Bine-ați venit
Bine-ați venit la minunata familie Sinclair.
N-avem niciun criminal.
N-avem niciun dependent.
N-avem niciun ratat.
Familia Sinclair e compusă din indivizi atletici, înalți și frumoși. Suntem democrați, cu avere, din tată în fiu. Avem zâmbetul larg, bărbiile pătrate și un serviciu agresiv la tenis.
Ce contează că divorțul ne sfâșie inima, încât abia dacă mai are putere să bată. Ce contează că rămânem fără bani de moștenire sau că se adună facturile pe blatul de bucătărie. Nu contează nici grămada de flacoane cu medicamente de pe noptieră.
Nu contează dacă unul dintre noi e îndrăgostit până la disperare, absolut până la disperare.
Atât de
îndrăgostit
încât trebuie luate măsuri
la fel de disperate.
Noi suntem familia Sinclair.
Nimeni n-are nevoie de nimeni.
Nimeni nu greșește vreodată.
Trăim, cel puțin pe durata verii, pe o insulă privată, în apropiere de linia de coastă din Massachusetts.
Poate că asta este tot ce trebuie să știți.
Numele meu întreg este Cadence Sinclair Eastman.
Locuiesc în Burlington, Vermont, împreună cu mami și trei câini.
Am aproape optsprezece ani.
Am un permis de bibliotecă foarte uzat și, în rest, mai nimic, deși e adevărat că trăiesc într-o casă enormă, plină de obiecte scumpe, inutile.
Înainte eram blondă, dar acum am părul negru.
Pe vremuri eram o fire puternică, dar acum sunt slabă.
Eram drăguță, dar acum arăt de parcă aș fi bolnavă.
E adevărat că sufăr de migrene de când am avut accidentul.
E adevărat că nu pot să sufăr tâmpiții.
Îmi plac întorsăturile de frază. Ați văzut? Sufăr de migrene. Nu pot să sufăr tâmpiții. Cuvântul are aproape același sens ca în propoziția anterioară, dar nu tocmai.
A suferi.
S-ar putea zice că înseamnă „a îndura”, dar nu este exact sensul corect.
•
Povestea mea începe înainte de accident. În iunie, în vara în care am împlinit cincisprezece ani, tata a fugit cu o femeie pe care o iubea mai mult decât pe noi.
Tata era profesor de istorie militară, cu un relativ succes. Pe vremea aceea îl adoram. Purta sacouri din tweed. Era numai piele și os. Bea ceai cu lapte. Îi plăceau jocurile de societate și mă lăsa să câștig, îi plăceau bărcile și mă învățase să merg cu caiacul, îi plăceau bicicletele, cărțile și muzeele de artă.
Niciodată nu-i plăcuseră câinii, iar faptul că le permitea Golden Retrieverilor noștri să doarmă pe canapele și îi plimba câte șase kilometri în fiecare dimineață era o dovadă că o iubea nespus de mult pe maică-mea. Nu era prea atașat nici de bunicii mei și, drept dovadă că ne iubea nespus de mult pe mami și pe mine, își petrecea fiecare vară pe Insula Beechwood, la reședința familiei Windemere, scriind articole despre războaie purtate cu mult timp în urmă și prezentându-se la fiecare masă cu un zâmbet larg pe față de dragul rudelor.
În iunie, în vara în care împlineam cincisprezece ani, tati ne-a anunțat că pleacă, lucru pe care l-a și făcut două zile mai târziu. I-a spus mamei mele că el nu este un Sinclair și se săturase să încerce să devină unul. Nu putea să zâmbească, nu putea să mintă, nu putea face parte din familia aceea minunată, trăind în casele acelea minunate.
Nu putea. Pur și simplu nu putea. Și nici nu voia.
Deja angajase un camion care să-i mute lucrurile, își închiriase și o casă. Tata și-a dus o ultimă valiză pe bancheta din spate a Mercedesului (îi lăsa lui mami doar Saabul) și a pornit motorul.
Apoi a scos un pistol și m-a împușcat în piept. Stăteam pe peluză și am căzut lată. Gaura făcută de glonț s-a deschis larg și inima mi s-a rostogolit din cușca coastelor pe un pat de flori. Sângele îmi țâșnea ritmic din rana deschisă,
apoi din ochi,
din urechi,
pe gură.
Avea gustul sării și al ratării. Rușinea de-a nu fi iubită, de un roșu strălucitor, îmbibase iarba din fața casei, cărămizile de pe potecă, treptele spre verandă. Inima îmi sălta spasmodic, ca un păstrăv, în stratul de bujori.
Mami s-a răstit la mine să-mi țin firea.
În clipa asta vreau să te porți normal, mi-a zis. În clipa asta, mi-a zis.
Pentru că ești. Pentru că poți fi.
Nu te da în spectacol, mi-a zis. Respiră normal și stai dreaptă.
Am făcut ce mi-a spus.
Doar pe ea o mai aveam.
Mami și cu mine ne-am înălțat bărbiile pătrate, în timp ce tati cobora dealul la volanul mașinii. Apoi ne-am dus înăuntru și am făcut praf cadourile de la el: bijuterii, haine, cărți, totul. Zilele următoare am scăpat de canapeaua și de fotoliile pe care le cumpăraseră împreună părinții mei. Am aruncat porțelanurile de la nuntă, argintăria, fotografiile.
Am cumpărat mobilă nouă. Am angajat un decorator. Am comandat argintărie de la Tiffany. Am petrecut o zi întreagă prin galeriile de artă și am cumpărat tablouri ca să acoperim spațiile goale de pe pereți.
Le-am cerut avocaților bunicului să se ocupe de siguranța proprietăților care-i aparțineau lui mami.
Apoi ne-am făcut bagajele și am plecat spre Insula Beechwood.
Penny, Carrie și Bess sunt fiicele lui Tipper și Harris Sinclair. Harris și-a căpătat drepturile asupra moștenirii sale la douăzeci și unu de ani, după ce-a terminat Harvardul, și a făcut mai departe avere, ocupându-se de afaceri pe care nu m-am chinuit niciodată să le înțeleg. A moștenit case și terenuri. A făcut alegeri deștepte pe piața acțiunilor. S-a însurat cu Tipper, pe care o ținea în bucătărie și în grădină. Se afișa împreună cu ea la bordul iahturilor, Tipper având perlele la gât. Ei părea să-i placă.
Singurul regret al bunicului meu era faptul că nu avusese niciodată un fiu, dar asta nu mai conta. Fetele familiei Sinclair erau bronzate și binecuvântate. Înalte, vesele și bogate, fetele alea erau ca prințesele din povești. Erau cunoscute în tot Bostonul, în campusul de la Harvard și în Martha’s Vineyard pentru jachetele lor din cașmir și petrecerile formidabile pe care le dădeau. Erau legendare. Erau făcute ca să se mărite cu prinți și să frecventeze școlile din Ivy League, li se cuveneau statui de fildeș și case maiestuoase.
Bunicul și Tipper le iubeau atât de mult, că nu puteau să spună pe care dintre ele o iubeau cel mai tare. Mai întâi Carrie, apoi Penny, apoi Bess, apoi iar Carrie. Se organizau nunți de senzație, cu somon și harpiști, apoi apăreau nepoți blonzi, luminoși și câini cu blana aurie, amuzanți. Nu găseai părinți mai mândri de fetele lor frumoase americance, ca Tipper și Harris pe vremea aceea.
Au construit trei case noi pe stâncile de pe insula lor privată și le-au dat fiecăreia un nume: Windemere pentru Penny, Red Gate pentru Carrie și Cuddledown pentru Bess.
Eu sunt cea mai în vârstă dintre nepoatele familiei Sinclair. Moștenitoare a insulei, a averii și a așteptărilor.
Moștenitoare probabilă, cel puțin.
Eu, Johnny, Mirren și Gat. Gat, Mirren, Johnny și cu mine.
Familia ne-a botezat pe noi patru Mincinoșii – și probabil că o merităm. Eram cam de aceeași vârstă și ne serbam toți ziua de naștere toamna. Mare parte din anii pe care i-am petrecut pe insulă n-am făcut decât belele.
Gat începuse să vină la Beechwood din anul în care împlinise opt ani. Vara numărul opt, o numeam noi.
Înainte de asta, Mirren, Johnny și cu mine nu eram Mincinoșii. Eram doar veri, iar Johnny ne dădea bătăi de cap fiindcă nu-i plăcea să se joace cu fetele.
