Pe cînd eram orfani de Kazuo Ishiguro descarcă doar topuri de cărți PDf 📖
- AUTOR: Kazuo Ishiguro
- CATEGORIA: Jurnal, amintiri
- NR. DE PAGINI: 160
- LIMBA: Română
Cărți «Pe cînd eram orfani de Kazuo Ishiguro descarcă doar topuri de cărți PDf 📖». Rezumatul cărții:
Pe cînd eram orfani de Kazuo Ishiguro citește top cele mai bune cărți online gratis 2020, carte .PDF
Câștigătorul Premiuluiu Nobel pentru literatură, pe anul 2017 este Kazuo Ishiguro, un scriitor născut în Japonia dar naturalizat în Anglia, tradus de ani buni și în limba română la Editura Polirom. Am citit doar un singur roman semnat de Kazuo Ishiguro, ecranizat cu succes în anii 90 și recompensat cu Premiul Oscar, anume Rămășițele zilei. A rămas unul dintre romanele mele preferate, nu doar pentru că oferă o reconstrucție de epocă superbă, ci și pentru memorabilul personaj Mr. Stevens, valetul pentru care demnitatea personală se suprapune cu demnitatea profesională, un personaj atât de consecvent în a-și asuma loialitatea și statutul, indiferent de situație, până la negarea de sine. Pentru ediția Clubului de Lectură din luna martie am ales să citim un roman mai puțin cunoscut semnat de Kazuo Ishiguro, anume Pe când eram orfani și el ajuns pe lista scurtă a premiilor Man Booker.
Pe când eram orfani este, în aparență, un roman polițist, însă intriga sa este atât de lentă și plină de paranteze biografice, încât efectul crescendo al suspansului, care te aștepți să se desfășoare progresiv, se condensează mai ales în ultima parte a poveștii. Există însă o altă tehnică narativă la care apelează Ishiguro, anume glisările temporale: mutând acțiunea între amintirile din copilărie ale protagonistului și perioada maturității, în alternanțe bine delimitate în părțile romanului, cititorul e provocat să încerce să înțeleagă motivațiile personajelor și fenomenele prezente, pe măsura devoalării elementelor din trecut. În acest sens, romanul lui Ishiguro are și un accent psihologic, în care autorul oferă timp, inegal e adevărat, de explorare a profilului personajelor.
Povestea îl are în centru pe Christopher Banks, un detectiv particular de succes în Anglia anilor 30 care părăsește Regatul Unit pentru a se întoarce în China. Din mai multe capitole aflăm că Christopher a crescut într-o familie britanică în Shangaiul aflat încă sub tutela Coroanei, din perioada Acordului Internațional (administrația anglo-americană a Shangaiului până în 1940), la începutul secolului al XX-lea. În copilărie, cel mai bun prieten al lui Christopher este Akira, fiul unei familii japoneze iar cei doi își petrec destul de mult timp împreună, căutând să dea sens tensiunilor pe care le întrezăresc ocazional în familiile lor. Familia lui Akira își dorește să părăsească China și să se întoarcă în Japonia (iar lui Akira îi e teamă că orice poznă de a sa ar putea fi pedepsită cu părăsirea Shangaiului) în vreme ce Christopher, chiar și supravegheat de ochiul atent al bonei realizează că ceva se întâmplă între părinții săi. Mama este o activistă împotriva comerțului cu opiu care pare să –i îmbogățească pe britanici și să-i epuizeze pe localnici, în vreme ce tatăl pare să fie un afacerist de succes în aceste schimburi comerciale. Alături de ei este și unchiul Philip, un apropiat al familiei, la fel de activ în încercarea de a combate efectele consumului de opiu în China. Încă de mic, Christopher pare să-și proiecteze niște sentimente de vinovăție în raport cu tensionarea relației dintre părinții săi, alimentat și de fanteziile lui Akira care îi atrage atenția că nu este suficient de britanic și că din vina lui Christopher părinții lui se ceartă. Înainte să intre în adolescență, părinții lui Christopher dispar, în condiții bizare iar băiatul este trimis în Anglia, la o mătușă, termină facultatea și devine un detectiv. Deși nu prea e luat în serios la început, mai ales din cauza afinității sale pentru o profesie privită drept neserioasă și idealistă, perspicacitatea și consecvența lui Chirstopher îi aduc faima și îl apropie, oarecum fără voia lui de un personaj monden cunoscut, Sarah. Atracția dintre cei doi pare inevitabilă: deși sunt diferiți (el este mai reținut și diplomat, în vreme ce ea este teatrală și demonstrativă) amândoi împărtășesc calitatea de orfani. Relația lor rămâne însă ambiguă pe parcursul romanului, deși se reîntâlnesc în contexte numeroase. În cele din urmă Christopher se întoarce la Shangai, în perioada ciocnirilor cu japonezii, de la finalul anilor 30, pentru a rezolva cel mai provocator și personal caz al său: cazul dispariției părinților săi. Este un moment în care aparențele, fanteziile dar și o parte din bănuielile pe care le-a construit în copilărie vor fi puse la încercare și confruntate cu o realitate dură.
