Vermont
Când aveam opt ani, tati mi-a dat un teanc cu cărți de povești de Crăciun. Aveau coperte colorate: Cartea de Povești cea Galbenă, Cartea de Povești cea Albastră, Cea Stacojie, Cea Verde, Cea Gri, Cea Maro și Cea Portocalie. Înăuntru erau povești de prin toată lumea, variante peste variante ale unor povești bine-cunoscute.
Le citești și descoperi ecouri ale unei povești într-altă poveste, apoi ecouri ale altei povești în povestea aceea. Foarte multe dintre ele pornesc de la aceeași premisă: odată ca niciodată, au fost trei…
Trei ceva:
trei porcușori,
trei urși,
trei frați,
trei soldați,
trei țapi.
Trei prințese.
De când m-am întors din Europa, am scris și eu câteva povești. Variante.
Am o groază de timp la dispoziție, așa că dați-mi voie să vă spun o poveste. O variantă, zic eu, a unei povești pe care ați mai auzit-o la un moment dat.
•
A fost odată ca niciodată un rege care avea trei fete frumoase.
Ajuns la bătrânețe, se întreba care dintre ele ar trebui să moștenească regatul, din moment ce niciuna nu se măritase și nu avea moștenitori. Regele s-a hotărât să le ceară fiicelor sale să-și dovedească dragostea față de el.
I-a zis celei mai mari dintre prințese:
— Spune-mi cât de mult mă iubești.
Îl iubea cât toate bogățiile regatului la un loc.
A urmat prințesa cea mijlocie:
— Spune-mi cât de mult mă iubești.
Îl iubea cu tăria fierului.
Și prințesa cea mică:
— Spune-mi cât de mult mă iubești.
Mezina s-a gândit mai multă vreme înainte să răspundă. În cele din urmă, i-a spus că îl iubește așa cum iubește carnea sarea.
— Atunci nu mă iubești deloc, a răspuns regele.
Și-a dat fiica afară din castel și a ridicat podul în urma ei, ca să nu se mai poată întoarce.
Acum, prințesa cea mică ia calea pădurii fără să aibă o haină pe ea sau un colț de pâine. Străbate iarna cea grea, adăpostindu-se pe sub copaci. Ajunge la un han și este luată în slujbă drept ajutoare de bucătar. Și așa trec zilele și săptămânile, iar prințesa învață toate cele trebuincioase într-o bucătărie. Ajunge să-și întreacă în măiestrie stăpânul și mâncărurile ei ajung să fie cunoscute în tot regatul.
Trec anii și prințesa cea mare în sfârșit se mărită. Pentru festivitățile nunții, este chemat bucătarul de la han să pregătească bucatele.
La sfârșit se servește un porc enorm rumenit. Acesta este felul preferat de mâncare al regelui, dar de data asta a fost gătit fără pic de sare.
Regele gustă friptura.
Gustă din nou.
— Cine a îndrăznit să servească o friptură atât de prost gătită la nunta viitoarei regine? strigă el.
Prințesa bucătăreasă apare în fața tatălui ei, dar este atât de schimbată, încă regele n-o recunoaște.
— Nu v-am pus sare în mâncare, Majestate, explică ea. Oare nu e adevărat că v-ați exilat fiica cea mică fiindcă ați considerat sarea fără valoare?
Auzindu-i cuvintele, regele își dă seama nu numai că aceea este fiica lui, dar și că, de fapt, este cea care îl iubește cel mai mult.
Și apoi?
În tot timpul ăsta, fiica cea mare și cea mijlocie au trăit împreună cu regele. Una era favorita lui o săptămână, iar cealaltă, săptămâna următoare. Se îndepărtaseră una de cealaltă din cauza comparațiilor pe care le făcea întruna tatăl lor. Și acum s-a întors fiica cea mică, iar regele îi ia regatul celei mai mari, care abia s-a măritat. Până la urmă, n-o să mai fie regină. Surorile cele mari sunt furioase.
