Viaţa este atât de înspăimântătoare şi atât de confuză, încât aş dori ca totul să fie mai clar.
Nimic nu este înspăimântător în ceea ce priveşte viaţa, dacă nu eşti prea ataşat de rezultate.
Vrei să spui, dacă nu vrei nimic.
Aşa este. Alege, dar nu dori.
E uşor pentru cei care nu au pe nimeni care să depindă de ei. Ce te faci dacă ai nevastă şi copii?
Drumul celui care are o familie a fost întotdeauna plin de probleme. Poate cel mai plin de probleme. După cum ziceai, e uşor „să nu vrei nimic” când nu te ai decât pe tine. E normal ca, atunci când în jurul tău există oameni pe care-i iubeşti, să doreşti numai ce e cel mai bine pentru ei.
E dureros când nu poţi să le oferi tot ceea ce vor. O casă frumoasă, îmbrăcăminte decentă, mâncare suficientă.
Mă simt ca şi când m-aş fi luptat de 20 de ani încoace doar ca să mă descurc cât de cât. Iar rezultatele de-abia se văd.
Te referi la bogăţie materială?
Mă refer la lucrurile de bază pe care un bărbat ar vrea să le transmită copiilor lui. Mă refer la lucrurile foarte simple pe care un bărbat ar vrea să le ofere soţiei lui.
Înţeleg. Consideri că obligaţia ta în viaţă este să oferi toate aceste lucruri. Pentru asta îţi închipui tu că ţi-a fost dată viaţa?
Nu sunt sigur că aş face această afirmaţie. Nu pentru asta e viaţa mea, dar ar fi, desigur, plăcut dacă aceste lucruri ar reprezenta cel puţin un rezultat adiacent.
Hai s-o luăm de la capăt. Pentru ce crezi tu că ţi-a fost dată viaţa?
E o întrebare bună. În decursul anilor i-am dat o grămadă de răspunsuri diferite.
Care e răspunsul tău acum?
Sentimentul meu este că am două răspunsuri; un răspuns se referă la ceea ce mi-ar plăcea să văd de acum înainte şi celălalt la ceea ce văd acum.
Care este răspunsul în legătură cu ceea ce ai vrea să vezi?
As vrea să-mi văd viaţa ca fiind evoluţia sufletului meu. Aş vrea să-mi văd viaţa ca fiind expresia şi trăirea ca experienţă a acelei părţi din mine pe care o iubesc cel mai mult. Partea din mine care este compasiune şi răbdare şi dăruire şi ajutor. Parte din mine care înseamnă a şti, a fi înţelept, a ierta şi. a iubi.
Vorbeşti de parcă ai fi citit deja cartea asta!
Da, e o carte frumoasă, la nivel ezoteric, dar încerc să-mi dau seama cum s-o pun „în practică”. Ceea ce văd în viaţa mea reală este supravieţuirea de zi cu zi.
Şi unul îl exclude pe celălalt?
Păi.
Crezi că ezotericul exclude supravieţuirea?
Ca să-ţi spun cinstit, mi-ar plăcea să fac ceva mai mult decât să supravieţuiesc. Toţi anii ăştia nu am făcut decât să supravieţuiesc. Observ că am rămas în acelaşi loc. Aş dori să se termine lupta pentru supravieţuire.
Observ că a trăi de la o zi la alta este încă o luptă. Aş vrea să fac mai mult decât doar să supravieţuiesc. Aş vrea să prosper.
Şi ce numeşti tu a prospera?
Să am destul ca să nu-mi mai bat capul de unde fac rost de bani; fă nu mai fie un stres permanent să fac rost de bani de chirie sau să plătesc nota de telefon. Vreau să spun – şi-mi pare rău că sunt atât de prozaic – că noi discutăm aici despre viaţa reală şi nu despre o imagine aeriană, romantică şi spiritualizată a vieţii, ca cea pe care o descrii Tu în întreaga carte.
Mi se pare Mie, sau disting o notă de furie?
Nu e vorba de furie, cât de frustrare. Am jucat „jocul ăsta de-a spiritualitatea” de vreo 20 de ani încoace şi uite unde am ajuns. La un pas de azilul de săraci. Tocmai mi-am pierdut serviciul şi iarăşi nu mai am de unde să fac rost de bani. Zău că am obosit de atâta luptă. Am 49 de ani şi mi-aş dori un pic de siguranţă în viaţă, ca să-mi pot dedica mai mult timp „treburilor legate de Dumnezeu” şi de „evoluţia” sufletului etc. Inima mea este alături de acest gen de idei, dar viaţa mă trage în altă direcţie.
Ai spus foarte multe lucruri aici şi presupun că vorbeşti în numele a o mulţime de oameni care au trăit aceste experienţe.
Am să răspund pe rând acestui adevăr, pentru ca să poţi înţelege şi analiza răspunsul cu uşurinţă.
Nu ai jucat „jocul ăsta de-a spiritualitatea” de vreo 20 de ani încoace, ci ai stat doar pe margine (nu vreau să consideri că te pedepsesc, fac doar o afirmaţie). Sunt de acord că de vreo două decade priveşti acest joc; cochetezi cu el; îl experimentezi din când în când. dar până de curând nu am simţit că te dedici cu adevărat lui.
Să fie foarte clar: „a juca un joc spiritual” înseamnă să-fi dedici întreaga minte, întregul corp, întregul suflet procesului de a-ţi crea Sinele după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Acesta este procesul de realizare de Sine despre care au scris Misticii Orientali. Este procesul de salvare căruia i s-a dedicat însăşi mare parte din teologia occidentală.
Este un act de supremă conştiinţă de zi cu zi, oră cu oră, moment cu moment. Înseamnă a alege şi a realege fiecare clipă. Este creaţia care merge înainte. O creaţie conştientă. Creaţie cu un scop înseamnă a folosi instrumentele creaţiei despre care am mai discutat, a le folosi în mod conştient şi cu intenţie sublimă.
Asta înseamnă „să joci acest joc spiritual”. Spune-mi, de cât timp o faci?
Nu nici n-am început.
Nu trece de la o extremă la alta şi nu fi atât de aspru cu tine însuţi.
Te-ai dedicat acestui proces – eşti angajat în el mai mult decât îţi închipui. Dar nu faci asta de 20 de ani încoace – ori ceva de genul ăsta.
Adevărul este că nu e important de cât timp te-ai angajat. Eşti angajat acum”? Numai asta contează.
Să trecem la următoarea afirmaţie a ta. Mi-ai cerut să văd unde ai ajuns şi te descrii ca fiind „la un pas de azilul de săraci”. Mă uit la tine şi văd cu totul altceva. Văd o persoană care este la un pas de azilul de bogaţi! Te simţi ca şi cum ai fi aproape de a cădea în neant şi eu te văd ca fiind foarte aproape de Nirvana.
Totul depinde de ce consideri tu că este „recompensă” şi spre ce scop te îndrepţi. Dacă obiectivul vieţii tale este să capeţi ceea ce tu numeşti siguranţă, atunci înţeleg şi-Mi dau seama că eşti „la un pas de azilul de săraci”. Dar chiar şi această afirmaţie poate fi corectată, pentru că, prin recompensa pe care ţi-o dau Eu, vin la tine toate lucrurile bune – inclusiv experienţa de a te simţi în siguranţă în lumea fizică.
Recompensa de la Mine – pe care o primeşti când „lucrezi pentru” Mine – îţi oferă mult mai mult decât confort spiritual. Poţi să capeţi şi confortul fizic. Ironia în toate acestea este că, o dată ce trăieşti experienţa genului de confort spiritual pe care ţi-l oferă recompensa Mea, ultimul lucru despre care îţi vei mai face griji va fi confortul fizic.
Chiar şi confortul fizic al membrilor familiei tale nu va mai reprezenta o grijă pentru tine – pentru că, o dată ce te ridici la nivelul conştiinţei lui Dumnezeu, nu eşti responsabil pentru nici un alt suflet omenesc şi că, deşi este lăudabil să doreşti ca fiecare suflet să trăiască în confort, orice suflet trebuie să aleagă – alege – propriul său destin chiar în clipa asta.
E clar că, a distruge în mod deliberat pe cineva sau a-i face un rău, nu este o acţiune de dorit. Este clar că e la fel de rău să neglijezi nevoile celor pe care i-ai făcut să depindă de tine.
Treaba ta este să-i faci să fie independenţi; să-i înveţi cât de repede şi de complet posibil cum să se descurce fără tine. Pentru că, tu nu reprezinţi o binecuvântare pentru ei, cât timp ei au nevoie de tine ca să supravieţuiască – ci va fi cu adevărat o binecuvântare pentru ei numai momentul în care îşi vor da seama că tu nu le mai eşti necesar.
Mergând pe aceeaşi idee, cel mai măreţ moment al lui Dumnezeu este momentul în care voi vă daţi seama că nu aveţi nevoie de Dumnezeu.
Ştiu, ştiu. aceasta este antiteza a tot ceea ce ai fost învăţat.
Profesorii tăi te-au învăţat despre un Dumnezeu furios, un Dumnezeu gelos, un Dumnezeu care vrea să ai nevoie de El. Şi acesta nu este deloc un Dumnezeu, ci un substitut nevrotic pentru ceea ce ar trebui să fie o divinitate.
Un adevărat Maestru nu este cel care are cei mai mulţi studenţi, ci cel care creează cei mai mulţi Maeştri.
Un adevărat conducător nu este cel pe care-l urmează o mare mulţime, ci cel care creează cei mai mulţi conducători.
Un adevărat rege nu este cel care are cei mai mulţi supuşi, ci cel care-i conduce pe cei mai mulţi spre regalitate.
Un adevărat profesor nu este cel care ştie cel mai mult, ci cel care îi face pe cei mai mulţi să ştie.
Şi un adevărat Dumnezeu nu este Cel care are cei mai mulţi servitori, ci Cel care-i serveşte pe cei mai mulţi, făcând Dumnezei din toţi ceilalţi.
Pentru că, aceasta este atât ţinta cât şi gloria lui Dumnezeu: ca supuşii Lui să nu mai existe şi ca toţi să-L cunoască pe Dumnezeu, nu ca pe Cel de neatins, ci ca pe Cel de neevitat.
O, cât aş dori să poţi înţelege acest lucru: destinul tău fericit e de neevitat. Nu se poate să nu fii salvat. Iadul înseamnă să nu ştii acest adevăr.
Deci, ca părinţi, soţi şi iubiţi, încercaţi să nu faceţi din dragostea voastră un lipici care ţine strâns, ci un magnet care mai întâi atrage, apoi se poate răsuci şi respinge, pentru ca cei care sunt atraşi să nu înceapă să creadă că trebuie să stea lipiţi de tine ca să poată supravieţui.
Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Nimic nu poate fi mai nociv pentru celălalt.
Faceţi ca dragostea voastră să-i propulseze pe cei pe care-i iubiţi în lume, în trăirea deplină a experienţei a cine sunt ei. În felul acesta, veţi dovedi cu adevărat că iubiţi. Acest drum al unui cap de familie este o mare solicitare. Apar multe griji lumeşti, multe probleme. Ascetul nu e deranjat de niciuna dintre ele. Lui i se aduce pâine şi apă, i se dă o saltea umilă pe care să se întindă şi poate să-şi devoteze fiecare clipă rugăciunii, meditaţiei şi contemplării divinului.
Cât e de uşor să vezi divinul în astfel de condiţii! Ce sarcină simplă! Ia dă-i o nevastă şi copii! Acum să vezi divinul – când un bebeluş plânge că trebuie să-l schimbi la trei noaptea! Acum să vezi divinul – într-o notă de plată care trebuie plătită la începutul lunii! Să recunoşti mâna lui Dumnezeu în boala soţiei tale, în serviciul pe care l-ai pierdut, în febra copilului şi în durerile părinţilor. De-abia acum vorbim despre a fi sfânt.
Îţi înţeleg oboseala. Ştiu că eşti sătul de atâta luptă.
Dar adevăr îţi spun Eu ţie: când Mă urmezi pe Mine, lupta dispare. Trăieşte în interiorul spaţiului lui Dumnezeu şi evenimentele devin, în totalitate, binecuvântări.
Cum pot eu să ajung în spaţiul lui Dumnezeu când mi-am pierdut serviciul, trebuie să-mi plătesc chiria, copii au nevoie de dentist şi a mă situa în spaţiul meu filosofic superior pare a fi modul cel mai puţin potrivit de a rezolva aceste probleme?
Nu Mă abandona când ai cea mai mare nevoie de Mine. Acum este momentul în care eşti pus la cea mai importantă încercare.
Acum e timpul celei mai mari şanse ale tale. Este şansa de a dovedi tot ceea ce e scris aici.
Când spun „nu Mă abandona” vorbele Mele sună ca ale acelui Dumnezeu nevrotic despre care vorbeam. Dar Eu nu sunt aşa. Poţi să „Mă abandonezi” cât vrei. Nu-mi pasă şi nu va schimba nimic din ceea ce este între noi. Spun aceste vorbe ca răspuns la întrebările tale. Tocmai atunci când lucrurile merg prost, uiţi Cine Eşti şi instrumentele pe care ţi le-am dat ca să-ţi creezi viaţa pe care vrei să ţi-o alegi.
Acum, mai mult ca oricând, e momentul să mergi în spaţiul Dumnezeului tău. În primul rând, aceasta îţi va aduce o mare pace în gândire -şi din pacea gândului ies ideile măreţe – idei care ar putea fi soluţiile pentru cele mai mari probleme pe care îţi imaginezi că le ai.
În al doilea rând, numai în spaţiul lui Dumnezeu se realizează Sinele tău şi acesta este scopul – singurul scop – al sufletului tău.
Când eşti în spaţiul lui Dumnezeu, ştii şi înţelegi că tot ceea ce trăieşti acum ca experienţă este temporar. Îţi spun că Cerul şi Pământul vor trece, dar tu nu. Această perspectivă veşnică te ajută să vezi lucrurile în adevărata lor lumină.
Poţi defini aceste condiţii şi circumstanţe prezente aşa cum sunt ele cu adevărat: temporare şi temporale. Le poţi folosi apoi ca instrumente – pentru că aceasta şi sunt, instrumente temporare şi temporale – în crearea experienţei prezente.
Cine crezi tu că eşti? Cine crezi tu că eşti faţă de experienţa numită a pierde un serviciu? Şi, ca să mergem şi la esenţă, cine crezi tu că sunt Eu? Crezi tu că aceasta este o problemă prea mare ca să o pot rezolva Eu? Crezi că pentru Mine e un miracol prea mare să te scot din acest necaz? Înţeleg că poţi să consideri că este pentru tine ceva mult prea greu, chiar folosind instrumentele pe care ţi le-am dat – dar crezi cu adevărat că e prea greu pentru Mine?
Din punct de vedere intelectual, eu ştiu că nimic nu e prea greu pentru Dumnezeu. Dar din punct de vedere emoţional, nu cred că sunt prea sigur. Nu dacă Tu poţi să o faci, ci dacă Tu vrei.
Înţeleg. Deci e o problemă de credinţă.
Da.
Nu te îndoieşti asupra capacităţii Mele, ci pur şi simplu asupra dorinţei Mele de a o face.
Vezi Tu, eu încă trăiesc această teologie care spune că s-ar putea ca, undeva, să existe o lecţie pentru mine. Încă nu sunt sigur că se presupune că eu am o soluţie. E posibil să se presupună că eu am o problemă. Poate că aceasta este una dintre acele „încercări” despre care tot îmi vorbeşte teologia mea. Aşa că îmi fac griji că s-ar putea ca această problemă să nu fie rezolvată. Că aceasta ar fi una dintre acele treburi pentru care Tu ai de gând să mă laşi să mai stau pe aici.
Poate că acum e un moment potrivit să mai discutăm o dată cum interacţionez Eu cu tine, deoarece tu crezi că se pune problema de dorinţa Mea, iar Eu îţi spun că e vorba de dorinţa ta.
Eu vreau pentru tine ceea ce tu vrei pentru tine. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Eu nu stau aici şi judec cererile tale una după alta, hotărând dacă ar fi cazul să ţi se ofere ceva.
Legea Mea este legea cauzei şi efectului, nu legea lui Mai Vedem Noi. Nu există nimic ce tu nu poţi să ai, dacă tu alegi să ai ceva. O să ţi-l dau, chiar înainte să Mi-l ceri. Crezi ce spun?
Îmi pare rău. Nu. Am văzut prea multe rugăciuni cărora nu li s-a dat răspuns.
Să nu-ţi pară rău. Ţine-te întotdeauna de adevăr – adevărul experienţei tale. E un lucru pe care îl înţeleg, pe care îl respect şi nu am nimic împotrivă.
Asta e bine, pentru că eu nu cred că voi căpăta orice aş cere. Viaţa mea nu a fost o mărturie în acest sens. De fapt, eu rareori primesc ceea ce cer, iar când se întâmplă, mă consider al naibii de norocos.
E o alăturare interesantă de cuvinte. Se pare că ai o opţiune. În viaţă poţi să fii ori al naibii de norocos, ori binecuvântat de norocos. Eu aş dori ca tu să fii binecuvântat de norocos dar, desigur, nu Mă voi amesteca niciodată în deciziile tale.
Adevăr îţi spun Eu ţie: întotdeauna capeţi ceea ce creezi şi creezi în permanenţă.
Eu nu judec creaţiile pe care tu le invoci. Eu, pur şi simplu, îţi dau puterea să invoci mai multe – şi mai multe, şi mai multe, şi mai multe. Dacă nu-ţi place ceea ce tocmai ai creat, alege din nou. Treaba Mea, ca Dumnezeu, este să-ţi ofer întotdeauna această oportunitate.
Îmi spui că nu ai căpătat întotdeauna ceea ce ai dorit. Eu am venit aici ca să-ţi spun că tu ai căpătat întotdeauna ceea ce ai provocat prin gândurile tale.
Viaţa este întotdeauna un rezultat al gândurilor tale despre ea – inclusiv gândul tău realmente creator că tu rareori capeţi ceea ce alegi.
Acum, în situaţia de faţă, te vezi ca victimă a faptului că ţi-ai pierdut serviciul. Adevărul este că tu nu ai mai ales acest serviciu. Nu te-ai mai trezit dimineaţa nerăbdător să pleci la lucru, ci ai început să te trezeşti îngrozit. Nu te-ai mai simţit fericit la locul tău de muncă, ci ai început să nu-l mai poţi suferi. Ai început chiar să-ţi imaginezi că faci altceva.
Crezi că asta nu înseamnă nimic? Îţi subestimezi puterea. Adevăr îţi spun Eu ţie: viaţa ta se desfăşoară potrivit cu intenţiile tale în ceea ce o priveşte.
Deci, care e intenţia ta acum? Intenţionezi să dovedeşti teoria că viaţa rareori îţi aduce ceea ce alegi? Sau intenţionezi să demonstrezi Cine Eşti cu Adevărat şi Cine Sunt Eu?
Sunt mâhnit, jenat, aspru pedepsit.
Şi îţi serveşte la ceva? De ce, pur şi simplu, nu iei la cunoştinţă acest adevăr şi nu te îndrepţi către el? Nu are rost să te autoincriminezi. Observă ceea ce ai ales şi alege din nou.
Dar de ce sunt eu întotdeauna gata să aleg ceea ce este negativ şi apoi să-mi trag o palmă pentru asta?
La ce te aştepţi. De mic copil ţi s-a spus că eşti „rău”. Accepţi că ai fost născut în „păcat”. A te simţi vinovat este un răspuns învăţat.
Ţi s-a spus să te simţi vinovat pentru lucruri pe care le-ai făcut cu mult înainte să poţi face, de fapt, ceva. Ai fost învăţat să-ţi fie ruşine că nu te-ai născut perfect.
Această aşa zisă stare de imperfecţiune în care ţi s-a spus că ai venit pe lume este ceea ce teologii tăi au neobrăzarea de a numi păcatul originar. Şi chiar este păcatul originar – dar nu al vostru. Este primul păcat care a fost aruncat asupra voastră de o lume care nu ştie nimic despre Dumnezeu, dacă crede că Dumnezeu ar vrea sau ar putea crea ceva imperfect. Unele dintre religiile voastre au construit întregi teorii teologice în jurul acestei concepţii greşite. Şi chiar aşa şi este – literalmente – o concepţie greşită, pentru că orice concep Eu – tot ceea ce fac Eu să aibă viaţă – este perfect; o reflecţie perfectă a perfecţiunii însăşi, făcută după chipul şi asemănarea Mea.
Pentru a justifica ideea unui Dumnezeu care pedepseşte, religiile voastre au simţit nevoia să creeze ceva care să Mă înfurie.
Şi astfel, chiar şi acei oameni care duc vieţi exemplare simt cumva nevoia să fie salvaţi. Dacă ei nu simt nevoia de a fi salvaţi de ei înşişi, atunci simt nevoia de a fi salvaţi de propria lor imperfecţiune implantată. Astfel, (spun aceste religii) mai bine ai face ceva – şi repede – pentru că, altfel, ajungi direct în iad.
Până la urmă, aceasta s-ar putea să nu îmbuneze un Dumnezeu furios, răzbunător şi ciudat, ci ar putea să dea viaţă unor religii furioase, răzbunătoare şi ciudate. Şi, în felul acesta, religiile perpetuează. În felul acesta, puterea rămâne concentrată în mâinile a puţini oameni, mai degrabă decât să fie trăită prin acţiunile a mulţi oameni.
Bineînţeles că voi alegeţi în mod constant gândul cel mai mărunt, ideea cea mai meschină, conceptul de cea mai mică valoare despre voi înşivă şi puterea voastră, ca să nu mai vorbim despre Mine şi puterea Mea. Aşa aţi fost învăţaţi.
Doamne, cum pot eu să scap de ceea ce am învăţat?
Bună întrebare şi adresată exact cui trebuie!
Poţi să scapi de ceea ce ai învăţat, citind şi recitind această carte. Citeşte-o, iarăşi şi iarăşi, până când înţelegi fiecare pasaj, până când fiecare cuvânt îţi devine familiar. Când vei putea cita altora pasaje din ea, când îţi vei putea aduce aminte fraze din ea în mijlocul orelor tale cele mai negre, atunci „vei fi scăpat de învăţătură”.
Mai sunt încă atât de multe lucruri despre care vreau să Te întreb; atât de multe lucruri pe care vreau să le ştiu.
Chiar aşa. Ai început cu o listă foarte lungă de întrebări. Hai să ne întoarcem la ea.
Când voi învăţa eu destul despre relaţii ca să fiu în stare să le fac să fie armonioase? Există vreo modalitate de a fi fericit într-o relaţie? E oare nevoie ca relaţiile să te solicite în permanenţă?
Nu trebuie să înveţi nimic despre relaţii. Trebuie doar să demonstrezi ceea ce ştii deja.
Există o modalitate de a fi fericit într-o relaţie şi aceasta este să foloseşti relaţiile pentru scopul pentru care au fost destinate şi nu pentru scopul pe care i le-ai atribuit tu.
Relaţiile te solicită în mod constant, te cheamă în mod constant să creezi, să exprimi şi să trăieşti experienţa unor aspecte din ce în ce mai grandioase despre tine însuţi, a unor viziuni din ce în ce mai măreţe despre tine însuţi, a unor versiuni şi mai magnifice despre tine însuţi. Nicăieri în altă parte decât într-o relaţie nu poţi să faci acest lucru mai imediat, mai cu impact şi mai curat. De fapt, fără o relaţie, nu poţi să o faci deloc.
Numai printr-o relaţie cu alţi oameni, locuri şi evenimente poţi să exişti în univers (ca o cantitate notabilă, ca un ceva identificabil).
Aminteşte-ţi că tu nu exişti în absenţa altcuiva sau a altceva. Tu eşti ceea ce eşti în relaţie cu un alt lucru care nu este. Aşa stau lucrurile în lumea relativului, în opoziţie cu lumea absolutului unde locuiesc Eu.
O dată ce ai înţeles clar acest lucru, o dată ce l-ai aprofundat, binecuvântezi în mod intuitiv absolut fiecare experienţă, oricare întâlnire umană şi în special relaţiile umane personale, pentru că le vezi ca fiind constructive în cel mai înalt sens.
Vezi că ele pot fi folosite, trebuie să fie folosite, sunt folosite (chiar dacă vrei sau nu) pentru a-l construi pe Cine Eşti cu Adevărat.
Această construcţie poate fi o creaţie magnifică a propriului tău proiect conştient sau o configuraţie strict întâmplătoare. Tu poţi să alegi să fii o persoană care a rezultat, pur şi simplu, din ceea ce s-a întâmplat sau din ceea ce ai ales tu să fii şi să faci, legat de ceea ce s-a întâmplat. Doar în ultima formă, creaţia Sinelui devine conştientă. Doar într-a doua experienţă, Sinele devine realizat.
Binecuvântează deci fiecare relaţie şi consider-o pe fiecare ca fiind specială şi cea care ajută la formarea lui Cine Eşti şi cine alegi să fii acum.
Întrebarea ta e legată de relaţiile umane individuale cu caracter romantic şi înţeleg de ce. Lasă-mă deci să Mă refer în mod specific şi pe larg la relaţiile umane de dragoste – aceste lucruri care continuă să vă dea atâtea dureri de cap! Când relaţiile umane de dragoste eşuează (relaţiile niciodată nu eşuează cu adevărat, decât în sensul strict omenesc, adică ele nu produc ceea ce vreţi voi să producă), ele eşuează pentru că s-a intrat în aceste relaţii din motivaţii greşite.
