu că ţi le poţi imagina dacă te gândeşti măcar un pic. Şi totuşi, aceste adevăruri nu ţi se relevă – ele nu sunt chiar atât de evidente – când te uiţi în ochii cuiva care a ales să moară. Şi muribundul ştie aceasta. El poate să simtă în ce măsură cei din jur acceptă decizia lui.
Ai observat cât de mulţi oameni aşteaptă să rămână singuri ca să poată muri? Unii chiar le spun celor dragi: „hai du-te, du-te şi mănâncă” sau „du-te şi te culcă un pic. Mă simt bine. Ne vedem mâine dimineaţă”.
Şi apoi, când paznicii credincioşi pleacă, pleacă şi sufletul din trupul celui păzit.
Dacă el le-ar spune rudelor şi prietenilor adunaţi în jurul lui „vreau să mor”, i s-ar răspunde: „doar nu ai de când să faci asta”, sau „nu vorbi aşa”, sau „nu pleca”, sau „te rog, nu mă părăsi”.
Întregul corp medical este pregătit să ţină oamenii în viaţă, mai degrabă decât să-i facă să poată muri cu demnitate.
Vezi tu, pentru un doctor sau o infirmieră, moartea înseamnă un eşec. Pentru un prieten sau o rudă moartea înseamnă dezastru. Numai pentru suflet, moartea este o uşurare – o eliberare. Cel mai mare dar pe care-l puteţi face celor care mor este să-i lăsaţi să moară în pace, să nu vă gândiţi că ei trebuie „să mai rămână”, sau să continue să sufere, sau să-şi facă griji pentru voi în acest moment crucial din viaţa lor.
Aşa că, aceasta este ceea ce se întâmplă foarte adesea în cazul unui om care spun e că urmează să trăiască, crede că urmează să trăiască, chiar se roagă să trăiască: la nivelul sufletului, el „s-a răzgândit”. E momentul, acum, să renunţi la trup ca să eliberezi sufletul pentru alte scopuri. Când sufletul ia această decizie, nimic din ceea ce face trupul nu poate să o schimbe şi nici mintea nu poate găsi ceva să-l convingă de contrariul. În momentul morţii, învăţăm cine din triumviratul trup-minte-suflet – conduce.
Toată viaţa crezi că tu eşti trupul tău. O parte din timp crezi că tu eşti mintea ta. În momentul morţii descoperi Cine Eşti cu Tu Adevărat.
Există, de asemenea, momente când trupul şi mintea nu ascultă sufletul. Aceasta creează scenariul pe care l-ai descris.
Cel mai dificil lucru pentru oameni este să-şi audă propriul suflet. (Observă cât de puţini o fac.)
Se întâmplă adesea ca sufletul să ia hotărârea că este momentul să părăsească trupul. Trupul şi mintea – veşnicii servitori ai sufletului – îl aud şi începe procesul de ieşire. Dar mintea (ego) nu vrea să accepte. La urma urmei, aceasta înseamnă sfârşitul existenţei ei. Îl instruieşte deci pe corp să reziste morţii. Ceea ce corpul face cu plăcere, deoarece nici el nu vrea să moară. Corpul şi mintea (ego) primesc pentru aceasta multe încurajări, multe laude din partea lumii exterioare – lumea propriei lui creaţii. Şi, astfel, strategia este confirmată.
În acest moment, totul depinde de cât de tare îşi doreşte sufletul să plece. Dacă nu e vreo urgenţă, sufletul poată să spună: „bine, bine, aţi câştigat. Mai rămân un pic aici cu voi.” Dar, dacă sufletului îi este foarte clar că rămânerea nu-i face bine programului său superior şi că nu mai există posibilitate de evoluţie prin acest trup, sufletul hotărăşte să plece şi nimic nu-l va opri – şi nimic n-ar trebui să încerce să o facă.
Pentru suflet, este foarte clar că scopul lui este evoluţia. Acesta este singurul lui scop. Pe el nu-l interesează realizările trupului sau dezvoltarea minţii. Toate acestea nu au nici un înţeles pentru suflet.
Sufletului îi este foarte clar că nu este nici o tragedie să-ţi părăseşti corpul. De multe ori, tragedia este să fii în trup. Astfel încât, trebuie să înţelegeţi că sufletul priveşte problema morţii cu totul altfel decât voi. El priveşte, desigur, şi întreaga „problemă a vieţii” cu totul altfel decât voi şi aceasta este sursa majorităţii stărilor de frustrare şi nelinişte pe care le simţiţi în viaţă. Frustrarea şi neliniştea provin din faptul că nu daţi ascultare sufletului vostru.
Şi cum să procedez cel mai bine ca să-mi ascult sufletul? Dacă sufletul este cel care conduce cu adevărat, cum să mă asigur că informaţiile care-mi vin sunt de la el?
Primul lucru pe care ai putea să-l faci ar fi să urmăreşti ce doreşte sufletul şi să nu mai emiţi judecăţi de valoare.
Emit eu judecăţi de valoare în legătură cu propriu meu suflet?
Încontinuu. Tocmai ţi-am demonstrat modul în care te judeci pe tine însuţi pentru dorinţa de a muri. Te judeci, de asemenea, şi pentru dorinţa de a trăi de a trăi cu adevărat. Te judeci pe tine însuţi pentru că vrei să râzi, vrei să plângi, vrei să câştigi, vrei să pierzi şi, în mod special, te judeci pentru că vrei să trăieşti experienţa bucuriei şi a dragostei.
Aşa fac?
Undeva ai întâlnit ideea că a-ţi nega bucuria este de la Dumnezeu – că a nu te bucura de viaţă este ceva divin. Negarea este bună, îţi spui tu în sinea ta.
Vrei să spui că este ceva rău.
Nu este nici bună nici rea – este, pur şi simplu, negare. Dacă te simţi bine după ce te-ai negat pe tine însuţi, atunci, în lumea ta, acesta este un lucru bun. Dacă te simţi rău, atunci este ceva rău. Majoritatea timpului nu poţi să decizi. Îţi negi un lucru sau altul pentru că îţi spui în sinea ta că aşa se cuvine. Apoi spui că ai făcut ceva bun, dar te întrebi de ce nu te simţi bine.
Astfel că, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să nu mai emiţi asemenea judecăţi de valoare împotriva ta însuţi. Învaţă care este dorinţa sufletului şi urmeaz-o. Urmează-ţi sufletul.
Ceea ce urmăreşte sufletul reprezintă cel mai înalt sentiment de dragoste pe care ţi-l poţi imagina. Aceasta este dorinţa sufletului. Acesta este scopul lui. Sufletul caută sentimentul. Nu cunoaşterea, ci sentimentul. El are deja cunoaştere, dar cunoaşterea este conceptuală. Sentimentul ţine de experienţă. Sufletul vrea să se simtă pe sine însuşi şi astfel să se cunoască pe sine însuşi în cadrul propriei sale experienţe.
Cel mai înalt sentiment este experienţa unirii cu Tot Ceea Ce Este.
Aceasta este marea întoarcere la Adevărul după care tânjeşte sufletul tău. Acesta este sentimentul de dragoste perfectă.
Dragostea perfectă este pentru sentiment ceea ce albul perfect este pentru culoare. Mulţi cred că albul este absenţa culorii. Nu este aşa. El include toate culorile.
Albul înseamnă toate culorile care există, combinate.