La început, cea mică se scaldă în dragoste paternă. Însă, în scurt timp, își dă seama că regele este lovit de demență și înnebunit după putere. Urmează să fie regină, dar asta înseamnă să îngrijească de un nebun bătrân și tiran tot restul zilelor ei. Nu-l va părăsi, indiferent cât de bolnav ajunge să fie.
Oare rămâne fiindcă îl iubește cum iubește carnea sarea?
Sau rămâne fiindcă acum i-a promis că-i va lăsa ei regatul?
Fetei îi e greu să-și dea seama.
În toamna de după excursia în Europa, am demarat un proiect. Aveam să dau ceva al meu în fiecare zi.
I-am trimis lui Mirren prin poștă o păpușă Barbie veche, cu părul superlung, o păpușă pe care ne certam noi când eram mici. I-am trimis lui Johnny o eșarfă în dungi pe care o purtam deseori. Lui Johnny îi plăceau dungile.
Pentru cei mai în vârstă din familia mea – mami, mătușile, bunicul – acumularea de obiecte frumoase este un scop în viață. Câștigă cine moare cu cele mai multe obiecte.
Câștigă ce? Asta vreau eu să știu.
Pe vremuri eram genul de persoană căreia îi plăceau lucrurile drăguțe. La fel ca mami – și toată familia Sinclair, de altfel. Dar nu mai e cazul.
Mami a umplut casa noastră de la Burlington cu argintărie și cristaluri, cărțulii pentru măsuțele de cafea și pleduri de cașmir. Covoare groase acoperă fiecare centimetru de podea și pe pereți atârnă tablouri pictate de câțiva dintre artiștii locali pe care îi patronează. Și-a înlocuit Saabul, o mașină perfectă de condus, cu un BMW.
Niciunul dintre aceste simboluri ale prosperității și bunului-gust nu folosește la nimic.
— Frumusețea în sine le validează utilitatea, argumentează mami. Îți creează sentimentul că aparții de un loc, că ai o istorie personală. Sau din pură plăcere, Cadence. Ai auzit vreodată de plăcere?
Dar cred că minte – și pe mine, și pe ea – în privința motivului pentru care deține aceste obiecte. Orice nouă achiziție o face pe mami să se simtă puternică, fie și doar pentru un moment. Îi conferă un anumit statut faptul că are o casă plină de lucruri drăguțe, că își permite să cumpere picturi scumpe cu scoici și melci de la prietenii ei artiști și linguri de la Tiffany’s. Toate aceste obiecte de anticariat și preșuri orientale comunică lumii că mama crește câini de rasă și, chiar dacă a lăsat baltă școala, respectiv colegiul Bryn Mawr, este o persoană cu putere, fiindcă este o persoană cu bani.
DE DAT: perna de pe pat. Merg cu ea în brațe în timp ce îmi rezolv treburile în oraș.
Observ o fată stând rezemată de un zid în fața bibliotecii. Are un pahar de carton între glezne în care adună mărunțișul. Nu e cu mult mai mare decât mine.
— Vrei perna asta? o întreb. I-am spălat fața de pernă.
O ia și se așază pe ea.
Patul meu e inconfortabil în noaptea aceea, dar e mai bine așa.
DE DAT: o ediție de buzunar din Regele Lear, pe care am avut-o de citit pentru școală în anul al III-lea, găsită sub pat.
Donată bibliotecii publice.
Nu am nevoie să mai citesc o dată chestia aia.
DE DAT: o fotografie a bunicii Tipper de la petrecerea Institutului Agricol, în care poartă o rochie de seară și ține în brațe un purceluș.
Mă opresc pe la magazinul Armatei Salvării în drum spre casă.
— Bună, Cadence, spune Patti din spatele tejghelei. Ne-ai adus ceva?
— Asta e bunica mea.
— Ce doamnă frumoasă, spune Patti, aruncând un ochi. Ești sigură că nu vrei să scoți fotografia? Poți să donezi doar rama.
