la iveală şi diferenţele profunde dintre populaţia din mediul rural, pe de o parte, care rămăsese conservatoare din punct de vedere social şi cultural şi care se temea de schimbări majore în cazul în care, după cum avertiza FSN-ul, „partidele burgheze” aveau să ajungă la putere, şi, pe de altă parte, locuitorii urbani mai bine educaţi, care doreau să pună capăt identificării partidului cu statul. De asemenea, FSN-ul invoca şi simţul egalitar, cultivat în perioada comunistă, care era ostil discrepanţelor mari de avere, aşa cum se pretindea a fi şi FSN-ul, în vreme ce partidele istorice nu s-au străduit să combată acuzaţiile potrivit cărora erau hotărâte să reinstituie în ţară inegalităţile de clasă şi discriminarea socială din deceniile interbelice.

Opoziţia deschisă faţă de FSN a persistat şi după alegeri. Extrem de deranjantă pentru liderii săi a fost manifestaţia masivă din Piaţa Universităţii, în centrul Bucureştiului, organizată de studenţi şi intelectuali, care au solicitat o ruptură clară de trecut şi au respins perpetuarea regimului condus de „comunişti”. Aceştia au fost numiţi „golani” de noul guvern FSN, care în data de 13 iunie i-a împrăştiat cu ajutorul miilor de mineri chemaţi din nou la Bucureşti din Valea Jiului. Această mineriadă, cum au numit adversarii FSN-ului sosirea minerilor în capitală, a scos la iveală legăturile noului regim cu mentalitatea şi metodele din trecutul recent şi a discreditat regimul în ochii Occidentului.

Primul guvern FSN de după alegeri şi-a preluat atribuţiile în 28 iunie 1990, cu Petre Roman (n. 1946) în funcţia de prim-ministru. Profesor universitar şi fiul unui partizan comunist din perioada interbelică, Valter Roman, el avea o reputaţie de reformator dornic să înlocuiască controlul centralizat al economiei cu un sistem de piaţă şi şi-a numit în cabinet doar tehnocraţi care, spera el, aveau să îndeplinească această misiune fără mari probleme. Însă s-a confruntat numaidecât cu opoziţia preşedintelui şi a susţinătorilor săi, care recunoşteau nevoia de schimbare, dar nu erau convinşi de meritele iniţiativei private şi doreau să abordeze lucrurile cu precauţie. Îndeosebi Ion Iliescu părea să se împotrivească „întoarcerii către Europa” pe care o susţineau unii dintre colegii săi. Secretar al Comitetului Central al UTC până la ruptura de Ceauşescu din 1971 şi atribuirea unor responsabilităţi periferice în cadrul partidului, Iliescu prefera modelul lui Gorbaciov. De asemenea, era profund ostil monarhiei – l-a silit pe regele Mihai, recent întors în ţară, să părăsească România în decembrie 1990 – şi se arăta sceptic în legătură cu utilitatea socială şi puterea proprietăţii private de a aduce o prosperitate stabilă. Guvernul Roman a aruncat o umbră de îndoială asupra angajamentului său faţă de europenizare prin semnarea unui tratat de prietenie şi cooperare cu Uniunea Sovietică şi prin amânarea soluţionării directe a problemelor interne presante, precum drepturile minorităţilor, îndeosebi ale maghiarilor din Transilvania, şi restituirea către Biserica Greco-Catolică, care revenise la viaţă, a clădirilor bisericeşti şi a altor proprietăţi confiscate în 1948.

Disensiunile din cadrul FSN-ului, în special disputele dintre Roman şi tehnocraţii educaţi în Occident, pe de o parte, şi Iliescu alături de gradualiştii influenţaţi de ideile comuniste, pe de altă parte, au scos la iveală o contradicţie majoră în ceea ce priveşte atribuirea puterilor executive prin noua Constituţie din 1991. Preşedintele şi prim-ministrul erau, într-un fel, rivali naturali, deşi puteau face parte din acelaşi partid. Astfel, preşedintele desemna prim-ministrul, însă alegerea sa era limitată la nominalizările partidului majoritar din parlament sau la cele făcute în urma consultărilor cu liderii diferitelor partide importante din parlament. Preşedintele nu avea puterea de a demite un prim-ministru odată ce acesta era instalat şi nu putea dizolva parlamentul decât după două încercări eşuate ale guvernului de a obţine un vot de încredere. Cu toate acestea, el avea o autoritate considerabilă, ca ales direct al poporului şi lider al partidului majoritar din parlament. Conflictele dintre Iliescu şi Roman, care au crescut în intensitate, au dus în cele din urmă la căderea Guvernului Roman. O nouă intervenţie a minerilor din Valea Jiului la Bucureşti la sfârşitul lunii septembrie 1991 i-a pecetluit soarta şi a ridicat din nou semne serioase de întrebare în Vest cu privire la angajamentul României faţă de democraţia politică. FSN a format un nou guvern, a cărui misiune urgentă era aceea de a-i convinge pe potenţialii parteneri internaţionali că ţara era cu adevărat pe drumul spre integrarea în Europa atât în practică, cât şi în spirit.

Noul guvern se confrunta cu provocări însemnate, întrucât problemele economice grave persistau, iar partidele de opoziţie se organizau mai eficient. Un semn al nemulţumirii poporului în ceea ce priveşte ritmul lent al schimbării adoptat de FSN au fost rezultatele slabe de la alegerile locale din februarie 1992, primele alegeri libere la acest nivel după o jumătate de secol. Procentul voturilor a scăzut de la 66% în 1990 la 33%. Una dintre consecinţele imediate a fost scindarea partidului. Iliescu a format un nou partid în martie 1992, Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN), a cărui sarcină imediată era realegerea sa în funcţia de preşedinte, în vreme ce Roman a păstrat controlul asupra a ceea mai rămăsese din FSN.

În acelaşi timp, alte grupări şi partide politice au ajuns în prim-plan. Cea mai importantă era Convenţia Democrată din România (CDR), înfiinţată în 26 noiembrie 1991, dar care existase într-o formă mai puţin organizată din decembrie 1990. Era o coaliţie de partide care adera la principiile occidentale ale guvernării parlamentare pluraliste. Partenerul dominant era PNŢCD-ul. Acesta fusese reconstituit formal în 11 ianuarie 1990, sub conducerea lui Corneliu Coposu (1916-1995), care fusese secretarul lui Iuliu Maniu din 1937 până la dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc în 1947 şi fusese întemniţat de regimul comunist din 1947 până în 1964. El se bucura de o poziţie privilegiată în rândul ţărăniştilor săi, dar publicul general nu prea îl cunoştea. De la bun început, partidul său s-a opus FSN-ului, pe care îl considera doar un succesor al Partidului Comunist Român, şi s-a prezentat publicului drept forţa capabilă