Johnny e ca argintul-viu, sudoare și sarcasm. Pe vremea aceea, ne spânzura păpușile Barbie de gât sau trăgea în noi cu pistoale făcute din piese de Lego.
Mirren, numai miere și zahăr, curiozitate și ploaie. Pe atunci își petrecea după-amiezile lungi împreună cu Taft și gemenele pe plaja mare, împroșcându-se cu apă, în timp ce eu desenam pe caietele de matematică și citeam în hamacul de pe veranda casei Clairmont.
Apoi a venit Gat să-și petreacă verile cu noi.
Soțul mătușii Carrie a părăsit-o pe când era însărcinată cu fratele lui Johnny, Will. Nu știu ce s-a întâmplat. Familia nu vorbește niciodată despre lucrurile astea. În vara numărul opt, Will era bebeluș, iar Carrie era deja împreună cu Ed.
Ed era dealer de artă și adora copiii. Asta era tot ce auzisem despre el, când Carrie a anunțat că îl aduce la Beechwood, împreună cu Johnny și bebelușul.
Au venit ultimii în vara aceea și noi ne adunaserăm aproape cu toții pe doc, așteptând șalupa să ancoreze. Bunicul mă ridicase ca să-i pot face cu mâna lui Johnny, care purta o vestă portocalie de salvare și urla la noi de la proră.
Bunica Tipper stătea lângă noi. Și-a întors privirea de la barcă pentru un moment, s-a scotocit în buzunar și a scos la iveală o bomboană albă de mentă. A desfăcut-o și mi-a îndesat-o în gură.
În timp ce se uita înspre barcă, fața bunicii și-a schimbat expresia. Am mijit ochii, încercând să văd ce anume observase.
Carrie a coborât ținându-l pe Will în dreptul șoldului. Will avea o vestă de salvare galbenă pentru bebeluși, pe deasupra căreia nu se vedea nimic altceva decât o claie de păr de un blond aproape alb. Lumea a scos un chiot de veselie la vederea lui. Vesta aceea, pe care o purtaserăm cu toții când eram bebeluși. Și părul acela. Ce minunat că acest băiețel, pe care nu-l cunoșteam încă, era în mod atât de evident un Sinclair.
Johnny a sărit din barcă și și-a aruncat vesta pe doc. Apoi, s-a repezit mai întâi în direcția lui Mirren și i-a tras un șut. După care m-a lovit pe mine. După care pe gemene. S-a dus spre bunicii noștri și a luat poziție de drepți.
— Îmi pare bine să vă văd, bunico și bunicule. De-abia aștept să petrec o vară minunată.
Tipper l-a îmbrățișat.
— Maică-ta ți-a zis să spui asta, nu-i așa?
— Da, a răspuns Johnny. Și mai trebuie să vă spun încă o dată că-mi pare bine să vă văd.
— Bun băiat.
— Acum pot să plec?
Tipper l-a sărutat pe obrajii pistruiați.
— Hai, du-te.
Ed l-a urmat pe Johnny, după ce s-a oprit un moment ca să ajute servitorii să descarce bagajele de pe șalupă. Era înalt și zvelt. Avea pielea foarte închisă la culoare: moștenire indiană, aveam să aflăm mai târziu. Purta ochelari cu rame negre și era îmbrăcat în haine spilcuite, de oraș: un costum din pânză de in și o cămașă în dungi. Pantalonii i se șifonaseră în timpul călătoriei.
Bunicul m-a lăsat jos.
Gura bunicii Tipper era strânsă într-o linie subțire. Apoi bunica și-a scos la iveală toți dinții și a făcut un pas în față.
— Tu trebuie să fii Ed. Ce surpriză plăcută.
El i-a scuturat mâna.
— Carrie nu v-a spus că vin și eu?
— Desigur că ne-a spus.
Ed s-a uitat în jur, la familia noastră albă ca neaua. S-a întors către Carrie.
— Unde e Gat?
L-au strigat și el a apărut de undeva din șalupă, scoțându-și vesta de salvare, cu privirea ațintită în jos în timp ce-și desfăcea cataramele.
— Mamă, tată, a spus Carrie, l-am adus pe nepotul lui Ed, ca să aibă și Johnny cu cine să se joace. Acesta este Gat Patil.
Bunicul a întins mâna și l-a mângâiat pe Gat pe cap.
— Bună ziua, tinere.
— Bună ziua.
— Tatăl lui a murit chiar anul ăsta, le-a explicat Carrie. El și cu Johnny sunt cei mai buni prieteni. Și i-am fost de mare ajutor surorii lui Ed că l-am luat cu noi. Gat? O să ieșim la picnic și-o să mergem să înotăm, cum ți-am promis. Bine?
Dar Gat n-a răspuns. Se uita la mine.
Avea un nas dramatic, o gură dulce. Pielea cafenie, părul negru, ondulat. Trupul arzând de energie. Gat era ca pe arcuri. Ca și cum ar fi căutat ceva. Gat era un amestec de contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare. L-aș fi putut privi la nesfârșit.
Privirile ni s-au întâlnit.
Eu m-am întors și am zbughit-o din loc.
Gat m-a urmat. Îi auzeam picioarele în spatele meu pe pasarelele de lemn care traversează insula.
Am continuat să fug. El m-a urmat mai departe.
Johnny s-a luat după Gat. Și Mirren s-a luat după Johnny.
Adulții au rămas să vorbească pe doc, învârtindu-se politicoși în jurul lui Ed și dezmierdându-l pe bebelușul Will. Cei mici făceau ce fac cei mici.
Noi patru ne-am oprit din alergat când am ajuns la mica plajă din dreptul casei Cuddledown. Era o fâșie subțire de nisip cu stânci înalte la ambele capete. Nimeni nu o folosea prea mult pe vremea aceea. Plaja cea mare avea nisipul mai fin și mai puține alge.
Mirren și-a dat jos pantofii, iar noi am făcut la fel. Am început să aruncăm cu pietre în apă. Existam pur și simplu.
Am scris numele noastre pe nisip.
Cadence, Mirren, Johnny și Gat.
Gat, Johnny, Mirren și Cadence.
Ăsta a fost începutul nostru.
•
Johnny i-a implorat să-l lase pe Gat să mai rămână. Și a obținut ce dorea.
Anul următor i-a implorat să-l lase să stea toată vara. Gat a venit.
Johnny era cel dintâi nepot. Bunicii aproape că nu-i spuneau niciodată nu lui Johnny.
În vara cu numărul paisprezece, Gat și cu mine am plecat singuri cu șalupa cea mică. Imediat după micul dejun. Bess o obligase pe Mirren să joace tenis cu gemenele și Taft. Johnny se apucase de alergat anul acela și alerga în cerc pe aleea care înconjoară insula. Gat a dat de mine în bucătăria de la Clairmont și m-a întrebat dacă nu voiam să ieșim cu barca.
— Nu neapărat.
Voiam să mă bag la loc în pat cu o carte.
— Te rog?
Gat nu spunea aproape niciodată „te rog”.
— Ieși tu singur cu barca.
— Nu pot s-o împrumut, a zis el, nu mi se pare corect.
— Ba desigur că poți.
— Nu fără să fiu însoțit de unul dintre voi.
Era ridicol.
— Unde vrei să mergi? l-am întrebat.
— Vreau doar să mă îndepărtez un pic de insulă. Uneori nu mai suport să fiu aici.
Nu puteam să-mi imaginez pe atunci ce anume nu suporta, dar am fost de acord. Am ieșit cu barca în larg, având pe noi gecile de vânt și costumele de baie. După scurt timp, Gat a oprit motorul. Ne-am așezat, mâncând fistic și respirând aerul sărat. Soarele strălucea deasupra apei.
— Hai să facem o baie, am zis.
Gat a sărit și eu l-am urmat, dar apa era mult mai rece decât la mal, ne tăia respirația. Intrase și soarele în nori. Am început să râdem, un râs panicat, și am strigat că trebuie să fi avut cea mai tâmpită idee să ne băgăm în apă. Unde ne fusese mintea? Erau rechini la ceva depărtare de coastă, toată lumea știa asta.
Să nu vorbim de rechini, Doamne! Am început să ne luptăm și să ne împingem unul pe altul, care să fie primul care se cațără pe scara din spatele șalupei.
După un minut, Gat s-a lăsat pe spate și m-a lăsat să urc prima.
