PARTEA A CINCEA

Adevărul

80.

Iată adevărul despre frumoasa familie Sinclair. Cel puțin adevărul așa cum îl știe bunicul. Adevărul pe care l-a ținut, cu grijă, departe de ochii presei.

Într-o noapte, cu două veri în urmă, o seară caldă de iulie,

Gatwick Matthew Patil,

Mirren Sinclair Sheffield

și Jonathan Sinclair Dennis

au pierit într-o casă unde a izbucnit un incendiu cauzat, din câte se credea, de o canistră de benzină pentru bărci care s-a răsturnat în vestibul. Casa respectivă a ars până la pământ înainte să ajungă echipajele de pompieri din vecinătate.

Cadence Sinclair Eastman se afla pe insulă în momentul în care a avut loc incendiul, dar nu a observat focul decât după ce cuprinsese toată casa. Conflagrația a împiedicat-o să pătrundă în clădire, când și-a dat seama că erau oameni și animale captive înăuntru. A suferit arsuri la mâini și la picioare în încercările ei de a-i salva. Apoi a fugit la o altă casă de pe insulă și a telefonat la secția de pompieri.

Când în sfârșit au sosit ajutoarele, domnișoara Eastman a fost găsită pe plaja cea mică, stând ghemuită cu genunchii la piept, pe jumătate în apă. Nu era în stare să răspundă la întrebări despre ce se întâmplase și părea să fi suferit o traumă la cap. A trebuit să fie sedată puternic timp de mai multe zile după accident.

Harris Sinclair, proprietarul insulei, a refuzat orice investigație oficială a cauzei incendiului. Mulți dintre copacii înconjurători au fost decimați.

S-au ținut funeralii pentru

Gatwick Matthew Patil,

Mirren Sinclair Sheffield

și Jonathan Sinclair Dennis

în orașele în care s-au născut, Cambridge și New York City.

Cadence Sinclair Eastman nu s-a simțit suficient de bine încât să fie prezentă.

Vara următoare, familia Sinclair s-a întors pe insula Beechwood. Dărâmați. Au jelit. Și au băut mult.

Apoi au construit o casă nouă pe cenușa celei vechi.

Cadence Sinclair Eastman nu-și amintește evenimentele care au dus la izbucnirea incendiului, nici că acesta a avut loc. Arsurile pe care le-a suferit s-au vindecat rapid, dar prezintă amnezie selectivă în privința celor întâmplate cu o vară în urmă. Insistă să creadă că s-a lovit la cap în timp ce înota. Doctorii presupun că migrenele care o scot din funcțiune sunt provocate de durerea și vinovăția neconștientizate. Este sub influența unor medicamente puternice și extrem de fragilă fizic și psihic.

Aceiași doctori au sfătuit-o pe mama lui Cadence să nu mai încerce să-i explice tragedia petrecută, dacă fata nu este în stare să-și amintească singură. Era prea mult pentru ea să i se povestească evenimentele traumatizante din nou, în fiecare zi. Să fie lăsată să-și amintească în ritmul ei. Nu trebuie să se întoarcă pe insula Beechwood până când n-a avut suficient timp la dispoziție ca să se vindece. De fapt, ar trebui luate măsuri ca să fie ținută departe de insulă în anul imediat următor accidentului.

Cadence a manifestat o dorință neliniștitoare de-a scăpa de toate posesiunile care nu-i erau strict necesare, toate lucrurile cu valoare sentimentală, ca și cum ar fi vrut să-și ispășească greșelile din trecut. Și-a vopsit părul și a început să se îmbrace foarte simplu. Mama ei a cerut ajutor de specialitate în privința comportamentului lui Cadence și i s-a explicat că face parte din procesul de vindecare după suferința unei pierderi.

În cel de-al doilea an după accident, familia a început să-și revină. Cadence mergea din nou la școală după o perioadă lungă de absentare. În cele din urmă, fata și-a exprimat dorința de-a se reîntoarce pe insula Beechwood. Doctorii și ceilalți membri ai familiei au fost de acord: poate că ar fi bine pentru ea să facă asta.

Pe insulă, poate că, în cele din urmă, se va vindeca.

81.

Aduceți-vă aminte: să nu vă stropiți pe picioare. Sau pe haine.

Îmbibați dulapurile de rufărie, prosoapele, podelele, cărțile și paturile.

Amintiți-vă: mutați canistrele de benzină de lângă aprinzătoare, ca să le puteți lua după aceea.

Vă uitați cum ia foc și arde. Apoi fugiți. Folosiți scările de la bucătărie și ieșiți pe ușa din vestibul.

Amintiți-vă: luați canistra cu voi și o duceți înapoi în șopronul pentru bărci.

Ne vedem la Cuddledown. Ne punem hainele în mașina de spălat, ne schimbăm, apoi mergem să vedem focul, înainte să sunăm la pompieri.

Astea sunt ultimele cuvinte pe care le-am spus fiecăruia dintre ei. Johnny și cu Mirren s-au dus la etajele superioare de la Clairmont, cărând canistre de benzină și pungi de ziare vechi care să le folosească la aprins.

L-am sărutat pe Gat înainte să coboare în pivniță.

— Să ne vedem într-o lume mai bună, mi-a zis, iar eu am râs.

Eram un pic amețiți. Băuserăm vinul pe care îl lăsaseră mătușile când plecaseră de pe insulă. Alcoolul mă făcea să mă simt buimacă și, în același timp, îmi dădea puteri, până când m-am trezit singură în bucătărie. Apoi m-a luat cu amețeală și mi s-a făcut rău.