(„Greşit” este desigur un termen relativ, însemnând ceva ce este măsurat ca opus la ceea ce este „corect” – orice ar fi acesta! Ar fi mult mai potrivit să spun pe limba voastră că „relaţiile eşuează – se schimbă cel mai adesea – când se intră în ele din motive care nu sunt în totalitate benefice pentru supravieţuirea lor, sau care nu le favorizează”.)
Majoritatea oamenilor intră într-o relaţie, gândindu-se mai degrabă la ceea ce pot să obţină din ea, decât la ceea ce aduc ei în ea.
Scopul unei relaţii este de a decide ce parte din tine ai vrea „să se arate „, nu ce parte din celălalt ai putea să capturezi şi să păstrezi.
Există un singur scop pentru o relaţie – de fapt pentru toată viaţa: să fii şi să decizi Cine Eşti cu Adevărat.
E foarte romantic să spui că tu erai „un nimic” până când nu a apărut o anumită persoană, dar aceasta nu este adevărat. Ba, chiar mai rău, aruncă asupra acestei persoane o povară incredibilă de a fi ceea ce el sau ea nu este cu adevărat.
Nevrând „să te dezamăgească”, ei încearcă din răsputeri să fie şi să facă nişte lucruri, până când nu mai pot.
Nu mai pot să se încadreze în imaginea pe care tu ai construit-o despre ei, nu mai pot să rămână în rolurile pe care tu le-ai dat să le joace şi, astfel, creşte resentimentul şi urmează mânia.
În cele din urmă, pentru a se salva pe ei înşişi (cât şi relaţia), aceste persoane încep să-şi ceară înapoi adevărata lor faţă, acţionând tot mai mult în concordanţă cu Cine Sunt Ei cu Adevărat. Din acest moment, tu spui că ei „s-au schimbat”. E foarte romantic să spui că, din clipa în care a intrat cineva special în viaţa ta, te simţi desăvârşit.
Totuşi, scopul unei relaţii nu este de a avea o altă persoană care să te desăvârşească, ci de a avea pe cineva cu care să împărtăşeşti desăvârşirea ta.
În asta constă paradoxul relaţiilor umane: tu nu ai nevoie de o anumită persoană pentru ca tu să trăieşti pe deplin experienţa lui Cine Eşti şi. fără o altă persoană, tu eşti un nimic.
Acestea sunt atât misterul, cât şi minunea – atât frustrarea, cât şi bucuria experienţei umane. E nevoie de o înţelegere profundă şi de o voinţă totală de a trăi în interiorul acestui paradox într-un mod care să aibă sens. Observ că foarte puţini oameni o fac.
De-a lungul anilor în care se formează o relaţie, voi intraţi în ea plini de nerăbdare, de energie sexuală, cu o inimă larg deschisă şi cu un suflet plin de bucurie şi de zel.
Undeva între vârsta de 40 până la 60 de ani (iar pentru unii e mai degrabă la începutul acestei perioade), aţi abandonat toate visele voastre măreţe, aţi pus de o parte speranţele cele mai înalte şi v-aţi mulţumit cu mai puţin sau cu aproape nimic.
Problema este atât de simplă, atât de elementară şi totuşi atât de tragic de prost înţeleasă: cele mai mari vise ale voastre, cele mai înalte idealuri, cele mai dragi speranţe sunt legate de persoana iubită, mai degrabă decât de Sinele vostru iubit. Testul relaţiei voastre este legat de cât de bine s-a încadrat celălalt în idealul vostru şi de cât de mult v-aţi ridicat voi la idealul lui sau al ei. Totuşi, singurul test adevărat este cât de bine v-aţi ridicat voi la idealul vostru.
Relaţiile sunt sacre, pentru că ele oferă cea mai mare ocazie a vieţii – de fapt singura ei ocazie – de a crea şi de a produce experienţa celei mai înalte conceptualizări a Sinelui vostru. Relaţiile eşuează când le vedeţi ca pe cea mai înaltă ocazie a vieţii de a crea şi a produce experienţa celei mai înalte conceptualizări a celuilalt.
Lăsaţi-o pe cealaltă persoană din interiorul relaţiei să-şi facă griji legate de Sine – ce face, ce este şi ce are Sinele; ce vrea, cere şi dă Sinele; ce caută, creează şi trăieşte ca experienţă Sinele – şi întreaga relaţie va servi în mod magnific atât scopului ei, cât şi participanţilor la ea!
Lăsaţi fiecare persoană din interiorul relaţiei să-şi facă griji, nu în legătură cu celălalt ci numai, numai, numai în legătură cu propriul Sine.
Aceasta pare a fi o învăţătură ciudată, deoarece vi s-a spus că, într-o relaţie de cea mai înaltă calitate, îţi faci griji numai pentru celălalt. Adevăr vă spun Eu vouă: o relaţie eşuează din cauza concentrării voastre asupra celuilalt – a obsesiei voastre pentru celălalt.
Cum este celălalt? Ce face celălalt? Ce are celălalt? Ce spune celălalt? Ce vrea? Ce cere? Ce gândeşte? Ce speră? Ce plănuieşte?
Maestrul înţelege că nu contează ce este, face, are, spune, vrea, cere celălalt. Nu contează ce gândeşte, speră, plănuieşte celălalt. Singurul lucru care contează este ce Eşti tu faţă de toate aceste lucruri. Cea mai iubitoare persoană e cea care se centrează în jurul propriului Sine.
Este o învăţătură foarte radicală.
Nu şi dacă o priveşti cu atenţie. Dacă nu poţi să-ţi iubeşti propriu Sine, nu poţi să-l iubeşti pe celălalt. Mulţi oameni fac greşeala de a căuta dragostea de Sine prin dragostea pentru celălalt. Desigur, ei nu-şi dau seama că fac acest lucru. Nu este un efort conştient. Se întâmplă doar în mintea lor, în profunzimea minţii lor. În ceea ce numiţi voi subconştient. Ei gândesc: „dacă eu îi voi iubi pe ceilalţi, şi ei mă vor iubi. Atunci eu voi fi demn de a fi iubit şi mă pot iubi”.
Reversul este că atât de mulţi oameni se urăsc pe ei înşişi deoarece simt că nu există nimeni care să-i iubească. Aceasta este o boală – este atunci când oamenii sunt „bolnavi din dragoste” – deoarece adevărul este că alţi oameni îi iubesc cu adevărat, dar acest lucru nu contează. Indiferent de cât de mulţi oameni îşi manifestă dragostea pentru ei, lor nu le este destul.
Mai întâi, ei nu te cred. Cred că încerci să-i manipulezi – încerci să obţii ceva de la ei. (Cum ai putea să-i iubeşti pentru ce sunt ei cu adevărat? Nu, trebuie să fie o greşeală. Precis că vrei ceva! Dar oare ce vrei?)
Ei stau şi încearcă să-şi dea seama cum ar fi posibil ca cineva să-i iubească cu adevărat. Aşa că nu te cred şi pornesc o campanie ca să te facă să o dovedeşti. Trebuie să dovedeşti că iubeşti. Pentru a face aceasta, e posibil ca ei să-ţi ceară să începi să-ţi schimbi comportamentul.
În al doilea rând, dacă ei ajung în cele din urmă într-un loc unde pot să creadă că tu iubeşti, încep imediat să-şi facă griji în legătură cu cât timp vor fi în stare să-ţi păstreze dragostea. Aşa că, pentru a nu pierde dragostea ta, ei încep să schimbe comportamentul lor.
Astfel, doi oameni, literalmente se pierd pe ei înşişi într-o relaţie. Intră în această relaţie, sperând să se găsească pe ei înşişi şi se pierd.
Pierderea Sinelui într-o relaţie este cea care provoacă mare parte din amărăciune într-un cuplu.
Doi oamenii se unesc într-un parteneriat sperând că întregul va fi mai mare decât suma părţilor şi descoperă că este mai mic. Ei se simt mai puţin decât când erau singuri.
Mai puţin capabili, mai puţin îndemânatici, totul e mai puţin incitant, mai puţin atrăgător, mai puţin vesel, mai puţin mulţumitor.
Deoarece ei realmente sunt „mai puţin”, au renunţat la mare parte din ceea ce sunt pentru a fi – şi a rămâne – în relaţie.
Nu s-a dorit niciodată ca relaţiile să fie înţelese în acest mod. Şi, totuşi, în felul acesta sunt ele trăite ca experienţă de către mai mulţi oameni decât ţi-ai putea închipui vreodată.
De ce? De ce?
Deoarece oamenii au pierdut legătura (dacă au avut-o vreodată) cu scopul relaţiilor.
Atunci când pierdeţi din vedere faptul că amândoi sunteţi suflete sacre pornite într-o călătorie sacră, nu mai puteţi vedea scopul, motivul, aflat la baza tuturor relaţiilor.
Sufletul a venit în corp şi corpul a venit la viaţă cu scopul de a evolua. Voi evoluaţi, voi deveniţi. Iar voi folosiţi relaţiile voastre cu absolut orice, pentru a decide ce deveniţi. Aceasta este treaba pe care aţi venit s-o faceţi aici. Aceasta este bucuria de a-ţi crea Sinele. De a vă cunoaşte Sinele. De a deveni în mod conştient ceea ce doriţi să fiţi. Este ceea ce Eu am vrut să spun prin noţiunea de a fi conştient de Sine.
V-aţi adus Sinele în această lume relativă pentru ca să puteţi avea instrumentele cu care să cunoaşteţi şi să trăiţi experienţa lui Cine Eşti cu Adevărat. Cine Eşti este cel pe care-l creezi tu însuţi ca să existe în relaţie cu restul. Relaţiile voastre personale sunt cele mai importante elemente în acest proces. Relaţiile voastre personale sunt, de aceea, teren sfânt. Ele nu au, practic, nimic de-a face cu celălalt şi totuşi, deoarece ele îl implică pe celălalt, ele au cea mai mare legătură cu celălalt.
Aceasta este dicotomia divină. Acesta este cercul închis. Aşa că, nu este câtuşi de puţin exagerat să spui: „binecuvântaţi să fie cei preocupaţi de Sine, pentru că ei Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu”. S-ar putea să nu fie o ţintă proastă a vieţii voastre să vă cunoaşteţi partea cea mai înaltă a Sinelui şi să rămâneţi centraţi pe acest scop.
Prima voastră relaţie trebui să fie deci cu Sinele vostru. În primul rând, trebuie să învăţaţi să vă cinstiţi, să vă îngrijiţi şi să vă iubiţi Sinele.
Trebuie, în primul rând, să vă vedeţi Sinele ca pe ceva de valoare, înainte de a-l putea vedea pe celălalt ca având valoare. Trebuie, în primul rând, să vă vedeţi Sinele ca fiind binecuvântat, înainte de a-l putea vedea pe celălalt ca fiind binecuvântat. Trebuie, în primul rând, să vă vedeţi Sinele ca fiind sfânt, înainte de a recunoaşte sfinţenia în celălalt.
Dacă puneţi căruţa în faţa boilor – aşa cum v-o cer majoritatea religiilor – şi îl recunoaşteţi pe altul ca fiind sfânt, înainte de a recunoaşte sfinţenia voastră, într-o zi nu o să vă mai placă. Există un singur lucru pe care niciunul dintre voi nu-l poate accepta şi acesta este să admiteţi că cineva este mai sfânt decât voi. Şi totuşi, religiile voastre vă forţează să-i numiţi pe alţii mai sfinţi decât voi. Şi aşa faceţi, pentru un timp. Apoi îi crucificaţi.
I-aţi crucificat (într-un fel sau altul) pe toţi învăţătorii trimişi de Mine, nu doar pe Unul. Aţi procedat în felul aceasta, nu pentru că ei erau mai sfinţi decât voi, ci pentru că voi i-aţi făcut să fie aşa.
Toţi învăţătorii trimişi de Mine au venit cu acelaşi mesaj. Nu „eu sunt mai sfânt decât tine”, ci „tu eşti tot atât de sfânt ca şi mine”.
Acesta este mesajul pe care nu aţi fost în stare să-l auziţi; acesta este adevărul pe care nu aţi fost în stare să-l acceptaţi. Şi acesta este motivul pentru care nu veţi putea niciodată să vă îndrăgostiţi cu adevărat şi cu curăţenie sufletească de altcineva. Voi nu v-aţi îndrăgostit niciodată cu curăţenie sufletească de Sinele vostru.
Adevăr vă spun Eu vouă: păstraţi acum şi pentru totdeauna Sinele vostru ca centru al preocupărilor voastre. Căutaţi să vedeţi ce sunteţi, ce faceţi şi ce aveţi voi într-un anumit moment, nu ce se întâmplă cu celălalt.
Salvarea voastră nu se află în acţiunea altuia, ci în acţiunea şi reacţia voastră.
Înţeleg, dar tot ce-mi spui sună, oarecum, ca şi când nouă nu ar trebui să ne pese de ce ne fac alţii în cadrul unei relaţii. Ei pot să facă orice şi, atâta timp cât ne ţinem echilibrul, ne preocupăm doar de Sinele nostru şi alte chestii din astea, nimic nu ne poate atinge. Dar ceilalţi ne ating cu adevărat. Acţiunile lor ne fac uneori rău cu adevărat.
Acesta este momentul când eu nu mai ştiu ce să fac – atunci când acest rău apare în cadrul unei relaţii. E foarte în regulă să spui „stai de-o parte; fa să nu te afecteze”, dar e mai uşor de spus decât de făcut. Eu mă simt cu adevărat rănit de cuvintele şi acţiunile celorlalţi din cadrul unei relaţii.
Va veni o zi în care nu te vei mai simţi aşa. Aceasta va fi ziua în care îţi vei da seama şi vei actualiza adevăratul sens al unei relaţii; adevăratul ei motiv.
Tu reacţionezi aşa, pentru că ai uitat acest lucru. Dar nu-i nimic. Este o parte a procesului de creştere. Este o parte a evoluţiei. Este Lucrarea Sufletului pe care tu o realizezi într-o relaţie şi, în acelaşi timp, este o mare reamintire, o uriaşă înţelegere a lucrurilor. Cât timp nu-ţi vei aminti de aceasta şi de cum să foloseşti relaţia ca pe un instrument pentru a-ţi crea Sinele, trebuie să acţionezi la nivelul la care eşti acum. Este nivelul tău de înţelegere, nivelul tău de voinţă, nivelul tău de reamintire.
Există, de altfel, lucruri pe care le poţi face când reacţionezi îndurerat şi rănit la ceea ce este, spune sau face celălalt. Primul este să recunoşti cinstit, în sinea ta şi în faţa celuilalt, exact ceea ce simţi.
Multora dintre voi le e frică s-o facă, pentru că vă gândiţi că „vă pune într-o lumină proastă”. Undeva, adânc în interiorul vostru, vă daţi seama că este, probabil, ridicol „să vă simţiţi aşa”. Că este, probabil, o dovadă de meschinărie, că voi sunteţi „mai buni decât atât”. Dar, n-aveţi ce-i face, aşa vă simţiţi şi gata.
Nu puteţi face decât un singur lucru. Trebuie să vă cinstiţi sentimentele. Pentru că, a vă cinsti sentimentele, înseamnă a vă cinsti propriul Sine. Şi trebuie să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Cum crezi tu că o să înţelegi şi să cinsteşti sentimentele altuia, dacă tu nu poţi cinsti sentimentele din interiorul Sinelui tău?
Prima întrebare care se pune în orice proces interactiv cu un altul este: Cine Sunt Eu şi Cine Vreau Eu să Fiu în relaţia cu acesta?
Adesea, nu-ţi aminteşti Cine Eşti şi nu ştii Cine Vrei să Fii, până când nu testezi câteva modalităţi de a fi. De aceea este atât de important să-ţi cinsteşti sentimentele cele mai adevărate.
Dacă primul tău sentiment este unul negativ, este suficient, adesea, să-l simţi, pur şi simplu, pentru a scăpa de el. Atunci când simţi furie, simţi că ai o stare proastă, simţi o senzaţie de dezgust, simţi mânie, simţi că vrei „să faci rău la rândul tău”, poţi scăpa de toate aceste sentimente primare ca nefiind „Cine Vrei Tu să Fii”.
Maestrul este cel care a trecut prin suficient de multe astfel de experienţe pentru a şti dinainte care este alegerea finală. El nu trebuie să „testeze” nimic. El a mai purtat aceste haine şi ştie că nu i se potrivesc, pentru că nu-l reprezintă. Şi, întrucât viaţa unui Maestru este închinată unei permanente realizări de Sine aşa cum se ştie el că este, el nu acceptă niciodată astfel de sentimente nepotrivite.
De aceea, Maeştrii sunt imperturbabili în faţa a ceea ce alţii numesc dezastru. Un Maestru binecuvântează dezastrul, pentru că ştie că din sămânţa lui (şi a întregii experienţe) iese creşterea Sinelui.
Iar al doilea scop în viaţa unui Maestru este întotdeauna creşterea, deoarece, o dată ce şi-a construit pe deplin Sinele, nu mai are nimic altceva de făcut decât să fie mai mult decât atât.
Acesta este etapa în care se trece de la munca sufletului la munca lui Dumnezeu, pentru că de aşa ceva Mă ocup Eu\par Pentru ca să continuăm această discuţie, voi considera că tu încă eşti la nivelul muncii sufletului. Încă te străduieşti să construieşti pe Cine Eşti Tu cu Adevărat (să-l faci să fie „real”).
Viaţa (Eu) îţi va da din plin ocazii să creezi aceasta (aminteşte-ţi că viaţa nu este un proces de descoperire, ci un proces de creaţie).
Poţi să-l creezi pe Cine Eşti, iarăşi şi iarăşi. De fapt o şi faci – în fiecare zi. Totuşi, aşa cum stau lucrurile acum, nu oferi întotdeauna acelaşi răspuns. În cadrul unei experienţe exterioare identice, într-o zi poţi să alegi să fii răbdător, iubitor şi amabil în relaţie cu ea. Într-altă zi, poţi să alegi să fii mânios, urâcios şi trist.
Maestrul este cel care întotdeauna oferă acelaşi răspuns şi răspunsul este întotdeauna alegerea cea mai înaltă.
În această privinţă, Maestrul este deosebit de previzibil. În schimb, elevul este complet imprevizibil. Poţi să spui cum se descurcă el pe drumul spre a ajunge Maestru, pur şi simplu observând cât de previzibilă este această persoană, atunci când face cea mai înaltă alegere ca răspuns sau reacţie la o situaţie.
Desigur că aceasta deschide o altă întrebare: care alegere e cea mai înaltă?
Aceasta este o problemă în jurul căreia s-au învârtit filosofiile şi teologiile oamenilor, încă de la începutul începuturilor. Dacă întrebarea te preocupă cu adevărat, eşti deja pe drumul spre a deveni Maestru.
Aceasta, deoarece adevărul este că majoritatea oamenilor continuă să fie preocupaţi de o cu totul altă întrebare. Nu care este cea mai înaltă alegere, sau care este cea mai profitabilă, ci: oare cum aş putea să am cele mai mici pierderi?
Atunci când viaţa este trăită din punctul de vedere al controlului prejudiciilor sau al avantajului optim, se pierde adevăratul beneficiu în viaţă. Se risipeşte ocazia. Se pierde şansa. Pentru că, o viaţă trăită astfel este o viaţă trăită din frică – iar o asemenea viaţă este o minciună.
Pentru că tu nu însemni frică, tu însemni iubire. Iubire care nu trebuie protejată, iubire care nu poate fi pierdută. Dar nu vei şti niciodată aceasta din propria ta experienţă, dacă vei continua să răspunzi la a doua întrebare şi nu la prima. O persoană care consideră că există numai ceva de câştigat sau de pierdut îşi pune a doua întrebare. Şi numai o persoană care vede viaţa într-un mod diferit; care vede Sinele ca pe cea mai înaltă fiinţă; care înţelege că a câştiga sau a pierde nu este testul, ci doar a iubi sau a nu iubi – numai acea persoană îşi pune prima întrebare.
Cel care pune a doua întrebare spune „eu sunt corpul meu”.
Cel care-şi pune prima întrebare spune „eu sunt sufletul meu”.
Cei care au urechi de auzit să audă, pentru că adevăr vă spun Eu vouă: într-un moment critic din orice relaţie umană există o singură întrebare:
Ce ar face dragostea acum?
Nici o altă întrebare nu mai este relevantă, nici o altă întrebare nu mai are înţeles, nici o altă întrebare nu mai are vreo importanţă pentru sufletul tău.
Ajungem acum la un punct unde interpretarea e foarte delicată, deoarece acest principiu al acţiunii sponsorizate de dragoste a fost foarte mult greşit înţeles – şi această înţelegere greşită a dus la resentimente şi mânie în viaţă – care la rândul lor au provocat atât de multe devieri de la calea cea dreaptă. Secole întregi aţi fost învăţaţi că acţiunea sponsorizată de iubire ia naştere din alegerea de a fi, a face şi a avea orice care aduce cel mai înalt bine pentru celălalt.
Adevăr vă spun Eu vouă: cea mai înaltă alegere este aceea care produce cel mai mare bine pentru tine.
Aşa cum se întâmplă în cazul celor mai adânci adevăruri spirituale, această afirmaţie duce imediat la interpretări greşite. Misterul se luminează puţin în momentul în care cineva hotărăşte care este cel mai înalţ „bine” pe care şi-l poate face lui însuşi. Iar în momentul în care este realizată alegerea absolut cea mai înaltă, misterul dispare, cercul se închide şi cel mai înalt bine pentru tine devine cel mai înalt bine pentru celălalt.
E nevoie de o viaţă întreagă să înţelegi acest lucru – şi mai mult decât o viaţă ca să-l duci la bun sfârşit – pentru că acest adevăr se învârte în jurul unuia şi mai mare: ceea ce faci pentru Sinele tău, faci şi pentru altul. Ceea ce faci pentru altul, faci şi pentru Sinele tău.
Aceasta, pentru că tu şi cu celălalt sunteţi unul. Şi aceasta pentru că:
Nu există nimic altceva în afară de Tine.
Toţi Maeştrii care au venit pe planeta voastră v-au învăţat acest lucru. („Adevărat, adevărat vă spun Eu vouă, ceea ce aţi făcut celui mai mic dintre fraţii Mei, Mie Mi-aţi făcut.”18) Această frază a rămas pentru majoritatea oamenilor doar ca un mare adevăr ezoteric, cu foarte puţină aplicaţie în practică. În realitate este, dintre toate, adevărul ezoteric cel mai uşor de pus în practică.
Într-o relaţie, este important să ne amintim de acest adevăr, deoarece, fără el, relaţia ar fi foarte dificilă.
Să ne întoarcem la aplicarea în practică a acestei fraze înţelepte şi să ne îndepărtăm de aspectul ei pur spiritual şi ezoteric.
Adesea, în cadrul vechiului mod de interpretare, oamenii cu bune intenţii, care vor binele şi mulţi dintre ei foarte religioşi au acţionat aşa cum au crezut ei că ar fi cel mai bine pentru cealaltă persoană din cadrul relaţiei. Din nefericire, acest lucru a adus în multe cazuri (în majoritatea cazurilor) numai rău asupra celuilalt. A adus numai purtare urâtă. A făcut ca relaţia să nu mai funcţioneze.
În cele din urmă, persoana care încearcă să facă „ceea ce trebuie” faţă de celălalt şi anume – să ierte repede, să arate compasiune, să depăşească în permanenţă anumite probleme şi greşeli de comportament, devine mânioasă şi plină de resentimente şi nu mai are încredere în nimeni, nici măcar în Dumnezeu. Cum poate un Dumnezeu drept să pretindă un astfel de sacrificiu, suferinţă nesfârşită şi lipsă de fericire, chiar dacă se fac în numele dragostei?
Răspunsul este că Dumnezeu nu pretinde aşa ceva. Dumnezeu îţi cere ca tu să te incluzi pe tine însuţi printre cei pe care-i iubeşti.
Dumnezeu merge chiar mai departe. Dumnezeu sugerează – recomandă – ca tu să te pui pe tine pe primul loc.
Spun acest lucru, pe deplin conştient că unii dintre voi îl vor numi blasfemie, vor spune că nu este Cuvântul Meu şi că alţii dintre voi vor face ceea ce ar putea să fie chiar mai rău: îl vor accepta drept cuvântul Meu şi îl vor interpreta greşit, sau îl vor distorsiona pentru a le conveni propriilor lor scopuri, pentru a justifica acţiuni neDumnezeieşti.
Adevăr vă spun Eu vouă: niciodată nu veţi face acţiuni neDumnezeieşti, dacă vă veţi aşeza pe voi înşivă pe primul plan în cel mai înalt sens al cuvântului.
Dar, dacă v-aţi surprins făcând vreo acţiune neDumnezeiască ca rezultat al dorinţei de a face ce e mai bine pentru voi, confuzia nu constă în faptul că v-aţi pus pe voi pe primul plan ci, mai degrabă, în înţelegerea greşită a ceea ce este mai bine pentru voi.
Desigur că a hotărî ce este mai bine pentru voi vă va obliga, de asemenea, să hotărâţi ce aveţi de gând să faceţi. Acesta este un pas pe care mulţi oameni îl ignoră. Ce vrei să faci? Care este scopul tău în viaţă? Fără un răspuns la aceste întrebări, problema a ceea ce este „cel mai bun” în orice situaţie dată va rămâne un mister.
