PARTEA A TREIA

Vara numărul șaptesprezece

23.

În Woods Hole, portul din oraș, mami și cu mine lăsăm câinii să coboare din mașină și ne târâm bagajele până în locul unde ne așteaptă mătușa Carrie pe doc.

Carrie o îmbrățișează lung pe mami, înainte de-a ne ajuta să urcăm bagajele și câinii în șalupă.

— Ești mai frumoasă ca oricând, spune ea. Și slavă Domnului că ești aici.

— Ah, taci din gură, răspunde mami.

— Știu că ai fost bolnavă, îmi spune mătușa Carrie.

E cea mai înaltă dintre mătușile mele și cea mai în vârstă dintre fiicele familiei Sinclair. Are un pulover lung din cașmir. Dungile din jurul gurii i s-au adâncit. Poartă o bijuterie antică din jad care a fost a bunicii.

— Nimic atât de grav încât să nu se poată rezolva cu un Percocet și câteva înghițituri de votcă, îi răspund.

Carrie începe să râdă, dar mami se apleacă spre ea și spune:

— Nu ia Percocet. Ia un medicament care nu dă dependență, prescris de doctor.

Nu e adevărat. Medicamentul care nu dă dependență n-a funcționat.

— E cam slabă, spune Carrie.

— Din cauză că beau multă votcă, spun. Mă face să mă simt plină.

— Nu prea poate să mănânce când are dureri, îi explică mami. I se face greață de la durere.

— Bess a făcut plăcinta cu afine care-ți place ție, îmi spune mătușa Carrie.

Apoi o îmbrățișează din nou pe mami.

— Ce vă mai îmbrățișați, spun. Înainte n-aveați obiceiul ăsta.

Mătușa Carrie mă îmbrățișează și pe mine. Miroase a parfum scump, cu iz de lămâiță. N-am văzut-o de mult timp.

Ieșim din port în aerul rece, înțepător. Stau în partea din spate a șalupei, în timp ce mami se postează alături de mătușa Carrie, în spatele volanului. Îmi las mâna să alunece în apă. Îmi stropesc breteaua sacului de voiaj.

O să-l văd pe Gat în curând.

Gat, Gat al meu, care nu mai e Gat al meu.

Casele. Cei mici, mătușile, Mincinoșii.

O să aud țipetele pescărușilor, o să mănânc gogoșele și plăcintă de afine și înghețată făcută în casă. O să aud pocniturile mingilor de tenis, lătratul câinilor, ecoul propriei respirații în timp ce fac scufundări cu tubul de oxigen. O să facem focuri de tabără mirosind a cenușă.

Oare o să mă mai simt ca acasă?

În scurt timp, ne răsare în fața ochilor insula Beechwood, profilul ei familiar ca un miraj. Prima casă pe care o văd este Windemere, cu multiplele ei acoperișuri ascuțite. Camera aceea din dreapta, din capătul îndepărtat, este a lui mami, uite perdelele ei de un albastru-pal. Camera mea dă spre interiorul insulei.

Mătușa Carrie întoarce barca pe când ne apropiem de extremitatea insulei și pot să văd Cuddledownul, arătând îndesat, ca o cutie, la nivelul cel mai de jos al terenului. Apoi un golfuleț nisipos, ascuns la capătul unor scări lungi de lemn – plaja cea mică.

Perspectiva se schimbă când înconjurăm insula către partea estică. Nu văd mare lucru din Red Gate printre copaci, însă îi zăresc stucaturile roșii. După care urmează plaja cea mare, unde se poate ajunge coborând o altă scară de lemn.

Clairmont este poziționată în punctul cel mai înalt al insulei, cu vedere spre ocean în trei direcții. Îmi întind gâtul ca să-i văd foișorul prietenos – și descopăr că nu mai e acolo. Copacii care umbreau pe vremuri curtea cea mare, în pantă, au dispărut de asemenea. În loc de casa victoriană cu șase dormitoare, veranda care înconjura întreaga clădire și o bucătărie suficient de încăpătoare încât să putem lua și masa acolo, în loc de casa în care bunicul și-a petrecut fiecare vară dintotdeauna, descopăr o clădire modernă, aerodinamică, cocoțată pe un deal stâncos. Într-o parte e o grădină japoneză, în cealaltă parte, doar stânci golașe. O casă numai sticlă și metal. Rece.

Carrie oprește motorul, ca să ne auzim mai ușor.

— Aceasta este Noua Clairmont, spune ea.

— Anul trecut abia dacă era un schelet. Și nu mi-aș fi imaginat că o s-o lase fără peluză, spune mami.

— Așteaptă să vezi cum arată în interior. Toți pereții sunt goi și ieri, când am ajuns aici, nu avea nimic în frigider, decât niște mere și o felie de Havarti.

— De când îi place Havarti? întreabă mami. Havarti nici măcar nu e un soi de brânză bună.

— Nu știe ce să cumpere. Ginny și Lucille, asta e noua bucătăreasă, fac numai ce le zice el să facă. A mâncat pâine prăjită cu brânză. Dar am făcut eu o listă enormă și s-au dus la piață în Edgartown. Acum avem mâncare pentru câteva zile.

Mami tremură.

— Ce bine că suntem aici.

Eu mă holbez la clădirea cea nouă, în timp ce mătușile stau de vorbă. Știam că bunicul făcuse renovări, desigur. El și cu mami vorbiseră despre bucătăria cea nouă când venise în vizită la noi, cu câteva zile în urmă. Frigiderul și un congelator în plus, sertarul de încălzit mâncarea și raftul de condimente.

Nu mă gândisem că o să facă praf casa. Că n-o să mai fie peluza. Nici copacii. În special arțarul imens, cu leagănul de cauciuc. Copacul ăla probabil avea vreo sută de ani.

Un val se ridică brusc, albastru-întunecat, sărind din mare ca o balenă. Se arcuiește deasupra mea. Mușchii cefei mi se contractă într-un spasm și îmi înțepenește gâtul. Mă ghemuiesc sub greutatea lui. Îmi urcă tot sângele în cap. Mă înec.

Mă cuprinde tristețea, o tristețe insuportabilă, când mă gândesc la arțarul ăla minunat, cu leagănul. Nu i-am spus niciodată copacului cât de mult îl iubim. Nu i-am dat niciodată un nume, n-am făcut niciodată nimic pentru el. Ar mai fi putut să trăiască mult și bine.

Mi se face atât de frig, îngrozitor de frig.

— Cadence?

Mami se apleacă asupra mea.

Mă întind și o apuc de mână.

— Poartă-te normal în clipa asta, îmi șoptește ea. În clipa asta.

— Ce?

— Pentru că ești. Pentru că poți fi.

În regulă. În regulă. Nu era decât un copac.

Doar un copac cu un leagăn de cauciuc, care îmi plăcea la nebunie.

— Nu face o scenă, șoptește mami. Respiră adânc și ridică-te.

Fac ce-mi cere imediat ce sunt în stare, cum am făcut întotdeauna.

Mătușa Carrie încearcă să ne distragă atenția, vorbind pe un ton vesel.

— Grădina cea nouă e drăguță, odată ce te obișnuiești cu ea, ne spune. Avem și un loc unde putem să ne așezăm la cocteiluri. Taft și Will descoperă tot felul de pietre ciudate.

Întoarce barca spre țărm și dintr-odată îi văd pe Mincinoși așteptând, nu pe doc, ci lângă gardul de lemn, bătut de vreme, care mărginește aleea ce înconjoară insula.

Mirren stă cu picioarele pe partea de jos a balustradei, dând din mâini bucuroasă, cu părul fluturându-i în vânt.

Mirren, numai miere și zahăr, curiozitate și ploaie.

Johnny țopăie pe loc și din când în când face roata.

Johnny. Argint-viu. Sudoare. Și sarcasm.

Gat, Gat al meu, odată ca niciodată Gat al meu – a venit și el să mă vadă. Stă ceva mai departe de stinghiile gardului, pe dealul stâncos care acum duce la Clairmont. Face ca semaforul, bâțâindu-și brațele după o schemă complicată, de parcă ar trebui să înțeleg un cod secret. Contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare.

Bine-ai venit acasă, îmi spun. Bine-ai venit acasă.

24.

Mincinoșii nu coboară pe doc când ancorăm, și nici mătușa Bess sau bunicul. În schimb, se adună cei mici: Will și Taft, Liberty și Bonnie.

Băieții, amândoi de zece ani, își trag șuturi și sar unul la altul. Taft vine în goană și mă apucă de mână. Îl iau în brațe și îl învârt. E surprinzător de ușor, de parcă tot corpul lui pistruiat ar fi făcut din zbor de pasăre.

— Te simți mai bine? îl întreb.

— Avem batoane de înghețată în congelator! strigă el. Trei feluri diferite!

— Serios, Taft. Azi-noapte la telefon erai varză rău.

— Ba nu eram.

— Ba da.

— Mi-a citit Mirren o poveste. După aia m-am dus la culcare. Fără probleme.

Îi ciufulesc părul auriu ca mierea.

— E doar o casă. Multe case par înspăimântătoare noaptea, dar dimineața arată din nou prietenoase.

— Oricum, nu stăm la Cuddledown, zice Taft. Ne-am mutat în Noua Clairmont împreună cu bunicul acum.

— Așa ați făcut?

— Trebuie să păstrăm ordinea acolo și să nu ne purtăm aiurea. Deja ne-am mutat lucrurile. Și Will a prins trei meduze pe plaja cea mare și un crab mort. Vii să le vezi?

— Sigur.

— Crabul îl ține în buzunar, dar meduzele stau într-o găleată cu apă, spune Taft și o ia la goană.

Mami și cu mine traversăm insula spre Windemere, aflată la mică distanță dacă o iei pe pasarela de lemn. Gemenele ne ajută cu valizele.

Bunicul și mătușa Bess stau în bucătărie. În niște vaze de pe blat sunt flori sălbatice, iar mătușa Bess freacă o chiuvetă deja curată cu un burete sârmos Brillo, în timp ce bunicul citește Marthas Vineyard Times.

Bess e mai blândă decât surorile ei și mai blondă, dar tot din același aluat. Poartă niște jeanși albi, o bluză de bumbac albastru marin și bijuterii bătute în diamante. Își scoate mănușile de plastic și o sărută pe mami, apoi mă îmbrățișează, prea mult și prea lung, de parcă ar încerca să extragă din mine vreun mesaj adânc, secret. Miroase a clor și a vin.

Bunicul se ridică, dar nu traversează bucătăria până nu termină Bess cu îmbrățișatul.

— Bună, Mirren, spune pe un ton vesel. Mă bucur să te văd.

— Face asta destul de des, ne spune Carrie mie și lui mami. Să boteze oamenii Mirren, când nu-i cheamă așa.

— Știu că nu e Mirren, zice bunicul.

Adulții vorbesc între ei, iar eu rămân cu gemenele. Arată ciudat în saboți Crocs și rochii de vară. Trebuie să aibă aproape paisprezece ani. Au picioare puternice, ca Mirren, și ochii ei albaștri, însă au fețele ciupite.

— Părul tău e negru, spune Bonnie. Arăți ca un vampir mort.

— Bonnie! o plesnește Liberty.

— Adică, ce-am zis în plus, fiindcă toți vampirii sunt morți, continuă Bonnie. Dar au cearcăne sub ochi și pielea albă, ca tine.

— Poartă-te frumos cu Cady, șoptește Liberty. Știi ce ne-a zis mama.

— Dar mă port frumos, răspunde Bonnie. Mulți vampiri sunt extrem de sexy. E o chestie dovedită.

— Ți-am spus că n-am chef să te aud vorbind despre toate scârboșeniile moarte vara asta, spune Liberty. A fost suficient de rău azi-noapte. Se întoarce spre mine: Bonnie e obsedată de chestii moarte. Citește cărți despre ele și după aia nu poate să doarmă. Devine enervant când trebuie să împărți camera cu ea.

Liberty îmi spune toate astea fără să se uite o clipă în ochii mei.

— Vorbeam despre părul lui Cady, zice Bonnie.

— Nu-i nevoie să-i spui că arată ca o moartă.

— E în regulă, îi răspund lui Bonnie. Nu-mi pasă ce crezi, așa că e perfect în regulă.

25.

Toată lumea se îndreaptă spre Noua Clairmont, lăsându-ne pe mine și pe mami să despachetăm. Eu îmi arunc sacul și plec să-i caut pe Mincinoși.

Dintr-odată sar toți pe mine ca niște cățeluși. Mirren mă ia în brațe și mă învârte. Johnny o apucă pe Mirren, Gat îl apucă pe Johnny, ne apucăm toți unii pe alții și țopăim. Apoi ne desprindem și o luăm spre Cuddledown.

Mirren spune bucuroasă cât de bine îi pare că Bess și cei mici stau cu bunicul vara asta. Are nevoie să fie cineva alături de el acum. Plus că e imposibil să te afli în preajma lui Bess, care e obsedată de curățenie. Și plus că, cel mai important, noi, Mincinoșii, avem Cuddledownul numai pentru noi. Gat spune că o să ne pregătească un ceai fierbinte, ceaiul fierbinte este noul lui viciu. Johnny îl face cretin cu pretenții. Însă îl urmăm cu toții pe Gat în bucătărie. Pune apa la fiert.

Sunt ca o morișcă, vorbesc unul peste altul, certându-se plini de vervă, exact ca în vremurile bune. Deși Gat încă nu și-a ridicat privirea spre mine.

Eu nu-mi pot lua ochii de la el.

Este atât de frumos. Atât de Gat. Îi cunosc arcuirea buzei de sus, umerii puternici. Felul în care își îndeasă tricoul în blugi doar pe jumătate, tenișii lui roși la călcâie, felul în care își atinge cicatricea de la sprânceană fără să-și dea seama că o face.

Sunt atât de furioasă pe el. Și atât de fericită să-l văd.

Probabil că el a depășit momentul, cum ar fi făcut orice altă persoană echilibrată. Gat nu și-a petrecut ultimii doi ani într-o carapace, cu dureri de cap, plângându-și de milă. A ieșit în oraș cu fetele din New York City încălțate în balerini, le-a dus la restaurante chinezești și la concerte. Dacă nu e împreună cu Raquel, probabil că e cu alta sau cu încă trei.

— Ai părul altfel, îmi zice Johnny.

— Da.

— Îți stă bine, totuși, spune Mirren.

— E atât de înaltă, zice Gat, făcându-și de lucru cu cutiile de ceai, iasomie, English Breakfast și altele asemenea. Parcă nu erai atât de înaltă, Cady, nu-i așa?

— Se cheamă că am crescut, spun. Nu sunt eu de vină.

Cu două veri în urmă, Gat era cu câțiva centimetri mai înalt decât mine. Acum suntem aproape egali.

— N-am nimic împotrivă să crească lumea, spune Gat, în continuare fără să ridice ochii spre chipul meu. Numai să nu te faci mai înaltă ca mine.

Oare flirtează?

Asta face.

— Johnny mă lasă întotdeauna să fiu cel mai înalt, continuă Gat. Nu-mi face probleme.

— Ca și cum aș avea de ales, mormăie Johnny.

— Oricum, rămâne în continuare Cady a noastră, spune Mirren loială. Probabil că și noi arătăm diferit în ochii ei.

Și totuși nu. Arată toți la fel. Gat în tricoul ăla vechi, verzui, pe care îl purta și cu două veri în urmă. Zâmbetul amabil, felul lui de-a se apleca înainte, nasul acela dramatic.

Johnny, lat în umeri, în blugi și o cămașă roz în carouri, atât de veche încât are marginile zdrențuite; Johnny are unghiile mâncate și părul tuns militărește.

Mirren, ca o pictură prerafaelită, cu bărbia pătrățoasă a familiei Sinclair. Își poartă părul lung și des ridicat în vârful capului și are pe ea o pereche de pantaloni scurți și partea de sus a unui costum de baie.

Este atât de reconfortant. Îi iubesc atât de mult.

Oare va conta pentru ei faptul că nu reușesc să țin minte nici măcar circumstanțele de bază ale accidentului? Am pierdut atât de multe dintre lucrurile pe care le-am făcut împreună în vara cu numărul cincisprezece. Mă întreb dacă mătușile au discutat despre mine.

Nu vreau să se uite la mine ca și cum aș fi bolnavă. Sau ca și cum nu-mi merge mintea.

— Povestește despre facultate, spune Johnny.

Stă cocoțat pe blatul de bucătărie.

— Unde o să mergi?

— Nicăieri, deocamdată.

Ăsta e un adevăr pe care nu am cum să-l evit. Sunt surprinsă că n-au aflat încă.

— Cum?

— De ce?

— N-am absolvit. Am lipsit prea mult de la școală după accident.

— Ei, la naiba! țipă Johnny. Ce oribil. Nu poți să mergi la școala de vară?

— Nu pot să merg și la școala de vară și să vin aici. Pe lângă asta, o să mă descurc mai bine dacă mă înscriu după ce îmi termin cursurile.

— Ce-o să studiezi? întreabă Gat.

— Hai mai bine să vorbim despre altceva.

— Dar vrem să știm, spune Mirren. Cu toții.

— Serios, zic. Hai, altceva. Cum stai cu dragostea, Johnny?

— La naiba, iar începe.

Ridic din sprâncene.

— Când ești așa chipeș ca mine, apele nu sunt niciodată liniștite, glumește el.

— Eu am un iubit pe care-l cheamă Drake Loggerhead, spune Mirren. O să meargă la Pomona, la fel ca mine. Am avut relații sexuale de câteva ori, dar întotdeauna cu prezervativ. Îmi aduce trandafiri galbeni în fiecare săptămână și are mușchi mișto.

Johnny scuipă ceaiul din gură. Gat și cu mine izbucnim în râs.

— Drake Loggerhead? întreabă Johnny.

— Da, spune Mirren. Ce-i așa de amuzant?

— Nimic.

Johnny scutură din cap.

— Suntem împreună de cinci luni, continuă Mirren. Își petrece vara asta în expediții cu cei de la Outward Bound{4}, așa că o să aibă și mai mulți mușchi când ne vedem data viitoare.

— Probabil că glumești, spune Gat.

— Doar un pic, răspunde Mirren. Dar îl ador.

O strâng de mână. Sunt bucuroasă că are pe cineva de care să fie îndrăgostită.

— O să te întreb mai târziu despre relațiile sexuale, o ameninț eu.

— După ce pleacă băieții, spune Mirren. O să-ți povestesc totul.

Ne lăsăm ceștile de ceai și coborâm pe plaja cea mică. Ne scoatem pantofii și ne mișcăm degetele de la picioare în nisip. Sunt scoici mici, ascuțite.

— Nu voi lua cina la Noua Clairmont, spune Mirren pe un ton hotărât. Și nici micul dejun. Nu anul ăsta.