Casa era rece. Parcă ar fi meritat să fie distrusă. Era plină de obiecte din cauza cărora se certaseră mătușile. Obiecte valoroase de artă, porțelanuri, fotografii. Nu făcuseră decât să provoace supărare în familie. Am dat cu pumnul într-o fotografie din bucătărie cu mami și mătușile Carrie și Bess când erau copii, rânjind la aparat. Sticla s-a făcut zob, iar eu am făcut un pas împiedicat în spate.

Vinul îmi întunecase mințile de acum. Nu eram obișnuită să beau.

Ținând canistra de benzină într-o mână și punga de ziare în cealaltă, m-am decis să rezolv situația cât de repede posibil. Am udat bucătăria mai întâi, apoi cămara. M-am ocupat de sufragerie și îmbibam canapelele din camera de zi, când mi-am dat seama că ar fi trebuit să încep din capătul celălalt al casei, cel mai îndepărtat de ușa vestibulului. Căci aceea era ieșirea noastră. Ar fi trebuit să mă ocup de bucătărie la sfârșit, ca să pot fugi afară fără să mă ud pe picioare cu benzină.

Ce tâmpenie.

Ușa principală, care dădea din camera de zi către veranda din față, era deja udă, însă mai exista o ușiță în spatele casei. Era lângă biroul bunicului și ducea către pasarela dinspre clădirea angajaților. Aveam să o folosesc pe aceea.

Am udat o parte din hol și apoi camera de lucru, simțind un val de tristețe la gândul că vor fi distruse bumbacurile frumoase și ațele colorate ale bunicii. Nu i-ar fi plăcut deloc ce făceam. Adora materialele acelea, vechea mașină de cusut, toate obiectele ei atât de drăguțe.

Ce tâmpenie, din nou. Îmi udasem espadrilele cu benzină.

Bine. Să-mi păstrez calmul. O să le port până când termin, apoi le arunc în urma mea în foc, în clipa când fug afară.

În biroul bunicului m-am suit pe masă, stropind rafturile de cărți până în tavan și ținând canistra la depărtare de mine. Mai rămăsese destul de multă benzină și asta era ultima încăpere, așa că am udat cărțile din greu.

Apoi am udat podeaua, am făcut ziarele grămadă pe jos și m-am retras în micul foaier care ducea către ușa din spate. Mi-am scos espadrilele și le-am aruncat peste vraful de reviste. Am pășit pe un pătrat de podea uscată și am pus canistra jos. Am scos un chibrit din buzunarul de la blugi și mi-am aprins rola de hârtie.

Am aruncat rola aprinsă peste teancul de ziare și reviste și le-am văzut cum iau foc. Se aprinseseră, apoi flăcările s-au înălțat și au început să se întindă. Prin ușile duble de la birou, am văzut o linie de foc cum se repede pe hol într-o direcție și către camera de zi în cealaltă direcție. S-a aprins canapeaua.

Apoi, sub ochii mei, biblioteca a explodat în flăcări, hârtia îmbibată în benzină arzând mai repede decât orice altceva. În câteva clipe se aprinsese tavanul. Nu-mi puteam lua ochii. Flăcările erau teribile. Nepământene.

Apoi a țipat cineva.

Și a țipat încă o dată.

Se auzea dinspre camera care era fix deasupra mea, un dormitor. Johnny se ocupa de etaj. Aprinsesem biroul și focul ardea mai repede decât oriunde altundeva. Flăcările se ridicau și Johnny încă nu ieșise din casă.

O, nu, o, nu, o, nu. M-am aruncat asupra ușii din spate, dar am descoperit că era zăvorâtă. Îmi alunecau mâinile din cauza benzinei. Metalul era deja fierbinte. Am tras zăvoarele – unu, doi, trei – însă ceva nu era în regulă și ușa se blocase.

Încă un țipăt.

Am încercat zăvoarele din nou. Nu mergea. Am renunțat.

Mi-am acoperit gura și nasul cu mâinile și am alergat traversând biroul în flăcări și apoi pe holul arzând, în bucătărie. Camera nu se aprinsese încă, slavă Domnului. M-am repezit de-a lungul podelei umede către ușa de la vestibul.

M-am împiedicat, am alunecat și am căzut, udându-mă într-o baltă de benzină.

Îmi luaseră foc manșetele blugilor de când alergasem prin birou. Flăcările au lins benzina de pe podeaua bucătăriei, brăzdând lemnăria tradițională și prosoapele de vase în culori vesele ale bunicii. Focul a străbătut vestibulul sub ochii mei, apoi am văzut că mi se aprinseseră acum și blugii de la genunchi până la glezne. M-am aruncat spre ușa vestibulului, fugind printre flăcări.

— Ieșiți din casă! am urlat, deși mă îndoiam că mă poate auzi cineva. Ieșiți acum!

Afară, m-am aruncat pe iarbă. M-am rostogolit până s-a stins focul care îmi ardea pantalonii.

Vedeam deja că etajele superioare ale Clairmontului străluceau de căldură, iar parterul era deja aprins. Cât despre subsol, nu-mi dădeam seama.

— Gat, Johnny, Mirren? Unde sunteți?

Niciun răspuns.

Încercând să nu intru în panică, mi-am spus singură că trebuie să fi ieșit deja.

Trebuie să-mi păstrez calmul. Totul va fi bine. Trebuie să fie bine.

— Unde sunteți? am țipat din nou, luând-o la fugă.

Iarăși, niciun răspuns.