Din punct de vedere practic – şi din nou lăsăm ezoterismul de-o parte – dacă te gândeşti ce este mai bine pentru tine în situaţii în care ţi s-a făcut un rău, cel mai mic lucru pe care îl vei face va fi să opreşti acest rău. Iar acest gest va fi bun atât pentru tine cât şi pentru cel care-ţi face rău.
Pentru că, până şi celui care face rău i se face un rău când i se permite să continue.
Neoprindu-l pe cel care face rău, nu-l vindeci, ci îi faci şi mai rău.
Pentru că, dacă el consideră că răul său este acceptabil, atunci ce învaţă? Dar, în cazul în care el descoperă că răul făcut de el nu va mai fi acceptat, oare ce i se permite să înveţe? De aceea, a te purta cu ceilalţi cu dragoste nu înseamnă, în mod necesar, a le permite să facă ce vor.
Părinţii învaţă acest lucru destul de devreme în cadrul relaţiei lor cu copiii. E mai greu de învăţat aceasta în cadrul relaţiilor dintre adulţi sau dintre naţiuni.
Tiranii nu trebuie să fie lăsaţi să prospere, ei trebuie opriţi din acţiunile lor tiranice. Acest fapt este cerut atât de dragostea pentru Sine, cât şi de dragostea pentru tiran.
Acesta este răspunsul la întrebarea ta: „Dacă există numai dragoste, atunci cum putem justifica războiul?”
Uneori trebuie să mergeţi la război ca să puneţi în practică cea mai grandioasă afirmaţie legată de cine este omul cu adevărat: cel care detestă războiul.
Există momente în care s-ar putea să trebuiască să renunţi la Cine Eşti, pentru ca să fii Cine Eşti.
Există Maeştri care v-au învăţat că nu poţi să ai ceva, până când nu renunţi de bunăvoie la acel ceva.
Astfel, pentru „a te considera” pe tine însuţi ca pe un om al păcii, e posibil să fie necesar să renunţi să te consideri ca un om care nu merge niciodată la război. Istoria a solicitat mulţi oameni să ia astfel de decizii.
Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul relaţiilor celor mai individuale şi mai personale. Viaţa s-ar putea să te solicite mai mult decât o dată să dovedeşti Cine Eşti, demonstrând un aspect al lui Cine Nu Eşti.
Dacă ai o anumită vârstă, nu-ţi este atât de greu să înţelegi, dar pentru tineretul idealist ar putea părea o maximă contradicţie. La un examen retrospectiv mai matur aceasta pare cea mai divină dicotomie.
Asta nu înseamnă că în relaţiile umane, dacă ţi se face un rău trebuie „să faci un rău la rândul tău”. (Valabil şi în cadrul relaţiilor dintre naţiuni.) Aceasta înseamnă, pur şi simplu, că, a-i permite celuilalt să facă rău în mod continuu, nu reprezintă cea mai mare dovadă de dragoste pentru Sinele tău sau pentru celălalt. Aceasta ar trebui să liniştească unele teorii pacifiste cum că dragostea superioară nu permite un răspuns în forţă la ceea ce consideraţi voi malefic.
Discuţia de faţă devine din nou ezoterică, întrucât explorarea serioasă a acestei afirmaţii nu poate ignora cuvântul „malefic” şi judecăţile de valoare pe care el le presupune. În realitate, nu există nimic malefic, ci numai fenomene obiective şi experienţă.
Totuşi, chiar scopul vostru în viaţă cere ca voi să selectaţi din grămada tot mai mare de fenomene fără sfârşit câteva pe care să le numiţi malefice – pentru că, dacă nu o faceţi, nu vă puteţi defini pe voi înşivă şi nimic altceva ca fiind bun – şi, astfel, nu vă puteţi cunoaşte sau crea Sinele. Voi vă definiţi pe voi înşivă prin ceea ce numiţi malefic – şi prin ceea ce numiţi bun.
Cel mai malefic lucru ar fi să declaraţi că maleficul nu există.
Voi existaţi în această viaţă într-o lume a relativului, unde un lucru poate exista numai în măsura în care el este în relaţie cu altul. Aceasta este, în acelaşi timp, atât funcţia cât şi scopul unei relaţii: să ofere un câmp de experienţă în interiorul căruia să te găseşti, să te defineşti şi -dacă aşa alegi – să recreezi în mod constant pe Cine Eşti.
Alegând să fii asemănător lui Dumnezeu nu înseamnă să alegi să fii un martir. Şi, desigur, că nu înseamnă să fii o victimă.
Pe calea voastră spre a deveni Maestru – când se elimină orice posibilitate de a ţi se face rău, de a ţi se aduce un prejudiciu sau de a avea o pierdere – cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci este să recunoşti răul, prejudiciul sau pierderea ca o parte din experienţa ta şi să decizi Cine Eşti în relaţie cu el.
Da, ceea ce cred, spun sau fac ceilalţi te va răni uneori – până ce vor înceta să te mai rănească. Ceea ce te va aduce acolo cât mai repede este o totală onestitate – să vrei de bună voie să afirmi, să recunoşti şi să declari exact ce simţi în legătură cu un lucru. Rosteşte-ţi adevărul cu amabilitate dar în totalitate, fără să omiţi nimic. Trăieşte-ţi adevărul cu blândeţe, dar total şi cu consecvenţă. Schimbă-ţi adevărul cu uşurinţă şi cu rapiditate, atunci când experienţa îţi aduce date noi.
Nici un om întreg la minte, şi cu atât mai puţin Dumnezeu, nu v-ar putea spune – atunci când vi se face un rău în cadrul unei relaţii – „să vă daţi de-o parte şi să pretindeţi că nu are nici o importanţă”. Atunci când te doare foarte tare este prea târziu să faci ca aceasta să nu aibă nici o importanţă. Sarcina ta, acum, este să decizi şi să demonstrezi ce înseamnă acest lucru. Procedând astfel, alegi şi devii Cine Cauţi Tu să Fii.
Deci nu trebuie să fiu nevasta în plină suferinţă, sau un soţ umilit, sau victima relaţiei mele, pentru a-i transforma pe ceilalţi în sfinţi, sau a mă face plăcut în ochii lui Dumnezeu.
Vai de mine! Sigur că nu.
Şi nici nu trebuie să accept atacuri la adresa demnităţii mele, a mândriei mele, a psihicului meu şi nici să mi se zdrobească inima, pentru ca să pot spune că „am dat tot ce am mai bun” într-o relaţie; „că mi-am făcut datoria”, sau „mi-am îndeplinit obligaţiile” în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Nici măcar pentru o clipă.
Atunci, Te rog, Doamne, spune-mi ce promisiuni ar trebui să fac eu într-o relaţie, ce angajamente ar trebui să ţin? Ce obligaţii implică o relaţie? Ce îndrumări ar trebui să urmez?
Răspunsul este unul pe care nu ai vrea să-l auzi pentru că te lasă fără îndrumări şi face ca orice învoială să fie nula şi neavenită, din clipa în care ai făcut-o. Răspunsul este: nu ai nici o obligaţie, nici în cadrul relaţiei, nici în întreaga ta viaţă.
Nici o obligaţie?
Nici o obligaţie. Nici o restricţie sau limitare, nici un îndreptar sau reguli. Nu eşti legat de nici o împrejurare sau situaţie, nici constrâns de vreun cod sau o lege. Nu trebuie să fii pedepsit pentru nici un delict – şi nici nu eşti capabil de vreunul – pentru că, în ochii lui Dumnezeu, nu există ceva care să se numească „a comite un delict”
Am mai auzit asta şi înainte – această religie de genul „nu există nici o regulă”. Este anarhie spirituală şi nu înţeleg cum poate să funcţioneze.
Nu se poate să nu funcţioneze, dacă ai pornit pe drumul de a-ţi forma propriul Sine. Dacă, pe de altă parte, îţi imaginezi că sarcina ta este de a încerca să fii ceea ce altcineva vrea ca tu să fii, absenţa regulilor şi a îndrumărilor poate, într-adevăr, să-ţi îngreuneze munca.
Dar, o minte care gândeşte imploră să afle răspuns la întrebarea: dacă Dumnezeu vrea ca eu să fiu într-un fel, de ce nu m-a creat, pur şi simplu, în acest fel de la bun început. De ce să lupt atâta ca să „depăşesc” ceea ce sunt, ca să devin ceea ce Dumnezeu vrea de la mine? Acestea sunt întrebările unei minţi scormonitoare care vrea să ştie şi – pe bună dreptate – sunt nişte întrebări foarte bune.
Unii teologi ar vrea ca voi să credeţi că Eu v-am creat inferiori a Ceea ce Eu Sunt, astfel încât voi să puteţi avea şansa de a deveni asemănători cu Cine Sunt, acţionând împotriva sorţii şi – aş adăuga Eu – împotriva oricăror tendinţe naturale pe care Eu se presupune că vi le-aş fi dat.
Printre aceste aşa numite tendinţe naturale este tendinţa de a păcătui. Aţi fost învăţaţi că v-aţi născut în păcat, că veţi muri în păcat şi că păcatul este în natura voastră.
Unele dintre religiile voastre vă învaţă chiar că nu puteţi face nimic în această privinţă. Că propriile voastre acţiuni sunt irelevante şi fără rost. Că este o dovadă de aroganţă să credeţi că, prin ceea ce faceţi voi, puteţi „merge în rai” Că există numai un singur drum spre rai (spre salvare) şi acesta nu este prin vreo faptă de-a voastră, ci prin graţia acordată vouă de către Dumnezeu în urma acceptării de către voi a Fiului Să ca intermediar. De îndată ce se realizează acest lucru, sunteţi „salvaţi”.
Până când nu se face aceasta, nimic din ceea ce faceţi voi – nici viaţa pe care o trăiţi, nici alegerile pe care le faceţi, nimic din ceea ce întreprindeţi prin propria voastră voinţă – într-un efort de a vă îmbunătăţi şi de a deveni vrednici – nu are nici un efect, nu influenţează cu nimic. Sunteţi incapabili de a deveni vrednici, pentru că sunteţi prin naştere nevrednici. Aşa aţi fost făcuţi.
De ce? Numai Dumnezeu ştie. Pesemne că El a făcut o greşeală. Pesemne că nu a prea înţeles. Pesemne că El doreşte s-o ia de la capăt. Dar asta este problema. Ce să ia.
Îţi baţi joc de mine.
Nu. Voi vă bateţi joc de Mine. Spuneţi că Eu, Dumnezeu, am făcut fiinţe imperfecte prin naştere şi apoi le-am pretins să devină perfecte; că, dacă nu, sunt condamnate pe vecie.
Apoi spuneţi că, undeva în cadrul celor câtorva mii de ani de experienţă umană, Eu M-am înduioşat şi am spus că, de atunci încolo, nu trebuia neapărat să fiţi buni, ci, pur şi simplu, trebuia să vă simţiţi prost când nu eraţi buni – şi să acceptaţi ca salvator al vostru Singura Fiinţă care putea întotdeauna să fie perfectă, satisfăcându-mi astfel foamea de perfecţiune. Spuneţi că Fiul Meu – pe care-l numiţi Cel Perfect – v-a salvat de la propria voastră imperfecţiune – imperfecţiunea pe care Eu v-am dat-o. Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu v-a salvat de la ceea ce a făcut Tatăl Său.
Aşa că voi – mulţi dintre voi – ziceţi că am pus Eu totul la cale.
Ia zi, cine-şi bate joc de cine?
Sunt surprins să văd că este pentru a doua oară în această ca te că lansezi un atac frontal împotriva creştinismului fundamentalist.
Ai ales cuvântul „atac”. Eu, pur şi simplu, am lansat chestiunea controversată, care nu este „creştinismul fundamental ist”, după cum ai spus tu. Ea este întreaga natură a lui Dumnezeu şi a relaţiilor lui Dumnezeu cu omul. Problema apare aici, deoarece noi discutam despre obligaţii în cadrul relaţiilor şi în interiorul vieţii însăşi.
Tu nu poţi să crezi într-o relaţie lipsită de obligaţii, pentru că nu poţi să accepţi cine şi ce eşti cu adevărat. Tu numeşti „anarhie spirituală” o viaţă de totală libertate. Eu o numesc marea promisiune a lui Dumnezeu.
Măreţul plan a lui Dumnezeu nu poate fi realizat decât în contextul acestei promisiuni.
Nu ai nici o obligaţie în cadrul unei relaţii. Ai numai oportunităţi.
Oportunităţi şi nu obligaţii reprezintă piatra de temelie a religiei, baza întregii gândiri spirituale. Atâta timp cât vezi lucrurile invers, pierzi esenţa.
Relaţia – relaţia ta cu tot ce este în jur – a fost creată ca un instrument perfect în activitatea sufletului. Din acest motiv, toate relaţiile umane sunt tărâm sacru. De aceea, fiecare relaţie personală este sfântă.
În privinţa aceasta, multe biserici au dreptate. Căsătoria este o taină sacră, dar nu din cauza obligaţiilor sacre pe care le implică, ci, mai degrabă, din cauza oportunităţii unice pe care o reprezintă.
Să nu faceţi niciodată, în cadrul unei relaţii, ceva numai din obligaţie. Orice faceţi, să fie datorită oportunităţii minunate pe care v-o oferă această relaţie pentru ca să decideţi şi să fiţi Cine Sunteţi cu Adevărat.
Înţeleg ce-mi spui şi, totuşi, de nenumărate ori, am renunţat la relaţiile mele, atunci când situaţia a devenit încordată. Rezultatul este că eu am o mulţime de relaţii – când de fapt credeam, copil fiind, că voi avea numai una. Se pare că nu ştiu cum este să îţi păstrezi o relaţie. Crezi că voi învăţa vreodată? Cum să fac?
Ceea ce spui sună ca şi când a păstra o relaţie înseamnă că aceasta este una reuşită. Încearcă să nu confuzi longevitatea cu o treabă bine făcută. Adu-ţi aminte că misiunea ta pe această planetă nu este să vezi cât de mult timp poţi să păstrezi o relaţie, ci să decizi şi să trăieşti experienţa lui Cine Eşti cu Adevărat. Aceasta nu este o pledoarie pentru relaţii de scurtă durată şi nici o cerinţă pentru una de lungă durată.
Chiar dacă nu este o cerinţă, trebuie să-ţi spun că: relaţiile de lungă durată oferă oportunităţi remarcabile pentru a creşte împreună, a vă exprima împreună şi a vă desăvârşi împreună – aceasta fiind recompensa pe care o primeşti.
Ştiu! Ştiu! Vreau să spun că am bănuit întotdeauna acest lucru. Şi atunci cum să fac?
În primul rând, asigură-te că începi o relaţie din motive corecte. (Folosesc cuvântul „corect” ca pe un termen relativ. Spun „corect” faţă de scopul mai mare pe care-l ai în viaţă.)
După cum am spus adineaori, majoritatea oamenilor încep o relaţie din motive „greşite” – să nu mai fie singuri, să umple un gol, să fie iubiţi sau să iubească – şi acestea sunt câteva dintre motivele mai bune.
Alţii o fac ca să-şi salveze ego-ul, să scape de depresie, să-şi îmbunătăţească viaţa sexuală, să-şi revină după o altă relaţie sau, poate nu Mă crezi, să scape de plictiseală.
Niciunul din aceste motive nu dă rezultate şi nici relaţia nu va da, decât dacă apar schimbări fundamentale pe parcurs.
Eu nu am intrat în niciuna dintre relaţiile mele pentru vreunul din aceste motive.
Te contrazic. Nu cred că ştii de ce ai intrat într-o relaţie. Nu cred că ai gândit-o în felul acesta. Nu cred că ai intrat într-o relaţie cu un anumit scop. Cred că ai intrat într-o relaţie deoarece „te-ai îndrăgostit”.
Exact aşa este.
Şi nu cred că ai analizat vreodată de ce „te-ai îndrăgostit”, nu cred că te-ai gândit căror cerinţe îţi răspunde acest sentiment, ce nevoi îţi erau astfel satisfăcute.
Pentru majoritatea oamenilor, dragostea vine ca un răspuns pentru a-şi satisface anumite nevoi.
Toţi aveţi nevoie de ceva; unul are nevoie de un lucru, altul de alt lucru. Amândoi vedeţi unul în celălalt şansa de a vă satisface aceste nevoi. Din acest moment, cădeţi de acord în mod tacit asupra unui târg. Eu îţi dau ce am, dacă tu Îmi dai ce ai.
Este o tranzacţie despre care nu spuneţi adevărul. Nu spuneţi „negociez cu tine foarte tare” ci „te iubesc foarte tare” – şi atunci încep dezamăgirile.
Ai mai spus asta şi mai înainte.
Aşa este, iar voi aţi făcut aceasta şi mai înainte, nu o dată, ci de mai multe ori.
Uneori mi se pare că această carte se învârte în cerc, revenind, iarăşi şi iarăşi, asupra anumitor idei.
Cam la fel cum se întâmplă şi cu viaţa.
Touche!
Totul se întâmplă pentru că tu-mi pui întrebări şi Eu doar răspund. Dacă Îmi pui aceeaşi întrebare în trei feluri diferite, sunt obligat să continui să răspund.
Poate că tot timpul sper că o să-mi dai un răspuns diferit. Când Te întreb despre relaţii, scoţi din ele tot ce este romantic. Ce e greşit în a te îndrăgosti până peste cap, fără să stai să te gândeşti la asta?
Nimic. Îndrăgosteşte-te de cât de multe persoane doreşti. Dar dacă intenţionezi să creezi cu ele o relaţie pentru o viaţă, s-ar putea să vrei să mai şi gândeşti puţin.
Pe de altă parte, dacă îţi place să treci printr-o relaţie ca prin apă – sau, încă şi mai rău, să rămâi într-una, deoarece consideri că „aşa trebuie” şi să trăieşti o viaţă de disperare tăcută – dacă îţi place să repeţi aceleaşi tipare din trecut, dă-i înainte şi fa ce faci acum.
Bine, bine, am înţeles. Vai de mine, dar tare mai eşti neîndurător!
Adevărul este neîndurător. Asta-i problema cu el. Nu te lasă în pace, se furişează spre tine din toate părţile, arătându-ţi adevărata faţă a lucrurilor şi aceasta te poate deranja.
Bine. Vreau deci să găsesc o cale pentru o relaţie pe termen lung şi îmi spui că una dintre ele e de a începe relaţia cu un anumit scop.
Da, dar asigură-te că, atât tu, cât şi persoana cealaltă, cădeţi de acord asupra acestui scop.
Dacă amândoi cădeţi de acord la nivel conştient că scopul relaţiei voastre este de a vă crea o oportunitate, nu o obligaţie – o ocazie pentru ca să vă dezvoltaţi, să vă exprimaţi pe deplin Sinele, să vă ridicaţi vieţile la potenţialul lor cel mai înalt, să vă alungaţi orice gând fals sau idee meschină pe care aţi avut-o vreodată despre voi înşivă şi să vă uniţi în cele din urmă cu Dumnezeu, prin comuniunea celor două suflete ale voastre – dacă faceţi acest jurământ, în locul jurămintelor pe care le-aţi făcut – relaţia are un început forte bun. Aţi pornit-o cu dreptul. Aţi pornit foarte bine.
Şi, cu toate acestea, nu reprezintă o garanţie pentru succes.
Dacă doreşti garanţii în viaţă, atunci nu doreşti viaţa. Doreşti repetiţii pentru un scenariu care a fost deja scris.
Prin natura ei, viaţa nu poate să dea garanţii, pentru că aceasta ar contracara întregul ei scop.
Bine, am înţeles. Să zicem că relaţia mea „a început foarte bine”. Cum o fac să meargă bine în continuare?
Trebuie să ştii şi să înţelegi că vor fi provocări şi momente destul de grele. Nu încerca să le eviţi. Salută-le cu recunoştinţă. Consideră-le drept daruri minunate de la Dumnezeu; ocazii splendide pentru a îndeplini ceea ce te-a făcut să intri în relaţie – şi în viaţă.
Străduieşte-te foarte tare ca, în tot acest timp, să nu-ţi consideri partenerul drept un duşman, drept un oponent.
De fapt, încercă să nu vezi pe nimeni şi pe nimic ca pe un duşman; nici măcar ca pe o problemă. Învaţă tehnica de a-ţi considera toate problemele ca pe nişte oportunităţi de a.
Ştiu, ştiu – „să fiu, să decid Cine Sunt cu Adevărat”.
Corect! Ai înţeles! În sfârşit, ai înţeles!
Îmi apare ca o viaţă destul de plictisitoare.
În cazul acesta, priveşti mult prea jos. Lărgeşte-ţi orizontul, extinde-ţi profunzimea vederii. Vezi că este mai mult în tine decât ţi se pare! Vezi că este mai mult şi în partenerul tău!
Nu vei face nici un deserviciu relaţiei sau altcuiva dacă vei vedea mai mult în celălalt decât îţi arată el. Pentru că există mult mai mult. Doar frica îl opreşte să-ţi arate. Dacă el observă că tu vezi mai mult, se va simţi în siguranţă să-ţi arate ceea ce tu ai văzut deja.
Oamenii au tendinţa să se ridice la nivelul pretenţiilor voastre.
Cam aşa ceva. Nu-mi place cuvântul „pretenţii” în acest context. Pretenţiile distrug relaţia. Să zicem că oamenii au tendinţa să vadă în ei înşişi ceea ce vedem noi în ei. Cu cât viziunea noastră este mai grandioasă, cu atât mai grandioasă este dorinţa lor de a atinge şi de a arăta partea din ei pe care noi le-am arătat-o.
Nu aşa funcţionează toate relaţiile cu adevărat binecuvântate? Nu este aceasta o parte din procesul de vindecare – proces prin care le permitem oamenilor să „alunge” orice gând fals pe care l-au avut vreodată despre ei înşişi?
Nu asta fac Eu aici, în această carte, pentru tine?
Ba da.
Şi aceasta e adevărata lucrare a lui Dumnezeu. Lucrarea sufletului înseamnă trezirea ta.
Lucrarea lui Dumnezeu este să-i trezească pe toţi ceilalţi.
Noi facem aceasta, văzându-i pe ceilalţi Cine Sunt şi amintindu-le Cine Sunt.
Acest lucru poate fi făcut în două feluri – amintindu-le Cine Sunt (ceea ce este foarte dificil, pentru că nu vă vor crede) şi amintindu-vă Cine Sunteţi (lucru mult mai uşor, deoarece nu aveţi nevoie de ceea ce cred ei, ci doar de ceea ce credeţi voi). Demonstrându-le acest lucru în mod constant, le reamintiţi până la urmă celorlalţi Cine Sunt, pentru că se vor vedea în voi.
Mulţi Maeştri au fost trimişi pe Pământ pentru a demonstra adevărul etern. Alţii – cum ar fi Ioan Botezătorul – au fost trimişi ca mesageri, ca să spună Adevărul în termeni strălucitori, ca să vorbească despre Dumnezeu cu o claritate remarcabilă. Aceşti mesageri speciali au fost dăruiţi cu o intuiţie extraordinară şi cu o putere cu totul deosebită de a vedea şi a primi Adevărul Etern şi, în plus, cu capacitatea de a comunica concepte complicate, într-un fel care putea fi – şi va fi înţeles de către mase.
Tu eşti un astfel de mesager.
Eu?
Da. Nu Mă crezi?
E foarte greu să accept. Vreau să spun că toţi vrem să fim deosebiţi.
toţi sunteţi deosebiţi.
şi ego-ul intervine – cel puţin al meu aşa face – şi încearcă să ne facă să ne simţim, într-un fel, „aleşi” pentru o misiune uluitoare. Trebuie să mă lupt cu acest ego tot timpul, încercând să-mi purific şi să-mi repurific fiecare gând, cuvânt şi faptă, ca să nu mă umflu prea tare în pene. Aşa că, este foarte greu să aud ce-mi spui, pentru că sunt conştient de ce influenţă au cuvintele Tale asupra ego-ului meu – şi toată viaţa m-am luptat cu el.
Ştiu că te-ai luptat. Iar uneori fără prea mare succes.
Sunt îndurerat că trebuie să fiu de acord.
Cu toate acestea, ori de câte ori a fost vorba de Dumnezeu ai renunţat la ego-ul tău. Multe au fost nopţile în care ai implorat şi ai cerşit limpezime de minte, ai cerut stăruitor Cerului să-ţi dea intuiţie, nu ca să te îmbogăţeşti sau să îţi aduci onoruri, ci dintr-o profundă curăţenie a unei simple dorinţe arzătoare de a cunoaşte.
Da.
Şi Mi-ai promis, iar şi iar, că, în cazul în care vei ajunge să ştii, îţi vei petrece restul vieţii – fiecare moment – împărtăşind Adevărul Etern cu ceilalţi. nu dintr-o nevoie de a câştiga gloria, ci din cea mai profundă dorinţă a inimii tale de a pune capăt durerii şi suferinţei altora, de a aduce bucurie şi fericire, de a ajuta şi a vindeca, de a-i reconecta pe ceilalţi la starea de parteneriat cu Dumnezeu pe care tu ai trăit-o întotdeauna.
Da. Da.
Şi de aceea te-am ales pe tine ca mesager al Meu. Pe tine şi pe mulţi alţii. Pentru că, acum, în vremurile care vin în curând, lumea va avea nevoie de multe trâmbiţe care să sune. Lumea va avea nevoie de multe voci ca să rostească cuvintele adevărului – ca şi de vindecarea după care tânjesc milioane de oameni.
