Harta Arsa de Kobo Abe. carte PDF📚 citește top cărți pentru copii .Pdf 📖
- AUTOR: Kobo Abe
- CATEGORIA: Literatura Universală
- NR. DE PAGINI: 154
- LIMBA: Română
Cărți «Harta Arsa de Kobo Abe. carte PDF📚 citește top cărți pentru copii .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
Romanul alegoric al lui Kobo Abe este considerat drept unul dintre cele mai valoroase romane japoneze postbelice.
Protagonistul, Niki Jumpei, profesor si entomolog amator, descopera in niste dune un sat straniu, ai carui locuitori traiesc in gropi sapate in nisip. Tinut captiv de o vaduva intr-una dintre gropi, se vede nevoit sa indeparteze necontenit nisipul omniprezent care ameninta sa ingroape comunitatea. Trasand cu o mana de maestru etapele revoltei, infrangerii si apoi ale resemnarii eroului, autorul izbuteste o analiza magistrala a comportamentului unui om pus intr-o situatiei limita.
Fragment:
" Semnătura solicitantei Haru Nemuro.
Am debreiat şi am trecut într-o treaptă inferioară de viteză. Panta era
mult prea înclinată pentru o maşină de numai 20 de cai putere.
Strada nu avea suprafaţa netedă, nefiind acoperită cu asfalt, ci cu un
fel de beton zgrunţuros în care, cam din zece în zece centimetri, fuseseră
săpate nişte şănţuleţe, probabil pentru a împiedica patinarea. Pietonilor însă
nu părea să le fie de mare folos deoarece, deşi zgrunţuroasă, suprafaţa de
beton se îmbibase cu particule de cauciuc de la anvelope şi cu alte mizerii,
astfel încât în zilele ploioase devenea greu accesibilă chiar şi celor încălţaţi
cu pantofi de tip vechi, cu talpă din cauciuc. Probabil însă că strada fusese
destinată maşinilor, în care caz acele şănţuleţe dispuse din zece în zece
centimetri puteau deveni neaşteptat de utile pe timp de lapoviţă şi la vremea
dezgheţului prin uşurarea scurgerii apei spre rigole.
Cu tot efortul de a construi un astfel de drum, puţine maşini treceau
pe-aici. Cum nu exista trotuar, patru-cinci femei care se întorceau de la
cumpărături se răspândiseră de-a latul, sporovăind nestingherite. Am
claxonat uşor şi am trecut printre ele. în următoarea clipă am apăsat,
instinctiv, pe frână. De după curbă îmi apăruse brusc, alunecând la vale, spre
mine, un băieţandru ghemuit pe patine cu rotile care imita sirena unei maşini
de poliţie.
În stânga, pietrele desprinse din povârnişul abrupt formau un zid
protector destul de înalt, în timp ce în dreapta, dincolo de un şanţ şi un
parapet scund, plasat mai mult de formă, se deschidea un abis cu peretele
aproape vertical. Am zărit chipul palid şi crispat al băiatului şi l-am văzut pe
puşti rostogolindu-se de parcă era gata-gata să ia balustrada sub braţ. M-am
speriat atât de tare, încât o clipă am simţit că mi se opreşte inima în loc. Am
deschis geamul cu gândul să-l muştruluiesc pe băiat, dar am ezitat
involuntar, de îndată ce am surprins privirile săgetătoare ale femeilor. Am
decis că-i mai bine să-i dau pace. Nu avea nici un rost să stârnesc mânia
femeilor ca să se constate, până la urmă, că eu port vina eventualelor răni
sau julituri ale băiatului. Dacă-l lăsam în plata Domnului, n-avea de ce să-mi
mai fie teamă de mărturii false. Nu era cazul să mi se aducă nici o învinuire
deocamdată, cel puţin nu pe-aici.
