Winston Churchill- Al Doilea Război Mondial, vol. 1 book .Pdf 📖
- AUTOR: Winston Churchill
- CATEGORIA: Istorie
- NR. DE PAGINI: 149
- LIMBA: Româna
Cărți «Winston Churchill- Al Doilea Război Mondial, vol. 1 book .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
Winston Churchill- Al Doilea Război Mondial, vol. 1 .PDF
Încununate cu Premiul Nobel pentru literatură pe 1953, memoriile lui Winston S. Churchill – revelatorii pentru înţelegerea maşinaţiunilor politice care au condus la victoria aliaţilor în cel de al II-lea război mondial – apar pentru prima dată în limba română, sub copyright.
Tipărită în limbile de circulaţie în milioane de exemplare, lucrarea constituie una dintre cele mai citite cărţi contemporane.
Sânge care nu s-a șters niciodată
Avionul nostru, un Boeing 747, zboară spre Vest, îndepărtându-se de California, deasupra căreia s-a coborât deja întunericul, gonind peste Pacific spre soare, spre ochiul incandescent al lui Dumnezeu; dar trei ore mai târziu față de fusul orar al Coastei de Vest, amurgul se lasă ușor, într-o succesiune de valuri liliachii. Nuanțele de acvamarin devin turcoaz; din turcoaz, albastru; albastrul, violet și violetul, roșu; roșul, purpuriu. Văzută prin paharul meu de cocteil, lumina pălește pe măsură ce se lasă întunericul; devine opalescentă, crepusculară. În amurg simt încă pe obraji lumina slabă a soarelui și o gust parcă în paharul meu cu Martini. Avionul se ridică deasupra unui front de furtună, cerul se întunecă de norii care clocotesc și spumegă deasupra noastră, ca niște talazuri. Seara mă apasă cu toată greutatea ei. Amintiri vechi, fantasme înăbușite timp de mai bine de o treime de secol încep să se trezească. Aud parcă aievea ritmul valurilor care se sparg pe plaje îndepărtate, albe ca zăpada. Mai beau un păhărel și constat, pentru a nu știu câta oară, că nu-ți poți îneca necazurile, cel puțin pe cele reale – dacă sunt reale, ele știu să înoate. Una dintre cele mai urâte amintiri, pe care o îngropasem de mult în străfundul memoriei, îmi revine atât de clar în minte încât, înspăimântat și copleșit de remușcări și rușine, mă salt din fotoliu, forțând centura de siguranță. Îmi amintesc de primul om pe care l-am ucis. Era o colibă mică pe Motobu, cocoțată în vârful unei coline care dădea spre Marea Chinei de Est. O cocioabă de pescar atât de obișnuită, încât mai nimeni, în afară de mine, n-o remarcase. O observasem, deoarece priveam tocmai spre ea într-un moment crucial. Coliba se afla între noi și Compania B a Batalionului 1. Se zvonea despre această companie că suferise pierderi din cauza trăgătorilor de elită. Se bănuia că țintașii japonezi se ascundeau în tranșee. Dar, când tocmai priveam în direcția aceea, am văzut prăbușindu-se doi băieți din Compania B și, după unghiul lor de cădere, mi-am dat seama că s-a tras de la o fereastră din cealaltă parte a colibei. În același timp am văzut că mai erau ferestre și pe partea dinspre noi, ceea ce însemna că, odată ce trăgătorul avea să pună la respect Compania B, se putea întoarce împotriva noastră. Stăteam în tranșee cu Barney Cobb. Eram bine protejați din față, iar în dreapta noastră se aflau pușcașii marini din Regimentul 22; dinspre colibă însă eram descoperiți și șanțul nu era destul de adânc ca să ne putem adăposti în siguranță. De câte ori mă uitam spre ferestrele cocioabei, vedeam orbita goală a morții. Situația era tot atât de clară ca și concluzia unei teoreme euclidiene, dar starea mea de spirit era extrem de complicată. S.L.A. Marshall afirmă undeva că în timpul luptei omul obișnuit se află adeseori în dezavantaj, deoarece el vine dintr-o civilizație în care agresiunea ce ajunge până la omor este interzisă și neacceptată. Această teorie mi se potrivea de minune. Oroarea pe care o aveam față de violență era atât de înrădăcinată în mine, încât eram incapabil să mă iau la bătaie cu alți copii. De atunci însă viața își pierduse din preț pentru mine. „O educație de două mii de lire sterline nu înseamnă nimic în fața unui Jezail de zece rupii” a scris Kipling, referindu-se la luptele de la frontiera de nord-est a Indiei. Situația mea era asemănătoare celei descrise în celebrul anunț din grădina zoologică din Paris: „Atenție: animal periculos; atacat, se apără”. Reacționam conform unui principiu biologic de bază, formulat pentru prima oară de zoologul german Heini Hediger în cartea sa Skizzen zu einer Tierpsychologie um und im Zirkus. Hediger a observat că există o anumită distanță, variabilă de la o specie la alta, dincolo de care animalul se va retrage, în timp ce în limitele ei va ataca. El le numește „distanță de retragere” și „distanță critică”. Era evident că mă aflam la o „distanță critică” de colibă. Sosise momentul să acționez și să rezolv situația cu orice risc. Trebuia făcut ceva. Nu-mi rămânea decât să acționez rapid sau să mor.