— Nu pentru că ești fată, ci pentru că așa sunt eu, bun, mi-a zis.
— Hai mersi, am spus și i-am scos limba.
— Dar când o să-mi reteze picioarele un rechin, promite-mi că o să scrii o compunere despre cât de minunat eram pe vremuri.
— Sigur, am zis. Gatwick Matthew Patil avea un gust delicios.
Râdeam ca istericii – era o demență să-ți fie în halul ăla de frig. N-aveam prosoape. Ne-am strâns unul lângă altul acoperindu-ne cu o pătură de lână pe care am descoperit-o sub banchetă, cu umerii noștri goi atingându-se. Picioarele reci, unul peste altul.
— Facem asta numai ca să nu intrăm în șoc hipotermic, a zis Gat. Să nu crezi că te consider drăguță sau mai știu eu ce.
— Știu că nu mă consideri.
— Vezi că ai luat toată pătura.
— Scuze.
O pauză. Apoi Gat mi-a zis:
— Te consider drăguță, Cady, n-am vrut să spun altceva. De fapt, când te-ai făcut atât de drăguță? Chiar atragi atenția.
— Arăt la fel ca întotdeauna.
— Te-ai schimbat în anul ăsta de școală. Nu-mi vine să mă mai joc.
— Te jucai de-a ceva?
A dat din cap solemn.
— E cel mai tâmpit lucru pe care l-am auzit. De-a ce te jucai?
— Nimic nu-mi străpunge armura. N-ai observat?
Asta m-a făcut să râd.
— Nu.
— La naiba. Credeam că funcționează.
Am schimbat subiectul. Am vorbit despre ce-ar fi să-i ducem pe cei mici în Edgartown, să vadă un film după-amiază, apoi despre rechini și dacă într-adevăr mănâncă oameni, apoi despre Plants Versus Zombies.
După aceea ne-am întors pe insulă.
Nu la mult timp după asta, Gat a început să-mi împrumute din cărțile lui și să mă caute după-amiaza, când mă retrăgeam pe plaja cea mică. Mă privea când stăteam pe peluza casei Windemere, împreună cu câinii.
Am început să ne plimbăm pe aleea care înconjoară insula, Gat mergând în față, iar eu urmându-l. Vorbeam despre cărți sau inventam lumi imaginare. Uneori ajungeam să înconjurăm de câteva ori insula, înainte să ni se facă foame sau să ne plictisim.
Trandafiri sălbatici mărgineau poteca, erau de un roz intens. Aveau un miros slab și dulceag.
Într-o zi mi-am ridicat privirea spre Gat, cum stătea întins în hamac pe veranda de la Clairmont, cu o carte în brațe, și mi s-a părut, ei bine, mi s-a părut că îmi aparține. Ca și cum ar fi fost numai al meu.
M-am urcat alături de el în hamac. I-am luat pixul din mână – întotdeauna avea un pix când citea – și i-am scris Gat pe dosul mâinii stângi și Cadence pe dosul mâinii drepte.
El mi-a luat pixul. A scris Gat pe dosul mâinii mele stângi și Cadence pe dosul mâinii drepte.
Nu vorbesc aici de soartă. Nu cred în destin, în suflete pereche sau alte chestii supranaturale. Vreau doar să spun că ne înțelegeam unul pe altul. Până la capăt.
Dar aveam abia paisprezece ani. Nu sărutasem niciodată un băiat, cu toate că aveam să sărut mai mulți anul următor la școală, și cumva n-am numit-o dragoste.
În vara numărul cincisprezece, am sosit cu o săptămână mai târziu decât ceilalți. Ne părăsise tata și mami și cu mine am avut de făcut toate cumpărăturile acelea, de vorbit cu un decorator și tot restul.
Johnny și Mirren ne-au întâmpinat pe doc, cu obrajii trandafirii și vorbind cu însuflețire despre tot felul de planuri de vacanță. Organizau un turneu de tenis pentru toată familia și își aleseseră mai multe rețete de înghețată. Aveam să mergem cu bărcile și să facem focuri de tabără.
Cei mici roiau în jurul nostru, urlând, ca întotdeauna. Mătușile își aruncau zâmbete înghețate. După agitația sosirii, toată lumea s-a retras la Clairmont, căci se făcuse ora de cocteiluri.
M-am apropiat de Red Gate ca să-l văd pe Gat. Red Gate e o casă mult mai mică decât Clairmont, dar tot are patru dormitoare la etaj. Acolo stăteau Johnny, Gat și Will, împreună cu mătușa Carrie – plus Ed, când venea și el, ceea ce nu se întâmpla prea des.
M-am dus la ușa de la bucătărie și m-am uitat prin plasa de țânțari. Gat nu m-a observat imediat. Stătea la blatul de bucătărie și avea pe el un tricou gri mai vechi și blugi. Era mai lat în umeri decât îmi aminteam.
A dezlegat o floare uscată care atârna, cu capul în jos, de o panglică agățată în fereastra de deasupra chiuvetei. Floarea era un trandafir sălbatic roz, pe cale să se destrame, dintre aceia care creșteau pe aleea ce înconjoară Beechwood.
Gat, Gat al meu. Îmi culesese un trandafir din locul unde ne plăcea nouă cel mai mult să ne plimbăm. Îl pusese la uscat și mă așteptase să vin pe insulă ca să mi-l dea.
Eu mă sărutasem cu un băiat oarecare sau cu vreo trei până atunci.
Îmi pierdusem tatăl.
Venisem aici, pe insulă, dintr-o casă a lacrimilor și falsității
și îl zărisem pe Gat,
văzusem trandafirul din mâna lui,
și în clipa aceea, cu lumina ferestrei pogorându-se asupra lui,
merele de pe blatul de bucătărie,
mirosul de lemn și ocean în aer,
am numit-o dragoste.
Era dragoste și m-a izbit atât de tare, că m-am sprijinit de plasa de țânțari, care încă ne despărțea, ca să mă pot ține pe picioare. Îmi doream să-l ating de parcă ar fi fost un iepuraș, un pisoiaș, ceva atât de special și moale, încât să nu-ți poți desprinde vârfurile degetelor de el. Universul era minunat fiindcă exista el. Eram îndrăgostită de gaura din blugii lui și de mizeria de pe tălpile lui goale, de coaja de la julitura de la cot și de cicatricea care i se înnoda în jurul unei sprâncene. Gat, Gat al meu.
În timp ce stăteam acolo, holbându-mă la el, Gat a pus trandafirul într-un plic. A căutat un pix, trântind câteva sertare, până la urmă a găsit unul în propriul buzunar și a scris ceva.
Nu mi-am dat seama că scrie o adresă, înainte să scoată o rolă de timbre dintr-un sertar de la bucătărie.
A lipit timbrul pe plic. A scris și adresa expeditorului.
Nu era pentru mine.
Am dispărut din dreptul ușii de la Red Gate înainte să mă observe și am luat-o la fugă pe aleea care înconjoară insula. Am privit de una singură cerul întunecându-se.
Am rupt toți trandafirii dintr-o tufă tristă și i-am aruncat, unul câte unul, în marea înfuriată.
Johnny mi-a povestit în seara aceea despre iubita din New York. O chema Raquel. Johnny o și întâlnise. Stătea și el la New York, la fel ca Gat, dar în sudul Manhattanului, împreună cu Carrie și Ed, în timp ce Gat stătea în partea de nord, cu mama lui. Johnny spunea că Raquel face dans modern și umblă îmbrăcată numai în negru.
Fratele lui Mirren, Taft, mi-a povestit că Raquel îi trimisese lui Gat o cutie cu negrese făcute în casă. Iar Liberty și Bonnie mi-au zis că Gat avea poze pe telefon cu ea.
Gat n-a adus deloc vorba de ea, dar îi era greu să-mi întâlnească privirea.
În prima noapte, am plâns, mușcându-mi degetele, și am băut vinul pe care îl șterpelisem din cămara de la Clairmont. Se învârtea tot cerul cu mine, urlam și loveam stelele deplasându-le de pe orbitele lor, mă roteam ca într-un vârtej și vomitam.
Am dat cu pumnul în peretele de la duș. Mi-am spălat rușinea și furia în apă rece ca gheața. Apoi am tremurat în pat, ca un câine părăsit ce eram, de mi se scutura pielea pe oase.
Dimineața următoare și în fiecare zi de atunci încolo, m-am purtat normal. Mi-am ținut sus bărbia pătrățoasă.
