PARTEA A PATRA

Uitați-vă, un foc

58.

Uitați-vă.

Un foc.

Acolo, înspre partea de sud a insulei Beechwood. Unde străjuia arțarul deasupra peluzei întinse.

S-a aprins casa. Flăcările se înalță atât de sus, încât se luminează tot cerul.

Nu e nimeni aici care să sară în ajutor.

La mare depărtare, se văd pompierii din Vineyard, croindu-și drum de-a lungul golfului, într-o barcă luminată.

Și mai departe, barca pompierilor din Woods Hole se îndreaptă pufăind spre focul pe care l-am pus noi.

Gat, Johnny, Mirren și cu mine.

Noi am pus focul ăsta și arde din temelii Clairmontul.

Ardem din temelii palatul, palatul regelui care avea trei fiice frumoase.

Noi am pus focul.

Eu, Johnny, Gat și cu Mirren.

Îmi amintesc acum,

într-un șuvoi de imagini care mă izbesc cu atâta violență, încât cad,

plonjez,

legănându-mă spre stâncile din adâncuri,

se vede fundul insulei Beechwood

și îmi simt brațele și picioarele amorțite și degetele reci. Bancuri de alge trec pe lângă mine în timp ce cad la fund.

Apoi ies din nou la suprafață, respirând,

și văd Clairmontul arzând.

Sunt în patul meu, la Windemere, în primele ore ale zorilor.

Este prima zi din ultima săptămână pe insulă. Mă duc la geam împiedicându-mă, învelită în pătură.

Iată Noua Clairmont. Modernitate cât cuprinde și grădini japoneze.

O văd drept ceea ce este cu adevărat. O casă construită din cenușă. Cenușa vieții pe care bunicul a împărțit-o cu bunica, cenușa arțarului de care stătea legat leagănul de cauciuc, cenușa vechii case victoriene cu verandă și hamac. Noua casă este construită pe mormântul tuturor trofeelor și al simbolurilor familiei: caricaturile The New Yorker, animalele împăiate, pernele brodate, portretele de familie.

Le-am ars pe toate.

Într-o noapte în care bunicul și restul ieșiseră

cu bărcile

din golf,

când personalul avea liber

și noi, Mincinoșii, eram singuri pe insulă,

noi patru am făcut ce ne era teamă să facem.

Am ars nu o casă, ci un simbol.

Am ars un simbol din temelii.

59.

Ușa de la Cuddledown e încuiată. Bat până când apare Johnny, purtând hainele pe care le-a avut azi-noapte.

— Fac ceai pentru snobi, îmi spune.

— Ai dormit îmbrăcat?

— Da.

— Am provocat un incendiu, îi spun, stând încă în prag.

Nu mă vor mai minți. Nu vor mai pleca în diverse locuri fără mine, nu vor mai lua decizii fără mine.

Înțeleg care e povestea noastră acum. Suntem niște criminali. O bandă de patru criminali.

Johnny se uită în ochii mei vreme îndelungată, dar nu scoate un cuvânt. În cele din urmă, se întoarce și se duce în bucătărie. Îl urmez. Johnny toarnă ceaiul fierbinte în cești.

— Ce altceva îți mai amintești? mă întreabă.

Ezit.

Pot să văd focul. Fumul. Cum arăta casa aceea imensă în timp ce ardea.

Știu cu certitudine că noi am pus focul.

Îi văd mâna lui Mirren, oja aurie de unghii ciupită, în timp ce ține o canistră cu benzină.

Picioarele lui Johnny, fugind în jos pe scări dinspre Clairmont spre șopronul pentru bărci.

Bunicul, ținându-se de un copac, cu fața luminată de strălucirea unui foc de tabără.

Nu. Rectific.

Strălucirea casei sale, arzând din temelii.

Dar acestea sunt amintiri pe care le-am avut și înainte. Acum doar știu cum să le potrivesc.

— Nu totul, îi spun lui Johnny. Știu doar că noi am pus focul. Pot să văd flăcările.

Johnny se întinde pe podeaua bucătăriei, cu brațele deasupra capului.

— Ești în regulă? întreb.

— Sunt înfiorător de obosit, dacă vrei să știi.

Johnny se rostogolește pe burtă, împingându-și nasul în gresia de pe jos.

— Ziceau că n-o să mai vorbească niciodată, mormăie cu nasul în podea. Ziceau că s-a terminat totul și aveau să rupă orice legături.

— Cine?

— Mătușile.

Mă întind pe podea lângă el ca să aud ce spune.

— Mătușile se îmbătau noapte de noapte, murmură Johnny, de parcă i-ar fi fost greu să-și smulgă cuvintele din fundul gâtului. Și erau tot mai furioase, de fiecare dată. Țipau una la alta. Se clătinau pe peluză. Bunicul nu făcea decât să le dea apă la moară. Le-am văzut certându-se din cauza lucrurilor bunicii și a picturilor care atârnau pe pereții din Clairmont – dar în mare parte se certau din cauza proprietăților și a banilor. Bunicul se îmbăta și el, fiindcă așa avea el chef. Iar maică-mea voia să încerc eu să scot bani de la el. Pentru că eu eram băiatul cel mai mare. Mă tot împingea de la spate – nu știu ce voia de la mine. Să fiu tânărul și minunatul moștenitor. Să te vorbesc pe tine de rău, fiindcă erai cea mai mare dintre nepoți. Să fiu tânăra și cultivata speranță a viitorului democrației sau alt rahat de genul ăsta. Căzuse din grațiile bunicului și voia să-i iau eu locul, ca să nu-și piardă moștenirea.

În timp ce vorbește, amintirile îmi invadează craniul cu forța unui bliț, atât de strălucitoare, încât îmi provoacă durere. Tresar și-mi acopăr mâinile cu ochii.

— Ai început să-ți amintești și altele despre foc? mă întreabă cu blândețe. Ți-a revenit memoria?

Închid ochii pentru un moment și mă străduiesc să-mi amintesc.

— Nu, nu despre foc. Dar alte lucruri.

Johnny se întinde și mă ia de mână.

60.

În primăvara de dinainte de vara numărul cincisprezece, mami m-a pus să-i scriu bunicului. Nimic ostentativ. „Mă gândesc la tine și la pierderea pe care ai suferit-o. Sper că ești bine.”

Trimiteam cărți poștale adevărate – aveam un stoc întreg, de-o culoare untoasă, cu numele meu tipărit în partea de sus: Cadence Sinclair Eastman.

Dragă bunicule, tocmai am făcut 5 km pe bicicletă într-o cursă pentru un centru de cercetare a cancerului. Săptămâna viitoare încep tenisul pe echipe. Clubul nostru de lectură citește Întoarcere la Brideshead. Cu dragoste.

— Nu trebuie decât să-i amintești că-ți pasă, îmi spunea mami. Și că ești o persoană bună. Cu educație și perspective, cu care familia se poate mândri.

M-am plâns. Mi se părea atât de fals să-i scriu scrisori. Bineînțeles că îmi păsa. Țineam la bunicul și chiar mă gândeam la el. Dar nu-mi venea să-i scriu telegrame în care să-mi descriu virtuțile din două în două săptămâni.

— E foarte vulnerabil în perioada asta, spunea mami. Suferă mult. Și se gândește la viitor. Iar tu ești prima lui nepoată.

— Johnny e doar cu trei săptămâni mai mic.

— Exact asta vreau și eu să spun. Johnny e băiat și e doar cu trei săptămâni mai mic decât tine. Așa că scrie-i scrisoarea aia.

Am făcut ce m-a rugat.

Pe insula Beechwood, în vara numărul cincisprezece, mătușile îi luaseră locul bunicii, făcând gogoșele și fâțâindu-se în jurul bunicului, de parcă la Boston n-ar fi trăit singur de la moartea ei, din octombrie. Dar erau, de asemenea, puse pe harță. Nu mai era bunica să le țină unite și se certau din cauza amintirilor cu ea, a bijuteriilor ei, a hainelor din dulapuri, chiar și a pantofilor ei. Aceste aspecte nu fuseseră și ele rezolvate în octombrie. Sentimentele oamenilor erau prea delicate la vremea aceea. Rămăsese să se rezolve totul la vară. Când am ajuns noi pe insulă, la sfârșitul lui iunie, mătușa Bess făcuse deja inventarul lucrurilor de la Boston care îi aparțineau bunicii și acum se apucase de cele de la Clairmont. Mătușile aveau fiecare câte o copie pe tabletele lor și o consultau cu regularitate.

— Întotdeauna mi-a plăcut ornamentul ăla de brad din jad.

— Sunt surprinsă că-ți amintești de el. Nu ne-ai ajutat niciodată să facem bradul.

— Dar cine crezi că strângea bradul? În fiecare an înveleam ornamentele în șervețele de hârtie.

— Ce martiră.

— Uite cerceii cu perle pe care mi i-a promis mama mie.

— Cei cu perle negre? A spus că mi-i dă mie.

Pe măsură ce treceau zilele de vară, aproape că nu mai puteai face nicio distincție între ele. Ceartă după ceartă, răni vechi care erau din nou zgândărite și peticite cu altele noi.

Variante.

— Să-i spui bunicului cât de mult îți plac fețele de masă brodate, mi-a zis mami.

— Dar nu-mi plac.

— Pe tine n-o să te refuze.

Eram amândouă singure în bucătăria de la Windemere. Mami era beată.

— Mă iubești, nu-i așa, Cadence? Ești tot ce am pe lume acum. N-o să fii și tu ca tati.

— Doar că nu-mi pasă de fețele de masă.

— Și ce, minte-l atunci. Zi-i că îți plac alea din casa de la Boston. Cele crem, cu broderii.

Era mai ușor să-i spun că așa o să fac.

Și mai târziu, i-am spus că am făcut-o.

Dar și mătușa Bess o rugase pe Mirren să facă același lucru,

și niciuna dintre noi

nu s-a dus să se milogească pe lângă bunicul,

pentru amărâtele alea de fețe de masă.

61.

Gat și cu mine ne-am dus să înotăm noaptea. Am stat întinși pe pasarela de lemn, uitându-ne la stele. Ne-am sărutat în pod.

Eram îndrăgostiți.

Mi-a dat o carte. Cu de toate și de toate.

N-am vorbit despre Raquel. Eu nu puteam să-i pun întrebări. El nu mi-a zis nimic.

