şi restul ierarhiei comuniste era imensă. Comitetul Politic Executiv, spre exemplu, crea impresia unei adunări de marionete al căror unic rol era de a aplauda şi de a aproba deciziile dictatorului. În acest context, trebuie remarcat faptul că debutul revoluţiei s-a produs la Timişoara, exact în zilele în care Ceauşescu se afla într-o vizită în Iran. Lipsa autorităţii supreme din ţară a făcut mult mai uşoară ridicarea maselor în numele redobândirii acelei libertăţi mult visate. Amploarea evenimentelor de la Timişoara, datorită cărora mulţi alţi locuitori ai României au văzut că sunt şi alţii care gândesc asemenea lor şi au curajul de a refuza supunerea necondiţionată, a uşurat extinderea la nivel naţional a acţiunilor de protest, urmându-se lozinca bine cunoscută Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara. Revenit de urgenţă la Bucureşti, Ceauşescu a convocat un mare miting popular, ce s-a transformat într-un veritabil butoi cu pulbere căruia îi lipsea o singură scânteie. Şi aceasta a venit din partea unui mic grup, ale cărui acţiuni au determinat explozia mulţimii şi fuga precipitată a dictatorului. Însă chiar şi fugărit, simpla lui prezenţă era o ameninţare, aşa că, după ce a fost capturat, s-a luat măsura eliminării sale fizice, în urma unui proces extrem de sumar. O dată cu el a fost împuşcată şi Elena Ceauşescu, deoarece, în ultimul timp, dictatura devenise de fapt bicefală şi trebuia ca ambele capete să dispară, pentru că simpla lor prezenţă putea avea efecte greu de controlat pentru noua conducere a ţării.

Peste o mie de oameni au fost ucişi în revoluţia română fără ca autorii să fie descoperiţi. Până în 22 decembrie, situaţia s-a caracterizat printr-o anume confuzie. Puţini dintre cei descoperiţi că au tras susţin că nu au făcut decât să execute nişte ordine, iar cei care au dat respectivele ordine susţin că nu s-au referit, de fapt, la eliminarea fizică a manifestanţilor. S-a creat astfel o fragmentare a acţiunilor de ucidere, încât nimeni să nu aibă întreaga responsabilitate a crimelor, de la ordin, până la execuţie.

Acelaşi lucru s-a întâmplat în nenumărate alte cazuri, la scară mai mare sau mai mică. Stanley Milgram aminteşte că până şi lui Eichman i se făcea rău atunci când vizita lagărele de exterminare. Dar de fiecare dată el se întorcea la masa de lucru şi continua să pritocească hârtiile ce conţineau planuri ale unor noi acţiuni de ucideri în masă. În acelaşi timp, gardianul care arunca pastilele de Cyclon-B în camerele de gazare îşi justifica acţiunile pe baza faptului că nu făcea altceva decât să se supună ordinelor. În acest mod, invocându-se şi anumite distorsiuni în transmiterea ordinelor sau în recepţionarea lor, responsabilităţile se restrângeau, iar persoana care ar fi trebuit să urmărească actul criminal de la un capăt la altul şi să răspundă atât pentru îndeplinirea lui, cât şi pentru consecinţe, nu mai exista.

În regimurile totalitare trebuie anihilată până şi impresia că ar putea exista, în strucţurile superioare, persoane care să poată fi făcute responsabile de vreo acţiune cu consecinţe negative asupra populaţiei. Serviciile specializate în dezinformare au, printre altele, şi misiunea de a susţine zvonul că, deşi s-ar putea să existe unele aspecte negative, cu siguranţă şeful regimului nu le cunoaşte. Deoarece dacă le-ar cunoaşte, ar lua imediat măsuri, continuă argumentaţia zvonului. De fapt, conducătorii regimurilor totalitare sunt extrem de bine informaţi, chiar despre situaţii care scapă atenţiei cetăţeanului de rând. Astfel se şi explică menţinerea lor la putere dincolo de orice raţiune.

Starea de confuzie creată în timpul revoluţiei române, deruta şi nevoia de a găsi cât mai repede o autoritate care să o înlocuiască pe cea veche, pentru a reordona sistemul social şi pentru a restrânge haosul, zvonurile despre terorişti şi despre tragedii iminente, toate la un loc au sporit starea de tensiune şi au inhibat raţiunea, determinând oameni, altfel obişnuiţi, să îşi ucidă semenii. Straniu este faptul că, deşi autoritatea supremă din România a fost înlăturată de la putere pe 22 decembrie, totuşi marea majoritate a victimelor s-a înregistrat după această dată. Nu s-a oferit o explicaţie oficială coerentă care să motiveze această ciudăţenie. Există doar părerea neoficială că numărul mare de morţi, de care era făcut responsabil fostul dictator, a avut rolul de a legitima rapid, în faţa întregii lumi, noul regim de la Bucureşti.

Revoluţia română reprezintă un material faptic de excepţie pentru identificarea nenumăratelor tehnici de manipulare ce au funcţionat perfect, începând cu războiul radioelectronic şi sfârşind cu rolul decisiv al televiziunii în magnetizarea maselor. Singurul lucru care lipseşte, după şase ani, este identificarea oficială, clară, a celor care au imaginat şi pus în funcţiune tot acest mecanism. Însă chiar menţinerea unei permanente încordări reprezintă o tactică menită să vulnerabilizeze individul şi să-l facă mult mai uşor de manipulat.

Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere faţă de autorităţi sau, dimpotrivă, să declanşeze revolte puternice, alte exemple de manipulări medii pot fi şi cele prin care se urmăreşte dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, în vederea încurajării spiritului agresiv.

După cum s-a precizat anterior, aceste tehnici pot intra în categoria manipulărilor medii, datorită faptului că, deşi sunt relativ simple, efectele lor depăşesc orice aşteptări.

În principal, tehnicile de dezumanizare a inamicului se utilizează pentru a face posibilă exterminarea acestuia fără ezitări şi fără remuşcări din partea executanţilor, majoritatea proveniţi dintre oamenii obişnuiţi.

Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este curăţarea imaginii inamicului de orice trăsătură umană, prezentarea lui drept un monstru nedemn şi periculos pentru specia umană, identificarea lui prin porecle sau prin orice alte denumiri care nu trebuie să mai păstreze nici o conotaţie omenească. La nevoie, însuşi sensul cuvintelor este pervertit pentru a nu lăsa vreo fisură prin care viitorii agresori să sesizeze că, de fapt, inamicii le sunt semeni întru raţiune. La modul concret, metodele utilizate în propaganda de dezumanizare a inamicului constau în impunerea prin mass-media a unor caricaturi oribile, a unor sloganuri agresive, a unor materiale de presă falsificate, în care inamicii sunt prezentaţi drept nişte troglodiţi violenţi şi periculoşi.

Psihologul Elliot Aronsor povesteşte o întâmplare elocventă în ceea ce priveşte efectele acestei propagande. Cu mai mulţi ani în urmă, a angajat un zugrav