— De ce nu? întreb.

— Greu de suportat, spune ea. Mătușile. Cei mici. Bunicul. Și-a pierdut mințile, știi?

Dau din cap.

— Prea suntem toți la grămadă acolo. Nu vreau decât să stau cu voi aici, spune Mirren. N-am chef să-mi pierd vremea în casa aia nouă și rece. Oamenii ăia sunt bine mersi și fără mine.

— Și eu la fel, zice Johnny.

— Și eu, zice Gat.

Îmi dau seama că au discutat ideea asta înainte să vin eu.

26.

Mirren și cu Johnny intră în apă cu tuburi de oxigen și labe în picioare. Dau din labe în căutare de homari. Probabil că sunt doar meduze și crabi micuți, dar chiar dacă nu prindem mai nimic, întotdeauna ne-a plăcut să facem scufundări pe plaja cea mică.

Gat stă împreună cu mine pe un pled colorat ca un batic. Îi privim pe ceilalți în tăcere.

Nu știu cum să vorbesc cu el.

Îl iubesc.

A fost un nesimțit.

N-ar trebui să fiu îndrăgostită de el. Sunt o proastă că încă îl iubesc. Trebuie să mi-l scot din minte.

Poate că încă mai crede că sunt drăguță. Chiar și cu părul ăsta al meu și cearcănele de sub ochi. Poate.

Se vede cum îi tresaltă mușchii spatelui pe sub tricou. Curba gâtului, arcuirea delicată a urechii. O aluniță maro pe o parte a gâtului. Albul unghiilor sale. Îl sorb cu nesaț, după o despărțire atât de lungă.

— Nu te uita la picioarele mele de trol, spune Gat brusc.

— Ce?

— Sunt hidoase. Un trol s-a strecurat în camera mea noaptea, mi-a luat picioarele mele normale și m-a lăsat cu picioarele astea grosolane de trol.

Gat își îndeasă picioarele sub un prosop, ca să nu i le văd.

— Acum știi adevărul.

Mă simt ușurată că vorbim despre nimicuri.

— N-ai decât să porți pantofi.

— Nu port pantofi pe plajă – își împinge picioarele afară de sub prosop. N-arată rău. Trebuie să mă prefac că totul e în regulă, până dau de trolul ăla. Apoi o să-l omor și o să-mi iau picioarele normale înapoi. Ai ceva arme?

— Nu.

— Haide.

— Hm. Există un vătrai la Windemere.

— Perfect. Cum dăm cu ochii de trol, îl omorâm cu vătraiul ăsta al tău.

— Dacă ții morțiș.

Mă întind pe spate și îmi acopăr ochii cu brațul. Rămânem tăcuți pentru un moment.

— Trolii sunt nocturni, adaug.

— Cady? șoptește Gat.

Îmi întorc fața ca să mă uit în ochii lui.

— Da?

— Credeam că n-o să te mai văd niciodată.

— Cum?

Stă atât de aproape de mine, încât am putea să ne sărutăm.

— Credeam că n-o să te mai văd niciodată. După tot ce s-a întâmplat, apoi când nu te-ai mai întors aici vara următoare…

De ce nu mi-ai scris? îmi vine să-i spun. De ce nu m-ai sunat tot timpul ăsta?

Îmi atinge fața.

— Sunt atât de bucuros că ești aici, spune el. Sunt atât de bucuros că am șansa asta.

Nu știu ce e între noi. Chiar nu știu. Ce nesimțit.

— Dă-mi mâna, îmi spune.

Nu sunt sigură că asta vreau să fac.

Dar apoi desigur că asta vreau să fac.

Are pielea caldă și plină de nisip. Ne împletim degetele și închidem ochii ferindu-ne de soare.

Stăm pur și simplu întinși acolo. Ținându-ne de mâini. Mă mângâie în centrul palmei cu degetul mare, cum făcea cu două veri în urmă sub lumina stelelor.

Și mă topesc.

27.

Camera mea de la Windemere are lambriuri de lemn și e zugrăvită într-o nuanță de crem. Am o cuvertură în carouri pe pat. Carpeta de pe jos seamănă cu preșurile zdrențuite pe care le vezi prin hanurile de țară.

Ai fost aici cu două veri în urmă, îmi spun singură, în această cameră, în fiecare noapte. În această cameră, în fiecare dimineață.

Să presupunem că citeai, te jucai pe iPad, îți alegeai hainele. Ce-ți amintești?

Nimic.

Pereții camerei sunt plini cu planșe de botanică, făcute cu gust, pe lângă alte câteva tentative artistice de-ale mele: o acuarelă cu arțarul care străjuia pe vremuri peluza de la Clairmont și două desene în creion, una cu bunica Tipper și câinii ei, Prințul Philip și Fatima, iar celălalt cu tata. Trag afară din dulap coșul de rufe din răchită, dau jos toate desenele și le pun în coș.

Am un raft de bibliotecă plin cu ediții de buzunar, cărți pentru tineret și povești, pe care le citeam cu câțiva ani în urmă. Cărți de basme pentru copii citite și răscitite. Le dau jos și le așez într-un teanc afară pe hol.

— Vrei să dai volumele astea? Dar ție îți plac cărțile, spune mami.

Tocmai ieșise din camera ei, îmbrăcată în haine curate pentru cină. Ruj de buze.

— Le putem dona uneia dintre bibliotecile din Vineyard, spun. Sau la magazinele Armatei Salvării.

Mami se apleacă să se uite printre volume.

— Am citit Trai de vrăjitor împreună, îți aduci aminte?

Dau din cap.

— Și asta, de asemenea. Cele nouă vieți ale lui Christopher Chant. Când ai împlinit opt ani. Voiai să citești totul, dar încă nu știai să citești suficient de bine, așa că vă citeam, ție și lui Gat, ore întregi.

— Nu și lui Johnny și Mirren?

— Ei doi nu erau în stare să stea potoliți, spune mami. Nu vrei să le păstrezi pe astea?

Se întinde spre mine și mă mângâie pe obraz. Mă retrag.

— Vreau ca lucrurile astea să găsească o casă mai bună, îi spun.

— Speram că o să te simți mai bine, odată ce ne-am întors pe insulă, asta-i tot.

— Tu ai scăpat de toate lucrurile lui tati. Ai cumpărat o canapea nouă, veselă nouă, bijuterii noi.

— Cady.

— Nu mai e nimic în toată casa asta care să arate că a trăit vreodată împreună cu noi, cu excepția mea. De ce tu poți să ștergi pur și simplu existența tatălui meu, iar eu nu pot…

— Să-ți ștergi propria existență? zice mami.

— Alți oameni ar putea să folosească toate astea! izbucnesc, arătând spre grămada de cărți. Oameni care chiar au nevoie de ele. Nu crezi că poți să faci bine pe lumea asta?

În clipa aceea, Poppy, Bosh și Grendel se reped în sus pe scări, blocând tot holul unde stăteam, și încep să ne miroasă și să ne lingă mâinile și să ne lovească cu cozile lor stufoase peste genunchi.

Mami și cu mine rămânem tăcute.

În cele din urmă, îmi spune:

— E în regulă dacă vrei să lenevești pe plaja cea mică sau cum ți-oi fi petrecut timpul în după-amiaza asta. E în regulă să-ți dai cărțile, dacă este atât de important pentru tine. Dar mă aștept să vii la Clairmont pentru cină într-o oră, cu zâmbetul pe față, pentru bunicul. Fără certuri. Fără scuze. Ai înțeles?

Dau din cap.

28.

A rămas un bloc de desen, de acum câteva veri, când Gat și cu mine eram obsedați de colile liniate. Făceam desene după desene, umplând pătrățelele cu creioane colorate, ca să ne iasă portrete pixelate.

Îmi găsesc un pix și notez toate amintirile pe care le am despre vara numărul cincisprezece.

Acele Smore, înotatul. Podul și întreruperea.

Mâna lui Mirren, lacul ei auriu de unghii ciupit, ținând canistra cu benzină pentru șalupă.

Mami, fața ei încordată, întrebând: „Perlele negre?”

Picioarele lui Johnny, fugind în jos pe scările de la Clairmont spre șopronul pentru bărci.

Bunicul, ținându-se de un copac, chipul său luminat de strălucirea unui foc de tabără.

Și noi, toți patru, Mincinoșii, râzând atât de tare, încât amețiserăm și ni se făcuse rău.

Încep o pagină separată pentru accidentul în sine. Ce mi-a spus mami și ce bănuiesc eu. Trebuie să mă fi dus singură să înot pe plaja cea mică. M-am lovit cu capul de o piatră. Probabil că m-am luptat să ajung înapoi la mal. Mătușa Bess și cu mami mi-au dat ceai. Am fost diagnosticată cu hipotermie, probleme respiratorii și un traumatism cranian care n-a apărut pe niciuna dintre tomografii.

Lipesc paginile pe peretele de deasupra patului meu. Adaug și câteva bilețele cu întrebări.

De ce am intrat singură în apă noaptea?

Unde îmi erau hainele?

Chiar mă lovisem la cap în timp ce înotam sau s-a întâmplat altceva? E posibil să mă fi lovit cineva mai devreme? Eram oare victima unei crime?

Și ce se întâmplase între mine și Gat? Ne-am certat? I-am făcut ceva rău?

A încetat să mă mai iubească și s-a întors la Raquel?

Iau hotărârea ca tot ce aflu în următoarele patru săptămâni să ajungă pe peretele de deasupra patului meu de la Windemere. Voi dormi sub toate aceste însemnări și le voi studia în fiecare dimineață.

Poate că dintre toți pixelii ăștia va ieși la iveală, până la urmă, o imagine.

În spatele meu stă de ceva vreme o vrăjitoare, așteptând un moment de slăbiciune. Ține în mână o statuetă de fildeș reprezentând o gâscă. Este o sculptură foarte complicată. Mă întorc și o admir doar pentru o clipă, înainte ca vrăjitoarea să o legene în direcția mea cu o forță uluitoare. Conexiunea se produce, statueta pocnindu-mă în frunte și lăsând în urmă o gaură. Simt cum mi se desprinde osul. Vrăjitoarea leagănă statueta din nou și mă pocnește deasupra urechii drepte, făcându-mi zob craniul. Îmi aplică lovitură după lovitură, până când așchii de oase împroașcă tot patul, amestecându-se cu cioburile frumuseții ăleia de gâscă.

Îmi găsesc pastilele și sting lumina.

— Cadence? mă strigă mami de pe hol. E momentul să mergem la cină la Noua Clairmont.

Nu pot să mă duc.

Nu pot. N-o să mă duc.

Mami îmi promite o ceașcă de cafea, ca să mă ajute să rămân trează câtă vreme își fac efectul medicamentele. Îmi spune că a trecut așa de mult timp de când nu m-au văzut mătușile, și nici verișorii mei, de altfel. Am obligații de familie.

Nu sunt în stare să simt decât spărtura din craniu și durerea care îmi săgetează creierul. Orice altceva se pierde în fundal.

În cele din urmă, pleacă fără mine.

29.

Spre miezul nopții, casa începe să huruie – exact lucrul de care se speriase Taft la Cuddledown. În toate casele de aici se aud zgomote. Sunt case vechi și insula e bătută de vânturile mării.

Încerc să adorm la loc.

Nu.

Cobor pe verandă. Mi-a trecut durerea de cap.

Mătușa Carrie merge pe pasarela de lemn, cu spatele la mine, îmbrăcată în cămașă de noapte și având în picioare o pereche de cizme îmblănite. Pare foarte slabă, cu oasele pieptului ieșite în afară și pomeții obrajilor găunoși.

Se întoarce spre pasarela care duce la Red Gate.

Mă așez, uitându-mă după ea. Respirând aerul nopții și ascultând valurile. Câteva minute mai târziu, apare din nou, pe poteca dinspre Cuddledown.

— Cady, îmi zice, oprindu-se și încrucișându-și brațele la piept. Te simți mai bine?

— Îmi pare rău că am pierdut cina, spun. M-a durut capul.

— O să avem parte de câte o cină în fiecare seară, toată vara.

— Nu poți să dormi?

— Ei, știi și tu – Carrie se scarpină pe gât. Nu pot să dorm fără Ed. O prostie, nu-i așa?

— Nu.

— Am început să bântui de colo-colo. Îmi face bine ca exercițiu. L-ai văzut pe Johnny?

— Nu în toiul nopții.

— Uneori se trezește când mă trezesc și eu. Îl vezi pe undeva?

— Poți să te uiți dacă are lumina aprinsă.

— Will are niște coșmaruri îngrozitoare, spune Carrie. Mă trezește țipând și apoi nu mai pot să adorm.

Simt cum mă ia cu tremurat pe sub bluza de trening.

— Vrei o lanternă? o întreb. E una înăuntru, chiar lângă ușă.

— A, nu, îmi place întunericul.

Și iarăși o ia din loc, cu pas greoi, în susul dealului.

30.

Mami e în bucătăria de la Noua Clairmont împreună cu bunicul. Îi văd prin ușile de sticlă care se deschid automat.

— Ce devreme te-ai trezit, îmi spune când intru. Te simți mai bine?

Bunicul e îmbrăcat într-un halat de baie în carouri. Mami poartă o rochie de plajă decorată cu niște homari micuți și roz. Face cafea espresso.

— Vrei niște tartine? Bucătăreasa a prăjit și niște șuncă. Sunt în sertarul de încălzit mâncarea.

Traversează bucătăria și lasă câinii înăuntru, Bosh, Grendel și Poppy își bâțâie cozile și le curg balele. Mami se apleacă și îi șterge pe labe cu o cârpă umedă, apoi, cu mintea în altă parte, șterge podeaua unde au lăsat urmele labelor murdare de noroi. Câinii stau ca niște prostuți scumpi ce sunt.

— Unde-i Fatima? întreb. Unde e Prințul Philip?

— Nu mai sunt, zice mami.

— Cum?

— Vorbește frumos cu ea, spune bunicul. Se întoarce spre mine: Au murit de ceva vreme.

— Amândoi?

Bunicul dă din cap.

— Îmi pare rău.

Mă așez lângă el la masă.

— Au suferit?

— Puțin.

Mami aduce o farfurie de tartine cu zmeură și una cu șuncă prăjită și le așază pe masă. Iau o tartină și întind unt și miere pe ea.

— Era o fetiță atât de blondă. O Sinclair din cap până în picioare, i se plânge bunicul lui mami.

— Am vorbit despre părul meu când ai fost la noi în vizită, îi amintesc eu. Nu mă aștept să-ți placă. Bunicilor nu le place niciodată părul vopsit.

— Tu ești părintele. Tu ar trebui s-o obligi pe Mirren să-și schimbe părul ca să fie cum era înainte, îi spune bunicul maică-mii. Ce s-a întâmplat cu fetița cea blondă care alerga peste tot?

Mami scoate un oftat.

— Am crescut, tată, spune ea. Am crescut.

31.

DE DAT: tentativele artistice din copilărie, planșele botanice.

Îmi iau coșul de rufe de la Windemere și mă îndrept spre Cuddledown. Mirren mă întâmpină pe verandă, țopăind de colo-colo.

— E atât de mișto pe insulă! spune ea. Nu-mi vine să cred că sunt din nou aici!

— Ai fost aici vara trecută.

— N-a fost același lucru. Nicio idilă de vară, ca pe vremuri. Se construia Noua Clairmont. Toată lumea se simțea mizerabil și eu te tot așteptam, dar până la urmă n-ai mai venit.

— Ți-am zis că o să plec în Europa.

— A, da, știu.

— Ți-am scris o groază, spun.

Cuvintele mele sună ca un reproș.

— Nu pot să sufăr e-mailurile! se plânge Mirren. Le-am citit pe toate, dar nu te supăra pe mine că nu ți-am răspuns. Dacă trebuie să tastez și să mă holbez la telefon sau la calculator, încep să mă simt de parcă aș avea teme de făcut.

— Ai primit păpușa pe care ți-am trimis-o?

Mirren își pune brațele în jurul meu.

— Mi-a fost atât de dor de tine. Nu poți să-ți imaginezi cât de mult.

— Ți-am trimis păpușa Barbie. Aia cu părul lung pe care ne certam noi când eram mici.

Prințesa Butterscotch?

Da.

Eram înnebunită după prințesa Butterscotch.

— Cu care m-ai și pocnit o dată.

— Ai meritat-o!

Mirren începe să sară veselă de colo-colo.

— E la Windemere?

— Ce? Nu. Ți-am trimis-o prin poștă, spune. În iarnă.

Mirren se uită la mine, se încruntă.

— N-am primit-o, Cadence.

— Cineva a semnat pentru pachet. Ce-o fi făcut mama ta cu el, l-a aruncat într-un dulap fără să-l deschidă?

Eu glumesc, dar Mirren dă din cap.

— E posibil. Are o manie. De pildă, uneori se spală pe mâini și se spală și se tot spală la nesfârșit. Îi obligă pe Taft și pe gemene să se spele și ei. Face curățenie de parcă ar exista un loc special în rai pentru oamenii care au podelele lună. De asemenea, bea prea mult.

— Și mami bea.

Mirren dă din cap.

— Nu suport s-o văd.

— Am pierdut ceva la masa de aseară?

— Nu m-am dus.

Mirren se îndreaptă spre pasarela de lemn care duce de la Cuddledown spre plaja cea mică. O urmez.

— Ți-am spus că n-am de gând să mă prezint vara asta. De ce n-ai venit aici?

— Mi-a fost rău.

— Știm cu toții despre migrenele tale, spune Mirren. Au vorbit mătușile între ele.

Tresar.

— Să nu-ți pară rău pentru mine, bine? Niciodată. Mi se zbârlește pielea pe mine când mă gândesc.

— Nu ți-ai luat pastilele aseară?

— Ba da și m-au lăsat lată.

Am ajuns la plaja cea mică. Mergem amândouă desculțe prin nisipul umed. Mirren atinge carcasa unui crab mort de multă vreme.

Aș vrea să-i spun că stau foarte prost cu memoria, că am suferit un traumatism cranian. Vreau să o întreb despre tot ce s-a întâmplat în vara cu numărul cincisprezece, s-o fac să-mi spună poveștile despre care mami nu vrea să vorbească sau pe care nu le știe. Dar Mirren e atât de luminoasă. N-aș vrea să-i fie și mai milă de mine.

De asemenea, sunt încă supărată pe ea din cauza e-mailurilor la care n-a răspuns – și din cauză că s-a pierdut păpușa aia cretină, deși sunt sigură că nu e vina ei.

— Johnny și Gat sunt la Red Gate sau dorm și ei la Cuddledown? întreb.

— Cuddledown. Doamne, ce pămpălăi sunt. Parcă aș locui cu niște goblini.

