În anul 1500, data aleasă de numeroşi cercetători pentru a marca diviziunea dintre timpurile moderne şi cele premoderne[3], nu era nici pe departe evident pentru locuitorii Europei că acest continent avea să-şi impună dominaţia asupra unei mari părţi din restul planetei. Cunoştinţele pe care le aveau ei despre marile civilizaţii ale Orientului erau fragmentare şi mult prea adesea eronate, bazate pe povestiri ale călătorilor. Totuşi, imaginea larg răspândită a unor mari imperii orientale posedând bogăţii fabuloase şi armate imense era destul de exactă şi la primul contact aceste societăţi trebuie să fi părut mult mai favorabil înzestrate decât popoarele şi statele din Europa Apuseană. Într-adevăr, în comparaţie cu aceste mari centre culturale şi economice, slăbiciunile relative ale Europei păreau mult mai evidente decât atuurile sale. Pentru început, nu era nici cea mai fertilă, nici cea mai dens populată regiune a lumii. India şi China o depăşeau sub fiecare aspect. Geopolitic, „continentul” european avea o formă improprie – mărginit de gheţuri şi de ape la nord şi vest, deschis la frecvente invazii terestre dinspre est şi vulnerabil la învăluiri strategice în sud. La 1500 şi o perioadă îndelungată înainte şi după acest moment, acestea nu erau nişte consideraţii abstracte. Doar cu opt ani înainte, Granada, ultima regiune musulmană din Spania, cedase în faţa armatelor lui Ferdinand şi ale Isabelei, dar acest lucru a însemnat doar sfârşitul unei campanii regionale, nu al luptei cu mult mai ample dintre creştinătate şi forţele Profetului. În mare parte a lumii vestice încă persista şocul căderii Constantinopolului în 1453, un eveniment care părea cu atât mai pregnant cu cât nu a marcat nici pe departe limita înaintării turcilor otomani. Până la sfârşitul secolului, ei cuceriseră Grecia şi Insulele Ionice, Bosnia, Albania şi o mare parte din restul Balcanilor, iar ceea ce era mai rău abia urma să vină în anii 1520, când formidabilele lor armate de ieniceri aveau să ajungă aproape de Budapesta şi Viena. În sud, unde galerele otomane prădau porturile italiene, papii au început să se teamă că Roma va avea în curând aceeaşi soartă ca şi Constantinopolul[4].

În timp ce aceste ameninţări păreau să facă parte dintr-o mare strategie coerentă coordonată de sultanul Mehmet al II-lea şi succesorii săi, răspunsul europenilor a fost incoerent şi necoordonat. Spre deosebire de Imperiul Otoman şi de cel chinez sau de regimul pe care mogulii erau pe cale să îl impună curând în India, niciodată nu a existat o Europă unită, în care toţi să recunoască un singur lider secular sau religios. În schimb Europa era un talmeş-balmeş de mici regate, principate, mărci şi oraşe-state. Câteva monarhii mai puternice se consolidau în vest, în special Spania, Franţa şi Anglia, dar niciuna nu avea să fie lipsită de tensiuni interne şi toate le considerau pe celelalte ca rivale mai degrabă decât ca aliate în lupta împotriva islamului.

Nu se putea spune nici că Europa deţinea avantaje pronunţate în domeniile culturii, matematicii, ingineriei sau al tehnologiilor de navigaţie ş.a. în comparaţie cu marile civilizaţii ale Asiei. O parte considerabilă a moştenirii culturale şi ştiinţifice europene era „împrumutată”, în orice caz, de la islamici, la fel cum şi societăţile musulmane împrumutaseră timp de secole de la China prin intermediul comerţului, cuceririlor şi colonizării. Privind retrospectiv, putem observa că la sfârşitul secolului al XV-lea Europa era într-un proces accelerat de avans comercial şi tehnologic. Însă, probabil, comentariul general cel mai corect ar fi că fiecare dintre aceste mari centre ale civilizaţiei mondiale se afla, în linii mari, la un stadiu similar de dezvoltare la acea vreme, unele dintre ele fiind mai avansate în anumite domenii, dar mai înapoiate în altele. Din punct de vedere tehnologic şi, prin urmare, militar Imperiul Otoman, China dinastiei Ming şi, puţin mai târziu, nordul Indiei, sub dominaţia mogulilor, alături de sistemul de state europene, cu ramificaţia lui moscovită, erau toate mult superioare societăţilor risipite ale Africii, Americii şi Oceaniei. Deşi putem spune că Europa era unul dintre cele mai importante centre de putere culturală la 1500, nu era nici pe departe evident că ea avea să devină liderul într-o zi. Înainte de a investiga cauzele ascensiunii sale este, deci, necesar să examinăm slăbiciunile şi atuurile celorlalţi pretendenţi.

Dintre toate civilizaţiile vremurilor premoderne, niciuna nu a părut mai avansată şi nu s-a simţit mai superioară decât China[5]. Populaţia sa considerabilă – 100–130 de milioane de oameni, faţă de cele 50–55 de milioane ale Europei în secolul al XV-lea –, cultura ei remarcabilă, câmpiile sale irigate şi extrem de fertile, legate printr-un splendid sistem de canale încă din secolul al XI-lea, şi administraţia sa ierarhizată şi unificată, condusă de o birocraţie confucianistă bine educată, au oferit societăţii chineze o coerenţă şi o sofisticare invidiate de vizitatorii străini. Este adevărat că această civilizaţie a suferit perturbări serioase din cauza hoardelor mongole şi a intrat sub dominaţie mongolă după invazia lui Kublai Han. Dar China avea obiceiul să îşi influenţeze cuceritorii mai mult decât se lăsa ea influenţată de ei, iar când dinastia Ming a apărut în 1368 pentru a reunifica imperiul şi a-i înfrânge în cele din urmă pe mongoli, încă mai exista o mare parte din vechea ordine şi erudiţie.

Pentru cititorii crescuţi în respectul ştiinţei „occidentale”, cea mai izbitoare caracteristică a civilizaţiei chineze trebuie să fie precocitatea ei tehnologică. Existau de mult biblioteci uriaşe. Tiparniţa apăruse deja în China din secolul al XI-lea şi curând după aceasta exista deja un mare număr de cărţi. Comerţul şi industria, stimulate de construcţia de canale şi de presiunile populaţiei, erau la fel de sofisticate. Oraşele chineze erau mult mai mari decât echivalentele lor europene medievale, iar rutele comerciale erau la fel de extinse. Bancnotele au înlesnit mai devreme fluxul comercial şi creşterea pieţelor. În ultimele decenii ale secolului al XI-lea exista o enormă industrie a fierului în nordul Chinei, producându-se aproximativ 125.000 de tone/an, în principal de uz militar şi guvernamental. Armata de peste un milion de soldaţi era, de exemplu, o piaţă enormă pentru produsele din fier. Este demn de menţionat că producţia de fier în acel moment era cu mult mai mare decât producţia britanică din primele etape ale Revoluţiei Industriale, şapte