secole mai târziu! Tot chinezii au fost, probabil, cei care au inventat praful de puşcă, iar tunurile au fost folosite de dinastia Ming pentru a-i înlătura pe mongoli la sfârşitul secolului al XIV-lea[6].

Având în vedere evidenţa avansului cultural şi tehnologic al chinezilor, nu este surprinzător să aflăm că ei se orientaseră spre explorare şi comerţ peste mări. Busola magnetică a fost altă invenţie chinezească, iar unele dintre vasele lor erau la fel de mari ca galerele spaniole de mai târziu. Comerţul cu Indiile şi insulele din Pacific era potenţial la fel de profitabil ca şi cel de pe rutele caravanelor. Războiul naval fusese practicat pe fluviul Yangtze cu multe decenii înainte (pentru a înfrânge vasele dinastiei Sung în anii 1260, Kublai Han a fost nevoit să îşi construiască propria mare flotă de nave de luptă echipate cu maşini de aruncat proiectile), iar comerţul cu grâne de-a lungul coastei era înfloritor la începutul secolului al XIV-lea. În 1420, flota dinastiei Ming număra, conform documentelor, 1.530 de vase de luptă, incluzând 400 de mari fortăreţe plutitoare şi 250 de vase concepute pentru călătorii la distanţe mari. O asemenea forţă eclipsa, dar nu includea numeroasele vase administrate privat care erau deja angajate în comerţul cu Coreea, Japonia, Asia de Sud-Est şi chiar estul Africii. Statul chinez obţinea venituri de pe urma acestui comerţ maritim, căutând să îl impoziteze.

Cele mai faimoase dintre expediţiile oficiale peste mări au fost cele şapte lungi călătorii ale amiralului Cheng Ho, întreprinse între anii 1405 şi 1433. Fiind compuse uneori din sute de vase şi zeci de mii de oameni, aceste flote au vizitat porturi de la Malacca şi Ceylon până la intrarea în Marea Roşie şi Zanzibar. Le-au oferit, pe de o parte, daruri liderilor locali deferenţi, pe de altă parte, i-au obligat pe recalcitranţi să recunoască autoritatea Pekinului. Un vas s-a întors cu girafe din estul Africii pentru a-l amuza pe împăratul chinez; altul a adus un lider ceylonez care fusese suficient de nechibzuit încât să nu recunoască supremaţia Fiului Cerului. (Merită menţionat totuşi că, spre deosebire de portughezi, olandezi şi alţi invadatori europeni ai Oceanului Indian, chinezii se pare că nu au comis niciodată jafuri sau omoruri.) Din ce ne pot spune istoricii şi arheologii despre mărimea, puterea şi navigabilitatea flotei lui Cheng Ho – câteva dintre cele mai mari vase par să fi avut în jur de 122 de metri lungime şi peste 1500 de tone –, aceasta ar fi fost capabilă să navigheze cu uşurinţă în jurul Africii şi să „descopere” Portugalia cu mai multe decenii înainte ca expediţiile lui Henric Navigatorul să înceapă să exploreze în mod serios teritoriile la sud de Ceuta[7].

Însă expediţia chineză din 1433 a fost ultima din această serie, căci trei ani mai târziu un edict imperial a interzis construirea de vase maritime; mai târziu, alt ordin a interzis existenţa corăbiilor cu mai mult de două catarge. Personalul naval a trebuit să se angajeze de atunci pe vasele mai mici de pe Marele Canal. Marile nave de război ale lui Cheng Ho au fost andocate şi lăsate să putrezească. În ciuda tuturor oportunităţilor care îi făceau cu ochiul de peste mări, China hotărâse să întoarcă spatele lumii.

Această decizie a avut, cu siguranţă, o motivaţie strategică întemeiată. Frontierele nordice ale imperiului erau din nou ameninţate de mongoli şi poate a părut prudent ca resursele militare să fie concentrate în această arie mai vulnerabilă. În aceste circumstanţe, o flotă mare era un lux şi, în plus, tentativa chineză de expansiune spre sud în Annam (Vietnam) se dovedea nefructuoasă şi costisitoare. Şi totuşi, acest raţionament destul de valid pare să nu fi fost reconsiderat mai târziu, când dezavantajele reducerii flotei au devenit evidente. După aproximativ un secol, regiunea de coastă a Chinei şi chiar unele oraşe de pe Yangtze erau atacate de piraţi japonezi, însă nu a existat un demers serios de reconstrucţie a flotei imperiale. Nici măcar apariţiile repetate ale navelor portugheze în largul coastelor chineze nu au forţat o reconsiderare[8]. Apărarea pe uscat era suficientă, gândeau mandarinii, de vreme ce supuşilor chinezi li se interzisese în întregime comerţul maritim.

În afară de costuri şi alte contrastimulente implicate, un element-cheie în retragerea Chinei l-a reprezentat profundul conservatorism al birocraţiei confucianiste[9], un conservatorism întărit în perioada Ming de resentimentul faţă de schimbările pe care le impuseră mongolii. În această atmosferă de „Restauraţie”, autorităţile au fost preocupate să păstreze şi să recupereze trecutul, nu să creeze un viitor mai luminos, bazat pe comerţul şi expansiunea peste mări. Conform codului confucian, războiul în sine este o activitate deplorabilă, iar forţele armate sunt necesare doar de frica atacurilor barbarilor ori a revoltelor interne. Antipatia mandarinilor faţă de armată (şi flotă) era însoţită de suspiciunea faţă de negustori. Acumularea capitalului privat, practica de a cumpăra ieftin şi a vinde scump, ostentaţia negustorilor nouveau riches ofensau elita savantă a birocraţilor – aproape la fel de mult pe cât stârneau resentimente maselor muncitoare. Deşi nu au dorit să stopeze întreaga economie de piaţă, mandarinii au intervenit adesea împotriva anumitor comercianţi, confiscându-le proprietăţile şi interzicându-le să mai facă afaceri. Comerţul exterior în care erau implicaţi supuşi chinezi trebuie să fi părut cu atât mai dubios în ochii mandarinilor, pentru simplul motiv că scăpa şi mai mult controlului lor.

Această aversiune faţă de comerţ şi faţă de capitalul privat nu intră în conflict cu enormele realizări tehnologice menţionate mai sus. Reconstruirea de către dinastia Ming a Marelui Zid şi dezvoltarea sistemului de canale, a metalurgiei şi a flotei imperiale au fost în folosul statului, deoarece birocraţia l-a sfătuit pe împărat că ele erau necesare. Dar, la fel cum aceste proiecte au putut fi demarate, tot astfel puteau fi şi neglijate. Canalele au fost lăsate în paragină, armata a fost lipsită periodic de echipament nou, ceasurile astronomice (construite pe la 1090) au fost neglijate, iar articolele din fier au intrat treptat în desuetudine. Aceştia nu erau singurii factori de descurajare a creşterii economice. Tiparul a fost restricţionat la lucrările savante şi nu a fost folosit pentru diseminarea la scară largă a cunoştinţelor practice, ca să nu mai vorbim de critica socială. Utilizarea banilor de hârtie a fost întreruptă. Oraşelor chinezeşti nu le-a fost niciodată permisă autonomia celor din Vest. Nu existau târgoveţi chinezi, cu tot ce implică acest termen, iar când locaţia curţii imperiale chineze era schimbată, capitala trebuia să fie