Un an in Provence de Peter Mayle. carte PDF📚
- AUTOR: Peter Mayle
- CATEGORIA: Romane Conteporane
- NR. DE PAGINI: 146
- LIMBA: Română
Cărți «Un an in Provence de Peter Mayle. carte PDF📚». Rezumatul cărții:
Mai intai a fost visul unei vacante in Provence, apoi... casa pe masura acestui vis. Mutarea in acel loc de la poalele muntilor Luberon, undeva intre Aix si Avignon, a insemnat inceputul unei vieti noi, minunate si pline de surprize. Caci, britanic fiind, nimic nu-i mai normal decat sa te visezi meridional, sa scapi de ceturisi fierturi grele pentru a te praji la soare si a savura rafinamentul bucatariei frantuzesti.
Fragment :
" Anul a început cu un prinz.
Am considerat întotdeaana că Revelionul, cu excesele de
mâncare şi băutură şi cu hotărârile luate în ceasul al doi-sprezecelea şi
sortite eşecului, constituie un prilej jalnic de veselie forţată, de sărutări
şi de toasturi ţinute la miezul nopţii. Aşadar, când am auzit că în satul
Lacoste, situat la câteva mile depărtare, patronul restauranUilui „Le
Simiane” oferea ainiabilei sale clientele un prânz cu şase feluri de
mâncare, stropit cu şampanie roz, ni s-a părut că acesta ar fi un mod
mult mai amuzant de a ne începe următoarele douăsprezece luni.
Pe la 12.30, micul restaurant cu ziduri de piatră era plin. Am zărit
o mulţime de persoane destul de rotofeie, familii întregi cu acea
împlinire a trupului – embonpoint, cum spun francezii care provine din
obiceiul de a petrece neabătut două sau trei ore din zi la masă, cu ochii
în farfurie, renunţând la orice conversaţie, pentru a respecta astfel cu
stricteţe ritualul favorit al Franţei.
Patronul restaurantului, un om care adusese la perfecţiune arta
de a se strecura printre mese în ciuda faptului că era destul de
corpolent, îşi pusese un smoching de catifea şi papion.
Mustaţa sa,
unsă cu o pomadă care o făcea să lucească, tremura din pricina
entuziasmului cu care îşi declama meniul: pate de ficat, homari,
ftiptură de vită, salate fine drcse cu ulei, brânzeturi selectate cu grijă,
deserturi uşoare, digestifs. Era o arie gastronomică pe care o interpreta
în dreptul fiecărei mese, sanitându-şi vârfurile degetelor atât de des,
încât probabil că îşi tocise buzele.
După ce în final rosti bon appetit, în restaurant se făcu linişte,
toată lumea dând atenţia cuvenită bucatelor servite, în timp ce
mâncam, soţia mea şi cu mine ne gândeam la Revelioanele
precedente, majoritatea petrecute în ceaţa de nepătruns a Angliei. Ne
venea greu să asociem lumina soarelui şi ceiul de un albastru intens cu
ziua de întii lanuarie, dar toţi ne asigurau că este normal să fie aşa. La
urma m-melor, ne aflam în Provence.
Am mai fost deseori pe aici ca turişd, căutând cu disperare raţia
anuală de două sau trei săptămâni de căldură adevărată şi lumină
strălucitoare. Când plecam, plini de regrete şi cu nasurile cpJite, ne
promiteam întotdeauna că într-o zi ne vom stabili în aceste locuri.
Discutam pe tema asta în timpul lungilor iemi cenuşii şi al verilor
umede, cu multă verdeaţă, priveam cu nesaţ fotografii care înfăţişau
târguri de ţară şi podgorii, visam să fim treziţi de razele soarelui
slrecurându-se prin fereastra dormitoru-lui. Şi iată că, oarecum spre
surprinderea noastră, am făcut-o. Ne-am hotărât. Am cumpărat o casă,
am luat lecţii de franceză, am zis la revedere, am îmbarcat cei doi câini
şi am devenit străini.
Pe scurt, totul s-a petrecut repede – aproape pe negândite
datorită casei. Am văzut-o într-o după-amiază şi, cu gândul, la cină ne
şi mutasem în ea.
Era situată într-un ţinut deluros, deasupra şoselei care desparte
satele medievale Menerbes şi Bonnieux, la capătul utiei alei străjuite
de cireşi şi de viţă-de-vie. Era o mas, sau fennă, construită din piatră
locală, pe care două sute de ani de vânt şi soare o făcuseră să aibă o
cnloare între galben pal şi gri deschis. În secolul optsprezece avea o
singură cameră, apoi a fost extinsă, cum se întâmplă de obicei cu
casele de la ţară, pentru a adăposd copii, bunici, capre şi acareturi,
devenind până la urmă o clădire de fonnă neregulată, cu trei niveluri.
Totul dădea impresia de solid. Scara în spirală care urca de la pivniţa
de vinuri până la ultimul etaj era făcută din dale masive de piatră.
Zidurile, unele de un metru grosime, erau construite pentm a te apăra
de Mistral, un vint care, se spune, poate smulge urechile unui măgar. În
spatele casei se putea vedea o curte împrejmuită, iar dincolo de ea era
o piscină de piatră albă.