Tot aşa, dragostea nu este absenţa unei emoţii (ură, mânie, desfrâu, gelozie, avariţie), ci însumarea tuturor sentimentelor. Ea este suma totală. Totul adunat la un loc. Totul.
Astfel, pentru ca sufletul să trăiască experienţa dragostei perfecte, el trebuie să trăiască experienţa fiecărui sentiment uman.
Cum pot Eu să am compasiune pentru ceea ce Eu nu înţeleg? Cum pot Eu să iert la altul ceea ce nu am trăit niciodată Eu Însumi ca experienţă? Şi, astfel, noi vedem atât simplitatea, cât şi măreţia terifiantă a călătoriei sufletului. În sfârşit înţelegem ceea ce urmăreşte el:
Scopul sufletului uman este să trăiască experienţa a tot ceea ce există astfel încât el să poată fi tot ceea ce exista.
Turn să ştiu către ce se îndreaptă sufletul, dacă el nu a fost niciodată nici în sus nici în jos, nici la dreapta nici la stânga. Cum poate să-i fie cald, dacă nu a cunoscut niciodată frigul; cum poate să fie bun, dacă neagă răul? Este absolut clar că sufletul nu poate alege să fie ceva, dacă nu are din ce alege.
Pentru ca sufletul să trăiască experienţa grandorii sale, el trebuie să ştie ce înseamnă grandoarea. Şi asta nu poate s-o ştie, dacă în jurul lui nu există decât grandoare.
Şi, astfel, sufletul înţelege că grandoarea există numai în spaţiul a ceea ce nu este grandios. De aceea, sufletul nu condamnă niciodată ceea ce nu e grandios, ci îl binecuvântează, văzând în el o parte din el însuşi care trebuie să existe, pentru ca o altă parte din el însuşi să se manifeste.
Treaba sufletului este, desigur, să vă facă pe voi să alegeţi grandoarea, să selectaţi cei mai bun din Cine Eşti – fără să condamnaţi ceea ce nu selectaţi.
Aceasta este o sarcină uriaşă care se desfăşoară în mai multe vieţi, pentru că voi aveţi obiceiul să vă repeziţi să judecaţi, să numiţi un lucru „greşit”, sau „rău”, sau „nu suficient”, mai degrabă decât să binecuvântaţi ceea ce nu alegeţi.
Voi faceţi ceva şi mai rău decât să condamnaţi, pur şi simplu căutaţi să vătămaţi ceea ce nu alegeţi. Încercaţi să-l distrugeţi. Dacă există o persoană, un loc sau un lucru cu care nu sunteţi de acord, îl atacaţi. Dacă există o religie care nu este conformă cu a voastră, o consideraţi greşită. Dacă există un gând care-l contrazice pe al vostru, îl ridiculizaţi. Dacă există o idee diferită de a voastră, o respingeţi.
Aici greşiţi voi, deoarece creaţi numai o jumătate dintr-un univers. Şi nu puteţi nici măcar să înţelegeţi jumătatea voastră, atunci când o respingeţi, din pornire, pe cealaltă.
E o gândire foarte profundă şi Îţi mulţumesc. Nimeni nu mi-a spus vreodată asemenea lucruri. Cel puţin, nu într-un mod atât de simplu. Încerc să înţeleg. Crede-mă că încerc. Şi, totuşi, o parte din ce mi-ai spus e greu de „digerat”.
De exemplu, se pare că spui că noi ar trebui să iubim „ceea ce este greşit” ca să putem cunoaşte „ceea ce este corect”. Vrei să spui că trebuie să-l îmbrăţişăm pe diavol, ca să zic aşa?
Şi cum altfel vrei să-l vindeci? Desigur, diavol adevărat nu există, dar Eu îţi răspund în limbajul pe care-l alegi tu.
Vindecarea este procesul de a accepta totul şi-apoi de a alege ce e mai bine. Înţelegi? Nu poţi să alegi să fii Dumnezeu dacă nu ai din ce să alegi.
Hei, stai un pic! Cine a zis ceva despre a alege să fii Dumnezeu?
Cel mai înalt sentiment este dragostea perfectă, nu-i aşa?
Da, aşa cred.
Şi poţi găsi o descriere mai bună a lui Dumnezeu?
Nu, nu pot.
Vezi tu, sufletul tău caută sentimentul cel mai înalt. El caută să trăiască experienţa – să fie – dragoste perfectă.
El este dragoste perfectă şi o ştie. Totuşi, el doreşte să facă mai mult decât să o ştie. El doreşte să fie astfel în cadrul experienţei sale.
Desigur că încerci să fii Dumnezeu. Ce altceva credeai că urmăreşti?
Nu ştiu. Nu sunt sigur. Cred că n-am văzut niciodată lucrurile în felul acesta. Mi se pare, doar, că există o umbră de blasfemie aici.
E interesant că nu consideri blasfemie căutarea de a fi ca diavolul, dar căutarea de a fi ca Dumnezeu te revoltă.
Stai un pic! Cine încearcă să fie ca diavolul?
Tu! Voi toţi! Aţi creat religii care vă spun că sunteţi născuţi în păcat – că sunteţi păcătoşi prin naştere – pentru a vă convinge de propriul vostru rău. Şi dacă v-aş spune că sunteţi născuţi din Dumnezeu – că sunteţi Dumnezei şi divinităţi pure la naştere – dragoste pură, M-aţi respinge.
V-aţi petrecut toată viaţa străduindu-vă să vă convingeţi pe voi înşivă că sunteţi răi. Nu numai că sunteţi răi, dar şi că lucrurile pe care le doriţi sunt rele. Sexul este rău. Banii sunt răi, bucuria este rea, puterea este rea, a avea mult din orice este rău. Unele religii v-au făcut chiar să credeţi că dansul este rău, muzica este rea, bucuria vieţii este rea. În curând, veţi considera că zâmbitul este rău, râsul este rău, dragostea este rea.
Nu, prietene, multe lucruri s-ar putea să nu-ţi fie clare, dar un singur lucru este clar: că şi tu şi mare parte din ceea ce doreşti sunt rele.
După ce ai emis această judecată de valoare despre tine însuţi, ai decis că treaba ta este să devii mai bun. E în regulă, dar fii atent. În orice circumstanţă, destinaţia este aceeaşi, doar că există o cale mai rapidă, un drum mai scurt, o cărare mai dreaptă.
Care-i aceea?
Acceptarea imediată a lui Cine şi Ce Eşti şi demonstrarea acesteia. Aceasta este ceea ce a făcut Iisus. Este cărarea lui Buddha, drumul lui Krishna, mersul fiecărui Maestru care a apărut pe această planetă.
Şi fiecare Maestru a avut de asemenea acelaşi mesaj: Ceea Ce Eu sunt, eşti şi tu. Ceea ce Eu pot să fac, poţi să faci şi tu. Acestea şi multe altele trebuie să le faci şi tu12.
Dar voi nu aţi ascultat. Aţi ales în schimb cărarea mult mai dificilă a celui care crede că el este diavolul, a celui care îşi imaginează că el este rău.
Spui că este greu să mergi pe drumul lui Christos, să urmezi învăţăturile lui Buddha, să deţii lumina lui Krishna, să fii un Maestru.
Dar adevăr vă spun Eu vouă: este mult mai dificil să negi pe Cine Eşti, decât să-l accepţi.
