arii mai întinse decât Imperiul Roman şi a unui număr mare de popoare supuse. Înainte de 1500, lumea islamică devansase Europa din punct de vedere cultural şi tehnologic timp de secole. Oraşele lor erau mari, bine luminate şi aveau canalizare, iar în unele dintre ele erau universităţi, biblioteci şi moschei splendide, în matematică, cartografie, medicină şi în multe alte domenii ale ştiinţei şi industriei – cum ar fi morăritul, turnarea de tunuri, farurile şi creşterea cailor – musulmanii se bucurau de un avans. Sistemul otoman de recrutare a viitorilor ieniceri din rândul tinerilor creştini din Balcani produsese un corp militar dedicat şi uniform. Toleranţa faţă de alte rase a adus mulţi greci, evrei şi alţi nemusulmani talentaţi în serviciul sultanului - un maghiar a fost responsabilul cu tunurile în asediul lui Mehmet asupra Constantinopolului. Sub un lider de succes ca Suleiman Magnificul, o puternică birocraţie controla 40 de milioane de supuşi, aceasta în timp ce Spania avea cinci milioane de locuitori, iar Anglia doar două milioane şi jumătate. Constantinopolul, în perioada sa de înflorire, era mai mare decât oricare alt oraş european, având peste jumătate de milion de locuitori în 1600.

Totuşi, turcii otomani aveau să se clatine şi ei, să se întoarcă înspre sine şi să rateze astfel şansa de a domina lumea, deşi acest lucru a devenit evident abia la un secol după declinul izbitor de asemănător al dinastiei Ming. Într-o anumită măsură, se poate spune că acest proces era urmarea firească a succeselor anterioare ale turcilor. Oricât de bine administrată ar fi fost, armata otomană, deşi era capabilă să menţină întinsele frontiere ale imperiului, cu greu ar fi putut să le lărgească însă fără enorme costuri umane şi financiare. Iar imperialismul otoman, spre deosebire de cel spaniol, olandez şi englez mai târziu, nu era capabil să aducă mari beneficii economice. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea imperiul dădea deja semne de supraextindere strategică, având o armată numeroasă staţionată în Europa Centrală, o flotă costisitoare în Mediterana, trupe angajate în operaţiuni în nordul Africii, Marea Egee, Cipru şi Marea Roşie, iar în Crimeea era nevoie de întăriri pentru a ţine piept puterii ruseşti în expansiune. Nici măcar Orientul Apropiat nu mai era o zonă liniştită, din cauza unei rupturi religioase dezastruoase apărute atunci când ramura şiită cu baza în Irak şi apoi în Persia a pus în discuţie practicile şi învăţăturile sunnite dominante. Uneori situaţia nu diferea cu mult de frământările religioase contemporane din Germania, iar sultanul nu şi-a putut menţine supremaţia decât strivind disidenţa şiită. Oricum, dincolo de graniţă, regatul şiit al Persiei sub domnia lui Abbas cel Mare era pregătit să se alieze cu statele europene împotriva otomanilor, aşa cum şi Franţa cooperase cu turcii „păgâni” împotriva Sfântului Imperiu Roman. Cu această mulţime de adversari, Imperiul Otoman ar fi avut nevoie de administrare remarcabilă pentru a-şi menţine creşterea, dar după 1566 au domnit succesiv 13 sultani incompetenţi.