Cel mai probabil erau deja la șopronul pentru bărci, lăsând canistrele de benzină. Nu era departe și am luat-o la fugă, strigându-i pe nume, cât de tare puteam. Tălpile mele goale izbeau lemnul pasarelei, cu un ecou ciudat.

Ușa era închisă. Am dat-o de perete.

— Gat! Johnny? Mirren!

Nu era nimeni acolo, dar puteau deja să fie la Cuddledown, nu-i așa? întrebându-se de ce-mi ia așa de mult timp.

O pasarelă se întinde de la șopronul pentru bărci până la Cuddledown, trecând pe lângă terenurile de tenis. Am fugit din nou, străbătând insula stranie și tăcută în întuneric. Mi-am spus o dată și încă o dată: Vor fi acolo. Așteptându-mă. Făcându-și griji pentru mine.

Vom râde fiindcă suntem toți în siguranță. O să-mi înmoaie arsurile în apă înghețată și ne vom simți norocoși până peste poate.

Așa va fi.

Dar când m-am apropiat, casa era scufundată în întuneric.

Nu aștepta nimeni acolo.

M-am întors la Clairmont și, când mi-a apărut în fața ochilor, ardea de sus până jos. Camera din turnuleț era aprinsă, dormitoarele se aprinseseră, ferestrele de la subsol luceau portocalii. Totul era fierbinte.

Am fugit la intrarea din vestibul și am tras de ușă. Au țâșnit afară valuri de fum. Mi-am smuls de pe mine puloverul și blugii îmbibați în benzină, înecându-mă și sufocându-mă. Am intrat cu forța în casă și m-am dus către scările de la bucătărie, înspre subsol.

În partea de jos, la jumătatea scărilor, se ridica un perete de flăcări. Un perete.

Gat nu ieșise. Și nici nu mai avea cum să iasă.

M-am întors și am fugit sus după Johnny și Mirren, dar podelele ardeau sub picioarele mele.

Se aprinsese balustrada. Scările din fața mea s-au prăbușit, aruncând scântei.

Am făcut un pas în spate, clătinându-mă.

Nu puteam urca.

Nu-i puteam salva.

Nu mă puteam duce nicăieri

nicăieri

nicăieri

nicăieri nu mă puteam duce acum,

decât jos.

82.

Îmi amintesc toate astea de parcă le-aș trăi încă o dată, în timp ce stau pe treptele verandei de la Windemere, uitându-mă spre locul unde a dispărut Gat în întuneric. Îmi dau seama ce-am făcut și simt cum îmi crește în piept o ceață densă, rece, întunecată, care se răspândește. Mă încordez toată. Ceața înghețată se scurge dinspre piept spre spate și urcă spre ceafă. Îmi cuprinde fulgerător capul și coboară de-a lungul coloanei.

Rece, rece, remușcare.

N-ar fi trebuit să ud bucătăria prima. N-ar fi trebuit să aprind focul în birou.

Ce tâmpenie am făcut udând cărțile cu atâta râvnă. Oricine ar fi putut să-și închipuie cum or să ardă. Oricine.

Ar fi trebuit să stabilim o oră anume la care să aprindem focurile.

Ar fi trebuit să insist să rămânem toți împreună.

N-ar fi trebuit să mă duc să verific șopronul pentru bărci.

N-ar fi trebuit să fug la Cuddledown.

Dacă m-aș fi întors la Clairmont mai repede, poate că aș fi reușit să-l scot pe Johnny afară. Sau să-l avertizez pe Gat înainte să se aprindă pivnița. Poate că aș fi reușit să găsesc extinctoarele și să opresc cumva flăcările.

Poate, poate.

Dacă și dacă.

Îmi dorisem atât de multe pentru noi toți: o viață lipsită de restricții și prejudecăți. O viață în care să fim liberi să iubim și să fim iubiți.

Și iată, i-am omorât pe toți.

Mincinoșii mei, iubiții mei.

I-am omorât. Mirren a mea, Johnny al meu, Gat al meu.

Conștiința acestor lucruri îmi cuprinde șira spinării, coborând spre umeri și până în vârfurile degetelor. Mi le transformă în gheață. Se ciobesc și se sparg, făcându-se zob pe treptele de la Windemere. Crăpăturile urcă de-a lungul brațelor, despicându-le, și îmi străbat mai departe umerii și partea anterioară a gâtului. Am fața înghețată și fracturată într-o grimasă de durere, ca o vrăjitoare. Mi s-a pus un nod în gât. Nu mai pot scoate un sunet.

Iată-mă aici, înghețată, când ar fi trebuit să ard.

Ar fi trebuit s-o las baltă cu luatul situației în mâinile noastre. Aș fi putut să tac din gură. Să fac un compromis. Ar fi fost în regulă să păstrăm legătura la telefon. Curând ne-am fi luat carnetele de șofer. Curând am fi plecat la facultate și casele frumoase ale familiei Sinclair ar fi fost la mare depărtare și lipsite de importanță.

Am fi putut să avem răbdare.

Eu aș fi putut să fiu vocea rațiunii.

Poate că, atunci, când am băut vinul mătușilor, am fi uitat de ambițiile noastre. Ne-ar fi luat somnul. Am fi ațipit în fața televizorului, supărați și lipsiți de putere, poate, dar fără să mai dăm foc la nimic.

Nu pot să schimb niciunul dintre lucrurile astea.