Voi sunteţi bunătate şi milă şi compasiune şi înţelegere. Voi sunteţi pace şi bucurie şi lumină. Voi sunteţi iertare şi răbdare, putere şi curaj, cel care ajută la nevoie, cel care mângâie în timpuri de restrişte, cel care vindecă pe cei răniţi, un învăţător în vremuri de confuzie. Voi sunteţi cea mai profundă înţelepciune şi cel mai înalt adevăr; cea mai măreaţă pace şi cea mai grandioasă dragoste.
Voi sunteţi toate acestea.
Iar, în anumite momente ale vieţii voastre, v-aţi cunoscut pe voi înşivă ca fiind toate acestea.
Alege, acum, să te cunoşti pe tine însuţi ca fiind întotdeauna toate acestea.
Uh! Mă inspiri!
Păi, dacă Dumnezeu nu poate să te inspire, oare poate cineva din iad?
Eşti întotdeauna aşa de neserios?
N-am vrut să fiu neserios. Mai citeşte o dată.
Aha. Înţeleg.
Da.
Totuşi, accepţi să fiu şi neserios, nu-i aşa?
Nu ştiu. Sunt obişnuit ca Dumnezeul meu să fie un pic mai serios.
Ştii ce, fă-mi o favoare şi nu Mă ţine în frâu. Apropo, fa acelaşi lucru şi pentru tine.
Să ştii că Eu am un mare simţ al umorului. Se pare că-l aveţi şi voi, dacă e să vă uitaţi la ce aţi făcut cu toţii din viaţa asta, nu crezi? Vreau să spun că, uneori, tot ce pot face este să râd.
Stai liniştit, pentru că Eu ştiu că totul o să fie bine în cele din urmă.
Ce vrei să spui?
Vreau să spun că nu poţi să pierzi acest joc. Nu poţi să greşeşti. Nu face parte din plan. Nu se poate să nu ajungi acolo unde vrei să ajungi. Nu se poate să ratezi destinaţia.
Dacă Dumnezeu este ţinta ta, atunci ai noroc; pentru că Dumnezeu este atât de mare încât nu se poate să nu nimereşti.
Asta e, desigur, marea noastră grijă – că, într-un fel sau altul, ne vom pierde pe drum şi nu vom reuşi niciodată să Te vedem, să fim cu Tine.
Vrei să spui „să ajungeţi în rai”?
Da. Ne e teamă să nu ajungem în iad.
Deci, v-aţi plasat acolo în iad de la început, pentru a evita să mergeţi acolo. Hmmm! Interesantă strategie.
Uite, vezi, iar mă iei peste picior.
N-am ce să fac. Toată chestia asta cu iadul scoate ce-i mai rău în Mine!
Vai de mine, eşti un adevărat artist de comedie.
Da mult ţi-a mai trebuit să descoperi chestia asta! Te-ai uitat în jurul tău, la lume, în ultima vreme?
Asta mă face să mă gândesc la o altă întrebare. De ce nu repari lumea, în loc să-i permiţi să se ducă în iad?
De ce nu o faci tu?
N-am putere.
Prostii. Ai chiar acum, în acest minut puterea şi capacitatea să pui capăt foametei în lume, să vindeci bolile în această clipă. Ce-ar fi dacă ţi-aş spune că însăşi profesia de medic (ine în loc vindecările, refuză să accepte medicina şi procedurile alternative, pentru că acestea ameninţă însăşi structura profesiei de „om care vindecă”? Ce-ar fi dacă ţi-aş spune că guvernele lumii nu vor să pună capăt foametei mondiale? M-ai crede?
Mi-e foarte greu. Ştiu că este un punct de vedere populist, dar nu pot să cred că este adevărat. Nici un doctor nu vrea să refuze un tratament. Nici un politician nu vrea să-şi vadă poporul murind.
E adevărat, nici un anumit doctor. Aşa este, nici un anumit politician. Dar meseriile de doctor şi politician sunt instituţionalizate şi aceste instituţii o fac, uneori foarte subtil, uneori foarte lipsit de inteligenţă, dar în mod inevitabil. pentru că, pentru aceste instituţii este o chestiune de supravieţuire.
Ca să-ţi dau doar un exemplu foarte simplu şi foarte clar: doctorii din vest neagă eficienţa vindecătoare a doctorilor din est, deoarece a-i accepta, a admite că anumite tehnici alternative ar putea aduce vindecare ar însemna să distrugă structura însăşi a instituţiei, aşa cum s-a structurat ea.
Nu o fac din rea voinţă, nu sunt vicleni. Nu o fac pentru că acesta este un lucru rău. O fac pentru că sunt speriaţi.
Orice atac este o chemare după ajutor.
Am citit aceasta în Un curs în miracole13.
Eu am pus-o, acolo.
Măi să fie! Ai răspuns pentru orice!
Apropo, noi de-abia am început să răspundem la întrebările tale. Am discutat despre cum să îţi pui viaţa pe făgaş. Cum să o faci să „pornească”. Am discutat procesul de creaţie.
Da, şi Te-am tot întrerupt.
Nu-i nimic. Dar hai să ne întoarcem, pentru că nu vreau să pierdem şirul a ceva ce este forte important.
Viaţa este o creaţie, nu o descoperire.
Voi nu trăiţi în fiecare zi ca să descoperiţi ce vă rezervă ea, ci ca să o creaţi. Voi vă creaţi realitatea în fiecare clipă, probabil chiar fără să o ştiţi.
Iată de ce se întâmplă asta şi cum funcţionează:
1. V-am creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
2. Dumnezeu este creatorul.
3. Sunteţi trei fiinţe într-una singură. Puteţi numi aceste trei aspecte ale fiinţei cum doriţi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; minte, trup şi spirit; supraconştient, conştient şi subconştient.
4. Creaţia este un proces care provine din aceste trei părţi ale trupului vostru. Hai să o spunem altfel: voi creaţi la trei nivele. Instrumentele creaţiei sunt: gândul, cuvântul şi fapta.
5. Tot ceea ce este creat începe cu gândul („vine de la Tatăl”). Tot ceea ce este creat se mută apoi în cuvânt („Cere şi ţi se va da, întreabă şi ţi se va răspunde” ). Tot ceea ce este creat este desăvârşit prin faptă („şi Cuvântul S-a făcut trup şi a sălăşluit între noi”14).
6. Ceea ce gândiţi, dar despre care nu mai vorbiţi după aceea, creează la un nivel. Ceea ce gândiţi şi despre care vorbiţi creează la un alt nivel. Şi ceea ce gândiţi, vorbiţi şi faceţi se manifestă în realitatea voastră.
7. Este imposibil să gândiţi, să vorbiţi şi să faceţi ceva în care nu credeţi cu adevărat. De aceea, procesul de creaţie trebuie să includă sau credinţă sau cunoaştere. E vorba despre credinţa absolută, care se situează dincolo de speranţă. Aceasta înseamnă să ştii cu certitudine („credinţa ta te-a mântuit”15). De aceea, partea de acţiune a creaţiei include întotdeauna cunoaştere. Înseamnă o claritate la îndemâna oricui, o siguranţă totală, o acceptare completă ca realitate a ceva.
8. Acest domeniu al cunoaşterii este un domeniu de recunoştinţă intensă şi incredibilă. Este o mulţumire adusă în avans. Şi acesta este, poate, cea mai mare cheie a creaţiei: să fii recunoscător înaintea creaţiei şi pentru ea. Faptul că socotiţi aceasta ca pe un adevăr incontestabil e nu numai acceptat, ci chiar încurajat. Este semnul sigur al stării de maestru. Toţi Maeştrii ştiu dinainte că fapta a fost făcută.
