Patrick Suskind– Parfumul online gratis cărți romantice online .pdf 📖

   În Provenţa secolului al XVIII-lea, viaţa locuitorilor din oraşul Grasse se scurge în ritmul dictat de cele mai înmiresmate flori: iasomia, lavanda, tuberoza şi trandafirul. Până când, într-o vară, dimineţile parfumate încep să fie prilejul unor descoperiri macabre: trupurile goale ale unor fete nubile, ucise cu o lovitură în moalele capului. Nimeni nu ştie cine e criminalul, nici adevăratul motiv ce îl împinge să le ia viaţa acestor tinere. Pentru Jean-Baptiste Grenouille, căci umilul ucenic parfumeur al văduvei Arnulfi, este vinovatul, frumuseţea de-abia îmbobocită a victimelor sale este asemenea unei flori rarissime, care împrăştie în jurul ei efluvii preţioase. Din aceste efluvii sublime, Grenouille va distila cel mai primejdios parfum din lume.

   „Cel care pune stăpânire pe simţul mirosului pune stăpânire pe sufletul omenirii”, crede PATRICK SÜSKIND, scriitor contemporan german. S-a născut la Ambach, în Bavaria. Are o copilărie frumoasă, e fiul lui Wilhelm Emanuel Süskind, jurnalist, scriitor şi traducător. Între 1968 şi 1974, studiază istoria, mai întâi la München, apoi la Aix-en- Provence, în sudul Franţei, perioadă în care adună informaţii despre vechile tehnici de extragere şi conservare a esenţelor florale folosite la pregătirea parfumurilor, material pe care îl va prelucra în romanul Das Parfum. Apărută în 1985, cartea e imediat tradusă în peste 20 de limbi şi-l transformă pe Süskind într-unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori ai zilelor noastre. Succesul autorului începe însă cu doi ani mai devreme, odată cu piesa într-un act Contrabasul – monologul unui muzician paranoic – care în Germania are peste 500 de reprezentaţii. În ciuda faimei, Süskind alege să rămână în umbră – respinge câteva premii literare, refuză să participe la emisiunile de televiziune, nu dă interviuri, iar agenţiile literare care vând drepturile de autor ale operelor sale interzic publicarea fotografiilor lui. Critica îl socoteşte un fel de Diogene postmodern: scrierile lui Süskind sunt puţine la număr, dar aproape fiecare înseamnă o schimbare de gen literar sau, cel puţin, de stil. A scris câteva scenarii pentru televiziune, a colaborat la ecranizarea romanului Parfumul (premiera în septembrie 2006), în regia lui Tom Twyker, cu Ben Wishaw şi Dustin Hoffman în distribuţie.

    În secolul al optsprezecelea trăia în Franţa unul dintre cei mai geniali şi mai detestabili bărbaţi dintr-un veac nu sărac în personaje geniale şi detestabile. Povestea acestuia va fi istorisită în rândurile ce urmează. I se spunea Jean-Baptiste Grenouille, şi dacă, spre deosebire de numele altor monştri geniali precum de Sade, Saint-Just, Fouché, Bonaparte ş.a., al său e astăzi uitat, lucrul nu se întâmplă desigur fiindcă Grenouille n-ar fi fost pe măsura aroganţei, dispreţului de oameni, scârbăvniciei, pe scurt a netrebniciei acelora, ci fiindcă atât geniul cât şi ambiţia lui se mărgineau la un domeniu care nu lasă urme în istorie: la trecătorul imperiu al mirosurilor. Pe vremea de care vorbim, în oraşe domnea o duhoare pentru noi, modernii, de neînchipuit. Străzile trăsneau a gunoi şi bălegar, curţile dosnice a urină, casele scărilor a lemn putrezit şi murdărie de şobolan, bucătăriile a varză stricată şi seu; încăperile neaerisite duhneau a praf mucegăit, dormitoarele a cearşafuri unsuroase, a paturi de puf umed şi a mirozna înţepător-dulceagă din oalele de noapte. Din cămine trăsnea pucioasa, din tăbăcării duhneau leşiile corozive, din căsăpii sângele scurs. Oamenii puţeau a sudoare şi haine nespălate; gura le duhnea a dinţi stricaţi, stomacurile a zeamă de ceapă, iar corpurile, când nu mai erau prea tineri, a brânză veche, lapte acru şi bube. Duhneau râurile, pieţele, bisericile, duhneau pe sub poduri sau în palate. Ţăranul trăsnea deopotrivă cu popa, ucenicul meseriaş cât nevasta de meşter, puţea toată nobilimea, ba chiar şi regele, cu o duhoare de animal de pradă, iar regina ca o capră bătrână, atât vara, cât şi pe timp de iarnă. Fiindcă lucrării schimonositoare a bacteriilor nu i se ştia încă în secolul al optsprezecelea măsura, aşa că nu era făptuire a omului, nici ziditoare nici distrugătoare, nu era nici o vădire a vieţii înmugurind sau descompunându-se, care să nu fie însoţită de vreo împuţiciune. Şi bineînţeles că duhoarea cea mai puternică era la Paris, Parisul fiind cel mai mare oraş al Franţei. Iar în Paris, de asemenea, se afla un loc unde putoarea stăpânea cu osebire de infernal, între Rue aux Fers şi Rue de la Ferronnerie, şi anume în Cimetière des Innocents. Vreme de opt sute de ani fuseseră aduşi aici morţii spitalului Hôtel-Dieu şi ai parohiilor din împrejurimi, opt sute de ani în care duzini de cadavre fuseseră cărate zi de zi şi răsturnate în prelungile gropi, opt sute de ani în care oscioarele fuseseră stivuite unele peste altele în cripte şi osuare. Şi abia mai târziu, în ajunul Revoluţiei Franceze, după ce se prăbuşiseră în chip de-a dreptul primejdios câteva cavouri şi după ce putoarea cimitirului ce dădea pe dinafară stârnise locuitorii nu numai la simple proteste, ci şi la adevărate revolte, abia atunci cimitirul fu definitiv închis şi părăsit, milioanele de oase şi cranii date cu lopata în catacombele din Montmartre, iar locul i-l luă o piaţă de legume.