Mă târăsc înăuntru, în dormitorul meu, pe mâinile mele de gheață crăpate, las în urmă așchii înghețate sărind din corpul meu. Călcâiele mele, rotulele genunchilor. Tremur convulsiv sub pături, corpul meu se sparge în bucățele pe pernă. Degetele. Dinții. Maxilarul. Clavicula.

În cele din urmă, în cele din urmă, tremuratul se oprește. Încep să mă încălzesc și mă topesc.

Plâng pentru mătușile mele, care și-au pierdut primii născuți.

Pentru Will, care și-a pierdut fratele.

Pentru Liberty, Bonnie și Taft, care și-au pierdut sora.

Pentru bunicul, care și-a văzut nu numai palatul arzând din temelii, dar și nepoții pierind.

Pentru câini, bieții câini neascultători.

Plâng pentru nemulțumirile mele prostești, de prisos, pe care le-am avut toată vara. Pentru mila stânjenitoare față de mine însămi. Pentru planurile mele de viitor.

Plâng pentru toate posesiunile mele pe care le-am dat. Mi-e dor de perna mea, de cărțile mele, de fotografii. Mă cutremur când mă gândesc cât de tare m-am înșelat crezând că fac acte de caritate, rușinea deghizându-se în virtute, minciunile pe care mi le-am spus singură, pedepsele pe care mi le-am aplicat și pedepsele pe care i le-am impus maică-mii.

Plâng de oroare, gândindu-mă cum mi-am ucis întreaga familie și le-am provocat atât de multă durere.

Până la urmă, n-am salvat idila. E pierdută pentru totdeauna, dacă o fi existat vreodată. I-am pierdut inocența, inocența acelor zile dinainte să știm cât de departe poate ajunge furia mătușilor noastre, dinainte de moartea bunicii și decăderea bunicului.

Dinainte să devenim criminali. Dinainte să devenim stafii.

Mătușile se strâng una pe alta în brațe nu fiindcă au scăpat de greutatea Clairmontului și a tot ce simboliza casa aceea, ci din pură empatie, fiindcă trăiesc împreună o tragedie. Nu fiindcă le-am eliberat, ci fiindcă le-am distrus, se agață una de alta în fața ororii.

Johnny. Johnny voia să alerge la maraton. Voia să alerge kilometru după kilometru, dovedind că nu-i vor ceda plămânii. Dovedind că era un bărbat așa cum și-ar fi dorit bunicul să fie, dovedindu-și puterea, în ciuda faptului că era atât de scund.

Plămânii i s-au umplut de fum. Acum nu mai are nimic de dovedit. Nu mai are pentru ce să fugă.

Își dorea să aibă mașină și să mănânce prăjituri fițoase cum văzuse în vitrinele cofetăriilor. Voia să râdă cu gura până la urechi, să aibă obiecte de artă și să poarte haine frumoase. Pulovere, eșarfe, chestii de lână în dungi. Voia să facă pești ton din piese de Lego și să-i atârne pe pereți ca și cum ar fi fost împăiați. Refuza să fie serios, era neserios până la disperare, dar era devotat lucrurilor care contau pentru el ca nimeni altul. Alergatul. Will și Carrie. Mincinoșii. Propriul simț al dreptății. Renunțase la banii de facultate fără nicio ezitare, ca să-și păstreze principiile.

Mă gândesc la brațele puternice ale lui Johnny, la dunga albă de cremă de soare de pe nasul lui, la ziua în care ne-am urzicat amândoi și am stat unul lângă altul în hamac, scărpinându-ne. Sau atunci când ne-a construit mie și lui Mirren o casă de păpuși din carton și pietre culese de pe plajă.

Jonathan Sinclair Dennis, ai fi fost o lumină în întuneric pentru atât de mulți oameni.

Ai fost una. Ai fost.

Iar eu te-am dezamăgit în cel mai crunt mod posibil.

Plâng pentru Mirren, care voia să meargă în Congo. Încă nu știa cum voia să trăiască sau ce credea; se afla în căutare și știa că este atrasă de locul acela. Nu va fi niciodată real pentru ea acum, vor fi doar fotografii, filme și povestiri publicate pentru distracția oamenilor.

Mirren vorbea mult despre relații sexuale, dar nu avusese parte de sex. Când eram mai mici, stăteam amândouă până târziu, dormind împreună pe veranda de la Windemere în saci de dormit, râzând și mâncând ciocolată de casă. Ne-am certat din cauza păpușilor Barbie, ne-am fardat una pe alta și am visat la dragoste. Mirren n-o să aibă niciodată parte de o nuntă cu trandafiri galbeni sau de un mire care să o iubească suficient cât să poarte un brâu prostesc de culoare galbenă.

Îi sărea țandăra. Și făcea pe șefa. Dar era întotdeauna amuzantă. Era ușor s-o scoți din sărite, se certa întotdeauna cu mătușa Bess și o enervau gemenele – dar apoi îi părea rău și se căina singură din cauza limbii ei ascuțite. Își iubea familia, îi iubea pe toți, le citea cărți, îi ajuta să facă înghețată sau le oferea scoicile drăguțe pe care le găsise.

Acum nu mai poate să-și răscumpere micile greșeli.

Nu voia să ajungă la fel ca mama ei. Nu voia să fie o prințesă, nu. Voia să fie exploratoare, o femeie de afaceri, o bună samariteană sau să facă înghețată – ceva.

Ceva ce nu va mai ajunge să fie niciodată, din cauza mea.

Mirren, nu pot nici măcar să-ți spun ce rău îmi pare. Nici la scrabble nu cred că există un cuvânt care să exprime cât de rău îmi pare.

Și Gat, Gat al meu.

