decis să pună sistemul economic al ţării în acord cu instituţiile şi practicile europene. De asemenea, au conştientizat nevoia de conformare la standardele europene cu privire la drepturile omului şi ale minorităţilor şi au aderat la Convenţia susţinută de Naţiunile Unite pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale în 1994 şi la Convenţia Consiliului Europei pentru Apărarea Minorităţilor Naţionale în 1995. În acelaşi an, guvernul român a solicitat formal acceptarea în Uniunea Europeană (UE). De asemenea, era dornic să se alăture unui sistem de alianţe, care nu putea fi decât NATO. Deşi, în primul său mandat (1990-1992), Iliescu fusese dispus să lucreze îndeaproape cu o Rusie reformată, o asemenea cale se bucura de un sprijin redus la toate nivelurile. Ideea potrivit căreia Rusia era duşmanul naţional, care se cristalizase în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fusese întărită de experienţa comunistă. În orice caz, Guvernul Văcăroiu şi-a manifestat dorinţa de a coopera cu NATO prin semnarea Parteneriatului pentru Pace din 1994, un pas preliminar spre aderarea formală la această alianţă.

Consecinţele tuturor acestor acorduri de politică internă şi externă românească au fost extrem de vaste. Orientarea prooccidentală a făcut ca prezenţa PRM-ului şi a PUNR-ului în coaliţia de guvernare să fie incompatibilă cu integrarea într-o Europă democratică, iar guvernul a exclus PUNR-ul în 1996. Intrarea în UE şi în NATO a necesitat de asemenea din partea guvernului o înţelegere cu unul dintre viitorii săi parteneri – Ungaria –, iar negocierile lor au dus la semnarea unui Tratat de Prietenie şi Cooperare în septembrie 1996. Astfel, existau aşteptări că o soluţie acceptabilă pentru ambele părţi cu privire la statutul minorităţii maghiare din Transilvania era în sfârşit posibilă.

Cu toate acestea, nemulţumirile la adresa lui Ion Iliescu şi a PDSR-ului au crescut, deoarece se dovedeau incapabili să rezolve problemele de interes imediat pentru segmente largi de electorat. Economia dădea puţine semne de creştere susţinută, iar nivelul de trai pentru majoritatea populaţiei era scăzut ; corupţia era în floare, iar ideea că sistemul funcţiona doar în folosul celor favorizaţi era des întâlnită ; în plus, reţeaua socială din timpul regimului comunist fusese grav afectată. PDSR-ul însuşi căzuse pradă disidenţei, iar Iliescu părea incapabil să-şi conducă ferm partidul şi aliaţii. Numeroşi foşti susţinători considerau că preşedintele pierduse contactul cu realităţile existente şi că nu mai era apărătorul ferm al echităţii sociale pe care-l crezuseră cu doar câţiva ani mai devreme.

În acelaşi timp, Convenţia Democrată Română (CDR), succesoarea Convenţiei Democrate din România, devenea tot mai puternică şi mai unită. O coaliţie între PNŢCD, PNL şi câteva partide mai mici le-a dat speranţă celor care erau hotărâţi să-i înlocuiască pe foştii comunişti cu reformatori democraţi liberali care practic să apropie rapid ţara de un sistem parlamentar european. Candidatul Convenţiei la preşedinţie, la fel ca în 1992, a fost Emil Constantinescu (n. 1939), rector al Universităţii din Bucureşti din 1992, care se bucura de o binemeritată reputaţie pentru liberalismul său politic şi integritatea personală. Punându-şi mari speranţe într-o schimbare a soartei ţării, în al doilea tur de scrutin majoritatea alegătorilor (54,4%) l-au ales preşedinte şi au acordat CDR-ului aproximativ 30% din voturi pentru membrii Camerei Deputaţilor şi Senat. Prim-miniştrii Victor Ciorbea (n. 1954; prim-ministru, 1996-1998) şi Radu Vasile (1942-2013; prim-ministru, 1998-1999) făceau parte din principalul partid de coaliţie, PNŢCD.

În general, rezultatele guvernelor CDR în privinţa celor mai presante chestiuni interne au fost amestecate. Nu prea au reuşit să stopeze criza economică şi financiară tot mai profundă a ţării până în 1999, când Mugur Isărescu (n. 1949), guvernatorul Băncii Naţionale a României şi politician independent, a devenit prim-ministru, a redus rata inflaţiei şi a obţinut sprijinul FMI. Cu toate acestea, privatizarea industriilor şi a altor afaceri ca mijloc de stopare a irosirii fondurilor statului, de creare a unei economii de piaţă şi, astfel, de impresionare a instituţiilor financiare internaţionale a făcut progrese modeste. Corupţia a continuat în mare măsură nestingherită. Pe de altă parte, CDR a reuşit oarecum să le facă dreptate celor nedreptăţiţi de regimul comunist. A trecut prin parlament o serie de măsuri, culminând cu o lege în 1999 care desfiinţa gospodăriile, pădurile şi păşunile controlate de stat şi retroceda până la 50 de hectare foştilor proprietari. O altă formă de restituire pe care a susţinut-o a fost înapoierea către Biserica Greco-Catolică a unora dintre clădirile bisericeşti confiscate şi oferite Bisericii Ortodoxe Române în 1948, însă această problemă, precum şi cea a clădirilor şcolilor greco-catolice şi a altor proprietăţi, au rămas în discuţie între cele două Biserici.

De asemenea, CDR a înregistrat progrese în cultivarea unei apropieri a statului român de minoritatea maghiară. Fără îndoială, prezenţa UDMR-ului în coaliţia CDR impunea soluţionarea de urgenţă a problemelor minorităţilor. Guvernul Ciorbea a modificat legislaţia existentă pentru a îngădui folosirea limbii maghiare în şcolile cu un număr mare de elevi maghiari şi în tribunalele locale. Succesorul său a făcut un pas important în ceea ce priveşte solicitările maghiarilor de a avea o universitate separată şi, în 1998, a fost de acord cu înfiinţarea unei Universităţi multiculturale maghiaro-germane (Petőfi-Schiller) finanţate de stat1.

La fel ca predecesorii săi de dinainte şi de după 1989, Guvernul Ciorbea a acordat puţină atenţie celei de-a doua minorităţi din România, după cea maghiară – ţiganii sau, cum erau cunoscuţi acum, romii. Cercetările efectuate în 1992 sugerau că numărul celor care se identificau drept romi se ridica la 536.000, însă alte estimări îi situau la 1 milion, adică 4,3% din populaţia ţării. În orice caz, în ciuda unei anumite integrări în comunitatea majoritară, mulţi au continuat să prefere periferia. După 1989, anumite elemente din rândul romilor şi-au propus să-şi organizeze politic comunitatea pentru a profita de numărul lor tot mai mare şi au promovat sentimentul etnic prin intensificarea educaţiei şi a activităţii ştiinţifice. Consecinţa acestor măsuri sugera o eventuală integrare în societatea mare, dar, pentru unii lideri romi, costul pe