A fost ziua gemenelor pe 14 iulie și, ca de obicei, s-a făcut masă mare. Stăteam toți, doisprezece oameni, la masa cea lungă pe peluza de la Clairmont. Homari și cartofi cu caviar. Castronașe cu unt topit. Legume proaspete și busuioc. Două torturi, unul de vanilie, altul de ciocolată, așteptau înăuntru, pe blatul de la bucătărie.

Cei mici făceau din ce în ce mai multă gălăgie cu homarii lor, împungându-se cu cleștii și sorbindu-le carnea de pe picioare. Johnny spunea povești. Mirren și cu mine râdeam. Am rămas surprinși când bunicul a venit până la noi, așezându-se între Gat și mine.

— Vreau să vă cer sfatul într-o privință, ne-a spus el. Sfatul unor tineri.

— Suntem niște tineri minunați, din lumea bună, a spus Johnny, așa că ai venit în capătul care trebuie al mesei.

— Vedeți și voi, a zis bunicul, că nu întineresc, în ciuda înfățișării mele de invidiat.

— Da, da, am răspuns eu.

— Thatcher și cu mine punem afacerile în ordine. Mă gândesc să las o bună parte din avere pentru alma mater din care am făcut parte.

— La Harvard? De ce, tată? a întrebat mami, care se postase în spatele lui Mirren.

Bunicul a zâmbit.

— Ca să finanțez un centru studențesc. Îmi vor pune numele în față, pe o placă – a continuat, dându-i un ghiont lui Gat. Cum ar trebui să se cheme, tinere, ei? Ce crezi?

— Sala Harris Sinclair? s-a aventurat Gat.

— Nuu.

Bunicul a dat din cap.

— Se poate și mai bine de atât. Johnny?

— Centrul Sinclair de Socializare, a spus Johnny, îndesându-și un dovlecel în gură.

— Și gustări, a adăugat Mirren. Centrul Sinclair de Socializare și Gustări.

Bunicul a lovit cu palma în masă.

— Îmi place cum sună. Nu didactic, ci apreciat de toată lumea. Gata, m-ați convins. Îl sun mâine pe Thatcher. Numele meu va fi pe clădirea favorită a fiecărui student.

— Totuși, va trebui să mori înainte s-o construiască, am spus eu.

— Adevărat. Dar n-o să fii mândră să-mi vezi numele acolo sus când o să fii studentă?

— N-o să mori înainte să ajungem noi studenți, a spus Mirren. N-o să permitem una ca asta.

— Ei, dacă insistați voi – bunicul a înfipt furculița într-o bucățică din coada unui homar de pe farfuria ei și a mâncat-o.

Ne captivase atenția foarte ușor – lui Mirren, lui Johnny și mie – prin puterea pe care ne-o conferise, făcându-ne să ne imaginăm la Harvard, prin faptul că ne ceruse părerea și râsese la glumele noastre. Așa ne trata bunicul întotdeauna.

— Nu ești deloc amuzant, tată, a izbucnit mami. Să atragi și copiii în toată povestea asta.

— Nu suntem copii, i-am zis eu. Înțelegem despre ce e vorba.

— Nu, nu înțelegeți, mi-a răspuns ea, altfel nu i-ați cânta în strună bunicului.

Un fior a traversat întreaga masă. Până și cei mici s-au potolit.

Mătușa Carrie trăia împreună cu Ed. Ei doi cumpărau obiecte de artă, care era posibil să fie sau să nu fie valoroase mai târziu. Johnny și Will mergeau la școli private. Mătușa Carrie deschisese un magazin de bijuterii cu banii ei, însă după câțiva ani, dăduse faliment. Ed câștiga bani suficienți cât să o întrețină, dar mătușa Carrie nu avea un venit al ei. Iar ei doi nu erau căsătoriți. Și el era proprietarul apartamentului lor, nu ea.

Mătușa Bess creștea singură patru copii. Mai avea niște bani, la fel ca mami și mătușa Carrie – dar atunci când divorțase, Brody rămăsese cu casa. Nu mai lucrase de când se căsătorise și, înainte de asta, nu fusese decât asistentă în birourile unei reviste. Mătușa Bess trăia doar din dota pe care o primise, cheltuind și tot cheltuind din ea.

Și acum mami. Afacerea cu crescătoria de câini nu aducea mulți bani, iar tati dorise să vindem casa de la Burlington, ca să poată lua el jumătate din bani. Știam că mami trăiește din dota ei.

Noi.

Noi amândouă trăiam din dota ei.

N-avea să dureze o veșnicie.

Așa că, atunci când bunicul a zis că era posibil să lase banii facultății ca să se construiască un centru studențesc la Harvard și ne ceruse și nouă sfatul, nu dorea de fapt să implice familia în planurile sale financiare.

Nu făcea decât să arunce o amenințare.

62.

Câteva seri mai târziu. Ora de cocteiluri la Clairmont. Începea pe la șase sau șase și jumătate, depinde când începea lumea să urce dealul spre casa cea mare. Bucătăreasa pregătea cina și aranjase pe masă pateu de somon cu niște biscuiței făinoși. Am trecut pe lângă ea și am scos o sticlă de vin alb din frigider pentru mătuși.

Cei mici, după ce fuseseră la plajă toată după-amiaza, erau zoriți să se spele și să se îmbrace în haine curate de Gat, Johnny și Mirren la Red Gate, unde exista un duș în aer liber. Mami și mătușile Bess și Carrie stăteau în jurul măsuței de cafea de la Clairmont.

Tocmai aduceam paharele de vin pentru mătuși, când a intrat bunicul.

— Penny, a spus el, turnându-și niște whisky din sticla de pe bufet, cum vă descurcați tu și Cady la Windemere anul ăsta, cu schimbarea de situație? Bess e îngrijorată că te simți singură.

— N-am spus asta, a zis Bess.

Mătușa Carrie și-a îngustat ochii.

— Ba da, așa ai zis, i-a răspuns bunicul mătușii Bess, apoi mi-a făcut mie semn să iau loc. Mi-ai vorbit despre cele cinci dormitoare, despre bucătăria renovată și cum Penny este singură acum și n-are nevoie de toate astea.

— Așa ai făcut, Bess? a întrebat mami, trăgându-și răsuflarea.

Mătușa Bess n-a răspuns. Și-a mușcat buza, admirând priveliștea pe geam.

— Nu ne simțim singure, i-a spus mami bunicului. Ne place foarte tare la Windemere, nu-i așa, Cady?

Bunicul mi-a zâmbit.

— Ți-e bine acolo, Cady?

Știam ce trebuie să spun.

„Mai mult decât bine, mă simt fantastic. Îmi place la nebunie Windemere, pentru că ai construit-o special pentru mami. Vreau să-mi cresc propriii copii acolo și copiii copiilor mei. Ești minunat, bunicule. Tu ești patriarhul nostru și îți port tot respectul din lume. Sunt atât de fericită să fac parte din familia Sinclair. Este cea mai reușită familie din America.”

Nu trebuia să folosesc exact cuvintele acestea. Dar ideea era să o ajut pe mami să păstreze casa, spunându-i bunicului ce om mare era el, căci lui îi datoram toată fericirea noastră, și să-i amintesc că eu eram viitorul familiei. Noi, familia Sinclair cea foarte americană, ne vom perpetua specia, concepând copii înalți și albi, frumoși și bogați, numai dacă ne-ar lăsa pe mine și pe mami să stăm la Windemere.

Trebuia să-l fac pe bunicul să simtă că deține controlul, acum când se învârtea lumea cu el, din cauză că murise bunica. Trebuia să mă milogesc pe lângă el, lăudându-l, în același timp, și fără să dau semne că aș fi observat agresivitatea din spatele întrebării pe care mi-o adresase.

Mama mea și surorile ei erau dependente de bunicul și de banii lui. Avuseseră parte de cea mai bună educație, mii de șanse în viață, mii de relații – și tot ajunseseră în situația în care nu erau capabile să se întrețină singure. Niciuna dintre ele nu făcuse nimic folositor pentru lumea asta. Nimic esențial. Nimic curajos. Erau în continuare niște fetițe, încercând să-i intre în grații tatălui lor. El reprezenta pentru ele pâinea și sarea, laptele și mierea.

— E prea mare pentru noi, i-am spus bunicului.

Nimeni n-a scos un cuvânt în timp ce părăseam încăperea.

63.

Mami și cu mine am păstrat tăcerea pe drumul de întoarcere spre Windemere după cină. Odată ce ușa s-a închis în urma noastră, s-a năpustit asupra mea.

— De ce nu m-ai sprijinit de față cu bunicul? Vrei să ne pierdem casa?

— N-avem nevoie de ea.

— Eu am ales zugrăveala, pardoseala. Eu am ridicat steagul de pe verandă.

— Are cinci dormitoare.

— Am crezut că o să avem o familie mai mare – trăsăturile de pe chipul mamei erau încordate. Dar nu s-a întâmplat așa. Asta nu înseamnă că nu merit casa asta.

— Mirren și oamenii ăia s-ar putea bucura de tot spațiul de aici.

— E casa mea. Nu te poți aștepta de la mine să renunț la ea doar fiindcă Bess are prea mulți copii și s-a despărțit de bărbatu-său. Nu poți să crezi că e în regulă din partea ei să-mi fure casa de sub nas. Ăsta e locul nostru, Cadence. Trebuie să ne purtăm singure de grijă.

— Tu te auzi ce spui? am izbucnit și eu. Ai banii pe care i-ai primit ca dotă!

— Ce are asta de-a face?

— Unii oameni nu au nimic. Noi avem totul. Singura persoană care a folosit banii familiei în scopuri caritabile a fost bunica. Acum a murit și oamenilor nu le pasă de nimic altceva decât de perlele ei, de ornamentele ei și de averea ei. Nimeni nu încearcă să-i folosească banii ca să facă ceva bun. Nimeni nu încearcă să facă lumea asta un loc mai bun.

Mami s-a ridicat în picioare.

— Te crezi superioară, nu-i așa? Crezi că înțelegi lumea mai bine decât mine. L-am auzit pe Gat vorbind. Te-am văzut cum îi sorbi cuvintele de pe buze, de parcă ai mânca înghețată cu lingura. Dar n-ai de plătit facturi, n-ai propria ta familie, nu ai proprietăți pe mână și n-ai văzut nimic din lume. Habar n-ai despre ce vorbești – și cu toate astea, nu știi decât să judeci.