Nu va merge niciodată la facultate. Avea mintea flămândă, întorcând întruna lucrurile pe toate părțile, căutând nu să primească un răspuns, ci să înțeleagă. Nu-și va satisface niciodată curiozitatea, nu va mai termina niciodată cele o sută de romane dintre cele mai bune scrise vreodată, nu va mai fi marele om care ar fi putut să devină.

Voia să oprească răul. Voia să-și exprime mânia. Trăia viața la maximum, curajosul meu Gat. N-ar fi tăcut din gură fiindcă așa voiau alții, dimpotrivă, îi făcea să-l asculte – apoi îi asculta și el, la rândul lui. Refuza să trateze lucrurile cu ușurință, deși îi venea atât de ușor să râdă.

Ah, cum mă făcea să râd. Și mă făcea să mă gândesc, chiar și atunci când n-aveam chef să mă gândesc, atunci când mi-era prea lene să fiu atentă.

Gat mă lăsa să sângerez pe el, să sângerez pe el și să tot sângerez pe el. Niciodată nu se supăra. Voia să știe de ce sângerez. Se întreba ce-ar putea face ca să-mi vindece rana.

Nu va mai mânca niciodată ciocolată.

Îl iubeam. Îl iubeam. Cât de bine puteam. Dar avea dreptate. Nu-l cunoșteam pe deplin. N-aveam să-i văd niciodată apartamentul, să mănânc mâncarea gătită de mama lui, să-i întâlnesc prietenii de la școală. Nu îi voi vedea niciodată cuvertura de pe pat sau posterele de pe pereți. Nu voi ști niciodată care e chioșcul de unde își lua sendvișurile cu ou dimineața sau colțul unde își prindea bicicleta cu lanț dublu.

Nici nu știu dacă își lua sendvișuri cu ou sau avea postere pe pereți. Nu știu dacă avea bicicletă sau patul acoperit de cuvertură. Doar îmi imaginez colțul cu parcarea pentru biciclete și lanțurile duble, fiindcă n-am fost niciodată la el acasă, nu am văzut cum trăiește, n-am știut niciodată cine era Gat atunci când nu era pe insula Beechwood.

Camera lui trebuie să fie goală acum. A murit de doi ani.

Am fi putut să fim.

Am fi putut să fim.

Te-am pierdut, Gat, din cauză că m-am îndrăgostit de tine cu atâta disperare, cu atâta disperare.

Mă gândesc la Mincinoșii mei arzând, la ultimele lor minute, cum respiră fumul, cum li se aprinde pielea. Cât de tare trebuie să fi durut.

Mirren are părul în flăcări. Corpul lui Johnny pe podea. Mâinile lui Gat, vârfurile degetelor arse, brațele lui încrețindu-se, cuprinse de foc.

Pe dosul mâinilor lui, cuvinte. Pe stânga: Gat. Pe dreapta: Cadence.

Scrisul meu de mână.

Plâng fiindcă sunt singura în viață dintre noi. Fiindcă va trebui să trec prin viață fără Mincinoși. Fiindcă ei vor trebui să treacă prin ce-i așteaptă fără mine.

Eu, Gat, Johnny și Mirren.

Mirren, Gat, Johnny și cu mine.

Am fost aici, vara asta.

Și n-am fost aici.

Da, și totuși nu.

A fost vina mea, vina mea, vina mea – și totuși ei mă iubesc oricum. În ciuda bieților câini, în ciuda prostiei și a grandomaniei mele, în ciuda crimei noastre, în ciuda egoismului meu, în ciuda smiorcăielii mele, în ciuda norocului meu chior de-a fi singura rămasă și a incapacității mele de-a aprecia asta, când ei – ei nu mai au nimic. Nimic, cu excepția acestei ultime veri împreună.

Mi-au spus că mă iubesc.

Am simțit-o în sărutul lui Gat.

În râsul lui Johnny.

Mirren chiar mi-a strigat-o peste tot oceanul.

Bănuiesc că de asta mă aflu aici.

Fiindcă aveam nevoie de ei.

83.

Mami bate la ușă și mă strigă.

Nu-i răspund.

După o oră, bate din nou.

— Lasă-mă să intru, te rog.

— Du-te, te rog.

— E o migrenă? Spune-mi măcar atât.

— Nu e o migrenă, spun. E altceva.

— Te iubesc, Cady, îmi spune.

Mi-o spune tot timpul, de când m-am îmbolnăvit, dar abia acum îmi dau seama ce vrea mami să spună:

Te iubesc în ciuda durerii pe care mi-o provoci. Chiar și dacă ești nebună.

Te iubesc în ciuda lucrurilor pe care bănuiesc că le-ai făcut.

— Știi că te iubim cu toții, da? îmi strigă prin ușă. Mătușa Bess, mătușa Carrie și bunicul, toată lumea. Bess face plăcinta cu afine care îți place ție. O să fie gata în jumătate de oră. Poți să mănânci la micul dejun. O s-o întreb.

Mă ridic. Mă duc și crap un pic ușa.

— Spune-i mătușii Bess că îi mulțumesc, zic. Doar că nu pot veni chiar acum.

— Ai plâns, spune mami.

— Puțin.

— Înțeleg.

— Îmi pare rău. Știu că vrei să vin la micul dejun.

— Nu-i nevoie să spui că-ți pare rău, îmi zice mami. Serios, nu-i nevoie să spui vreodată că-ți pare rău, Cady.

84.