9. Sărbătoriţi şi bucuraţi-vă de tot ceea ce creaţi şi aţi creat. A respinge orice parte din creaţie înseamnă a respinge o parte din voi înşivă. Fiţi recunoscători pentru orice care se arată ca făcând parte din creaţia voastră, luaţi-o în posesie, binecuvântaţi-o.
Nu căutaţi să o condamnaţi („blestemat să fie!”), pentru că a o condamna înseamnă a te condamna pe tine însuţi.
10. Dacă există un aspect al creaţiei care nu vă face plăcere, binecuvântaţi-l şi schimbaţi-l, pur şi simplu. Alegeţi iarăşi. Invocaţi o nouă realitate. Gândiţi un nou gând. Spuneţi un nou cuvânt. Faceţi ceva nou.
Faceţi acest lucru într-un mod atât de minunat încât restul omenirii să vă urmeze. Cereţi-i să o facă. Chemaţi-i să o facă.
Spuneţi „Eu sunt Calea şi Viaţa, urmaţi-Mă”16 În acest mod se manifestă voinţa lui Dumnezeu „precum în Cer, aşa şi pre Pământ”17.
În cazul în care lucrurile stau atât de simplu, dacă numai aceşti zece paşi sunt necesari, de ce nu funcţionează în acelaşi chip pentru mai mulţi dintre noi?
Dar funcţionează pentru voi toţi. Unii dintre voi folosiţi „sistemul” în mod conştient, în deplină conştiinţă de cauză, iar alţii îl folosiţi în mod inconştient, fără ca măcar să ştiţi ce faceţi. Unii dintre voi umblaţi în stare de trezie, alţii sunteţi somnambuli. Cu toate acestea, voi toţi vă creaţi realitatea – v-o creaţi, nu v-o descoperiţi – folosind puterea pe care v-am dat-o şi procedeul pe care tocmai vi l-am descris.
Ai întrebat deci când va „porni” viaţa ta şi ţi-am dat răspunsul.
Vei face ca viaţa ta să „pornească”, clarificându-ţi în primul rând gândirea legată de ea. Gândeşte-te la ce vrei să fii, să faci şi să ai. Gândeşte-te la aceasta cât de des, până când totul îţi devine clar, iar în acel moment nu te mai gândi la nimic altceva. Nu-ţi mai imagina nici o altă posibilitate. Elimină din construcţiile tale mentale tot ceea ce înseamnă gânduri negative. Alungă pesimismul. Renunţă la îndoieli. Respinge frica. Disciplinează-ţi mintea ca să se fixeze numai pe gândul creator originar.
Când gândurile tale sunt clare şi stabile, începe să le consideri ca adevăruri. Rosteşte-le cu voce tare. Foloseşte comanda importantă care dă drumul forţei creatoare: eu sunt. Formulează către ceilalţi construcţii conţinând: eu sunt. „Eu sunt” este cea mai puternică afirmaţie creatoare din univers. Indiferent de ce gândeşti, indiferent de ce spui, după cuvintele „eu sunt” se pun în mişcare, se pornesc, vin către tine experienţele.
Universul nu cunoaşte nici un alt mod de a acţiona. Nu cunoaşte nici un alt drum pe care s-o apuce. Universul răspunde la „eu sunt” aşa cum o face duhul din sticlă.
Spui: „Renunţă la îndoieli. Respinge frica. Alungă pesimismul”, ca şi când ai spune „dă-mi o bucată de pâine”. Dar e mai uşor de spus decât de făcut. „Elimină din construcţiile tale mentale tot ceea ce înseamnă gânduri negative.” Sună la fel cu „urcă-te pe muntele Everest înainte de prânz”. E un ordin cam larg.
Nu este aşa de greu pe cât poate să pară să-ţi ţii gândurile în frâu şi să le controlezi. (Nici să urci pe muntele Everest nu este atât de greu, ca să zic aşa). Totul este o problemă de disciplină. O chestiune de concentrare asupra scopului. Primul pas este să înveţi să-ţi monitorizezi gândurile; să gândeşti la ceea ce te gândeşti în clipa aceea.
Când te surprinzi având gânduri negative, gânduri care neagă cea mai înaltă idee despre ceva – gândeşte din nou! Vreau să faci acest lucru în adevăratul sens al cuvântului. Dacă te gândeşti că eşti deprimat, abătut, gândeşte-te din nou. Dacă te gândeşti că lumea este un loc rău, plin de evenimente negative, gândeşte-te din nou. Dacă te gândeşti că viaţa ta se prăbuşeşte şi că nu mai ai nici o şansă să o refaci, gândeşte-te din nou.
Tu poţi să te antrenezi să o faci. (Ia uită-te cât de bine te-ai antrenat să nu o faci!)
Mulţumesc. Niciodată nu mi s-a expus atât de clar acest procedeu. Aş dori să fie tot aşa de uşor de făcut pe cât este de spus, căci acum cred că cel puţin l-am înţeles bine.
Dacă ai nevoie de o recapitulare, mai avem câteva vieţi la dispoziţie.
Care este adevăratul drum către Dumnezeu. Este prin renunţare, aşa cum cred unii yoghini? Şi cei cu chestia asta care se numeşte suferinţă? Sunt suferinţa şi slujbele drumul spre Dumnezeu, aşa cum spun mulţi asceţi? Îţi câştigi calea spre rai „fiind bun”, aşa cum te învaţă multe religii? Sau eşti liber să acţionezi cum vrei, să încalci sau să ignori orice regulă, să dai deoparte învăţăturile tradiţionale, să te scufunzi în îngăduinţă faţă de propriile slăbiciuni şi, astfel, să descoperi Nirvana, aşa cum spun mulţi adepţi ai mişcării New Age? Ce să aleg? Standarde morale stricte sau atitudine de genul fă ce-ţi place? Ce să aleg? Valori tradiţionale, sau atitudine de genul las'că te descurci tu pe moment? Ce să aleg? Cele Zece Porunci sau Cei Şapte Paşi spre Iluminare?
Mare nevoie ai să fie ori una ori alta, nu-i aşa? N-ar putea să fie toate?
Nu ştiu. Te întreb.
Îţi voi răspunde deci, ca să înţelegi cel mai bine, deşi adevărul este implicit. Le spun acest lucru tuturor oamenilor care aud cuvintele Mele şi care caută Adevărul Meu. Fiecărei inimi, care întreabă cu sinceritate care este calea spre Dumnezeu, i se arată. Fiecăruia i se dă un Adevăr spus din inimă. Veniţi către Mine de-a lungul cărării inimii voastre, nu printr-o călătorie a minţii voastre. Nu Mă veţi găsi niciodată în mintea voastră.
Ca să-l cunoşti cu adevărat pe Dumnezeu, trebuie să ieşi din mintea ta.
Întrebarea ta cerşeşte un răspuns şi nu Mă voi da la o parte de la a răspunde interogatoriului tău profund. Voi începe cu o afirmaţie care te va surprinde şi probabil va ofensa sensibilitatea multor oameni.
Nu există ceva ce se numeşte Cele Zece Porunci.
Dumnezeule, nu există?!
Nu, nu există. Cui să-i poruncesc Eu? Mie Însumi? Şi de ar fi necesare astfel de porunci? Tot ceea ce Eu vreau, este. N'est ce pas?