La fel ca în Rămășițele zilei și în acest roman Ishiguro reconstruiește iscusit atmosfera creuzetului cultural al Shangaiului din prima jumătate a secolului al XX-lea. Există o oglindire interesantă între profilul protagonistului și orașul în care a crescut, ambii părând să își păstreze o dimensiune suspendată, fără o apartenență clară: în vreme ce pe Christopher îl urmărește condiția de orfan întreaga viață, de personaj incapabil să prindă rădăcini, să se deschidă complet față de cineva și Shangaiul pare să fie în acei ani tulburi un fel de no man s land, un spațiu al disputelor constante și imprevizibile. Probabil de aceea relația cea mai puternică ce se asamblează în această poveste este chiar cea dintre protagonist și locul din care a plecat, tenacitatea sa de a rezolva cazul, chiar și în condiții de război fiind mânată de ceva mai mult decât de o aspirație profesională. Deși o parte a ramificațiilor narative (adopția unei orfane, relația cu Sarah) rămân echivoce și neexplorate satisfăcător, deși povestea polițistă este ușor dezechilibrată (consumându-se, mai degrabă, în ultima parte a romanului), Pe când eram orfani rămâne totuși o experiență de lectură interesantă, prin incursiunea într-o perioadă provocatoare din China antebelică și interbelică și prin evocarea frumoasă a nevoii de apartenență a unui personaj cu o biografie răvășită de cursul istoriei.
Fragment
Londra, 24 iulie 1939.
Capitolul unu ERA VARA anului 1923, vara în care m-am întors de la Cambridge, când, în ciuda dorinţei mătuşii mele de a reveni în Shropshire, mi-am spus că viitorul mă aşteaptă în capitală şi am închiriat un apartament mobilat în Bedford Gardens, la numărul 14/B, lângă Kensington. În amintirile mele este cea mai frumoasă vară din viaţa mea. După ani întregi în care stătusem tot timpul printre colegii mei, fie în timpul şcolii, fie la Cambridge, gustam în sfârşit plăcerea de a fi de unul singur. Îmi plăceau parcurile londoneze şi tihna sălii de lectură de la British Museum. După amiezi întregi, îmi îngăduiam plimbări pe străzile din Kensington, creionându-mi planuri de viitor şi oprindu-mă când şi când să mă minunez cum de poţi vedea aici, în Anglia, chiar în inima unui asemenea oraş, plante agăţătoare şi iederă urcând pe faţadele tuturor acelor case frumoase.
Tocmai în timpul unei asemenea plimbări tihnite l-am întâlnit, din pură întâmplare, pe James Osbourne, un vechi prieten din anii de şcoală, şi, aflând că suntem vecini, i-am sugerat să-mi facă o vizită data viitoare când va mai trece pe acolo. Deşi pe atunci încă nu primisem nici un musafir în apartament, am formulat invitaţia cu deplină siguranţă de sine, explicându-i faptul că am ales locul cu mare atenţie. Chiria nu era mare, dar proprietăreasa mobilase încăperile cu un bun-gust care evoca un trecut victorian tihnit. În salonul luminat din plin în prima jumătate a zilei erau o sofa care se uza lent şi două fotolii comode, un bufet vechi şi o bibliotecă de stejar plină cu enciclopedii roase, care eram sigur că ar fi impresionat plăcut orice musafir. În plus, aproape imediat după ce am închiriat apartamentul, m-am dus la Mightsbridge şi am achiziţionat un
serviciu de ceai stil regina Anne, câteva pachete de ceai de bună calitate şi o cutie mare cu biscuiţi. Aşa că, într-o dimineaţă, atunci când Osbourne a trecut într-adevăr pe la mine, la câteva zile după întâlnirea noastră, am putut să-i seresc o gustare, cu o siguranţă care nu trăda în nici un fel faptul că el era priul meu musafir. În decursul primelor cincisprezece minute, Osbourne s-a plimbat cu neastâmpăr prin salon, felicitându-mă pentru locul ales, examinând una şi alta şi uitându-se sistematic pe fereastră, doar pentru a scoate câte o exlamaţie privind cele ce se petreceau jos, în stradă. În cele din urmă, s-a lăsat greoi pe canapea şi am putut discuta despre ce făcuserăm în ultimul timp – noi doi, dar şi foştii colegi de şcoală. Îmi amintesc că am vorbit un pic despre acţiunile sindicatelor, înainte de a ne antrena într-o dezbatere lungă şi plăcută despre filosofia germană, ceea ce ne-a permis să ne etaăm virtuţile intelectuale dobândite la universitate. Apoi Osbourne s-a ridicat şi a început să măsoare încă o dată camera în lung şi-n lat, formulând în tot acest timp diverse planuri de viitor.
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