— Fă-i să se mute înapoi la Red Gate atunci.

— Nici gând, râde Mirren. Iar tu – gata cu Windemere, bine? Nu vrei să te muți împreună cu noi?

Scutur din cap.

— Mami zice că nu. Am întrebat-o azi-dimineață.

— Ei na, trebuie să te lase!

— Stă pe capul meu întruna de când nu mă simt bine.

— Dar au trecut aproape doi ani.

— Da. Se uită la mine cum dorm. Și mi-a ținut un discurs despre cum ar trebui să petrec mai mult timp cu bunicul și cu cei mici. Să-mi întăresc legăturile cu familia. Să zâmbesc frumos.

— Ce rahat.

Mirren îmi arată o mână de pietricele purpurii pe care le-a strâns.

— Poftim.

— Nu, mulțumesc.

Nu vreau să am nimic care să nu-mi trebuiască.

— Te rog, ia-le, spune Mirren. Îmi amintesc cum întotdeauna căutai pietricele purpurii când eram noi mici.

Ține mâna întinsă spre mine, cu palma în sus.

— Vreau să mă revanșez pentru prințesa Butterscotch.

Are lacrimi în ochi.

— Și pentru e-mailuri, adaugă. Vreau să-ți dau ceva, Cady.

— Bine, atunci, spun.

Îmi țin mâinile căuș și o las pe Mirren să-mi toarne pietricele în palme. Le vărs în buzunarul din față al hanoracului.

— Te iubesc! strigă ea. Apoi se întoarce și strigă către ocean: O iubesc pe verișoara mea Cadence Sinclair Eastman!

— Nu exagerați un pic?

E Johnny, tropăind pe trepte cu picioarele goale, îmbrăcat într-o pijama veche din flanel cu dungi duble.

Poartă ochelari de soare cu bandă elastică, ce se trag peste cap, și are nasul mânjit cu cremă de soare ca un salvamar.

Lui Mirren îi cade fața, dar doar pe moment.

— Îmi exprim sentimentele, Johnny. Asta înseamnă să fii o ființă umană vie, care respiră. Bine?

— În regulă, ființă umană vie, care respiri, răspunde el, lovind-o ușurel cu pumnul în umăr. Dar nu-i nevoie să faci atâta gălăgie cu noaptea în cap. Avem toată vara înaintea noastră.

Mirren își lasă să atârne buza de jos bosumflată.

— Cady nu stă decât patru săptămâni.

— Nu pot să mă iau la ceartă cu tine așa devreme, spune Johnny. Încă nici nu mi-am luat ceaiul. Ceaiul pentru snobi.

Se apleacă și se uită la coșul de rufe de la picioarele mele.

— Ce-ai aici?

— Planșe de botanică. Și niște schițe de-ale mele mai vechi.

— Ce faci cu ele?

Johnny se așază pe o piatră și eu mă postez lângă el.

— Dau din lucrurile pe care le am, spun. Am început din septembrie. Îți amintești că ți-am trimis eșarfa aia în dungi?

— A, da.

Povestesc despre cum mi-am dat lucrurile unor oameni cărora le vor folosi cu adevărat, despre cum am căutat o casă potrivită pentru ele. Vorbesc despre caritate, punând sub semnul îndoielii materialismul maică-mii.

Vreau ca Johnny și Mirren să mă înțeleagă. Nu sunt o ființă demnă de milă, cu mintea vraiște și cine știe ce sindrom ciudat care-mi provoacă dureri. Vreau să preiau controlul asupra vieții mele. Vreau să trăiesc conform principiilor mele. Vreau să trec la acțiune, să fac sacrificii.

— Adică nu vrei, nu știu, să mai ai lucruri? mă întreabă Johnny.

— Ce fel de lucruri?

— Eu vreau mereu tot felul de lucruri, spune Johnny, desfăcându-și brațele. O mașină. Jocuri video. Haine scumpe. Îmi plac ceasurile, fiindcă sunt atât de conservatoare. Vreau să am artă adevărată pe pereți, picturi ale unor oameni faimoși, pe care nu le-aș putea cumpăra nici într-un milion de ani. Prăjituri fanteziste pe care le văd în vitrinele brutăriilor. Pulovere, eșarfe. Și în general, chestii din lână cu dungi.

— Sau poți să vrei niște desene frumoase pe care le-ai făcut când erai copil, spune Mirren, îngenunchind lângă coșul de rufe. Chestii sentimentale.

Ridică schița în creion ce-o înfățișează pe bunica împreună cu câinii.

— Uite, asta e Fatima și ăsta e Prințul Philip.

— Poți să-i deosebești?

— Desigur. Fatima avea botul ăla borcănat și fața lată.

— Doamne, Mirren, când te apucă pe tine nostalgiile, zice Johnny.

32.

Îl aud pe Gat strigându-mă în timp ce urc pe pasarelă înspre Noua Clairmont. Mă întorc și-l văd alergând spre mine, în pantaloni albaștri de pijama și fără bluză.

Gat. Gat al meu.

Oare va fi Gat al meu?

Se oprește în fața mea, răsuflând din greu. Are părul ciufulit. Îi zvâcnesc mușchii abdomenului și pare mai gol decât dacă ar purta costum de baie.

— Johnny mi-a spus că ești jos, pe plaja mică, îmi zice gâfâind. M-am dus întâi acolo să te caut.

— Abia te-ai trezit?

Își freacă buimac ceafa. Se uită în jos să vadă ce are pe el.

— Oarecum. Am vrut să te prind.

— De ce?

— Hai să mergem pe aleea care înconjoară insula.

Ne îndreptăm într-acolo, plimbându-ne cum făceam când eram copii, Gat în față, iar eu după el. Urcăm coama unui deal, apoi dăm ocol clădirii unde locuiesc servitorii, spre locul de unde se vede portul din Vineyard, în apropiere de șopronul pentru bărci.

Gat se întoarce atât de brusc, încât aproape că intru în el și, înainte să mă pot da înapoi, mă ia în brațe. Mă trage la pieptul lui și își îngroapă capul lângă gâtul meu. Îmi strâng brațele goale în jurul bustului său. Are pielea caldă.

— N-am apucat să te îmbrățișez ieri, șoptește Gat. Toată lumea te-a îmbrățișat, în afară de mine.

Atingerea lui îmi inspiră un sentiment familiar și în același timp nefamiliar.

Am mai ajuns în punctul ăsta și înainte.

Și totuși, n-am mai fost aici înainte.

Preț de-un moment

sau minute întregi

sau, poate, chiar ore,

sunt pur și simplu fericită, aici, cu trupul lui Gat sub mâinile mele. Zgomotul valurilor și răsuflarea lui în urechea mea. Bucuroasă că vrea să fie lângă mine.

— Îți amintești când am venit aici amândoi? mă întreabă cu gura lipită de gâtul meu. Când am stat acolo, pe stânca aia netedă?

Fac un pas înapoi. Fiindcă nu-mi amintesc.

Îmi urăsc mintea asta paradită, cât de rău îmi e tot timpul, ce distrusă am ajuns. Urăsc felul cum arăt acum și că nu fac față la școală, c-am fost nevoită să renunț la sport și că sunt atât de crudă cu maică-mea. Urăsc faptul că, după doi ani de zile, încă îl vreau atât de tare.

Poate că și Gat vrea să fie împreună cu mine. Poate. Dar, cred că, mai degrabă, are nevoie să-i spun că n-a făcut nimic rău părăsindu-mă cu două veri în urmă. Și-ar dori să-i spun că nu sunt supărată. Și că e un tip minunat.

Dar cum aș putea să-l iert, când nici nu știu precis ce mi-a făcut?

— Nu, răspund. Probabil mi-a ieșit din minte.

— Noi doi eram… tu și cu mine, noi… a fost un moment important.

— O fi fost, spun. Nu mi-l amintesc. Și, în mod evident, nimic din ce s-a întâmplat între noi n-a fost chiar așa de important, până la urmă, dacă stai să te gândești, nu-i așa?

Își privește mâinile.

— Bine. Îmi pare rău. Se pare că am fost extrem de prost inspirat. Ești supărată?

— Bineînțeles că sunt supărată, îi răspund. Ai dispărut doi ani. Fără să suni niciodată, fără să-mi scrii, lăsând lucrurile să se înrăutățească tocmai fiindcă n-ai făcut nimic. Și-acum îmi spui că Vai, ai crezut că n-o să mă mai vezi niciodată și mă ții de mână și-mi spui că Toată lumea m-a îmbrățișat în afară de tine și ne plimbăm pe aleea care înconjoară insula, cu tine pe jumătate dezbrăcat. Este înfiorător de neinspirat, Gat. Dacă ăsta e cuvântul pe care vrei să-l folosești.

Se schimbă la față.

Sună îngrozitor dacă o iei așa.

Da, păi, așa văd eu lucrurile.

Își trece mâna prin păr.

— Mă descurc foarte prost, spune. Ce-ai zice dacă te-aș ruga să mă lași să o iau de la capăt?

— Doamne, Gat.

— Ce?

— Pur și simplu roagă-mă. Nu mă întreba ce-aș zice dacă m-ai ruga.

— Bine, te rog atunci. Putem să o luăm de la început? Te rog, Cady? O luăm de la început după prânz. Va fi superb. O să fac câteva observații amuzante și tu o să râzi. O să mergem la vânătoare de troli. O să ne bucurăm că ne vedem din nou. O să ți se pară că sunt un tip minunat, promit.

— O promisiune cam mare.

— OK, poate nu minunat, dar cel puțin n-o să fiu neinspirat.

— De ce spui neinspirat? De ce nu spui cum ești cu adevărat? Nepăsător, amăgitor, manipulator?

— Doamne.

Gat e atât de agitat, că începe să sară pe loc.

— Cadence! Am nevoie s-o iau de la capăt. Deja asta nu mai e lipsă de inspirație, e un rahat total.

Țopăie și lovește din picioare ca un băiețel furios. Însă toată țopăiala asta mă face să zâmbesc.

— OK, îi spun. O luăm de la capăt. După prânz.

— Bine, zice și se oprește din sărit. După prânz.

O clipă, ne uităm unul la altul.

— Acum o să fug, spune Gat. N-o lua personal.

— OK.

— O să fie mai bine, când o luăm de la capăt, dacă o iau la goană în clipa asta. Ar fi ciudat să plec pur și simplu în pas de plimbare.

— Am zis că e OK.

— OK, atunci.

Și o ia la fugă.

33.

O oră mai târziu, mă duc să iau prânzul la Noua Clairmont. Știu că mami nu mi-ar tolera absența după ce am ratat cina cu o seară în urmă. Bunicul îmi face turul casei, în timp ce bucătăreasa pune mâncarea pe masă și mătușile îi adună pe cei mici.

E un spațiu destul de modern. Podele de lemn lustruite, ferestre enorme, totul jos, la nivelul pământului. Pe vremuri, holurile din Clairmont erau decorate din tavan până-n podea cu fotografii alb-negru de familie, picturi cu câini, rafturi de cărți și colecția bunicului de caricaturi de la The New Yorker. Holurile Noii Clairmont au sticlă pe o parte și nimic pe cealaltă.

Bunicul deschide ușile celor patru dormitoare pentru oaspeți de la etaj. Singurele mobile în toate camerele sunt paturile și niște dulapuri joase și late. Ferestrele au storuri albe care lasă lumina să pătrundă înăuntru. Cuverturile de pat sunt fără imprimeuri, simple, în nuanțe de albastru sau cafeniu, alese cu bun-gust.

Camerele celor mici sunt ceva mai pline de viață. Taft are o arenă de lupte Bakugan pe podea, o minge de fotbal, cărți cu vrăjitori și orfani. Liberty și Bonnie și-au adus reviste și un MP3-player. Au o mulțime de cărți, ale lui Bonnie, despre vânători de stafii, ființe care comunică cu lumea spiritelor și îngeri primejdioși. Măsuța lor de toaletă este plină de farduri și sticluțe de parfum. Rachete de tenis într-un colț.

Dormitorul bunicului e mai mare decât celelalte și are cea mai frumoasă vedere. Mă cheamă înăuntru și îmi arată baia, care e dotată cu mânere la duș. Mânere pentru persoane în vârstă, ca să nu cadă.

— Unde sunt caricaturile tale din The New Yorker? îl întreb.

— Decoratorul a luat singur deciziile.

— Și pernele?

— Ce perne?

— Erau toate pernele alea. Cu câini brodați pe ele.

Scutură din cap.

— Ai păstrat măcar peștii?

— Ce, peștii-spadă și tot restul?

Coborâm scările la parter. Bunicul se mișcă încet, iar eu vin în spatele lui.

— Am luat-o de la capăt cu casa asta, îmi spune cu simplitate. Viața cea veche s-a dus.

Deschide ușa spre biroul lui. Este la fel de sobru ca tot restul casei. În mijlocul unui birou imens este așezat un laptop. Fereastra mare dă înspre grădina japoneză. Un scaun. Un perete plin de rafturi complet goale.

Îți dă o senzație de curățenie, de spațiu mare, dar fără să fie un loc spartan, fiindcă se simte opulența.

Bunicul seamănă mai mult cu mami, decât semăn eu. Și-a șters cu buretele vechea viață, cheltuind bani ca s-o înlocuiască cu alta.

— Unde este tânărul? întreabă bunicul dintr-odată. Privirea sa capătă o expresie goală.

— Johnny?

Scutură din cap.

— Nu, nu.

— Gat?

— Da, tânărul acela.

Se apucă strâns de marginea biroului pentru un moment, ca și cum ar fi pe punctul de a-și pierde cunoștința.

— Bunicule, ești bine?

— Ah, da.

— Gat este la Cuddledown, împreună cu Mirren și Johnny, îi spun.

— Aveam o carte pe care i-o promisesem.

— Mare parte din cărțile tale nu mai sunt aici.

— Încetează să-mi tot spui ce nu mai am aici! strigă bunicul dintr-odată, cu violență.

— E totul în regulă?

Mătușa Carrie stă în ușa biroului.

— Sunt bine, spune el.

Carrie îmi aruncă o privire și-l ia pe bunicul de braț.

— Haide, e gata masa de prânz.

— Ai reușit să adormi la loc? o întreb pe mătușa Carrie în drum spre bucătărie. Azi-noapte. Se trezise și Johnny?

— Habar n-am despre ce vorbești, îmi răspunde ea.

34.

Bucătăreasa bunicului face cumpărăturile și pregătește mesele, dar mătușile stabilesc meniurile. Astăzi avem friptură rece de pui, salată de roșii cu busuioc, Camembert, baghete și limonadă de căpșuni. Liberty îmi arată poze dintr-o revistă cu băieți drăguți. Apoi îmi arată haine într-o altă revistă. Bonnie citește o carte care se cheamă Apariții colective: fapt și ficțiune. Taft și Will vor să-i duc să se dea cu colacul – mai precis, să conduc șalupa cea mică, în timp ce ei plutesc în urma mea, pe un colac de salvare.

Mami îmi spune că n-am voie să conduc barca dacă am luat medicamente.

Mătușa Carrie spune că oricum nu contează, fiindcă Will n-are voie să se dea cu colacul.

Mătușa Bess e de acord, așa că Taft nici să nu se gândească să o întrebe.

Liberty și Bonnie întreabă dacă ele au voie să se dea cu colacul.

— Pe Mirren o lași întotdeauna, zice Liberty. Știi că așa e.

Will își varsă limonada, care înmoaie o baghetă și îi curge bunicului în poală.

Taft apucă bagheta udă și îl lovește pe Will cu ea.

Mami șterge toată mizeria, în timp ce mătușa Bess fuge sus să-i aducă bunicului niște pantaloni curați.

Mătușa Carrie îi ceartă pe băieți.

Când se termină masa, Taft și cu Will se ascund în sufragerie ca să nu-i pună nimeni să ajute la strâns. Sar ca demenții pe canapeaua cea nouă de piele a bunicului. Îi urmez.

Will este scund și rozaliu, la fel ca Johnny. Cu părul aproape alb. Taft e mai înalt și foarte slab, blond și pistruiat, cu gene lungi și negre și aparat dentar în gură.

— Deci, voi doi, le zic. Cum a fost vara trecută?

— Știi cum se face rost de un dragon de cenușă în DragonVale{5}? mă întreabă Will.

— Știu cum poți să faci rost de un dragon de jăratic, spune Taft.

— Poți folosi dragonul de jăratic ca să faci rost de un dragon de cenușă, zice Will.

Aoleu. Au zece ani.

— Haide. Vara trecută, spun. Povestiți-mi. Ați jucat tenis?

— Sigur, zice Will.

— Ați înotat?

— Da, zice Taft.

— Ați ieșit cu barca împreună cu Gat și Johnny?

Amândoi se opresc din sărit.

— Nu.

— Gat a zis ceva despre mine?

— N-am voie să vorbesc despre cum ai ajuns tu în apă atunci și toată povestea, spune Will. I-am promis mătușii Penny că n-o să fac asta.

— De ce nu? îl întreb.

— Fiindcă o să-ți agraveze durerile de cap și trebuie să lăsăm subiectul baltă.

Taft dă din cap.

— Mătușa Penny ne-a zis că, dacă te facem să te doară capul și mai tare, o să ne spânzure de degetele de la picioare și o să ne ia iPad-urile. Trebuie să fim veseli și să nu ne purtăm ca niște tâmpiți.

— Dar nu e vorba de accidentul meu, spun. Ci despre vara când eu am fost plecată în Europa.

— Cady?

Taft mă atinge pe umăr.

— Bonnie a văzut pastile la tine în cameră.

Will se retrage și se așază în capătul celălalt al canapelei.

— Bonnie mi-a umblat prin lucruri?

— Și Liberty.

— Doamne.

— Mi-ai zis că nu ești dependentă de droguri, dar ai pastile în dulap.

Taft începe să mă calce pe nervi.

— Zi-le să nu mai intre în camera mea, spun.

— Dacă ești dependentă de droguri, spune Taft, e ceva ce-ar trebui să știi.

— Ce?

— Drogurile nu-ți sunt prietene.

Taft are o moacă serioasă.

— Drogurile nu-ți sunt prietene și, de asemenea, oamenii ar trebui să-ți fie prieteni.

— O, Doamne. Nu vrei să-mi spui pur și simplu ce-ai făcut vara trecută, măi, piticule?

Will zice:

— Taft și cu mine vrem să ne jucăm Angry Birds. Nu vrem să mai vorbim cu tine.

— Foarte bine, spun. Duceți-vă și faceți ce vreți.

Ies pe verandă, urmărindu-i pe băieți în timp ce aleargă pe pasarelă înspre Red Gate.

35.

