ale unei naţiuni vor creşte şi vor scădea în paralel. Majoritatea exemplelor istorice acoperite aici sugerează că există o „întârziere” notabilă între traiectoria puterii economice relative a unui stat şi cea a influenţei sale militare/teritoriale. Încă o dată, motivul pentru care se întâmplă astfel nu este dificil de înţeles. O putere economică în expansiune – Marea Britanie în anii 1860, Statele Unite în anii 1890, Japonia în zilele noastre – poate prefera să se îmbogăţească în loc să cheltuie foarte mult pe armament. Jumătate de secol mai târziu, priorităţile pot foarte bine să se fi schimbat. Expansiunea economică iniţială a antrenat după sine obligaţii peste mări (dependenţe de pieţe externe şi materii prime, alianţe militare, poate baze militare şi colonii). Alte puteri rivale se află acum într-o ascensiune economică într-un ritm mai rapid, dorind la rândul lor să îşi extindă influenţa spre exterior. Lumea a devenit un loc mai competitiv, iar cotele de piaţă se erodează. Observatorii pesimişti vorbesc de declin; oamenii de stat patrioţi fac apel la „reînnoire”.

În aceste circumstanţe mai problematice, o mare putere se poate afla în situaţia de a cheltui mult mai mult pentru apărare decât o făcea cu două generaţii în urmă şi de a descoperi totuşi că lumea este un loc mai puţin sigur – din simplul motiv că alte puteri s-au dezvoltat mai rapid, devenind mai competitive. Spania imperială a cheltuit mult mai mult cu armata sa în complicaţii ani dintre 1630 şi 1640 decât în anii 1580, când economia castiliană era mai sănătoasă. Cheltuielile britanice cu apărarea erau cu mult mai mari la 1910, în timpul regelui Edward VII, decât, să spunem, la moartea lui Palmerston, în 1865, când economia britanică era relativ la momentul său de vârf. Dar un britanic de la 1910 se simţea mai în siguranţă decât unul de la 1865? Cu aceeaşi problemă, după cum se va argumenta în cele ce urmează, se confruntă Statele Unite şi Uniunea Sovietică acum. Marile puteri aflate într-un declin relativ reacţionează instinctiv prin mărirea cheltuielilor de „securitate”, deturnând resurse potenţiale de la „investiţii” şi complicându-şi astfel dilema pe termen lung.

O altă concluzie generală care poate fi trasă din istoria celor 500 de ani prezentaţi aici este că există o corelaţie foarte puternică între rezultatele războaielor majore de coaliţie pentru supremaţia europeană sau globală şi cantitatea de resurse productive mobilizate de fiecare parte. Acest lucru a fost valabil pentru luptele împotriva habsburgilor spanioli şi austrieci, pentru unul dintre cele mai importante conflicte din secolul al XVIII-lea, cum a fost Războiul Succesiunii Spaniole, pentru Războiul de Şapte Ani, războaiele napoleoniene şi pentru cele două războaie mondiale ale secolului XX. Un război îndelungat, de uzură se transformă în cele din urmă într-un test al capacităţii relative a fiecărei coaliţii. Dacă una din părţi deţine „mai mult” sau „mai puţin” devine tot mai important pe măsură ce conflictul se prelungeşte.

Se pot face aceste generalizări fără a cădea însă în capcana determinismului economic brut. În ciuda interesului constant al acestei cărţi în urmărirea „tendinţelor mai largi” din afacerile internaţionale de-a lungul ultimelor cinci secole, nu se afirmă că economia determină orice eveniment sau că este singurul motiv pentru succesul sau eşecul unei naţiuni. Există pur şi simplu prea multe dovezi care trimit spre alte lucruri: geografia, organizarea militară, moralul naţiunii, sistemul de alianţe şi mulţi alţi factori care pot afecta cu toţii puterea relativă a membrilor sistemului de state. În secolul al XVIII-lea, de exemplu, Provinciile Unite[1] reprezentau regiunea cea mai bogată din Europa, iar Rusia cea mai săracă. Totuşi, republica olandeză a decăzut, iar Rusia s-a afirmat. Nebunia unui om (de exemplu, Hitler) şi priceperea pe câmpul de luptă (a regimentelor spaniole în secolul al XVI-lea sau a infanteriei germane în secolul XX) pot de asemenea să explice în mare măsură anumite victorii sau înfrângeri. Însă ceea ce pare cu adevărat incontestabil este faptul că în războaiele îndelungate (de obicei de coaliţie) dintre marile puteri victoria a aparţinut în mod repetat taberei cu o bază de producţie mai înfloritoare – sau, după cum obişnuiau să spună căpitanii spanioli, celui care deţinea ultimul escudo[2] Multe dintre cele ce urmează vor confirma această judecată cinică, dar în esenţă corectă. Şi tocmai din motivul că poziţiile de putere ale naţiunilor conducătoare au fost strâns corelate cu poziţia lor economică relativă de-a lungul ultimelor cinci secole. Astfel că merită să ne întrebăm care vor fi implicaţiile tendinţelor economice şi tehnologice de astăzi asupra balanţei curente de putere. Acest lucru nu contestă faptul că oamenii îşi fac propria istorie, însă ei o edifică într-un context istoric care poate să restricţioneze (ori să deschidă) unele posibilităţi.

 

Un prim model pentru prezenta carte a fost eseul din 1833 al faimosului istoric prusac Leopold von Ranke despre die grossen Mächte (marile puteri), în care examina suişurile şi coborâşurile din balanţa internaţională de putere de după declinul Spaniei, încercând să arate cum anumite ţări au ajuns în prim-plan, decăzând apoi. Ranke îşi încheia eseul cu o analiză a lumii contemporane lui şi a ceea ce se întâmpla după înfrângerea Franţei şi a pretenţiilor sale de supremaţie, ca urmare a războaielor napoleoniene. Examinând „perspectivele” fiecăreia dintre marile puteri de atunci, a fost şi el tentat să părăsească poziţia istoricului şi să păşească pe tărâmul nesigur al speculaţiilor despre viitor.

A scrie un eseu despre „marile puteri” este un lucru; a spune povestea lor sub formă de carte este cu totul altceva. Intenţia mea iniţială a fost să scriu o carte scurtă, „eseistică”, presupunând că cititorii cunosc (măcar vag) detaliile de fundal despre modificarea ratelor de creştere sau despre problemele geostrategice particulare cu care se confrunta una sau alta dintre marile puteri. Pe măsură ce am început să trimit primele capitole ale acestei cărţi la referenţi ori să iniţiez discuţii de probă despre unele dintre lemele sale, mi-a devenit tot mai clar că pornisem de la o presupoziţie falsă. Ceea ce doreau majoritatea cititorilor sau auditorilor era o acoperire mai detaliată a fundalului, din motivul simplu că nu era disponibil niciun studiu care să relateze istoria schimbărilor ce au apărut în balanţele de putere economică şi strategică. Cauza era că nici istoricii economici, nici cei militari nu abordaseră această arie de studiu, subiectul în sine rămânând neglijat. Dacă detaliile abundente care apar atât în text, cât şi în note au vreo justificare, aceasta este de a umple acest hiat critic din istoria ascensiunii şi decăderii marilor puteri.

Partea