— Sunt sigură.
Bunica e moartă. O poză cu ea nu schimbă cu nimic asta.
•
— Iar ai trecut pe la Armata Salvării? mă întreabă mami când ajung acasă.
Taie niște piersici feliuțe cu un cuțit special pentru fructe.
— Da.
— Ce-ai aruncat?
— Doar o poză veche de-a bunicii.
— Aia cu purcelușul?
Încep să-i tremure buzele.
— Vai, Cady.
— Era a mea, puteam să fac ce voiam cu ea.
Mami oftează.
— Dacă dai vreunul dintre câini, vezi tu ce pățești.
Mă las pe vine. Bosh, Grendel și Poppy mă întâmpină lătrând ușurel, cum fac când sunt în casă. Aceștia sunt câinii noștri de familie, solizi și bine educați. Goldeni de rasă pură. Poppy fătase câțiva pui pentru afacerea maică-mii, dar cățelușii și restul câinilor de prăsilă trăiau cu partenerul lui mami, la o fermă de la periferia Burlingtonului.
— N-aș face una ca asta, zic eu.
Le șoptesc cât de mult îi iubesc în urechile lor catifelate de câini.
Când caut pe Google traumatism cranian, majoritatea website-urilor îmi spun că una dintre consecințe este amnezia selectivă. Atunci când creierul suferă o afecțiune, nu e neobișnuit ca pacientul să uite tot soiul de lucruri. E chiar posibil să nu reușească să închege o relatare coerentă a traumei suferite.
Însă n-aș vrea să afle oamenii că și eu sunt în starea asta. Încă sunt în starea asta, după toate programările, tomografiile și medicamentele.
Nu vreau să port eticheta unui handicap. Nu vreau și mai multe medicamente. Nu vreau doctori și profesori îngrijorați. Dumnezeu știe, am avut suficient parte de doctori.
Ce-mi amintesc din vara accidentului:
Că m-am îndrăgostit de Gat stând în ușa bucătăriei de la Red Gate.
Trandafirul lui sălbatic pentru Raquel și noaptea mea îmbibată în vin, când totul se învârtea cu mine și simțeam că iau foc.
Purtându-mă normal. Făcând înghețată. Jucând tenis.
Acele S’more cu trei straturi pe care ni le-a făcut Gat și cum s-a supărat când i-am spus să tacă.
Înotat noaptea.
Sărutându-l pe Gat în pod.
Ascultând povestea cu floricelele și ajutându-l pe bunicul să coboare scările.
Roata de cauciuc pe post de leagăn, pivnița, aleea care înconjoară insula. Gat și cu mine, unul în brațele celuilalt.
Gat văzându-mă cum sângerez. Punându-mi întrebări. Pansându-mi rănile.
Nu-mi amintesc multe altele în rest.
Îi văd mâna lui Mirren, oja aurie de pe unghii ciupită, ținând o canistră plină cu benzină pentru barca noastră cu motor.
Mami, fața ei încordată, întrebând: „Perlele negre?”
Picioarele lui Johnny, gonind în jos pe scările de la Clairmont către șopronul pentru bărci.
Bunicul, ținându-se de un copac, cu fața luminată de strălucirea unui foc de tabără.
Și noi, toți patru, Mincinoșii, râzând atât de tare, încât amețeam și ni se făcea rău. Dar ce era atât de amuzant?
Ce era și unde ne aflam?
Nu știu.
Mă obișnuisem să o întreb pe mami când nu-mi aminteam restul verii cu numărul cincisprezece. Uitarea mi se părea înspăimântătoare. I-am sugerat că poate ar trebui să renunț la medicamente, să încerc unele noi sau să mă duc la alt doctor. Mă rugam să-mi amintesc lucrurile pe care le uitasem. Apoi, într-o zi, spre sfârșitul toamnei – toamna pe care o petrecusem făcându-mi teste pentru boli fatale – mami a început să țipe:
— Îmi pui aceleași întrebări la nesfârșit. Niciodată nu-ți aduci aminte ce spun.