Ca de obicei, nu se vede nimeni la Cuddledown, până când nu mi se aud picioarele pe trepte. Apoi apare Johnny în ușă, călcând cu băgare de seamă peste cioburile sparte. Când îmi vede fața, se oprește.

— Ți-ai amintit, spune.

Dau din cap.

— Ți-ai amintit totul?

— Nu știam dacă o să mai fiți aici, spun.

Se întinde și mă prinde de mână. Îl simt cald și solid, deși arată palid, obosit, cu cearcăne sub ochi. Și tânăr.

Are doar cincisprezece ani.

— Nu mai putem sta mult, spune Johnny. E din ce în ce mai greu.

Dau din cap.

— Lui Mirren îi e cel mai rău, dar Gat și cu mine am început și noi să ne resimțim.

— Unde o să vă duceți?

— Când plecăm?

— Îhî.

— În același loc unde suntem când nu ne aflăm aici. Unde am fost și până acum. E ca și cum… – Johnny face o pauză, se scarpină în cap. E ca o odihnă. Nu e nimic acolo, într-un fel. Și sincer, Cady, te iubesc, dar sunt al naibii de obosit. Nu vreau decât să mă întind pe jos și să se termine odată. Toate astea s-au întâmplat acum foarte mult timp, pentru mine.

Mă uit la el.

— Îmi pare atât de rău, atât de rău, dragul, bătrânul meu Johnny, spun, simțind cum mi se umplu ochii de lacrimi.

— Nu e vina ta, zice Johnny. Vreau să spun, cu toții am făcut-o, cu toții am luat-o razna și trebuie să ne asumăm responsabilitatea. N-ar trebui să cari singură toată povara, spune el. Poți să fii tristă, să-ți pară rău – dar nu trebuie să duci totul singură în spate.

Intrăm în casă și Mirren iese din dormitorul ei. Îmi dau seama că probabil n-a apărut acolo decât cu câteva momente mai înainte să intru eu pe ușă. Mă îmbrățișează. Părul ei de culoarea mierii arată șters; are colțurile gurii uscate și crăpate.

— Îmi pare rău că n-am făcut toată chestia asta mai bine de atât, Cady, spune ea. Am avut o singură șansă să fiu aici și, nu știu, am ratat-o, am spus așa de multe minciuni.

— E în regulă.

— Aș vrea să fiu o persoană tolerantă, dar mi-a rămas în suflet atâta supărare. Mi-am imaginat că o să fiu înțeleaptă ca o sfântă, dar în schimb am fost invidioasă pe tine, furioasă pe restul familiei mele. E vraiște totul și acum s-a terminat, spune ea, îngropându-și fața în umărul meu.

Îmi pun brațele în jurul ei.

— Ai fost tu însăți, Mirren, spun. Nu voiam nimic altceva.

— Trebuie să plec acum, spune. Nu mai pot sta mult aici. O să cobor spre mare.

Nu. Te rog.

Nu pleca. Nu mă părăsi, Mirren, Mirren.

Am nevoie de tine.

Asta e ce vreau să spun, să strig. Dar nu o fac.

Și o parte din mine vrea să sângereze pe podeaua camerei celei mari și să se topească într-o băltoacă de durere.

Dar nu fac nici asta. Nu mă plâng și nu cer milă.

În schimb, plâng. Plâng și o strâng la piept pe Mirren, o sărut pe obrajii ei calzi și încerc să-i rețin chipul în memorie.

Ne ținem de mâini în timp ce coborâm toți trei pe plaja cea mică.

Gat e deja acolo, așteptându-ne. Silueta lui pe fundalul cerului luminat. Îi voi vedea astfel pentru totdeauna. Se întoarce și îmi zâmbește. Aleargă și mă ridică în brațe, învârtindu-mă de colo-colo, de parcă am sărbători ceva. De parcă am fi un cuplu fericit, îndrăgostiți, pe plajă.

Nu mai suspin, dar îmi curg lacrimile fără încetare. Johnny își dă jos cămașa și mi-o întinde.

— Șterge-ți nasul, îmi spune blând.

Mirren își scoate rochia de plajă și rămâne în costum de baie.

— Nu-mi vine să cred că ți-ai pus și bikini pentru figura asta, spune Gat, încă ținându-mă în brațe.

— Ce nebunie, adaugă Johnny.

— Îmi plac bikinii ăștia, spune Mirren. I-am luat din Edgartown, în vara numărul cincisprezece. Îți aduci aminte, Cady?

Și descopăr că-mi aduc aminte.

Ne plictiseam înfiorător. Cei mici își închiriaseră biciclete ca să se ducă într-o excursie în Oak Bluffs și să admire peisajul și noi habar n-aveam când urmau să se întoarcă. Trebuia să așteptăm și să-i aducem înapoi cu șalupa. Așa că, asta e, ne-am cumpărat ciocolată de casă, am privit conurile de vânt și, până la urmă, am intrat într-un magazin turistic și ne-am apucat să probăm cele mai de prost gust costume de baie pe care le găseam.

— Scrie Vineyard este pentru îndrăgostiți pe fund, îi spun lui Johnny.

Mirren se întoarce și într-adevăr, asta scrie.

— Gloria să se reverse asupra noastră și așa mai departe, spune ea, nu fără o urmă de amărăciune.

Vine până la mine, mă sărută pe obraz și îmi zice:

— Fii un pic mai bună decât trebuie, Cady, și totul va fi în regulă.

— Și nu mânca niciodată nimic mai mare decât curul tău! strigă Johnny.

Mă îmbrățișează repede și își pocnește călcâiele. Apoi cei doi se avântă în mare.

