Elena Ferrante -Viața mincinoasă a adulților cărți PDF 📖
- AUTOR: Elena Ferrante
- CATEGORIA: Jurnal, amintiri
- NR. DE PAGINI: 231
- LIMBA: Română
Cărți «Elena Ferrante -Viața mincinoasă a adulților cărți PDF 📖». Rezumatul cărții:
Descarcă top cele mai vîndute cărți online gratis Elena Ferrante -Viața mincinoasă a adulților carte .PDF
Cu doi ani înainte să plece de acasă, tata i-a spus mamei că sunt foarte urâtă. Fraza a fost rostită în șoaptă, în apartamentul pe care, proaspăt căsătoriți, părinții mei îl cumpăraseră în Rione Alto, la capătul străzii San Giacomo dei Capri. Totul – locurile din Napoli, lumina albastră dintr-un februarie geros, acele cuvinte – a rămas pe loc. În schimb, eu m-am prelins și continui să mă preling chiar și acum înăuntrul acestor rânduri care vor să- mi dăruiască o poveste în timp ce, în realitate, nu înseamnă nimic, nimic al meu, nimic care să fi început cu adevărat sau să fi ajuns cu adevărat la sfârșit: doar o învălmășeală despre care nimeni, nici măcar cine scrie în acest moment, nu știe dacă include firul potrivit al unei povestiri sau e numai o durere încâlcită, fără mântuire.
Fragment
Am profitat de o după-amiază în care lipseau amândoi și m-am dus să scormonesc într-un dulap din dormitorul lor unde mama mea ținea albumele în care păstra, în ordine desăvârșită, fotografiile ei, pe ale tatălui meu și pe ale mele. Cunoșteam pe de rost albumele alea, le răsfoisem deseori: documentau mai ales relația lor, cei aproape treisprezece ani din viața mea. Și știam deja că acolo, în mod misterios, rudele mamei mele erau din abundență, cele ale tatălui meu erau foarte rare și mai ales, dintre cele câteva, lipsea mătușa Vittoria. Totuși, îmi aminteam că pe undeva, în dulap, era și o veche cutie de metal în care erau păstrate, ticsite, imagini cu părinții mei așa cum fuseseră ei înainte să se cunoască. Pentru că la alea nu mă prea uitasem și întotdeauna doar împreunăcu mama mea, speram să găsesc acolo ceva fotografii cu mătușa mea. Am scos cutia din fundul dulapului, dar înainte am decis să studiez din nou conștiincios albumele în care apăreau ei doi logodiți, ei doi căsătoriți, bosumflați, în mijlocul unei nunți cu puțini invitați, ei doi ca pereche mereu fericită și, în fine, eu, fiica lor, fotografiată de exagerat de multe ori, de la naștere până în ziua de azi. Am zăbovit mai ales asupra fotografiilor de la nuntă. Tatăl meu purta un costum negru vizibil șifonat și în fiecare cadru era încruntat; mama mea stătea alături de el îmbrăcată într-un taior crem, nu în rochie de mireasă, și pe cap avea un văl de aceeași culoare, iar expresia feței îi era vag emoționată. Printre cei treizeci de invitați, sau un pic mai mulți, știam deja că erau unii prieteni de-ai lor din cartierul Vomero, cu care încă se întâlneau, și rudele din partea mamei, bunicii buni de la Muzeu. Dar oricum, m-am uitat o dată, și încă o dată, sperând să dau de o figură, chiar și pe fundal, care să mă trimită nu știu cum la o femeie despre care nu aveam nicio amintire. Nimic. Atunci am trecut la cutie și am reușit să o deschid după multe încercări. Am răsturnat conținutul pe pat, fotografiile erau toate alb-negru. Cele care povesteau separat perioada adolescenței lor nu aveau nicio ordine: mama mea veselă, cu colegii de școală, cu prietenele de aceeași vârstă ca ea, la mare, pe stradă, grațioasă și frumos îmbrăcată, de-a valma cu imaginea tatălui meu contemplativ, mereu solitar, niciodată în vacanță, cu pantaloni care făcuseră genunchi și geci cu mâneci prea scurte. Fotografiile din copilărie și preadolescență erau în schimb ordonate în două plicuri, cele care proveneau din familia mamei mele și cele care proveneau din familia tatălui meu. În acestea din urmă – mi-am zis – trebuie să fie, prin forța lucrurilor, mătușa mea, și am început să mă uit la ele una câte una. Nu erau mai mult de vreo douăzeci și m-a impresionat imediat că, în trei sau patru dintre acele imagini, tatăl meu, care în altele apărea copil, băiețel, împreună cu părinții lui, cu rude pe care nu le văzusem niciodată, se afla, în mod surprinzător, lângăun dreptunghi negru trasat cu carioca. Nu mi-a luat mult timp să înțeleg că dreptunghiul ăla, foarte precis, era rezultatul muncii lui, pe cât de înverșunate, pe atât de secrete. Mi l-am închipuit în timp ce, cu rigla ținută pe birou, izola o porțiune de fotografie în acea figură geometrică, peste care apoi trecea meticulos cu carioca, fiind atent să nu depășească marginile delimitate. Ce muncă plină de răbdare, n-am avut îndoieli: dreptunghiurile ascundeau ceva, și sub acea pată neagră era mătușa Vittoria. O vreme nu m-am putut hotărî ce să fac. În cele din urmă m-am decis, am căutat un cuțit în bucătărie și am răzuit cu delicatețe o zonă minusculă în partea fotografiei pe care tatăl meu o acoperise. Mi-am dat seama repede că apărea doar albul hârtiei. M-am simțit neliniștită, m-am oprit. Știam bine că acționam împotriva voinței tatălui meu și mă speriau gesturile care mă puteau lipsi pe urmă de afecțiunea lui. Neliniștea a sporit când am găsit pe fundul plicului singura fotografie unde el nu era copil sau adolescent, ci un tânăr care, lucru foarte rar în fotografiile dinainte s-o cunoască pe mama mea, zâmbea. Era văzut din profil, avea privirea veselă, dinții perfecți și foarte albi. Dar zâmbetul, veselia nu erau adresate nimănui. Alături avea două dreptunghiuri din alea, foarte precis conturate, două sicrie în care, într-o vreme în mod sigur diferită de cea cordială a fotografiei, izolase corpul surorii lui și pe al cine știe cui altcuiva.
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