— Îmi pare rău.
Și-a turnat un pahar de vin și a continuat să vorbească.
— Ai început să mă întrebi din ziua în care te-ai trezit la spital: „Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat?” Ți-am spus adevărul Cadence, întotdeauna am făcut-o, și tu îmi repetai răspunsurile. Dar a doua zi mă întrebai din nou.
— Îmi pare rău, am zis.
— Încă mă întrebi aproape în fiecare zi.
E adevărat, nu-mi amintesc deloc accidentul. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat nici înainte, nici după accident. Nu-mi amintesc vizitele la doctor. Știu că trebuie să fi avut loc, bineînțeles că au avut loc – doar iată-mă cu un diagnostic și niște medicamente – dar n-am nici cea mai vagă amintire despre tratamentul pe care l-am urmat.
M-am uitat la mami. La chipul ei înfuriat și îngrijorat – îi curgeau ochii și avea colțurile gurii lăsate, ca un om beat.
— Trebuie să încetezi să mă mai întrebi, mi-a spus. Oricum, doctorii cred că e mai bine dacă-ți aduci aminte singură.
Am făcut-o să-mi povestească încă o dată și i-am scris răspunsurile pe hârtie, ca să le am la dispoziție oricând voiam. Ăsta e motivul pentru care sunt în stare să vă povestesc despre accidentul pe care l-am avut înotând noaptea, despre stâncile acelea, hipotermia, dificultatea de-a respira și traumatismul cranian neconfirmat.
N-am mai întrebat-o niciodată nimic. Încă sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg, dar măcar așa mami reușește să rămână oarecum trează.
Tati are de gând să mă ia în Australia și în Noua Zeelandă în vara numărul șaptesprezece.
Nu vreau să mă duc.
Vreau să mă întorc la Beechwood. Vreau s-o văd pe Mirren și să stăm la soare, punându-ne la cale viitorul. Vreau să mă cert cu Johnny, să fac scufundări și înghețată. Vreau să fac un foc de tabără pe plaja cea mică. Vreau să zac grămadă în hamacul de pe veranda de la Clairmont și să fiu cu Mincinoșii
Vreau să-mi amintesc accidentul.
Vreau să știu de ce a dispărut Gat. Nu-mi dau seama de ce nu venise cu mine să înotăm împreună. Nu știu de ce m-am dus pe plaja mică de una singură. De ce am înotat cu lenjeria pe mine și nu mi-am lăsat hainele pe nisip. Și de ce m-a lăsat baltă când mi-a fost mai rău.
Mă întrebam dacă mă iubește. Mă întrebam dacă o iubește pe Raquel.
Tati și cu mine trebuie să plecăm în Australia în cinci zile.
N-ar fi trebuit să accept să mă duc cu el.
Mă simt mizerabil, suspin. Îi spun lui mami că nu vreau să văd lumea. Vreau să-mi văd familia. Mi-e dor de bunicul.
Nu.
O să-mi fie rău dacă plec în Australia. O să mă omoare durerile de cap, nici n-ar trebui să mă urc în avion. N-ar trebui să mănânc chestii ciudate. N-ar trebui să sufăr din cauza dereglărilor de fus orar. Dacă îmi pierd medicamentele!
Nu mă mai contrazice. Excursia a fost deja plătită.
Scot câinii la plimbare dimineața devreme. Umplu mașina de spălat vase și mai târziu o golesc. Îmi trag pe mine o rochie și îmi dau cu fard de obraz. Mănânc tot ce am în farfurie. O las pe mami să-și pună brațele în jurul meu și să mă mângâie pe cap. Îi spun că vreau să petrec vara împreună cu ea, nu cu tata.
Hai, te rog.
