mutată şi ea. Însă, fără încurajare oficială, negustorii şi alţi întreprinzători nu puteau prospera, şi chiar şi cei care acumulaseră capital aveau tendinţa de a-l cheltui pe proprietăţi funciare şi educaţie, mai degrabă decât să îl investească în dezvoltarea protoindustrială. În mod similar, interzicerea comerţului maritim şi a pescuitului a îndepărtat alt stimul potenţial pentru o creştere economică susţinută. Un asemenea comerţ exterior, cum a fost cel practicat cu portughezii şi olandezii în următoarele secole, viza produsele de lux şi (cu toate că existau fără îndoială multe evaziuni) era controlat de autorităţi.

În consecinţă, China dinastiei Ming a fost un teritoriu mult mai puţin întreprinzător şi viguros decât fusese sub dinastia Sung în urmă cu patru secole. Tehnicile agricole au fost îmbunătăţite în perioada Ming, fără dubiu, însă după un timp nici măcar creşterea intensivă a animalelor şi utilizarea terenurilor marginale nu au mai putut ţine pasul cu explozia populaţiei, care a rămas să fie ţinută sub control doar de instrumentele malthusiene ale epidemiilor, inundaţiilor şi războiului, toate fiind foarte dificil de controlat. Nici măcar înlocuirea dinastiei Ming de mult mai viguroasa dinastie Manchu după 1644 nu a putut opri relativul declin constant.

Un ultim detaliu poate rezuma această istorie. În 1736 – când atelierele metalurgice ale lui Abraham Darby începeau să înflorească la Coalbrookdale – furnalele şi cuptoarele cu cocs din Henan şi Hebei erau complet abandonate. Ele fuseseră importante înainte de debarcarea lui William Cuceritorul la Hastings. Aveau să-şi reînceapă producţia abia în secolul XX.

Lumea musulmană

Chiar şi primii navigatori europeni care au vizitat China la începutul secolului al XVI-lea, deşi impresionaţi de mărimea, populaţia şi bogăţiile ei, puteau observa că aceasta era o ţară care se întorsese către sine. Această remarcă nu putea fi făcută, cu siguranţă, despre Imperiul Otoman, care era atunci în etapele de mijloc ale expansiunii sale şi care, fiind mai aproape, era cu atât mai ameninţător pentru creştinătate. Privind dintr-o perspectivă istorică şi geografică mai largă, ar fi corect să spunem că statele musulmane au fost de fapt cele care reprezentau forţele de expansiune cele mai rapide în afacerile internaţionale în secolul al XVI-lea. Nu erau doar turcii otomani, care înaintau către vest, ci şi dinastia Sefevidă din Persia se bucura de o revenire a puterii, prosperităţii şi înaltei culturi, în special sub domniile lui Ismail I (1502–1524) şi Abbas I (1587–1629); un lanţ de hanate musulmane puternice controlau încă vechiul drum al mătăsii, via Kaşgar şi Turfan, către China; în Africa de Vest exista, de asemenea, un lanţ de state musulmane, cum ar fi Bornu, Sokoto şi Timbuktu; imperiul hindu din Java era cucerit de forţele musulmane la începutul secolului al XVI-lea, iar regele Kabulului, Babur, intra în India pe drumul dinspre nord-vest al cuceritorilor, instituind Imperiul Mogul în 1526. Deşi controlul asupra Indiei a fost instabil la început, el a fost consolidat cu succes de nepotul lui Babur, Akbar (1556–1605), care a creat un imperiu nord-indian ce se întindea de la Balucistan în vest până la Bengal în est. Pe parcursul secolului al XVII-lea, succesorii lui Akbar au înaintat şi mai mult spre sud, în defavoarea maraţilor hinduşi, vin aceeaşi perioadă în care olandezii, britanicii şi francezii pătrundeau în peninsula indiană dinspre mare, desigur, într-o formă mult mai puţin substanţială. Acestor semne seculare ale expansiunii musulmanilor trebuie să li se adauge şi creşterea accentuată a numărului de credincioşi în Africa şi în Indii, în comparaţie cu care prozelitismul misiunilor creştine pălea.