Prin urmare, de ce ar fi necesar să poruncesc cuiva? Şi dacă aş fi emis porunci, n-ar fi fost ele respectate în mod automat? Cum aş fi putut să doresc cu asemenea ardoare ca ceva că se întâmple, încât să-l poruncesc – şi apoi să stau de-o parte şi să văd că nu Mi-e respectată porunca?
Ce rege ar face asta? Ce conducător?
Adevăr vă spun Eu vouă: Eu nu sunt nici rege, nici conducător. Eu sunt, pur şi simplu, – Creatorul – iar aceasta trebuie să vă stârnească veneraţia. Creatorul nu conduce, ci, pur şi simplu, creează – creează şi continuă să creeze. V-am creat pe voi – v-am binecuvântat – în chipul şi asemănarea Mea şi v-am făcut anumite promisiuni şi legăminte. V-am spus cu cuvinte clare ce va fi cu voi când veţi deveni una cu Mine.
Tu eşti, ca şi Moise, un căutător zelos. Şi Moise a stat în faţa Mea ca şi tine, cerşindu-Mi răspunsurile. „O, Dumnezeul strămoşilor mei”, a strigat el, „Dumnezeu al Dumnezeului meu, binevoieşte şi arată-mi! Dă-mi un semn ca să le spun oamenilor mei. De unde să ştim că suntem poporul ales?” Şi Eu am mers la Moise, aşa cum am venit la tine acum, cu un pact divin – o promisiune veşnică – un angajament sigur şi categoric. „Cum pot să fiu sigur?”, a întrebat Moise cu jale. „Pentru că aşa ţi-am spus Eu”, am spus. „Ai Cuvântul lui Dumnezeu.”
Şi Cuvântul lui Dumnezeu nu a fost o poruncă, ci un pact. Acestea sunt deci cele.
ZECE LEGĂMINTE.
Vei şti că ai pornit pe calea lui Dumnezeu şi vei şti că L-ai găsit pe Dumnezeu, pentru că vor apărea aceste semne, aceste îndrumări, aceste schimbări în tine:
1. Îl vei iubi pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu toată mintea ta, cu tot sufletul tău. Şi nu va exista alt Dumnezeu în afară de Mine. Nu vei mai adula dragostea omenească sau succesul, banii sau puterea, sau vreun alt simbol de genul acesta. Vei pune de-o parte toate aceste lucruri, tot aşa cum un copil îşi pune de-o parte jucăriile. Nu pentru că nu mai au valoare, ci pentru că tu eşti prea mare pentru ele.
Şi vei şti că ai pornit pe calea spre Dumnezeu pentru că:
2. Nu vei lua numele lui Dumnezeu în deşert. Nici nu vei folosi numele Meu când vei vorbi de lucruri uşuratice. Vei înţelege puterea cuvintelor şi a gândurilor şi nu te vei gândi să invoci numele lui Dumnezeu într-o manieră neDumnezeiască. Nu-Mi vei folosi numele în deşert, pentru că nu poţi. Pentru că numele Meu – Marele „Eu Sunt” – nu este niciodată folosit în zadar (adică fără rezultat) şi nici nu va putea fi vreodată.
Şi vei şti acest lucru atunci când Îl vei fi găsit pe Dumnezeu.
Îţi dau şi alte semne:
3. Îţi vei aminti să ţii o zi pentru Mine, pe care o vei numi sfântă. Aceasta, ca să nu rămâi prea mult în lumea ta iluzorie, ci să te obligi să-ţi aminteşti cine şi ce eşti. Şi atunci, în curând, vei numi fiecare zi, zi de sărbătoare şi fiecare moment, sfânt.
4. Îi vei cinsti pe mama şi pe tatăl tău – şi vei şti că tu eşti Fiul lui Dumnezeu, atunci când tu Îl cinsteşti pe Tatăl / Mama Dumnezeu în tot ceea ce spui, faci sau gândeşti. Şi, exact aşa cum îi cinsteşti pe Mama / Tatăl Dumnezeu şi pe tatăl şi mama ta de pe pământ (pentru că ţi-au dat viaţă), tot aşa vei cinsti pe toată lumea.
5. Vei şti că L-ai găsit pe Dumnezeu când vei observa că nu vei mai omorî (adică nu vei omorî cu premeditare şi fără motiv). Pentru că, în timp ce tu înţelegi că nu poţi să pui capăt vieţii altuia în nici un fel (întreaga viaţă este eternă), tu nu vei alege să sfârşeşti o anumită încarnare, nici să schimbi o energie de viaţă dintr-o formă în alta fără cea mai sacră motivaţie. Noul tău respect pentru viaţă te va face să cinsteşti toate formele de viaţă – inclusiv plantele, copacii şi animalele – şi să ai un impact asupra lor numai când este în vederea binelui suprem.
Şi-ţi mai trimit şi aceste semne, ca tu să ştii că eşti pe cărare:
6. Nu vei întina puritatea dragostei cu necinste sau înşelăciune, pentru că acesta este adulter. Îţi promit că, atunci când Îl vei fi găsit pe Dumnezeu, tu nu vei mai comite adulter.
7. Nu vei lua ceva ce nu-ţi aparţine, nici nu vei înşela pe cineva, nici nu vei fi complice, nici nu vei face altuia rău pentru a obţine un lucru, pentru că aceasta ar însemna furt. Îţi promit că, atunci când Îl vei fi găsit pe Dumnezeu, tu nu vei fura.
Nici nu vei.
8. spune ce nu e adevărat, depunând astfel mărturie strâmbă.
Nici nu vei.
9. pofti la nevasta vecinului tău pentru că, de ce ai dori nevasta vecinului tău când ştii că toate celelalte sunt nevasta ta?
10. pofti la bunurile vecinului tău pentru că, de ce ai dori bunurile vecinului tău când ştii că toate bunurile pot fi ale tale şi toate bunurile tale aparţin lumii întregi?
Vei şti că ai găsit drumul spre Dumnezeu când vei vedea aceste semne. Pentru că îţi promit că nimeni care-l caută cu adevărat pe Dumnezeu nu le va mai face. Îi va fi imposibil să se comporte în continuare astfel.
Acestea sunt libertăţile voastre, nu constrângerile voastre. Acestea sunt legămintele Mele şi nu poruncile Mele. Pentru că Dumnezeu nu porunceşte celor pe care Dumnezeu îi creează. Dumnezeu, pur şi simplu, le spune copiilor lui Dumnezeu: în felul acesta veţi şti că veniţi acasă.
Moise a întrebat cu înflăcărare: „Şi cum am să ştiu? Dă-mi un semn”. Moise a pus aceeaşi întrebare pe care Mi-ai pus-o tu acum. Aceeaşi întrebare pe care Mi-au pus-o oamenii de pretutindeni, de la începutul veacurilor. Răspunsul Meu este la fel de etern. Dar nu a fost şi nu va fi niciodată o poruncă. Pentru că, oare cui să-i poruncesc? Şi pe cine să pedepsesc dacă poruncile Mele nu vor fi respectate?
Nu exist decât Eu.
Deci nu trebuie să respect cele Zece Porunci, ca să ajung în rai.
Nu există ceea ce se numeşte „a ajunge în rai”. Există numai faptul că ştii că eşti deja acolo. Există doar o acceptare, o înţelegere, nu o zbatere sau un efort.
Nu poţi să te duci acolo unde eşti deja. Ca să o faci, ar trebui să pleci de unde eşti şi aceasta ar anihila întregul scop al călătoriei.
Ironia este că majoritatea oamenilor cred că ei trebuie să plece de unde sunt ca să ajungă unde vor să fie. Şi, astfel, ei pleacă din rai ca să ajungă în rai – şi trec prin iad.