Am navigat în larg și am aprins focuri de tabără. Am câștigat turneul de tenis.
Am făcut cisterne întregi de înghețată și am zăcut la soare.
Într-o noapte, noi patru am ieșit la un picnic pe plaja cea mică. Scoici înăbușite, cartofi și porumb dulce. Le pregătiseră servitorii. Nu le știam numele.
Johnny și Mirren aduseseră mâncarea jos în tăvi de metal. Am mâncat în jurul focului de tabără, picurând unt pe nisip. Apoi Gat ne-a făcut S’more{1} cu trei straturi. Mă uitam la mâinile lui în lumina focului, strecurând bezele pe un băț lung. Unde pe vremuri fuseseră scrise numele noastre, acum își scrisese titlurile cărților pe care voia să le citească.
În noaptea aceea, pe mâna stângă: Existență și. Pe dreapta: Nimic.
Și eu aveam chestii scrise pe mâini. Un citat care îmi plăcuse. Pe stânga: Trăiește. Pe dreapta: în prezent.
— Vreți să știți la ce mă gândesc? a întrebat Gat.
— Da, am zis eu.
— Nu, a zis Johnny.
— Mă întrebam cum de putem să spunem că bunicul tău deține această insulă. Nu legal, ci la propriu.
— Te rog, nu începe cu păcatele primilor pelerini, a mormăit Johnny.
— Nu. Întreb, doar, cum am putea spune că pământul aparține cuiva?
Gat a făcut un gest cu mâna, cuprinzând nisipul, oceanul, cerul.
Mirren a ridicat din umeri.
— Oamenii cumpără și vând pământ tot timpul.
— N-am putea să vorbim despre sex sau crime? a zis Johnny.
Gat nu l-a băgat în seamă.
— Poate că pământul n-ar trebui să aparțină deloc oamenilor. Sau poate ar trebui să existe o limită în privința lucrurilor pe care oamenii au voie să le posede. A continuat aplecându-se în față: Când am fost în India astă-iarnă, în excursia în care m-am dus ca voluntar, am construit toalete. Le-am construit noi fiindcă oamenii de acolo, din satul ăla, nu le aveau.
— Știm cu toții că ai fost în India, a zis Johnny. Ne-ai zis de vreo patru’șapte de ori.
Asta e ceva ce-mi place teribil la Gat: este atât de entuziasmat, atât de asiduu interesat de lume, încât cu greu și-ar putea imagina că ceilalți se plictisesc de poveștile lui. Chiar și atunci când i-o spun în față. Dar, de asemenea, nici el nu ne lasă să scăpăm așa de ușor. Vrea să ne facă să ne gândim – chiar și când n-avem niciun chef să ne gândim.
A înfipt un băț în cenușă.
— Spun că ar trebui să vorbim despre asta. Nu toată lumea are insule private. Unii oameni muncesc pe ele. Unii muncesc în fabrici. Alții nu au de muncă. Și alții nu au nimic de mâncare.
— Oprește-te din vorbit în clipa asta, a zis Mirren.
— Oprește-te din vorbit pentru totdeauna, a zis Johnny.
— Avem o viziune deformată asupra realității aici, pe insula Beechwood, a spus Gat. Cred că nu vă dați seama de asta.
— Taci din gură, am zis și eu. Îți mai dau niște ciocolată dacă taci.
Și Gat a tăcut, însă cu o față schimonosită. S-a ridicat brusc, a luat o piatră din nisip și a aruncat-o cu toată forța. Și-a smuls tricoul de pe el și și-a azvârlit pantofii din picioare. Apoi a intrat în apă așa cum era, în blugi.
Supărat.
I-am privit mușchii umerilor în bătaia razelor de lună, picăturile lovindu-l în timp ce intra împroșcând cu apă. S-a scufundat și eu mi-am zis: Dacă nu mă duc după el acum, atunci o să-l aibă fata aia, Raquel. Dacă nu mă duc după el acum, o să plece. O să se îndepărteze de noi, Mincinoșii, de insulă, de familia noastră, de mine.
Mi-am aruncat puloverul și l-am urmat pe Gat, cu rochia încă pe mine. M-am prăbușit în apă și am înotat până la locul unde stătea întins în plută pe spate. Avea părul umed lipit de cap, lăsându-i fața liberă și cicatricea de pe sprânceană la vedere.
M-am întins să-l prind de braț.
— Gat.
A tresărit. S-a ridicat în picioare în apa până la brâu.
— Îmi pare rău, am șoptit.
— Eu nu-ți spun să taci din gură, Cady, mi-a zis. Niciodată nu ți-am zis așa ceva.
— Știu.
A rămas tăcut.
— Te rog să nu taci, am spus.
I-am simțit ochii cercetându-mi trupul în rochia udă.
— Vorbesc prea mult, a zis. Transform totul în politică.
— Îmi place când vorbești, am răspuns, fiindcă era adevărat.
Când stăteam să-l ascult, chiar îmi plăcea.
— Doar că toate astea mă fac să… – și s-a oprit un moment. Lumea e întoarsă pe dos, asta-i tot.
— Da.
— Poate că ar trebui – Gat m-a luat de mâini și mi le-a întors cu palmele în sus ca să vadă cuvintele pe care le scrisesem – ar trebui să trăiesc în prezent și să nu mă mai agit atâta.
Mâna mea era în mâna lui umedă. Tremuram.
Avea brațele goale și ude. Înainte ne țineam de mână tot timpul, dar acum nu se atinsese de mine toată vara.
— E bine că privești lumea așa cum o faci, i-am spus.
Gat mi-a dat drumul și s-a întins la loc pe spate în apă.
— Johnny vrea să tac din gură. Iar pe tine și pe Mirren vă plictisesc.
M-am uitat la profilul lui. Nu mai era Gat. Era numai contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare. Toate astea erau acolo, în pleoapele ochilor săi căprui, în pielea sa catifelată, în buza inferioară împinsă înainte. Exista înăuntrul lui o energie care-i alimenta fiecare fibră.
— O să-ți spun un secret, am șoptit.
— Ce?
M-am întins și l-am atins din nou pe braț. Nu s-a ferit.
— Când spunem „Taci din gură, Gat”, nu asta înseamnă, deloc.
— Nu?
— Ce vrem să spunem este că te iubim. Ne aduci aminte ce egoiști nesimțiți suntem. În privința asta, tu nu faci parte dintre noi.
Și-a lăsat privirea în jos. A zâmbit.
— Asta vrei tu să spui, Cady?
— Da, i-am zis.
Mi-am lăsat degetele să-i urmeze linia brațului întins, plutind.
— Nu pot să cred că ați intrat în apă!
Johnny stătea la țărm, cu blugii suflecați și picioarele în apă până la glezne. E ca la Polul Nord. Mi-au înghețat degetele de nu mi le mai simt.
— E plăcut, odată ce intri! a răspuns Gat.
— Serios?
— Nu fi bleg! a țipat Gat. Fii bărbat și intră odată în blestemata de apă.
Johnny a râs și a dat năvală înăuntru. Mirren l-a urmat.
Și a fost… excelent.
Noaptea conturându-se deasupra noastră. Zumzăitul oceanului. Țipetele pescărușilor.
În noaptea aceea am adormit cu greu.
După miezul nopții, m-a strigat.
M-am uitat pe fereastră. Gat stătea întins pe spate pe pasarela de lemn care duce spre Windemere. Golden Retrieverii stăteau întinși lângă el, toți cinci: Bosh, Grendel, Poppy, Prințul Philip și Fatima. Li se auzeau cozile bufnind ușurel.
Lumina lunii îi făcea pe toți să arate albăstrui.
— Hai jos, mi-a strigat.
Am coborât.
Lumina din dormitorul lui mami era stinsă. Restul insulei, cufundată în întuneric. Eram singuri, cu excepția câinilor.
— Dă-te mai încolo, i-am zis.
Pasarela nu era prea lată. Când m-am întins alături de el, ni s-au atins brațele, al meu gol, iar al lui într-o haină de vânătoare de un verde-oliv.
Ne uitam la cer. Atât de multe stele, parcă ar fi fost sărbătoare, o ditamai petrecerea a galaxiei, interzisă, care se ținea după ce oamenii fuseseră trimiși la culcare.
Îmi părea bine că Gat nu încerca să-mi destăinuie cunoștințele lui în privința constelațiilor sau să spună alte tâmpenii, cum ar fi să ne punem dorințe în stele. Dar nu știam nici ce să înțeleg din tăcerea lui.