— Distrugi familia asta fiindcă ai impresia că ți se cuvine casa cea mai drăguță.

Mami s-a îndreptat către baza scărilor.

— Mâine te întorci la Clairmont. Îi spui bunicului cât de mult îți place la Windemere. Îi spui că vrei să-ți crești propriii copii aici, să-i aduci să-și petreacă fiecare vară aici. O să-i spui toate astea.

— Nu. Trebuie să-i ții singură piept. Să-i spui să nu vă mai învârtă pe degete cum îi convine. Se poartă în halul ăsta doar fiindcă e întristat din cauza bunicii, nu-ți dai seama? Nu poți să-i fii cu nimic de ajutor? Sau să-ți găsești o slujbă, astfel încât să nu mai conteze atâta banii lui? Sau să-i dai casa lui Bess?

— Ascultă aici, domnișoară, mi-a spus mami pe o voce oțelită. Te duci și vorbești cu bunicul despre Windemere sau te trimit în Colorado să-ți petreci tot restul verii împreună cu taică-tău. Mâine te trimit. Îți jur că primul lucru pe care îl fac e să te duc la aeroport. N-o să te mai vezi cu iubitul ăla al tău. M-ai înțeles?

Cu asta m-a avut.

Știa despre mine și Gat. Și putea să-l îndepărteze de mine.

Avea de gând să o facă.

Eu eram îndrăgostită.

I-am promis că o să fac orice îmi cerea.

Când i-am spus bunicului cât de mult adoram casa, mi-a zâmbit și a zis că știa că o să am copii frumoși cândva. Apoi mi-a zis că mătușa Bess era o fetiță hrăpăreață și că n-avea nici cea mai mică intenție să-i dea casa mea. Dar mai târziu, Mirren mi-a spus că îi promisese Windemere lui Bess. „O să am grijă de tine”, îi spusese el, „doar lasă-mi puțin timp să o dau afară pe Penny”.

64.

La câteva nopți după cearta cu mami, Gat și cu mine am ieșit pe terenul de tenis, în lumina apusului. Le-am aruncat de câteva ori mingea lui Fatima și Prințului Philip în tăcere.

În cele din urmă, Gat mi-a zis:

— Ai observat că Harris nu mă strigă niciodată pe nume?

— Nu.

— Mi se adresează spunându-mi tinere. De pildă: Cum a fost școala anul ăsta, tinere?

— De ce?

— Dacă m-ar numi Gat, ar fi ca și cum ar spune de fapt: Cum a fost școala anul ăsta, pui de indian, al cărui unchi indian trăiește în păcat cu fiica mea cea pură și albă? Pui de indian pe care l-am prins sărutându-se cu prețioasa mea Cadence?

— Crezi că asta gândește?

— Nu poate să mă înghită, a spus Gat. Nu de-adevăratelea. Poate că mă place ca persoană, poate că îl place până și pe Ed, dar nu poate să-mi rostească numele sau să mă privească în ochi.

Era adevărat. Acum că o spunea el, îmi dădeam și eu seama că așa e.

— Nu spun că-și dorește să fie genul de om căruia îi plac numai albii, a continuat Gat. Știe că n-ar trebui să fie așa. Este democrat, a votat pentru Obama – dar asta nu înseamnă că e chiar așa de comod pentru el să aibă oameni de culoare în familia lui frumoasă.

Gat a dat din cap.

— Este fals cu noi. Nu-i place ideea de-a o vedea pe Carrie împreună cu noi. Nu i se adresează nici lui Ed pe nume. Îi spune Sir. Și face tot posibilul ca eu să știu că nu fac parte din lumea voastră, de fiecare dată.

Gat a mângâiat-o pe Fatima pe urechile ei moi.

— L-ai văzut cum a reacționat când eram în pod. Vrea să mă țin la distanță de tine.

Eu nu văzusem cu ochii ăștia întreruperea bunicului. Îmi imaginasem că trebuie să se fi simțit stânjenit că a intrat peste noi.

Dar acum, dintr-odată, înțelegeam ce se petrecuse.

Ai grijă, tinere, spusese bunicul. Capul. Ai grijă să nu te rănești.

Era încă o amenințare.

— Știai că unchiul meu a cerut-o în căsătorie pe Carrie, toamna trecută? m-a întrebat Gat.

Am dat din cap că nu știam.

— Sunt împreună de aproape nouă ani. Se poartă ca un tată cu Johnny și Will. S-a așezat în genunchi și i-a cerut mâna, Cady. Eram toți trei băieții acolo și maică-mea. Împodobise tot apartamentul cu lumânări și trandafiri. Noi eram îmbrăcați în alb și comandaserăm enorm de multă mâncare de la un restaurant italienesc care îi place lui Carrie. I-a pus și Mozart să se audă stereo. Mie și lui Johnny ne venea să-i spunem: Ed, ce-i cu tot tam-tamul ăsta? Doar trăiește cu tine, frate. Dar omul era tare emoționat. Îi cumpărase un inel cu diamant. Oricum, când a ajuns acasă, noi patru ne-am ascuns în camera lui Will ca să-i lăsăm singuri. Trebuia să sărim pe ei cu felicitările – dar Carrie l-a refuzat.

— Credeam că nu se căsătoresc fiindcă nu văd sensul.

— Ed vedea un sens. Carrie nu voia să-și pună în pericol moștenirea ei de rahat, a spus Gat.

— Nici măcar nu l-a întrebat pe bunicul?

— Asta-i problema, a zis Gat. Toată lumea îi cere voie lui Harris tot timpul, pentru orice. De ce ar trebui o femeie în toată firea să-i ceară aprobarea tatălui ei ca să se mărite?

— Bunicul n-ar fi oprit-o.

— Nu, a spus Gat. Dar cu ceva vreme în urmă, când Carrie s-a mutat prima dată cu Ed, Harris a spus răspicat faptul că banii destinați ei vor dispărea dacă se mărită cu el. Ideea este că lui Harris nu-i convine că Ed este de culoare. Este un ticălos rasist și așa era și Tipper. Da, îmi plac amândoi dintr-o groază de motive și au fost mai mult decât generoși cu mine, lăsându-mă să-mi petrec fiecare vară aici. Sunt dispus să cred că Harris nici măcar nu-și dă seama de ce nu-l place pe unchiu-meu, dar îl displace suficient de tare încât să-și dezmoștenească fiica cea mare.

Gat a oftat. Îmi plăceau rotunjimea maxilarului său, gaura din tricoul lui, bilețelele pe care mi le scria, felul în care îi mergea mintea sau își mișca mâinile în timp ce vorbea. Îmi imaginam pe atunci că îl cunoșteam complet.

M-am aplecat și l-am sărutat. Încă mi se părea miraculos că pot face asta și că îmi răspundea sărutându-mă la rândul lui. Atât de miraculos, încât ne-am arătat unul altuia slăbiciunile, fricile și fragilitatea.

— De ce n-am vorbit niciodată despre asta? am spus în șoaptă.

Gat m-a sărutat din nou.

— Îmi place aici, a spus. Insula. Johnny și Mirren. Casele și zgomotul oceanului. Tu.

— Și tu.

— O parte din mine nu vrea să distrugă toate astea. Nu vrea nici măcar să-și imagineze că s-ar putea să nu fie totul perfect.

Înțelegeam de ce simțea asta.

Sau credeam că înțeleg.

Gat și cu mine am mers apoi pe aleea care înconjoară insula și ne-am plimbat până când am ajuns la o stâncă foarte lată, netedă, de pe care se vedea până în port. Valurile se spărgeau la baza insulei. Ne-am strâns în brațe, pe jumătate dezbrăcați, apoi am uitat, cât timp a fost posibil, toate detaliile înfiorătoare ale frumoasei familii Sinclair.

65.

A fost odată ca niciodată un negustor bogat care avea trei fiice frumoase. Le răsfățase atât de tare, încât două dintre fete, cele mai mici, nu făceau nimic, cât era ziua de lungă, decât să stea în fața oglinzii, admirându-și propria frumusețe și ciupindu-și obrajii ca să-i înroșească și mai tare.

Într-o bună zi, negustorul a trebuit să plece într-o călătorie.

— Ce să vă aduc când mă întorc? le-a întrebat el.

Mezina a cerut rochii de mătase și dantelă.

Mijlocia a cerut rubine și smaralde.

Cea mare a cerut doar un trandafir.

Negustorul a fost plecat câteva luni în șir. Pentru fiica sa cea mică, a umplut un cufăr cu rochii de toate culorile. Pentru cea mijlocie, a scotocit piețele în căutare de bijuterii. Dar abia când a ajuns în apropiere de casă, și-a amintit promisiunea pe care i-o făcuse fiicei celei mari.

A dat peste un gard enorm de fier ce se întindea de-a lungul drumului. Dincolo de el, la ceva depărtare, era o casă întunecată, iar lângă gard negustorul a zărit bucuros o tufă plină de trandafiri roșii în floare. Câțiva dintre trandafiri erau chiar la îndemână.

N-ar fi durat decât un minut să taie o floare. Negustorul tocmai își îndesa bobocul de trandafir în coburul șeii, când s-a auzit un mârâit înfuriat.

O siluetă acoperită de o mantie stătea acolo unde, un moment mai devreme, negustorul era sigur că nu se afla nimic. O ființă uriașă, ale cărei vorbe erau însoțite de bubuituri joase:

— Îndrăznești să iei de la mine fără a avea intenția să plătești?

— Dar cine ești? a întrebat negustorul, cutremurându-se.

— Ajunge să spunem că sunt cel de la care ai furat.

Negustorul i-a explicat că îi promisese fiicei lui să-i aducă un trandafir din lunga sa călătorie.

— Poți să păstrezi trandafirul furat, a spus ființa, dar în schimb îmi vei aduce ceva ce îți aparține, primul lucru de care vei da cu ochii în clipa când te întorci acasă.

Apoi și-a dat jos gluga și și-a arătat chipulo bestie hidoasă, cu colți și rât. Un bour sălbatic împreunat cu un șacal.

— M-ai înșelat o dată, a zis bestia. Fă-o încă o dată și vei muri.

Negustorul a luat-o spre casă cât de repede putea calul să-l ducă. Încă era la un kilometru depărtare, când a văzut-o pe fiica cea mare așteptându-l în drum.