Când mă apropii de Cuddledown, după prânz, văd că toate ferestrele sunt deschise. Gat pune muzică la vechiul CD-player. Schițele mele în creion de când eram mică stau prinse pe frigider cu magneți: tati deasupra, bunica și câinii dedesubt. Desenul meu în acuarelă este lipit de unul dintre dulapurile din bucătărie. În mijlocul camerei celei mari au fost aduse o scară și o cutie mare cu ambalaje de cadouri.

Mirren împinge un fotoliu de-a lungul podelei.

— Nu mi-a plăcut niciodată cum a aranjat maică-mea locul ăsta, îmi explică ea.

Îi ajut pe Gat și pe Johnny să mute mobila de colo-colo, până când Mirren se declară mulțumită. Dăm jos de pe pereți peisajele mătușii Bess și facem covoarele sul. Devalizăm dormitoarele celor mici în căutare de obiecte amuzante. Când terminăm, camera cea mare este decorată cu porcușori-pușculițe și pleduri peticite, teancuri de cărți pentru copii, o lampă în forma unei bufnițe. Niște panglici groase, strălucitoare, din cutia cu ambalaje pentru cadouri, traversează tavanul în toate direcțiile.

— N-o să se supere mătușa Bess că redecorezi casa? întreb.

— Îți promit că n-o să pună piciorul în Cuddledown tot restul verii. Încearcă să scape din locul ăsta de ani de zile.

— Ce vrei să spui?

— Ei, spune Mirren voioasă, știi și tu. Tranca, tranca, cea mai puțin preferată dintre fiice, tranca, tranca, bucătăria e de rahat. De ce nu renovează bunicul? Și așa mai departe.

— Dar i-a cerut să renoveze?

Johnny se uită la mine ciudat.

— Nu-ți amintești?

— Are memoria varză, Johnny! țipă Mirren. Nu-și amintește nici jumătate din vara noastră numărul cincisprezece.

— Nu-și amintește? spune Johnny. Am crezut că…

— Nu, nu, taci din gură fix în clipa asta, latră Mirren. N-ai auzit ce ți-am spus?

— Când?

Johnny pare perplex.

— Noaptea trecută, spune Mirren. Ți-am spus ce ne-a zis mătușa Penny.

— Calmează-te, spune Johnny, aruncând cu o pernă în ea.

— Dar asta e o chestie importantă! Cum poți să nu fii atent?

Mirren arată de parcă e pe punctul de-a izbucni în plâns.

— Îmi pare rău, bine? spune Johnny. Gat, tu știai de Cadence că nu-și amintește, practic, mare parte din vara numărul cincisprezece?

— Știam, zice el.

— Vezi? spune Mirren. Gat a ascultat.

Simt că-mi ia foc fața. Mă uit în podea. Vreun minut, nimeni nu vorbește.

— E normal să nu-ți mai amintești unele lucruri când te lovești la cap foarte tare, spun în cele din urmă. Maică-mea v-a explicat?

Johnny râde nervos.

— Sunt surprinsă că v-a povestit mami, continui. Nu-i place să vorbească despre asta.

— Ne-a zis că ar trebui s-o iei încet și să-ți amintești în ritmul tău tot ce s-a întâmplat. Mătușile știu asta, zice Mirren. Și bunicul știe. Cei mici. Angajații. Absolut toată lumea de pe insulă știe asta, mai puțin Johnny, din câte se pare.

— Știam și eu, zice Johnny. Doar că nu știam toată povestea.

— Nu te fofila, răspunde Mirren, chiar nu-i momentul.

— E în regulă, îi spun lui Johnny. Nu te fofilezi. Ai avut doar un moment neinspirat. Sunt sigură că de-acum încolo o să fii mai mult decât inspirat.

— Întotdeauna am inspirație, spune Johnny, doar că nu de-aia de care vrea Mirren.

Gat zâmbește când aude că folosesc cuvântul neinspirat și mă lovește ușurel peste umăr.

Am luat-o de la capăt.

36.

Jucăm tenis. Johnny și cu mine câștigăm, dar nu fiindcă aș fi eu bună la ceva. El este un atlet excepțional, în timp ce Mirren are mai degrabă tendința să lovească și să danseze de bucurie, fără să-i pese dacă se mai și întoarce mingea. Gat nu se poate abține să nu râdă de ea, lucru care îl face, la rândul lui, să rateze.

— Cum a fost în Europa? întreabă Gat când ne îndreptăm înapoi spre Cuddledown.

— Taică-meu a mâncat cerneală de calamari.

— Și ce altceva?

Ajungem în curte și ne aruncăm rachetele de tenis pe verandă. Apoi ne întindem pe iarbă.

— Sincer, n-am prea multe de povestit, zic. Știi ce-am făcut cât timp taică-meu era la Colosseum?

— Ce?

— Am stat cu fața lipită de dalele podelei din baia de la hotel. Holbându-mă la piciorul unei toalete italienești de culoare albastră.

— Toaleta era albastră? întreabă Johnny, ridicându-se în fund.

— Numai ție îți stârnește mai mult interes o toaletă albastră decât monumentele Romei, mormăie Gat.

— Cadence, zice Mirren.

— Ce?

— Nu contează…

— Ce?

— Zici să nu ne pară rău pentru tine, dar apoi povestești cum te-ai uitat la piciorul toaletei! izbucnește ea. Mai mare mila. Ce-ar trebui să spunem?

— De asemenea, suntem invidioși pe tine că te-ai dus la Roma, zice Gat. Niciunul dintre noi n-a fost acolo.

— Eu vreau să mă duc la Roma! spune Johnny, întinzându-se la loc pe spate. Aș vrea atât de tare să văd toaletele alea albastre!

— Eu vreau să văd Băile lui Caracalla, spune Gat. Și să mănânc înghețată cu toate aromele posibile.

— Atunci du-te, spun.

— Nu-i chiar așa de simplu.

— Bine, dar ai putea să te duci, răspund. În timpul facultății sau după facultate.

Gat scoate un oftat.

— Ziceam doar așa, ce mișto că te-ai dus la Roma.

— Mi-aș fi dorit să fii și tu acolo, îi spun.

37.

— Ai fost pe terenul de tenis? mă întreabă mami. Am auzit mingile.

— Mai mult mă prosteam.

— N-ai mai jucat de-atâta timp. E minunat.

— Nu mai sunt în stare să servesc.

— Sunt foarte bucuroasă că te-ai apucat din nou. Dacă vrei să joci cu mine mâine, nu trebuie decât să-mi spui.

Își face iluzii. Nu m-am apucat din nou de tenis doar fiindcă am jucat într-o după-amiază, și sub nicio formă n-aș vrea să joc vreodată cu mami. Are obiceiul să se îmbrace în costum de tenis și să mă laude întruna, îmi spune să am grijă ba de una, ba de alta și mă pisează la cap până când încep să mă port urât cu ea.

— Vom vedea, îi spun. Cred că mi-am scrântit umărul.

Luăm cina afară, în grădina japoneză. Urmărim apusul la ora opt, adunați în grupuri, în jurul meselor mici. Taft și Will se reped la cotletele de porc de pe platou și le mănâncă cu mâinile.

— Ce animale sunteți, zice Liberty, strâmbând din nas.

— Și ce vrei să spui?

— Există furculițe pe lumea asta, spune Liberty.

— Există și fața ta pe lumea asta, zice Taft.

Johnny, Gat și Mirren au voie să mănânce la Cuddledown, fiindcă ei nu sunt invalizi. Și mamele lor nu simt nevoia să-i controleze. Mami nici măcar nu-mi dă voie să stau la masă cu adulții. Mă pune să stau la o masă separată, cu verișorii mei.

Râd toți și se tachinează la nesfârșit, vorbind cu gurile pline. Nu mai sunt atentă la ce spun. În schimb, le urmăresc pe mami și pe mătușile Carrie și Bess, adunate în jurul bunicului.

E o noapte pe care mi-o amintesc acum. Trebuie să se fi întâmplat cam la două săptămâni înainte de accident, în primele zile din iulie. Stăteam cu toții la masa cea lungă de pe peluza de la Clairmont. Pe verandă ardeau candele cu lămâiță. Cei mici își terminaseră burgerii și făceau roata pe iarbă. Noi mâncam pește-spadă la grătar cu sos de busuioc. Aveam pe masă și roșii galbene, și o tavă cu dovlecei cu crustă de parmezan. Gat își lipise piciorul de al meu pe sub masă. Eram amețită de atâta fericire.

Mătușile se jucau cu mâncarea, tăcute și purtându-se ceremonios una cu alta, ignorând urletele celor mici. Bunicul se lăsase pe spate, împreunându-și mâinile deasupra burții.

— Credeți că ar trebui să renovez casa din Boston? a întrebat el.

A urmat un moment de liniște.

— Nu, tată.

Mătușa Bess a vorbit prima.

— Ne place casa aia așa cum e.

— Întotdeauna te plângeai că te trage curentul în sufragerie, a spus bunicul.

Mătușa Bess s-a uitat în jur la surorile ei.

— Nu mă plâng.

— Nu-ți place cum e decorată, a continuat bunicul.

— Asta e adevărat.

Vocea lui mami a sunat gravă.

— O casă fără vârstă, a spus mătușa Carrie.

— Mi-ar fi de folos sfatul tău, știi asta, i-a spus bunicul mătușii Bess. Vrei să vii și să te uiți cu atenție? Și să-mi spui ce crezi?

— Eu…

Bunicul s-a lăsat în față.

— Aș putea la fel de bine s-o vând.

Cu toții știam că mătușa Bess își dorea casa de la Boston. Toate mătușile voiau casa de la Boston. Era o casă care valora patru milioane de dolari și toate crescuseră acolo. Dar mătușa Bess era singura care locuia în apropiere și singura care avea suficienți copii să umple dormitoarele.

— Tată, a spus mătușa Carrie pe un ton ascuțit. Nu poți s-o vinzi.

— Fac ce vreau eu, i-a răspuns bunicul, înțepând ultima roșie din farfurie și aruncându-și-o în gură. Prin urmare, îți place casa așa cum e, Bess? Sau ai vrea să o vezi renovată? Haide, nimănui nu-i plac oamenii care se mișcă după cum bate vântul!

— Mi-ar plăcea să fiu de ajutor cu orice schimbare ai vrea să faci, tată.

— Hai, te rog! a izbucnit mami. Ieri te plângeai cât de ocupată ești și acum vrei să renovezi casa de la Boston?

— Ne-a cerut ajutorul, a spus Bess.

— Ți-a cerut ție ajutorul. Pe noi ne scoți din ecuație, tată?

Mami se îmbătase.

Bunicul a început să râdă.

— Penny, liniștește-te.

— O să mă liniștesc după ce se împarte averea.

— Ne-ai înnebunit pe toți, a mormăit mătușa Carrie.

— Ce-ai spus? Nu vorbi în barbă.

— Te iubim, tată, a spus mătușa Carrie tare. Știu că a fost un an greu ăsta.

— Dacă înnebuniți, e alegerea voastră, a spus bunicul. N-aveți decât să vă adunați mințile. Doar n-o să las averea pe mâinile unor oameni nebuni.

Și iată-le pe mătuși acum, în vara numărul șaptesprezece. Aici, în grădina japoneză a Noii Clairmont, mami cu un braț în jurul mătușii Bess, care se întinde să-i taie mătușii Carrie o felie de tartă cu zmeură.

E o noapte frumoasă și într-adevăr suntem o familie frumoasă.

Nu-mi dau seama ce s-a schimbat.

38.

— Taft are un motto, îi spun lui Mirren.

E miezul nopții. Noi, Mincinoșii, jucăm Scrabble în sufrageria de la Cuddledown.

Genunchiul meu atinge coapsa lui Gat, deși nu sunt sigură că a observat. Tabla e aproape plină. Mi-a obosit creierul. Am numai litere proaste.

Mirren își rearanjează piesele cu mintea aiurea.

— Ce are Taft?

— Un motto, spun. Știi, cum are și bunicul. Nimănui nu-i plac oamenii care se mișcă după cum bate vântul.

— Nu sta în fundul galeriei, intonează Mirren.

— Nu te plânge niciodată și nu da explicații, spune Gat. Asta cred că e din Disraeli.

— A, da, asta îi place în mod special, zice Mirren.

— A, și nu accepta niciodată un refuz, adaug eu.

— Doamne, Cady! țipă Johnny. Pune odată un cuvânt ca să putem și noi să jucăm!

— Nu țipa la ea, Johnny, zice Mirren.

— Scuze, spune Johnny. Vrei, te rog frumos, frumușel, cu frișși cireașă în vârf, să construiești un cuvânt, fir-ar mama lui de Scrabble?

Genunchiul meu atinge coapsa lui Gat. Efectiv nu sunt în stare să mă gândesc. Pun un cuvânt scurt, care nu valorează mai nimic.

Johnny își etalează piesele.

— Drogurile nu-ți sunt prietene, anunț eu. Ăsta e mottoul lui Taft.

— Nu pot să cred, râde Mirren. Și de unde l-a cules?

— Poate că au avut vreo oră de educație împotriva drogurilor la școală. În afară de asta, gemenele s-au strecurat la mine în cameră și i-au zis că am un dulap plin de pastile, așa că a vrut să se asigure că nu sunt dependentă.

— Doamne, spune Mirren. Bonnie și Liberty sunt un dezastru. Cred că acum suferă de cleptomanie.

— Serios?

— Au luat pastilele de dormit ale maică-mii și niște bijuterii bătute în diamante. Habar n-am unde își imaginează ele că or să poarte cerceii ăia, astfel încât să nu le vadă. De asemenea, e doar o pereche de cercei, iar ele sunt două.

— Le-ai tras de urechi?

— Am încercat cu Bonnie. Dar sunt mai presus de ajutorul meu, spune Mirren.

Își rearanjează piesele.

— Îmi place ideea unui motto, continuă ea. Cred că un citat care să te inspire te poate ajuta să depășești momente grele.

— Ca de exemplu? întreabă Gat.

Mirren face o pauză. Apoi spune:

— Fii un pic mai bun decât trebuie.

Rămânem cu toții tăcuți. Cu neputință de contrazis.

Apoi Johnny zice:

— Nu mânca niciodată nimic mai mare decât propriul tău cur.

— Ai mâncat vreodată ceva mai mare decât curul tău? îl întreb.

Dă solemn din cap.

— Bine, Gat, spune Mirren. Care e mottoul tău?

— Nu am unul.

— Ei, haide.

— Bine, poate că am.

Gat se uită în jos la unghiile sale.

— Nu accepta un rău pe care poți să-l schimbi.

— Sunt de acord cu asta, spun eu.

Și sunt într-adevăr de acord.

— Eu nu sunt, zice Mirren.

— De ce nu?

— Sunt foarte puține lucruri pe care le poți schimba. Trebuie să accepți lumea așa cum e.

— Nu-i adevărat, spune Gat.

— Nu e mai bine să fii o persoană pașnică și relaxată? întreabă Mirren.

— Nu, răspunde Gat pe un ton hotărât. E mai bine să lupți împotriva răului.

— Nu mânca zăpadă galbenă, spune Johnny. Și ăsta-i un motto bun.

— Fă întotdeauna ce ți-e teamă să faci, spun. Ăsta e al meu.

— Ei, na, cine dracu’ spune asta? latră Mirren.

— Emerson, îi răspund. Cred.

Mă întind după un pix și îmi scriu citatul pe dosul mâinilor.

Stânga: Fă întotdeauna ce. Dreapta: ți-e teamă să faci. Scrisul e înclinat pe mâna dreaptă.

— Emerson e atât de plicticos, spune Johnny.

Îmi ia pixul și își scrie pe mâna stângă: NU ZĂPADĂ GALBENĂ.

— Iată, spune el, arătându-ne rezultatul. Ar trebui să fie de ajutor.

— Cady, serios acum. Nu ar trebui să facem întotdeauna ce ne e teamă să facem, spune Mirren cu înflăcărare. N-ar trebui s-o facem niciodată.

— De ce nu?

— Ai putea să mori. Ai putea să te rănești. Dacă ești îngrozită, atunci probabil că ai un motiv bun. Ar trebui să ai încredere în propriile instincte.

— Și atunci, care e filosofia ta de viață? o întreabă Johnny. Să fii o găină uriașă?

— Da, spune Mirren. Asta și chestia cu bunătatea de care am vorbit mai devreme.

39.

Mă duc după Gat când urcă la etaj. Îl urmăresc pe holul lung, îl apuc de mână și îmi lipesc buzele de ale lui.

Asta îmi era teamă să fac, așa că o fac.

Mă sărută la rândul lui. I se împletesc degetele cu ale mele și mă ia cu amețeală, el mă ține să nu cad și dintr-odată totul e clar, totul e minunat din nou. Sărutul nostru preschimbă lumea în cenușă. Suntem doar noi doi și nimic altceva nu mai contează.

Apoi Gat se retrage.

— N-ar trebui să fac asta.

— De ce nu?

Mâna lui încă o ține pe a mea.

— Nu că n-aș vrea, ci fiindcă…

— Am crezut că am luat-o de la capăt. Nu asta înseamnă?

— Sunt vraiște.

Gat face un pas în spate și se reazemă de perete.

— Ce conversație plină de clișee purtăm! Nu știu ce altceva să spun.

— Explică.

O pauză. Apoi:

— Nu mă cunoști.

— Explică, repet.

Gat își cuprinde capul cu mâinile. Stăm acolo, amândoi sprijinindu-ne de perete în întuneric.

— Bine. Uite o parte doar, îmi șoptește în cele din urmă. N-ai întâlnit-o niciodată pe maică-mea. N-ai fost niciodată la mine în apartament.

Asta e adevărat. Nu l-am văzut pe Gat nicăieri altundeva decât la Beechwood.

— Simți că mă cunoști, Cady, dar nu m-ai văzut decât așa cum sunt când vin aici, spune. Nu e… pur și simplu, nu e deloc tabloul complet. Nu știi cum arată dormitorul meu, a cărui fereastră dă spre o gură de aerisire, nu știi cum gătește maică-mea curry, ce colegi am la școală, ce facem de sărbători. Cunoști partea din mine care vine aici, pe insula asta, unde toată lumea e bogată, cu excepția mea și a servitorilor. Unde toată lumea e albă, cu excepția mea, a lui Ginny și a lui Paulo.

— Cine sunt Ginny și Paulo?

Gat se lovește cu pumnul în palmă.

— Ginny face curățenie, iar Paulo este grădinarul. Nu le știi nici măcar numele – și ei muncesc aici vară după vară. Asta e ceea ce vreau să spun, în parte.

Mă înroșesc la față de rușine.

— Îmi pare rău.

— Dar măcar ai vrea să vezi imaginea întreagă? întreabă Gat. Ai putea s-o înțelegi?