Lumea va avea nevoie de multe inimi unite la un loc în lucrarea sufletului şi care să fie pregătite să facă lucrarea lui Dumnezeu.
Poţi să pretinzi, sincer, că nu eşti conştient de acest lucru?
Nu.
Poţi să negi, cu onestitate, că nu de aceea ai venit?
Nu.
Eşti pregătit deci ca, prin această carte, să hotărăşti şi să declari Adevărul tău Etern propriu şi să rosteşti şi să anunţi gloria Mea?
Trebuie să includ în carte şi aceste ultime replici?
Nu trebuie să faci nimic.
Adu-ţi aminte că, în relaţia noastră, nu ai nici o obligaţie, nu ai decât oportunităţi.
Nu este aceasta oportunitatea pe care ai aşteptat-o toată viaţa? Nu ţi-ai devotat întregul Sine acestei misiuni şi pregătirii tale pentru ea – din cele mai timpurii clipe ale tinereţii tale?
Ba da.
Atunci, nu face ceea ce eşti obligat să faci, ci ceea ce ţi se oferă ocazia să faci.
Cât despre a include totul în cartea noastră, de ce să nu o faci? Crezi că vreau ca tu să fii un mesager secret?
Presupun că nu.
E nevoie de mult curaj să anunţi că tu eşti un om al lui Dumnezeu. Cred că înţelegi că lumea te-ar accepta mai degrabă ca orice altceva, decât ca un om al lui Dumnezeu. Un adevărat mesager.
Fiecare dintre mesagerii Mei a fost pângărit. Nu numai că n-au câştigat glorie, n-au câştigat nimic altceva decât dureri de inimă.
Vrei s-o faci? Te doare inima suficient pentru a spune adevărul despre Mine?
Eşti gata să înduri ponegrirea din partea celorlalţi oameni?
Eşti pregătit să renunţi la glorie pe Pământ pentru gloria, mult mai mare, a unui suflet împlinit pe deplin?
Dumnezeul meu, toate astea sună, dintr-o dată, foarte dur.
Vrei să te păcălesc?
Păi, ce ar fi să mai luminăm puţin aceste lucruri apăsătoare.
Eu sunt cu totul pentru iluminare! Hai să terminăm capitolul cu o anecdotă, vrei?
Bună idee. Ştii vreuna?
Eu nu. Tu ştii. Spune-o pe cea cu fetiţa care desenează un tablou.
Aha. Bine. Într-o zi, o mămică a intrat în bucătărie şi şi-a găsit fetiţa la masă, cu o mulţime de creioane colorate în jurul ei, foarte concentrată asupra unui tablou pe care-l desena. „Ce desenezi tu acolo?”, a întrebat mămica. „E chipul lui Dumnezeu, mămico”, a răspuns fetiţa cea frumoasă, iar ochii îi străluceau. „Scumpa mea, e foarte drăguţ, dar, vezi tu, nimeni nu ştie cu adevărat cum arată Dumnezeu.” „Aşa este”, a ciripit fetiţa, „dar dacă m-ai lăsa să-l termin.”
E o anecdotă deosebită. Şi ştii care este partea ei cea mai frumoasă? Faptul că fetiţa nu s-a îndoit niciodată că ştia exact cum să Mă deseneze!
Da.
Acum o să-ţi spun Eu o poveste cu care putem termina acest capitol.
Bine.
A fost odată un om care, dintr-o dată, s-a trezit că îşi petrecea ore întregi în fiecare săptămână scriind o carte.
Zi de zi, el se repezea la hârtie şi la creion – uneori chiar şi în mijlocul nopţii – ca să prindă fiecare gând inspirat. La un moment dat, cineva l-a întrebat ce face.
„Păi”, a răspuns el, „scriu o conversaţie foarte lungă pe care o am cu Dumnezeu”.
„E foarte drăguţ ce faci”, a răspuns prietenul său binevoitor, „dar, vezi tu, nimeni nu ştie cu adevărat ce ar spune Dumnezeu”.
„Aşa este”, a zâmbit omul, „dar dacă m-ai lăsa să termin.”
S-ar putea să crezi că e uşoară treaba asta cu „să fii Cine Eşti cu Adevărat”, dar este cel mai solicitant lucru pe care îl vei face în viaţă. De fapt, s-ar putea să nu ajungi niciodată acolo. Puţini oameni reuşesc. Şi nici într-o viaţă şi nici în mai multe.
Atunci de ce să mai încerc? De ce să mă mai arunc în luptă? Cui îi foloseşte? De ce să nu-mi trăiesc viaţa ca şi când ea ar fi ceea ce pare a fi – un simplu exerciţiu într-un spaţiu fără noimă, care nu duce absolut nicăieri; un joc pe care nu-l poţi pierde oricum l-ai juca; un proces care, în cele din urmă, îi duce pe toţi la acelaşi rezultat?
Spui că nu există iad, că nu există pedeapsă, că nu se poate să pierzi, atunci de ce să mă mai obosesc să încerc să câştig? Care este stimulentul, având în vedere cât este de greu să ajungi acolo unde spui Tu că încercăm să ajungem? De ce să nu ne luăm o pauză şi să ne relaxăm în privinţa chestiei ăsteia despre Dumnezeu şi „să fim Cine Eşti Tu cu Adevărat”.
Mai, măi, dar tare mai suntem frustrat!
M-am săturat să tot încerc, să tot încerc, să tot încerc, ca pe urmă să vii Tu şi să-mi spui ce greu va fi şi că numai unul dintr-un milion reuşeşte.
Văd că ai obosit. Stai să văd dacă te pot ajuta. În primul rând, aş vrea să subliniez că tu deja ţi-ai luat o pauză. Crezi că aceasta este prima ta încercare?
Habar nu am.
Nu ţi se pare că ai mai trecut prin aşa ceva?
Uneori, da.
Crede-mă că ai trecut. De multe ori.
De câte ori?
De multe ori.
Şi asta ar trebui să mă încurajeze?
Ar trebui să te inspire.
Cum aşa?
În primul rând, te face să nu mai fii îngrijorat, pentru că îţi aduce elementul „nu se poate să nu reuşeşti” despre care tocmai ai vorbit. Te asigură că intenţia este ca tu să reuşeşti. Aceasta îţi va aduce câte şanse doreşti şi ai nevoie. Poţi să te întorci iarăşi şi iarăşi şi iarăşi. Dacă treci la pasul următor, dacă evoluezi la nivelul următor, aceasta se întâmplă pentru că tu o doreşti, nu pentru că trebuie.
Nu trebuie să faci nimic! Dacă îţi place viaţa la nivelul acesta, dacă simţi că el este nivelul suprem, poţi trăi această experienţă iarăşi şi iarăşi şi iarăşi! De fapt tu ai trăit-o mereu şi mereu, exact din acest motiv!
Îţi place drama. Îţi place durerea. Îţi place „să nu ştii”, îţi place misterul, suspansul! Îţi place totul. De aceea eşti aici!
Râzi de mine?
Aş glumi Eu în privinţa unor asemenea lucruri?
Nu ştiu. Nu ştiu despre ce glumeşte Dumnezeu.
Nu despre asta. E un lucru prea aproape de Adevăr; prea aproape de Cunoaşterea Supremă. Eu nu glumesc niciodată despre „cum stau lucrurile”. Prea mulţi oameni s-au jucat cu mintea ta în această privinţă.
Nu am venit ca să te încurc şi mai mult. Am venit să te ajut să-ţi clarifici gândurile.
Atunci, clarifică-mi-le! Vrei să spui că eu sunt aici, pentru că vreau să fiu?
Bineînţeles că da.
Aşa aleg eu?
Da.
Şi am făcut de multe ori această alegere?
De multe ori.
De câte ori?
Şi tu acuma! Vrei un număr exact?
Spune-mi o cifră estimativă. Sunt câteva sute sau zeci?
Sute.
Sute? Am trăit sute de vieţi?
Da.
Şi am ajuns doar până aici?
E mare lucru, de fapt.
Chiar este?
Absolut. În vieţile trecute, realmente, ai omorât oameni.
Şi ce e rău în asta? Tu Însuţi ai spus că, uneori, războiul este necesar ca să pui capăt răului.
Trebuie să discutăm mai în detaliu despre acest subiect, pentru că văd că această afirmaţie e folosită şi răsfolosită în mod greşit – aşa cum faci tu acum pentru a încerca să scoţi în evidenţă tot felul de lucruri şi să justifici tot felul de nebunii.
După standardele cele mai înalte pe care le-aţi inventat voi, oamenii, omorul nu poate fi niciodată justificat drept un mijloc de a exprima mânia, de a linişti ostilitatea, „de a îndrepta ceva greşit”, sau de a pedepsi pe cineva care ţi-a făcut un rău.
Afirmaţia că războiul este, uneori, necesar pentru a pune capăt răului este adevărată, pentru că ai făcut-o tu să fie. În crearea Sinelui, ai hotărât că respectul pentru viaţa omenească este – şi trebuie să fie – o valoare de primă mână. Sunt mulţumit de decizia ta, pentru că Eu nu am creat viaţa ca ea să fie distrusă.
Respectul pentru viaţă face ca războiul să fie uneori necesar, pentru că, prin războiul împotriva unui rău imediat şi iminent, prin apărarea împotriva unei ameninţări imediate la adresa unei alte vieţi, îl afirmaţi voi pe Cine Sunteţi în relaţie cu aceasta.
Aveţi dreptul prin cea mai înaltă lege morală – aveţi, într-adevăr, o obligaţie prin această lege – să opriţi agresiunea asupra persoanei altuia sau asupra vouă înşivă.
Aceasta nu înseamnă că omorul ca pedeapsă este oportun, şi nici ca recompensă, şi nici ca un mijloc de a rezolva certuri mărunte.
În trecut, tu ai omorât în dueluri personale din cauza dragostei unei femei şi, Cerule! ai numit aceasta a-ţi proteja onoarea, când tocmai onoarea ţi-o pierdeai. Este absurd să foloseşti forţa letală ca metodă de rezolvare a unei neînţelegeri. Chiar şi astăzi, mulţi oameni încă folosesc forţa – forţa care omoară – pentru a rezolva certuri ridicole.
Atingând culmea ipocriziei, unii oameni omoară în numele lui Dumnezeu şi aceasta e cea mai mare blasfemie, pentru că nu-l exprimă pe Cine Sunteţi.
Deci, este ceva în neregulă cu omorâtul.
S-o luăm de la capăt. Nimic nu este „în neregulă” în nici o privinţă. „În neregulă (greşit)” este un termen relativ, indicând opusul a ceea ce voi numiţi „în regulă (corect)”.
Ce înseamnă „corect”? Crezi că poţi să fii cu adevărat obiectiv în această privinţă? Sau „corect” şi „greşit” sunt simple caracterizări făcute de către tine asupra unor evenimente şi împrejurări, pur şi simplu pentru că aşa ai hotărât tu?
Şi, spune-mi te rog, pe ce bază iei aceste decizii? În urma propriei tale experienţei Nu, în majoritatea cazurilor ai hotărât să accepţi deciziile altcuiva. Ale unei persoane care a hotărât înaintea ta şi presupui că ştie mai bine. Foarte puţine din deciziile tale zilnice asupra a ceea ce este „corect” şi „greşit” sunt făcute de către tine, bazate pe propria ta înţelegere.
Acest lucru este în mod special valabil în ceea ce priveşte problemele importante. De fapt, cu cât sunt mai importante problemele, cu atât este mai puţin de presupus că tu îţi urmezi propria ta experienţă şi cu atât eşti mai înclinat să adopţi ideile altcuiva.
Aceasta explică de ce ai renunţat, practic, total la controlul asupra anumitor domenii din viaţa ta şi asupra unor probleme care apar în cadrul experienţei umane.
Aceste domenii şi probleme includ adesea subiectele cele mai vitale pentru sufletul tău: natura lui Dumnezeu; natura adevăratei moralităţi; problema realităţii finale; ideile legate de viaţă şi de moarte când te referi la război, medicină, avorturi, eutanasie, totalitatea şi esenţa valorilor, structurilor şi judecăţilor personale. Majoritatea aţi renunţat la toate acestea şi le-aţi lăsat pe seama altora. Nu doriţi să hotărâţi singuri în aceste privinţe.
„Să decidă altcineva! Eu mă dau la o parte! Eu mă dau la o parte!” strigaţi voi. „Să spună altcineva ce este corect şi ce este greşit!”
De fapt, de aceea sunt religiile umane atât de populare. Aproape că nu contează care este sistemul de credinţă, atâta timp cât aceasta este fermă, neabătută, clară şi rigidă în cerinţele pe care le impune adeptului.
Chiar dacă toate aceste trăsături sunt îndeplinite, tot ai să găseşti oameni care cred în aproape orice. Cea mai ciudată credinţă şi cel mai ciudat comportament I-au fost atribuite lui Dumnezeu. Ei pretind că aşa vrea Dumnezeu, că acesta este cuvântul lui Dumnezeu.
Şi există şi din cei care acceptă aceste lucruri cu bucurie. Pentru că, vezi tu, aceasta elimină nevoia de a gândi.
Haide să ne gândim la omor! Crezi că există vreun motiv care să justifice acţiunea de a omori? Gândeşte-te. Nu ai nevoie de o autoritate în materie ca să-ţi indice răspunsul şi nici vreo sursă superioară care să ţi-l ofere. Dacă te gândeşti, dacă analizezi ce simţi în această privinţă, răspunsurile îţi vor fi evidente şi vei acţiona în consecinţă. Aceasta se numeşte: a acţiona în cadrul propriei tale sfere de competenţă.
De-abia atunci când acţionezi sub impulsul competenţei altora, dai de necaz. Ar trebui oare ca statele şi naţiunile să folosească omorul pentru a-şi atinge obiectivele lor politice? Ar trebui oare ca religiile să folosească omorul pentru a-şi impune autoritatea teologică? Ar trebui oare ca societăţile să folosească omorul ca un răspuns dat celor care încalcă codurile de comportament?
Este oare omorul cel mai potrivit remediu politic, cel mai bun mod de a convinge pe cineva pe plan spiritual, sau de a rezolva problemele societăţii?
Dacă cineva încearcă să te omoare, este omorul un mod de a-i răspunde? Ai folosi tu forţa ucigaşe pentru a apăra viaţa unei persoane iubite? A cuiva pe care nici nu-l cunoşti?
Este omorul o formă potrivită de apărare împotriva celor care ar omorî, dacă nu ar fi împiedicaţi într-un fel sau altul?
Există oare vreo diferenţă între ucidere şi crimă?
Statul te-ar putea face să crezi că omorul comis pentru un scop pur politic este perfect scuzabil.
De fapt, statul are nevoie ca tu să-l crezi pe cuvânt, pentru ca el să existe ca putere.
Religiile te-ar putea face să crezi că omorul comis cu scopul de a răspândi şi a menţine cunoaşterea şi adeziunea la adevărul lor special este perfect scuzabil. De fapt, religiile îţi pretind să le crezi pe cuvânt, pentru ca ele să poată exista ca putere.
Societatea te-ar putea face să crezi că omorul comis cu scopul de a-i pedepsi pe cei care comit anumite infracţiuni (care între timp s-au schimbat de-a lungul anilor) este perfect scuzabil. De fapt, societatea trebuie să te facă să o crezi pe cuvânt pentru ca ea să poată exista ca putere.
Crezi că aceste poziţii sunt corecte? Ai crezut pe alţii pe cuvânt? Ce spune Sinele tău?
Nu există „corect” sau „greşit” în aceste privinţe.
Prin deciziile tale, tu îi faci portretul lui Cine Eşti.
Într-adevăr, prin deciziile lor, statele şi naţiunile voastre au realizat deja astfel de portrete.
Prin deciziile lor, religiile voastre au construit imagini durabile, de neşters. Prin deciziile lor, societăţile voastre şi-au făcut autoportretul.
Eşti mulţumit de aceste tablouri? Sunt acestea impresiile pe care vreţi să le faceţi? Îl reprezintă aceste portrete pe Cine Sunteţi?
Fiţi atenţi la aceste întrebări. S-ar putea să vă oblige să gândiţi.
Gânditul e o muncă grea. Să dai judecăţi de valoare este un lucru dificil. Acestea te plasează în cadrul creaţiei pure pentru că de atât de multe ori trebuie să spui: „nu ştiu, pur şi simplu, nu ştiu”. Şi totuşi, trebuie să decideţi şi, astfel, va trebui să alegeţi.
Va trebui să faceţi o alegere arbitrară.
O astfel de alegere – o decizie care nu provine din nici o cunoaştere anterioară – se numeşte creaţie pură. Şi individul este conştient, profund conştient că Sinele se creează prin luarea unor astfel de decizii.
Majoritatea dintre voi nu sunteţi interesaţi de o astfel de activitate importantă, majoritatea dintre voi aţi lăsa mai degrabă pe alţii să o facă. Şi, astfel, majoritatea dintre voi nu sunteţi creaţi de voi înşivă, ci creaţi de către obişnuinţă – creaţi de alţii.
Iar atunci când alţii v-au spus cum ar trebui să simţiţi şi acest lucru este în directă contradicţie cu modul în care voi simţiţi – trăiţi experienţa unui profund conflict interior. Ceva adânc în interiorul vostru vă spune că ceea ce v-au spus ceilalţi nu este Cine Sunteţi. Ce să faceţi? Încotro s-o apucaţi?
Primul loc unde vă duceţi este la oamenii bisericii voastre – cei care vă pun pe voi în prim plan. Vă duceţi la preoţi, la rabini, la pastori, la învăţători şi ei vă spun să nu vă mai ascultaţi Sinele. Ba chiar mai rău, ei vor încerca să vă înspăimânte, ca să vă îndepărteze de aceste lucruri; să vă îndepărteze de ceea ce deja ştiţi în mod intuitiv.
Ei vă vor spune despre diavol, despre Satana, despre demoni şi spirite rele, despre iad şi osândă veşnică şi orice lucru înspăimântător la care ei se pot gândi, ca să vă facă pe voi să înţelegeţi că ceea ce ştiaţi şi simţeaţi în mod intuitiv era greşit şi că singurul loc unde veţi găsi mângâiere este în gândul lor, ideea lor, teologia lor, definiţiile lor despre corect şi greşit şi conceptul lor despre Cine Sunteţi.
Atrăgător în acest caz este faptul că tot ceea ce aveţi de făcut pentru a obţine aprobarea pe loc este să fiţi de acord. Fiţi de acord şi aveţi aprobare pe loc. Unii chiar vor cânta şi vor striga şi vor dansa şi-şi vor flutura mâinile, aclamând Aleluia!
E greu să rezişti. Ce de aprobări, ce de bucurie că ai văzut lumina; că ai fost salvat!
Aprobările şi demonstraţiile însoţesc rareori deciziile interioare. Sărbătoririle rareori înconjoară alegerea de a-ţi urma adevărul personal. De fapt, este exact invers. Nu numai că ceilalţi nu te sărbătoresc ci, de fapt, te batjocoresc. Ce? Îndrăzneşti să gândeşti singur? Decizi de unul singur? Iţi aplici propriile tale unităţi de măsură, propriile tale judecăţi, propriile tale valori? Drept cine te crezi?
Şi, într-adevăr, exact aceasta este întrebarea la care tu răspunzi acum.
Dar această lucrare trebuie făcută foarte mult de unul singur, foarte mult fără nici o recompensă, fără aprobarea altora, practic pe neştiute.
Aşa că ai pus o întrebare foarte bună. De ce să mergi înainte? De ce ai porni pe un astfel de drum? Ce ai de câştigat dacă te angajezi într-o astfel de călătorie? Care este stimulentul? Care este motivul?
Motivul este ridicol de simplu.
NU ESTE NIMIC ALTCEVA DE FĂCUT.
Ce vrei să spui?
Vreau să spun că ăsta este singurul joc de jucat Nu este nimic altceva de făcut. De fapt, nu este nimic altceva ce ai putea tu să faci. Urmează să faci ceea ce faci tot restul vieţii tale – exact aşa cum faci de când te-ai născut. Singura problemă e dacă vei face acest lucru în mod conştient sau inconştient.
Vezi tu, nu poţi să renunţi la această călătorie. Te-ai angajat în ea dinainte de a te naşte. Naşterea ta este un simplu semn că această călătorie a început.
Prin urmare, întrebarea nu este: de ce să mă angajez pe un astfel de drum? Deja te-ai angajat. Ai făcut-o, o dată cu prima bătaie a inimii. Întrebarea este: vreau să merg pe această cărare în mod conştient, sau inconştient? Îmi dau seama ce fac, sau nu? Este o cauză a experienţei mele, sau un efect al ei?
Asta, pentru că ţi-ai trăit cea mai mare parte din viaţă ca efect al experienţelor tale. Acum eşti invitat să fii cauza lor. Aceasta se numeşte a trăi în mod conştient. Aceasta este ceea ce se numeşte a merge pe acest drum în cunoştinţă de cauză.
Mulţi dintre voi aţi mers un drum destul de lung, după cum îţi spuneam. Dar aţi făcut puţine progrese. Aşa că n-ar trebui să ai senzaţia că, după toate aceste vieţi, ai ajuns „doar” aici. Unii dintre voi sunteţi fiinţe foarte evoluate, cu un foarte puternic simţ al Sinelui.
Ştiţi Cine Sunteţi şi ştiţi ce vreţi să deveniţi. Mai mult decât atât, ştiţi chiar şi drumul de a ajunge până acolo.
Acesta este un semn important. Acesta este un indiciu sigur.
Pentru ce?
Pentru ca să vă daţi seama că v-au mai rămas foarte puţine vieţi de trăit.
Şi ăsta este un lucru bun?
Este – pentru tine. Şi este, pentru că aşa îl consideri tu. Cu puţin timp în urmă, tot ceea ce voiai să faci era să rămâi aici. Acum, tot ce vrei să faci este să pleci. Acesta este un semn foarte bun.
Nu cu mult timp în urmă ai omorât – gâze, plante, copaci, animale, oameni – acum nu poţi să omori nimic, fără să ştii exact ce faci şi de ce. Acesta este un semn foarte bun.
Nu cu mult timp în urmă, îţi trăiai viaţa ca şi când ea n-ar avea nici un scop. Acum, tu ştii că ea nu are nici un scop – în afară de cel pe care i-l dai tu. Acesta este un semn foarte bun.
Nu cu mult timp în urmă implorai universul să-ţi aducă Adevărul. Acum, tu îi spui universului adevărul tău şi acesta este un semn foarte bun.
Nu cu mult timp în urmă, doreai să devii bogat şi renumit. Acum îţi cauţi, pur şi simplu – şi într-un mod minunat – propriul Sine.
Şi, nu cu mult timp în urmă, îţi era frică de Mine. Acum Mă iubeşti suficient ca să Mă numeşti egalul tău. Toate acestea sunt semne foarte, foarte bune.
Doamne! Mă faci să mă simt bun.
Aşa ar trebui să te simţi. Oricine foloseşte cuvântul „Doamne” într-o propoziţie nu poate să fie rău.
Chiar că ai simţul umorului.
Eu am inventat umorul!
Da, ai mai spus-o o dată. Deci, motivul pentru a merge înainte ar fi că nu este nimic altceva de făcut. Asta se întâmplă acum.
Exact.
Atunci, dă-mi voie să Te întreb – o să fie măcar un pic mai uşor?
O, dragul Meu prieten, nici nu-ţi dai seama că pentru tine este mult mai uşor acum, decât a fost cu trei vieţi în urmă.
Da. O să fie mult mai uşor. Cu cât îţi aminteşti mai multe, cu atât eşti în stare să trăieşti mai multe experienţe şi, ca să zic aşa, cu atât ştii mai mult. Şi, cu cât ştii mai mult, cu atât îţi aminteşti mai mult. Este un cerc. Da, o să fie mai uşor, o să fie mai bine, o să fie mult mai multă bucurie.
Dar adu-ţi aminte că nimic din toate acestea nu a fost o corvoadă.
Vreau să spun că ţi-a plăcut tot ce-ai făcut! Fiecare clipă! O, e delicios acest lucru care se numeşte viaţă. E o experienţă de-ţi lasă gura apă, nu-i aşa?
Da, presupun că da.
Presupui? Câte alte experienţe de genul ăsta ar trebui să îţi mai ofer? Nu ţi se dă voie să trăieşti absolut orice experienţă? Lacrimi, bucurie, durere, fericire, exaltare, depresie masivă, câştig, pierdere, dat cu banul? Mai există oare şi altceva?
Poate că ceva mai puţină durere.
Mai puţină durere fără mai multă înţelepciune te îndepărtează de la scop; nu-ţi permite să trăieşti experienţa bucuriei infinite care este Cine Sunt.
Ai răbdare. Ai început să câştigi înţelepciune, iar bucuriile tale îţi sunt din ce în ce mai mult oferite fără durere. Şi acesta este un semn foarte bun.
Tu înveţi să iubeşti fără durere (amintindu-ţi cum s-o faci); să renunţi fără durere; să creezi fără durere; până şi să plângi fără durere. Da, eşti în stare să simţi o durere – fără durere, dacă înţelegi ce vreau să spun.
Cred că înţeleg. Mă bucur mai mult până şi de dramele propriei mele vieţi. Pot să stau relaxat şi să le văd la justa lor valoare.
Pot chiar să râd.
Exact. Şi nu consideri că aceasta înseamnă evoluţie?
Cred că da.