— Am primit veste că te vei întoarce în seara asta! a strigat ea, repezindu-se în brațele tatălui ei cu lacrimi în ochi.

Era primul lucru care îi aparținea și de care negustorul dăduse cu ochii la întoarcerea acasă. Acum știa ce preț ceruse bestia, cu adevărat, de la el.

Și mai departe?

Cu toții știm că Frumoasa se îndrăgostește de bestie. Ajunge să-l iubească, în ciuda lucrurilor pe care le crede familia eipentru farmecul și educația sa, pentru cunoștințele sale despre artă și sensibilitatea inimii sale.

Într-adevăr, este o ființă umană și a fost dintotdeauna așa. N-a fost niciodată un bour sălbatic sau un șacal. Era doar o iluzie hidoasă.

Problema este că e tare dificil să-și convingă tatăl de una ca asta.

Tatăl ei vede fălcile și râtul, aude mârâitul oribil, ori de câte ori Frumoasa vine împreună cu soțul în vizită. Nu contează cât de civilizat și erudit este bărbatul ei. Nu contează cât este de bun.

Tatăl vede un animal din junglă. Repulsia pe care o simte față de el nu-l va părăsi niciodată.

66.

Într-o noapte, în vara numărul cincisprezece, Gat mi-a aruncat cu pietricele în geam. Am scos capul și l-am văzut stând printre copaci, cu lumina lunii scânteindu-i pe piele și ochii arzând.

Mă aștepta la baza scărilor de la verandă.

— Mi-e o poftă teribilă de ciocolată, mi-a șoptit, așa că dau spargere la cămara din Clairmont. Vii cu mine?

Am dat din cap și am luat-o împreună pe aleea îngustă, ținându-ne de mână, cu degetele împreunate. Am ocolit până la intrarea din spate de la Clairmont, care ducea către un vestibul plin cu rachete de tenis și prosoape de plajă. Cu o mână lipită de ușa din plasă, Gat s-a întors și m-a tras în brațele lui.

Buzele lui calde atingându-le pe ale mele,

mâinile încă împreunate,

acolo, în ușa casei.

Pentru un moment, eram singuri pe planetă,

cu toată vastitatea cerului, a viitorului și a trecutului întinzându-se în jurul nostru.

Am străbătut pe vârfuri vestibulul, către cămara imensă din bucătărie. Încăperea era de modă veche, cu sertare grele de lemn și rafturi pe care se țineau gemurile și murăturile, pe vremea când fusese construită casa. Acum înmagazina prăjiturele, lăzi de vin, chipsuri, rădăcinoase, apă minerală. N-am aprins lumina, în caz că venea cineva la bucătărie, dar eram siguri că doar bunicul dormea la Clairmont. Nu erau șanse să se trezească noaptea din cauza zgomotelor. Purta aparat auditiv în timpul zilei.

Cotrobăiam în voia noastră, când am auzit niște voci. Erau mătușile, venind spre bucătărie, vorbind împiedicat, pe un ton isteric.

— De asta ajung oamenii să se omoare unii pe alții, a spus mătușa Bess cu amărăciune. Ar trebui să plec din camera asta, înainte să fac ceva regretabil.

— Nu vrei să spui una ca asta, a zis mătușa Carrie.

— Nu-mi spune tu mie ce vreau să zic! a țipat mătușa Bess. Tu îl ai pe Ed. N-ai nevoie de bani cum am eu.

— Ți-ai înfipt deja ghearele în casa de la Boston, a răspuns mami. Lasă insula în pace.

— Cine s-a ocupat de înmormântarea mamei? s-a răstit mătușa Bess. Cine a stat lângă tata săptămâni întregi, cine a luat la mână toate hârtiile, a vorbit cu rudele, a scris bilete de mulțumire?

— Fiindcă tu locuiești aproape de el, a zis mami. Doar erai acolo.

— Eu trebuia să am grijă de o casă cu patru copii și să-mi păstrez și slujba, a răspuns mătușa Bess. Tu n-aveai nicio treabă.

— O slujbă cu normă redusă, a zis mami. Și dacă te mai aud o dată spunând patru copii, încep să urlu.

— Și eu trebuia să am grijă de casa mea, a zis mătușa Carrie.

— Oricare dintre voi ar fi putut să vină pentru o săptămână sau două. Dar m-ați lăsat să mă descurc singură, a zis mătușa Bess. Eu a trebuit să am de-a face cu tata tot anul. Eu sunt aia care dă fuga atunci când cere ajutor. Eu sunt aia care se luptă cu demența lui și cu toată suferința.

— Nu spune asta, a zis mătușa Carrie. Nu știi cât de des mă sună. Nu știi câte trebuie să înghit de la el ca să-i fiu o fiică bună.

— Așa că, bineînțeles, vreau casa, a continuat mătușa Bess, de parcă nici n-ar fi auzit-o. Am câștigat-o. Cine a dus-o pe mama la doctor? Cine a stat la căpătâiul ei?

— Nu e corect, a zis mami. Știi că am venit și eu. Și Carrie a venit, de asemenea.

— În vizită, a șuierat mătușa Bess.

— Nu era nevoie să te ocupi tu de toate, a zis mami. Nu ți-a cerut-o nimeni.

— Nu era nimeni altcineva care s-o facă. Voi m-ați lăsat singură și nu mi-ați mulțumit niciodată. Stau înghesuită la Cuddledown și acolo e cea mai proastă bucătărie. Nici n-ați venit vreodată la mine, ați fi surprinse să vedeți în ce hal e casa asta. Nu valorează mai nimic. Mama a renovat bucătăria de la Windemere înainte să moară și băile de la Red Gate, dar Cuddledown a rămas cum era de la început – și iată-vă pe amândouă, purtându-mi pică pentru răsplata pe care o cer pentru toate câte le-am făcut și continui să le fac.

— Ai fost de acord cu planurile de construcție pentru Cuddledown, a izbucnit mătușa Carrie. Ai vrut să ai vedere la mare. Casa ta este singura care dă spre plajă, Bess, iar tata e de acord cu orice îi ceri, ți-e devotat. Aș fi zis că asta e de-ajuns pentru tine. Dumnezeu știe că nouă ne-ar fi imposibil să avem parte de încuviințarea și devoțiunea lui.

— Voi alegeți să n-aveți parte de ele, a zis mătușa Bess. Tu l-ai ales pe Ed, ai ales să trăiești împreună cu el. Tu alegi să-l aduci pe Gat aici în fiecare vară, când știi că nu face parte din familie. Știi cum gândește tata și nu numai că îți faci mai departe de cap cu Ed, dar îl aduci și pe nepotul lui aici, ca să faci paradă cu el, ca o fetiță obraznică vânturându-și jucăria cu care n-are voie să se joace. Doar ai avut ochii larg deschiși tot timpul ăsta.

— Să-ți ții gura în privința lui Ed! a țipat mătușa Carrie. Să taci din gură, să taci din gură!

S-a auzit o palmă – Carrie o lovise pe Bess peste gură.

Bess a plecat. Trântind ușile.

Mami a plecat și ea.

Gat și cu mine ne-am așezat pe podeaua din cămară, ținându-ne de mână. Încercând să nu respirăm, încercând să nu ne mișcăm, în timp ce mătușa Carrie punea paharele în mașina de spălat vase.

67.

Câteva zile mai târziu, bunicul l-a chemat pe Johnny în biroul său de la Clairmont. L-a rugat să-i facă o favoare.

Johnny a refuzat.

Bunicul a zis că o să-i golească lui Johnny contul pentru facultate, dacă nu face imediat ce i-a cerut.

Johnny a zis că n-are de gând să se bage în viața amoroasă a maică-sii și că, dacă trebuie, o să facă naibii facultatea la stat.

Bunicul l-a sunat pe Thatcher.

Johnny i-a spus lui Carrie.

Carrie l-a rugat pe Gat să nu mai vină la cină la Clairmont.

— Îl deranjează pe Harris, a zis ea. Ar fi mai bine pentru toată lumea dacă ai rămâne la Red Gate, poți să-ți faci acolo niște macaroane sau îl trimit pe Johnny să-ți aducă o farfurie. Înțelegi, nu-i așa? Doar până se mai liniștesc un pic lucrurile.

Gat n-a înțeles.

Nici Johnny.

Niciunul dintre noi, Mincinoșii, nu s-a mai prezentat la cină.

Curând după aceea, mătușa Bess i-a spus lui Mirren să-l bată la cap pe bunicul în legătură cu Windemere. Trebuia să-i ia pe Bonnie, Liberty și Taft împreună cu ea și să stea de vorbă cu bunicul în biroul lui. Ei erau viitorul familiei – asta trebuia Mirren să spună. Fiindcă Johnny și Cady nu aveau note suficient de mari la matematică pentru a intra la Harvard, în timp ce Mirren avea. Mirren era cea care avea talent la afaceri, era adevărata moștenitoare a bunicului și a tuturor principiilor sale de viață. Johnny și Cady erau prea neserioși. Și uită-te numai la cei micuți, ce frumușei sunt: gemenele blonde și drăguțe, Taft, cu fața lui pistruiată. Se vedea că sunt membri ai familiei Sinclair din cap până în picioare.

Spune-i toate astea, a zis mătușa Bess. Dar Mirren n-avea de gând s-o facă.

Mătușa Bess i-a luat telefonul, laptopul și i-a oprit alocația.

Mirren tot n-a vrut.

Într-o după-amiază, mami m-a întrebat ce-i cu mine și cu Gat.

— Bunicul știe că se întâmplă ceva între voi doi. Și nu e deloc încântat.

I-am zis că sunt îndrăgostită.

Ea mi-a spus să nu fiu tâmpită.

— Îți riști viitorul, a zis. Casa noastră. Educația de care ai putea să ai parte. Pentru ce?

— Dragoste.

— E doar un flirt de vară. Lasă băiatul în pace.

— Nu.

— Dragostea nu durează, Cady. Știi asta.

— Nu știu.

— Ei bine, crede-mă pe mine, nu durează.

— Noi nu suntem ca tine și ca tata, am zis. Nu suntem deloc.

Mami și-a încrucișat brațele la piept.

— Maturizează-te odată, Cady, și vezi lumea așa cum e, nu cum ți-o dorești tu să fie.