— N-ai cum să afli, decât dacă mă pui la încercare, îi spun. N-am auzit nimic de tine de-o veșnicie.

— Știi ce reprezint eu pentru bunicul tău? Ce-am fost dintotdeauna?

— Ce?

— Heathcliff. Din La răscruce de vânturi. Ai citit-o?

Dau din cap că nu.

— Heathcliff este un băiat de țigani, care ajunge să fie luat în casă și crescut de-o familie de neprihăniți, pe nume Earnshaw. Heathcliff se îndrăgostește de Catherine. Și ea îl iubește – dar crede totodată că nu e bun de nimic, din cauza trecutului pe care îl are. Iar restul familiei e de acord cu ea.

— Nu e deloc ce simt eu.

— Heathcliff nu poate face nimic să convingă familia Earnshaw că e suficient de bun. Dar nu renunță. Pleacă, se instruiește, devine un gentleman. Cu toate astea, ei îl tratează ca pe un animal.

— Și?

— Și până la urmă, fiindcă povestea e tragică, Heathcliff devine cel pe care-l văd ei, înțelegi? Devine o brută. Răul din el iese la iveală.

— Eu auzisem că e o poveste de dragoste.

Gat scutură din cap.

— Oamenii ăia se poartă oribil unii cu alții.

— Și tu zici că bunicul crede că tu ești Heathcliff?

— Sunt convins, spune Gat. O brută, dincolo de înfățișarea plăcută, o brută care-i trădează încrederea și bunătatea pe care mi-o arată lăsându-mă să vin pe această insulă în fiecare an – l-am trădat seducând-o pe Catherine a lui, pe Cadence a lui. Iar pedeapsa mea este să devin monstrul pe care l-a văzut dintotdeauna în mine.

Rămân tăcută.

Și Gat rămâne tăcut.

Întind mâna și-l ating. Simpla atingere a brațului său învelit în tricoul subțire de bumbac mă face să vreau dureros de tare să-l sărut.

— Știi ce e înspăimântător? spune Gat, fără să se uite la mine. Înspăimântător e faptul că până la urmă are dreptate.

— Nu, n-are dreptate.

— O, ba da, are.

— Gat, așteaptă…

Dar Gat se duce în camera lui și închide ușa.

Rămân singură pe holul întunecat.

40.

A fost odată ca niciodată un rege care avea trei fiice frumoase. Fetele au crescut, făcându-se mândre și luminoase ca ziua cea lungă. Toate trei s-au bucurat de căsătorii reușite, însă sosirea pe lume a primului nepot a fost o mare dezamăgire. Prințesa cea mai mică născuse o fiică atât de mică, încât mama ei o ținea într-un buzunar, unde nimeni n-o putea descoperi. În cele din urmă, au venit pe lume și nepoți de mărimi obișnuite, iar regele și regina au uitat de tot de existența micii prințese.

Când prințesa prea mică a mai crescut un pic, își petrecea mare parte din zile și nopți aproape fără să-și părăsească patul ei cel mic. Nici n-avea prea multe motive să se trezească, atât de singură era.

Într-o zi, s-a aventurat până în biblioteca de la palat și a descoperit încântată cât de minunate erau cărțile drept companie. Și așa a început să se ducă la bibliotecă foarte des. Într-o dimineață, în timp ce citea, a apărut pe masă un șoarece. Stătea ridicat în două lăbuțe și purta o vestuță verde de catifea. Avea mustățile curate și blana cafenie. Citești la fel ca mine”, i-a spus el, plimbându-te de colo-colo pe fiecare pagină”. Apoi a făcut un pas în față și o plecăciune.

Șoarecele a fermecat-o pe mica prințesă povestindu-i despre aventurile sale. I-a povestit despre troli care furau picioarele oamenilor și zei care-i abandonau pe cei săraci. Punea întrebări despre univers și se afla în permanență în căutare de răspunsuri. Credea că rănile au nevoie de atenție. În schimb, prințesa îi spunea șoarecelui basme, îi desena portrete pixelate și îi făcea mici schițe în creion. Râdea și discuta în contradictoriu cu el. Pentru prima dată, simțea că se trezise la viață.

Nu după mult timp, se iubeau nespus unul pe altul.

Dar când prințesa a vrut să-și prezinte pretendentul în fața familiei, a întâmpinat greutăți. E doar un șoarece!”, a strigat regele cu dispreț, în timp ce regina a scos un țipăt și a fugit speriată din sala tronului. Într-adevăr, întregul regat, de la capete încoronate la servitori, îl privea pe șoarecele pretendent cu suspiciune. Le crea tuturor o stare neplăcută de nesiguranță. E nefiresc”, spunea lumea. Un animal să se prefacă a fi om.”

Prințesa cea mică n-a șovăit. Împreună cu șoarecele, a părăsit palatul și au călătorit departe, tot mai departe. Într-o țară străină unde s-au căsătorit și și-au făcut o casă numai a lor, pe care au umplut-o cu cărți și ciocolată, și unde au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Dacă vrei să trăiești în locuri unde oamenilor nu le e frică de șoareci, trebuie să renunți la palate.

41.

Un uriaș mânuiește un fierăstrău ruginit. Fredonează plin de vioiciune, în timp ce-mi feliază fruntea, ajungând la mintea din spatele ei.

Am mai puțin de patru săptămâni la dispoziție să aflu adevărul.

Bunicul mă botează Mirren.

Gemenele fură pastile de dormit și cercei cu diamante.

Mami s-a certat cu mătușile din cauza casei de la Boston.

Mătușa Bess urăște Cuddledownul.

Mătușa Carrie bântuie insula noaptea.

Will are coșmaruri.

Gat este Heathcliff.

Gat crede că nu-l cunosc.

Și poate că are dreptate.

Iau pastilele. Beau apă. Camera se întunecă.

Mami stă în pragul ușii, privindu-mă. Nu vorbesc cu ea.

Zac în pat două zile. Din când în când, durerea ascuțită se mai potolește, transformându-se într-o migrenă obișnuită. Atunci, dacă sunt singură, mă ridic și scriu pe mănunchiurile de bilețele de deasupra patului meu. Mai mult întrebări decât răspunsuri.

În ziua în care mă simt mai bine, bunicul vine la Windemere, dimineața devreme. Poartă pantaloni albi de in și o haină albastră lejeră. Eu am pe mine pantaloni scurți și un tricou. Sunt în curte, jucându-mă cu câinii. Mami s-a dus deja la Noua Clairmont.

— Vreau să merg în Edgartown, spune bunicul, scărpinându-l pe Bosh între urechi. Vii cu mine? Dacă nu te deranjează compania unui bătrân.

— Nu știu, glumesc eu. Sunt atât de ocupată cu mingile astea pline de bale. S-ar putea să-mi ia toată ziua.

— Te duc la librărie, Cady. Îți iau și cadouri, cum făceam pe vremuri.

— Dar niște ciocolată de casă?

Bunicul începe să râdă.

— Sigur, ciocolată de casă.

— Mami ți-a sugerat să mă iei și pe mine?

— Nu, răspunde el, scărpinându-și un smoc alb de păr. Dar lui Bess nu-i place să conduc șalupa singur. Zice că-i e teamă să nu mă rătăcesc.

— Nici eu n-am voie să conduc șalupa.

— Știu, spune el, ridicând cheile. Dar Bess și Penny nu sunt șefii aici. Eu sunt.

Ne hotărâm să luăm micul dejun în oraș. Vrem să scoatem șalupa din docul de la Beechwood înainte ca mătușile să prindă de veste.

Edgartown este un sătuc cu ieșire la ocean, adorabil, din Martha’s Vineyard. Ne ia douăzeci de minute să ajungem acolo. E tot numai gărdulețe albe și case albe de lemn cu grădini pline de flori. Magazinele vând suvenire pentru turiști, înghețată, haine scumpe, bijuterii de valoare. Șalupele pleacă din port în excursii de pescuit sau în croaziere.

Bunicul pare să-și fi recăpătat dispoziția de pe vremuri. Azvârle cu bani în stânga și-n dreapta. Mă tratează cu o cafea espresso și croissant la o mică patiserie cu taburete înalte așezate în dreptul ferestrei, apoi încearcă să-mi cumpere câteva cărți la librăria din Edgartown. Când refuz cadoul, dă din cap nemulțumit de proiectul meu în care vreau să scap de lucruri, însă nu începe să-mi țină discursuri. În schimb, îmi cere să-l ajut să aleagă cadouri pentru cei mici și o carte cu aranjamente florale pentru Ginny, administratoarea. Dăm o comandă imensă la Murdick’s Fudge: ciocolată simplă, ciocolată cu nuci, unt de arahide și un amestec cu zahăr brun, frișși nuci.

Plimbându-ne printr-o galerie de artă, ne întâlnim cu avocatul bunicului, un individ sever, grizonant, pe nume Richard Thatcher.

— Deci aceasta este Cadence cea dintâi, spune Thatcher, scuturându-mi mâna. Am auzit o mulțime de lucruri despre tine.

— El se ocupă de avere, îmi zice bunicul, în chip de explicație.

— Primul nepot, spune Thatcher. Nu există nimic care să semene cu sentimentul ăsta.

— În plus, fata asta are capul pe umeri, zice bunicul. Sângele familiei Sinclair, se cunoaște.

Vorbitul în fraze de împrumut – bunicul mereu face așa. „Nu te plânge niciodată și nu da explicații.” „Nu accepta niciodată un refuz.” Dar mă calcă pe nervi să-l aud vorbind astfel despre mine. Am capul pe umeri? Capul meu cel adevărat e varză în nenumărate feluri demonstrate clinic – și jumătate din mine se trage din trădătoarea familie Eastman. Nu voi merge la facultate anul viitor; am renunțat la toate sporturile la care obișnuiam să mă antrenez și la toate cluburile din care făceam parte, mă droghez cu Percocet jumătate din timp și nici măcar nu sunt drăguță cu verișorii mei cei mici.

Și totuși, chipul bunicului strălucește de mândrie când vorbește despre mine și, cel puțin azi, știe că eu nu sunt Mirren.

— Seamănă cu tine, spune Thatcher.

— Nu-i așa? Doar că ea e frumoasă.

— Mulțumesc, spun. Dar pentru o asemănare deplină ar trebui să-mi tapez părul.

Asta îl face pe bunicul să zâmbească.

— Stă așa din cauză că am venit cu șalupa, îi explică el lui Thatcher, și nu mi-am luat pălărie.

— Întotdeauna îi stă ridicat în smocuri, îi spun eu lui Thatcher.

— Știu, răspunde el.

Bărbații își strâng mâna, iar bunicul mă ia de braț în timp ce părăsim galeria.

— A avut grijă de tine cum trebuie, îmi spune.

— Domnul Thatcher?

Dă din cap.

— Dar nu-i spune mamei tale. Iar o să-mi ridice toată casa în cap.

42.

În drum spre casă, mă năpădește încă o amintire.

Vara numărul cincisprezece, o dimineață la începutul lui iulie. Bunicul făcea espresso în bucătăria de la Clairmont. Eu mâncam niște pâine prăjită cu gem. Nu eram decât noi doi.

— Îmi place gâsca aia, am spus, arătând cu degetul.

Pe bufet stătea așezată o statuetă de culoarea untului, reprezentând o gâscă.

— Stă acolo de când tu, Johnny și Mirren aveați vreo trei ani, a zis bunicul. Din anul în care Tipper și cu mine am fost într-o excursie în China, a continuat, chicotind. A cumpărat o mulțime de obiecte de artă. Aveam cu noi un ghid – o specialistă în artă.

Apoi bunicul a venit lângă prăjitorul de pâine și mi-a șterpelit felia pe care o pregătisem pentru mine.

— Hei! am obiectat eu.

— Ssst, eu sunt bunicul. Eu pot să iau pâinea prăjită oricând vreau.

S-a așezat, cu cana de cafea în față și și-a întins unt pe felia de pâine.

— Fata asta specialistă în artă, a continuat el, ne-a dus prin magazine de antichități și ne-a ajutat cu casele de licitații. Vorbea patru limbi străine. Și când te uitai la ea, abia dacă o remarcai. O fetiță chungheză mică și subțirică.

— Nu mai spune chungheză!

Nu m-a băgat în seamă.

— Tipper cumpăra niște bijuterii și, la un moment dat, i-a venit ideea să cumpere niște sculpturi cu animale pentru casele de aici.

— Asta include și broscoiul de la Cuddledown?

— Sigur, broscoiul de fildeș, mi-a spus bunicul. Și am cumpărat și doi elefanți, știu cum sună asta.

— Care sunt la Windemere.

— Și niște maimuțe pentru Red Gate. Erau patru maimuțe.

— Dar fildeșul nu este ilegal? l-am întrebat.

— Ah, în unele locuri. Dar poți să faci rost de fildeș. Bunicii tale îi plăcea teribil. Și mai călătorise în China în copilărie.

— Sunt colții de elefant?

— Da. Sau de rinocer.

Așa era bunicul pe vremea aceea. Cu părul lui alb încă des și chipul brăzdat de riduri adânci, din pricina atâtor zile petrecute pe iaht. Și fălcile zdravene, ca o vedetă de film ajunsă la bătrânețe.

Poți să faci rost, îmi spusese, vorbind despre fildeș.

Unul dintre mottourile lui: „Nu accepta niciodată un refuz”.

Întotdeauna mi se păruse un mod eroic de a-ți duce viața. Ne-o spunea de câte ori ne sfătuia să ne urmăm ambițiile. Când îl încuraja pe Johnny să se antreneze pentru maraton sau când am pierdut eu premiul la concursul de lectură în clasa a șaptea. Era ceva ce spunea atunci când vorbea despre planurile de afaceri și despre cum o convinsese pe bunica să se mărite cu el. „Am cerut-o de patru ori, înainte să accepte”, ne spunea întotdeauna, repovestind una dintre legendele sale favorite ale familiei Sinclair. „I se urâse deja, a acceptat numai ca să-mi închidă gura.”

Acum, la micul dejun, privindu-l în timp ce-mi mânca pâinea prăjită, acel „Nu accepta niciodată un refuz” aducea cu atitudinea unui individ privilegiat căruia nu-i păsa cine suferă, atâta timp cât nevastă-sa avea parte de statuetele drăguțe cu care dorea să-și decoreze casele de vacanță.

M-am dus și am luat gâsca.

— Oamenii n-ar trebui să cumpere fildeș, am spus. Este ilegal. Gat citea zilele trecute despre…

— Nu-mi spune ce citește băiatul ăla, s-a răstit bunicul. Sunt deja informat. Primesc toate ziarele.

— Scuze. Dar m-a făcut să mă gândesc…

— Cadence.

— Ai putea să scoți statuetele la licitație și să donezi banii pentru conservarea rezervațiilor naturale.

— Atunci n-aș mai avea statuetele. Îi erau foarte dragi lui Tipper.

— Dar…

— Nu-mi spune mie ce să fac cu banii, Cady. Nu sunt banii tăi, a lătrat la mine.

— OK.

— Nu-ți permit să-mi spui cum să scap de lucrurile care-mi aparțin. M-am făcut înțeles?

— Da.

— Niciodată.

— Da, bunicule.

Mi-a venit să apuc gâsca și să o arunc în celălalt capăt al încăperii.

Am strâns pumnii.

Era prima dată când vorbeam despre bunica Tipper de la moartea ei.

După ce ne întoarcem la doc, bunicul ancorează și leagă șalupa.

— Încă ți-e dor de bunica? îl întreb în timp ce ne îndreptăm spre Noua Clairmont. Fiindcă mie mi-e dor. Nu vorbim niciodată despre ea.

— O parte din mine a murit odată cu ea, îmi spune. Partea cea mai bună.

— Crezi? îl întreb.

— Asta-i tot ce am de zis, răspunde bunicul.

43.

Îi găsesc pe Mincinoși în curtea de la Cuddledown. Pe iarbă sunt împrăștiate rachete de tenis și sticle de băutură, ambalaje de mâncare și prosoape de plajă. Toți trei stau întinși pe niște pături, purtând ochelari de soare și mâncând chipsuri.

— Te simți mai bine? întreabă Mirren.

Fac semn din cap că da.

— Ne-a fost dor de tine.

S-au dat cu ulei de bebeluși pe tot corpul. Două flacoane zac în iarbă.

— Nu vă e teamă că v-ați putea arde? întreb.

— Nu mai cred în utilitatea loțiunii pentru plajă, spune Johnny.

— A ajuns la concluzia că oamenii de știință sunt corupți și toată industria loțiunilor de plajă este frauduloasă și producătorii nu vor decât să facă bani, spune Mirren.

— Ați văzut vreodată cum arată arsurile provocate de soare? întreb. Pielea face pur și simplu bășici.

— E o idee tâmpită, zice Mirren. Ne ieșim din minți de plictiseală, asta-i tot – dar în timp ce vorbește își întinde o groază de ulei de bebeluș pe brațe.

Mă așez lângă Johnny.

Desfac o pungă de chipsuri cu aromă de friptură.

Mă holbez la pieptul lui Gat.

Mirren citește cu voce tare un pasaj dintr-o carte despre Jane Goodall.

Ascultăm niște muzică pe iPhone-ul meu, însă boxele se aud spart.

— Și încă o dată, de ce nu mai crezi în utilitatea loțiunilor de plajă? îl întreb pe Johnny.

— Este o conspirație, spune el. Se vinde foarte multă loțiune de care nimeni nu are nevoie.

— Aha.

— N-o să mă ard, spune el. Vei vedea.

— Dar de ce îți dai cu ulei pentru bebeluși?

— Ah, asta nu face parte din experiment, spune Johnny. Îmi place să fiu cât mai unsuros cu putință tot timpul.

Gat mă găsește în bucătărie. Caut ceva de mâncare. Nu prea avem multe.

— Ultima dată când te-am văzut a fost din nou un moment neinspirat, spune. Acum două nopți, pe hol…

— Da.

Îmi tremură mâinile.

— Îmi pare rău.

— E în regulă.

— Putem s-o luăm iar de la capăt?

— Nu putem s-o luăm de la capăt în fiecare zi, Gat.

— De ce nu?

Dintr-un salt, se așază pe blatul de bucătărie.

— Poate că asta e o vară în care ne acordăm cu toții câte o a doua șansă.

— A doua, sigur. Dar mai mult de-atât devine ridicol.

— Atunci hai să ne purtăm normal, spune el, cel puțin azi. Hai să ne prefacem că nu sunt o catastrofă și că tu nu ești supărată. Să ne purtăm ca și cum am fi prieteni și să uităm ce s-a întâmplat.

Nu vreau să mă prefac.

Nu vreau să fim prieteni.

Nu vreau să uit. Dimpotrivă, încerc să-mi amintesc.