— Pot să te țin de mână? m-a întrebat.
Mi-am pus mâna într-a lui.
— Universul pare uriaș în clipa asta, mi-a zis, simt nevoia să mă țin de ceva.
— Sunt aici.
Degetul lui mare îmi mângâia centrul palmei. Toți nervii mi se concentraseră acolo, simțeam cea mai mică mișcare a pielii sale atingându-se de a mea.
— Nu sunt așa de sigur că sunt un om bun, a spus după o vreme.
— Nici eu nu sunt sigură că sunt, am răspuns. Mai mult improvizez.
— Da…
Gat a tăcut un moment.
— Crezi în Dumnezeu? m-a întrebat apoi.
— Pe jumătate.
Am încercat să mă gândesc mai serios. Știam că Gat nu s-ar fi mulțumit cu un răspuns atât de evaziv.
— Când lucrurile merg prost, mă rog sau îmi imaginez că e cineva care mă veghează, care mă ascultă. Cum a fost acum, în primele câteva zile după ce a plecat taică-meu. M-am gândit la Dumnezeu. I-am cerut să mă apere. Dar în restul timpului, îmi târâi viața de zi cu zi. Nu există nici măcar o urmă de spiritualitate.
— Eu nu mai cred, a spus Gat. Excursia din India, sărăcia de acolo. Niciun Dumnezeu n-ar lăsa să se întâmple una ca asta. Și apoi vin acasă și încep s-o observ pe străzile New Yorkului. Oameni bolnavi, murind de foame într-una dintre cele mai bogate țări ale lumii. Pur și simplu nu-mi vine să cred că veghează cineva asupra oamenilor ăstora. Ceea ce înseamnă că nu veghează nimeni nici asupra mea.
— Asta nu te face un om rău.
— Mama e credincioasă. A fost crescută în spirit budist, dar se duce la biserica metodistă acum. Nu e prea încântată de mine.
Gat rareori vorbea despre mama lui.
— Nu poți să crezi doar fiindcă îți spune ea, i-am răspuns.
— Nu. Întrebarea este cum să fii un om bun, dacă nu mai ai credință.
Ne-am uitat la cer. Câinii au intrat în casă pe ușița lor batantă de la Windemere.
— Ți-e frig, a spus Gat. Să-ți dau haina mea.
Nu-mi era frig, dar m-am ridicat. S-a ridicat și el. Și-a desfăcut nasturii de la haina oliv de vânătoare și și-a dat-o jos. Mi-a întins-o.
Păstrase căldura corpului său. Mi-era mult prea mare la umeri. Acum el avea brațele goale.
Mi-am dorit să-l sărut acolo, în timp ce-i purtam haina de vânătoare. Dar n-am făcut-o.
Poate că o iubea pe Raquel. Pozele de pe telefon. Trandafirul ăla uscat din plic.
În dimineața următoare, la micul dejun mami m-a rugat să mă uit prin lucrurile lui tati în mansarda de la Windemere și să-mi iau ce doream. Pe restul avea să le arunce.
Windemere are fronton triunghiular și o mulțime de colțuri. Două dintre cele cinci dormitoare au acoperișuri înclinate și e singura casă de pe insulă cu un pod adevărat. Veranda e mare și are o bucătărie modernă, cu blaturi de marmură, care arată un pic nelalocul lor. Camerele sunt spațioase și pline de câini.
Gat și cu mine ne-am urcat în pod, cu sticle de ceai cu gheață, și ne-am așezat pe podea. Încăperea mirosea a lemn. Fereastra proiecta un pătrat de lumină pe podea.
Mai fuseserăm și înainte în pod.
Și în același timp parcă acum ar fi fost prima dată.
Erau acolo cărțile pe care le citea tata în vacanță. Numai biografii de sportivi, crime misterioase în înalta societate și povești scandaloase despre vedete rock, scrise de oameni în vârstă, despre care nu auzisem niciodată. Gat nu se prea uita prin ele. Sorta cărțile după culori. Un turnuleț cu coperte roșii, altul cu coperte albastre, altele maro, albe, galbene.
— Nu-ți iei nimic de citit? l-am întrebat.
— Poate.
— Ce zici de First Base and Way Beyond{2}?
Gat a început să râdă. A dat din cap că nu vrea. Și-a îndreptat puțin turnulețul albastru.
— Rock On with My Bad Self? Hero of the Dance Floor?{3}
A râs iar. Apoi mi-a spus pe un ton serios:
— Cadence?
— Ce?
— Taci din gură.
M-am uitat la el vreme îndelungată. Fiecare linie a feței lui mi-era familiară și, în același timp, parcă nu-l mai văzusem niciodată.
Gat a zâmbit. Luminos. Timid. S-a lăsat în genunchi, dărâmând turnulețele colorate din cărți. S-a întins și m-a mângâiat pe păr.
— Te iubesc, Cady. De-adevăratelea.
M-am aplecat și l-am sărutat.
Mi-a atins fața. Și-a lăsat mâna să coboare de-a lungul gâtului meu și a claviculei. Lumina ferestrei de la mansardă strălucea deasupra noastră. Sărutul nostru a fost dulce și electrizant,
și timid și sigur,
înfiorător și exact cum trebuia.
Am simțit dragostea curgând dinspre mine spre Gat, dinspre Gat spre mine.
Eram calzi și tremuram,
și tineri și bătrâni de când lumea,
și vii.
Mă gândeam: e adevărat. Deja ne iubim unul pe altul.
Deja o facem.
A intrat bunicul, dând peste noi. Gat a sărit în picioare. Încurcat, a călcat pe cărțile sortate după culori, care se răsturnaseră pe toată podeaua.
— Vă întrerup, a zis bunicul.
— Nu, domnule.
— Ba da, cu siguranță că așa e.
— Scuze pentru tot praful ăsta, am zis. Încurcată și eu.
— Penny credea că poate îmi găsesc și eu ceva de citit.
Bunicul și-a tras un scaun vechi de răchită în mijlocul încăperii și s-a așezat, aplecându-se deasupra cărților.
Gat a rămas în picioare. Trebuia să stea cu capul aplecat, sub acoperișul înclinat al mansardei.
— Ai grijă, tinere, a zis bunicul dintr-odată, pe un ton aspru.
— Poftim?
— Capul. Ai grijă să nu te rănești.
— Aveți dreptate, a spus Gat. Aveți dreptate, aș putea să mă rănesc.
— Așa că ai grijă, a repetat bunicul.
Gat s-a întors și a coborât scările fără să mai adauge un cuvânt.
Bunicul și cu mine am rămas tăcuți un moment.
— Îi place să citească, am zis în cele din urmă. M-am gândit că poate o să vrea câteva dintre cărțile tatii.
— Îmi ești foarte dragă, Cady, a spus bunicul, mângâindu-mă pe umăr. Prima mea nepoată.
— Și eu te iubesc, bunicule.
— Îți aduci aminte când te-am dus la meciul de baseball? N-aveai decât patru ani.
— Sigur.
— A fost prima dată când ai mâncat floricele, a spus bunicul.
— Știu, mi-ai cumpărat două cornete.
— A trebuit să te iau în brațe ca să vezi ceva. Îți amintești, Cady?
Îmi aminteam.
— Spune-mi.
Știam genul de răspuns pe care bunicul dorea să-l audă de la mine. Era o rugăminte pe care ne-o adresa destul de des. Îi plăcea să povestim iar și iar momente din istoria familiei Sinclair, exagerându-le importanța. Întotdeauna te întreba ce a însemnat pentru tine una sau alta și tu trebuia să-i oferi detalii. Imagini. Poate o lecție învățată.
De obicei îmi plăcea foarte mult să spun asemenea povești și să le ascult. Legendara familie Sinclair, ce ne-am mai distrat și cât de frumoși eram. Dar în ziua aceea, nu aveam chef de-așa ceva.
— A fost primul tău meci de baseball, a început bunicul. După aceea ți-am cumpărat o bâtă roșie de plastic. Ai exersat lovituri pe peluza casei din Boston.
Oare bunicul își dădea seama ce moment întrerupsese mai devreme? I-ar fi păsat dacă ar fi știut?
Când aveam să-l mai văd pe Gat?
Oare o să se despartă de Raquel?
Ce se va întâmpla între noi?