M-am uitat la ea. Mama mea, adorabilă și înaltă, cu părul ei frumos împletit în coc și gura ei tăioasă și amară. Venele ei nu fuseseră niciodată deschise. Niciodată nu-i sărise inima din piept ca să se zbată neajutorată pe peluză. Nu se topise niciodată într-o băltoacă. Ea era normală. Întotdeauna. Cu orice preț.

— Pentru binele familiei noastre, a zis în cele din urmă, te vei despărți de el.

— N-o voi face.

— Trebuie. Și când ai terminat-o cu el, fă în așa fel încât să afle și bunicul. Spune-i că nu înseamnă nimic pentru tine și n-a însemnat niciodată nimic. Spune-i că nu trebuie să-și mai facă niciodată griji în legătură cu băiatul ăla, apoi vorbește cu el despre Harvard, despre echipa de tenis și despre viitorul pe care îl ai în fața ta. Mă înțelegi?

Nu o înțelegeam și nu voiam să o înțeleg.

Am fugit afară din casă și în brațele lui Gat.

Am sângerat în brațele lui și pe el nu l-a deranjat.

Târziu în noaptea aceea, Mirren, Gat, Johnny și cu mine am coborât până la magazia de unelte din spatele Clairmontului. Am găsit acolo niște ciocane. Erau numai două, așa că Gat a pus mâna pe o rangă și eu am luat o pereche de foarfeci grele de grădină.

Am adunat gâsca de fildeș de la Clairmont, elefanții de la Windemere, maimuțele de la Red Gate și broasca de la Cuddledown. Le-am adus pe doc, pe întuneric, și le-am făcut zob cu ciocanele, cu ranga și cu foarfecele, până când din fildeșul ăla n-a mai rămas decât o pudră.

Gat a scufundat o găleată în apa rece a mării și a clătit scândurile docului, curățându-le.

68.

Ne-am gândit.

Am vorbit.

Ce-ar fi dacă, am spus noi,

ce-ar fi dacă

într-un alt univers,

o realitate împărțită în două,

Dumnezeu și-ar întinde un deget

și ar fulgera Clairmontul?

Ce-ar fi dacă

Dumnezeu ar face-o să se năruie în flăcări?

Astfel i-ar pedepsi pe cei lacomi, pe cei meschini, pe cei cu prejudecăți, pe cei normali și pe cei lipsiți de bunătate.

Și-ar ispăși cu toții păcatele.

Și după aceea, ar învăța să se iubească din nou unii pe alții.

Și-ar deschide sufletele. Și-ar deschide venele. Și-ar șterge rânjetele alea de pe față.

Ar fi o familie. Ar rămâne o familie.

Nu era nimic religios în felul în care ne gândeam noi.

Sau poate că era.

Pedeapsa.

Purificarea prin foc.

Poate amândouă.

69.

A doua zi, spre sfârșitul lui iulie, în vara numărul cincisprezece, a avut loc un prânz pe peluza de la Clairmont. Un prânz ca toate celelalte, în jurul mesei celei mari. Și mai multe lacrimi.

Se certau atât de tare, încât noi, Mincinoșii, am urcat pasarela dinspre Red Gate și am rămas jos, în grădină, ascultând.

— Trebuie să-ți câștig dragostea în fiecare zi, tată, zicea mama nedeslușit. Și în majoritatea zilelor nu reușesc. E al naibii de nedrept. Carrie primește perlele, Bess primește casa de la Boston, Bess primește și Windemere. Carrie îl are pe Johnny și lui o să-i dai Clairmontul, știu că așa vei face. Și eu o să rămân singură, fără nimic, deși Cady e prima ta nepoată. Prima ta nepoată, întotdeauna ai spus asta.

Bunicul s-a ridicat de la locul lui din capul mesei.

— Penelope.

— O s-o iau de aici, mă auzi? O iau pe Cady și n-ai s-o mai vezi niciodată.

Vocea bunicului a bubuit de-a lungul grădinii.

— Aici suntem în Statele Unite ale Americii, a spus el. Nu pari să fi înțeles asta, Penny, așa că lasă-mă să-ți explic. În America, uite cum stau lucrurile: muncim ca să obținem ce ne dorim și facem planuri pentru viitor. Nu acceptăm să fim refuzați și merităm să fim recompensați pentru perseverența noastră. Will, Taft, sunteți atenți?

Băieții au dat din cap, cu bărbiile tremurând. Bunicul a continuat:

— Noi suntem familia Sinclair, o familie grandioasă, o familie cu vechime. Ăsta e un lucru cu care să ne mândrim. Tradițiile și valorile noastre formează principiile fundamentale pe care se bazează generațiile viitoare. Insula este casa noastră, așa cum a fost a tatălui meu și a bunicului meu înaintea lui. Și totuși, voi trei, femeile, cu divorțurile voastre și casele distruse, cu lipsa voastră de respect față de tradiție, nepricepute la nicio muncă, n-ați făcut nimic altceva decât să dezamăgiți un bătrân care a crezut că v-a crescut cum trebuie.

— Tată, te rog, a spus mătușa Bess.

— Să n-aud un cuvânt! a tunat bunicul. Nu vă puteți aștepta din partea mea să accept felul în care călcați în picioare valorile acestei familii și să vă răsplătesc pe voi împreună cu copiii voștri oferindu-vă siguranță financiară. Nu puteți, niciuna dintre voi, să vă așteptați la asta. Și totuși, zi după zi, observ că asta faceți. Nu voi mai tolera acest lucru.

Mătușa Bess s-a prăbușit plângând.

Carrie l-a apucat pe Will de cot și a luat-o împreună cu el spre doc.

Mami și-a aruncat paharul de vin spre un perete al Clairmontului.

70.

— Și ce se întâmplă după aceea? îl întreb pe Johnny.

Încă stăm unul lângă altul pe podeaua de la Cuddledown, dimineața devreme. În vara numărul șaptesprezece.

— Nu-ți amintești? îmi zice.

— Nu.

— Lumea a început să plece de pe insulă. Carrie l-a dus pe Will la un hotel din Edgartown și ne-a rugat pe mine și pe Gat să o urmăm imediat ce ne terminăm de strâns lucrurile. Angajații au plecat la opt dimineața. Mama ta s-a dus să-și vadă prietena aia a ei din Vineyard…

— Alice?

— Da, a venit Alice și a luat-o, dar tu n-ai vrut să pleci și, în cele din urmă, s-a hotărât să plece fără tine. Bunicul a luat un avion spre continent. Și atunci ne-am hotărât să punem focul.

— Am plănuit totul, zic.

— Da, așa am făcut. Am convins-o pe mătușa Bess să ia șalupa cea mare și copiii și să se ducă toți să vadă un film în Vineyard.

În timp ce vorbește Johnny, încep să mi se formeze amintirile. Umplu golurile cu detalii pe care nu le-a menționat cu voce tare.

— După ce au plecat, am băut vinul pe care îl lăsaseră desfăcut în frigider, spune Johnny. Patru sticle deschise. Și Gat era atât de supărat…

— Avea și de ce…, am zis eu.

Johnny își întoarce fața și vorbește din nou cu nasul în podea.

— Fiindcă n-avea să se mai întoarcă pe insulă. Dacă mama mea se mărita cu Ed, aveau să fie excluși din cercul familiei. Iar dacă mama îl părăsea pe Ed, Gat n-ar mai fi avut nicio legătură cu familia.

— Clairmontul devenise un simbol pentru tot ce era greșit – se aude vocea lui Mirren.

A intrat în cameră atât de încet, încât nici n-am simțit-o. Acum stă întinsă pe podea alături de Johnny, ținându-l de cealaltă mână.

— Domeniul patriarhatului, spune Gat.

Nici pe el nu l-am auzit când a intrat. Se așază pe jos lângă mine.

— Câtă nesimțire, Gat, spune Johnny cu blândețe. Întotdeauna spui „patriarhat”.

— Exact asta și vreau să spun.

— Strecori cuvântul ăsta oriunde ți se ivește ocazia. Patriarhat pe pâine prăjită. Patriarhat la mine în pantaloni. Patriarhat cu o feliuță de lămâie.

— Clairmontul părea să fie domeniul patriarhatului, repetă Gat. Și da, băuserăm de ne tâmpiserăm, și da, ne-am gândit că se va alege praful de familia asta din cauza lor, iar eu n-o să mai vin aici niciodată. Ne-am gândit că, dacă nu mai exista casa asta, și toate hârțoagele și amintirile dinăuntru, toate obiectele pentru care se certaseră atâta, atunci nu va mai exista nici puterea.

— Aveam să fim din nou o familie, spune Mirren.

— Era ca un soi de purificare, spune Gat.

— Ea nu-și amintește decât că am pus focul, spune Johnny, vorbind deodată foarte tare.

— Și alte câteva lucruri, adaug, ridicându-mă în fund și privindu-i pe Mincinoși în lumina dimineții. Încep să-mi revină amintirile, pe măsură ce-mi dați informații.

— Îți povestim tot ce s-a întâmplat înainte să punem focul, spune Johnny, vorbind în continuare prea tare.

— Da, zice Mirren.

— Am pus focul, spun, mirată. N-am stat să ne plângem de milă, am făcut ceva. Am produs o schimbare.

— Oarecum, spune Mirren.

— Glumești? Am făcut să ardă din temelii locul acela blestemat.

71.

După ce s-au certat mătușile și bunicul, eu am început să plâng.

Gat plângea și el.

Urma să părăsească insula, iar eu n-aveam să-l mai văd niciodată. El n-avea să mă mai vadă pe mine.

Gat, Gat al meu.

Era prima dată când plângeam împreună cu cineva. În același timp.

El plângea ca un bărbat, nu ca un băiat. Nu ca și cum ar fi fost frustrat sau ceva nu se întâmplase așa cum voia el, ci ca și cum viața în sine era amară. Ca și cum rănile lui nu mai puteau fi vindecate.

Iar eu voiam să i le vindec.

Am fugit singuri spre plaja cea mică. M-am agățat de el și am stat amândoi pe nisip și, pentru prima dată, n-aveam nimic de zis. Nicio analiză, nicio întrebare.

În sfârșit am zis ceva de genul

ce-ar fi dacă

ce-ar fi dacă

am lua situația în mâinile noastre?

Și Gat a zis:

Cum?

Și eu am zis ceva de genul

ce-ar fi dacă

ce-ar fi dacă

nu s-ar mai certa?