A doua zi, vine bunicul la Burlington și stă în camera de oaspeți. E pe insulă de la mijlocul lui mai și trebuie să ia barca, mașina și avionul ca să ajungă înapoi acolo. Nu ne-a mai vizitat de când a murit bunica Tipper.
Mami îl ia de la aeroport, în timp ce eu stau acasă și pregătesc masa pentru cină. A cumpărat friptură de pui cu garnitură de la un magazin de bunătăți din oraș.
Bunicul a pierdut din greutate de când l-am văzut ultima oară. Părul alb i se ridică în smocuri pufoase în jurul urechilor, arată ca un pui de pasăre. Îi atârnă pielea pe oase și burta, nu e deloc cum mi-l aminteam eu. Întotdeauna mi se păruse că are un aer invincibil, umeri lați, fermi și o mulțime de dinți.
Bunicul e genul de persoană care are câte un motto pentru orice situație. „Nu accepta niciodată un refuz”, ne spunea el. Sau: „Nu sta în fundul galeriei, învingătorii stau mereu în primul rând”.
Noi, Mincinoșii, dădeam ochii peste cap de câte ori îl auzeam făcându-ne asemenea declarații – „Trebuie să fii hotărât în viață, nimănui nu-i plac oamenii care se mișcă după cum bate vântul”; „Nu te plânge niciodată și nu da explicații” – dar tot ni se părea că e plin de înțelepciune în privința subiectelor mature de discuție.
Bunicul poartă o pereche de pantaloni scurți din bumbac și mocasini. Are niște picioare fusiforme, de om bătrân. Mă bate ușurel pe spate și cere un whisky cu sifon.
Ne așezăm la masă și el începe să povestească despre niște prieteni din Boston. De noua bucătărie din casa de la Beechwood. Nimic important. La sfârșit, mami strânge masa și eu îi arăt grădina din spatele casei. Soarele de după-amiază bate fără putere.
Bunicul culege un bujor și mi-l oferă.
— Pentru nepoata mea cea dintâi.
— Nu rupe florile, bine?
— N-o să se supere Penny.
— Ba da, o să se supere.
— Cadence a fost prima mea nepoată, zice el, uitându-se în sus spre cer, nu în ochii mei. Îmi amintesc când a venit să ne viziteze în Boston. Era îmbrăcată într-o salopetă roz și îi stătea tot părul în sus. Johnny s-a născut abia trei săptămâni mai târziu.
— Sunt aici, bunicule.
— Cadence a fost prima și n-a contat că era fetiță. Aveam de gând să-i dau totul. Cum aș fi făcut și cu un nepot. Am purtat-o în brațe și am dansat împreună cu ea. Era viitorul familiei noastre.
Am dat din cap.
— Se vedea că face parte din familia Sinclair. Avea părul acela – dar nu numai asta. Bărbia și mâinile ei mici. Știam că o să fie înaltă. Toți eram înalți – asta până când Bess s-a măritat cu individul ăla scund și apoi Carrie a făcut aceeași greșeală.
— Vrei să spui Brody și William.
— Adio și n-am cuvinte, nu-i așa? zâmbește bunicul. Toți ai noștri erau înalți. Știai că familia mamei mele se trage din primii pelerini de pe corabia Mayflower. Au venit în America să ducă o viață adevărată.
Știu că nu are nicio importanță că oamenii noștri au venit pe corabia Mayflower. Nu e important în viață să fii înalt. Sau blond. De-asta mi-am vopsit părul: nu-mi doresc să fiu cea mai mare. Moștenitoare a insulei, a averii și a așteptărilor.
Sau, din nou, poate că-mi doresc.
Bunicul a băut prea mult după o călătorie de-o zi întreagă.
— Să mergem înăuntru? întreb. Nu vrei să stai jos?
Culege un al doilea bujor și mi-l dă.
— Pentru iertare, draga mea.
Îl mângâi pe spatele cocoșat și-i spun:
— Nu mai lua și alții, bine?
Bunicul se apleacă și atinge câteva lalele albe.
— Serios, nu le mai rupe, zic.