Am apăsat pe accelerator. Maşina s-a urnit cu greu şi-mi mirosea a
cauciuc ars. Am dat curba. Feţele palide ale femeilor adunate în jurul
băiatului ce scăpase de la moarte ca prin urechile acului fără nici o picătură
de sânge şi fără oase rupte au dispărut în oglinda retrovizoare şi a apărut în
schimb cerul alb, asemenea ecranului unui tub Braun1 după dispariţia
imaginii. Drumul nu mai urca şi în partea dinspre coasta dealului se vedea
refugiul unei staţii de autobuz. Pe lângă acoperişul împotriva ploii, în staţie
erau instalate o bancă şi un telefon public, iar dincolo de o îngrăditură din
cărămidă, care servea probabil "
Protagonistul, Niki Jumpei, profesor si entomolog amator, descopera in niste dune un sat straniu, ai carui locuitori traiesc in gropi sapate in nisip. Tinut captiv de o vaduva intr-una dintre gropi, se vede nevoit sa indeparteze necontenit nisipul omniprezent care ameninta sa ingroape comunitatea. Trasand cu o mana de maestru etapele revoltei, infrangerii si apoi ale resemnarii eroului, autorul izbuteste o analiza magistrala a comportamentului unui om pus intr-o situatiei limita.
Ecranizarea romanului „Femeia nisipurilor” a fost distinsa cu premiul pentru cel mai bun film strain la Festivalul de la Cannes in 1964.
Fragment:
" Semnătura solicitantei Haru Nemuro.
Am debreiat şi am trecut într-o treaptă inferioară de viteză. Panta era
mult prea înclinată pentru o maşină de numai 20 de cai putere.
Strada nu avea suprafaţa netedă, nefiind acoperită cu asfalt, ci cu un
fel de beton zgrunţuros în care, cam din zece în zece centimetri, fuseseră
săpate nişte şănţuleţe, probabil pentru a împiedica patinarea. Pietonilor însă
nu părea să le fie de mare folos deoarece, deşi zgrunţuroasă, suprafaţa de
beton se îmbibase cu particule de cauciuc de la anvelope şi cu alte mizerii,
astfel încât în zilele ploioase devenea greu accesibilă chiar şi celor încălţaţi
cu pantofi de tip vechi, cu talpă din cauciuc. Probabil însă că strada fusese
destinată maşinilor, în care caz acele şănţuleţe dispuse din zece în zece
centimetri puteau deveni neaşteptat de utile pe timp de lapoviţă şi la vremea
dezgheţului prin uşurarea scurgerii apei spre rigole.
Cu tot efortul de a construi un astfel de drum, puţine maşini treceau
pe-aici. Cum nu exista trotuar, patru-cinci femei care se întorceau de la
cumpărături se răspândiseră de-a latul, sporovăind nestingherite. Am
claxonat uşor şi am trecut printre ele. în următoarea clipă am apăsat,
instinctiv, pe frână. De după curbă îmi apăruse brusc, alunecând la vale, spre
mine, un băieţandru ghemuit pe patine cu rotile care imita sirena unei maşini
de poliţie.
În stânga, pietrele desprinse din povârnişul abrupt formau un zid
protector destul de înalt, în timp ce în dreapta, dincolo de un şanţ şi un
parapet scund, plasat mai mult de formă, se deschidea un abis cu peretele
aproape vertical. Am zărit chipul palid şi crispat al băiatului şi l-am văzut pe
puşti rostogolindu-se de parcă era gata-gata să ia balustrada sub braţ. M-am
speriat atât de tare, încât o clipă am simţit că mi se opreşte inima în loc. Am
deschis geamul cu gândul să-l muştruluiesc pe băiat, dar am ezitat
involuntar, de îndată ce am surprins privirile săgetătoare ale femeilor. Am
decis că-i mai bine să-i dau pace. Nu avea nici un rost să stârnesc mânia
femeilor ca să se constate, până la urmă, că eu port vina eventualelor răni
sau julituri ale băiatului. Dacă-l lăsam în plata Domnului, n-avea de ce să-mi
mai fie teamă de mărturii false. Nu era cazul să mi se aducă nici o învinuire
deocamdată, cel puţin nu pe-aici.
Am apăsat pe accelerator. Maşina s-a urnit cu greu şi-mi mirosea a
cauciuc ars. Am dat curba. Feţele palide ale femeilor adunate în jurul
băiatului ce scăpase de la moarte ca prin urechile acului fără nici o picătură
de sânge şi fără oase rupte au dispărut în oglinda retrovizoare şi a apărut în
schimb cerul alb, asemenea ecranului unui tub Braun1 după dispariţia
imaginii. Drumul nu mai urca şi în partea dinspre coasta dealului se vedea
refugiul unei staţii de autobuz. Pe lângă acoperişul împotriva ploii, în staţie
erau instalate o bancă şi un telefon public, iar dincolo de o îngrăditură din
cărămidă, care servea probabil "
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