Iluminarea înseamnă a înţelege că nu ai unde să mergi, că nu ai nimic de făcut şi că nu trebuie să fii nimeni altcineva decât exact cel ce eşti chiar acum.
Eşti într-o călătorie spre nicăieri.
Raiul, aşa cum îl numiţi voi, nu este nicăieri în altă parte.
El e acum şi aici. aici-acum.
Toată lumea spune asta! Toată lumea spune asta! Mă înnebunesc cu toţii! Dacă „raiul este acum şi aici”, cum se face că nu-l văd? De ce nu-l simt? Şi de ce este lumea într-o asemenea confuzie?
Îţi înţeleg frustrarea. Este aproape la fel de frustrant să încerci să înţelegi toate acestea, ca şi a încerca să faci pe altcineva să înţeleagă.
Hei! Stai o clipă! Vrei să spui că Dumnezeu se simte frustrat?
Cine crezi că a inventat frustrarea? Şi-ţi imaginezi că tu poţi să trăieşti o experienţă a ceva ce Eu nu pot?
Adevăr îţi spun Eu ţie: fiecare experienţă pe care o ai tu, o am şi Eu.
Nu înţelegi că Eu trăiesc experienţa Sinelui Meu prin tine? Pentru ce altceva crezi tu că se întâmplă totul? Nu M-aş putea cunoaşte pe Mine Însumi dacă nu aţi exista Voi.
Eu v-am creat pe voi ca să pot cunoaşte Cine Sunt.
Acum n-am să vă spulber toate iluziile despre Mine într-un singur capitol. Aşa că vă voi spune că, în forma Mea cea mai sublimă – pe care voi o numiţi Dumnezeu – Eu nu trăiesc senzaţia de frustrare.
Uau! Aşa-i mai bine. Pentru o clipă m-ai speriat.
Asta nu pentru că nu pot. Pur şi simplu, pentru că nu aleg să o fac. Apropo, tu poţi să faci aceeaşi alegere.
Ei bine, frustrat sau nu, încă mă întreb cum se întâmplă că raiul este chiar aici – şi eu nu-l simt.
Nu poţi să trăieşti experienţa a ceea ce nu cunoşti. Şi nu ştii că eşti în „rai” chiar acum, pentru că nu ai trăit această experienţă. Vezi, pentru tine este un cerc vicios. Nu poţi – nu ai găsit încă un mod de a trăi o experienţă a ceea ce nu ştii şi nu ştii ceea ce nu ai trăit ca experienţă.
Ceea ce Iluminarea îţi cere să faci este să ştii ceva ce n-ai trăit ca experienţă şi, astfel, să o trăieşti. Cunoaşterea deschide uşa experienţei, dar tu îţi închipui că lucrurile se întâmplă exact invers.
De fapt, voi ştiţi mult mai mult decât aţi trăit ca experienţă. Pur şi simplu, nu ştiţi că ştiţi.
De exemplu, ştiţi că există un Dumnezeu. Dar e posibil să nu ştiţi că ştiţi. Aşa că, voi continuaţi să vă învârtiţi, aşteptând experienţa. Şi, în tot acest timp, voi o trăiţi.
O trăiţi fără să ştiţi, ceea ce e echivalent cu a nu o trăi deloc.
Vai de mine, ne învârtim în cerc.
Da, aşa este. Şi, în loc să ne învârtim în cerc, poate că ar trebui să devenim cercul însuşi. N-ar trebui să fie un cerc vicios Ar putea fi unul sublim.
Renunţarea e o parte a vieţii cu adevărat spirituale?
Da. Pentru că, în cele din urmă, tot ceea ce este spirit renunţă la ceea ce nu e real şi nimic din viaţa pe care o duci nu e real, în afară de relaţia voastră cu Mine.
Şi totuşi, nu se cere renunţare, în sensul clasic de lepădare de sine.
Un adevărat Maestru nu „renunţă” la ceva. Un adevărat Maestru îl dă, pur şi simplu, la o parte, aşa cum ar face-o cu ceva de care nu mai are nevoie.
Există unii care spun că trebuie să-ţi depăşeşti dorinţele. Eu spun că, pur şi simplu, trebuie să le schimbi. Prima încercare este simţită ca o disciplină riguroasă, a doua ca un exerciţiu plin de bucurie.
Există cei care spun că, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, trebuie să depăşeşti toate patimile pământeşti. Este suficient doar să le înţelegi şi să le accepţi. Persistă lucrurile cărora le opui rezistenţă. Dispar cele pe care le priveşti în faţă.
Cei care se străduiesc atât de tare să-şi depăşească toate patimile pământeşti muncesc atât de din greu, încât s-ar putea spune că aceasta a devenit pentru ei o patimă.
Ei au o „patimă pentru Dumnezeu”; o patimă de a-L cunoaşte. Dar patima e patimă. Şi, a negocia una în schimbul alteia, nu o elimină.
Din acest motiv, să nu judecaţi lucrurile care vă împătimesc.
Observaţi-le, pur şi simplu, apoi vedeţi dacă vă fac vreun serviciu, în funcţie de cine şi ce doriţi să fiţi.
Amintiţi-vă că sunteţi într-un permanent proces de a vă crea pe voi înşivă. În fiecare moment, decideţi cine şi ce sunteţi. Decideţi aceasta în mare parte prin alegerile pe care le faceţi, în funcţie de pentru cine şi pentru ce vă împătimiţi.
Adesea, o persoană care se află pe ceea ce numiţi cărare spirituală pare că a renunţat la toate patimile pământeşti, la toate dorinţele umane.
Ceea ce a făcut ea este să înţeleagă, să vadă iluzia şi să se dea la o parte din faţa patimilor care nu-i aduc vreun serviciu – în acelaşi timp, iubind iluzia pentru ceea ce ea îi aduce: şansa de a fi cu totul liber.
Patima este dragostea de a transforma existenţa în acţiune. Ea alimentează cu combustibil locomotiva creaţiei. Ea preschimbă conceptele în experienţă.
Patima este focul care ne îndeamnă să exprimăm cine suntem cu adevărat. Niciodată să nu negaţi patima, pentru că aceasta înseamnă să negaţi Cine Sunteţi şi Cine Vreţi cu Adevărat să Fiţi.
Cel care renunţă nu-şi neagă niciodată pasiunile – el neagă, pur şi simplu, ataşamentul de rezultate. Pasiunea este dragostea de a face ceva. A face ceva înseamnă a fi – trăit ca experienţă.
Totuşi, ce rezultă adesea din acţiunea de a face? Aşteptări.
Să-ţi trăieşti viaţa fără să te aştepţi la ceva, fără nevoia de a avea rezultate specifice – aceasta este libertatea. Aceasta este Dumnezeirea.
Aşa trăiesc Eu.
Nu eşti legat de rezultate?
Absolut deloc.
Bucuria Mea este în actul de creaţie, nu în ceea ce urmează. Renunţarea nu este o decizie de a nega acţiunea. Renunţarea este o decizie de a nega nevoia pentru un anumit rezultat. E o enormă diferenţă.
Ai putea să-mi explici ce vrei să spui prin afirmaţia „pasiunea este plăcerea de a transforma existenţa în acţiune”?
Starea de a fi este cel mai înalt grad de existenţă. Este esenţa cea mai pură. Este aspectul lui Dumnezeu „acum/nu acum”, „totul/nu totul”, „întotdeauna/niciodată”.