— Doar pentru o zi sau două, până când lucrurile încep să se miște firesc din nou, spune Gat, observându-mi ezitarea. O să stăm împreună până când nu mai contează așa de mult povestea asta.

Vreau să știu totul, să înțeleg totul. Vreau să-l țin pe Gat aproape de mine, să-mi trec mâinile peste corpul lui și să nu-l mai las niciodată să plece. Dar probabil că ăsta e singurul fel în care am putea începe.

Poartă-te normal în clipa asta. Fix în clipa asta.

Pentru că ești. Pentru că poți fi.

— Am învățat cum să fac asta, spun.

Îi întind punga cu ciocolată de casă pe care am cumpărat-o împreună cu bunicul din Edgartown și felul în care i se luminează chipul când vede ciocolata îmi face inima să bată mai tare.

44.

A doua zi, Mirren și cu mine plecăm cu șalupa în Edgartown, fără să mai cerem voie.

Băieții nu vor să vină. Se duc cu caiacele.

Eu conduc și Mirren își lasă mâna să alunece în apă.

Mirren are pe ea doar sutienul de la costumul de baie cu un imprimeu cu margarete și o fustă scurtă de blugi. Ne plimbăm pe trotuarele cu piatră cubică din Edgartown, iar ea îmi vorbește despre Drake Loggerhead și cum se simte în timp ce are „relații sexuale” cu el. Așa se exprimă de fiecare dată, iar felul în care se simte are de-a face cu parfumul trandafirilor sălbatici amestecat cu senzația pe care o ai într-un carusel sau cu exploziile de artificii.

Vorbește, de asemenea, despre hainele pe care vrea să și le cumpere pentru anul întâi la Pomona, despre filmele pe care vrea să le vadă și despre planurile pe care are de gând să le ducă la îndeplinire vara asta – cum ar fi, să găsească un loc pe Vineyard unde să călărească și să înceapă din nou să facă înghețată. Sincer, nu se oprește din flecăreală vreo jumătate de oră.

Mi-ar plăcea să am viața ei. Un iubit, planuri, facultate în California. Mirren are drept destinație un viitor luminos, în timp ce eu mă întorc la Academia Dickinson pentru încă un an de zăpadă și sufocare.

Îmi cumpăr un pachet mic de ciocolată de casă de la Murdick’s, deși mai am puțină de ieri. Ne așezăm pe o bancă la umbră, iar Mirren încă vorbește.

Îmi mai vine o amintire în cap.

Vara numărul cincisprezece. Mirren stătea așezată lângă Taft și Will pe treptele localului nostru favorit din Edgartown, unde se vindeau crabi. Băieții aveau fiecare câte o morișcă de vânt din plastic în culorile curcubeului. Taft mâncase mai devreme ciocolată de casă și se mânjise pe toată fața. O așteptam pe mătușa Bess, fiindcă îi luase pantofii lui Mirren. Nu puteam să intrăm în local fără ei.

Mirren avea picioarele murdare și unghiile vopsite în albastru.

Așteptam de ceva vreme, când a apărut Gat, care tocmai ieșise dintr-un magazin din josul străzii. Avea un teanc de cărți sub braț. A luat-o la goană spre noi în mare viteză, de parcă s-ar fi grăbit, în mod ridicol, să ne prindă, deși noi stăteam pe loc.

Apoi s-a oprit brusc. Cartea din vârful teancului era Ființa și neantul de Sartre. Gat încă avea cuvintele scrise pe dosul mâinilor. La recomandarea bunicului nostru.

Gat a făcut o plecăciune cu stângăcie, prostindu-se, apoi mi-a trântit în brațe cartea de la fundul teancului: un roman de Jaclyn Moriarty. Toată vara citisem cărțile ei.

Am deschis cartea la pagina cu titlul. Avea o dedicație. Pentru Cady, cu de toate și de toate. Gat.

— Îmi amintesc cum am așteptat să ți se aducă pantofii ca să putem intra în localul ăla unde serveau raci, îi spun lui Mirren.

Acum s-a oprit din vorbit și se uită la mine așteptând continuarea.

— Moriștile de vânt, spun. Gat dându-mi o carte.

— Deci începi să-ți amintești, spune Mirren. E minunat!

— Mătușile s-au certat din cauza moștenirii.

Mirren ridică din umeri.

— Un pic.

— Iar eu și cu bunicul am avut o discuție în contradictoriu despre statuetele lui de fildeș.

— Da, am vorbit despre asta atunci.

— Spune-mi ceva.

— Ce?

— De ce a dispărut Gat după ce am avut eu accidentul?

Mirren își răsucește o șuviță de păr.

— Nu știu.

— S-a întors la Raquel?

— Nu știu.

— Ne-am certat? Am făcut ceva rău?

— Nu știu, Cady.

— S-a supărat pe mine acum câteva nopți. Fiindcă nu știam cum îi cheamă pe angajații noștri. Și fiindcă nu i-am văzut niciodată apartamentul din New York.

Urmează un moment de tăcere.

— Are motive întemeiate să fie furios, spune Mirren în cele din urmă.

— Ce-am făcut?

Mirren oftează.

— N-ai cum s-o dregi.

— De ce nu?

Dintr-odată Mirren se îneacă. Începe să icnească, de parcă ar fi pe punctul de-a vomita. Se apleacă de la mijloc, are pielea umedă și palidă.

— Ești bine?

— Nu.

— Te pot ajuta cu ceva?

Nu-mi răspunde.

Îi întind o sticlă cu apă. O ia. Bea încet.

— Am cam exagerat. Trebuie să ne întoarcem la Cuddledown. Acum.

Are ochii sticloși. Țin mâna întinsă. Are pielea transpirată și pare să fie nesigură pe picioare. Mergem în liniște până în port, unde am ancorat șalupa cea mică.

Mami n-a observat că lipsește barca, însă vede punga cu ciocolată, când le-o întind lui Taft și lui Will.

Îmi ține un discurs. La nesfârșit. Tranca, tranca. Neinteresant.

N-am voie să părăsesc insula fără permisiunea ei.

N-am voie să părăsesc insula fără supravegherea unui adult.

N-am voie să conduc vehicule atâta timp cât sunt sub efectul medicației.

Nu pot să fiu atât de tâmpită pe cât mă comport, nu-i așa?

Murmur scuzele pe care vrea să le audă maică-mea. Apoi o iau la fugă spre Windemere și scriu tot ce-mi amintesc – localul cu raci, moriștile, picioarele murdare ale lui Mirren pe treptele de lemn, cartea pe care mi-a dat-o Gat – toate pe hârtia liniată de deasupra patului meu.

45.

În a doua săptămână la Beechwood, descoperim acoperișul de la Cuddledown. E ușor de urcat pe el, însă n-am făcut-o niciodată, fiindcă ar fi însemnat să ne cățărăm pe fereastra de la dormitorul mătușii Bess.

Acoperișul e îngrozitor de rece noaptea, dar în timpul zilei, de acolo se văd minunat insula și marea dincolo de ea. Pot să văd peste copacii care înconjoară Cuddledownul până la Noua Clairmont, cu grădina sa japoneză. Pot să văd și înăuntrul casei, fiindcă cele mai multe dintre camerele de la parter au ferestrele din podea până în tavan. Se vede și un pic din Red Gate, apoi în cealaltă direcție, dincolo de Windemere, până în golf.

În prima după-amiază aranjăm mâncarea pe o pătură veche pentru picnic. Mâncăm cornuri dulci și brânză topită din niște cutii mici de lemn. Fructe de pădure în cutii verzi de carton. Avem sticle reci de limonadă acidulată.

Ne propunem să venim aici în fiecare zi. Toată vara. Acoperișul ăsta e cel mai mișto loc din lume.

— Dacă mor, spun în timp ce admirăm priveliștea, vreau să spun, când o să mor, aruncați-mi cenușa în apă pe plaja cea mică. Apoi, când vi se face dor de mine, puteți să veniți aici, să vă uitați în jos și să vă gândiți ce ființă minunată eram.

— Sau am putea să coborâm și să înotăm prin tine, spune Johnny. Dacă ne-ar fi foarte dor de tine.

— Îh.

— Tu ești cea care ai vrut să fii aruncată în apă pe plaja cea mică.

— Tot ce voiam să spun este că îmi place aici. E un loc minunat să-ți fie aruncată cenușa.

— Da, spune Johnny. Ar fi un loc minunat.

Mirren și Gat au rămas tăcuți, mâncând ciocolată tăvălită prin praf de alune, dintr-un castron albastru de ceramică.

— Asta e o conversație nasoală, spune Mirren.

— E în regulă, zice Johnny.

— Eu nu mi-aș dori să-mi fie aruncată cenușa aici, spune Gat.

— De ce nu? întreb. Am putea să fim toți împreună pe plaja cea mică.

— Și cei mici să înoate prin noi! țipă Johnny.

— Mă faci să vomit, se răstește Mirren.

— De fapt, nu e chiar așa de diferit de toate momentele în care am făcut pipi acolo, spune Johnny.

— Aoleu!

— Ei, haide, toată lumea face pipi acolo.

— Eu nu, spune Mirren.

— Ba da, și tu, răspunde el. Dacă apa de pe plaja cea mică nu s-a transformat în pipi până acum, după ani și ani în care am făcut toți pipi acolo, câteva fire de cenușă n-au ce să mai strice.

— Voi vă gândiți vreodată la înmormântarea voastră? întreb.

— Ce vrei să spui?

Johnny strâmbă din nas.

— Știți și voi, în Aventurile lui Tom Sawyer, când toată lumea crede că Tom și Huck și… cum îl cheamă pe celălalt?

— Joe Harper, spune Gat.

— Da, lumea crede că Tom, Huck și Joe Harper au murit. Băieții se duc la propria lor înmormântare și ascultă toate amintirile frumoase pe care le au oamenii din oraș despre ei. După ce am citit partea asta, am început să mă gândesc și eu la înmormântarea mea. Cum ar fi ce fel de flori vreau și unde să-mi fie vărsată cenușa. Și elogiul, de asemenea, care să spună cât de minunată eram, ireal de minunată, și cum am câștigat Premiul Nobel și Olimpiada.

— La ce ai câștigat Olimpiada? întreabă Gat.

— Poate la handbal.

— Se joacă și handbal la Olimpiadă?

— Da.

— Dar măcar joci handbal?

— Încă nu.

— Mai bine să te-apuci atunci.

— Majoritatea oamenilor își plănuiesc nunțile, spune Mirren. Eu aveam obiceiul ăsta.

— Băieții nu-și plănuiesc nunțile, zice Johnny.

— Dacă m-aș mărita cu Drake, aș avea numai flori galbene, spune Mirren. Flori galbene peste tot. Și o rochie galbenă primăvăratică, de fapt ca o rochie normală de nuntă, numai că galbenă. Iar el ar purta un brâu galben.

— Ar trebui să te iubească foarte, foarte, foarte tare ca să poarte un brâu galben, îi spun.

— Da, zice Mirren. Drake ar face-o.

— Să vă spun ce n-o să vreau eu la înmormântarea mea, zice Johnny. Nu vreau o grămadă de newyorkezi dintr-ăia din lumea artei, care nici nu mă cunosc, dar se fâțâie printr-o sală de recepții de tot rahatul.

— Eu nu vreau oameni religioși, vorbind despre un Dumnezeu în care nu cred, spune Gat.

— Sau un grup de fătuci false, prefăcându-se că sunt atât de întristate și apoi ducându-se la toaletă să-și dea cu luciu de buze și să-și aranjeze părul, spune Mirren.

— Doamne, glumesc eu, sună de parcă nu v-ar plăcea înmormântările.

— Serios, Cady, zice Mirren. Ar trebui să-ți plănuiești nunta, nu înmormântarea. Nu fi morbidă.

— Și dacă n-o să mă căsătoresc niciodată? Dacă nu vreau să mă căsătoresc?

— Atunci plănuiește recepția de la lansarea cărții tale. Sau de la inaugurarea unei galerii de artă.

— Are de gând să câștige Olimpiada și Premiul Nobel, spune Gat. Poate să organizeze petreceri pentru astea.

— OK, bine, spun. Hai să plănuim petrecerea Olimpiadei la handbal. Dacă asta o să vă facă fericiți.

Și ne apucăm. Mingi de handbal de ciocolată învelite în glazură de culoare albastră. O rochie de aur pentru mine. Cupe de șampanie cu mingiuțe aurii înăuntru. Discutăm dacă oamenii poartă ochelari ciudați de protecție și pentru handbal, cum se poartă la racquetball, și ajungem la concluzia că, de dragul petrecerii noastre, vor purta. Toți invitații vor purta ochelari auriți de handbal pe toată durata petrecerii.

— Dar tu o să joci într-o echipă de handbal? întreabă Gat. Vreau să spun, vorbim de un echipaj întreg de zeițe amazoane sărbătorind victoria împreună cu tine? Sau ai câștigat Olimpiada de una singură?

— Habar n-am.

— Chiar e cazul să te pui la punct cu handbalul ăsta, zice Gat. Sau n-o să câștigi niciodată aurul. Va trebui să regândim toată petrecerea în cazul în care câștigi doar argintul.

În ziua aia, viața e frumoasă.

Noi patru, Mincinoșii, am existat dintotdeauna.

Vom exista întotdeauna.

Indiferent ce se va întâmpla când vom merge la facultate, când vom îmbătrâni, cum ne vom construi viețile. Indiferent dacă Gat și cu mine vom fi împreună sau nu. Indiferent unde vom ajunge, vom putea întotdeauna să ne adunăm pe acoperișul de la Cuddledown și să privim marea.

Este insula noastră. Aici, într-un fel, vom fi întotdeauna tineri.

46.

Zilele care urmează sunt ceva mai întunecate. Mincinoșii nu vor să meargă nicăieri. Mirren are roșu în gât și o doare tot corpul. Stă mai mult la Cuddledown. Face desene ca să le agațe pe holuri și lipește șiruri de scoici pe marginea blatului de bucătărie. Se adună maldăre de vase în chiuvetă și pe măsuța de cafea. DVD-urile și cărțile stau în teancuri precare prin toată sufrageria. Paturile zac nefăcute și băile au prins un miros umed, de mucegai.

Johnny mănâncă brânză cu degetele și se uită la comedii britanice la televizor. Într-o zi adună un șir de pliculețe vechi de ceai, care zemuiesc, și le aruncă într-o cană cu suc de portocale.

— Ce faci? îl întreb.

— Băltoaca cea mai mare adună cele mai multe puncte.

— Dar de ce?

— Nebănuite sunt căile prin care lucrează mintea mea, spune Johnny. Am impresia că cea mai bună tehnică este, în general, aruncarea pe sub mână.

Îl ajut să conceapă un sistem de punctare. Cinci puncte pentru stropituri, zece pentru o mică băltoacă, douăzeci pentru un model decorativ pe peretele din spatele cănii.

Stricăm o sticlă întreagă de fresh de portocale. După ce termină, Johnny lasă cana și pliculețele de ceai măcelărite, încă scurgându-se, acolo unde au aterizat.

Nici eu nu mă apuc să curăț.

Gat are o listă cu o sută dintre cele mai importante romane scrise vreodată și se luptă cu toate volumele de care a reușit să facă rost pe insulă. Își pune semne și citește pasaje cu voce tare. Omul invizibil. O călătorie în India. Magnifica familie Amberson. Sunt doar pe jumătate atentă la ce citește, fiindcă Gat nu m-a sărutat și n-a mai încercat să mă atingă de când am hotărât să ne purtăm normal.

Cred că evită să rămână singur cu mine.

Și eu evit să rămân singură cu el, la rândul meu, fiindcă simt intens nevoia să fiu lângă el, fiecare moment este încărcat de electricitate. Deseori mă văd întinzându-mi brațele în jurul lui sau trecându-mi degetele peste buzele lui. Când îmi las gândurile să alunece în direcția asta – dacă Johnny și Mirren nu pot să ne vadă sau am rămas singuri, fie doar și pentru câteva clipe – durerea ascuțită a dragostei neîmpărtășite invită migrena să se declanșeze.

Zilele astea migrena ia înfățișarea unei babornițe noduroase, atingându-mi carnea vie a creierului cu ghearele ei crude. Îmi împunge nervii expuși, explorând posibilitatea de-a se instala în interiorul craniului meu. Dacă reușește să pătrundă, sunt sechestrată în dormitor o zi sau două.

Luăm prânzul pe acoperiș în majoritatea zilelor.

Presupun că ceilalți fac asta și când mi-e rău.

Din când în când, de pe acoperiș se rostogolește câte o sticlă, spărgându-se. De fapt, veranda e plină de cioburi lipicioase, pe care limonada s-a uscat.

Zahărul atrage roiuri de muște care bâzâie asurzitor.

47.

La sfârșitul celei de-a doua săptămâni, îl găsesc pe Johnny singur în curte, construind ceva cu niște piese de Lego pe care trebuie să le fi găsit la Red Gate.

Eu am venit cu murături, sărățele cu brânză și ton la grătar, dintre resturile rămase în bucătăria de la Noua Clairmont. Ne hotărâm să nu mai urcăm pe acoperiș, din moment ce suntem numai noi doi. Deschidem cutiile și le aliniem pe marginea verandei murdare. Johnny vorbește despre cum vrea el să construiască campusul de la Hogwarts din piese de Lego. Sau o Stea a Morții. Sau, ia stai așa! Chiar și mai bine ar fi un pește ton făcut din Lego, care să atârne pe undeva în Noua Clairmont, acum că nu mai există niciunul dintre animalele împăiate ale bunicului. Asta e. Ce păcat că nu avem suficiente piese de Lego pe insula asta stupidă pentru un asemenea proiect vizionar.

— De ce nu m-ai sunat și nu mi-ai scris niciun e-mail după accident? îl întreb.

Nu-mi propusesem să aduc vorba despre asta. Pur și simplu mi-au ieșit cuvintele pe gură.

— Ah, Cady.

Mă simt prost să-l întreb, dar vreau să știu.

— Nu vrei să vorbim despre peștele meu ton din piese de Lego mai bine? încearcă el să improvizeze.

— M-am gândit că poate te-am scos din sărite cu e-mailurile mele. Alea în care te întrebam despre Gat.

— Nu, nu.

Johnny își șterge mâinile pe tricou.

— Am dispărut pentru că sunt un mizerabil. Pentru că nu mă gândesc la alegerile pe care le fac și am văzut prea multe filme de acțiune și, de fapt, mai mult mă iau după alții.

— Serios? Eu nu cred asta despre tine.

— Este un fapt de necombătut.

— N-ai fost supărat pe mine?

— Am fost doar un mizerabil. Dar nu supărat. Niciodată supărat. Îmi pare rău, Cadence.

— Mulțumesc.

