Pluta De Piatra – Saramago Jose. PDF📚
- AUTOR: Saramago Jose
- CATEGORIA: Literatura Universală
- NR. DE PAGINI: 133
- LIMBA: Română
Cărți «Pluta De Piatra – Saramago Jose. PDF📚». Rezumatul cărții:
Dupa „Toate numele”, Editura Polirom publica un alt roman celebru al scriitorului portughez Jose Saramago, cu un subiect la fel de incitant: o fisura inexplicabila in Pirinei trezeste interesul oamenilor de stiinta.
Pe masura ce fractura geologica se largeste si se adinceste, comunitatea europeana incepe sa se disocieze de calamitate. Peninsula Iberica devenita insula pluteste la intimplare pe ocean. Un grup eteroclit porneste intr-o calatorie spirituala, incercind sa supravietuiasca intr-o lume descentrata si aflata intr-o haotica rotire.
Fragment :
" Cînd Joana Carda a tras o linie pe pămînt cu nuiaua de velniş, toti cîinii din Cerbere s-
au pornit pe lătrat, stîrnind panică şi groază printre localnici, deoarece încă din cele
mai vechi timpuri se credea că, dacă vor lătra animalele canine, care acolo fuseseră
întotdeauna mute, asta înseamnă că lumea uni-versală va pieri de îndată. Cum de s-a
format adînc înrădăcinata superstiţie, sau oarba convingere, care e în multe cazuri
expresia alternativă paralelă, nimeni nu-şi mai aduce azi aminte, deşi, prin meşte-şugul
şi harul acelui binecunoscutjoc de a asculta o poveste şi de a o repeta cu o virgulă
nouă, obişnuiau bunicile franţuzoaice să-şi distreze nepoţeii cu fabula care spune că,
exact în acel loc, în comuna Cerbere, departamentul Pirineilor Orientali, lătrase, în erele
greceşti şi mitologice, un cîine cu trei capete, care răspundea la pomenitul nume de
Cerbere cînd îl chema luntraşul Caron, cel care îi purta de grijă. De asemenea, nu se
ştie prin ce mutaţii organice va fi trecut faimosul şi răsunătorul specimen canin pînă să
ajungă la muţenia istorică şi dovedită a descendenţilor săi degeneraţi cu o singură
căpăţînă.
Totuşi, şi acest punct al învăţăturii puţini îl ignoră, mai cu seamă dacă
aparţin generaţiei veterane, cîinele Cerbere, aşa cum se scrie şi se rosteşte în limba
noastră, păzea cu străşnicie intrarea infer-nului, ca nu cumva să îndrăznească sufletele
să iasă, şi atunci, poate că dintr-o ultimă milostivire a zeilor muribunzi, au tăcut toţi
cîinii viitori pentru tot restul veşniciei, sperîndu-se că, prin tăcere, se şterge din
memorie regiunea infernală.
Dar, neputînd
veşnicia să dureze veşnic, după cum explicit ne-a învăţat epoca modernă, a fost
de ajuns ca în acele zile, la sute de kilometri de Cerbere, într-un loc din Portugalia al
cărui nume îl vom pomeni mai tîrziu, a fost de ajuns ca femeia numită Joana Carda să
tragă o linie pe pămînt cu nuiaua de velniş pentru ca toţi cîinii de dincolo să iasă în
stradă gălăgioşi, tocmai ei care, repetăm, nu lătraseră niciodată.
Dacă pe Joana Carda
ar întreba-o cineva ce-i venise să tragă o linie pe pămînt cu un băţ, gest mai degrabă de
adolescentă lunatică decît de femeie cu capul pe umeri, dacă nu se gîndise la urmările
unui fapt ce părea fără noimă, şi tocmai acestea, luaţi aminte, sînt cele mai
primejdioase, poate că ar răspunde.
Nu ştiu ce mi-a venit, băţul era jos, l-am luat şi-am
tras linia, Nu v-a trecut prin nun.te că putea fi o nuieluşă fermecată, şi-apoi
întotdeauna am auzit spunîndu-se că nuieluşele fermecate sînt făcute din aur şi cristal,
cu un nimb luminos şi cu o stea în vîrf, Ştiaţi că e o nuia de velniş, Eu nu mă prea
pricep la copaci, pe urmă am aflat că velnişul e totuna cu ulmul, iar ulmul e totuna cu
vînjul, nici unul cu puteri supranaturale, chiar dacă numele e altul, dar în cazul ăsta
sînt convinsă că şi un băţ de chibrit ar fi avut acelaşi efect, De ce spuneţi asta, Ceea ce
trebuie să se întîmple, se intîmplă, şi are multă fortă, nu-i poţi rezista, de mii de ori i-
am auzit pe oamenii mai în vîrstă spunînd asta, Credeţi în fatalitate, Cred în ceea ce
trebuie să se întîmple.