Existenţa în esenţa ei înseamnă Dumnezeu în esenţa Lui.
Şi totuşi, pentru noi nu a fost niciodată suficient să fim. Noi am tânjit întotdeauna să trăim experienţa lui Ce Suntem – şi aceasta necesită un cu totul alt aspect al divinităţii, numit a face.
Să zicem că sunteţi, în miezul minunatului vostru Sine, acel aspect al divinităţii numit dragoste. (Acesta este, apropo, Adevărul despre voi).
Acum, un lucru este să fii dragoste şi cu totul alt lucru este să faci ceva cu dragoste. Sufletul tânjeşte să facă ceva pentru ceea ce este, ca să se poată cunoaşte pe sine însuşi în propria sa experienţă. Aşa că, se va strădui să realizeze – prin acţiune – ideea lui cea mai înaltă.
Asemenea dorinţă puternică de a face acest lucru se numeşte pasiune sau chiar patimă. Omoară pasiunea şi-L vei omorî pe Dumnezeu.
Pasiunea este Dumnezeu care vrea să te salute.
Dar, vezi tu, o dată ce Dumnezeu (sau Dumnezeul-din-tine) face acest lucru de iubire, Dumnezeu S-a realizat pe Sine Însuşi – şi nu mai are nevoie de nimic altceva.
Pe de altă parte, omul simte adesea nevoia de a i se rambursa ceva din investiţie. Dacă tot e să iubim pe cineva, foarte bine – dar să primim şi nişte dragoste înapoi. Ceva de genul ăsta.
Asta nu este pasiune. Asta înseamnă să te aştepţi la ceva.
Aceasta este cea mai „mare sursă a nefericirii omului. Este ceea ce-l separă pe om de Dumnezeu.
Cel care renunţă se străduieşte să pună capăt acestei separări prin experienţa pe care unii mistici orientali au numit-o samadhi.
Adică, unimea şi unirea cu Dumnezeu; a te topi în divinitate şi a deveni una cu ea. Prin urmare, cel care renunţă, renunţă la rezultate dar, absolut niciodată, nu renunţă la pasiune.
Într-adevăr, Maestru ştie pe cale intuitivă că pasiunea este drumul. Este calea spre realizarea de Sine.
Chiar şi în termeni pământeşti se poate spune, destul de corect, că, dacă nu ai nici o pasiune pentru nimic, nu trăieşti.
Ai spus că: „Persistă lucrurile cărora le opui rezistenţă. Dispar cele pe care le priveşti în faţă”. Poţi să-mi explici?
Nu poţi să opui rezistenţă la ceva căruia nu-i recunoşti realitatea. Actul de a opune rezistenţă înseamnă a recunoaşte că acel lucru este viu. Când tu opui rezistenţă unei energii, o plasezi acolo. Cu cât îi opui mai multă rezistenţă, cu atât o faci să fie mai reală, indiferent cui îi opui rezistenţă. Când deschizi ochii şi priveşti ceva în faţă, acel ceva dispare. Adică încetează să-şi mai păstreze forma iluzorie.
Dacă priveşti ceva în faţă – îl priveşti cu adevărat – vei vedea prin el, şi chiar prin orice iluzie pe care ţi-o creează, nelăsând nimic în urma lui decât realitatea ultimă din privirea ta. În faţa acestei ultime realităţi, iluzia ta plăpândă nu are nici o putere. Nu te poate ţine mult timp în strânsoarea ei care slăbeşte. Vezi adevărul şi adevărul te eliberează.
Dar ce întâmplă dacă nu vrei ca lucrul pe care-l priveşti în faţă să dispară?
Ar trebui să vrei întotdeauna! Nu există nimic în realitatea ta de care să te cramponezi. Totuşi, dacă alegi cu adevărat iluzia vieţii în loc de realitatea finală, poţi, pur şi simplu, s-o recreezi – exact aşa cum ai creat-o de la început. In acest fel, tu poţi să ai în viaţă ceea ce ai ales să ai şi să elimini din viaţa ta ceea ce nu mai doreşti să trăieşti ca experienţă.
Şi totuşi să nu opui rezistenţă la nimic. Dacă tu crezi că prin rezistenţa ta îl vei elimina, gândeşte-te mai bine. Nu faci altceva decât să-l înfigi mai ferm în locul său. Nu ţi-am spus că orice gând este creator?
Chiar şi un gând care spune că eu nu vreau ceva?
Dacă nu vrei ceva, de ce te gândeşti la asta? Nu te mai gândi încă o dată. Dar dacă trebuie să te gândeşti la acel ceva – asta e! Dacă nu poţi să nu te gândeşti, atunci nu-i opune rezistenţă.
Priveşte-l, mai degrabă, direct în faţă – acceptă realitatea ca pe propria ta creaţie – şi apoi alege să o păstrezi sau nu, după cum doreşti.
Şi ce anume ar dicta această alegere?
Cine şi Ce crezi tu că Eşti. Şi Cine şi Ce alegi tu să Fii.
Aceasta dictează toate alegerile, fiecare alegere pe care ai făcut-o în viaţă şi o vei face vreodată.
Deci, viaţa unui om care renunţă este o cărare incorectă?
Acesta nu este un adevăr. Cuvântul „a renunţa” conţine un înţeles atât de greşit. În realitate, nu poţi să renunţi la nimic pentru că, orice căruia îi opui rezistenţă – persistă. Cel care cu adevărat renunţă – nu renunţă ci. pur şi simplu, alege altceva. Acesta este un gest de a te îndrepta spre ceva, nu de a te îndepărta de ceva.
Nu poţi să te îndepărtezi de ceva pentru că acesta te va urmări până la capătul pământului. De aceea, nu opune rezistenţă tentaţiei, ci, pur şi simplu, întoarce-i spatele. Întoarce-te către Mine şi îndepărtează-te de orice care nu seamănă cu Mine.
Dar trebuie să ştii că: nu există ceva care să însemne cale incorectă, pentru că, în această călătorie, nu se poate „să nu ajungi” la destinaţie.
Pur şi simplu, este o problemă de viteză – pur şi simplu, o chestiune de când vei ajunge acolo – dar până şi aceasta este o iluzie, pentru că nu există nici „când”, nici „înainte” sau „după”. Există numai „acum”; un moment etern numit „întotdeauna”, în care îţi trăieşti experienţa de tine însuţi.
Şi, atunci, care-i rostul? Dacă este imposibil să „nu ajung acolo”, care-i rostul vieţii? De ce să ne mai facem atâtea griji legate de orice acţiune a noastră?
Ei bine, desigur că n-ar trebui să vă faceţi griji. Dar ar fi bine să fiţi observatori. Pur şi simplu, să vedeţi cine şi ce sunteţi, faceţi şi aveţi – şi să vedeţi ce vă este de folos.
Rostul vieţii nu este să ajungeţi undeva, ci să vă daţi seama că deja sunteţi acolo şi că aţi fost din totdeauna. Sunteţi din totdeauna şi pentru totdeauna – în momentul creaţiei pure.
De aceea, rostul vieţii este să creaţi – cine şi ce sunteţi – şi apoi să trăiţi această experienţă.
Ce spui despre suferinţă? Este suferinţa calea sau modul de a ajunge la Dumnezeu? Unii spun că este singurul mod.
Mie nu-mi face plăcere suferinţa. Iar cei care spun că-mi face, nu Mă cunosc.