Atunci, continuă să evoluezi, fiul Meu. Continuă să devii. Şi continuă să decizi ce vrei să devii în următoarea versiune cea mai înaltă a propriului tău Sine.
Continuă să te străduieşti să ajungi la aceasta.
Continuă! Continuă!
Eşti pe drumul Lucrării lui Dumnezeu, tu şi cu Mine.
Deci, continuă!
Te iubesc. Ştii că Te iubesc, nu-i aşa?
Ştiu că Mă iubeşti. Şi Eu te iubesc.
Aş vrea să mă întorc la lista mea de întrebări. Sunt atât de multe detalii în care aş vrea să intru pentru fiecare dintre ele. Ştiu că am putea să scriem o carte întreagă numai despre relaţii, dar atunci n-aş mai ajunge la celelalte întrebări.
Vor mai fi şi alte timpuri, şi alte locuri. Chiar şi alte cărţi. Eu sunt cu tine. Să mergem mai departe. Dacă mai avem timp, ne mai întoarcem.
În regulă. Următoarea mea întrebare: De ce am senzaţia că, în această viaţă, eu nu atrag destui bani? Sunt oare condamnat să mă zgârcesc şi să am bani cu târâita tot restul vieţii mele? Ce mă opreşte de la a realiza maximum în această privinţă?
Situaţia asta apare la mai mulţi oameni, nu numai la tine.
Toată lumea îmi spune că este o problemă de preţuire de sine; o proastă preţuire de sine. O grămadă de profesori New Age mi-au spus că, dacă-ţi lipseşte ceva, asta provine întotdeauna dintr-o lipsă de preţuire de sine.
Este o simplificare convenabilă. În cazul tău, profesorii aceştia greşesc. Tu nu suferi de o lipsă de preţuire de sine. De fapt, cea mai mare solicitare în viaţa ta a fost să-ţi controlezi ego-ul.
Unii au spus că e vorba de prea multă preţuire de sine!
Iată-mă iarăşi ruşinat şi îndurerat, dar Tu ai dreptate.
Spui tot timpul că eşti ruşinat şi îndurerat, ori de câte ori îţi spun, pur şi simplu, un adevăr despre tine.
Ruşinarea este răspunsul unei persoane care îşi implică încă ego-ul în întrebarea: Cum sunt văzut de ceilalţi?
Invită-te să treci mai departe.
Încearcă un nou răspuns;
Încearcă să râzi.
E-n regulă.
Problema ta nu e preţuirea de sine. Eşti binecuvântat să te autopreţuieşti din abundenţă. Majoritatea oamenilor o fac. Cu toţii aveţi o părere foarte bună despre voi înşivă şi aşa şi trebuie. Prin urmare, preţuirea de sine nu este o problemă pentru marea masă de oameni.
Atunci, care este problema?
Problema este lipsa de înţelegere a principiilor abundenţei, de obicei însoţită de o uriaşă judecare greşită a „binelui” şi „răului”.
Să-ţi dau un exemplu.
Te rog.
Gândeşti că banii sunt răi. Gândeşti că Dumnezeu este bun. Fii binecuvântat! De aceea, în sistemul tău de gândire, Dumnezeu şi banii nu merg împreună.
Păi, într-un anumit sens, presupun că-i adevărat. Aşa gândesc eu.
E foarte interesant cum gândeşti. Pentru că, în felul acesta, îţi vine foarte greu să iei bani pentru ceva bun.
Vreau să spun că, dacă un lucru este considerat de către tine ca fiind „bun”, sub aspect bănesc consideri că valoarea lui ar fi mai mică. Deci, cu cât ceva este „mai bun” (adică, mai valoros), cu atât consideri că merită mai puţini bani.
Nu eşti singurul care gândeşte aşa. Aceasta este părerea întregii tale societăţi. Aşa că, profesorii voştri câştigă nimica toată, în timp ce dansatoarele de bar câştigă o avere. Conducătorii voştri primesc foarte puţin în comparaţie cu sportivii, astfel încât ei simt că trebuie să fure ca să compenseze diferenţa. Preoţii şi rabinii voştri trăiesc cu pâine şi apă, în timp ce puneţi bani pe fruntea lăutarilor.
Ia gândeşte-te. Voi insistaţi să obţineţi ieftin toate lucrurile care au o valoare intrinsecă pentru voi.
Savantul singuratic care caută un remediu pentru SIDA trebuie să cerşească bani, în timp ce femeia care scrie o carte despre o sută de noi poziţii în materie de sex şi susţine seminarii la sfârşit de săptămână şi face casete despre aceasta. obţine o grămadă de bani.
Acest mod de a face toate lucrurile pe dos a devenit o obişnuinţă pentru voi şi provine dintr-o gândire greşită.
Gândirea greşită este felul vostru de a percepe noţiunea de bani. Îi iubiţi şi totuşi spuneţi că ei sunt rădăcina tuturor relelor. Îi adoraţi şi totuşi îi numiţi „profit ruşinos”. Spuneţi că o persoană este „îngrozitor de bogată” şi, dacă o persoană devine într-adevăr bogată făcând fapte „bune”, imediat deveniţi suspicioşi şi consideraţi că este un lucru „rău”.
Aşa că, un doctor ar face mai bine să nu câştige prea mulţi bani, sau ar fi bine să înveţe să fie mai discret în privinţa câştigului său. Cât despre un pastor – vai! – ar face mai bine să se abţină de la a câştiga bani, pentru că, altfel, iese scandal mare.
Vezi deci cum, în mintea voastră, o persoană care îşi alege vocaţia cea mai înaltă trebuie să fie plătită cel mai puţin.
Mm. da.
Da, „mm. da” este corect. Ar trebui să te gândeşti la asta, pentru că e un gând atât de greşit.
Credeam că nu există noţiunea de „corect” sau „greşit”.
Nu există. Există doar ceea ce vă convine vouă şi ce nu vă convine.
Termenii „corect” şi „greşit” sunt relativi şi Eu îi folosesc în felul acesta, ori de câte ori îi menţionez. În cazul de faţă, relativ la ceea ce vă convine vouă – relativ la ceea ce spuneţi voi că vreţi – gândurile voastre despre bani sunt gânduri greşite.
Adu-ţi aminte că gândurile sunt creatoare. Deci, dacă voi credeţi că banii sunt răi, dar vă consideraţi pe voi ca fiind buni. ei bine, poţi înţelege unde este conflictul.
Cât despre tine, fiul Meu, tu te comporţi exagerat în acest conflict de conştiinţă în care este implicată întreaga rasă umană. Pentru majoritatea oamenilor, conflictul nu este chiar atât de uriaş cum îţi apare el ţie. Majoritatea oamenilor îşi câştigă existenţa într-un mod pe care-l urăsc, aşa că nu le pasă că primesc bani. Cum s-ar zice, un „rău” pentru alt „rău”. Dar ţie îţi place foarte mult ceea ce faci în fiecare clipă a vieţii tale. Eşti înnebunit după activităţile pe care ţi le aduni grămadă în fiecare zi.
De aceea, ca tu să primeşti sume mari de bani pentru ceea ce faci ar fi, în sistemul tău de gândire, să iei ceva „rău” pentru ceva „bun”, iar acesta este un lucru inacceptabil.
Mai degrabă ai muri de foame decât să obţii „un profit ruşinos” pentru un serviciu cinstit pe care-l faci. ca şi când acest serviciu ar deveni cumva necinstit, pentru că iei bani pentru el.
Iată deci adevărata ambivalenţă în ceea ce priveşte banii. O parte din tine îi respinge şi o parte din tine suferă că nu-i are. În acest moment, universul nu ştie ce să facă, pentru că a primit de la tine două gânduri diferite. De aceea, viaţa ta în ceea ce priveşte banii merge în salturi, deoarece tu continui să gândeşti despre bani în salturi.
Tu nu ai o imagine clară; chiar nu ştii ce este adevărat pentru tine. Universul seamănă cu o mare maşină Xerox; el produce, pur şi simplu, nenumărate copii ale gândurilor tale.
Există deci un singur mod de a schimba totul.
Trebuie să-ţi schimbi felul de a gândi.
Şi cum pot să-mi schimb eu felul de a gândi? Aşa gândesc şi gata. Gândurile mele, atitudinile mele, ideile mele nu au fost create într-un minut. Bănuiesc că sunt rezultatul unor ani de experienţă, a unei vieţi întregi de întâlniri neprevăzute. Ai dreptate în ceea ce priveşte modul meu de a gândi despre bani, dar cum să-l schimb?
Aceasta ar putea fi cea mai interesantă întrebare din întreaga carte. Metoda uzuală prin care majoritatea fiinţelor umane creează este un proces în trei trepte, implicând gândul, cuvântul şi fapta, sau acţiunea.
La început este gândul; ideea care dă formă; conceptul iniţial. Apoi urmează cuvântul. Majoritatea gândurilor se manifestă, în cele din urmă, în cuvinte, care apoi sunt adesea scrise sau rostite. Aceasta îi dă gândului o energie în plus, împingându-l în lume, unde poate fi aflat de ceilalţi.
În final, în anumite cazuri, cuvintele sunt puse în practică şi aveţi ceea ce voi numiţi un rezultat; o manifestare a lumii fizice, a ceea ce a pornit iniţial de la un gând.
Tot ceea ce vă înconjoară în lumea voastră făcută de om a apărut în acest fel sau variante ale lui. S-au folosit toate trei centrele de creaţie.
Şi acum urmează întrebarea: cum să schimbi Gândul care Sponsorizează?
Da, e o întrebare foarte bună şi, în acelaşi timp, una foarte importantă. Pentru că, dacă oamenii nu-şi schimbă câteva dintre Gândurile lor care Sponsorizează, omenirea este condamnată la distrugere.
Cel mai rapid mod de a schimba un gând de bază sau o idee care sponsorizează este prin a inversa acest proces gănd-cuvănt-faptă.
Explică, te rog.
Fă întâi fapta despre care vrei să ai un gând nou. Spune apoi cuvintele care vrei să exprime noul tău gând. Fă-o suficient de des pentru a-ţi antrena mintea să gândească într-un mod nou.
Să-mi antrenez mintea? Nu seamănă asta cu un control asupra minţii? Nu este, pur şi simplu, manipulare mentală?
Ai cea mai vagă idee despre modul în care mintea a ajuns să aibă gândurile pe care le are acum! Nu ştii că lumea ta ţi-a manipulat mintea ca să gândeşti aşa cum gândeşti acum? N-ar fi mai bine ca tu să-ţi manipulezi mintea, în loc să o facă lumea!
Nu ar fi mult mai bine să gândeşti gândurile pe care tu vrei să le gândeşti, decât gândurile altora? Nu te consideri mai bine înarmat cu gânduri care să creeze – în locul unora care să reacţioneze?
Mintea ta este plină de gânduri care reacţionează – gânduri care provin din experienţa altora. Foarte puţine dintre gândurile tale provin din date obţinute din tine însuţi, şi cu atât mai puţin din preferinţele tale proprii.
Primul exemplu este propriu tău gând de bază legat de bani. Gândul tău despre bani (că sunt răi) acţionează în directă contradicţie cu experienţa ta (e grozav să ai bani!).
Aşa că trebuie să acţionezi şi să te minţi pe tine însuţi în ceea ce priveşte experienţa ta, pentru ca să aduci justificări gândului tău de bază.
Eşti atât de înrădăcinat în acest gând, încât, nu-ţi trece niciodată prin minte că ideea ta despre bani ar putea fi eronată.
Aşa că tu eşti pe drumul de a aduce nişte date produse de tine. Şi, în felul acesta, schimbăm gândul de bază pe care-l facem să fie gândul tău de bază, nu al altuia.
Că veni vorba, tu mai ai încă un gând de bază referitor la bani pe care trebuie să-l menţionez.
Care-i acela?
Că nu sunt destui. De fapt ai acest gând de bază despre absolut orice. Nu sunt destui bani, nu este destul timp, nu este destulă dragoste, nu este destulă mâncare, apă, compasiune în lume. Nu este destul din orice lucru bun. Percepţia rasei umane despre „nu este destul” creează şi recreează lumea aşa cum o vezi tu.
Bine. Deci, eu am două gânduri de bază – Gânduri care Sponsorizează – de schimbat în ceea ce priveşte banii.
Ei, ai cel puţin două. Probabil mult mai multe. Hai să vedem. Banii sunt răi. banii sunt puţini. nu ai voie să primeşti bani dacă faci lucrarea lui Dumnezeu (acest lucru e foarte important pentru tine). bani: nu se dau niciodată pe degeaba. banii nu cresc în copaci (când de fapt chiar aşa se şi întâmplă). banii corup.
Înţeleg că am o grămadă de treabă de făcut.
Da, aşa este, dacă nu eşti mulţumit de situaţia ta financiară actuală.
Pe de altă parte, e important să înţelegi că nu eşti mulţumit de situaţia ta financiară actuală, pentru că nu eşti mulţumit de situaţia ta financiară actuală.
Uneori mi-e greu să Te urmăresc.
Uneori e greu să te conduc.
Hei, ascultă, Tu eşti Dumnezeu aici! De ce nu faci ca lucrurile să fie uşor de înţeles?
Dar le-am făcut uşor de înţeles.
Atunci, de ce nu mă faci să înţeleg, dacă asta vrei cu adevărat?
Eu vreau cu adevărat ceea ce tu vrei cu adevărat – nimic altceva şi nimic în plus. Nu înţelegi că acesta este cel mai mare dar al Meu pentru tine? Dacă aş dori pentru tine altceva decât ceea ce tu doreşti pentru tine şi apoi aş merge atât de departe încât să te fac să-l ai, unde este liberul tău arbitru? Cum poţi să fii tu o fiinţă creatoare, dacă eu dictez ce vei fi, vei face şi vei avea?
Bucuria Mea este în libertatea ta, nu în supunere din partea ta.
Bine, dar ce ai vrut să spui cu faptul că nu sunt mulţumit de situaţia mea financiară actuală, pentru că nu sunt mulţumit de situaţia mea financiară actuală?
Tu eşti ceea ce gândeşti tu că eşti. Când gândul este unul negativ se produse un cerc vicios.
Trebuie să găseşti o modalitate de a rupe acest cerc.
Mult din experienţa ta actuală se bazează pe gândul tău anterior. Gândul duce la experienţă, care duce la gând, care duce la experienţă. Aceasta poate să aducă o bucurie constantă atunci când Gândul care Sponsorizează este unul de bucurie. Poate duce – şi o şi face – la un iad continuu, când Gândul care Sponsorizează este unul malefic.
Stratagema este să schimbi Gândul care Sponsorizează. Urmează să îţi demonstrez cum să faci acest lucru.
Dă-i drumul!
Mulţumesc.
Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să inversezi paradigma gând-cuvânt-faptă.
Îţi aminteşti de vorba veche: „Gândeşte înainte să acţionezi”?
Da.
Ei bine, uit-o. Dacă vrei să schimbi gândul de bază trebuie să acţionezi înainte de a gândi.
Exemplu: mergi pe stradă şi dai peste o femeie bătrână care cerşeşte. Îţi dai seama că este o persoană care trăieşte de pe o zi pe alta. Într-o clipă, realizezi că, oricât de puţini bani ai avea, neapărat ai suficienţi ca să-i împărţi cu ea. Primul tău impuls este să-i dai nişte mărunţiş. Ceva din tine e gata să bage mâna în buzunar ca să scoată nişte bancnote mai mari. Ei, hai să-i fac o bucurie! Să o înveselesc! Apoi îţi vine un gând. Ce, eşti nebun? Nu ai decât şapte dolari pentru întreaga familie! Vrei să-i dai cinci?! Aşa că începi să cotrobăi după ei.
Alt gând: hei, stai un pic! Nu ai chiar aşa de mulţi bani ca să-i prăpădeşti. Dă-i, acolo, nişte monezi şi şterge-o!
Bagi repede mâna în buzunar să găseşti nişte monezi. Degetele tale găsesc numai din cele foarte mici. Eşti ruşinat. Uită-te la tine! Bine îmbrăcat, bine hrănit şi ai de gând să-i dai nişte monezi amărâte acestei biete femei care nu are nimic.
În zadar încerci să găseşti nişte bani ca lumea într-un străfund de buzunar. Deja ai trecut de ea, zâmbind şters, şi e prea târziu să te întorci. Ea nu primeşte nimic şi nici tu nu primeşti nimic. În loc de a simţi bucuria de a şti că eşti bogat şi de a împărţi cu altcineva, te simţi tot atât de sărac ca şi femeia aceea.
De ce nu i-ai dat nişte bancnote? A fost primul tău impuls, dar te-a împiedicat gândul. Data viitoare, hotărăşte să acţionezi înainte să gândeşti. Dă banii. Haide! Îi ai! Mai vin şi alţii de unde au venit ăştia!
Acesta este singurul gând care te desparte de cerşetoare. Ţie îţi este clar că mai vin şi alţii, dar ea nu o ştie.
Când vrei să schimbi un gând de bază, acţionează în concordanţă cu noua idee pe care o ai. Dar trebuie să acţionezi repede, pentru că, altfel, mintea ta va omorî ideea înainte să-ţi dai seama.
Chiar asta vreau să-ţi spun, literalmente. Ideea, noul adevăr, vor muri înainte să ai şansa de a-ţi da seama.
Acţionează, deci, repede când apare ocazia şi, dacă o faci destul de des, în curând mintea ta va prinde ideea. Va fi noul tău gând.
Aha, m-am prins! Asta vrei să spui prin Mişcarea Noului Gând?
Dacă nu este, asta ar trebui să fie. Singura ta şansă este gândul nou. Este singura ta ocazie reală de a evoluă, de a creşte, de a deveni într-adevăr Cine Eşti Tu cu Adevărat.
În clipa asta, mintea ta este plină de gânduri vechi. Nu numai de gânduri vechi ci, în special, de gândurile vechi ale altcuiva.
Acum este important, acum este momentul să-ţi schimbi modul de gândire în anumite privinţe.
Aceasta înseamnă evoluţie.
De ce nu pot să fac ceea ce vreau cu adevărat în viaţă şi totuşi să-mi câştig existenţa?
Cum adică? Vrei să spui că ai vrea într-adevăr să te distrezi în viaţă şi să câştigi totuşi nişte bani? Fratele meu, da' visător mai eşti!
Cum sunt?
Glumeam – citeam ce e în mintea ta, asta-i tot. Ăsta era gândul tău în această privinţă.
Era experienţa mea.
Da. Am trecut cu toţii de câteva ori prin aceasta. Oamenii care câştigă bani făcând ceea ce le place sunt cei care insistă să procedeze astfel.
Ei nu renunţă. Ei nu cedează niciodată. Ei sfidează viaţa care nu-i lasă să facă ceea ce le place.
Dar mai există un element care trebuie menţionat, deoarece este elementul care lipseşte din înţelegerea majorităţii oamenilor când e vorba de lucrarea vieţii.
Care-i acela?
Există o diferenţă între a fi şi a face – iar majoritatea oamenilor au pus accentul pe acesta din urmă.
N-ar trebui?
Nu e vorba de „a trebui” sau „a nu trebui”. E vorba numai de ceea ce alegeţi voi şi cum puteţi să obţineţi aceasta. Dacă alegeţi pacea şi bucuria şi dragostea, nu veţi obţine mult din ele prin ceea ce faceţi. Dacă alegeţi fericirea şi mulţumirea, veţi găsi puţin din acestea pe drumul acţiunilor voastre. Dacă alegeţi unirea cu Dumnezeu, cunoaşterea supremă, înţelegerea profundă, compasiunea nesfârşită, conştienţă totală, absoluta realizare de sine, nu vei atinge mare parte din toate acestea făcând ceea ce faci. Cu alte cuvinte, dacă alegi evoluţia – evoluţia sufletului tău – nu vei realiza aceasta prin activităţile lumeşti ale corpului tău.
A face este o funcţie a corpului. A fi este o funcţie a sufletului. Corpul face tot timpul ceva. În fiecare clipă din zi se ocupă de ceva. Nu se opreşte niciodată, nu se odihneşte niciodată, în mod constant face ceva.
El face ceea ce face, fie din porunca sufletului, fie în ciuda sufletului. Calitatea vieţii tale atârnă de acest echilibru.
Sufletul înseamnă pentru totdeauna a fi. El este ceea ce este, indiferent de ceea ce face corpul – şi nu din cauza a ceea ce face corpul. Dacă gândeşti că viaţa ta înseamnă numai a face, nu înţelegi ce însemni tu.
Sufletului tău nu-i pasă ce faci ca să-ţi câştigi existenţa – şi nici ţie nu-ţi va păsa, atunci când viaţa ta se va sfârşi.
Sufletului tău îi pasă numai de ceea ce eşti în timp ce faci orice faci.
Sufletul caută starea de a fi şi nu starea de a face.
Ce caută sufletul meu să fie?
Eu.
Tu.
Da, Eu. Sufletul tău este Eu şi el ştie asta. El nu face altceva decât să încerce să trăiască această experienţă. Şi ceea ce el îşi aminteşte este că cel mai bun mod de a avea această experienţă este prin a nu face nimic. Nu trebuie să facă nimic, ci să fie.
Să fie, ce?
Orice vrei tu să fie. Fericit. Trist. Slab. Puternic. Vesel. Răzbunător. Interiorizat. Orb. Bun. Rău. Bărbat. Femeie. Dă-i tu un nume.
Chiar asta vreau să-ţi spun. Dă-i tu un nume.
E foarte profund ce ai spus, dar ce legătură are cu cariera mea? Încerc să găsesc un mod de a rămâne în viaţă, de a supravieţui, de a mă susţine pe mine şi familia mea, de a face ceea ce-mi place să fac.
Încearcă să fii ceea ce-ţi place să fii.
Ce vrei să spui?
Unii oameni câştigă o grămadă de bani făcând ceea ce fac, alţii nu iau nimic şi fac acelaşi lucru. De unde vine diferenţa?
Unii oameni sunt mai dotaţi decât alţii.
Asta este prima departajare. Să trecem la a doua. Să vorbim despre doi oameni care sunt relativ la fel de dotaţi. Amândoi au absolvit o facultate, amândoi au fost în fruntea clasei, amândoi înţeleg natura acţiunilor lor, amândoi ştiu cum să-şi folosească instrumentele cu mare uşurinţă şi totuşi unul se descurcă mai bine decât celălalt; unul înfloreşte, în timp ce celălalt se zbate. Despre ce poate fi vorba.
Locul unde se află.
Locul unde se află?
Cineva mi-a spun odată că sunt doar trei lucruri care trebuie luate în considerare când începi o nouă afacere – locul, locul şi locul.
Adică, nu „Ce ai de gând să faci?”, ci „Unde ai de gând să fii?”
Exact.
Asta sună exact ca răspunsul la întrebarea mea. Sufletul este preocupat numai de locul unde urmează voi să fiţi.
Urmează să fiţi într-un loc numit frică, sau într-un loc numit dragoste? Unde sunteţi – şi de unde veniţi – când daţi piept cu viaţa?
Cât despre exemplul cu cele două persoane care au aceeaşi calificare, unul are succes şi celălalt nu, asta nu se întâmplă din cauza a ceea ce vreunul dintre ei face, ci din cauza a ceea ce amândoi sunt.
Unul dintre ei este deschis, prietenos, curtenitor, util, vesel, atent, încrezător, chiar bucuros când munceşte – în timp ce celălalt este închis, distant, indiferent, neprietenos, mohorât, plin de resentimente faţă de ceea ce face.
Să presupunem că ai alege stări de a fi chiar mai elevate. Să presupunem că ar fi să alegi bunătatea, mila, compasiunea, înţelegerea, iertarea, iubirea. Ce ar fi dacă ar trebui să alegi starea de Dumnezeire? Care ar fi atunci experienţa ta?
Adevăr îţi spun Eu ţie:
A fi îl atrage pe a fi şi produce experienţă.
Tu nu ai venit pe această planetă pentru a produce ceva cu ajutorul trupului tău. Tu ai venit pe această planetă pentru a produce ceva cu ajutorul sufletului tău. trupul tău este, pur şi simplu, instrumentul sufletului tău. Mintea ta este puterea care-ţi face corpul să funcţioneze. Deci, în cazul ăsta, ai o maşinărie de forţă folosită pentru a crea dorinţa sufletului.
Care este dorinţa sufletului?
Într-adevăr, care este?
Nu ştiu. Te întreb pe Tine.
Nu ştiu. Te întreb pe tine.
Putem s-o ţinem aşa la nesfârşit.
Aşa a şi fost.
Stai un pic! Acum o clipă ai spus că sufletul se străduieşte sa fie Tu.
Aşa şi este.
Deci, aceasta este dorinţa sufletului.
În sensul cel mai larg, da. Dar acest Eu care se străduieşte el să fie este foarte complex, foarte multidimensional, multisenzorial, cu foarte multe faţete. Există milioane de aspecte ale acestui Eu. Miliarde. Sute de miliarde. Înţelegi? E vorba de înţeleptul şi mireanul, cel inferior şi cel superior, ipocritul şi sfântul, infernalul şi înDumnezeitul. Înţelegi?
Da, da, înţeleg. susul şi josul, stânga şi dreapta, aici şi acolo, înaintele şi după, binele şi răul.
Exact. Eu sunt Alfa şi Omega. Aceasta nu este doar o zicală plăcută, nici un concept elegant. Acesta a fost Adevărul exprimat.
Aşa că, în căutarea lui de a fi Eu, sufletul are în faţă o muncă grandioasă; o enormă listă de stări de a fi din care să aleagă.