— Ai vrut să faci floricele acasă, a continuat bunicul, deși știa că-mi amintesc povestea. Și Penny te-a ajutat. Dar ai început să plângi că n-avem cornete cu roșu și alb în care să le punem. Îți aduci aminte?
— Da, bunicule, am spus, cedând. Ai făcut tot drumul înapoi până la stadion, în aceeași zi, și ai mai cumpărat două cornete de floricele. Le-ai mâncat în drum spre casă, doar ca să-mi dai mie cornetele. Îmi amintesc.
Satisfăcut, bunicul s-a ridicat și am coborât împreună din pod. Bunicul tremura în timp ce cobora scările, așa că s-a sprijinit de umărul meu.
•
L-am găsit pe Gat pe aleea care înconjura insula și am luat-o la goană spre locul unde stătea, privind apa. Vântul bătea cu putere și îmi venea tot părul în ochi. Când l-am sărutat, avea buzele sărate.
Bunica Tipper a murit din pricina unei insuficiențe cardiace cu opt luni înainte de vara numărul cincisprezece pe insula Beechwood. Era o femeie uluitoare, chiar și la bătrânețe. Păr alb, obraji trandafirii, înaltă și osoasă. Ea a făcut-o pe mami să-i placă așa de tare câinii. Întotdeauna avea cel puțin doi și uneori patru Golden Retrieveri, când fetele erau mici și mai târziu, până la moartea ei.
Se grăbea să judece oamenii și avea favoriții săi, dar în același timp era o fire foarte caldă. Dacă ne trezeam cu noaptea în cap la Beechwood, pe vremea când eram cu toții mici, puteam să ne ducem la Clairmont ca s-o trezim pe bunica. Avea pregătit la frigider aluatul de brioșe, îl turna în forme și după aceea te lăsa să mănânci câte brioșe calde voiai, înainte să se trezească tot restul insulei. Ne ducea să culegem fructe de pădure și ne ajuta să facem o plăcintă sau un soi de gogoșele, cum le spunea ea, pe care le mâncam seara.
Unul dintre proiectele ei de caritate presupunea o petrecere pentru strângere de fonduri, în fiecare an, destinate Institutului Agricol de pe Martha’s Vineyard. Mergeam cu toții. Se ținea afară, sub niște corturi frumoase, albe. Cei mici fugeau de colo-colo îmbrăcați în haine de petrecere și fără pantofi în picioare. Johnny, Mirren, Gat și cu mine șterpeleam câte un pahar de vin, ne amețeam și ne prosteam. Bunica dansa cu Johnny, apoi cu taică-meu, apoi cu bunicul, ținându-și cu mâna marginea rochiei ridicată. Aveam o fotografie cu bunica de la una dintre petrecerile acelea pentru strângere de fonduri. Purta rochie de seară și ținea în brațe un porcușor.
Vara numărul cincisprezece pe Beechwood. Bunica Tipper nu mai era printre noi. Clairmontul părea pustiu.
Casa este construită în stil victorian, cu trei etaje. Are un turnuleț în vârf și o verandă care o înconjoară dintr-o parte în alta. Înăuntru e plin de caricaturi originale The New Yorker, fotografii de familie, perne brodate, mici statuete, prespapieruri de fildeș, plăci cu pești împăiați. Peste tot, absolut peste tot, e plin de obiecte frumoase colecționate de Tipper și de bunicul. Pe peluză este o masă enormă de picnic, suficient de mare încât să se așeze la ea șaisprezece oameni. Puțin mai încolo, de crengile masive ale unui arțar, atârnă o roată de cauciuc pe post de leagăn.
Bunica se fâțâia prin bucătărie, plănuind ieșiri la iarbă verde. Cosea pleduri în camera ei de lucru și zumzăitul mașinii de cusut se auzea în toată casa. Îl lua la rost pe administrator, îmbrăcată în blugii ei și cu mănușile de grădinărit.
Acum casa era tăcută. Fără cărți de bucate lăsate deschise pe blat, fără muzică clasică la sistemul audio din bucătărie. Dar în toate savonierele încă se mai găsea săpunul preferat al bunicii. Acelea erau plantele ei crescând în grădină. Lingurile ei de lemn, șervetele ei de masă.
Într-o zi, când nu era nimeni prin preajmă, m-am dus în camera ei de lucru, la parter, în partea din spate a casei. Am atins materialele ei adunate de-a lungul vremii, nasturii lucioși, ațele colorate.
Mai întâi am simțit cum mi se scurg capul și umerii, apoi șoldurile și genunchii. În scurt timp eram o băltoacă, îmbibând stambele cu imprimeuri drăguțe. Am udat fleașcă pledul pe care nu mai apucase să-l termine, am făcut să ruginească părțile metalice ale mașinii ei de cusut. Încă o oră sau două după aceea, am continuat să plâng. Bunica mea, bunica mea. Dispărută pentru totdeauna, deși încă puteam să-i simt parfumul Chanel în țesăturile din jur.
Așa m-a găsit mami.
M-a făcut să mă port normal. Pentru că eram. Pentru că puteam. Mi-a zis să trag aer în piept și să mă ridic.
Și am făcut ce mi-a cerut. Din nou.
Mami era îngrijorată din cauza bunicului. Tremura pe picioare după ce-a murit bunica, se ținea de scaune și de mese ca să nu-și piardă echilibrul. El era capul familiei. Nu voia să-l vadă dărâmat. Își dorea ca el să știe că încă mai are în jurul lui copiii și nepoții, veseli și puternici ca întotdeauna. Era important, spunea ea. Era bine. Era cel mai bine. Nu provoca suferință, spunea ea. Nu le aminti oamenilor de pierderea lor.
— Înțelegi, Cady? Tăcerea acoperă și protejează durerea.
Înțelegeam și am reușit să o elimin pe bunica Tipper din conversație, la fel cum făcusem și cu tata. Fără nicio bucurie și în întregime. La mesele pe care le luam împreună cu mătușile sau împreună cu bunicul pe barcă, chiar și singură cu mami – mă purtam de parcă cele două ființe problematice nici n-ar fi existat vreodată. Și restul familiei Sinclair făcea la fel. Când eram adunați cu toții la un loc, lumea zâmbea cu toții dinții. La fel am făcut și atunci când Bess l-a părăsit pe unchiul Brody, la fel când unchiul William a părăsit-o pe Carrie, la fel când Peppermill, câinele bunicii, a murit de cancer.
Gat, totuși, n-a înțeles asta niciodată. Aducea deseori vorba despre tatăl meu. Tata îl considerase pe Gat un adversar demn de luat în seamă la șah și un bun ascultător al poveștilor sale plicticoase despre istoria armatelor, astfel încât petreceau destul de mult timp împreună. „Ți-aduci aminte când taică-tău a prins cu găleata crabul ăla enorm?”, îmi spunea Gat. Sau lui mami: „Anul trecut Sam mi-a spus că găsesc tot ce trebuie pentru pescuit la muscă în șopronul pentru bărci, știți cumva unde anume?”
Conversațiile din timpul cinei se întrerupeau brusc când o menționa pe bunica. La un moment dat, Gat a spus:
— Mi-e dor s-o văd stând acolo, în capătul mesei, și servindu-ne desertul, vouă nu? Era unul dintre momentele lui Tipper.
Johnny a început să vorbească tare despre Wimbledon, până când ni s-a șters groaza de pe chipuri.
De fiecare dată când Gat spunea lucruri de genul ăsta, pe un ton atât de obișnuit și adevărat, fără să-și dea seama câtuși de puțin ce face – simțeam cum mi se deschid venele. Cum mă taie la încheieturi. Îmi curgea sângele de-a lungul palmelor. Mă lua cu amețeală. Mă clătinam ținându-mă de masă sau cădeam într-o agonie rușinoasă, sperând să nu mă observe nimeni din familie. Nu mami, în mod special.
Gat mă vedea, însă, aproape întotdeauna. Când îmi picura sângele pe picioarele goale sau se scurgea peste cartea pe care o citeam, era blând cu mine. Îmi înfășura încheieturile în tifon alb, moale și mă întreba ce s-a întâmplat. Îmi punea întrebări despre taică-meu sau despre bunica – ca și cum lucrurile s-ar putea îmbunătăți dacă vorbești despre ele. De parcă rănile de atenție au nevoie.
Era un străin în familia noastră, chiar și după toți anii aceia.