Suferinţa nu este un aspect necesar pentru experienţa umană. Nu numai că nu este necesar, ci este şi lipsit de înţelepciune, neplăcut şi periculos pentru sănătate.
Atunci, de ce există atât de multă suferinţă. Atunci, dacă eşti Dumnezeu şi îţi displace atât de mult, de ce nu-i pui capăt?
I-am pus capăt. Voi, pur şi simplu, refuzaţi să folosiţi instrumentele pe care vi le-am dat şi cu care să realizaţi acest lucru.
Vezi tu, suferinţa nu are nici o legătură cu evenimentele, ci cu reacţia omului faţă de ele.
Ceea ce se întâmplă este, pur şi simplu, ceea ce se întâmplă. E cu totul altceva ce simţiţi voi faţă de aceasta.
V-am dat instrumentele cu care să răspundeţi şi să reacţionaţi la evenimente într-un mod care reduce durerea – de fapt o elimină – dar nu le-aţi folosit.
Scuză-mă, dar de ce să nu eliminăm evenimentele?
Bună sugestie. Din nefericire, Eu nu am control asupra lor.
Nu ai control asupra evenimentelor?
Desigur că nu. Evenimentele apar în timp şi spaţiu şi sunt produse prin alegerea voastră, iar Eu niciodată nu Mă amestec în această alegere. A proceda astfel ar însemna să anulez chiar motivul pentru care v-am creat. Dar asta ţi-am mai explicat-o.
Voi produceţi unele evenimente de bună voie, iar alte evenimente le atrageţi către voi – mai mult sau mai puţin inconştient.
Câteva evenimente – în această categorie voi băgaţi majoritatea dezastrelor naturale – sunt puse în seama „datului sorţii”.
Dar până şi cuvântul „dat” poate fi un acronim pentru „De voi / Atrase / Toate „. Cu alte cuvinte, de conştiinţa planetei.
„Conştiinţa colectivă”.
Precis. Exact.
Există unii care spun că lumea se duce cu totul de râpă. Sistemul nostru ecologic e pe moarte. Planeta noastră a intrat într-o serie de dezastre geofizice majore. Cutremure. Vulcani. Poate chiar o înclinare a Pământului pe propria sa axă. Şi sunt alţii care spun că această conştiinţă colectivă poate schimba totul; că noi putem salva Pământul cu ajutorul propriilor noastre gânduri.
Gânduri puse în acţiune. Neţi salva Pământul, dacă destui oameni de pretutindeni cred că trebuie făcut ceva ca să ajutaţi mediul înconjurător. Dar trebuie să acţionaţi repede. De atât de mult timp e atât de mult rău. E nevoie de o schimbare majoră de atitudine.
Vrei să spui că, dacă nu o facem, vom vedea pământul şi locuitorii lui, distruşi?
Am arătat destul de clar legile universului fizic, pentru ca toată lume să înţeleagă. Există legi ale cauzei şi efectului care au fost subliniate suficient în faţa savanţilor şi fizicienilor voştri şi, prin ei, conducătorilor din lumea întreagă. Nu e nevoie să mai scot în evidenţă aceste legi aici.
Întorcându-ne la suferinţă – de unde ne-o fi venit ideea că suferinţa este bună? Că cei sfinţi „suferă în tăcere”?
Cei sfinţi într-adevăr „suferă în tăcere”, dar aceasta nu înseamnă că suferinţa este bună. Cei care studiază la şcoala Maeştrilor suferă în tăcere, deoarece ei înţeleg că suferinţa nu este un drum al lui Dumnezeu, dar este un semn sigur că mai e ceva de învăţat despre calea lui Dumnezeu, mai e ceva de adus aminte.
Adevăratul Maestru nu suferă deloc în tăcere, ci doar pare că suferă fără să se plângă. Motivul pentru care adevăratul Maestru nu se plânge este că adevăratul Maestru nu suferă ci, pur şi simplu, trăieşte experienţa unui set de împrejurări pe care voi le-aţi numi de nesuportat.
Un Maestru practicant nu vorbeşte despre suferinţă; pur şi simplu, înţelege clar puterea Cuvântului şi alege, astfel, să nu spună nici o vorbă despre aceasta.
Facem să fie real lucrul căruia îi dăm atenţie.
Maestrul ştie acest adevăr. Maestrul se pune în situaţia de a alege ce anume hotărăşte că trebuie să fie real.
Cu toţii aţi procedat la fel, din când în când. Nu există niciunul printre voi care să nu fi făcut să dispară o durere de cap, sau ca o vizită la dentist să fie mai puţin dureroasă, hotărând ca lucrurile să se întâmple aşa.
Un Maestru ia, pur şi simplu, aceeaşi decizie, dar despre lucruri mult mai importante.
Dar de ce să existe suferinţă? De ce să existe chiar posibilitatea de a suferi?
Nu puteţi şti sau deveni ceea ce sunteţi, în absenţa a ceea ce nu sunteţi – aşa cum ţi-am explicat deja.
Totuşi, eu încă nu înţeleg de unde ne-a venit ideea că suferinţa e bună.
Eşti deştept că insişti în întrebarea asta. Înţelepciunea originară în jurul suferinţei în tăcere a fost atât de pervertită, încât acum mulţi cred (şi câteva religii o chiar propovăduiesc) că suferinţa este bună, iar bucuria este rea. De aceea aţi decis că, dacă cineva are cancer dar nu spune nimănui, el este un sfânt – în timp ce, dacă cineva are o sexualitate robustă (iată un subiect exploziv) şi o anunţă deschis, ea este păcătoasă.
Măi să fie, chiar c-ai ales un subiect exploziv. Şi cu multă inteligenţă ai schimbat pronumele din masculin în feminin. Ai făcut-o cu un anumit scop?
Am făcut-o ca să vă expun prejudecăţile. Nu vă place să vă gândiţi că femeile ar avea o sexualitate robustă şi, cu atât mai puţin, să o trâmbiţeze în public.
Mai degrabă aţi vedea un om murind fără un geamăt pe câmpul de bătălie, decât o femeie să facă dragoste cu gemete în plină stradă.
Tu nu gândeşti la fel?
Eu nu judec nici într-un fel nici în altul. Dar voi judecaţi în toate felurile – şi vă sugerez că judecăţile voastre vă împiedică să vă bucuraţi, iar faptul că vă aşteptaţi la ceva, vă face nefericiţi.
Toate acestea la un loc vă provoacă boala şi, implicit, de aici începe toată suferinţa.
De unde să ştiu eu că ceea ce spui este adevărat?
Cum pot să ştiu că-mi vorbeşte chiar Dumnezeu şi nu că imaginaţia mea e mult prea activă?
Ai mai întrebat asta. Răspunsul Meu este acelaşi. Ce contează? Chiar dacă tot ceea ce ţi-am spus este „greşit”, te gândeşti tu la un mod mai bun de a trăi?
Nu.
Atunci „greşit” este corect şi „corect” este greşit!
Ca să te ajut să ieşi din dilemă îţi spun doar: nu crede nimic din ce-ţi spun. Pur şi simplu, trăieşte. Trăieşte-o ca experienţă.
Apoi, trăieşte orice altă paradigmă pe care vrei s-o construieşti. După aceea, uită-te la experienţa ta pentru a găsi adevărul tău.
Într-o zi, dacă ai foarte mult curaj, vei trăi experienţa unei lumi unde a face dragoste este considerat un lucru mai bun decât a face război.
În acea zi, tu te vei veseli.