Culege o mână de piese de Lego și începe să le potrivească unele cu altele.

— Și Gat, de ce a dispărut? Tu știi?

Johnny oftează.

— Asta-i altă întrebare.

— Mi-a spus că nu-l cunosc cu adevărat.

— S-ar putea să fie așa.

— Nu vrea să discute despre accidentul meu. Sau despre ce s-a întâmplat cu noi în vara aceea. Vrea să ne purtăm normal, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Johnny și-a așezat piesele de Lego în dungi: albastre, albe și verzi.

— Gat s-a purtat nasol cu fata aia, Raquel, atunci când s-a combinat cu tine. Știa că nu e corect ce face și se simțea vinovat din cauza asta.

— OK.

— Nu vrea să fie genul ăla de individ. Vrea să fie un om bun. Și în vara aia era foarte nervos, din cauza mai multor chestii. Când n-a fost acolo pentru tine, s-a simțit și mai vinovat.

— Crezi?

— Bănuiesc că așa e, spune Johnny.

— Și acum este împreună cu cineva?

— Ah, Cady, spune Johnny. Gat e un nemernic plin de pretenții. Îl iubesc ca pe un frate, dar ești prea bună pentru el. Găsește-ți și tu un băiat mișto din Vermont, cu mușchi, ca Drake Loggerhead – apoi izbucnește în râs.

— Ești sub orice critică.

— Nu pot să neg asta, îmi răspunde. Dar trebuie să încetezi să mai fii atât de sentimentală.

48.

DE DAT: Trai de vrăjitor, de Diana Wynne Jones.

E una dintre poveștile cu vrăjitoare pe care ni le citea mami mie și lui Gat când aveam opt ani. Am recitit-o de câteva ori de atunci încoace, dar mă îndoiesc că și Gat a făcut-o.

Deschid cartea și scriu pe pagina cu titlul: Pentru Gat, cu de toate și de toate. Cady

Ajung la Cuddledown devreme, în dimineața următoare, călcând peste cești vechi de ceai și DVD-uri. Bat la ușa dormitorului lui Gat.

Niciun răspuns.

Bat din nou, apoi o deschid.

Înainte, aici era camera lui Taft. E plină de ursuleți și modele de bărci, plus teancurile de cărți ale lui Gat, pungi goale de chipsuri, nuci acaju zdrobite sub tălpi. Sticle pe jumătate pline cu suc și apă minerală, CD-uri, cutia de la Scrabble cu majoritatea pieselor răspândite pe podea. E la fel de rău ca în tot restul casei, dacă nu mai rău.

Oricum, Gat nu e aici. Trebuie să fie pe plajă.

Îi las cartea pe pernă.

49.

În noaptea aceea, Gat și cu mine ne nimerim singuri pe acoperișul de la Cuddledown. Mirren se simțea rău și Johnny a dus-o jos să-i facă un ceai.

Răzbat până la noi voci și muzică dinspre Noua Clairmont, unde mătușile și bunicul mănâncă plăcintă de afine și beau vin de Porto. Cei mici se uită la un film în sufragerie.

Gat se plimbă pe acoperișul înclinat, până jos la jgheabul de scurgere și înapoi. Pare destul de periculos, ar fi atât de ușor să cadă – dar lui nu pare să-i fie frică.

Acum aș putea să vorbesc cu el.

Acum am putea să nu ne mai prefacem că totul e în regulă.

Caut cuvintele potrivite, cel mai bun mod de-a începe.

Brusc, Gat se cațără înapoi spre locul unde stau așezată, din trei pași mari.

— Ești foarte, foarte, foarte frumoasă, Cady, îmi spune.

— E lumina lunii. Face toate fetele să arate drăguțe.

— Cred că tu ești frumoasă întotdeauna și pentru totdeauna.

Îi zăresc conturul în lumina lunii.

— Ai un iubit în Vermont?

Bineînțeles că nu am. N-am avut niciodată alt iubit în afară de el.

— Pe iubitul meu îl cheamă Percocet, îi răspund. Suntem foarte apropiați. Am fost și în Europa împreună cu el vara trecută.

— Doamne.

Gat s-a enervat. Se ridică și o ia din nou în jos spre marginea acoperișului.

— Glumeam.

Gat se întoarce la mine.

— Tot zici că nu trebuie să ne fie milă de tine…

— Da.

— … Dar apoi zici chestii de genul ăsta. Pe iubitul meu îl cheamă Percocet. Sau: Am stat și m-am uitat la piciorul unei toalete italienești albastre. Și e clar că ai vrea să ne fie tuturor milă de tine. Și ne-ar fi milă, mie mi-ar fi, însă tu habar n-ai cât de norocoasă ești.

Mă înroșesc la față.

Are dreptate.

Vreau ca oamenilor să le pară rău pentru mine. Chiar vreau.

Și totuși, nu vreau să le pară rău.

Și cumva, vreau.

Și totuși, nu vreau.

— Îmi pare rău, spun.

— Harris te-a trimis în Europa opt săptămâni. Crezi că o să-i trimită vreodată pe Johnny sau pe Mirren? Nu. Și n-o să mă trimită nici pe mine, indiferent ce-aș face. Numai gândește-te un pic înainte să te plângi de niște lucruri pe care alți oameni și-ar dori la nebunie să le aibă.

Tresar.

— Bunicul m-a trimis în Europa?

— Ei, haide, spune Gat pe un ton amar. Chiar credeai că taică-tău a plătit pentru excursia aia?

Îmi dau seama imediat că spune adevărul.

Bineînțeles că tata n-a plătit pentru excursie. N-ar fi avut cum. Profesorii nu zboară cu clasa întâi și nici nu stau în hoteluri de cinci stele.

Sunt atât de obișnuită cu verile la Beechwood, cu cămările întotdeauna pline, cu numeroasele șalupe și servitorii pregătind tăcuți fripturi la grătar și spălând rufăria – încât nici nu mi-a trecut prin minte să mă întreb de unde vin atâția bani.

Bunicul m-a trimis în Europa. De ce?

Și de ce n-a venit mami cu mine, dacă excursia era un cadou din partea bunicului? Și de ce-ar accepta taică-meu bani de la bunicul?

— În fața ta se întinde o viață cu milioane de oportunități, spune Gat. Mă calcă pe nervi, pur și simplu, când tânjești după milă, asta-i tot.

Gat, Gat al meu.

Are dreptate. Chiar are.

Și în același timp nu înțelege.

— Știu că nu mă bate nimeni, spun, simțind dintr-odată nevoia să mă apăr. Știu că am suficienți bani și o educație solidă. Mâncare pe masă. Nu mor de cancer. Mulți oameni se descurcă mult mai rău decât mine. Și știu că am fost norocoasă să pot merge în Europa. N-ar trebui să mă plâng în privința asta sau să fiu nerecunoscătoare.

— Bine, atunci.

— Dar ascultă-mă. Nu știi ce înseamnă să ai asemenea dureri de cap. Habar n-ai. Doare – spun și îmi dau seama că îmi curg lacrimile pe față, deși nu suspin. Doare așa de tare, încât în unele zile mi se pare foarte greu să fiu în viață. De multe ori îmi doresc să mor, chiar mi-o doresc, numai să se oprească durerea.

— Ba nu-ți dorești deloc, îmi răspunde pe un ton aspru. Nu-ți dorești să fii moartă. Nu spune asta.

— Nu vreau decât să nu mă mai doară, spun. În zilele în care pastilele nu au niciun efect. Vreau să se sfârșească și aș face orice – serios, orice – dacă aș ști sigur că ar pune capăt durerii.

Se lasă un moment de tăcere. Gat coboară până pe marginea acoperișului, cu fața la mine.

— Și ce faci atunci? Când doare așa de tare?

— Nimic. Zac acolo și aștept și îmi amintesc singură o dată și încă o dată că nu va dura la nesfârșit. Că va mai fi o zi după asta și apoi încă o zi. Și într-una din zilele acelea, mă voi trezi de dimineață, voi lua micul dejun și mă voi simți bine.

— Încă o zi.

— Da.

Acum se întoarce și face un salt, ajungând înapoi sus din câțiva pași. Brusc, brațele lui mă înconjoară și ne agățăm unul de altul.

Tremură ușor și mă sărută pe gât cu buzele reci. Rămânem așa, îmbrățișați, vreun minut sau două,

și am sentimentul că se reorganizează tot universul,

și știu că orice supărare a dispărut.

Gat mă sărută pe buze și-mi atinge obrajii. 

Îl iubesc.

Întotdeauna l-am iubit.

Stăm pe acoperiș foarte, foarte mult timp. Pentru totdeauna.

50.

Mirren a început să se simtă rău din ce în ce mai des. Se trezește târziu, își pilește unghiile, stă la soare și se uită la poze cu peisaje din Africa dintr-o carte mare de pe măsuța de cafea. Dar nu vrea să facă scufundări. Nu vrea să ieșim cu barca. Nu vrea să joace tenis și nici să vină în Edgartown.

Îi aduc bomboane colorate de la Noua Clairmont. Lui Mirren îi plac bomboanele colorate.

Astăzi stăm împreună la soare, noi două, pe plaja cea mică. Citim niște reviste pe care le-am furat de la gemene și mâncăm morcovi dintr-ăia mici. Mirren are căștile puse. Ascultă la nesfârșit același cântec la iPhone.

 

Our youth is wasted

We will not waste it

Remember my name

’Cause we made history

Na na na na, na na na{6}

 

O împung pe Mirren cu un morcov.

— Ce?

— Trebuie să încetezi cu cântatul sau nu voi fi responsabilă pentru acțiunile mele.

Mirren se întoarce spre mine cu o figură serioasă. Își scoate căștile din urechi.

— Pot să-ți spun ceva, Cady?

— Sigur.

— Despre tine și Gat. V-am auzit când ați coborât azi-noapte.

— Și?

— Cred că ar trebui să-l lași în pace.

— Cum?

— O să se termine rău și o să iasă ditamai scandalul.

— Îl iubesc, spun. Știi că l-am iubit mereu.

— Îi îngreunezi foarte mult situația. I-o faci mai grea decât este deja. O să-l rănești.

— Nu-i adevărat. Probabil că el o să mă rănească pe mine.

— Ei bine, și asta s-ar putea întâmpla. Nu-i deloc o idee bună să fiți împreună.

— Nu înțelegi că prefer să mă rănească, decât să mă țină la distanță? spun, ridicându-mă. Prefer de un milion de ori să trăiesc și să-mi asum riscuri și să se termine totul prost, decât să stau închisă ca într-o cutie cum am făcut în ultimii doi ani. Cutia asta are pereții atât de strâmți, Mirren. Eu și cu mami. Eu și cu pastilele mele. Eu și cu durerea mea. Nu mai vreau să trăiesc acolo.

Se lasă tăcerea între noi.

— Eu n-am avut niciodată un iubit, izbucnește Mirren.

O privesc în ochi. I se umplu de lacrimi.

— Și Drake Loggerhead? Și trandafirii galbeni, și relațiile sexuale? o întreb.

Privește în pământ.

— Am mințit.

— De ce?

— Știi că, atunci când vii la Beechwood, parcă e o lume diferită? Nu trebuie să fii cum ești la tine acasă. Poți fi altcineva, cineva mai bun, poate.

Dau din cap.

— În prima zi când ai venit tu, l-am observat pe Gat. S-a uitat la tine de parcă ai fi fost cea mai strălucitoare planetă din galaxie.

— Da?

— Îmi doresc atât de tare să se uite cineva și la mine în felul ăla, Cady. Atât de tare. Și n-am vrut, dar m-am trezit mințind. Îmi pare rău.

Nu știu ce să zic. Trag adânc aer în piept.

Mirren izbucnește:

— Nu ofta, bine? E în regulă. E în regulă și dacă n-o să am niciodată un iubit. E în regulă dacă n-o să mă iubească nimeni niciodată, bine? E perfect tolerabil.

Se aude vocea maică-mii chemându-mă de undeva dinspre Noua Clairmont.

— Cadence, mă auzi?

— Ce vrei? îi strig la rândul meu.

— Bucătăreasa are liber azi. Mă apuc să fac prânzul. Vino să tai roșiile.

— Imediat.

Oftez și mă uit la Mirren:

— Trebuie să mă duc.

Nu-mi răspunde. Îmi trag hanoracul pe mine și mă grăbesc pe poteca spre Noua Clairmont.

În bucătărie, mami îmi dă un cuțit special de tăiat roșii și începe să vorbească.

Tranca, tranca, ce stai mereu pe plaja cea mică.

Tranca, tranca, ar trebui să te mai joci și cu cei mici.

Bunicul n-o să fie aici pentru totdeauna.

Știi că te-a ars soarele?

Tai și tai, felie după felie, un coș întreg de amintiri de familie, în mod ciudat de forma unor roșii. Sunt galbene, verzi și de un roșu-fumuriu.

51.

Se fac aproape trei săptămâni de când sunt pe insulă și migrena mă scoate din circulație încă două zile. Sau poate trei. Nici nu-mi mai dau seama. Sunt pe punctul de-a rămâne fără pastile, deși mi-am făcut plinul când am plecat de acasă.

Mă întreb dacă le ia mami. Poate că întotdeauna a luat pastile dintr-astea.

Sau poate că au trecut gemenele prin camera mea din nou, șterpelind lucruri care nu le trebuie. Poate că de fapt le înghit.

Sau poate că iau eu mai multe pastile și nu-mi dau seama. Le hăpăi ca pe bomboane cu mintea încețoșată de durere. Uitând când am luat ultima doză.

Mi-e teamă să-i spun lui mami că-mi mai trebuie.

Când mă simt ceva mai bine, mă duc din nou la Cuddledown. Soarele e jos pe cer. Veranda e acoperită de sticle sparte. Înăuntru, panglicile s-au desprins de tavan și zac mototolite pe podea. Vasele din chiuvetă au cruste uscate pe ele. Fața de masă din bucătărie e murdară. Măsuța de cafea e plină de urme circulare de la cănile de ceai.

Îi găsesc pe Mincinoși strânși în dormitorul lui Mirren, uitându-se cu toții într-o Biblie.

— Ne-am certat din cauza unui cuvânt la scrabble, spune Mirren în clipa în care intru.

Închide cartea.

— Gat a avut dreptate, ca de obicei. Întotdeauna ai dreptate, Gat. Ce naiba, fetelor nu le plac tipii de genul ăsta, știi?

Piesele de scrabble sunt răspândite pe podeaua imensă a camerei. Le-am văzut când am intrat. Joacă de ceva vreme.

— Ce-ați făcut în ultimele câteva zile? întreb.

— O, Doamne, spune Johnny, întinzându-se în patul lui Mirren. Am și uitat.

— A fost 4 Iulie, spune Mirren. Ne-am dus la cină la Noua Clairmont și după aceea toată lumea a ieșit în larg cu șalupa cea mare ca să vadă artificiile din Vineyard.

— Azi ne-am dus la magazinul de gogoși din Nantucket, spune Gat.

Niciodată nu se duc nicăieri. Nu vor să vadă pe nimeni. Și acum, cât mi-a fost mie rău, s-au dus peste tot și s-au văzut cu toată lumea?

— Downyflake, zic. Așa se cheamă magazinul de gogoși.

— Da. Uluitoare gogoși, spune Johnny.

— Dar ție nu-ți plac gogoșile alea obișnuite.

— Desigur, spune Mirren. Dar n-am luat gogoși obișnuite, am luat dintr-alea spiralate și cu glazură.

— Și gogoși Boston cu cremă, spune Gat.

— Și cu jeleu, zice Johnny.

Dar știu că la Downyflake au doar gogoși simple. Nu cu glazură. Nu cu cremă Boston. Nu cu jeleu.

De ce mint?

52.

Iau cina cu mami și cu cei mici la Noua Clairmont, însă în noaptea aceea mă lovește iar migrena. E mai rea decât cea de dinainte. Stau întinsă pe întuneric în camera mea. Vulturii ciugulesc materia mocirloasă care mi se scurge din craniul zdrobit.

Deschid ochii și îl văd pe Gat stând deasupra mea. Îl văd ca prin ceață. Se strecoară raze de lumină printre draperii, așa că trebuie să fie zi afară.

Gat nu vine niciodată la Windemere. Dar iată-l aici. Uitându-se la hârtiile liniate de pe peretele meu. La bilețele prinse. La noile amintiri și informații pe care le-am adăugat de când am venit aici, însemnări despre câinii bunicii care au murit, despre gâscă de fildeș a bunicului, despre Gat când mi-a dat cartea lui Moriarty, despre mătuși certându-se din cauza casei de la Boston.

— Nu-mi citi notițele, murmur cu un geamăt. Te rog, nu.

Se dă înapoi.

— Erau acolo, la vedere, îmi pare rău.

Mă întorc pe o parte și-mi lipesc obrazul de perna fierbinte.

— Nu știam că-ți place să colecționezi povești.

Gat stă pe marginea patului. Se întinde și mă ia de mână.

— Încerc să-mi amintesc ce s-a întâmplat de nu vrea nimeni să-mi povestească, spun, inclusiv tu.

— Eu vreau să vorbesc despre ce s-a întâmplat.

— Vrei?

Se uită în podea.

— Am avut o iubită, acum două veri.

— Știu. Am știut dintotdeauna.

— Dar nu ți-am spus niciodată.

— Nu, nu mi-ai spus.

— M-am îndrăgostit de tine atât de tare, Cady. N-aveam cum să mă împotrivesc. Știu că ar fi trebuit să-ți spun totul și să mă despart pe loc de Raquel. Doar că… ea era acasă, iar pe tine nu te vedeam niciodată în timpul anului, aici nu-mi mergea telefonul și tot primeam pachete de la ea. Și scrisori. Toată vara.

Mă uit la el.

— Am fost un laș, îmi spune.

— Da.

— Și a fost o cruzime din partea mea – și față de tine, și față de ea.

Simt cum îmi ard obrajii când îmi amintesc cât de geloasă eram.

— Îmi pare rău, Cady, continuă Gat. Asta ar fi trebuit să-ți spun din prima zi în care ai ajuns aici anul ăsta. Am greșit și-mi pare rău.

Dau din cap. E drăguț să-l aud spunându-mi asta. Mi-aș dori să nu fiu în halul ăsta de amețită.

— Jumătate din timp mă urăsc pentru toate lucrurile pe care le-am făcut, spune Gat. Dar ce mă înnebunește cel mai tare este senzația asta contradictorie: când nu mă urăsc, mă simt de parcă aș fi o victimă și aș avea toată dreptatea din lume. De parcă lumea în sine ar fi atât de nedreaptă cu mine.

— De ce te urăști?

Și înainte să-mi dau seama ce face, Gat se întinde în pat lângă mine. Degetele lui reci se împletesc cu ale mele, care ard, iar fața lui este foarte aproape de a mea. Mă sărută.