•
Când nu sângeram, când Mirren și Johnny făceau scufundări cu tubul de oxigen sau se dondăneau cu cei mici, când toată lumea zăcea pe canapele uitându-se la filme pe ecranul plat de la Clairmont – Gat și cu mine ne ascundeam. La miezul nopții, ne urcam în leagănele făcute din roți de cauciuc, cu brațele și picioarele încolăcite, cu buzele calde lipite de pielea noastră rece noaptea. Diminețile ne strecuram chicotind în pivnița de la Clairmont, plină până la refuz cu sticle de vin și enciclopedii. Acolo ne sărutam și ne minunam fiecare de existența celuilalt, simțindu-ne misterioși și norocoși. În unele zile îmi scria bilețele și mi le lăsa sub pernă, alături de un cadou micuț.
Cineva a scris la un moment dat că un roman ar trebui să provoace o serie de mici uimiri. Obțin același lucru petrecând o oră împreună cu tine.
De asemenea, uite o periuță verde legată cu panglică.
Îmi exprimă, inadecvat, sentimentele.
Mai bun decât ciocolata a fost să fiu împreună cu tine azi-noapte.
Ce prost sunt, credeam că nimic nu poate fi mai bun decât ciocolata.
Ca un gest profund, simbolic, îți ofer acest baton de Vosges, pe care l-am luat când am fost cu toții în Edgartown. Poți să-l mănânci sau doar să stai lângă el, simțindu-te superioară.
Nu-i răspundeam tot în scris, dar îi trimiteam desene prostești, în creion, cu noi doi. Siluete trasate din două linii, făcând cu mâna din fața Colosseumului sau a Turnului Eiffel, de pe vârful unui munte sau de pe spatele unui dragon. El și le lipea deasupra patului.
Mă atingea oricând avea ocazia. Pe sub masă la cină, în bucătărie în momentele în care nu era nimeni prin preajmă. Pe ascuns, ca să mă facă să râd, în spatele bunicului, în timp ce acesta conducea barca. Nu mai exista nicio barieră între noi. Când nu se uita nimeni, îmi treceam degetele peste pomeții lui Gat sau în jos pe spatele lui. Îi căutam mâna, îmi apăsam degetul pe încheietura lui și îi simțeam sângele curgând în vene.
Într-o noapte, spre sfârșitul lui iulie, în vara numărul cincisprezece, m-am dus să înot pe plaja mică. Singură.
Unde erau Gat, Johnny și Mirren?
Nu prea știu.
Jucaserăm scrabble la Red Gate o groază de timp. Probabil că rămăseseră tot acolo. Sau era posibil să fie la Clairmont, ascultându-le pe mătuși cum se ceartă și mâncând tartine crocante cu gem de prune sălbatice.
În orice caz, am intrat în apă purtând doar un maiou, sutien și lenjerie intimă. Din câte se pare, am coborât pe plajă fără să am nimic altceva pe mine. Niciunul dintre noi n-a găsit hainele mele pe nisip. Nici vreun prosop.
De ce?
Din nou, nu prea știu.
Probabil că am înotat foarte departe. Sunt niște pietre mari la oarecare depărtare de țărm, negre și abrupte. Întotdeauna arată amenințător după-amiezile, când se lasă întunericul. Trebuie să fi avut fața în apă, când m-am lovit de una dintre pietrele astea.
După cum spuneam, nu știu.
Nu-mi amintesc decât atât: m-am aruncat în ocean,
legănându-mă spre stâncile din adâncuri,
vedeam fundul insulei Beechwood
și îmi simțeam brațele și picioarele amorțite și degetele reci. Bancuri de iarbă de mare treceau pe lângă mine în timp ce cădeam la fund.
Mami m-a găsit pe nisip, făcută ghem, pe jumătate încă în apă. Tremuram incontrolabil. Adulții m-au învelit în pături. Au încercat să mă încălzească la Cuddledown. Mi-au turnat ceai pe gât și mi-au dat haine, dar când au văzut că nu vorbesc și nu mă pot opri din tremurat, m-au dus la un spital din Martha’s Vineyard, unde am rămas câteva zile, în timp ce doctorii îmi făceau analize. Hipotermie, probleme respiratorii și, cel mai probabil, o afecțiune la cap, deși tomografia nu scosese nimic la iveală.
Mami nu s-a mișcat de lângă mine. Și-a luat o cameră la hotel. Îmi amintesc fețele cenușii, triste ale mătușilor Carrie și Bess și cea a bunicului. Îmi amintesc cum simțeam că încă am ceva în plămâni, mult timp după ce doctorii îmi spuseseră că sunt curați. Îmi amintesc că mă simțeam ca și cum nu voi mai reuși niciodată să mă încălzesc, chiar și după ce mi-au spus că temperatura mi-a revenit la normal. Mă dureau mâinile. Mă dureau picioarele.
Mami m-a dus acasă, la Vermont, ca să mă recuperez. Am stat în pat, pe întuneric, plângându-mi singură de milă, cuprinsă de disperare. Pentru că mi-era rău și pentru că Gat nu sunase nici măcar o dată.
Nici nu scrisese.
Nu eram îndrăgostiți unul de altul?
Nu eram?
I-am scris lui Johnny vreo două, trei e-mailuri în care îi mărturiseam suferința mea și îi ceream să afle ce se întâmplă cu Gat.
Johnny a avut bunul-simț să le ignore. Facem parte din familia Sinclair, totuși, iar membrii acestei familii nu se comportă ca mine.
Am încetat să-i mai scriu și am șters toate e-mailurile din directorul cu cele trimise. Erau oricum tâmpite și o dovadă a slăbiciunii mele.
Până la urmă, concluzia este că Gat a șters-o când mie mi-era rău.
Concluzia este că totul n-a fost decât un flirt de vară.
Concluzia este că probabil era îndrăgostit de Raquel.
Trăiam prea departe unul de celălalt, oricum.
Familiile noastre erau prea apropiate, oricum.
N-am avut niciodată parte de o explicație.
Știu doar că m-a părăsit.
Bine-ați venit în craniul meu.
Peste oasele gâtului și-ale capului meu trece un camion. Vertebrele se frâng, creierii țâșnesc și se fac mocirlă. O mie de lanterne îmi intră în ochi. Lumea se înclină.
Vomit. Îmi pierd cunoștința.
Mi se întâmplă tot timpul. Nu e decât o zi ca toate celelalte.
Durerea a început la vreo șase săptămâni după accident. Nimeni nu era convins că cele două au vreo legătură, dar nu puteai să nu observi vărsăturile, pierderea în greutate și groaza generală.
Mami m-a dus să mi se facă RMN-uri și alte tomografii. Ace, mașini. Mai multe ace, și mai multe mașini. M-au căutat de tumori la creier, meningită, ce vrei și ce nu vrei. Ca să-mi treacă durerile, mi-au prescris medicamentul ăsta, apoi medicamentul ăla, apoi altul, fiindcă primul n-a mers și nici al doilea n-a mers. Mi-au scris rețete peste rețete fără măcar să aibă idee ce ar putea fi în neregulă cu mine. Încercând doar să-mi liniștească durerea.
Cadence, au spus doctorii, nu lua foarte multe.
Cadence, au spus doctorii, atenție să nu devii dependentă.
Și, Cadence, ai grijă să-ți iei medicamentele.
Aveam așa de multe programări, că nici nu le mai țineam minte. În cele din urmă, doctorii au reușit să-mi pună un diagnostic. Cadence Sinclair Eastman: dureri de cap posttraumatice, cunoscute de asemenea și sub numele de migrene cauzate de un traumatism cranian.
O să fiu bine, mi se spune.
N-o să mor dintr-atât.
Doar o să doară tare.
După un an petrecut în Colorado, tati a vrut să mă vadă din nou. De fapt, a insistat să mă ducă în Italia, Franța, Germania, Spania și Scoția – o excursie de zece săptămâni începând de la mijlocul lui iunie, ceea ce ar fi însemnat să nu mă mai duc deloc la Beechwood în vara numărul șaisprezece.
— Excursia asta vine la țanc, a spus mami, veselă, în timp ce-mi făcea bagajul.
— De ce?
Stăteam întinsă pe podeaua dormitorului meu și o lăsasem pe ea să se ocupe de tot. Mă durea capul.
— Bunicul renovează Clairmontul, mi-a răspuns, strângându-mi șosetele ghem, doar ți-am zis de un milion de ori.
Eu nu-mi aminteam.
— Cum așa?