Avem ceva ce putem salva.

Și Gat a zis:

Da. Tu și cu mine, Mirren și Johnny, da, avem.

Dar, desigur, putem să ne vedem unii cu alții, noi patru.

La anul o să ne luăm carnetele de șoferi.

Există telefoane.

Dar aici, am zis. Povestea asta a noastră.

Da, aici, spune el. Povestea asta.

Tu și cu mine.

Am zis ceva de genul

ce-ar fi dacă

ce-ar fi dacă

am înceta cumva să mai fim

Frumoasa Familie Sinclair și am fi doar o familie?

Ce-ar fi dacă am înceta să mai fim

de culori diferite, provenind din medii diferite și am fi doar pur și simplu îndrăgostiți?

Ce-ar fi dacă am putea să-i facem pe toți ceilalți să se schimbe?

Să-i facem, să-i forțăm.

Vrei să te joci de-a Dumnezeu, a zis Gat.

Vreau să trec la acțiune, am zis. Există și telefoanele, a zis el.

Dar aici? am zis eu. Povestea noastră de aici?

Da, aici, a zis el. Povestea asta.

Gat era iubirea mea, prima și singura. Cum aș fi putut să renunț la el vreodată?

O persoană care nu era în stare să zâmbească fals, dar zâmbea deseori. Îmi bandajase încheieturile în tifon alb și credea că rănile au nevoie de atenție. Își scrisese pe mâini și mă întrebase la ce mă gândesc. Îi mergea mintea întruna, neobosită. Nu mai credea în Dumnezeu și totuși încă își dorea ca Dumnezeu să-l ajute.

Iar acum era al meu și eu spusesem că n-aveam să lăsăm pe nimeni să ne amenințe dragostea pe care ne-o purtam.

N-aveam să lăsăm familia să se destrame.

N-aveam să acceptăm un rău pe care puteam să-l schimbăm.

Aveam să ne ridicăm împotriva sa, nu-i așa?

Da. Așa ar fi trebuit.

Aveam să fim chiar eroi.

Gat și cu mine am vorbit cu Mirren și cu Johnny.

I-am convins să treacă la acțiune.

Ne-am spus unul altuia

o dată și încă o dată: fă ce ți-e teamă să faci.

Ne-am spus unul altuia.

O dată și încă o dată, ne-am spus-o.

Ne-am spus unul altuia

că aveam dreptatea de partea noastră.

72.

Planul era simplu. Luam canistrele de benzină, care erau ținute de rezervă, undeva în șopronul pentru bărci, în vestibulul de la Clairmont erau deja ziare și cutii de carton: puteam să facem un turn de materiale reciclabile și să le îmbibăm în benzină. Apoi să udăm și podele de lemn. Ne dăm la o parte. Aprindem o rolă de șervete de hârtie și o aruncăm. Ușor.

O să aprindem fiecare etaj, fiecare cameră, dacă avem cum, ca să ne asigurăm că arde casa din temelii. Gat la subsol, eu la parter, Johnny la etaj, Mirren la mansardă.

— Pompierii au ajuns foarte târziu, spune Mirren.

— Două secții diferite, spune Johnny. De la Woods Hole și din Martha’s Vineyard.

— Ne și bazam pe asta, spun, dându-mi seama că așa a fost.

— Aveam de gând să sunăm după ajutor, zice Johnny. Bineînțeles că cineva trebuia să sune sau ar fi părut că e vorba de un incendiu intenționat. Urma să spunem că noi eram cu toții la Cuddledown, uitându-ne la un film, și știți cum e înconjurată toată casa de copaci. Nu poți să vezi celelalte case decât dacă te urci pe acoperiș. Prin urmare avea sens și să nu fi sunat nimeni.

— Secțiile alea de pompieri sunt formate în mare parte din voluntari, spune Gat. Nimeni n-avea nici cea mai vagă idee ce s-a întâmplat. Casă veche de lemn. Ca o cutie de chibrituri.

— Dacă mătușile și bunicul ne-ar fi bănuit pe noi, cu siguranță că nu ne-ar fi adus nicio acuzație, adaugă Johnny. Puteam să ne bazăm pe asta.

Bineînțeles că nu ne-ar fi acuzat.

Nimeni în familia noastră nu e criminal.

Nimeni nu e dependent.

N-avem niciun ratat.

Simt cum mă trec fiorii de încântare, când mă gândesc la ce-am făcut.

Numele meu întreg este Cadence Sinclair Eastman și, contrar așteptărilor acestei frumoase familii în care am fost crescută, eu am incendiat intenționat o casă.

Sunt o vizionară, o eroină, o rebelă.

Genul de om care schimbă istoria.

O criminală.

Dar dacă eu sunt o criminală, atunci sunt și o dependentă? Sunt și o ratată?

Mintea mea se joacă răstălmăcind înțelesurile, ca întotdeauna.

— Am făcut să se întâmple una ca asta, zic.

— Depinde la ce te referi, spune Mirren.

— Am salvat familia, au luat-o de la capăt.

— Mătușa Carrie, care bântuie insula noaptea, spune Mirren. Maică-mea, care curăță chiuvetele până i se fac mâinile carne vie. Penny, care te urmărește cum dormi și își notează tot ce mănânci. Beau toate de rup. Se îmbată până li se umflă fețele de lacrimi.

— Când te-ai dus la Noua Clairmont ca să vezi asta? spun.

— Mă mai duc din când în când, spune Mirren. Tu crezi că am rezolvat ceva, Cady, dar eu aș zice că a fost…

— Suntem aici, insist eu. Fără focul ăla, n-am mai fi fost aici. Asta încerc să spun.

— OK.

— Bunicul avea prea multă putere, spun. Și acum nu mai are. Am schimbat un rău care exista pe lumea asta.

Înțeleg atât de multe lucruri care nu-mi erau clare înainte. Ceaiul meu e cald, Mincinoșii sunt frumoși, la Cuddledown este frumos. Ce contează că sunt pete pe pereți. Ce contează că eu am dureri de cap sau că lui Mirren îi e rău. Ce contează că Will are coșmaruri și Gat se urăște pe sine. Am comis crima perfectă.

— Bunicul a pierdut puterea doar fiindcă l-a lovit demența, spune Mirren. Ar tortura în continuare pe toată lumea dacă ar putea.

— Nu sunt de acord cu tine, spune Gat. Noua Clairmont mie mi se pare că e o pedeapsă.

— Cum? întreabă ea.

— O pedeapsă pe care a ales s-o ispășească. Și-a construit o casă care nu e o casă. Este în mod deliberat inconfortabilă.

— De ce ar face asta? întreb.

— Tu de ce ți-ai dat toate lucrurile pe care le aveai? întreabă Gat.

Se uită fix la mine. Se uită cu toții fix la mine.

— Dintr-un act de caritate, răspund. Ca să fac un bine pe lume.

Se lasă o tăcere stranie.

— Nu suport aglomerația, spun.

Nu râde nimeni. Nu-mi dau seama cum de-a ajuns această conversație să fie despre mine.

Niciunul dintre Mincinoși nu vorbește vreme îndelungată. Apoi Johnny spune:

— Nu forța lucrurile, Gat.

Iar Gat spune:

— Mă bucur că ți-ai amintit focul, Cadence.

Iar eu spun:

— Da, măcar în parte.

Apoi Mirren spune că nu se simte bine și se duce înapoi în pat.

Băieții și cu mine stăm întinși pe podeaua bucătăriei și ne uităm fix în tavan vreme îndelungată, până când îmi dau seama, oarecum stânjenită, că amândoi au adormit.

73.

O găsesc pe mama pe veranda de la Windemere împreună cu câinii. Croșetează un fular din lână de un albastru spălăcit.

— Stai toată vremea la Cuddledown, se plânge mami. Nu e bine să-ți petreci așa de mult timp acolo. Carrie a trecut pe acolo ieri, căutând ceva, și a zis că e mare mizerie. Ce se întâmplă acolo?

— Nimic. Îmi pare rău de mizerie.

— Dacă e chiar așa de murdar, știi că nu o putem ruga pe Ginny să se ocupe. N-ar fi corect față de ea. Iar Bess o să facă o criză dacă vede ce-i acolo.

Nu vreau să vină nimeni la Cuddledown. Vreau să fim doar noi acolo.

— Nu-ți face griji. Mă așez și-l mângâi pe Bosh pe capul lui drăguț și blond. Auzi, mami?

— Da?

— De ce ai rugat familia să nu vorbească cu mine despre foc?

Lasă din mână fularul și se uită la mine multă vreme.

— Îți amintești focul?

— Azi-noapte m-au copleșit o groază de amintiri. Nu-mi amintesc totul, dar da, îmi amintesc că s-a întâmplat. Îmi amintesc cum v-ați certat voi. Și toată lumea a plecat de pe insulă. Îmi amintesc că eram aici cu Gat, Mirren și Johnny.

— Și altceva îți mai amintești?

— Cum arăta cerul. Cu flăcările înălțându-se. Mirosul de fum.

Dacă mami crede că e posibil să fie vina mea, nu mă va întreba niciodată nimic, absolut niciodată. Știu sigur că nu ar face-o.

Nu vrea să știe.

I-am schimbat cursul vieții. Am schimbat soarta familiei. Mincinoșii și cu mine.

Am făcut un lucru oribil. Poate. Dar a fost ceva. N-am stat cu mâinile în sân, plângându-mi de milă. Sunt o persoană mai puternică decât va ști mama mea vreodată. I-am încălcat voința și am și ajutat-o în același timp.

Mă mângâie pe cap. Ce scârbos. Mă trag la o parte.

— Asta-i tot? mă întreabă.

— De ce nu vrea nimeni să vorbească cu mine? repet.

— Din cauza… din cauza – mami se oprește, căutându-și cuvintele. Din cauza durerii tale.

— Fiindcă am dureri de cap, fiindcă nu-mi pot aminti accidentul – înseamnă că n-aș fi suportat să aflu că a ars Clairmontul din temelii?

— Doctorii mi-au spus să nu te stresăm, răspunde ea. Spun că focul e posibil să-ți fi provocat durerile de cap, din cauză că ai inhalat fum sau… sau de frică, încheie ea fraza fără niciun sens.