— Fiindcă îmi doresc lucruri pe care nu le pot avea, șoptește.

Dar mă are pe mine. Nu știe că mă are deja?

Sau Gat vorbește despre altceva, ceva ce nu poate avea? Ceva material sau vreun lucru după care tânjește?

Transpir, mă doare capul și nu pot gândi limpede.

— Mirren îmi spune că o să se termine totul prost și că ar trebui să te las în pace, îi zic.

Mă sărută din nou.

— Cineva mi-a făcut ceva prea îngrozitor ca să-mi amintesc, șoptesc.

— Te iubesc, îmi spune el.

Ne ținem strâns și ne sărutăm un timp îndelungat.

Durerea se mai potolește puțin. Dar nu trece de tot.

Deschid ochii și ceasul arată miezul nopții.

Gat a dispărut.

Trag draperiile și mă uit pe fereastră, ridicând geamul ca să respir un pic de aer.

Mătușa Carrie umblă iarăși în cămașă de noapte. Trece pe lângă Windemere, frecându-și brațele subțiri în lumina lunii. N-are nici măcar ghetele îmblănite de data asta.

În direcția cealaltă, dinspre Red Gate, îl aud pe Will plângând din cauza unui coșmar.

— Mami, mami, am nevoie de tine!

Dar Carrie fie nu-l aude, fie nu vrea să se ducă la el. Se întoarce și urcă pe pasarela dinspre Noua Clairmont.

53.

DE DAT: o cutie de plastic cu piese de Lego.

Mi-am dat toate cărțile. Câteva le-am oferit celor mici, una, lui Gat, iar restul m-am dus împreună cu mătușa Bess să le dau unui centru de caritate din Vineyard.

În dimineața asta răscolesc prin pod. Descopăr o cutie cu piese de Lego, pe care i le aduc lui Johnny. Îl găsesc singur în sufrageria de la Cuddledown, azvârlind cu bucățele de plastilină în perete și urmărind culorile cum pătează varul alb.

Vede piesele de Lego și dă din cap că nu le vrea.

— Pentru peștele ton, îi explic. Acum o să ai suficiente.

— N-o să-l fac, spune.

— De ce?

— Prea mult de muncă, răspunde. Dă-i-le lui Will.

— Dar nu erau tot ale lui Will piesele de Lego pe care le aveai aici?

— I le-am dus înapoi. Micuțul era disperat după ele, spune Johnny. O să se bucure dacă primește și mai multe.

I le duc lui Will la prânz. Are deja omuleți din piese de Lego și o mulțime de părți din care urmează să facă mașini.

Se bucură ridicol de tare. Împreună cu Taft se apucă să construiască mașini pe tot parcursul mesei de prânz. Nici nu mai mănâncă.

54.

În aceeași după-amiază, Mincinoșii ies cu caiacele.

— Ce faceți? îi întreb.

— Mergem într-un loc pe care-l știm, spune Johnny. Am mai fost acolo.

— Cady n-ar trebui să vină, spune Mirren.

— De ce nu? întreabă Johnny.

— Din cauză că are probleme cu capul! urlă Mirren. Dacă se lovește iar la cap și i se agravează migrenele? Doamne, Johnny, tu ai vreun pic de creier?

— De ce țipi? urlă și Johnny. Nu mai face atâta pe șefa.

De ce nu vor să vin și eu?

— Poți să vii, Cadence, spune Gat. E în regulă dacă vine și ea.

Nu vreau să mă țin după coada lor, dacă nu sunt dorită – dar Gat lovește ușurel locul din fața lui și eu mă urc în caiac.

De fapt, n-aș mai vrea să stau departe de ei.

Niciodată.

Vâslim în caiacele de două persoane în jurul golfului, mai jos de Windemere, până la un mic canal. Casa maică-mii se înalță pe o bucată de teren ca o streașină deasupra apei. Sub ea sunt adunate stânci abrupte, încât aproape ai senzația că treci printr-o peșteră. Tragem caiacele în dreptul stâncilor și ne cățărăm până într-un loc unde e uscat și răcoare.

Mirren are rău de mare, deși abia am mers cu caiacele câteva minute. Îi e rău atât de des în ultima vreme, că nici nu ne mai surprinde. Stă culcată, acoperindu-și fața cu brațele. Mă aștept ca băieții să întindă pătura pentru picnic – au o sacoșă de pânză cu ei –, dar în loc de asta, Gat și cu Johnny încep să se cațăre pe stânci. Au mai făcut-o și înainte, îmi dau seama. Sunt desculți și se cațără până la o înălțime de vreo opt metri față de nivelul apei, oprindu-se pe o piatră care practic atârnă deasupra apei.

Mă uit la ei până când se așază.

— Ce faceți acolo?

— Ne dăm foarte, foarte bărbați! strigă Johnny.

Vocea lui capătă ecou. Gat începe să râdă.

— Nu, serios, spun.

— Ai crede despre noi că suntem doi băieți de oraș, dar adevărul este că suntem foarte masculini, plini de testosteron.

— Ei, nu.

— Ba da.

— Vă rog. Urc și eu până la voi.

— Nu, nu te duce! spune Mirren.

— Johnny m-a provocat, îi răspund. Acum trebuie să mă duc.

Încep să mă cațăr în aceeași direcție în care s-au urcat băieții. Stâncile sunt reci și mai alunecoase sub mâinile mele decât m-aș fi așteptat.

— Nu te duce, repetă Mirren. De-asta n-am vrut să vii și tu.

— Și tu de ce-ai venit? o întreb. Ai de gând să te urci și tu acolo?

— Am sărit data trecută, admite Mirren. O dată mi-a fost de-ajuns.

— Sar de acolo?

Pare imposibil.

— Oprește-te, Cady. E periculos, spune Gat.

Și înainte să apuc să mă cațăr mai departe, Johnny se prinde de nas și sare. Plonjează de pe stânca cea înaltă cu picioarele înainte.

Scot un țipăt.

Johnny lovește apa cu toată forța. Apa e plină de stânci în jurul nostru. Imposibil să-ți dai seama cât de adâncă este. Ar putea să moară făcând asta. Ar putea – dar iese la suprafață, scuturându-și apa din părul blond și strigând victorios.

— Ești nebun! îl cert.

Apoi sare Gat. Spre deosebire de Johnny, care s-a aruncat dând din picioare și urlând, Gat sare tăcut, cu picioarele strânse. Taie apa înghețată aproape fără să stropească în jur. Și iese la suprafață fericit, storcându-și tricoul de apă în timp ce se cațără la loc pe stâncile uscate.

— Sunt niște idioți, zice Mirren.

Mă uit în sus la stâncile de pe care au sărit. Pare imposibil să supraviețuiești aruncându-te de acolo.

Și, dintr-odată, vreau s-o fac și eu. Încep din nou să mă cațăr.

— Nu te duce, Cady, spune Gat. Te rog, nu te duce.

— Dar voi tocmai asta ați făcut, le răspund. Și ați zis că e în regulă dacă vin și eu.

Mirren se ridică în fund, e palidă la față.

— Vreau să mă duc acasă acum, spune ea pe un ton alarmat. Nu mă simt bine.

— Te rog, Cady, sunt foarte ascuțite stâncile! strigă Johnny. N-ar fi trebuit să te aducem aici.

— Nu sunt invalidă, spun. Știu să înot.

— Nu-i vorba de asta… pur și simplu nu e o idee bună.

— Dar de ce e o idee bună pentru voi și pentru mine nu?! izbucnesc eu.

Aproape am ajuns în vârf. Deja am făcut bășici în palmă agățându-mă cu atâta forță de pietre. Îmi duduie sângele în urechi.

— A fost o prostie din partea noastră, spune Gat.

— N-am vrut decât să ne dăm mari, zice Johnny.

— Coboară, te rog.

Mirren a început să plângă.

Nu cobor. Stau așezată, cu genunchii strânși la piept, pe stânca de pe care au sărit băieții. Mă uit la marea învolburată de sub mine. Siluete negre stau la pândă dincolo de suprafața apei, dar văd, de asemenea, și un spațiu gol. Dacă sar unde trebuie, o să nimeresc în apă adâncă.

— Trebuie să faci întotdeauna ce ți-e teamă să faci! strig.

— Ăsta e un motto de rahat, spune Mirren. Ți-am mai zis și înainte.

O să-mi dovedesc că sunt puternică, atunci când toți mă cred bolnavă.

O să-mi dovedesc că sunt curajoasă, atunci când toți cred că sunt slabă.

Pe stânca asta, vântul bate cu putere. Mirren suspină. Gat și cu Johnny strigă la mine. Închid ochii și sar.

Șocul pe care-l simt în clipa în care ating apa este electric. Îmi dă fiori. Piciorul meu se freacă de o piatră, piciorul stâng. Plonjez,

legănându-mă spre stâncile din adâncuri,

se vede fundul insulei Beechwood

și îmi simt brațele și picioarele amorțite și degetele reci. Bancuri de alge trec pe lângă mine în timp ce cad la fund.

Apoi ies din nou la suprafață, respirând.

Sunt în regulă,

capul meu e în regulă,

nu e nevoie să plângă nimeni pentru mine, nici să-mi poarte de grijă.

Sunt bine,

sunt în viață,

înot spre țărm.

Uneori mă întreb dacă realitatea se desparte în două. În Trai de vrăjitor, cartea pe care i-am dat-o lui Gat, există universuri paralele în care aceiași oameni au parte de evenimente diferite. Fiindcă cineva a făcut o alegere diferită sau un accident a avut alte consecințe. Fiecare are câte o dublură în aceste alte lumi. Oameni diferiți în sinele lor profund, oameni care duc vieți diferite și au parte de un noroc diferit.

Variante.

Mă întreb, de exemplu, dacă există o variantă a zilei de azi în care mor sărind de pe stânca aceea. Am parte de o înmormântare la care cenușa îmi este răspândită în vânt pe plaja cea mică. Un milion de bujori înfloriți îmi înconjoară corpul înecat, în timp ce oamenii suspină pătrunși de suferință și vinovăție. Sunt un cadavru frumos.

Mă întreb dacă există altă variantă în care Johnny se rănește, își zdrobește picioarele și spatele de stânci. Nu putem suna la urgență, suntem nevoiți să vâslim înapoi la țărm, cu el având nervii retezați, întins în caiac. Până când vine elicopterul să-l ducă la spital, deja e limpede că n-o să mai meargă niciodată.

Sau altă variantă, în care nu mă mai duc deloc cu Mincinoșii și cu caiacele. Îi las să mă îndepărteze de ei. Se tot duc în diverse locuri fără mine și îmi spun mici minciuni. Distanța dintre noi se mărește puțin câte puțin și, în cele din urmă, idila noastră de peste vară este distrusă pentru totdeauna.

Mi se pare mai mult decât probabil să existe aceste variante.

55.

În noaptea aceea mă trezesc înfrigurată. Mi-am aruncat jos păturile cu picioarele și am fereastra deschisă. Mă ridic prea repede și simt că se învârte camera cu mine.

O amintire.

Mătușa Carrie, plângând. Aplecată, cu mucii curgându-i pe față, fără să se mai deranjeze să-i șteargă. Stă ghemuită, tremură din toate încheieturile, s-ar putea să vomite. Afară e întuneric și ea poartă o bluză albă de bumbac, cu o geacă de vânt pe deasupra – geaca în carouri albastre a lui Johnny.

De ce poartă geaca lui Johnny?

De ce e așa de tristă?

Mă ridic și-mi găsesc un tricou și o pereche de pantofi. Iau lanterna și mă duc spre Cuddledown. Sufrageria e goală, luminată de razele lunii. O mulțime de sticle pe blatul de la bucătărie. Cineva a lăsat un măr tăiat felii, care a început să se înnegrească. Îi simt mirosul.

Mirren e acolo. N-am văzut-o mai devreme. Stă vârâtă sub o cuvertură în dungi, sprijinită de canapea.

— Te-ai trezit, șoptește ea.

— La tine venisem.

— Cum așa?

— Mi-a venit în minte amintirea asta. Cu mătușa Carrie plângând. Purta geaca lui Johnny. Ți-o amintești pe mătușa Carrie plângând?

— Uneori.

— Dar în vara numărul cincisprezece, când avea tunsoarea aia scurtă?

— Nu, spune Mirren.

— De ce nu dormi? o întreb.

Mirren dă din cap.

— Nu știu.

Mă așez.

— Pot să-ți pun o întrebare?

— Sigur.

— Am nevoie să-mi spui ce s-a întâmplat înainte de accidentul meu. Și după. Întotdeauna îmi spui că nimic important – dar ceva trebuie să mi se fi întâmplat, în afară de faptul că m-am lovit la cap în timp ce înotam singură noaptea.

— Îhî.

— Știi ce?

— Penny spune că doctorii ar prefera să nu tulburăm apele. O să-ți amintești în ritmul tău și nimeni nu trebuie să te forțeze.

— Dar te întreb eu ce s-a întâmplat, Mirren. Am nevoie să știu.

Își lasă capul pe genunchi. Se gândește.

— Ce crezi că s-a întâmplat? mă întreabă în cele din urmă.

— Bănuiesc… bănuiesc că am fost victima vreunei chestii…

Mi-e greu să pronunț cuvintele astea.

— Bănuiesc că am fost violată, atacată sau mai știu eu ce, Doamne ferește. Ăsta-i genul de lucru care-i lasă pe oameni amnezici, nu-i așa?

Mirren își mușcă buzele.

— Nu știu ce să-ți spun, zice.

— Spune-mi ce s-a întâmplat.

— A fost o vară oribilă.

— Cum așa?

— Asta e tot ce pot spune, draga mea Cady.

— De ce nu pleci niciodată din Cuddledown? o întreb dintr-odată. Nu pleci de aici decât ca să te duci la plaja cea mică.

— Am ieșit cu caiacul azi, spune ea.

— Dar ți s-a făcut rău. Suferi de vreo fobie? o întreb. Frica de-a ieși din casă? Agorafobie?

— Nu mă simt bine, Cady, spune Mirren, pe un ton defensiv. Mi-e frig tot timpul, nu mă pot opri din tremurat. Cred că am gâtul carne vie. Dacă te-ai simți în halul ăsta, nici tu n-ai avea chef să ieși din casă, nu?

Mă simt chiar mai rău decât atât mare parte din timp, însă de data asta nu simt nevoia să vorbesc despre durerile mele de cap.

— Ar trebui să-i spunem mătușii Bess, atunci. Să te ducă la doctor.

Mirren scutură din cap.

— E doar o răceală tâmpită de care nu reușesc să scap. Nu-i mare lucru. Vrei să-mi aduci o bere de ghimbir?

Nu-mi vine să o contrazic. Îi aduc o bere și dăm drumul la televizor.

56.

De dimineață, ne trezim cu o roată de cauciuc care atârnă de unul dintre copacii de la Windemere pe post de leagăn. La fel cum atârna leagănul nostru de arțarul de la Clairmont.

Este perfect.

Exact la fel ca leagănul în care mă învârtea bunica Tipper.

Tati.

Bunicul.

Mami.

La fel ca leagănul în care ne sărutam Gat și cu mine în toiul nopții.

Îmi amintesc acum: vara numărul cincisprezece. Johnny, Mirren, Gat și cu mine ne-am înghesuit cu toții în leagănul ăla de la Clairmont. Eram prea mari să încăpem. Ne trăgeam coate și ne tot împingeam unii în alții. Chicoteam și ne plângeam. Ne reproșam unii altora că avem fundurile prea mari. Ne reproșam că unul dintre noi miroase urât și iar ne schimbam poziția.

În sfârșit, ne-am așezat cum trebuie. Însă acum nu ne puteam învârti. Eram atât de înțepeniți în leagăn, încât părea imposibil să ne și mișcăm. Am țipat să vină cineva să ne împingă. Gemenele au trecut pe lângă noi, dar au refuzat să ne ajute. Până la urmă, au ieșit Taft și Will de la Clairmont și ne-au făcut pe plac. Ne-au împins, opintindu-se, astfel încât leagănul a descris un cerc larg. Eram atât de grei, că în clipa în care ne-au dat drumul, am început să ne învârtim mai repede și mai repede, râzând atât de tare, că ne-a luat cu amețeală și ni s-a făcut rău.

Toți patru. Noi, Mincinoșii. Îmi amintesc acum.

Noul leagăn arată destul de zdravăn. Nodurile sunt legate cu grijă.

Înăuntrul roții de cauciuc este un plic.

Scrisul de mână al lui Gat: Pentru Cady.

Deschid plicul.

O mulțime de trandafiri sălbatici uscați se risipesc pe jos.

57.

A fost odată ca niciodată un rege care avea trei fiice frumoase. Le dădea tot ce le doreau inimile și, când au ajuns la vremea măritișului, au fost sărbătorite cu mare fast. Cea mai mică dintre ele a dat naștere unei fetițe, iar regele nu mai putea de bucurie. Curând după aceea, mijlocia a dat naștere unei alte fetițe și din nou s-a sărbătorit din plin.

Ultima, cea mai mare dintre fiice, a dat naștere unor băieți gemenidar, din păcate, nu totul s-a petrecut așa cum ar fi fost de sperat. Unul dintre gemeni era o ființă umană, un bebeluș plin de vioiciune, pe când celălalt nu era nici mai mult, nici mai puțin decât un șoarece.

Nu s-a mai sărbătorit. Nu s-au făcut anunțuri.

Fiica regelui era copleșită de rușine. Unul dintre copiii ei nu era decât un animal. N-avea să strălucească, rumen în obraji și binecuvântat, cum era de așteptat din partea membrilor familiei regale.

Copiii au crescut, iar șoricelul, de asemenea. Era înțelept și avea întotdeauna mustățile curate. Era mai deștept și mai curios decât fratele sau verișorii săi.

Și totuși, regelui și reginei nu le provoca decât dezgust. Imediat cum a învățat să se descurce singur, mama sa l-a ridicat în picioare, i-a pus în spate un săculeț cu afine și câteva nuci și l-a trimis să vadă lumea largă.

Șoricelul a plecat bucuros, căci cunoștea destule despre viața la curte ca să știe că, dacă ar fi rămas acasă, n-avea să fie mai mult decât un secret rușinos pentru totdeauna, o sursă de umilință pentru mama sa și oricine care știa despre existenta lui.

Nici măcar nu s-a uitat în urmă la palatul care-i servise drept cămin.

Acolo, nici măcar nume n-ar fi primit vreodată.

Acum era liber să meargă unde vedea cu ochii și să-și facă singur un nume în lumea cea largă.

Și poate,

poate,

avea să se întoarcă într-o bună zi

și să ardă

nenorocitul ăla de palat

din temelii.