— S-a gândit el că e o idee bună. O să stea peste vară la Windemere.
— Adică o să fii tot timpul la dispoziția lui?
Mami a dat din cap.
— Nu poate să stea cu Bess sau Carrie. Și știi că are nevoie de îngrijiri. Oricum. O să ai parte de o educație minunată în Europa.
— Aș fi preferat să vin la Beechwood.
— Nu, n-ai fi preferat, mi-a răspuns ea pe un ton ferm.
•
În Europa, am vomitat în găletușe și m-am spălat pe dinți la nesfârșit cu o pastă englezească ce avea gust de cretă. M-am întins cu fața în jos pe podelele toaletelor din câteva muzee, simțind dalele reci pe obraji, în timp ce creierii mi se lichefiau și mi se scurgeau prin urechi cu bulbuci. Din cauza migrenelor, pătam cu sânge așternuturi nefamiliare de hotel, șuvoiul se scurgea pe podele, îmbiba carpetele, înmuia resturi de croasanți și prăjiturele dantelate italienești.
Îl auzeam pe tati strigându-mă, dar niciodată nu răspundeam până când nu-și făcea efectul medicamentul.
În vara aceea mi-au lipsit Mincinoșii.
Nu păstram legătura în timpului anului școlar. Sau nu mult, oricum, deși am încercat când eram mai mici. Ne trimiteam mesaje pe telefon sau ne descopeream unii pe alții în pozele de peste vară, mai ales în septembrie – dar, inevitabil, peste o lună sau două, dispăream care pe unde. Cumva, magia de la Beechwood nu se transporta în viața noastră de zi cu zi. Nu voiam să auzim de prietenii de la școală, de cluburi și echipe sportive. În schimb, știam că afecțiunea dintre noi va reînvia în clipa în care ne vom vedea pe doc în iunie anul următor, cu mirosul de sare în aer și un soare palid lucind deasupra apei.
Însă în anul în care am avut accidentul, am pierdut zile, chiar săptămâni întregi de școală. N-am promovat la toate materiile și directorul m-a informat ca trebuia să repet anul al III-lea. Nu m-am mai dus la antrenamentele de fotbal și tenis. Nu mai puteam să stau cu copiii. Nu mai puteam să conduc. Prietenii pe care îi avusesem au rărit-o, devenind simple cunoștințe.
I-am scris de câteva ori lui Mirren. Am sunat-o și i-am lăsat mesaje de care mai târziu am fost extrem de stânjenită, fiindcă păream atât de singură și disperată după companie.
L-am sunat și pe Johnny, dar avea căsuța vocală plină.
M-am hotărât să nu mai sun pe nimeni. Nu voiam să continui repetând lucruri care mă făceau să par atât de slabă.
Când tata m-a luat în Europa, știam că Mincinoșii trebuie să fie deja pe insulă. Bunicul nu instalase o rețea de telecomunicații pe insulă, iar telefoanele mobile abia dacă aveau semnal acolo, așa că m-am apucat să scriu e-mailuri. Diferite de mesajele mele vocale care îți stârneau mila, acestea erau fermecătoare, niște însemnări drăgălașe din partea unei persoane care nu suferea de dureri de cap.
Cele mai multe dintre ele.
Mirren!
Îți fac cu mâna din Barcelona, unde taică-meu a mâncat supă de melci.
Hotelul nostru e tras în aur. Până și solnițele sunt de aur. De-o maiestuoasă vulgaritate.
Scrie-mi să-mi spui ce năzbâtii mai fac ăia mici, la ce facultăți te înscrii și dacă ai descoperit dragostea adevărată.
Cadence
•
Johnny!
Bonjour din Paris, unde taică-meu a mâncat o broască.
Am văzut Victoria înaripată. Ce trup fenomenal. Fără brațe. Mi-e dor de voi. Ce mai face Cat?
Cadence
•
Mirren!
Salutări dintr-un castel din Scoția, unde taică-meu a mâncat niște Haggis. Adică a mâncat inima, ficații și plămânii unei oi, amestecate cu terci de ovăz și fierte toate în stomacul unei oi.
Prin urmare, v-ați prins și voi, taică-meu este genul de om care mănâncă inimi.
Cadence
•
Johnny!
Sunt în Berlin, unde taică-meu a mâncat un cârnat în sânge.
Te rog, fă scufundări cu tubul de oxigen în locul meu. Mănâncă plăcintă cu afine, joacă tenis. Fă un foc de tabără. Apoi povestește-mi cum a fost. Mă plictisesc de mă apucă disperarea și o să inventez niște pedepse creative dacă nu te conformezi.
Cadence
Nu eram cu totul surprinsă că nu mi-a răspuns niciunul dintre ei. În afară de faptul că trebuia să te duci până în Vineyard ca să intri pe internet, Beechwood era în mare măsură o lume închisă. Odată ce ajungeai acolo, restul universului nu mai era decât un vis urât.
Europa probabil că nici nu exista.
Bine-ați venit, încă o dată, în sânul minunatei familii Sinclair.
Credem în sportul în aer liber. Credem că timpul vindecă rănile.
Credem, deși n-o recunoaștem ca atare, în medicamentele care se dau numai cu rețetă și în ora de cocteiluri.
Nu ne discutăm problemele în restaurante. Nu credem că este nevoie să ne afișăm supărările. Stăm cu buza de sus țeapănă și e posibil ca lumea să fie curioasă în privința noastră fiindcă nu arătăm ce avem în suflet.
Este posibil să ne facă plăcere curiozitatea oamenilor în privința noastră.
Aici, în Burlington, sunt doar eu, împreună cu mami și cu câinii. Nu ne bucurăm de influența pe care o are bunicul în Boston sau de impactul întregii familii asupra insulei Beechwood, dar, chiar și așa, îmi dau seama cum ne privesc oamenii. Mami și cu mine suntem păsări rare, în casa cea mare cu verandă din vârful dealului. Mama cea delicată și fata cea bolnăvioară. Avem pomeții înalți și umerii lați. Zâmbim și ne arătăm dinții când ieșim cu treburi în oraș.
Fata cea bolnăvioară nu prea vorbește. Colegii de la școală au tendința să se țină departe. Oricum n-o cunoșteau bine nici înainte să se îmbolnăvească. Dar și pe-atunci era cam tăcută.
Acum în mare parte nici nu se prezintă la ore. Când totuși vine, are pielea palidă, iar ochii apoși o fac să arate încântător de tragic, ca o eroină din literatură care se stinge de oftică. Uneori cade pe jos la școală, plângând, îi sperie pe ceilalți elevi. Chiar și cei mai buni dintre ei au obosit să o tot conducă la cabinetul medical.
Și totuși e învăluită de o aură de mister, care-i oprește pe ceilalți s-o necăjească sau s-o excludă din unele cercuri din cauza atât de obișnuitei antipatii între liceeni. Mama ei face parte din familia Sinclair.
Desigur, eu n-am sentimentul că aș fi misterioasă în timp ce mănânc o cutie de supă noaptea târziu sau zac întinsă în lumina fosforescentă a cabinetului medical de la școală. Cu greu mi s-ar părea încântător felul în care ne certăm mami și cu mine, acum că tati ne-a părăsit.
Mă trezesc că dau de ea în pragul dormitorului, holbându-se la mine.
— Nu sta pe capul meu.
— Te iubesc. Am grijă de tine, spune ea, cu mâna pe inimă.
— Ei bine, n-o mai face.
Dacă aș fi putut să-i închid ușa în nas, aș fi făcut-o. Dar nu eram în stare să mă ridic.
Deseori găsesc bilețele aruncate în jurul meu, care par să conțină liste cu alimentele pe care le-am mâncat într-o zi anume: Pâine prăjită cu gem, dar doar 1/2; măr și floricele, salată cu stafide, baton de ciocolată; spaghete. Hidratare? Proteine? Prea multă bere de ghimbir.
Nu e încântător că nu pot conduce mașina. Nu e nimic misterios să stai acasă sâmbătă seara, citind un roman înconjurată de niște Golden Retrieveri urât mirositori. Oricum, nu sunt imună față de sentimentul de-a fi percepută ca o persoană misterioasă, membră a familiei Sinclair, parte a unui clan de indivizi privilegiați și parte a unei istorii însemnate, pline de magie, doar fiindcă aparțin respectivului clan.
Nici maică-mea nu este imună.
Asta am fost crescuți să fim.
Sinclair. Sinclair.