Mă întorc spre Gat.

— Pleci și tu?

Gat dă din cap.

— Îmi pare atât de rău, Gat, spun. Îmi pare atât de rău, atât de rău, și n-o să mai pot niciodată să mă revanșez în fața ta.

Mă sărută și îl simt cum tremură, îmi strâng brațele în jurul lui, ca și cum aș putea să-l opresc să nu dispară, ca și cum aș putea face momentul ăsta să dureze, dar are pielea rece și umedă de lacrimi și știu că va pleca.

E bine să fii iubit, chiar dacă nu va dura.

E bine să știu că odată ca niciodată am fost noi doi, Gat și cu mine.

Apoi pleacă și nu pot suporta să fiu despărțită de el, așa că îmi spun, ăsta nu poate fi sfârșitul. Nu poate fi adevărat că nu vom mai fi niciodată împreună, nu când dragostea noastră este atât de reală. Povestea trebuie să aibă un final fericit.

Dar nu.

Mă părăsește.

Deja a murit, desigur.

Povestea s-a terminat cu mult timp în urmă.

Gat fuge în mare fără să se uite înapoi, aruncându-se înăuntru, cu toate hainele pe el, scufundându-se în valurile mici.

Mincinoșii înoată până ies din raza vederii, unele dincolo de golf, dispărând în apele oceanului. Soarele e sus pe cer și apa strălucește atât de puternic, atât de puternic. Iar ei se scufundă…

sau ceva de genul…

sau ceva de genul…

și au dispărut.

Rămân în urmă, acolo, în partea de sud a insulei Beechwood. Stau singură pe plaja cea mică.

85.

Dorm probabil câteva zile întregi. Nu pot să mă trezesc.

Deschid ochii, e lumină afară.

Deschid ochii, e întuneric.

În sfârșit, mă ridic în picioare. În oglinda din baie, părul meu nu mai e negru. Culoarea a pălit, până la un șaten-ruginiu, cu rădăcini blonde. Am pielea plină de pistrui și buzele arse de soare.

Nu sunt prea sigură cine e fata din oglindă.

Bosh, Grendel și Poppy mă urmează afară din casă, gâfâind și bâțâindu-și cozile.

În bucătăria de la Noua Clairmont, mătușile fac sendvișuri pentru un picnic la prânz. Ginny curăță frigiderul. Ed pune sticle cu limonadă și bere de ghimbir într-o ladă frigorifică.

Ed.

Bună, Ed.

Îmi face cu mâna. Desface o sticlă de bere și i-o dă lui Carrie. Scotocește prin congelator după încă o pungă cu gheață.

Bonnie citește și Liberty taie roșii. Două torturi, unul pe care scrie ciocolată și altul pe care scrie vanilie, stau pe blatul de bucătărie în ambalajele de cofetărie. Le urez gemenelor „La mulți ani!”

Bonnie își ridică privirea din cartea ei cu Apariții colective.

— Te simți mai bine? mă întreabă.

— Da.

— Nu arăți mult mai bine.

— Tacă-ți gura.

— Bonnie pur și simplu n-are minte și n-avem ce să facem în privința asta, spune Liberty. Dar mâine-dimineață mergem să ne dăm cu barca dacă vrei să vii.

— OK, spun.

— Nu poți să conduci. Noi conducem.

— Da.

Mami mă îmbrățișează, una dintre îmbrățișările ei lungi, îngrijorate, dar nu-i spun nimic.

Nu încă. Poate nu pentru o vreme.

Oricum, știe că acum îmi amintesc totul.

A știut din clipa în care a venit la ușa mea, îmi dau seama.

O las să-mi dea o turtă de cartofi pe care mi-a păstrat-o de la micul dejun și îmi iau singură suc de portocale din frigider.

Găsesc un marker și îmi scriu pe mâini.

Stânga: Fii un pic. Dreapta: mai bună.

Afară, Taft și Will pierd vremea prin grădina japoneză. Caută pietre neobișnuite. Caut și eu cu ei. Îmi cer să caut din cele lucioase și de asemenea unele care să poată fi folosite drept capete de săgeți.

Taft îmi dă una stacojie pe care a găsit-o, fiindcă își amintește că îmi plac pietrele stacojii, și mi-o pun în buzunar.

86.

După-amiază mă duc împreună cu bunicul în Edgartown. Mătușa Bess insistă să ne conducă ea, dar își vede de treburile ei singură, în timp ce noi mergem la cumpărături. Găsesc niște genți de umăr drăguțe din pânză pentru gemene și bunicul insistă să-mi cumpere o carte de povești de la librăria din Edgartown.

— Văd că s-a întors Ed, spun, în timp ce așteptăm la casă.

— M-hm.

— Nu-ți place de el.

— Nu foarte tare.

— Dar e aici.

— Da.

— Împreună cu mătușa Carrie.

— Da, este. Bunicul se încruntă. Și acum nu mă mai bate la cap. Hai să mergem la magazinul cu ciocolată de casă, spune.

Și asta facem. O ieșire reușită. Nu mă strigă Mirren decât o singură dată.

Ziua de naștere este sărbătorită la cină, cu tort și cadouri. Taft e surescitat de cât zahăr a mâncat și se julește la genunchi căzând de pe o piatră mare din grădină. Îl duc la baie să-i pun un plasture.

— Mirren îmi punea întotdeauna plasturii, spune. Vreau să spun, când eram mic.

Îl strâng de braț.

— Vrei să-ți pun eu plasturii de acum încolo?

