― Indiferent cum s-a întâmplat, a fost un noroc chior. Ascultă-mă, Hap, n-am venit până aici doar ca să pun benzină.

― Da?

Ochii lui Joe Bob se fixară asupra lui Vic, care stătea în uşa benzinăriei.

― Moşu’ a fost aici şi ieri seară?

― Cine? Vic? Mda, vine aici aproape în fiecare seară.

― Poate să-şi ţină gura?

― Bineînţeles. Să ştii că moşu’ e de treabă.

Se auzi ţăcănitul sistemului automat. Hap mai îndesă benzină în valoare de vreo douăzeci de cenţi, apoi aşeză ciocul la locul lui, pe pompă, şi o opri. Se întoarse la Joe Bob.

― Ei? Care-i problema?

― Păi, să mergem înăuntru. Cred c-ar fi bine să audă şi bătrânu’. Iar dacă ai ocazia, ai putea să-i suni şi pe ăilalţi care au fost aici.

Traversară fâşia de asfalt şi intrară în încăpere.

― Îţi urez bună dimineaţa, domnule sergent, spuse Vic.

 Joe Bob îi răspunse printr-un semn din cap.

― Vrei nişte cafea, Joe Bob?

― Cred că nu. Le aruncă priviri întunecate. Chestia e că superiorii mei n-ar fi prea încântaţi să mă ştie aici. Adică sunt convins că nu le-ar conveni deloc. Aşa că atunci când vor veni tipii ăia, să nu le ziceţi că v-am vândut pontul, da?

― Care tipi, domnule sergent? întrebă Vic.

― De la Ministerul Sănătăţii, îl lămuri Joe Bob.

― Isuse, înseamnă că de fapt era chiar holeră, se tângui Vic. Am ştiut eu!

Hap îi privea pe rând pe cei doi.

― Joe Bob?

― Eu habar n-am, îi răspunse acesta, aşezându-se pe unul dintre scaunele Woolco din plastic. Genunchii lui ciolănoşi îi ajunseră până aproape de gât. Scoase un pachet de Chesterfield din buzunarul bluzei şi-şi aprinse o ţigară. Finnegan, medicul legist...

― Un idiot din ăia care se dau mari, spuse Hap cu înverşunare. Ar fi trebuit să vezi cum se mai înfoia pe aici, Joe Bob. Ca un curcan la care i s-a sculat pentru prima dată. Sâsâia după oameni ca să tacă din gură şi alte chestii din astea.

― Ai dreptate, e ca un rahat mare într-o oală de noapte prea mică, se arătă Joe Bob de acord. În orice caz, l-a chemat şi pe doctorul James să se uite la Campion, şi amândoi l-au convocat apoi pe un alt doctor, pe care nu-l cunosc. Pe urmă au sunat la Houston. Şi cam pe la ora 3 dimineaţa au sosit pe aeroportul ăla mic de lângă Braintree.

― Cine?

― Nişte patologi. Trei la număr. Au rămas lângă cadavre până la ora 8. Bănuiesc că le-au făcut autopsii, dar nu am cum să ştiu sigur. După aia au luat legătura cu Centrul Epidemiologic din Atlanta, iar băieţii de acolo vor sosi aici în după-amiaza asta. Dar au mai zis şi că Ministerul Sănătăţii al Statului o să trimită o echipă care să-i vadă pe toţi cei ce se aflau în staţie ieri seară şi pe băieţii care au mers cu unitatea de salvare la Braintree. Nu cunosc exact, dar după părerea mea cred că vor să vă bage în carantină.

― Maica Domnului din Ceruri! spuse Hap înspăimântat.

― Centrul Epidemiologic din Atlanta este de nivel federal, interveni Vic. Credeţi c-ar trimite ei un avion întreg de oameni dac-ar fi vorba doar de holeră?

― Să mă bată Dumnezeu dacă am habar, îi mărturisi Joe Bob. Dar m-am gândit că este dreptul vostru să ştiţi. Din câte am auzit, voi doar aţi vrut să daţi o mână de ajutor.

― Îţi rămânem recunoscători, Joe Bob, îl asigură Hap încet. Dar James şi celălalt doctor ce-au zis?

― Mai nimic. Dar păreau speriaţi. N-am văzut în viaţa mea nişte doctori care să arate mai speriaţi decât ăştia. Dar nu prea mi-a păsat.

Se lăsă o tăcere grea. Joe Bob se duse la automatul pentru băuturi şi-şi luă o sticlă de Fresca. Când săltă dopul, se auzi bolboroseala ce însoţeşte procesul de carbonatare. După ce Joe Bob se aşeză din nou, Hap scoase un şerveţel Kleenex din cutia de lângă casă, îşi şterse nasul, îl împături şi îl puse în buzunarul salopetei lui unsuroase.

― Dar despre Campion ce aţi aflat? se interesă Vic. Aţi dat de vreun fir?

― Cercetările continuă, spuse Joe Bob, cu un vag aer de importanţă. Actul lui de identitate spune că ar fi din San Diego, dar o mulţime de lucrurile din portofelul lui sunt expirate de acum doi sau trei ani. Carnetul de conducere expirat. Avea o carte de credit BankAmericard emisă în 1986, şi ea expirată. Există şi o legitimaţie de-a armatei, aşa că verificăm şi pe linia asta. Căpitanul este de părere că omul nostru, Campion, nu mai locuieşte la San Diego cam de patru ani.

― O fi dezertat? se întrebă Vic.

Scoase o batistă mare, roşie, tuşi şi scuipă în ea.

― Încă nu se cunoaşte. Dar legitimaţia lui de armată expira în 1997, era în haine civile şi familia călătorea împreună cu el, ajunsese la mare distanţă de California; dar mai bine îmi ţin gura.

― Păi, am să iau legătura cu ceilalţi şi am să le spun ce ne-ai zis. Îţi rămân îndatorat.

Joe Bob se ridică în picioare.

― Sigur că da. Numai să nu-mi pomeneşti cumva numele. N-aş vrea să-mi pierd slujba. Prietenii voştri n-au nevoie să ştie de unde ai aflat ştirea, este?

― Nu, încuviinţară Hap şi Vic într-un glas.

Când Joe Bob ajunse la uşă, Hap îi spuse pe un ton de scuză:

― Benzina costă fix cinci dolari, Joe Bob. Îmi pare foarte rău că trebuie să-ţi cer banii, însă lucrurile merg aşa cum merg...

― E-n regulă. Joe Bob îi întinse o carte de credit. Oricum, statul plăteşte. Iar eu primesc chitanţa, ca să pot demonstra de ce-am venit aici.

În timp ce scria chitanţa, Hap strănută de două ori.

― Ai grijă ce faci, îl sfătui Joe Bob. Răcelile de vară sunt cele mai nenorocite.

― De parcă n-aş şti şi eu.

Deodată, se auzi vocea lui Vic din spatele lor:

― Poate că nu este răceală.

Se întoarseră spre el. Vic părea speriat.

― Azi-dimineaţă, când m-am sculat, strănutam şi tuşeam de nu se poate, le spuse Vic. Mă durea şi capul. Am luat nişte aspirine şi m-a mai lăsat puţin, dar încă mă simt plin de muci. Nu-i exclus să ne doboare şi pe noi. Boala pe care o avea şi Campion. Din cauza căreia a