Da’ cred c-am să mai fac niște investigații – doar e la mintea cocoșului că falsificarea acelor obligațiuni de stat se putea face în mai multe feluri. În primu’ rînd cineva ar fi putut să spună mîna pe formele originale, înlocuindu-le cu cele false după ce fuseseră predate Henriettei Aymes. Poate că treaba a fost făcută fără ca Granworth să știe ceva, sau – mai știi? – a fost aranjată chiar de el și făcută cu știrea lui, cu toate că nu pricep la ce i-ar fi servit.

Apoi Henrietta s-ar fi putut băga în afacerea asta cu obligațiuni false după moartea lui Aymes, socotind că s-ar afla într-o situație mai favorabilă decît oricare altu’ ca să le plaseze tocmai prin faptu’ că toată lumea știa că Aymes îi dăduse obligațiunile cele bune. Da’ chiar dac-ar fi așa, îți vine greu s-o crezi atît de fraieră încît să-ncerce să plaseze una la o bancă Oricine ar accepta să schimbe o obligațiune de stat, presupunînd că are numeraru’, și erau destule alte locuri unde-ar fi putut încerca.

Sau să presupunem că-ncearcă să pună la cale o escrocherie. În cazul ăsta, unde-s obligațiunile originale și la cine se află?

Fără să vreau, îmi umblă prin cap c-ar fi o oarecare legătură între afacerea asta de falsuri și rîca dintre Henrietta și Granworth pe chestia femeii ăleia, tocmai înainte ca el să moară. De asemenea, pare foarte aiurea ca Henrietta să fi intenționat să meargă să-l vadă în ziua cînd și-a curmat zilele; ș-apoi, înc-un amănunt pe care nu-l pot înțelege: poliția din New York mi-a relatat că la anchetă, atît secretaru’ lui Aymes, Burdell, cît și ceilalți oameni de serviciu angajați de Aymes au declarat că doamna Aymes era plecată la Connecticut și nu s-a-ntors decît după ce s-a-ntîmplat sinuciderea, cînd Burdell i-a trimis o telegramă și ea s-a-napoiat pronto ca să fie prezentă la-nmormîntare.

Oricum ar fi, cred c-am s-o cercetez pe Henrietta, asta cît de curînd îmi va fi cu putință și stînd de vorbă nițel împreună, vom vedea dacă nu putem descurca cît de cît afacerea.

În timp ce stau pe veranda din fața ferestrei camerei mele de dormit și beau un sirop răcoritor cu mentă, îmi vine în minte și Sagers. Încerc să găsesc motivu’ pentru care vreun individ să-l fi curățat. Nimeni nu putea să știe c-ar fi fost vreo legătură între Sagers și mine, iar piesa pe care-am jucat-o la conacul Altmira în noaptea cînd a fost trecut in rîndurile celor drepți era ireproșabilă. Nimeni n-ar fi putut bănui că-n timp ce mă-mpăcam și legam prietenie, de fapt el îmi dădea un raport de serviciu.

D-aia am impresia că cineva de la conac credea că Sagers știe mai mult decît trebuie, iar cînd a mai picat și știrea c-a intrat în francii ăia ș-o ia din loc, a socotit ar fi mai bine să se asigure în privința lui și să-i facă de petrecanie. Chiar așa fiind, tot mi se pare c-a fost împușcat într-un mod c-am ciudat.

Urmele pe care le-am găsit pe scările d-acolo mă fac să cred că tocmai cobora cînd a fost împușcat. În jurul uneia dintre găurile făcute d-un glonț, care i-a pătruns în stomac, era arsură de pulbere, dovadă că focu’ fusese tras de la o distanță destul de mică – pe care o apreciez cam de un metru și ceva.

D-aia deduc că lucrurile s-au petrecut cam așa: Sagers era sus în vreuna dintre încăperile care dau pe balconu’ ce-nconjoară peretele interior al clădirii. Cineva l-a împușcat în mațe, iar Sagers, care nu era-narmat, firește s-a gîndit s-o-ntindă înainte de-a fi luat iar drept țintă de tir. De aceea face stînga-mprejur, o ia de-a lungu’ balconului și dă să coboare treptele-n fugă.

Individu’ cu pistolu’ s-apleacă peste balustradă și trage vreo două focuri în picioarele lui Sagers. Sagers se prăbușește, iar individu’ face cîțiva pași pîn’ la capu’ scărilor, de unde mai trage un foc în plin. Numai așa s-ar putea explica de ce lipseau urmele de pulbere din juru’ celorlalte găuri de glonț.

Individu’ care-a tras coboară apoi scările, trece peste trupu’ lui Sagers și se oprește cu două sau trei trepte mai jos și apucă șnuru’ de argint de la guleru’ cămășii, ca să-l salte pe umeri. Șnuru’ se rupe și ciucurele se desprinde de la capăt și cade pe treapta unde l-am găsit. Ucigașu-l cară apoi pe Sagers în cămara din spatele barului și-l bagă-n frigider. Toată deducția asta e foarte interesantă, numai că nu mă duce nicăieri, ci doar îmi trezește dorința să-l pocnesc cu sete pe ucigaș într-o zi, ca să-și scuipe măselele ș-apoi să-l ajut să se urce pe scaunu’ electric.

După toate reflecțiile astea, intru înăuntru să mă culc și să citesc un magazin detectiv, pentru că-mi mai abate gîndurile de la treburile mele. Apoi, la căderea serii mă-mbrac cu o cămașă foarte elegantă pe care-am adus-o cu mine, pantaloni de seară și un smoking din serj alb care-mi dă aeru’ de parc-aș fi împăratu’ Japoniei, după care iau masa și schimb o vorbă dulce cu fata de la recepție.

Pe la unșpe seara scot mașina ș-o iau pe drumu’ deșertului, care duce la conacul Altmira. Mă gîndesc doar să pierd vremea p-acolo și să văd dacă nu se-ntîmplă ceva mai de soi.

E o noapte grozavă și cînd ajung acolo, aud chitarele în plină acțiune. Vreo șase cai sînt priponiți în spatele clădirii, iar vreo duzină de mașini sînt parcate-n garaju’ de-alături. Las acolo mașina și mă-ndrept spre intrarea principală.

Periera e acolo. E-mbrăcat la patru ace și, după zgomotu’ care străbate prin coridor, îmi dau seama că localu-i plin de lume. Periera-mi oferă o băutură în contu’ localului, pe care o accept, și-n timp ce-mi las găina la garderobă, mi se-aduce un pahar înalt umplut cu whisky, sifon și gheață. Îi urez sănătate și beau, iar el mă măsoară c-o privire rapidă și-mi spune că dacă vreau să joc ceva,