La Paris s-a rîs mult de plîngerile primarului, care parcă telefona dintr-o poiată de cîini,
la ora amiezei cînd trebuie hrăniţi dulăii, şi numai după repetatele rugăminţi ale unui
deputat al primăriei, născut şi crescut în comună, aşadar cunoscător al legendelor şi
poveştilor locale, au fost în cele din urmă trimişi spre sud doi veterinari calificaţi de la
Deuxieme Bureau, cu misiunea specială de a studia fenomenul neobişnuit şi de a
prezenta un raport şi propuneri de actiune.
între timp, disperaţi, în pragul
asurzirii, localnicii împrăştiaseră pe străzile şi prin pieţele agreabilei staţiuni balneare,
acum staţiune infernală, zeci de cocoloaşe de carne otrăvite, metodă de maximă
simplitate, a cărei eficienţă fusese confir-mată de experienţă în toate vremurile şi pe
toate meridianele. Din toată haita, n-a murit decît un cîine, însă lecţia a fost imediat
însuşită de supra-vieţuitori, care, într-o clipită, mîrîind, lătrînd şi urlînd, s-au adunat
pe cîmpiile dimprejur, unde, fară vreun motiv aparent, în cîteva minute au amutit.
Cînd, în stîrşit, au ajuns şi veterinarii, li s-a prezentat tristul Medor, rece, umflat, atît
de diferit de animalul fericit care îşi însoţea stăpîna la cumpărături, şi căruia, fiind de
acum bătrîn, îi plăcea să doarmă nepăsător la soare. Totuşi, cum dreptatea încă nu a
părăsit de tot această lume, a hotărît Dumnezeu, poetic, ca Medor să moară din pricina
cocoloşului de carne pregătit de stăpîna preaiubită, care, e bine să se ştie, avea în
vedere o anumită căţea din vecini ce-şi făcea veacul în grădina ei. Cel mai în vîrstă
dintre veterinari, în faţa rămăşiţelor funebre, a spus, Să facem autopsie, şi zău că nu
merita osteneala, de vreme ce fiecare locuitor din Cerbere ar fi putut, dacă ar fi vrut, să
depună mărturie pentru causa mortis, dar scopul ascuns al Facultăţii, cum i se spunea
în argoul serviciului secret, era să se treacă, într-ascuns, la examinarea corzilor vocale
ale unei jivine care, între muţenia acum definitivă prin moarte si tăcerea care păruse să
fie pentru toată viaţa, avusese totuşi cîteva ore de glăsuire şi putea fi deci la fel cu
ceilalti cîini. Au fost eforturi zadarnice, Medor nici măcar nu avea corzi. "
Pe masura ce fractura geologica se largeste si se adinceste, comunitatea europeana incepe sa se disocieze de calamitate. Peninsula Iberica devenita insula pluteste la intimplare pe ocean. Un grup eteroclit porneste intr-o calatorie spirituala, incercind sa supravietuiasca intr-o lume descentrata si aflata intr-o haotica rotire.
Fragment :
" Cînd Joana Carda a tras o linie pe pămînt cu nuiaua de velniş, toti cîinii din Cerbere s-
au pornit pe lătrat, stîrnind panică şi groază printre localnici, deoarece încă din cele
mai vechi timpuri se credea că, dacă vor lătra animalele canine, care acolo fuseseră
întotdeauna mute, asta înseamnă că lumea uni-versală va pieri de îndată. Cum de s-a
format adînc înrădăcinata superstiţie, sau oarba convingere, care e în multe cazuri
expresia alternativă paralelă, nimeni nu-şi mai aduce azi aminte, deşi, prin meşte-şugul
şi harul acelui binecunoscutjoc de a asculta o poveste şi de a o repeta cu o virgulă
nouă, obişnuiau bunicile franţuzoaice să-şi distreze nepoţeii cu fabula care spune că,
exact în acel loc, în comuna Cerbere, departamentul Pirineilor Orientali, lătrase, în erele
greceşti şi mitologice, un cîine cu trei capete, care răspundea la pomenitul nume de
Cerbere cînd îl chema luntraşul Caron, cel care îi purta de grijă. De asemenea, nu se
ştie prin ce mutaţii organice va fi trecut faimosul şi răsunătorul specimen canin pînă să
ajungă la muţenia istorică şi dovedită a descendenţilor săi degeneraţi cu o singură
căpăţînă.
Totuşi, şi acest punct al învăţăturii puţini îl ignoră, mai cu seamă dacă
aparţin generaţiei veterane, cîinele Cerbere, aşa cum se scrie şi se rosteşte în limba
noastră, păzea cu străşnicie intrarea infer-nului, ca nu cumva să îndrăznească sufletele
să iasă, şi atunci, poate că dintr-o ultimă milostivire a zeilor muribunzi, au tăcut toţi
cîinii viitori pentru tot restul veşniciei, sperîndu-se că, prin tăcere, se şterge din
memorie regiunea infernală.