Şi aceasta şi face în acest moment.
Alege stări de a fi.
Da, şi apoi produce condiţiile corecte şi perfecte cu care să creeze posibilitatea de a trăi aceste experienţe.
De aceea este adevărat că nimic nu vi se întâmplă vouă sau prin voi care să nu fie spre binele vostru maxim.
Vrei să spui că sufletul meu creează întreaga mea experienţă – incluzând şi ceea ce mi se întâmplă, nu numai lucrurile pe care le fac?
Să zicem că sufletul tău te duce către ocaziile perfecte şi corecte pentru ca tu să trăieşti experienţa exact a ceea ce tu ai plănuit. De tine depinde ce experienţă trăieşti de fapt. Ar putea fi experienţa pe care ai plănuit-o, sau ar putea fi altceva, depinde de ce alegi.
De ce aş alege o experienţă pe care nu o doresc?
Nu ştiu. Chiar aşa, de ce?
Vrei să spui că, uneori, sufletul doreşte ceva, iar trupul şi mintea doresc altceva?
Tu ce crezi?
Dar cum pot corpul şi mintea să conducă sufletul? Oare sufletul nu obţine întotdeauna ceea ce vrea?
Spiritul din tine caută, în sensul cel mai larg, acel moment grandios când tu eşti pe deplin conştient de dorinţele lui şi te alături lor, într-o unitate plină de bucurie. Dar niciodată, absolut niciodată, spiritul nu-şi va impune dorinţa asupra părţii din tine prezentă, conştientă, fizică.
Tatăl nu-şi va impune voinţa Sa asupra Fiului. Este împotriva propriei Sale naturi şi, astfel, literalmente, imposibil.
Fiul nu-şi va impune voinţa Sa asupra Duhului Sfânt. Este împotriva propriei Sale naturi şi, astfel, literalmente, imposibil.
Duhul Sfânt nu-şi va impune voinţa Sa asupra sufletului tău. Este în afara naturii lui şi, astfel, literalmente, imposibil.
Şi aici se sfârşesc imposibilităţile. Mintea caută foarte des să-şi exercite voinţa asupra trupului – şi o şi face. Tot aşa, trupul caută adesea să controleze mintea – şi adeseori reuşeşte.
Totuşi, trupul şi mintea împreună nu trebuie să facă nimic ca să controleze sufletul, pentru că sufletul este complet lipsit de nevoi (spre deosebire de corp şi de minte, care sunt încătuşate de ele) şi, astfel, permite trupului şi minţii să facă tot timpul ceea ce vor.
Într-adevăr, sufletul nu poate să procedeze altfel – pentru că, dacă entitatea care eşti tu urmează să creeze şi, astfel, să ştie cine este cu adevărat, ea trebuie să acţioneze printr-un act de voinţă conştientă şi nu printr-unul de obedienţă inconştientă.
Obedienţa nu înseamnă creaţie şi, de aceea, nu poate niciodată să producă sau să aducă salvarea.
Obedienţa este un răspuns, în timp ce creaţia este alegere pură, nedictată, necerută.
Alegerea pură aduce salvare prin crearea pură, în acest moment, a celei mai înalte idei.
Funcţia sufletului este să indice ce dorinţe are – şi nu să le impună.
Funcţia minţii este să aleagă dintre mai multe alternative.
Funcţia trupului este să pună în aplicare această alegere.
Când trupul, mintea şi sufletul creează împreună, în armonie şi unitate, Dumnezeu este încarnat. Numai atunci se poate cunoaşte sufletul pe sine însuşi prin propria lui experienţă. Numai atunci Cerurile se bucură.
Chiar în acest moment, sufletul tău a creat din nou ocazia ca tu să fii, ca tu să faci şi să ai ceea ce e nevoie pentru ca să cunoşti Cine Eşti Tu cu Adevărat. Sufletul tău te-a adus la cuvintele pe care le citeşti în clipa asta – după cum te-a mai adus şi mai înainte la cuvinte de înţelepciune şi la adevăr.
Ce vei face acum? Ce vei alege să fii?
Sufletul tău aşteaptă şi urmăreşte cu interes, aşa cum a făcut-o de multe ori înainte.
Să înţeleg din ceea ce spui că succesul meu în lume (încă încerc să vorbesc despre cariera mea aici) va fi determinat de starea de a fi pe care eu o selectez?
Nu Eu sunt preocupat de succesul tău în lume, ci tu eşti.
E adevărat că, atunci când atingi anumite stări de a fi pe o perioadă lungă de timp, este foarte greu să eviţi succesul tău lumesc în ceea ce faci. Nu trebuie să-ţi faci griji în legătură cu „a-ţi câştiga existenţa”
Adevăraţii Maeştri sunt aceia care au ales să-şi câştige viaţa, mai curând decât existenţa.
Din anumite stări de a fi va ţâşni o viaţă atât de bogată, atât de completă, de minunată, de plină de recompense, încât bunurile lumeşti şi succesul lumesc nu te vor mai preocupa câtuşi de puţin.
Ironia vieţii este că, de îndată ce nu te mai preocupă bunurile lumeşti şi succesul lumesc, se deschide o cale prin care ele te năpădesc.
Adu-ţi aminte că nu poţi să ai ceea ce vrei, dar poţi să trăieşti experienţa a orice ai.
Nu pot să am ce vreau?
Nu.
Ai mai spus-o şi mai înainte, mai la începutul dialogului nostru. Cu toate astea, nu înţeleg. Credeam că îmi spuneai că pot avea orice vreau. „Ţi se va face ţie după cum gândeşti şi după cum crezi”19, şi altele de felul ăsta.
Cele două afirmaţii nu sunt incompatibile una cu alta.
Nu sunt? Mie mi se par cu totul incompatibile.
Asta din cauza lipsei tale de înţelegere.
Recunosc. De aceea vorbesc acum cu Tine.
Am să-ţi explic. Nu poţi să ai orice vrei. Însuşi actul de a vrea ceva, îndepărtează acest ceva de la tine, după cum am spus mai devreme în primul capitol.
Păi da, se poate să fi spus mai devreme. Dar acuma m-am pierdut de-a binelea.
Străduieşte-te să ţii pasul cu Mine. O iau de la capăt cu şi mai multe detalii. Încearcă să Mă urmăreşti. Să ne întoarcem la un punct pe care-l înţelegi: gândul este creator. E clar?
E clar.
Cuvântul este creator. Ai priceput?
Am priceput.
Acţiunea e creatoare. Gândul, cuvântul şi fapta sunt cele trei nivele ale creaţiei. Mă urmăreşti?
Foarte bine.
Bun. Să considerăm acum „succesul lumesc” ca subiect al discuţiei pentru moment, întrucât despre asta vorbeam, despre asta mă întrebai.
Minunat.
Spune-mi, ai în minte gândul: îmi doresc „succes lumesc”?
Uneori, da.
Şi îţi vine uneori gândul: „vreau mai mulţi bani”?
Da.
De aceea nu poţi să ai nici succes lumesc, nici mai mulţi bani.
De ce nu?
Pentru că universul nu poate să facă altceva decât să-ţi aducă manifestarea directă a gândului tău.
Gândul tău este: „vreau succes lumesc”. Înţelegi? Puterea creatoare este ca un duh din sticlă. Cuvintele tale sunt un ordin pentru el. Înţelegi?
Şi atunci, de ce nu am mai mult succes?
Ţi-am spus, cuvintele tale sunt un ordin. Cuvintele tale au fost „eu vreau succes”. Şi universul spune „foarte bine, vrei”.
Tot nu sunt sigur că pricep.
Priveşte lucrurile în felul acesta. Cuvântul „eu” este cheia care porneşte motorul creaţiei. Cuvintele „eu sunt” sunt extrem de puternice. Ele sunt afirmaţii lansate către univers. Comenzi.
Orice urmează după cuvântul „eu” (care îl pune în mişcare pe Marele Eu Sunt) are tendinţa de a se manifesta în realitatea fizică.
De aceea, „eu” + „vreau succes” produce ideea că tu vrei succes. „Eu” + „vreau bani” trebuie să producă ideea că tu vrei bani. Nu poate produce nimic altceva, pentru că gândurile, cuvintele sunt creatoare. La fel sunt şi acţiunile. Şi dacă tu acţionezi într-un mod care spune că vrei succes şi bani, atunci gândurile tale, cuvintele şi acţiunile tale sunt în concordanţă şi tu vei trăi fără îndoială experienţa acestei stări de a dori.
Înţelegi?
Da. Dumnezeule! Chiar aşa stau lucrurile?
Desigur. Tu eşti un creator foarte puternic. Dar, crede-mă că, dacă tu ai avea un gând sau ai face o afirmaţie o singură dată – cum se întâmplă la furie, de exemplu, sau când eşti frustrat – nu prea e posibil ca aceste gânduri sau cuvinte să fie transpuse în realitate. Aşa că, nu trebuie să-ţi faci griji dacă spui „vedea te aş mort!” sau „du-te naibii!”, sau orice alte lucruri nu prea amabile pe care le gândeşti sau le spui uneori.
Mulţumesc lui Dumnezeu.
Cu plăcere. Dar dacă repeţi un gând sau spui un cuvânt mereu şi mereu – nu o dată, nu de două ori, ci de zeci, de sute de mii de ori – îţi dai seama ce putere creatoare au?
Un gând sau un cuvânt rostit şi rostit şi rostit devine chiar aşa – rostit Adică împins în afară20. Devine realizat în exterior. Devine realitatea ta fizică.
Ce nenorocire!
Exact asta şi produce foarte adesea – o mare nenorocire! Voi iubiţi nenorocirea, iubiţi drama. Până la un punct, când nu le mai iubiţi. Vine un anumit moment în evoluţia voastră când încetaţi să mai iubiţi drama, încetaţi să mai iubiţi „povestea” pe care o trăiţi. În acest moment decideţi – alegeţi în mod activ – să o schimbaţi. Numai că majoritatea nu ştiţi cum. Acum, tu ştii.
Pentru a-ţi schimba realitatea, pur şi simplu încetează să mai gândeşti în felul acesta. În cazul nostru, în loc să gândeşti: „vreau succes”, gândeşte „am succes”.
Dar asta arată a minciună. M-aş amăgi pe mine însumi, dacă aş spune aşa ceva. Mintea mea ar urla: „ai, pe naiba!”.
Atunci, gândeşte-te într-un mod pe care poţi să îl accepţi. „Succesul se îndreptă către mine acum” sau „totul mă duce spre succes”.
Deci, asta este şmecheria care se ascunde în spatele practicii New Age de a vorbi numai la afirmativ.
Afirmaţiile nu acţionează atunci când sunt, pur şi simplu, nişte propoziţii legate de ceva ce tu vrei să fie adevărat. Afirmaţiile acţionează numai atunci când ele sunt nişte propoziţii spuse în legătură cu ceva despre care tu ştii deja că este adevărat.
Cea mai bună afirmaţie este o frază de recunoştinţă şi apreciere.
„Mulţumesc, Dumnezeule, pentru că ai adus succesul în viaţa mea”.
Această idee – gând – rostită şi trăită produce rezultate minunate atunci când ea vine din cunoaştere adevărată; nu dintr-o încercare de a produce rezultate, ci dintr-o convingere că rezultatele au fost deja produse.
Lui Iisus i-au fost clare toate aceste lucruri. Înaintea fiecărui miracol, El Îmi mulţumea pentru că i-l făceam posibil.
Niciodată El nu S-a gândit să nu fie recunoscător, pentru că niciodată nu S-a gândit că nu se va întâmpla ceea ce afirma El. Acest gând nu I-a venit niciodată în minte.
Atât era de sigur de Ceea Ce El Era şi de relaţia Lui cu Mine, încât fiecare dintre gândurile, cuvintele şi faptele Lui au reflectat această convingere – exact cum o reflectă şi gândurile, cuvintele şi faptele tale.
Dacă există acum ceva ce tu alegi să trăieşti ca experienţă în viaţa ta, nu-l dori – alege-l.
Alegi succesul în termeni lumeşti? Alegi mai mulţi bani?
Bine. Atunci, alege-le. Total. Pe deplin. Nu cu jumătăţi de măsură.
Totuşi, să nu te surprindă că, la nivelul tău de evoluţie, „succesul lumesc” nu te mai interesează.
Ce vrea să însemne asta?
Vine un moment în evoluţia fiecărui suflet când principalul interes nu mai este axat pe supravieţuirea corpului fizic, ci pe creşterea spiritului; nu mai este axat pe atingerea succesului lumesc, ci pe realizarea Sinelui.
Într-un anumit sens, acesta este un moment foarte periculos, în special la început, pentru că entitatea găzduită în trup ştie că lucrurile stau exact aşa: o fiinţă într-un trup, nu un trup-fiinţă.
La acest stadiu, înainte ca entitatea în plină dezvoltare să se maturizeze din acest punct de vedere, există adesea o senzaţie că nu-ţi mai pasă în nici un fel de problemele trupului. Sufletul este extraordinar de impresionat de faptul că a fost, în sfârşit, „descoperit”!
Mintea abandonează trupul şi toate problemele lui. Totul este ignorat, relaţiile sunt lăsate deoparte. Familiile dispar. Serviciul e lăsat pe planul doi. Notele de plată rămân neplătite. Trupul însuşi nu mai este hrănit o mare perioadă de timp; întreaga atenţie a entităţii este focalizată acum asupra sufletului şi asupra problemelor sufletului.
Aceasta poate să ducă la o criză personală majoră în viaţa de zi cu zi a fiinţei, deşi mintea nu resimte nici o traumă. Ea pluteşte în binecuvântare. Unii oameni spun că ţi-ai pierdut minţile – şi într-un anumit sens chiar aşa şi este.
Descoperirea adevărului că viaţa nu are nimic de-a face cu trupul poate crea un dezechilibru de alt gen. Dacă la început, entitatea a acţionat ca şi când trupul ar fi singurul care contează, acum acţionează ca şi când trupul nu mai contează deloc. Aceasta nu este, desigur, adevărat, după cum entitatea îşi va aminti curând (şi uneori) în mod dureros.
Voi sunteţi o fiinţă făcută din trei părţi. Din trup, minte şi spirit. Veţi fi întotdeauna făcuţi din trei părţi, nu numai cât trăiţi pe Pământ.
Există unii care presupun că, la moarte, trupul şi mintea sunt părăsite. Trupul şi mintea nu sunt părăsite. Trupul îşi schimbă forma, lăsând în urmă partea mai densă, dar păstrând întotdeauna forma exterioară. Mintea (pe care nu trebuie să o confundăm cu creierul) pleacă şi ea cu tine, alăturându-se spiritului şi trupului ca o singură masă de energie cu trei dimensiuni sau faţete.
În cazul în care alegeţi să vă întoarceţi la această ocazie de a trăi experienţa pe care o numiţi viaţa pe Pământ, Sinele vostru divin va separa din nou adevăratele sale dimensiuni în ceea ce voi numiţi – trup, minte şi spirit. În realitate, voi sunteţi o singură energie, cu trei caracteristici distincte.
Atunci când vă asumaţi sarcina de a ocupa un nou corp fizic, aici pe Pământ, corpul vostru eteric (după cum l-au numit unii dintre voi) îşi micşorează vibraţiile încetineşte – de la o vibraţie atât de rapidă încât nu poate fi nici măcar văzută, la o viteză care produce masă şi materie. Această materie reală este creaţia gândului pur – lucrarea minţii voastre, cel mai înalt aspect al minţii din fiinţa voastră tripartită.
Această materie este o coagulare a milioane de miliarde de miliarde de unităţi energetice diferite într-o masă enormă, controlabilă de către minte. voi sunteţi cu adevărat mintea dominantă – Creierul!
Pe măsură ce aceste unităţi minuscule de energie şi-au extins energia, ele sunt date deoparte de către trup, în timp ce mintea creează altele noi. Mintea creează aceasta din gândul ei continuu despre Cine Eşti. Corpul eteric „prinde”, ca să zic aşa, gândul şi coboară vibraţia altor unităţi de energie (într-un anumit sens, le „cristalizează”) şi ele devin materie – materia nouă din care sunteţi făcuţi voi.
În acest fel, fiecare celulă din trupul vostru se schimbă, o dată la câţiva ani. Literalmente, voi nu sunteţi aceeaşi persoană care aţi fost cu câţiva ani în urmă.
Dacă aveţi gânduri despre boală sau suferinţă (sau mânie continuă, ură şi negativitate), trupul vostru va traduce aceste gânduri în formă fizică. Oamenii vor vedea această formă negativă bolnavă şi vor spune „ce-i cu tine, te-ai schimbat?”21 şi nici nu-şi vor da seama cât de exactă este întrebarea lor.
Sufletul urmăreşte această întreagă dramă în desfăşurare, an după an, lună de lună, zi de zi, moment de moment şi, în permanenţă, exprimă Adevărul despre tine. El nu uită niciodată matricea; planul originar; prima idee; gândul creator. Treaba lui este să-ţi re-amintească adică – literalmente să-ţi re-amintească22 – astfel încât să-ţi aminteşti din nou Cine Eşti şi apoi să alegi Cine Vrei acum Să Fii.
Şi, în acest fel, continuă atât acum cât şi pentru eternitate, cicluri de creaţie şi experienţă, de imaginaţie şi realizare, de cunoaştere şi evoluţie în necunoscut.
Uau!
Exact cum zici! Şi mai este ceva de explicat. Chiar foarte mult. Dar nu se poate niciodată cuprinde totul într-o carte şi, probabil, nici într-o întreagă viaţă. Totuşi, tu ai făcut începutul şi asta e bine.
Aminteşte-ţi că, aşa cum v-a spus marele tău profesor, William Shakespeare: „Există mai multe lucruri în Cer şi pe Pământ, Horatio, decât s-a visat în filosofia ta”.23
Pot să-ţi pun nişte întrebări? De exemplu, când spui că mintea vine cu mine după moarte, înseamnă că şi „personalitatea” mea merge cu mine? O să ştiu eu în viaţa de dincolo cine am fost?
Da. şi cine ai fost întotdeauna Totul îţi va fi deschis, pentru că, atunci, va fi un avantaj pentru tine să ştii. Acum, în acest moment, nu te avantajează.
Şi referitor la viaţa aceea, va fi o „contabilizare a faptelor mele” – o privire retrospectivă – un răboj?
Nu există judecată în ceea ce tu numeşti viaţa de apoi. Nu ţi se va permite nici măcar să te judeci tu (pentru că fără îndoială îţi vei da o notă proastă, având în vedere cât de aspru şi neiertător eşti cu tine însuţi în această viaţă).
Nu. Nu se dă socoteală. Nimeni nu arată cu degetul mare „în sus” sau „în jos”. Numai oamenii judecă şi, pentru că tu eşti om, presupui că şi Eu trebuie să judec. Dar Eu nu o fac – şi acesta este marele adevăr pe care voi nu-l puteţi accepta.
Cu toate acestea, deşi nu există judecata de apoi în viaţa de dincolo, va exista ocazia să revezi tot ceea ce ai gândit, ai spus şi ai făcut aici şi să decizi dacă ai mai alege din nou să faci aceleaşi lucruri, pornind de la Cine Spui Tu că Eşti şi Cine Vrei să Fii.
Există o învăţătură mistică orientală în jurul unei doctrine numită Kama Loca, potrivit căreia, în momentul morţii noastre, fiecărei persoane i se dă ocazia de a retrăi fiecare gând pe care l-a avut, fiecare cuvânt pe care l-a rostit, fiecare acţiune pe care a făcut-o – nu din punctul nostru de vedere, ci din punctul de vedere al celeilalte persoane pe care aceste lucruri au afectat-o.
Cu alte cuvinte, noi am trăit deja experienţa a ceea ce noi am simţit gândind, spunând şi făcând ceea ce am făcut, iar acum ni se dă experienţa de a simţi ceea ce cealaltă persoană a simţit în fiecare dintre acele momente – şi cu această măsură noi vom hotărî dacă vom gândi, rosti sau face acele lucruri din nou.
Ai ceva de comentat?
Ceea ce apare în viaţa ta de dincolo este mult prea extraordinar pentru a fi descris aici în termeni pe care să-i poţi înţelege – pentru că experienţa are alte dimensiuni şi, literalmente, întrece orice descriere, dacă am folosi instrumente atât de teribil de limitate cum sunt cuvintele.
E suficient să spun că veţi avea ocazia de a trece din nou în revistă această viaţă de acum, fără durere sau frică sau judecată, doar cu scopul de a putea să hotărâţi ce simţiţi în legătură cu experienţele voastre de aici şi unde vreţi să plecaţi.
Mulţi dintre voi vor decide să se întoarcă aici; să se întoarcă în această lume a densităţii şi relativului, pentru a avea încă o şansă de a trăi experienţa deciziilor şi alegerilor pe care le faceţi la acest nivel privind Sinele vostru.
Alţii dintre voi – câţiva aleşi – vă veţi întoarce cu o misiune diferită. Vă veţi întoarce la densitate şi materie pentru singurul scop al sufletului de a-i scoate pe alţii din densitate şi materie. Există întotdeauna printre voi pe Pământ cei care au făcut o astfel de alegere. Îi puteţi deosebi imediat. Lucrarea lor s-a terminat. Ei s-au întors, pur şi simplu, pe Pământ, numai ca să-i ajute pe alţii. Aceasta este bucuria lor. Acesta este exaltarea sufletului lor. Ei nu caută altceva decât să-i servească pe alţii.
Nu poţi să nu-i vezi pe aceşti oameni. Ei sunt pretutindeni. Sunt mult mai mulţi decât crezi. Întâmplarea face că tu îl cunoşti pe unul dintre ei, cel puţin ştii de el.
Sunt eu unul dintre ei?
Nu, dacă simţi nevoia să întrebi, atunci ştii că nu eşti. Unul ca ei nu pune întrebări. Nu e nimic de întrebat.
Tu, fiul Meu, eşti un mesager în această viaţă. Un sol. Un aducător de veşti, un căutător şi, adesea, un rostitor al Adevărului.
E suficient pentru o singură viaţă. Fii fericit.
Sunt. Dar pot întotdeauna să sper la mai mult.
Da. Şi vei spera! Vei spera întotdeauna la mai mult. Face parte din natura ta. Străduinţa de a fi întotdeauna mai mult decât eşti face parte din natura divină.
Străduieşte-te deci, da! străduieşte-te cu orice preţ.
Acum vreau să răspund definitiv la întrebarea cu care ai început acest segment din conversaţia noastră.
Dă-i înainte şi fă ceea ce-ţi place cu adevărat să faci! Nu face nimic altceva. Ai atât de puţin timp. Cum te poţi gândi să iroseşti o clipă făcând ceva ce nu-ţi place, numai ca să-ţi câştigi existenţa? Ce fel de existenţă este aceea? Nu este o existenţă, este o moarte.
Dacă spui „da, dar. Îi am pe cei care depind de mine. guri mititele de hrănit. o nevastă care aşteaptă de la mine. „, îţi voi răspunde: dacă insişti că viaţa ta se referă la ceea ce face trupul tău, nu înţelegi de ce ai venit aici.
Fă ceva care să-ţi facă plăcere – care să vorbească despre Cine Eşti.
Atunci, cel puţin, poţi să nu mai ai resentimente şi furie faţă de cei care îţi închipui tu că te reţin de la a fi fericit.
Nu trebuie să faci abstracţie de ceea ce face trupul tău. E un lucru important, dar nu la modul la care crezi tu. Acţiunile trupului au ca scop reflectarea unei stări de a fi şi nu încercarea de a atinge o stare de a fi.
Dacă urmăm ordinea firească a lucrurilor, nimeni nu face nimic pentru ca să fie fericit – suntem fericiţi şi de aceea facem ceva.
Nimeni nu face ceva pentru ca să fie plin de compasiune; suntem plini de compasiune şi de aceea acţionăm într-un anumit fel.
Decizia sufletului precede acţiunea corpului – în cazul unei persoane foarte conştiente.
Numai o persoană inconştientă încearcă să producă o stare a sufletului prin ceva ce face trupul.
Acesta este înţelesul afirmaţiei, viaţa ta nu înseamnă ceea ce face trupul tău”. Este totuşi adevărat că ceea ce face trupul tău este o reflectare a ceea ce este viaţa ta.
Aceasta este o altă dicotomie divină.
Dar dacă nu înţelegi nimic altceva, reţine:
Ai dreptul la fericire indiferent dacă ai sau nu copii, indiferent dacă ai sau nu nevastă. Caut-o! Găseşte-o! Şi vei avea o familie fericită, indiferent de câţi bani câştigi sau nu câştigi. Şi dacă ei nu sunt fericiţi şi se ridică şi te părăsesc, atunci, cu dragoste, dă-le voie să plece ca să-şi găsească fericirea lor.
Dacă, pe de altă parte, ai evoluat până la punctul unde problemele trupului nu te mai interesează, atunci eşti şi mai liber să-ţi cauţi fericirea pe Pământ, ca şi în Ceruri. Dumnezeu spune că e în regulă să fii fericit – da, fericit chiar în ceea ce faci.
Lucrarea vieţii tale este o afirmaţie a lui Cine Eşti. Dacă nu este, atunci de ce o faci?
Îţi închipui că trebuie?
Nu trebuie să faci nimic.
Dacă „omul care-şi susţine familia cu orice preţ, chiar cu preţul propriei sale fericiri” este Cine Eşti, atunci iubeşte-ţi munca, deoarece ea îţi facilitează crearea unei afirmaţii vii a Sinelui.
