a propus preschimbarea aşa-ziselor sentimente de inadecvare culturală în demnitate şi respect de sine. Protocroniştii au împins lucrurile la absurd. L-au comparat pe Neagoe Basarab cu Dante şi Machiavelli şi l-au proclamat pe Mihai Eminescu precursorul poeziei europene moderne, iar pe I.L. Caragiale – inovatorul indispensabil al dramaturgiei moderne. Pe de altă parte, protocroniştii erau extrem de critici la adresa lui Eugen Lovinescu. Doctrina sincronismului a acestuia era un blestem pentru ei, deoarece, în viziunea lor, Lovinescu recunoştea superioritatea Occidentului şi îi acorda rolul decisiv în evoluţia României moderne, minimalizând astfel contribuţiile scriitorilor şi gânditorilor români.

La un nivel, controversa dintre protocronişti şi criticii lor a fost o continuare a dezbaterii îndelungate cu privire la identitate şi la căile de dezvoltare dintre liberali şi conservatori, tradiţionalişti şi europenişti, ce data încă din secolul al XIX-lea. La alt nivel, protocronismul se afla în centrul ideologic al efortului comuniştilor de modernizare, deoarece regimul Ceauşescu îl folosea pentru a cultiva o nouă conştiinţă culturală ca parte a proiectului original de creare a „noului om socialist”. Însă Ceauşescu a imprimat chestiunii o particularitate aparte. Adoptând protocronismul şi îndepărtându-se astfel de internaţionalismul proletar al anilor 1950, el dădea de înţeles că noul om socialist avea să fie român.

În ciuda vigilenţei cenzorilor şi a supraveghetorilor ideologici după promulgarea Tezelor din iulie, poeţii şi prozatorii, la fel ca istoricii, au continuat să-şi rafineze meşteşugul şi au experimentat neîncetat forme şi teme noi. Unii dintre marii scriitori ai epocii comuniste, romancierul Marin Preda şi poeţii Nichita Stănescu şi Ana Blandiana, au continuat să scrie într-o atmosferă socială tot mai ostilă creativităţii individuale. Eforturile lor au fost susţinute de o generaţie mai tânără de scriitori. Cei mai reprezentativi sunt poeţii reuniţi în jurul revistei literare Echinox din Cluj-Napoca în anii 1970, a căror poezie nu corespundea promovării de către regim a temelor sociale militante. În schimb, aceştia cultivau o poezie a meditaţiei care se inspira din semnele magice şi arhetipurile satului spiritualizat al lui Lucian Blaga. În anii 1980, poeţii şi prozatorii din întreaga ţară au continuat să experimenteze, concentrându-se cu precădere asupra relaţiei scriitorului cu textul şi căutând noi legături cu cititorii ca organizatori ai textului. Au abordat altfel realitatea, deplasându-şi atenţia de la marile chestiuni sociale din acea vreme la problemele de zi cu zi ale persoanei obişnuite. Astfel, literatura ca artă a evoluat, în ciuda ideologiei şi a cenzurii, dar şi, poate, datorită lor, ca o provocare pe care scriitorii au acceptat-o cu dragă inimă.

În politica externă, Ceauşescu a acordat întâietate relaţiilor bune cu Statele Unite şi Europa Occidentală, ca mijloc de extindere a comerţului şi a transferului de tehnologie şi de asigurare a accesului uşor la creditare. A încercat să convingă că era un partener important în soluţionarea problemelor internaţionale, formă de recunoaştere care, era sigur, avea să-i consolideze şi poziţia în ţară. În acelaşi timp, a favorizat îmbunătăţirea relaţiilor cu Uniunea Sovietică şi blocul est-european şi, în general, a fost mai cooperant cu Pactul de la Varşovia şi CAER, fără a renunţa la poziţia sa independentă. Motivele lui erau pragmatice : avea nevoie de Est ca partener economic care să-i furnizeze materiile prime necesare şi să constituie o piaţă convenabilă pentru bunurile româneşti. Apoi, acesta era pur şi simplu mai atrăgător din punct de vedere politic şi ideologic decât Vestul. În anii 1980, în relaţiile cu Statele Unite şi cu alte ţări occidentale, tensiunile au crescut pe măsură ce natura autoritaristă a regimului Ceauşescu a devenit tot mai pronunţată. Încălcările drepturilor omului, datoria tot mai mare, neputinţa de a-şi achita împrumuturile la timp şi nevoia constantă de credit suplimentar, semne ale unei prăbuşiri economice, au pus în gardă Occidentul. Cu toate acestea, Vestul a continuat să-l sprijine pe Ceauşescu atâta vreme cât se putea folosi de el în rivalitatea cu Uniunea Sovietică.

Dictatura lui Ceauşescu a luat sfârşit în decursul a zece zile din a doua parte a lunii decembrie 1989. Multe persoane din jurul lui au recunoscut cât de fragil devenise regimul, care nu avea nimic din realismul şi supleţea regimului lui Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică şi ale liderilor comunişti din celelalte ţări ale blocului. În loc să fi operat ajustări modeste ale vechilor modele economice, Ceauşescu s-a agăţat de ele, îndeosebi de industrializarea forţată, şi a folosit represiunea şi promisiunile sau sloganurile învechite pentru a ţine laolaltă structura care se năruia. A tratat orice inovaţie din ordinea existentă ca pe o ameninţare la adresa autorităţii sale şi ca pe un impediment în calea realizării obiectivelor pe termen lung. În ciuda nemulţumirii crescânde, nimeni nu a anticipat pierderea sa abruptă a puterii.

Opoziţia se manifestase în forme variate mai bine de un deceniu înaintea colapsului. Cele mai serioase fuseseră grevele miilor de mineri din Valea Jiului în 1977 şi demonstraţiile de stradă şi atacurile pe care muncitorii din fabricile din Braşov le-au lansat împotriva clădirilor partidului în 1987. Aceştia se ridicaseră împotriva regimului din cauza salariilor micşorate, a aprovizionării insuficiente cu alimente şi alte bunuri şi a condiţiilor grele de muncă. Negociatorii din partea regimului au promis îmbunătăţiri, dar după restabilirea calmului, Securitatea i-a reţinut pe liderii demonstranţilor şi i-a mutat în alte părţi, într-o formă de exil intern. Din când în când au existat şi acte de disidenţă ale intelectualilor, iar la congresul partidului din 1979 Constantin Pârvulescu, un vechi ilegalist şi fruntaş al partidului, a criticat concentrarea puterii în mâinile lui Ceauşescu în detrimentul organizaţiilor de partid. Niciuna dintre aceste acţiuni, spontane şi necoordonate, nu a avut consecinţe imediate semnificative.

Vizita lui Mihail Gorbaciov la Bucureşti din mai 1987 nu a reuşit să-l abată pe Ceauşescu de la drumul său. Gorbaciov venise tocmai pentru a-l convinge să-şi restructureze regimul pentru a-l salva, aşa cum se întâmplase în Uniunea Sovietică şi în alte ţări ale blocului socialist. Însă Ceauşescu a respins perestroika şi s-a străduit să-şi convingă musafirii sovietici