Pe lângă toate acestea, mai avea trei fintâni,
copaci umbroşi şi câţiva chiparoşi zvelţi, garduri de rozmarin şi un
migdal uriaş. Ce mai! în liimina soaro-lui de după-amiază, cu obloanele
lăsate pe jumătate ca nişte pleoape somnoroase, era irezisdbilă. "
„Un an in Provence“ incepe la o masa de pranz, iar la sfarsitul lui, personajele acestei carti au supravietuit rafalelor Mistralului, curiozitatii localnicilor, invaziilor repetate ale unor mesteri si musafiri, dar si numeroaselor ocazii in care s-a mancat si s-a baut mult si memorabil.
Fragment :
" Anul a început cu un prinz.
Am considerat întotdeaana că Revelionul, cu excesele de
mâncare şi băutură şi cu hotărârile luate în ceasul al doi-sprezecelea şi
sortite eşecului, constituie un prilej jalnic de veselie forţată, de sărutări
şi de toasturi ţinute la miezul nopţii. Aşadar, când am auzit că în satul
Lacoste, situat la câteva mile depărtare, patronul restauranUilui „Le
Simiane” oferea ainiabilei sale clientele un prânz cu şase feluri de
mâncare, stropit cu şampanie roz, ni s-a părut că acesta ar fi un mod
mult mai amuzant de a ne începe următoarele douăsprezece luni.
Pe la 12.30, micul restaurant cu ziduri de piatră era plin. Am zărit
o mulţime de persoane destul de rotofeie, familii întregi cu acea
împlinire a trupului – embonpoint, cum spun francezii care provine din
obiceiul de a petrece neabătut două sau trei ore din zi la masă, cu ochii
în farfurie, renunţând la orice conversaţie, pentru a respecta astfel cu
stricteţe ritualul favorit al Franţei.
Patronul restaurantului, un om care adusese la perfecţiune arta
de a se strecura printre mese în ciuda faptului că era destul de
corpolent, îşi pusese un smoching de catifea şi papion.
Mustaţa sa,
unsă cu o pomadă care o făcea să lucească, tremura din pricina
entuziasmului cu care îşi declama meniul: pate de ficat, homari,
ftiptură de vită, salate fine drcse cu ulei, brânzeturi selectate cu grijă,
deserturi uşoare, digestifs. Era o arie gastronomică pe care o interpreta
în dreptul fiecărei mese, sanitându-şi vârfurile degetelor atât de des,
încât probabil că îşi tocise buzele.
După ce în final rosti bon appetit, în restaurant se făcu linişte,
toată lumea dând atenţia cuvenită bucatelor servite, în timp ce
mâncam, soţia mea şi cu mine ne gândeam la Revelioanele
precedente, majoritatea petrecute în ceaţa de nepătruns a Angliei. Ne
venea greu să asociem lumina soarelui şi ceiul de un albastru intens cu
ziua de întii lanuarie, dar toţi ne asigurau că este normal să fie aşa. La
urma m-melor, ne aflam în Provence.
Am mai fost deseori pe aici ca turişd, căutând cu disperare raţia
anuală de două sau trei săptămâni de căldură adevărată şi lumină
strălucitoare. Când plecam, plini de regrete şi cu nasurile cpJite, ne
promiteam întotdeauna că într-o zi ne vom stabili în aceste locuri.
Discutam pe tema asta în timpul lungilor iemi cenuşii şi al verilor
umede, cu multă verdeaţă, priveam cu nesaţ fotografii care înfăţişau
târguri de ţară şi podgorii, visam să fim treziţi de razele soarelui
slrecurându-se prin fereastra dormitoru-lui. Şi iată că, oarecum spre
surprinderea noastră, am făcut-o. Ne-am hotărât. Am cumpărat o casă,
am luat lecţii de franceză, am zis la revedere, am îmbarcat cei doi câini
şi am devenit străini.
Pe scurt, totul s-a petrecut repede – aproape pe negândite
datorită casei. Am văzut-o într-o după-amiază şi, cu gândul, la cină ne
şi mutasem în ea.
Era situată într-un ţinut deluros, deasupra şoselei care desparte
satele medievale Menerbes şi Bonnieux, la capătul utiei alei străjuite
de cireşi şi de viţă-de-vie. Era o mas, sau fennă, construită din piatră
locală, pe care două sute de ani de vânt şi soare o făcuseră să aibă o
cnloare între galben pal şi gri deschis. În secolul optsprezece avea o
singură cameră, apoi a fost extinsă, cum se întâmplă de obicei cu
casele de la ţară, pentru a adăposd copii, bunici, capre şi acareturi,
devenind până la urmă o clădire de fonnă neregulată, cu trei niveluri.
Totul dădea impresia de solid. Scara în spirală care urca de la pivniţa
de vinuri până la ultimul etaj era făcută din dale masive de piatră.
Zidurile, unele de un metru grosime, erau construite pentm a te apăra
de Mistral, un vint care, se spune, poate smulge urechile unui măgar. În
spatele casei se putea vedea o curte împrejmuită, iar dincolo de ea era
o piscină de piatră albă.
Pe lângă toate acestea, mai avea trei fintâni,
copaci umbroşi şi câţiva chiparoşi zvelţi, garduri de rozmarin şi un
migdal uriaş. Ce mai! în liimina soaro-lui de după-amiază, cu obloanele
lăsate pe jumătate ca nişte pleoape somnoroase, era irezisdbilă. "
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