— Taci din gură, îmi răspunde. Am deja zece ani.

A doua zi, mă duc la Cuddledown și mă uit sub chiuveta de la bucătărie.

Există bureți acolo și lichid de curățat care miroase a lămâie. Prosoape de hârtie. O sticlă de clor.

Mătur cioburile de sticlă și panglicile încurcate. Umplu saci întregi de sticle goale. Aspir chipsurile de pe jos. Frec podeaua lipicioasă a bucătăriei. Spăl fețele de masă. Șterg praful de pe geamuri și pun jocurile în dulap, apoi curăț gunoiul din dormitoare.

Las mobila aranjată cum îi place lui Mirren.

Dintr-un impuls, iau un bloc de desen și un pix din camera lui Taft și încep să desenez. Abia dacă schițez niște siluete din câteva linii, dar oricine își poate da seama că sunt Mincinoșii mei.

Gat, cu nasul lui dramatic, stă picior peste picior, citind o carte.

Mirren poartă bikini și dansează.

Johnny are pe față o mască pentru scufundări și ține un crab într-o mână.

Când termin, lipesc desenul pe frigider, lângă vechile schițe în creion cu tati, bunica și câinii.

87.

A fost odată ca niciodată un rege care avea trei fiice frumoase. Fiicele acestea au crescut și s-au făcut femei în toată firea, care au avut copii, niște copii frumoși, mulți, mulți copii, numai că s-a întâmplat ceva rău,

ceva prostesc,

criminal,

teribil,

ceva ce s-ar fi putut evita,

ceva ce n-ar fi trebuit să se întâmple niciodată,

și totuși ceva ce ar putea, până la urmă, să fie iertat.

Copiii au murit într-un incendiutoți, cu excepția unuia.

Numai unul a rămas, iar acesta

Nu, nu e bine.

Copiii au murit într-un incendiu, toți, cu excepția a trei fetițe și doi băieți.

Erau trei fete și doi băieții rămași.

Cadence, Liberty, Bonnie, Taft și Will.

Și cele trei prințese, mamele lor, au fost dărâmate de supărare și disperare. Au băut și au cheltuit pe cumpărături, au flămânzit și au frecat totul lună și s-au ales cu obsesii. S-au agățat una de alta în durerea lor, s-au iertat una pe alta și au plâns. Și tații au fost supărați, deși se aflau departe; iar regele a căzut pradă unei blânde nebunii, din care vechea sa fire iese rareori la iveală.

Copiii erau înnebuniți și triști. Erau chinuiți de vinovăție fiindcă rămăseseră în viață, chinuiți de dureri de cap și de frica de stafii, chinuiți de coșmaruri și de apucături stranii, pedepsiți fiindcă rămăseseră în viață, pe când ceilalți muriseră.

Prințesele, tații, regele și copiii se fărâmițau cu toții precum cojile de ouă, prăfuiți și frumoșifiindcă întotdeauna fuseseră frumoși. Se părea

că

se părea că

această tragedie însemna sfârșitul familiei.

Și poate că asta se și întâmpla.

Sau poate că nu.

Erau o familie frumoasă. Încă.

Și o știau. De fapt, tragedia le conferise cu timpul o oarecare grandoare. Era un mister la mijloc. O sursă de fascinație pentru cei care le urmăreau familia din afară.

— Copiii cei mari au murit într-un foc, spuneau locuitorii din Burlington, vecinii din Cambridge, părinții elevilor la școli private din sudul Manhattanului și cetățenii cu etate din Boston. A luat foc insula, spuneau. Vă amintiți, cu câteva veri în urmă?

Cele trei fiice frumoase deveniseră și mai frumoase în ochii privitorilor.

Lucru pe care fiicele nu l-au pierdut din vedere. Nici tatăl lor, chiar și în starea lui de decădere.

Și totuși, copiii rămași,

Cadence, Liberty, Bonnie, Taft și Will,

ei știau că tragedia nu e deloc fermecătoare.

Știu că în viață nu e la fel ca pe scenă sau ca în paginile unei cărți. Nu e vorba nici de o pedeapsă dusă la îndeplinire, nici de o lecție învățată. Oroarea ei nu se poate atribui unei singure persoane.

Tragedia e urâtă și încâlcită, stupidă și derutantă.

Asta era ceea ce știau copiii.

Și mai știau că poveștile

despre familia lor

sunt în același timp adevărate și false.

Există variante și variante la nesfârșit.

Iar oamenii vor continua să le povestească.

 

Numele meu complet este Cadence Sinclair Eastman. Trăiesc în Burlington, Vermont, împreună cu mami și cei trei câini ai noștri.

Am aproape optsprezece ani.

Am un permis de bibliotecă foarte uzat, un plic plin cu trandafiri sălbatici uscați, o carte cu povești și un pumn de pietre stacojii. Mai nimic în rest.

Sunt

autoarea

unei crime prostești, amăgitoare

care s-a transformat

într-o tragedie.

Da, e adevărat că m-am îndrăgostit de cineva și că acel cineva a murit, împreună cu ceilalți doi oameni pe care îi iubeam cel mai mult pe lumea asta. Ăsta este principalul lucru de știut despre mine,

singurul lucru de știut despre mine, de foarte mult timp,

deși nici eu nu mă cunosc pe mine însămi.

Dar ar trebui să fie mai multe de știut.

Vor fi mai multe.

Numele meu complet este Cadence Sinclair Eastman.

Sufăr de migrene. Nu pot să sufăr proștii.

Îmi plac întorsăturile de frază.

Îndur.