Inamicii externi şi neajunsurile personale nu oferă însă întreaga explicaţie. Sistemul a întreg, ca şi cel al Chinei dinastiei Ming, suferea din ce în ce mai mult de câteva dintre defectele centralizării, despotismului şi ortodoxiei severe în atitudinea sa faţă de iniţiativă, disidenţă şi comerţ. Un sultan incompetent putea paraliza Imperiul Otoman într-un mod în care un papă sau un împărat al Sfântului Imperiu Roman nu ar fi putut-o face cu toată Europa. Fără directive clare venite de sus, arterele birocraţiei s-au înfundat, preferând conservatorismul în locul schimbării şi sufocând inovaţiile. Absenţa expansiunii teritoriale şi a prăzilor după 1550, corelată cu uriaşa creştere a preţurilor, i-a determinat pe ienicerii nemulţumiţi să treacă la jaful intern. Negustorii şi întreprinzătorii (dintre care aproape toţi erau străini), care înainte fuseseră încurajaţi, s-au trezit acum că trebuie să plătească taxe impredictibile şi că li se confiscă proprietatea. Taxele tot mai mari au ruinat comerţul şi au depopulat oraşele. Poate că cei mai afectaţi au fost ţăranii, deoarece pământurile şi bunurile lor erau prădate de soldaţi. Pe măsură ce situaţia s-a deteriorat, oficialităţile civile s-au orientat şi ele către jaf, cerând mită şi confiscând bunuri. Costurile războaielor şi pierderea comerţului asiatic în timpul conflictelor cu Persia au intensificat căutarea disperată de către autorităţi a unor noi venituri, lucru care a oferit, la rândul său, puteri mai mari colectorilor de taxe lipsiţi de scrupule[12].

Dar mai ales reacţia violentă la provocarea religioasă şiită a reflectat şi a anticipat o înăsprire a atitudinilor oficiale faţă de toate formele de gândire liberă. Tiparul a fost interzis deoarece putea răspândi opinii periculoase. Noţiunile economice au rămas primitive: importurile mărfurilor occidentale erau dorite, dar exporturile erau interzise; breslele erau susţinute în eforturile lor de a controla inovaţiile şi apariţia producătorilor „capitalişti”; criticile religioase împotriva comercianţilor s-au intensificat. Dispreţuind ideile şi practicile europene, turcii au refuzat să adopte metode mai noi pentru controlul epidemiilor şi, în consecinţă, populaţiile lor au suferit mai mult de pe urma epidemiilor grave. Într-un acces cu totul uimitor de obscurantism, o trupă de ieniceri a distrus un observator al statului în 1580, pretinzând că acesta provoca o epidemie[13]. Forţele armate deveniseră, într-adevăr, un bastion al conservatorismului. Deşi vedeau, uneori chiar pe pielea lor, că forţele europene au arme mai noi, ienicerii nu s-au grăbit să se modernizeze. Tunurile lor voluminoase nu au fost înlocuite de tunurile mai uşoare din fontă. După înfrângerea de la Lepanto, ei nu au construit vase mai mari, în stil european. În sud, flotelor musulmane pur şi simplu li se ordona să rămână în apele mai liniştite ale Mării Roşii şi ale Golfului Persic, evitând astfel nevoia de a construi nave capabile să navigheze pe ocean, după modelul portughez. Poate că există motive tehnice care pot explica aceasta, dar conservatorismul cultural şi tehnologic a jucat, de asemenea, un rol (prin contrast, corsarii berberi au adoptat foarte rapid modelul fregatei pentru vasele lor de război).

Remarcile anterioare despre conservatorism sunt cel puţin la fel de valabile şi în ceea ce priveşte Imperiul Mogul. În ciuda dimensiunii mari a imperiului în momentul său de apogeu şi a geniului militar al câtorva dintre împăraţii săi, în ciuda strălucirii curţilor sale şi a măiestriei cu care erau lucrate produsele sale de lux, în ciuda chiar şi a unei sofisticate reţele bancare şi de credit, sistemul era slab în însuşi fundamentul său. O elită musulmană cuceritoare conducea o mare masă de ţărani năpăstuiţi de sărăcie care erau în majoritate adepţi ai hinduismului. În oraşe exista un număr considerabil de negustori, pieţe agitate, iar familiile hinduse ce făceau afaceri aveau faţă de manufactură, comerţ şi credite o atitudine care le-ar fi transformat în