Dar cea mai mare provocare musulmană pentru Europa la începutul modernităţii o constituiau, desigur, turcii otomani sau, mai degrabă, formidabila lor armată, înzestrată cu cea mai bună tehnică de asediu a epocii. Deja la începutul secolului al XVI-lea, teritoriul lor se întindea din Crimeea (unde cuceriseră centrele comerciale genoveze) până la Marea Egee (unde dezmembrau imperiul veneţian) şi Levant. În 1516, armatele otomane au cucerit Damascul, iar în anul următor au intrat în Egipt, zdrobind forţele mamelucilor prin utilizarea tunurilor turceşti. După ce au închis astfel drumul mirodeniilor dinspre Indii, s-au deplasat spre sud pe cursul Nilului şi au ajuns, prin Marea Roşie, în Oceanul Indian, unde au contracarat incursiunile portugheze. Dacă acest fapt i-a perturbat pe navigatorii iberici, n-a fost nimic pe lângă groaza pe care armatele turceşti au semănat-o în rândul prinţilor şi popoarelor din Europa Estică şi Sudică. Turcii deţineau deja Bulgaria şi Serbia şi aveau influenţa predominantă în Valahia şi în jurul Mării Negre. Urmând expansiunii sudice împotriva Egiptului şi a Arabiei, sub Suleiman Magnificul (1520–1566) au început din nou presiunile asupra Europei. Ungaria, cel mai mare bastion estic al creştinătăţii în acea vreme, nu a mai putut rezista armatelor otomane superioare şi a fost înfrântă după bătălia de la Mohács din 1526, an în care – coincidenţă – Babur câştiga victoria de la Pânipat, prin care instituia Imperiul Mogul. Oare întreaga Europă urma să aibă în curând aceeaşi soartă ca şi nordul Indiei? La 1529, când turcii asediau Viena, acest lucru trebuie să le fi părut unora o posibilitate reală. În realitate, Sfântul Imperiu Roman şi linia stabilită atunci în nordul Ungariei s-au păstrat, însă după aceasta turcii au reprezentat un pericol constant şi au exercitat o presiune militară care nu a putut fi niciodată ignorată în totalitate. Turcii au asediat din nou Viena chiar în 1683[10].

În multe privinţe, expansiunea puterii navale otomane a fost aproape la fel de alarmantă. Ca şi Kublai Han în China, turcii au dezvoltat o flotă doar pentru a slăbi o fortăreaţă inamică înconjurată de ape, în acest caz Constantinopolul, împotriva căruia sultanul Mehmet a instituit o blocadă cu mari galere şi sute de vase mai mici, care să ajute la asaltul din 1453. După aceasta, flote formidabile de galere au fost folosite în operaţiunile din Marea Neagră, în campania din sud spre Siria şi Egipt şi într-o întreagă serie de ciocniri cu Veneţia pentru controlul insulelor egeene, al Rodosului, Cretei şi Ciprului. Câteva decenii la începutul secolului al XVI-lea, puterea navală turcească a fost ţinută la distanţă de flotele veneţiană, genoveză şi habsburgică, dar la mijlocul secolului forţele navale musulmane erau deja active de-a lungul întregii coaste nord-africane, atacând porturi din Italia, Spania şi insulele Baleare. Au reuşit să cucerească Ciprul în anii 1570–1571, înainte de a fi înfrânte în bătălia de la Lepanto[11].

Imperiul Otoman a fost, desigur, mult mai mult decât o maşinărie militară. O elită de cuceritori (ca şi manciurienii în China), otomanii impuseseră o unitate de limbă, cultură şi credinţă oficiale asupra unei