Culege un al treilea bujor și chipul său e aspru, disprețuitor. Mi-l întinde.
— Tu ești Cadence, prima mea nepoată.
— Da.
— Ce s-a întâmplat cu părul tău?
— L-am vopsit.
— Nu te-am recunoscut.
— E în regulă.
Bunicul arată către bujorii pe care-i țin în mână.
— Trei flori pentru tine. Meriți trei flori.
Arată demn de milă. Arată puternic.
Îl iubesc, dar nu sunt sigură că-mi place de el. Îl iau de mână și îl conduc înăuntru.
A fost odată ca niciodată un rege care avea trei fiice frumoase. Îi erau mai dragi ca lumina ochilor. Într-o bună zi, la vremea la care tinerele ajunseseră la vârsta măritișului, un dragon înspăimântător, cu trei capete, a pus stăpânire pe regat, arzând sate întregi cu respirația sa învăpăiată. Distrugea holdele și aprindea bisericile. Omora copii și bătrâni și pe oricine îi ieșea în cale.
Regele a promis mâna uneia dintre prințese oricui reușea să răpună dragonul. Eroi și luptători au venit înveșmântați în armuri din cap până-n picioare, călărind armăsari curajoși și purtând paloșe și sulițe.
Unul câte unul, însă, bărbații au sfârșit-o înfulecați de dragon.
Văzând acestea, regele și-a zis că poate o fecioară ar fi în stare să topească inima dragonului, izbutind acolo unde dăduseră greș atâția războinici. A trimis-o pe fiica sa cea mare să-i ceară dragonului îndurare, dar acesta n-a ascultat nici măcar un cuvânt din rugămințile ei. A înghițit-o întreagă.
Atunci regele și-a trimis cea de-a doua fiică să-l înduplece pe dragon să aibă milă de ei, însă dragonul a făcut la fel. A înghițit-o înainte ca fata să poată rosti o vorbă.
Regele a trimis-o și pe fiica sa cea mică să-l implore pe dragon să i se facă milă. Această fiică era atât de drăguță și de deșteaptă, încât tatăl ei era sigur că va izbuti acolo unde toți ceilalți își pierduseră viața.
Ei bine, nu. Dragonul pur și simplu a mâncat-o.
Regele era îndurerat, regretând amarnic. Rămăsese singur pe lume.
Și acum dați-mi voie să întreb: pe fete cine le-a omorât?
Dragonul? Sau tatăl lor?
A doua zi, după ce a plecat bunicul, mami l-a sunat pe tati să anuleze excursia în Australia. A urmat o porție de țipete și negocieri.
În cele din urmă, hotărăsc că mă voi duce la Beechwood timp de patru săptămâni peste vară, apoi îl voi vizita pe tati în Colorado, unde n-am fost niciodată. Fiindcă tati insistă. Nu vrea să piardă toată vara cu mine. Altfel apelează la avocați.
Mami le sună pe mătuși. Poartă conversații lungi cu ele de pe verandă. Nu pot să aud nimic, cu excepția câtorva fraze: „Cadence este atât de delicată, are nevoie de multă odihnă. Doar patru săptămâni, nu toată vara. Să nu o deranjeze nimic, însănătoșirea trebuie să aibă loc treptat”.
De asemenea, „Pinot Grigio, Sancerre, poate niște Riesling, cu siguranță nu Chardonnay”.
Camera mea este aproape goală acum. Mai am așternuturile și o cuvertură pe pat. Un laptop pe birou, câteva creioane. Un scaun.
Am câteva perechi de blugi și niște pantaloni scurți. Mai am tricouri și cămăși de flanelă, câteva pulovere călduroase. Un costum de baie, o pereche de teniși, o pereche de saboți Crocs și o pereche de ghete. Două rochii și niște pantofi cu toc. O haină groasă, o haină de vânătoare și un sac de pânză groasă.
Rafturile sunt goale. Fără poze, fără postere. Fără jucării vechi.