— Nu sunt copil mic, îi spun. Poți să ai încredere în mine și să-mi aduci la cunoștință informații importante despre familia noastră. Toată vara m-am străduit să-mi amintesc accidentul și ce s-a întâmplat exact înainte să-l am. De ce nu-mi spui pur și simplu, mami?

— Dar ți-am spus. Acum doi ani. Ți-am spus o dată și încă o dată, însă a doua zi nu-ți mai aminteai nimic. Și când am vorbit cu doctorul, mi-a zis că n-ar trebui să te mai supăr, n-ar trebui să te presez atâta.

— Dar trăiești cu mine în casă! țip la ea. N-ai încredere în propria ta judecată, spre deosebire de ce-ți spune un doctor care abia dacă mă cunoaște?

— E un profesionist.

— Ce te face să crezi că mai degrabă îmi doresc ca toată familia să păstreze secrete față de mine – până și gemenele, până și Will sau Taft, pentru numele lui Dumnezeu – decât să știu ce s-a întâmplat? Ce te face să crezi că sunt atât de fragilă încât să nu mi se poată povesti nici măcar faptele în mare?

— Mie mi se pare că ești fragilă, spune mami. Și, să fiu sinceră, nu sunt convinsă că aș face față reacției pe care ai avea-o.

— Nici nu-ți imaginezi cât de insultător sună ce-ai spus.

— Te iubesc, spune ea.

Nu mă pot uita la fața ei plină de milă, chinuindu-se să se justifice față de mine.

74.

Dau peste Mirren în camera mea când deschid ușa. Stă la biroul meu, cu o mână pe laptop.

— Mă întreb dacă aș putea să citesc e-mailurile pe care mi le-ai trimis anul trecut, spune ea. Le ai pe computer?

— Da.

— Nu le-am citit niciodată, îmi zice. La începutul verii, m-am prefăcut că le-am citit, dar de fapt nici nu le-am deschis.

— De ce nu?

— Pur și simplu n-am făcut-o, spune ea. Am crezut că nu contează, dar acum mi se pare că e important. Și uite! continuă pe un ton vesel. Am și ieșit din casă tocmai ca să le citesc!

Încerc să-mi ascund supărarea.

— Înțeleg că nu mi-ai răspuns, dar de ce nu mi-ai citit măcar e-mailurile?

— Știu, spune Mirren. E nasol și sunt o ființă oribilă. Te rog, aș putea să le citesc acum?

Deschid laptopul. Dau o căutare și găsesc toate mesajele adresate ei.

Sunt douăzeci și opt. Citesc peste umărul ei. Majoritatea sunt fermecătoare, niște însemnări drăgălașe din partea unei persoane care nu suferea de dureri de cap.

 

Mirren!

 

Mâine plec în Europa împreună cu tatăl meu cel infidel, care este, după cum știi, și foarte plictisitor. Urează-mi noroc și află că mi-aș fi dorit să-mi petrec vara la Beechwood împreună cu tine. Și cu Johnny. Chiar și cu Gat.

Știu, știu, ar fi trebuit să depășesc momentul.

L-am și depășit.

Chiar am făcut-o.

Gata, am șters-o spre Marbella, să mă întâlnesc cu niște spanioli mișto.

Mă întreb dacă pot să-l forțez pe tata să mănânce cele mai dezgustătoare mâncăruri în fiecare țară pe care o vizităm, drept pedeapsă că ne-a lăsat și a fugit în Colorado.

Fac pariu că pot. Dacă mă iubește cu adevărat, o să mănânce broaște și rinichi de animale și furnici învelite în ciocolată.

 

Cadence

 

Cam așa sună mare parte dintre ele. Dar am și câteva e-mailuri care nu sunt nici fermecătoare, nici drăguțe. Acelea sunt adevărate și îți inspiră milă.

 

Mirren,

 

Iarna în Vermont. Întuneric și întuneric.

Mami mă privește în timp ce dorm.

Mă doare capul tot timpul. Nu știu ce să fac ca să înceteze durerea. Pastilele nu funcționează. Cineva îmi despică creștetul capului cu toporul, un topor tocit, care nu reușește să-mi străpungă craniul dintr-o singură lovitură. Oricine îl mânuiește, ajunge să-mi hăcuiască țeasta, lovind o dată și încă o dată, dar nu tot timpul fix în același loc. Am o mulțime de răni.

Visez uneori că persoana care mânuiește toporul e bunicul.

Alteori, sunt eu însămi.

Alteori, e Gat.

Îmi pare rău că sună ca și cum aș fi înnebunit. Îmi tremură mâinile în timp ce tastez e-mailul ăsta și ecranul e prea luminos.

Uneori aș vrea să mor, atât de tare mă doare capul. Continui să vă scriu tuturor cele mai luminoase gânduri, dar nu vorbesc niciodată despre cele întunecate, deși îmi trec prin minte tot timpul. Așa că le scriu acum. Chiar dacă n-o să-mi răspunzi, voi ști că cineva măcar le-a auzit, e ceva și asta.

 

Cadence

 

Citim toate cele douăzeci și opt de e-mailuri. Când termină, Mirren mă sărută pe obraz.

— N-aș putea vreodată să-ți spun cât de rău îmi pare, zice ea. Nici la scrabble nu cred că există un cuvânt care să exprime cât de prost mă simt.

Apoi pleacă.

75.

Îmi iau laptopul în pat și deschid un document nou. Îmi dau jos însemnările pe care le-am făcut pe hârtia liniată și încep să le copiez, apoi scriu toate amintirile cele noi, repede, cu o mulțime de greșeli. Umplu golurile cu presupuneri, acolo unde nu-mi amintesc propriu-zis ce s-a întâmplat.

Centrul Sinclair de Socializare și Gustări.

N-o să te mai vezi cu iubitul ăla al tău.

Vrea să mă țin la distanță de tine.

Ne place foarte tare la Windemere, nu-i așa, Cady?

Mătușa Carrie, plângând îmbrăcată în geaca lui Johnny.

Gat, aruncându-le câinilor mingea pe terenul de tenis.

O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne.

Câinii.

Amărâții ăia de câini.

Fatima și Prințul Philip.

Câinii au murit în focul ăla.

Acum știu ce s-a întâmplat și a fost vina mea. Erau niște câini atât de neascultători, nu ca Bosh, Grendel și Poppy, pe care i-a antrenat mama. Fatima și Prințul Philip mâncau stele de mare pe țărm, apoi le vomitau în sufragerie. Își scuturau apa din blana lor flocoasă, își vârau boturile în prânzul oamenilor ieșiți la picnic, rodeau discurile de Frisbee, până nu mai rămâneau din ele decât niște bucăți de plastic inutilizabile. Le plăceau la nebunie mingile de tenis, se duceau pe teren și, dacă găseau vreuna uitată pe afară, o umpleau de bale și o tăvăleau prin noroi. Nu voiau să stea jos când le ziceai. Și cerșeau la masă.

Când s-a aprins focul, câinii erau într-unul dintre dormitoarele pentru oaspeți. Bunicul îi încuia deseori sus peste noapte sau când nu mai rămânea nimeni la Clairmont. Ca să nu roadă pantofii oamenilor și să nu urle la ușa de plasă.

Bunicul îi încuiase în casă înainte să părăsească insula.

Și noi nu ne gândiserăm la ei.

Omorâsem câinii ăia. Eu eram cea care trăia cu câinii, eu știam unde dormeau Fatima și Prințul Philip. Ceilalți Mincinoși nici nu se gândeau vreodată la câini – oricum, nu atât de mult. Nu ca mine.

Muriseră arzând. Cum putusem să uit de ei în halul ăsta? Cum de am putut să fiu atât de pătrunsă de planul meu stupid, emoțiile pe care mi le provocase comiterea unei crime, propria mea mânie îndreptată împotriva mătușilor și a bunicului…

Fatima și Prințul Philip arzând. Adulmecând în dreptul ușii fierbinți, respirând fumul, bâțâindu-și cozile plini de speranță, așteptând să vină cineva și să-i ia, lătrând.

Ce moarte oribilă pentru bieții câini, dragi și neascultători.

76.

Ies în fugă de la Windemere. S-a făcut întuneric acum, e aproape ora cinei. Îmi curg lacrimile, boțindu-mi fața, și-mi tresaltă tot corpul, fiindcă îmi imaginez câinii ăia cum stau cu ochii pe ușă, sperând să fie salvați, în timp ce valurile de fum se strecoară în cameră.

Unde să mă duc? Nu pot să dau ochii cu Mincinoșii la Cuddledown. La Red Gate s-ar putea să fie Will sau mătușa Carrie. Insula asta este al naibii de mică, de fapt, nici n-ai unde să te duci. Sunt prinsă în capcană pe insula asta, unde am omorât câinii, bieții, bieții de ei.

Toată bravada mea de azi-dimineață,

puterea,

crima perfectă,

răsturnarea patriarhatului,

felul în care am salvat noi, Mincinoșii, vacanța de vară și am îmbunătățit lucrurile,

felul în care ne-am păstrat familia laolaltă distrugând o parte din ea…

toate astea nu sunt decât o amăgire.

Câinii sunt morți,

câinii ăia tâmpiți și adorabili,

câinii pe care aș fi putut să-i salvez, niște câini inocenți ale căror fețe se luminau când le dădeai pe furiș o bucățică de hamburger

sau doar îi strigai pe nume;

niște câini cărora le plăcea să se suie în bărci,

care alergau liberi toată ziua cu labele lor pline de noroi.

Ce fel de persoană trece la acțiune fără să-și închipuie că ar putea să fie cineva încuiat în camerele de sus, cineva care are toată încrederea în oameni, fiindcă i-a oferit dintotdeauna siguranță și iubire?

Suspin, niște suspine stranii și tăcute, stând pe pasarela dintre Windemere și Red Gate. Am fața udă fleașși mi se strânge tot pieptul. Mă împleticesc pe drumul înapoi spre casă.

Gat mă așteaptă pe scări.

77.

Sare în picioare când mă vede și mă ia în brațe. Suspin cu fața îngropată în umărul lui și-mi vâr mâinile sub geaca lui și în jurul mijlocului.

Nu mă întreabă ce e în neregulă, până când nu-i spun singură.

— Câinii, spun în cele din urmă. Am omorât câinii.

Rămâne tăcut pentru un moment. Apoi zice:

— Da.

Nu mai vorbesc până nu mă opresc din tremurat.

— Hai să stăm jos, spune Gat.