Dacă „femeia care lucrează la un serviciu pe care-l urăşte, pentru a-şi îndeplini responsabilităţile aşa cum înţelege ea” este Cine Eşti, atunci iubeşte-ţi, iubeşte-ţi, iubeşte-ţi serviciul, pentru că el sprijină întru totul imaginea Sinelui tău şi conceptul despre Sinele tău.
Oricine poate să iubească orice, în momentul în care înţelege ce face şi pentru ce.
Nimeni nu face nimic din ceea ce nu doreşte să facă.
Cum pot să-mi rezolv câteva dintre problemele de sănătate pe care le am acum? Am suferit destule boli cronice să-mi ajungă trei vieţi. De ce le am pe toate acum, în această viaţă?
În primul rând să lămurim un lucru. Le iubeşti. Cel puţin pe majoritatea dintre ele. Le-ai folosit admirabil pentru ca să-ţi fie milă de tine însuţi şi pentru a atrage atenţia asupra ta.
În puţinele ocazii când nu le-ai iubit, aceasta s-a întâmplat numai pentru că merseseră prea departe. Mult mai departe decât te-ai gândit că vor ajunge când le-ai creat.
Trebuie să înţelegem ceea ce tu probabil ştii deja: toate bolile sunt autocreate. Până şi doctorii de medicină convenţională îşi dau seama acum de modul în care oamenii se autoîmbolnăvesc.
Majoritatea oamenilor o fac inconştient. (Nici măcar nu ştiu ce fac).
Aşa că, atunci când se îmbolnăvesc nu-şi dau seama de ce a căzut pe capul lor. Au sentimentul că i-a trăsnit din senin, mai degrabă decât că şi-au făcut-o cu mâna lor.
Acest lucru se întâmplă pentru că majoritatea oamenilor trec prin întreaga viaţă în mod inconştient – nu numai prin problemele de sănătate şi consecinţele lor.
Oamenii fumează şi se miră că au cancer.
Oamenii îngurgitează animale şi grăsime şi se miră că au arterele blocate.
Oamenii sunt furioşi toată viaţa şi se miră că fac atac de cord.
Oamenii sunt în competiţie cu ceilalţi – fără milă şi sub un stres incredibil – şi se miră de ce fac atac cerebral.
Un adevăr mai puţin evident este că majoritatea oamenilor îşi fac îngrozitor de multe griji.
Grijile sunt cea mai rea formă de activitate mentală din câte există, alături de ură, care este profund autodistructivă. Grijile nu-şi au rostul. Reprezintă o energie mentală irosită. Ele dau, de asemenea, naştere la reacţii biochimice care lezează trupul, producând orice – de la indigestie la probleme coronariene – şi multe altele, mai mult sau mai puţin grave.
Sănătatea se îmbunătăţeşte aproape instantaneu atunci când grijile dispar.
Grijile sunt activitatea unei minţi care nu înţelege legătura ei cu Mine.
Ura este starea mentală cea mai nocivă. Ea otrăveşte trupul, iar efectele ei sunt practic ireversibile.
Frica este opusul a tot ceea ce eşti şi, astfel, ea are un efect de opoziţie la sănătatea ta mintală şi fizică.
Frica înseamnă grijile – la o scară foarte mare.
Grijile, ura, frica împreună cu rudele lor: anxietatea, amărăciunea, nerăbdarea, avariţia, lipsa de amabilitate, obiceiul de a-i judeca pe alţii şi de a-i condamna – toate atacă trupul la nivelul celulei. În aceste condiţii, este imposibil să ai un corp sănătos.
Tot aşa – deşi la un nivel ceva mai scăzut – vanitatea, îngăduinţa faţă de propriile slăbiciuni şi lăcomia duc la boală fizică, sau te fac să nu te simţi bine.
Orice boală este în primul rând creată în minte.
Cum adică? Dar cum e cu situaţiile în care iei boala de la altul? Răcelile, sau ce să mai vorbim de SIDA?
Nimic, absolut nimic nu apare în viaţa voastră, dacă nu a fost mai întâi în gând. Gândurile sunt ca magneţii, atrag efectele asupra voastră. E posibil ca gândurile să nu fie întotdeauna evidente şi deci cauze clare, cum ar fi: „urmează să mă infectez cu o boală groaznică”. Gândul poate fi (şi de obicei este) mult mai subtil. („Nu merit să trăiesc”) („Viaţa mea e o brambureală de nedescris.”) („Sunt un om care pierde întotdeauna.”) („Dumnezeu o să mă pedepsească.”) („M-am săturat până peste cap de viaţa asta!”).
Gândurile sunt o formă de energie foarte subtilă şi totuşi extrem de puternică. Cuvintele sunt mai puţin subtile, dar mai dense. Acţiunile sunt cele mai dense dintre toate. Acţiunea este energie sub formă fizică grea, în mişcare grea. Când gândeşti, rosteşti şi acţionezi dintr-un concept negativ cum ar fi „Sunt un om care pierde întotdeauna”, pui în mişcare o uriaşă energie creatoare. Nu-i de mirare că te doboară o răceală. Iar ăsta poate să fie cel mai mic rău dintre toate.
Este foarte greu să îndrepţi efectele gândirii negative, o dată ce ele au luat formă fizică. Nu e imposibil, dar este foarte greu. E nevoie de un gest de extremă credinţă. Necesită o încredere extraordinară în forţa pozitivă a universului – fie că o numiţi Dumnezeu, Zeu, Cel Imuabil, Forţa Primordială, Cauza Iniţială sau orice alt nume I-aţi da.
Vindecătorii au o astfel de credinţă. Este o credinţă care trece în Cunoaşterea Absolută. Ei ştiu că destinul tău este să fii întreg, complet şi perfect, acum, în acest moment. Această cunoaştere este şi ea un gând -un gând foarte puternic. Ea are puterea de a muta munţii – darămite moleculele din corpul vostru. De aceea, vindecătorii pot vindeca, adesea chiar de la distanţă.
Gândul nu ştie ce-i aia distanţă. Gândul călătoreşte în jurul lumii şi traversează universul mai repede decât timpul pe care ţi-l ia ca să rosteşti cuvântul.
„Spune doar vorba şi servitorul meu va fi vindecat”24. Şi aşa a şi fost, în însăşi acea clipă, chiar înainte ca fraza să fie terminată. Atât de mare a fost credinţa centurionului.
Şi totuşi voi sunteţi cu toţii leproşi mentali. Mintea voastră este mâncată de gânduri negative. Câteva dintre ele vă sunt impuse. Multe le faceţi chiar voi înşivă, le imploraţi şi apoi le găzduiţi şi le purtaţi de grijă, ore, zile, săptămâni, luni – ba chiar şi ani.
şi vă întrebaţi de ce sunteţi bolnavi.
Puteţi „să vă rezolvaţi câteva dintre problemele de sănătate” după cum ai spus tu, rezolvându-vă problemele de gândire. Da, puteţi vindeca unele dintre stările pe care le-aţi căpătat (vi le-aţi dat), tot aşa cum puteţi opri din dezvoltare noi probleme majore. Şi toate acestea le puteţi face, schimbându-vă modul de gândire.
De asemenea – şi nu-mi vine să vă sugerez aceasta pentru că sună atât de profan în gura lui Dumnezeu dar – pentru numele lui Dumnezeu! – îngrijiţi-vă mai bine.
Nu aveţi nici un pic de grijă de trupul vostru, îi daţi foarte puţină atenţie, până ce suspectaţi că ceva nu este în regulă cu el. Nu faceţi practic nimic pentru o întreţinere preventivă. Aveţi mai multă grijă de maşina voastră decât de trupul vostru – ca să nu zic mai mult.
Nu numai că nu reuşiţi să preveniţi căderile de sănătate prin consulturi regulate, analize o dată pe an şi folosirea terapiilor şi medicamentelor care vi s-au dat (de ce mai mergeţi la doctor să cereţi ajutor, dacă apoi nu folosiţi remediile pe care vi le sugerează? La asta puteţi să-Mi răspundeţi?) – în plus, în răstimpul dintre aceste consulturi vă maltrataţi groaznic trupul, după care nu faceţi nimic!
Nu faceţi nici un fel de sport, trupul devine fleşcăit şi, încă şi mai rău, slab, din cauză că nu-l folosiţi.
Nu îl hrăniţi cum trebuie, slăbindu-l, astfel, şi mai tare. Apoi îl umpleţi de toxine şi otrăvuri şi de cele mai absurde substanţe pe post de hrană. Şi totuşi, această minunată maşinărie încă funcţionează; ea încă pufăie înainte, împingând cu curaj, făcând faţă acestui atac sălbatic.
Este oribil. Sunt oribile condiţiile în care vă obligaţi trupul să supravieţuiască. Dar nu faceţi nimic sau aproape nimic în această privinţă.
Veţi citi toate acestea, veţi da din cap aprobând plini de regrete şi veţi continua să-l maltrataţi. Şi ştii de ce?
Mi-e teamă să întreb.
Pentru că nu aveţi voinţa de a trăi.
Este o acuzaţie foarte dură.
N-am avut intenţia să fie dură şi nici nu trebuia să fie o acuzaţie.
„Dur” este un termen relativ; un mod de-al tău de a judeca cuvintele. „Acuzaţie” implică vinovăţie şi „vinovăţia” implică acţiune greşită. Aici nu e vorba de acţiune greşită şi nici de vinovăţie sau acuzaţie.
Am rostit doar un adevăr. Ca toate adevărurile, are calitatea de a te trezi. Unora nu le place să fie treziţi. Majoritatea nu doresc acest lucru, ci ar vrea mai degrabă să fie lăsaţi să doarmă.
Lumea este în starea în care e, din cauză că este plină de somnambuli.
În ceea ce priveşte afirmaţia Mea, ce ţi se pare neadevărat în ea? Tu nu ai voinţa de a trăi. Cel puţin nu ai avut-o până acum.
Dacă-mi spui că „te-ai convertit instantaneu”, îmi voi schimba prezicerea în legătură cu ce vei face acum. Recunosc că prezicerea Mea se bazează pe experienţa trecută. Scopul ei a fost să te trezească. Uneori, când o persoană doarme foarte adânc, trebuie s-o scuturi un pic.
Am văzut că, în trecut, ai avut foarte puţină voinţă de a trăi.
Acum poţi să negi aceasta, dar, în cazul de faţă, acţiunile tale spun mai mult decât vorbele.
Dacă ai aprins vreodată o ţigară în viaţa ta – ca să nu mai zic dacă ai fumat un pachet pe zi timp de douăzeci de ani, ceea ce ai şi făcut – ai foarte puţină voinţă de a trăi. Nu-ţi pasă ce faci cu corpul tău.
Dar eu nu mai fumez de zece ani.
După douăzeci de ani de pedeapsă fizică extenuantă.
Şi dacă ai mai băgat şi alcool în corp, ai foarte puţină voinţă de a trăi.
Beau foarte moderat.
Corpul nu trebuie să îngurgiteze alcool. Acesta distruge mintea.
Dar Iisus a acceptat alcoolul!
A mers la nuntă şi a turnat apă în vin!
Şi cine a spus că Iisus era perfect?
Vai, pentru Dumnezeu!
Ia spune, am început să te cam enervez, nu?
Departe de mine gândul de a mă enerva pe Dumnezeu. Vreau să spun că ar fi cam mare impertinenţă din partea mea, nu-i aşa? Dar cred că am mers prea departe. Tatăl meu m-a învăţat „să fiu moderat în toate”. Cred că, în ceea ce priveşte alcoolul, m-am conformat.
Trupul îşi poate reveni mult mai uşor dintr-o vătămare moderată, aşa că zicala este folositoare. Cu toate acestea, Îmi păstrez afirmaţia de la început: corpul nu trebuie să îngurgiteze alcool.
Dar până şi unele medicamente conţin alcool!
Nu am nici un control asupra a ceea ce voi numiţi medicamente. Îmi păstrez părerea.
Eşti foarte intransigent, nu-i aşa?
Uite ce este, adevărul e adevăr. Dacă cineva ar zice „un pic de alcool nu o să-ţi facă rău” şi ar plasa această afirmaţie în contextul vieţii pe care o trăieşti acum, ar trebui să fiu de acord. Aceasta nu schimbă adevărul a ceea ce am spus, ci, pur şi simplu, îţi permite să-l ignori.
Ia să ne gândim puţin. În mod normal voi, oamenii, vă uzaţi trupul timp de 50 până la 80 de ani. Unii mai mult, dar nu mulţi. Alţii încetează să mai funcţioneze mai devreme, dar nu majoritatea. Eşti de acord?
Da, aşa este.
În regulă, aşa că avem un punct de pornire pentru discuţia noastră. Când am spus că aş putea fi de acord cu afirmaţia „un pic de alcool nu-ţi face rău”, am adăugat „în contextul vieţii pe care o trăieşti acum”. Vezi tu, voi, oamenii, păreţi satisfăcuţi de viaţa pe care o trăiţi acum. Dar – s-ar putea să te surprindă să auzi acest lucru – viaţa a fost menită să fie trăită într-un mod complet diferit. Şi trupul tău a fost menit să dureze mult mai mult.
Chiar aşa?
Da.
Cât de mult?
Infinit de mult.
Ce înseamnă asta?
Asta înseamnă, fiul Meu, că trupul tău a fost menit să trăiască o veşnicie.
O veşnicie?
Da. Sau, mai clar, „mai mult decât o veşnicie”.
Vrei să spui că noi nu ar trebui să murim niciodată?
Voi nu muriţi niciodată. Viaţa este eternă. Voi sunteţi nemuritori. Voi nu muriţi niciodată. Pur şi simplu, vă schimbaţi forma. Nici măcar nu trebuie să faceţi acest lucru. Voi aţi decis să o faceţi, nu Eu. Eu am făcut ca trupurile voastre să poată dura o veşnicie. Chiar crezi că Dumnezeu nu putea să facă nimic mai bun, că cel mai bun lucru pe care Dumnezeu putea să-l facă era un trup care să ţină 60, 70 poate 80 de ani şi apoi să se dezintegreze? Asta-ţi imaginezi tu că este limita capacităţii Mele?
Nu m-am gândit niciodată să mă exprim în felul acesta.
Am clădit trupul vostru minunat ca să dureze o veşniciei Strămoşii voştri chiar au trăit în trupurile lor, practic fără dureri şi fără frica de ceea ce voi acum numiţi moarte.
În mitologia voastră religioasă, voi simbolizaţi memoria celulei acestei prime versiuni a oamenilor, prin Adam şi Eva. Bineînţeles că, în realitate, au fost mai mult decât doi.
La început, ideea era ca voi, suflete minunate, să aveţi şansa de a vă cunoaşte Sinele vostru aşa Cum Sunteţi Voi cu Adevărat, prin experienţele câştigate în corpul fizic, în lumea relativă – după cum am explicat aici de mai multe ori.
Aceasta s-a realizat prin încetinirea vitezei de neimaginat a tuturor vibraţiilor (formă – gânduri) pentru a produce materie – inclusiv acea materie pe care voi o numiţi corp fizic.
Viaţa a evoluat pe o mulţime de trepte, într-o clipire pe care voi acum o numiţi miliarde de ani. Şi, în această clipă sfântă, aţi apărut voi din mare, din apa vieţii, pe uscat şi în forma pe care o aveţi acum.
Deci, ceea ce spun evoluţioniştii este corect!
Mi se pare amuzant – este, de fapt, o sursă de amuzament continuu că voi, oamenii, simţiţi o nevoie atât de puternică de a caracteriza totul prin corect şi greşit. Nu v-aţi gândit niciodată că voi aţi emis aceste etichete, ca să vă ajute să definiţi ceea ce este materia, cât şi Sinele vostru.
Nu v-a venit niciodată ideea (cu excepţia celor mai inteligente minţi) că un lucru poate să fie atât corect, cât şi greşit; că, numai din punct de vedere relativ, ceva este ori aşa ori aşa. Din punct de vedere absolut al timpului netimpului toate lucrurile sunt un tot.
Nu există masculin şi feminin, nu există înainte şi după, nu există repede şi încet, aici şi acolo, în sus şi în jos, la stânga şi la dreapta – şi nu există corect şi greşit.
Astronauţi şi cosmonauţii voştri au înţeles ceva de genul acesta.
Şi-au închipuit că ţâşnesc cu racheta în sus ca să ajungă în spaţiul exterior şi, când au ajuns acolo, au descoperit că priveau în sus, spre Pământ. Aşa să fi fost? Poate că ei se uitau în jos, spre Pământ! În cazul acesta, unde era soarele? În sus? În jos? Nu! Uite-l acolo, la stânga.
Dintr-o dată, un lucru nu era nici sus, nici jos; el era pe lateral. şi toate definiţiile, în felul acesta, au dispărut.
Aşa se întâmplă în lumea Mea – în lumea noastră – în împărăţia noastră reală. Toate definiţiile dispar, făcând dificilă discuţia în termeni definitivi despre această împărăţie.
Religia este încercarea voastră de a vorbi despre ceea ce nu se poate vorbi. Şi nu prea face treabă bună.
Nu, fiul Meu, ceea ce spun evoluţioniştii nu este corect. Eu am creat toate acestea – toate acestea – într-o clipire de ochi; într-o clipă sfântă – exact aşa cum au spus creaţioniştii. Şi. a fost nevoie de un proces de evoluţie care a durat milioane şi milioane de ceea ce voi numiţi ani, exact aşa cum pretind evoluţioniştii.
Ceea ce spun ambele grupări este „corect”. După cum au descoperit cosmonauţii, totul depinde de felul în care priveşti lucrurile.
Dar problema reală este: ce contează dacă e vorba de o clipă sfântă sau de milioane de ani? Eşti de acord cu Mine că, în cazul unor întrebări despre viaţă, misterul este mult prea mare ca să-l puteţi rezolva voi? De ce să nu priviţi acest mister ca pe ceva sacru? Şi de ce să nu permiteţi sacrului să rămână sacru şi să-l lăsaţi în pace?
Presupun că toţi avem o nevoie incomensurabilă de a cunoaşte.
Dar ştiţi deja! Tocmai v-am mai spus-o! Cu toate acestea, nu vreţi să ştiţi adevărul, vreţi să ştiţi adevărul aşa cum îl înţelegeţi voi. Aceasta este cea mai mare piedică în calea iluminării voastre. Credeţi că ştiţi deja adevărul! Credeţi că înţelegeţi deja cum stau lucrurile. Astfel că voi sunteţi de acord cu tot ceea ce vedeţi, auziţi sau citiţi, care se încadrează în paradigma înţelegerii voastre şi respingeţi tot ceea ce nu se încadrează. Iar aceasta numiţi voi a învăţa. Aceasta numiţi voi a fi deschis spre învăţătură. Din păcate, voi nu veţi fi niciodată deschişi spre învăţătură, atâta timp cât sunteţi închişi spre orice, în afară de propriul vostru adevăr.
Tot aşa, această carte va fi numită de către unii blasfemie – lucrarea diavolului.
Dar cei care vor avea urechi de auzit, să audă. Adevăr vă spun Eu vouă: voi nu aţi fost meniţi să muriţi vreodată. Forma voastră fizică a fost creată ca o înlesnire magnifică; un instrument minunat; un vehicul glorios care să vă permită să trăiţi experienţa realităţii pe care aţi creat-o cu mintea voastră, pentru a vă putea cunoaşte Sinele pe care I-aţi creat în sufletul vostru.
Sufletul concepe, mintea creează, corpul trăieşte experienţa. Cercul este complet. Sufletul se cunoaşte, atunci, în propria sa experienţă. Dacă nu-i place ceea ce trăieşte ca experienţă (simte), sau, dintr-un motiv sau altul, doreşte o altfel de experienţă, pur şi simplu, el concepe o nouă experienţă a Sinelui şi, literalmente, se răzgândeşte.
În curând, trupul se trezeşte într-o nouă experienţă. („Eu sunt reînvierea şi viaţa” a fost un exemplu magnific.
Cum crezi tu că a făcut Iisus acest lucru? Sau nu crezi că s-a întâmplat vreodată? Să crezi! S-a întâmplat!)
Şi lucrurile stau aşa: sufletul nu va deţine niciodată supremaţia trupului sau minţii. Eu v-am făcut ca pe o fiinţă tripartită. Voi sunteţi trei fiinţe într-una, făcută după Chipul şi Asemănarea Mea.
Cele trei aspecte ale Sinelui sunt, în mod înţelept, egale una cu alta.
Fiecare are o funcţie, dar nici o funcţie nu este mai importantă decât alta şi nici o funcţie nu o precede pe alta. Toate sunt interlegate într-un mod perfect egal.
A concepe – a crea – a trăi experienţa.
Ceea ce concepeţi – creaţi, ceea ce creaţi – trăiţi ca experienţă, ceea ce trăiţi ca experienţă – concepeţi.
Din acest motiv se spune că, dacă puteţi să vă faceţi trupul să trăiască o anumită experienţă (de exemplu, belşugul), în curând veţi avea acest sentiment în sufletul vostru, sentiment care se va autocrea într-un mod nou (şi anume, îmbelşugat), oferind astfel minţii voastre un gând nou. De la gândul cel nou porneşte şi mai multă experienţă, iar trupul începe să trăiască o nouă realitate ca pe o stare permanentă de a fi.
Trupul vostru, mintea voastră şi sufletul (spiritul) vostru sunt una. În aceasta voi sunteţi un microcosmos al Meu – Totul Divin, Întregul Sfânt, Suma şi Substanţa. În felul acesta, voi vedeţi cum Eu sunt începutul şi sfârşitul a toate, Alfa şi Omega.
Acum îţi voi explica misterul final: relaţia voastră exactă şi adevărată cu Mine.
VOI SUNTEŢI TRUPUL MEU.
Ceea ce trupul tău este pentru mintea şi sufletul tău, tot aşa sunteţi voi pentru mintea şi sufletul Meu. De aceea:
Tot ceea ce Eu trăiesc ca experienţă, trăiesc prin voi.
Aşa cum trupul, Mintea şi spiritul vostru sunt una, tot aşa sunt şi ale Mele.
Aşa se face că Iisus din Nazaret, printre mulţi alţii care au înţeles acest mister, a rostit un adevăr imuabil atunci când a spus: „Eu şi Tatăl Una suntem”.25
Şi-ţi mai spun ceva: există adevăruri şi mai cuprinzătoare decât acesta, cu care te vei familiariza într-o zi.
Pentru că, aşa cum voi sunteţi trupul Meu, Eu sunt trupul altuia.
Vrei să spui că nu eşti Dumnezeu?
Ba da, sunt Dumnezeu aşa cum Îl înţelegi tu acum. Eu sunt Zeitatea aşa cum O înţelegi tu acum. Eu sunt Cel care concepe şi Creatorul a Tot ceea ce tu cunoşti şi trăieşti acum ca experienţă şi voi sunteţi copiii Mei. chiar dacă Eu sunt copilul altuia.
Încerci să-mi spui că până şi Dumnezeu are un Dumnezeu?
Îţi spun că percepţia voastră despre realitatea ultimă este mai limitată decât aţi crezut şi că Adevărul este mai nelimitat decât vă puteţi imagina. Vă dau o imagine deosebit de mică a infinitului şi a dragostei infinite. (O imagine mult mai mare nu o puteţi suporta în realitatea voastră. De-abia o puteţi suporta pe aceasta).
Stai un pic! Vrei să spui că, în realitate, acum eu nu vorbesc cu Dumnezeu aici?
Ţi-am mai spus că – dacă Îl concepi pe Dumnezeu ca pe creatorul şi stăpânul tău – în egală măsură în care tu eşti creatorul şi stăpânul propriului tău trup – Eu sunt Dumnezeul pe care-L poţi tu înţelege. Şi, într-adevăr, tu vorbeşti cu Mine. A fost o conversaţie foarte plăcută, nu-i aşa?
Plăcută sau nu, eu credeam că vorbesc cu Dumnezeul Cel adevărat. Dumnezeul Dumnezeilor. Ştii ce vreau să spun – şeful cel mare, Boss-ul.
Crede-mă că vorbeşti cu El.
Cu toate acestea, Tu spui că există cineva deasupra Ta în această schemă ierarhică.
Ceea ce facem noi acuma este să încercăm imposibilul, adică să vorbeşti despre ceea ce nu se poate vorbi. După cum ziceam, acest lucru încearcă să-l facă religia. Stai să văd dacă pot să-ţi fac un rezumat.
Veşnicia este mai lungă decât crezi tu. Eternitatea este mai lungă decât Veşnicia.
Dumnezeu este mai mult decât îţi imaginezi. Dumnezeu este energia pe care tu o numeşti imaginaţie. Dumnezeu este creaţie. Dumnezeu este primul gând. Şi Dumnezeu este ultima experienţă. Şi Dumnezeu este totul între ele.
Te-ai uitat vreodată printr-un microscop foarte puternic sau ai văzut imagini ale acţiunii moleculare şi ţi-ai spus „Cerule, dar este un întreg univers aici, iar faţă de acest univers, eu, cel care mă uit, trebuie să mă simt ca Dumnezeu!”?
Ai spus vreodată aşa ceva, sau ai trăit o astfel de experienţă?
Da, şi-mi imaginez că orice fiinţă raţională a trăit-o.
Într-adevăr. Şi astfel ai obţinut o imagine foarte estompată a ceea ce încerc să-ţi arăt Eu aici.