Avionul nostru, un Boeing 747, zboară spre Vest, îndepărtându-se de California, deasupra căreia s-a coborât deja întunericul, gonind peste Pacific spre soare, spre ochiul incandescent al lui Dumnezeu; dar trei ore mai târziu față de fusul orar al Coastei de Vest, amurgul se lasă ușor, într-o succesiune de valuri liliachii. Nuanțele de acvamarin devin turcoaz; din turcoaz, albastru; albastrul, violet și violetul, roșu; roșul, purpuriu. Văzută prin paharul meu de cocteil, lumina pălește pe măsură ce se lasă întunericul; devine opalescentă, crepusculară. În amurg simt încă pe obraji lumina slabă a soarelui și o gust parcă în paharul meu cu Martini. Avionul se ridică deasupra unui front de furtună, cerul se întunecă de norii care clocotesc și spumegă deasupra noastră, ca niște talazuri. Seara mă apasă cu toată greutatea ei. Amintiri vechi, fantasme înăbușite timp de mai bine de o treime de secol încep să se trezească. Aud parcă aievea ritmul valurilor care se sparg pe plaje îndepărtate, albe ca zăpada. Mai beau un păhărel și constat, pentru a nu știu câta oară, că nu-ți poți îneca necazurile, cel puțin pe cele reale – dacă sunt reale, ele știu să înoate. Una dintre cele mai urâte amintiri, pe care o îngropasem de mult în străfundul memoriei, îmi revine atât de clar în minte încât, înspăimântat și copleșit de remușcări și rușine, mă salt din fotoliu, forțând centura de siguranță. Îmi amintesc de primul om pe care l-am ucis. Era o colibă mică pe Motobu, cocoțată în vârful unei coline care dădea spre Marea Chinei de Est. O cocioabă de pescar atât de obișnuită, încât mai nimeni, în afară de mine, n-o remarcase. O observasem, deoarece priveam tocmai spre ea într-un moment crucial. Coliba se afla între noi și Compania B a Batalionului 1. Se zvonea despre această companie că suferise pierderi din cauza trăgătorilor de elită. Se bănuia că țintașii japonezi se ascundeau în tranșee. Dar, când tocmai priveam în direcția aceea, am văzut prăbușindu-se doi băieți din Compania B și, după unghiul lor de cădere, mi-am dat seama că s-a tras de la o fereastră din cealaltă parte a colibei. În același timp am văzut că mai erau ferestre și pe partea dinspre noi, ceea ce însemna că, odată ce trăgătorul avea să pună la respect Compania B, se putea întoarce împotriva noastră. Stăteam în tranșee cu Barney Cobb. Eram bine protejați din față, iar în dreapta noastră se aflau pușcașii marini din Regimentul 22; dinspre colibă însă eram descoperiți și șanțul nu era destul de adânc ca să ne putem adăposti în siguranță. De câte ori mă uitam spre ferestrele cocioabei, vedeam orbita goală a morții. Situația era tot atât de clară ca și concluzia unei teoreme euclidiene, dar starea mea de spirit era extrem de complicată. S.L.A. Marshall afirmă undeva că în timpul luptei omul obișnuit se află adeseori în dezavantaj, deoarece el vine dintr-o civilizație în care agresiunea ce ajunge până la omor este interzisă și neacceptată. Această teorie mi se potrivea de minune. Oroarea pe care o aveam față de violență era atât de înrădăcinată în mine, încât eram incapabil să mă iau la bătaie cu alți copii. De atunci însă viața își pierduse din preț pentru mine. „O educație de două mii de lire sterline nu înseamnă nimic în fața unui Jezail de zece rupii” a scris Kipling, referindu-se la luptele de la frontiera de nord-est a Indiei. Situația mea era asemănătoare celei descrise în celebrul anunț din grădina zoologică din Paris: „Atenție: animal periculos; atacat, se apără”. Reacționam conform unui principiu biologic de bază, formulat pentru prima oară de zoologul german Heini Hediger în cartea sa Skizzen zu einer Tierpsychologie um und im Zirkus. Hediger a observat că există o anumită distanță, variabilă de la o specie la alta, dincolo de care animalul se va retrage, în timp ce în limitele ei va ataca. El le numește „distanță de retragere” și „distanță critică”. Era evident că mă aflam la o „distanță critică” de colibă. Sosise momentul să acționez și să rezolv situația cu orice risc. Trebuia făcut ceva. Nu-mi rămânea decât să acționez rapid sau să mor.
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