Dar, neputînd
veşnicia să dureze veşnic, după cum explicit ne-a învăţat epoca modernă, a fost
de ajuns ca în acele zile, la sute de kilometri de Cerbere, într-un loc din Portugalia al
cărui nume îl vom pomeni mai tîrziu, a fost de ajuns ca femeia numită Joana Carda să
tragă o linie pe pămînt cu nuiaua de velniş pentru ca toţi cîinii de dincolo să iasă în
stradă gălăgioşi, tocmai ei care, repetăm, nu lătraseră niciodată.
Dacă pe Joana Carda
ar întreba-o cineva ce-i venise să tragă o linie pe pămînt cu un băţ, gest mai degrabă de
adolescentă lunatică decît de femeie cu capul pe umeri, dacă nu se gîndise la urmările
unui fapt ce părea fără noimă, şi tocmai acestea, luaţi aminte, sînt cele mai
primejdioase, poate că ar răspunde.
Nu ştiu ce mi-a venit, băţul era jos, l-am luat şi-am
tras linia, Nu v-a trecut prin nun.te că putea fi o nuieluşă fermecată, şi-apoi
întotdeauna am auzit spunîndu-se că nuieluşele fermecate sînt făcute din aur şi cristal,
cu un nimb luminos şi cu o stea în vîrf, Ştiaţi că e o nuia de velniş, Eu nu mă prea
pricep la copaci, pe urmă am aflat că velnişul e totuna cu ulmul, iar ulmul e totuna cu
vînjul, nici unul cu puteri supranaturale, chiar dacă numele e altul, dar în cazul ăsta
sînt convinsă că şi un băţ de chibrit ar fi avut acelaşi efect, De ce spuneţi asta, Ceea ce
trebuie să se întîmple, se intîmplă, şi are multă fortă, nu-i poţi rezista, de mii de ori i-
am auzit pe oamenii mai în vîrstă spunînd asta, Credeţi în fatalitate, Cred în ceea ce
trebuie să se întîmple.
La Paris s-a rîs mult de plîngerile primarului, care parcă telefona dintr-o poiată de cîini,
la ora amiezei cînd trebuie hrăniţi dulăii, şi numai după repetatele rugăminţi ale unui
deputat al primăriei, născut şi crescut în comună, aşadar cunoscător al legendelor şi
poveştilor locale, au fost în cele din urmă trimişi spre sud doi veterinari calificaţi de la
Deuxieme Bureau, cu misiunea specială de a studia fenomenul neobişnuit şi de a
prezenta un raport şi propuneri de actiune.
între timp, disperaţi, în pragul
asurzirii, localnicii împrăştiaseră pe străzile şi prin pieţele agreabilei staţiuni balneare,
acum staţiune infernală, zeci de cocoloaşe de carne otrăvite, metodă de maximă
simplitate, a cărei eficienţă fusese confir-mată de experienţă în toate vremurile şi pe
toate meridianele. Din toată haita, n-a murit decît un cîine, însă lecţia a fost imediat
însuşită de supra-vieţuitori, care, într-o clipită, mîrîind, lătrînd şi urlînd, s-au adunat
pe cîmpiile dimprejur, unde, fară vreun motiv aparent, în cîteva minute au amutit.
Cînd, în stîrşit, au ajuns şi veterinarii, li s-a prezentat tristul Medor, rece, umflat, atît
de diferit de animalul fericit care îşi însoţea stăpîna la cumpărături, şi căruia, fiind de
acum bătrîn, îi plăcea să doarmă nepăsător la soare. Totuşi, cum dreptatea încă nu a
părăsit de tot această lume, a hotărît Dumnezeu, poetic, ca Medor să moară din pricina
cocoloşului de carne pregătit de stăpîna preaiubită, care, e bine să se ştie, avea în
vedere o anumită căţea din vecini ce-şi făcea veacul în grădina ei. Cel mai în vîrstă
dintre veterinari, în faţa rămăşiţelor funebre, a spus, Să facem autopsie, şi zău că nu
merita osteneala, de vreme ce fiecare locuitor din Cerbere ar fi putut, dacă ar fi vrut, să
depună mărturie pentru causa mortis, dar scopul ascuns al Facultăţii, cum i se spunea
în argoul serviciului secret, era să se treacă, într-ascuns, la examinarea corzilor vocale
ale unei jivine care, între muţenia acum definitivă prin moarte si tăcerea care păruse să
fie pentru toată viaţa, avusese totuşi cîteva ore de glăsuire şi putea fi deci la fel cu
ceilalti cîini. Au fost eforturi zadarnice, Medor nici măcar nu avea corzi. "
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