Şi ce ai face dacă ţi-aş spune că această realitate, pe care de-abia ai întrezărit-o, nu se termină niciodată?
Explică-te. Te-aş ruga să explici.
Gândeşte-te la cea mai mică parte din univers pe care ţi-o poţi închipui. Imaginează-ţi această minusculă particulă de materie.
Acum, tai-o în jumătate.
Bine.
Ce-ai obţinut?
Două jumătăţi mai mici.
Exact. Taie-le în jumătate. Ce ai acum?
Două jumătăţi şi mai mici.
Exact, fă-o iarăşi şi iarăşi! Ce ţi-a mai rămas?
Particule din ce în ce mai mici.
Da, dar când o să te opreşti? De câte ori poţi să împărţi materia până când ea încetează să mai existe?
Nu ştiu. Cred că nu încetează niciodată să mai existe.
Vrei să spui că niciodată nu poţi să o distrugi complet? Tot ce poţi să faci este să-i schimbi forma?
Aşa se pare.
Adevăr îţi spun Eu ţie: tocmai ai învăţat secretul vieţii şi ai privit spre infinit. Vreau să-ţi pun o întrebare.
În regulă.
Ce te face să crezi că infinitul funcţionează numai în această direcţie?
Deci. nu există un sfârşit mergând în sus, aşa cum nu există unul mergând în jos.
Nu există în sus sau în jos, dar înţeleg ce vrei să spui.
Dacă nu există un sfârşit pentru foarte mic, atunci nu există un sfârşit nici pentru foarte mare.
Corect.
Deci, dacă nu există sfârşit pentru foarte mare, atunci nu există cel mai mare. Aceasta înseamnă, într-un sens foarte larg, că nu există Dumnezeu!
Sau: totul este Dumnezeu şi nu există nimic altceva.
Adevăr îţi spun Eu ţie: EU SUNT CEL CE SUNT26.
Şi TU EŞTI CEEA CE EŞTI. Tu nu poţi să nu fii. Poţi să iei orice formă, dar nu poţi să nu fii. Poţi să nu ştii Cine Eşti – şi prin aceasta să trăieşti numai o jumătate din experienţa acestei cunoaşteri.
Ar fi ceva infernal.
Exact. Nu sunteţi condamnaţi la aceasta. Nu sunteţi pedepsiţi pentru totdeauna. Pentru a ieşi din acest infern – pentru a ieşi din necunoştere – tot ce trebuie să faceţi este să ştiţi din nou.
Sunt multe căi şi multe locuri (dimensiuni) prin care puteţi face aceasta. Voi vă aflaţi acuma într-una dintre aceste dimensiuni. Ea se numeşte, în posibilitatea voastră de înţelegere, a treia dimensiune.
Şi mai sunt multe?
Nu ţi-am spus că în Împărăţia Mea există multe palate? Nu ţi-aş fi spus-o, dacă nu ar fi adevărat.
Prin urmare, nu există iad – nu cu adevărat. Vreau să spun că nu există un loc sau o dimensiune în care suntem condamnaţi să existăm pentru totdeauna!
Care ar fi scopul unui asemenea loc?
Şi totuşi sunteţi întotdeauna limitaţi de gradul vostru de cunoaştere, pentru că voi – noi – suntem fiinţe autocreate. Nu puteţi fi ceea ce nu ştiţi că este Sinele vostru.
De aceea vi s-a dat această viaţă – ca să vă cunoaşteţi pe voi înşivă în propria voastră experienţă.
Atunci vă puteţi concepe pe voi înşivă ca pe Cine Sunteţi cu Adevărat şi să vă creaţi pe voi înşivă ca pe cel din propria voastră experienţă şi cercul este iarăşi complet. doar că este mai mare.
Şi astfel sunteţi voi în procesul de evoluţie – sau, aşa cum am spus-o în întreaga carte – de devenire.
Nu există limită pentru ceea ce vreţi voi să deveniţi.
Vrei să spui că eu pot să devin chiar şi – să îndrăznesc? – un Dumnezeu. ca Tine?
Tu ce crezi?
Nu ştiu.
Până când n-ai să ştii, n-ai să poţi.
Aminteşte-ţi triunghiul – Sfânta Treime: spirit-minte-trup. A concepe-a crea-a trăi experienţa. Adu-ţi aminte, folosind simbolurile:
SFÂNTUL DUH = INSPIRAŢIE = A CONCEPE TATĂL = PĂRINTE = A CREA FIUL = VLĂSTAR = EXPERIENŢĂ.
Fiul trăieşte experienţa creaţiei date de către gândul patern, gând conceput de către Sfântul Duh.
Poţi să te vezi ca, într-o zi, fiind Dumnezeu?
În momentele în care o iau cel mai tare razna.
Bine, pentru că adevăr vă spun Eu vouă: voi sunteţi deja un Dumnezeu.
Pur şi simplu, nu o ştiţi.
Nu v-am spus Eu oare: „Voi sunteţi Dumnezei”27?
Aşa deci. Ţi-am explicat totul. Viaţa. Cum funcţionează ea. Motivele şi scopurile ei. Cum te mai pot ajuta?
Nu mai am nimic de întrebat. Sunt copleşit de recunoştinţă pentru acest dialog incredibil. A fost atât de cuprinzător, atât de complet. Uitându-mă la întrebările mele iniţiale văd că le-am acoperit pe primele cinci legate de viaţă şi relaţii, de bani, carieră şi sănătate.
Mai aveam şi alte întrebări pe lista originară, după cum bine ştii, dar aceste discuţii le-au făcut oarecum irelevante.
Da, dar totuşi ai întrebat. Hai să răspundem repede la cele care au mai rămas, una câte una. Acum, că ne mişcăm atât de rapid prin materialul.
Care material?
Materialul pe care ţi l-am adus în faţa ochilor. Acum. că ne mişcăm atât de rapid prin material, hai să tratăm în viteză şi întrebările care au mai rămas.
Care este lecţia karmică pe care trebuie să o învăţ? Ce cunoştinţe încerc să stăpânesc?
Nu înveţi nimic aici. Nu ai nimic de învăţat. Trebuie doar să-ţi aminteşti. Adică, să ţi reaminteşti de Mine, că eşti parte din Mine. Ce cunoştinţe încerci să stăpâneşti? Încerci să stăpâneşti însăşi Perfecţiunea.
Există reîncarnare? Câte vieţi trecute am mai avut? Ce am fost eu atunci? Este „datoria karmică” o realitate?
Mi-e greu să cred că ar exista un semn de întrebare în legătură cu acest subiect. Mi-e foarte greu să-Mi imaginez aşa ceva. Sunt atât de multe relatări despre experienţele vieţilor trecute, din surse deosebit de demne de încredere. Unii dintre aceşti oameni au adus înapoi descrieri de evenimente extraordinar de detaliate şi cu date complete atât de verificabile, încât să elimine orice posibilitate de a crede că ei au inventat sau că au pus totul la cale, pentru ca să-i înşele cumva pe cercetători şi pe cei dragi lor. Tu ai avut 647 de vieţi trecute, asta pentru că insişti să-ţi dau c cifră exactă. Aceasta este a 648-a. Ai fost de toate. Rege, regină, iobag. Profesor, student, maestru. Bărbat, femeie. Luptător, făcător de pace. Erou, laş. Ucigaş, salvator. Înţelept, prostănac. Ai fost toate acestea!
Nu, nu există ceva ce se numeşte datorie karmică – nu în sensul pe care i-l dai în această întrebare. O datorie e ceva ce trebuie, sau ar trebui să fie, plătită.
Nu eşti obligat să faci nimic.
Cu toate acestea, există anumite lucruri pe care vrei să le faci: alegi să trăieşti experienţe. Şi, câteva dintre aceste alegeri depind de experienţele pe care le-ai avut înainte – iar dorinţa de a le alege a fost creată de aceste experienţe.
Cam astea sunt cuvintele cu care ne putem apropia cât mai mult de ceea ce voi numiţi karmă.
În cazul în care karma reprezintă dorinţa interioară de a fi mai bun, de a te ridica, de a evolua şi de a creşte şi de a privi evenimentele şi experienţele ca pe o măsură a acestei creşteri, atunci, da, karma există.
Dar ea nu te obligă la nimic. Nu se impune nimic, niciodată. Tu eşti, aşa cum ai fost întotdeauna, o fiinţă cu liber arbitru.
8. Uneori simt că aş avea percepţii extrasenzoriale deosebite. Există aşa ceva? Să fiu eu oare aşa? Oare oamenii care pretind a avea astfel de percepţii „au făcut un pact cu diavolul”?
Da, există asemenea oameni. Tu eşti unul dintre ei. Toată lumea este. Nu există nici o persoană care să nu aibă ceea ce tu numeşti percepţie extrasenzorială, există doar oameni care nu o folosesc.
A-ţi folosi percepţia extrasenzorială nu înseamnă altceva decât să-ţi foloseşti cel de-al şaselea simţ. E clar că acesta nu „e un pact cu diavolul”, sau cel puţin nu i-aş fi dat acest sens în cazul tău. Şi, desigur, nu există nici un diavol cu care să faci un pact.
Cândva – probabil în volumul al doilea – îţi voi explica exact cum funcţionează energia extrasenzorială şi capacitatea extrasenzorială.
O să fie şi un al doilea volum?
Da. Dar hai să-l terminăm pe acesta mai întâi.
E în regulă dacă iei bani când faci un bine? Dacă hotărăsc să am o activitate de vindecător în lume – lucrarea lui Dumnezeu – pot să o fac şi să mă şi îmbogăţesc?
Oare cele două situaţii se anulează reciproc?
Am vorbit deja despre asta.
E ceva în neregulă cu sexul? Hai, spune-mi, care este adevărul ascuns în spatele acestei experienţe umane? Este sexul numai pentru procreare, aşa cum spun anumite religii? Se poate obţine sfinţenie şi iluminare prin negarea sau transferul energiei sexuale? E voie să faci sex fără dragoste? Este senzaţia sexuală fizică suficientă pentru a motiva sexul?
Sigur că sexul este „în regulă”. Iarăşi îţi spun că, dacă nu aş fi vrut ca voi să jucaţi anumite jocuri, nu v-aş fi dat jucăriile. Oare le daţi voi copiilor obiecte cu care nu vreţi să se joace?
Jucaţi-vă cu sexul. Jucaţi-vă cu el! Este o distracţie minunată. Este cea mai mare distracţie pe care o puteţi obţine de la trupul vostru, dacă vorbim strict în sensul experienţelor fizice. Dar, Cerule, nu distrugeţi inocenţa şi plăcerea sexuală şi puritatea distracţiei şi a bucuriei, folosind sexul în mod greşit. Nu-l folosiţi pentru putere sau cu scopuri ascunse; pentru satisfacerea Eului sau pentru dominare; pentru orice alt scop, decât pentru bucuria pură şi extazul cel mai înalt pe care-l dăruiţi şi împărtăşiţi, cel care este dragostea şi dragostea recreată – care este o viaţă nouă!
Nu-i aşa c-am ales să vă înmulţesc într-un mod delicios?!
Cât despre respingere, am mai vorbit despre asta. Nu s-a obţinut niciodată nimic sfânt prin respingere. Dorinţele se schimbă atunci când îţi apar în faţă realităţi mai extinse. Nu e ceva neobişnuit deci ca oamenii să dorească, pur şi simplu, mai puţină activitate sexuală sau chiar deloc – sau, că veni vorba, oricare dintre activităţile trupului. Pentru unii, activităţile sufletului devin preponderente şi, de departe, mai plăcute.
Fiecare cu ale lui şi fără să judece – acesta este motto-ul.
Sfârşitului întrebării tale i se răspunde în felul următor: nu trebuie să aveţi motiv pentru nimic. Trebuie să fiţi doar cauza.
Fiţi cauza experienţei voastre. Amintiţi-vă că experienţa produce conceptul de sine, conceptul produce creaţie, creaţia produce experienţă.
Vreţi să trăiţi experienţa unei persoane care face sex fără dragoste? Daţi-i drumul! O s-o faceţi până când nu o s-o mai doriţi. Şi singurul lucru care vă va determina să încetaţi – care ar putea să vă facă vreodată să încetaţi acest comportament sau oricare altul – este gândul care începe să se iţească legat de Cine Sunteţi. Totul este aşa de simplu şi aşa de complex precum v-am expus Eu aici.
De ce ai făcut ca sexul să fie o experienţă umană atât de bună, atât de spectaculoasă, atât de puternică, dacă tot ce avem de făcut este să ne dăm la o parte din calea lui cât mai mult cu putinţă? La ce bun? De fapt, de ce toate lucrurile sunt „fie imorale, fie ilegale, sau îngraşă”?
Cu ceea ce am spus mai devreme am răspuns şi sfârşitului acestei întrebări. Toate lucrurile amuzante nu sunt imorale, ilegale sau îngraşă.
Viaţa voastră este totuşi un exerciţiu interesant pentru a defini ce înseamnă distracţie. Pentru unii, „distracţie” înseamnă senzaţii ale corpului. Pentru alţii, „distracţie” poate fi ceva complet diferit. Totul depinde de cine crezi tu că eşti şi ce faci aici.
Sunt mult mai multe lucruri de spus despre sex decât s-a spus aici, dar nimic care să fie mai important, decât că sexul însemnă bucurie şi că mulţi dintre voi aţi transformat sexul în orice altceva. Da – sexul este, de asemenea, sacru. Dar bucuria şi ideea de sacru se interferează (ele sunt, de fapt, acelaşi lucru), iar mulţi dintre voi nu le consideră aşa.
Atitudinile voastre despre sex formează un microcosmos al atitudinilor voastre despre viaţă. Viaţa ar trebui să fie o bucurie, o sărbătoare, dar ea a devenit o experienţă a fricii, a neliniştii, a lui „nu-mi ajunge”, a invidiei, furiei şi tragediei. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre sex.
Voi aţi reprimat sexul tot aşa cum aţi reprimat viaţa, în loc să vă exprimaţi Sinele pe deplin, cu dăruire şi bucurie. Aţi făcut din sex o ruşine, aşa cum aţi făcut din viaţă o ruşine, numind-o malefică şi rea, mai degrabă decât cel mai înalt cadou şi cea mai înaltă plăcere.
În loc să protestezi spunând că n-aţi făcut din viaţă o ruşine, uită-te la atitudinile colective faţă de ea. Patru cincimi din omenire consideră că viaţa este o încercare, un calvar, o perioadă de testări, o datorie karmică ce trebuie plătită, o şcoală cu lecţii aspre ce trebuie învăţate şi, în general, o experienţă care trebuie îndurată în aşteptarea fericirii reale, care apare după moarte.
Este o ruşine că mulţi dintre voi gândiţi în acest fel. Nu este de mirare că aţi numit o ruşine fiecare acţiune care creează viaţa.
Energia care scoate în evidenţă sexul este energia care scoate în evidenţă viaţa; adică însăşi viaţa. Sentimentul de atracţie şi dorinţa intensă şi adesea imediată de a te îndrepta spre celălalt, de a deveni unul, este dinamica esenţială a tot ceea ce trăieşte. Eu am pus-o în totul. O aveţi încă de la naştere şi se află în mod inerent în interiorul a Tot Ceea ce Este.
Codurile morale, constrângerile religioase, tabu-urile sociale şi convenţiile emoţionale cu care aţi investit sexul (şi, pentru că veni vorba, dragostea şi întreaga viaţă) v-au făcut incapabili de a vă bucura de viaţă.
De la începutul începuturilor, omul nu şi-a dorit nimic altceva decât să iubească şi să fie iubit. Şi de la începutul începuturilor, omul a făcut tot ceea ce era în puterea lui ca acest lucru să nu fie realizat. Sexul este o exprimare extraordinară a dragostei – dragoste pentru celălalt, dragoste pentru sine, dragoste pentru viaţă. De aceea sunteţi obligaţi să-l iubiţii (Ceea ce şi faceţi, dar nu puteţi să spuneţi nimănui acest lucru; nu îndrăzniţi să arătaţi cât de mult îl iubiţi, ca să nu fiţi numiţi perverşi. De fapt, această idee este perversă.)
În următoarea noastră carte vom analiza sexul mult mai amănunţit; îi vom explora dinamica mult mai în detaliu, pentru că este o experienţă şi un subiect cu implicaţii largi pe scară mondială.
Deocamdată – ţie personal – îţi spun că trebuie să ştiţi doar următorul lucru: nu v-am dat niciodată ceva de ruşine – şi cu atât mai puţin corpul vostru şi funcţiunile lui. Nu e nevoie să vă ascundeţi corpul şi funcţiunile lui şi nici dragostea voastră pentru ele şi unul pentru celălalt.
Programele voastre de televiziune nu se abţin să arate violenţă pură, dar refuză să arate dragoste pură. Întreaga voastră societate reflectă această prioritate.
Există viaţă pe alte planete? Am fost noi vizitaţi? Suntem observaţi acum? Vom vedea în decursul vieţii noastre vreo dovadă – irevocabilă şi indiscutabilă – a vieţii extraterestre? Are fiecare formă de viaţă propriul său Dumnezeu? Eşti Tu Dumnezeul Tuturor?
Da, pentru prima parte. Da, pentru a doua. Da, pentru a treia. La a patra întrebare nu pot să răspund, deoarece ar însemna să prezic viitorul, lucru pe care nu am de gând să-l fac.
Vom discuta totuşi foarte mult despre acest lucru, numit viitor, în volumul al doilea şi vom discuta despre viaţa extraterestră şi despre natura sau naturile lui Dumnezeu în volumul al treilea.
Vai de capu' meu! O să fie şi un al treilea volum?
Hai să-ţi expun planul.
Volumul I conţine adevărurile de bază, înţelegeri primare şi expune probleme şi subiecte personale şi esenţiale.
Volumul al II-lea urmează să conţină adevăruri mai largi, înţelegeri superioare şi va expune probleme şi subiecte globale.
Volumul al III-lea urmează să conţină cele mai mari adevăruri pe care sunteţi acum capabili să le înţelegeţi şi va expune probleme şi subiecte universale – probleme tratate de către toate fiinţele din univers.
Înţeleg. E un ordin?
Nu. Dacă poţi să pui o asemenea întrebare, înseamnă că nu ai înţeles nimic din această carte.
Ai ales să faci această treabă şi ai fost ales. Cercul este complet.
Înţelegi?
Da.
Va coborî vreodată utopia pe planeta Pământ? Se va arăta vreodată Dumnezeu oamenilor de pe Pământ, aşa cum s-a promis? Există ceea ce se numeşte A Doua Venire? Va fi vreodată Sfârşitul Lumii sau o apocalipsă, după cum s-a profeţit în Biblie? Există o singură religie adevărată? Dacă e aşa, care este aceea?
Răspunsul la această întrebare este o carte în sine şi va conţine mult din volumul al treilea. Am făcut ca acest volum de introducere să se limiteze la probleme mai personale, la subiecte mai practice. Voi trece la întrebări mai extinse şi la probleme cu implicaţii globale şi universale în capitolele care urmează.
Asta-i tot? Am terminat pentru moment? Nu mai discutăm nimic aici?
Ţi s-a făcut deja dor de Mine?
Aşa este! A fost foarte distractiv! Încheiem acum?
Ai nevoie de un pic de odihnă şi cititorii tăi au nevoie de un pic de odihnă. Sunt multe lucruri de rumegat aici. Multe cu care să te lupţi. Multe asupra cărora să meditezi. Fă o pauză. Reflectează. Meditează.
Nu te considera abandonat, Eu sunt întotdeauna cu tine. Dacă ai întrebări – întrebări de zi cu zi – ceea ce ştiu că ţi se întâmplă chiar şi acum – şi că vor fi şi în viitor – să ştii că poţi să Mă chemi ca să-ţi răspund. Nu ai nevoie de forma acestei cărţi. Acesta nu este singurul mod în care Eu îţi vorbesc.
Ascultă-mă în adevărul sufletului tău. Ascultă-mă în sentimentele inimii tale. Ascultă-mă în liniştea minţii tale.
Ascultă-mă pretutindeni. Ori de câte ori ai o întrebare trebuie să ştii, pur şi simplu, că Eu ţi-am răspuns deja. Apoi deschide ochii asupra lumii tale. Răspunsul Meu ar putea fi într-un articol deja publicat. În predica deja scrisă, gata de a fi ţinută. În filmul care acum se toarnă. În cântecul compus de-abia ieri. În cuvintele ce urmează a fi rostite de către persoana iubită. În inima unui prieten nou pe care urmează să ţi-l faci.
Adevărul Meu este în şoapta vântului, în şipotul izvorului, în bubuitul tunetului, în răpăitul ploii.
El este în atingerea pământului, în mireasma crinului, în căldura soarelui, în atracţia lunii.
Adevărul Meu – şi cel mai sigur ajutor pe care-l capeţi în vremuri de restrişte – este tot atât de impunător ca şi cerul nopţii, tot atât de simplu, de necontestat şi demn de încredere ca şi gânguritul unui copilaş.
Este tot atât de sonor ca o bătaie puternică de inimă şi tot atât de liniştit ca o respiraţie făcută la unison cu Mine.
N-am să te părăsesc, nu pot să te părăsesc, pentru că eşti creaţia Mea şi produsul Meu, fiul Meu şi fiica Mea, scopul Meu şi.
Eu Însumi.
Cheamă-mă deci oriunde şi oricând te simţi rupt de pacea care sunt Eu.
Voi fi acolo.
Cu Adevăr.
Şi cu Lumină.
Şi cu Dragoste.
Cuvânt de încheiere.
Încă de când am primit informaţiile cuprinse în această carte şi le-am răspândit discret, am răspuns la multe întrebări, atât despre modul în care au fost ele primite, cât şi despre dialog în sine. Respect fiecare întrebare, cât şi sinceritatea cu care a fost ea pusă. Oamenii doresc, pur şi simplu, şi pe bună dreptate, să cunoască mai mult.
Deşi aş vrea să răspund la fiecare telefon şi la fiecare scrisoare, îmi este absolut imposibil să o fac. Printre altele, mi-aş petrece mare parte din timp răspunzând, practic, la aceleaşi şi aceleaşi întrebări.
Aşa încât, m-am gândit cum aş putea comunica cu dumneavoastră mai eficient şi, în acelaşi timp, să onorez fiecare întrebare.
Am decis deci să scriu o scrisoare lunară celor care pun întrebări sau comentează acest dialog. În felul acesta, îmi este posibil să răspund la toate nedumeririle şi comentariile care apar, fără să fie nevoie să scriu foarte, foarte multe scrisori individuale în fiecare lună. Ştiu că acesta s-ar putea să nu fie cei mai bun mod de a comunica cu dumneavoastră şi, fără îndoială, nu este cel mai direct, dar atât pot să fac acum. Puteţi primi scrisoarea lunară dacă o cereţi la adresa:
ReCreation, Postai Drawer 3475, Central Point, Oregon 97502
La început, această scrisoare era trimisă fără taxă, dar n-am visat vreodată că va fi cerută de atât de mulţi oameni. Din cauza costului mărit, cerem acum o donaţie minimă de 25 dolari pe an ca să putem ajunge în continuare la cât mai mulţi oameni cu putinţă. Dacă nu aveţi posibilităţi financiare să ne ajutaţi cu aceşti bani, vă rugăm să cereţi un abonament.
Sunt bucuros că aţi putut împărtăşi cu mine acest dialog extraordinar. Vă doresc să trăiţi cea mai înaltă experienţă a binecuvântărilor vieţii şi o conştienţă a existenţei lui Dumnezeu în viaţa voastră, care vă va aduce pace, bucurie şi dragoste în toate clipele şi în toate străduinţele dumneavoastră.
Neale Donald Walsch
SFÂRŞIT
1 compară: Matei XVII, 20 Noul Testament
2 compară Evrei, XII, 9
3 compară: Facerea, 1,27, Vechiul Testament
4 Matei. XXVII, 46, Noul Testament
5 compară: Matei, XVIII, 20, Noul Testament
6 compară: Ioan: X, 30, Noul Testament
7 compară Matei, VII 1-2; Luca, VI 37; Romani, II 1-3; I Corinteni, 4-5
8 William Shakespeare, Hamlet
9 compară: Matei, XXII, 40; XI, 13; Luca, XVI, 16, Noul Testament.
10 compară: Matei, XVIII, 20, Noul Testament.
11 compară: Matei, III, 17, Noul Testament.
12 compară Ioan XIV, 12. Noul Testament
13 carte scrisă de Helen Schucman în 1975 şi tradusă în 25 de ţări. Autoarea a fost medic psiholog, cercetătoare şi profesoară de psihologie. Textul a fost primit prin autodictare între 1965-1972. Detalii despre această carte de excepţie la www. facim.org.
14 Ioan I, 14, Noul Testament.
15 Matei, IX, 22, Marcu, V, 34. Noul Testament.
16 compară, Ioan, XIV, 6, Noul Testament.
17 Matei, VI, 10. Noul Testament.
18 compară Matei XXV, 30-40 Noul Testament
19 compară: Matei VIII, 13; IX, 29 Noul Testament
20 joc de cuvinte: to express = a exprima; to press = a presa, a împinge
21 joc de cuvinte: What's the matter? = ce s-a întâmplat şi matter – materie
22 joc de cuvinte: to remind = a reaminti; mind = minte
23 William Shakespeare, Hamlet
24 Matei VIII, 8. Noul Testament
25 Ioan, X, 30. Noul Testament
26 Exodul III, 14. Vechiul Testament
27 Psalmul 81, 6