în Europa. Atât Iliescu, cât şi Năstase erau convinşi că viitorul ţării depindea de stabilirea unei relaţii de cooperare reciproc benefice cu NATO şi Uniunea Europeană. Într-un fel, cei doi au continuat politica externă a lui Emil Constantinescu. Urmărirea acestui obiectiv vital a modelat în mare măsură politicile adoptate de PSD. A determinat partidul să susţină schimbări majore în Constituţia din 2003, pentru a pune legea fundamentală a ţării în acord cu legislaţia europeană. Aşadar, acceptarea în NATO şi în UE a constituit un stimulent puternic pentru schimbare, pentru o ţară mai europeană. În afacerile externe, a sprijinit întru totul Statele Unite după 11 septembrie 2001 şi, pe măsură ce Statele Unite s-au implicat în războaiele din Irak şi Afghanistan, valoarea strategică a României a crescut. Disponibilitatea sa de a asigura baze militare şi trupe a grăbit aderarea la NATO, iar în 29 martie 2004 România a devenit formal membru al alianţei. În acelaşi timp, prim-ministrul Năstase a continuat negocierile pentru integrarea în Uniunea Europeană, pe care majoritatea politicienilor au susţinut-o. Procesul începuse cu semnarea de către România a unui acord de asociere cu Uniunea Europeană în 1993, iar în decembrie 1999 Consiliul Europei hotărâse să înceapă negocierile formale cu România în vederea aderării la UE. În cursul negocierilor complexe care au urmat între 2000 şi 2004, au fost soluţionate numeroase probleme. Însă paşii finali în atingerea acestui obiectiv îndelung urmărit au fost făcuţi de alt guvern, deoarece Năstase şi-a pierdut popularitatea din cauza politicilor economice care au cauzat numeroase greutăţi şi a unui grad de corupţie care ajungea până la nivelul cabinetului.

O nouă coaliţie politică, Alianţa Dreptate şi Adevăr, alcătuită din Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Democrat (PD), de centru-stânga, condusă de Traian Băsescu (n. 1951), primar al Bucureştiului din 2000 până în 2004, a ajuns la putere în urma alegerilor naţionale din noiembrie 2004. Băsescu a câştigat mandatul de preşedinte în al doilea tur, cu 51% din voturi, iar Alianţa a obţinut suficiente mandate în parlament încât să poată forma un guvern cu ajutorul unor partide mai mici. Noua administraţie, cu Călin Popescu-Tăriceanu (n. 1952), preşedintele PNL-ului, în funcţia de prim-ministru, a făcut din integrarea în UE principala sa misiune. Guvernul a semnat Tratatul formal de Aderare la 25 aprilie 2005, iar în următorul an şi jumătate a negociat cu Comisia Europeană de la Bruxelles pentru a pune instituţiile şi procedurile româneşti în deplin acord cu standardele Uniunii Europene. Integrarea mult-aşteptată a avut loc la 1 ianuarie 2007.

Probabil că această dată poate fi considerată sfârşitul perioadei de tranziţie postcomunistă. România avea din nou legături politice şi economice formale cu Europa, aşa cum se întâmplase în deceniile interbelice şi mai înainte. Din punct de vedere spiritual, pentru majoritatea românilor educaţi, această legătură nu fusese niciodată întreruptă. Acum fusese reafirmată. O perspectivă istorică mai îndelungată va sugera ce efecte de durată a avut experienţa comunistă pentru viziunea asupra lumii a românilor şi cât de substanţială va fi noua îmbrăţişare a Europei.

Merită să notăm, la sfârşitul acestei explorări extinse a României între Est şi Vest, că răsturnarea regimului Ceauşescu nu a pus capăt dezbaterii cu privire la identitate şi la modelele de dezvoltare. Într-adevăr, continuitatea discursului este frapantă, deoarece s-a învârtit în jurul aceloraşi două noţiuni aparent contradictorii – integrarea în Europa şi naţiunea etnică. De o parte au stat naţionaliştii, care, după cum am văzut, s-au agăţat de imaginea unei Românii tradiţionale pentru românii ghidaţi de virtuţile unei existenţe mai simple, de dinaintea modernizării, iar de cealaltă parte s-au aflat cei care au rămas încredinţaţi că viitorul ţării nu putea fi decât în cadrul unei Europe democratice şi pluraliste. Au mai fost şi cei care au admirat Occidentul, dar care au ezitat să facă parte dintr-o Europă ce ignora, după părerea lor, individualitatea naţiunilor etnice. Această dezbatere după 1989 nu este deloc neobişnuită. Datează de multă vreme şi a jucat un rol esenţial în întemeierea României moderne. Dacă istoria ultimelor două secole ne învaţă ceva, atunci cel mai probabil controversa legată de cine sunt românii şi cum ar trebui să-şi făurească ei destinul nu se va fi încheiat nici după integrarea în Uniunea Europeană.

 

 

1. Proiect care nu a fost însă concretizat (n.ed.).

Lecturi suplimentare Istorie generală

Achim, Viorel, Ţiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.

Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ed. a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.

Boia, Lucian, România, ţară de frontieră a Europei, ed. a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.

Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, ed. a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011.

Brădăţan, Costică, O introducere la istoria filosofiei româneşti în secolul XX, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000.

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), Editura Semne, Bucureşti, 2003.

Cliveti, Gheorghe, Liberalismul românesc: Eseu istoriografic, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi, 1996.

Hitchins, Keith, Mit şi realitate în istoriografia românească, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

Hitchins, Keith, The Identity of Romania, 2nd ed., Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2009.

Ianoşi, Ion, O istorie a filosofiei româneşti, Editura „Biblioteca Apostrof”, Cluj-Napoca, 1996.

Lemny, Ştefan, Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.

Lovinescu, Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, 3 vol., Editura Ancora, Bucureşti, 1924-1925.