DE DAT: un set cu periuță de dinți pentru călătorie, pe care mi l-a cumpărat mami ieri.
Am deja periuță de dinți. Nu știu de ce mi-a luat alta. Femeia aia cumpără lucruri numai ca să le cumpere. E dezgustător.
Mă duc până la bibliotecă și dau peste fata care mi-a luat perna. Stă în continuare rezemată de zid. Îi pun periuța de dinți în pahar.
DE DAT: haina de vânătoare oliv a lui Gat. Cea pe care am purtat-o în noaptea în care ne-am ținut de mâini, ne-am uitat la stele și am vorbit despre Dumnezeu. Nu i-am mai dat-o înapoi.
Ar fi trebuit să fie primul lucru pe care să-l dau înapoi. Știu asta. Dar n-am putut s-o fac. Era tot ce-mi mai rămăsese de la el.
Însă asta e o dovadă de slăbiciune și de prostie din partea mea. Gat nu mă iubește.
Nici eu nu-l iubesc – și poate că nici n-am făcut-o vreodată.
O să-l văd poimâine și nu-l iubesc și nici nu vreau haina lui.
Pe la zece seara, cu o noapte înainte să plecăm spre Beechwood, sună telefonul. Mami e la duș, așa că răspund eu.
O respirație greoaie. Apoi râsete.
— Cine e?
— Cady?
Un copil, din câte îmi dau seama.
— Da.
— Aici e Taft.
Fratele lui Mirren. Ce lipsă de maniere.
— Cum de ești treaz?
— E adevărat că ești dependentă de droguri? mă întreabă Taft.
— Nu.
— Ești sigură?
— Ai sunat să întrebi dacă sunt dependentă de droguri?
Nu mai vorbisem cu Taft după accident.
— Suntem la Beechwood, îmi spune. Am ajuns aici azi-dimineață.
Mă bucur că schimbă subiectul. Îmi iau un ton voios:
— Venim și noi mâine. E frumos acolo? Ai fost să înoți?
— Nu.
— Te-ai dat în leagănul ăla din cauciuc?
— Nu, zice Taft. Sigur nu ești dependentă de droguri?
— Nici nu înțeleg de unde ți-a venit asemenea idee.
— De la Bonnie. Mi-a zis că trebuie să am grijă cu tine.
— Nu te lua după Bonnie, îi spun. Ia-te după ce spune Mirren.
— Asta zic și eu. Dar Bonnie e singura care mă crede când vorbesc despre Cuddledown, zice el. Și am vrut să te sun. Dar nu și dacă ești dependentă de droguri, fiindcă dependenții de droguri nu știu pe ce lume sunt.
— Nu sunt dependentă de droguri, piticule, îi răspund.
Deși e posibil să mint.
— Cuddledown este bântuită, spune Taft. Pot să vin să dorm cu tine la Windemere?
Îmi place de Taft. Chiar îmi place. E ușor într-o doagă și plin de pistrui, iar Mirren îl iubește mai tare decât pe gemene.
— Nu e bântuită. Doar bate vântul prin casă, spun. Și la Windemere bate la fel. Se aud geamurile răpăind.
— Este și bântuită, spune Taft. Mami nu mă crede, și nici Liberty.
Când era mic, Taft era genul de copil care credea că sunt monștri în dulap. Mai târziu, a fost convins că există un monstru marin care trăiește sub doc.
— Roag-o pe Mirren să te ajute, îi spun. O să-ți citească o poveste ca să adormi sau o să-ți cânte.
— Crezi?
— Așa o să facă. Și când ajung eu acolo, te iau să facem scufundări cu tubul de oxigen și să ne dăm cu colacul și să vezi ce vară mișto o să fie, Taft.
— Bine, zice.
— Nu te teme de bătrâna Cuddledown, îi mai spun. Arată-i tu cine e șeful acolo. Ne vedem mâine.
Îmi închide fără să-și ia la revedere.