Ne așezăm pe treptele de pe verandă. Gat își sprijină capul de al meu.

— Iubeam câinii ăia, spun.

— Cu toții îi iubeam.

— Eu… eu… – mă înec singură cu propriile cuvinte. Nu cred că ar trebui să mai vorbesc despre asta sau o să încep din nou să plâng.

— Bine.

Mai stăm o vreme.

— Asta e tot? întreabă Gat.

— Cum?

— Doar de asta plângeai?

— Doamne ferește, deci mai sunt și altele.

Rămâne tăcut.

Și tace în continuare.

— Of, la naiba, mai sunt și altele, spun, simțindu-mi pieptul găunos și înghețat.

— Da, spune Gat. Mai sunt.

— Mai multe pe care lumea nu vrea să mi le spună. Mai multe pe care mami ar prefera să nu mi le amintesc.

Gat se gândește un moment.

— Cred că îți tot spunem, dar nu poți să ne auzi. Ai fost bolnavă, Cadence.

— Nu-mi spuneți direct, răspund.

— Nu.

— De ce naiba nu?

— Penny a zis că așa ar fi mai bine. Și… cum suntem toți aici, cred că o să-ți amintești până la urmă.

Își ia brațul de pe umărul meu și își prinde genunchii cu ambele mâini.

Gat, Gat al meu.

Plin de contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare. Îmi plac pleoapele ochilor săi căprui, pielea lui catifelată, întunecată, buza inferioară împinsă înainte. Mintea lui. Mintea lui.

Îl sărut pe obraz.

— Îmi amintesc mai multe despre noi decât înainte, îi spun. Îmi amintesc cum ne-am sărutat în ușa vestibulului, înainte s-o ia totul razna. Tu și cu mine pe terenul de tenis, vorbind despre cum a cerut-o Ed în căsătorie pe mătușa Carrie. Pe aleea care înconjoară insula, stânca aceea netedă, unde nu ne vedea nimeni. Și jos, pe plaja cea mică, vorbind despre cum o să punem focul.

Gat dă din cap.

— Dar tot nu-mi amintesc ce s-a întâmplat de-au ieșit lucrurile atât de rău, spun. De ce nu eram împreună când m-am rănit. Ne-am certat? Am făcut eu ceva? Te-ai întors la Raquel?

Nu pot să-l privesc în ochi.

— Cred că merit un răspuns cinstit, chiar dacă ce este între noi acum n-o să mai poată continua.

Trăsăturile i se contorsionează și își ascunde fața în mâini.

— Nu știu ce să fac, spune. Nu știu ce ar trebui să fac.

— Pur și simplu, spune-mi, răspund.

— Nu pot să stau aici cu tine, zice. Trebuie să mă întorc la Cuddledown.

— De ce?

— Trebuie, zice, ridicându-se și plecând. Apoi se oprește și se întoarce. Am distrus totul. Îmi pare atât de rău, Cady. Îmi pare atât de rău, atât de rău. Începe din nou să plângă. N-ar fi trebuit să te sărut, să-ți fac un leagăn din cauciuc sau să-ți dau trandafirii. N-ar fi trebuit să-ți spun cât de frumoasă ești.

— Dar eu mi-am dorit s-o faci.

— Știu, însă ar fi trebuit să mă țin la distantă. A fost o mare greșeală să fac toate astea. Îmi pare atât de rău.

— Vino încoace, spun, dar când nu se clintește din loc, mă duc eu la el. Îmi pun mâinile în jurul gâtului lui și îmi apropii obrazul de al lui. Îl sărut cu putere ca să înțeleagă că mi-o doresc cu adevărat. Are gura atât de moale și e cel mai bun om pe care îl cunosc, cel mai bun om pe care îl cunosc dintotdeauna, indiferent ce lucruri rele s-au petrecut între noi și indiferent ce se va întâmpla mai departe.

— Te iubesc, șoptesc.

Se trage înapoi.

— Exact despre asta vorbeam. Îmi pare rău. Nu voiam decât să te văd.

Se întoarce și dispare în întuneric.

78.

Spitalul din Martha’s Vineyard. Vara numărul cincisprezece, după accidentul meu.

Stăteam într-un pat sub așternuturi albastre. Aș fi zis că așternuturile de spital sunt albe, dar acestea erau albastre. Camera era încinsă. Îmi ieșea firul unei perfuzii din braț.

Mami și bunicul se uitau în jos la mine. Bunicul ținea în mâini o cutie cu ciocolată de casă, din Edgartown, pe care mi-o adusese cadou.

Era înduioșător, își amintise că îmi place ciocolata de casă din Edgartown.

Ascultam muzică și aveam căștile vârâte în urechi, așa că nu auzeam ce vorbeau adulții. Mami plângea.

Bunicul a deschis cutia, a rupt o bucățică de ciocolată și mi-a oferit-o.

Cântecul:

 

Our youth is wasted

We will not waste it

Remember my name

Cause we made history

Na na na na, na na na

 

Am ridicat mâna să-mi scot din ureche o cască. Mâna pe care o vedeam era bandajată.

Aveam ambele mâini bandajate.

Și picioarele. Simțeam bandajul înfășurat în jurul lor, sub așternuturile albastre.

Mâinile și picioarele îmi erau bandajate, fiindcă suferisem arsuri.

79.

A fost odată ca niciodată un rege care avea trei fiice frumoase.

Nu, nu, așteptați un pic.

Au fost odată ca niciodată trei ursuleți care trăiau într-o căsuță din pădure.

Au fost odată ca niciodată trei țapi care trăiau în apropierea unui pod.

Au fost odată ca niciodată trei soldați, mărșăluind umăr la umăr în josul drumului, după un război.

Au fost odată ca niciodată trei porcușori.

Au fost odată ca niciodată trei frați.

Nu, asta e. Asta e varianta pe care o caut.

Au fost odată ca niciodată trei copii frumoși, doi băieți și o fată. Când s-a născut fiecare dintre ei, părinții au fost atât de bucuroși, cerurile s-au bucurat, până și ursitoarele s-au bucurat. Ursitoarele au venit la petrecerea de botez și le-au oferit bebelușilor daruri fermecate.

Argint-viu. Sudoare. Sarcasm.

Contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare.

Zahăr, curiozitate și ploaie.

Și, cu toate astea, a apărut și o vrăjitoare.

Întotdeauna e și o vrăjitoare. Vrăjitoarea era de aceeași vârstă cu copiii cei frumoși și, pe măsură ce creșteau cu toții, ea era tot mai invidioasă pe fetiță și era invidioasă și pe băieți. Fiindcă erau binecuvântați cu toate darurile astea de ursitoare, daruri care ei îi fuseseră refuzate la botez.

Cel mai mare dintre băieți era puternic și rapid, îndemânatic și chipeș. Deși, e adevărat, era foarte scund.

Băiatul următor era sârguincios și deschis la suflet. Deși, e adevărat, nu făcea parte din lumea celorlalți.

Iar fata era deșteaptă, generoasă și avea spiritul dreptății. Deși, e adevărat, se simțea lipsită de orice putere.

Vrăjitoarea nu era în niciunul dintre felurile astea, fiindcă părinții ei mâniaseră ursitoarele. Și nu i se oferiseră niciun fel de daruri. Era singură. Și singurele puteri pe care le avea erau întunericul și farmecele ei înfiorătoare.

Confunda ce înseamnă să fii spartan cu ce înseamnă să fii caritabil și își dădea lucrurile pe care le avea, fără să facă de fapt vreun bine cuiva.

Confunda ce înseamnă să fii bolnav cu ce înseamnă să fii curajos și suferea în agonie, imaginându-și că merită toate laudele.

Confunda înțelepciunea cu inteligența și îi făcea pe oameni să râdă, mai degrabă decât să le ușureze inimile sau să-i facă să gândească.

Farmecele ei erau tot ce avea și le-a folosit pentru a distruge ceea ce admira mai mult pe lumea asta. Când fiecare dintre copii a făcut zece ani, vrăjitoarea a venit pe rând la ei în vizită, dar nu le-a făcut rău așa, din prima. Copiii erau protejați de vreo zânăpoate zâna liliaculuiastfel încât nu le putea face nimic.

În schimb, i-a blestemat.

— Când veți împlini șaisprezece ani, a proclamat vrăjitoarea, cuprinsă de-o criză de furie, când vom împlini cu toții șaisprezece ani, le-a spus acestor copii frumoși, vă veți înțepa degetul într-un spinba nu, veți aprinde un chibritda, veți aprinde un chibrit și veți muri în flăcările sale.

Părinții acestor copii frumoși se temeau de blestem și au încercat, cum fac oamenii, să îl ocolească. S-au mutat împreună cu copiii departe, într-un palat de pe o insulă bătută de vânturi. Un palat unde nu existau chibrituri.

Acolo, bineînțeles, aveau să fie în siguranță.

Acolo, bineînțeles, vrăjitoarea n-avea să-i găsească niciodată.

Dar iată că până la urmă i-a găsit. Și când aveau cincisprezece ani, acești copii frumoși, chiar înainte să împlinească șaisprezece ani, când părinții lor nervoși încă nu se așteptau la una ca asta, vrăjitoarea cea invidioasă s-a infiltrat în viețile lor, cu sinele ei toxic și plin de ură, luând înfățișarea unei fecioare blonde.

Fecioara s-a împrietenit cu cei trei copii. I-a sărutat și i-a dus la plimbare cu barca, le-a adus ciocolată de casă și le-a spus povești.

Apoi le-a dat o cutie de chibrituri.

Copiii erau fascinați, fiindcă, la aproape șaisprezece ani, ei nu văzuseră niciodată focul.

Haideți, aprindeți-l, a spus vrăjitoarea zâmbind. Focul e atât de frumos. N-o să se întâmple nimic rău.

Haideți, a spus ea, flăcările o să vă purifice sufletele. Haideți, a spus ea, fiindcă sunteți liberi să gândiți cu mintea voastră.

Haideți, a spus ea. Ce fel de viață e asta pe care o ducem, dacă nu trecem niciodată la acțiune?

Și ei au ascultat-o.

Au luat chibriturile și le-au aprins. Vrăjitoarea le-a privit frumusețea arzând,

vioiciunea,

inteligența,

spiritul,

sufletele deschise,

farmecul,

aspirațiile pentru viitor.

Le-a privit pe toate cum dispar în fum.