vârstă copiii sunt învăţaţi să găsească singuri soluţia oricărei probleme. Când trec prin momente grele, ce par fără ieşire, sunt sfătuiţi să nu aştepte ajutor de la nimeni, ci să caute puterea de a depăşi criza doar în ei înşişi. Pentru a le dezvolta tinerilor acest sentiment de încredere în forţele proprii, profesorii respectă cu stricteţe anumite reguli. Spre exemplu, oricât de stupide ar fi întrebările sau răspunsurile unui elev, niciodată dascălul nu-i va spune "eşti prost", "nu reuşeşti să pricepi un lucru atât de simplu" sau "dacă mergi tot aşa, n-o să iasă nimic de capul tău", ci va folosi doar expresii de genul "întrebarea nu e bună" ori "răspunsul e foarte bun", care nu fac nici o referire la persoana elevului sau la capacitatea lui de învăţare. Întotdeauna elevul este cel mai bun, cel mai deştept, întâmplându-se ca doar întrebările sau răspunsurile lui să fie, uneori, proaste.

În societăţile asiatice sau de sorginte latină, lucrurile stau cu totul altfel. Din fragedă pruncie, copiii sunt învăţaţi să ţină seama permanent de tradiţii, de părerile familiei sau de ale celor din jur. Când se află în situaţii de criză, ei aşteaptă ajutor din afară, din partea părinţilor, a prietenilor, a celor în mijlocul cărora trăiesc.

Specialiştii americani în psihologie socială comparată au efectuat câteva experimente relevante, referitoare la diferenţa de mentalitate dintre americani şi japonezi. Acelaşi chestionar a fost împărţit unui grup de studenţi americani şi unui grup de studenţi japonezi. Una dintre întrebări era: "Câte lucruri bune şi câte lucruri rele aţi făcut în viaţă?" În răspunsurile studenţilor americani, numărul faptelor bune era incomparabil mai mare decât cel al faptelor rele. În răspunsurile japonezilor, erau relativ egale. Un alt element studiat a fost timpul în care s-au completat chestionarele. Americanii au răspuns imediat, majoritatea fără să pună întrebări suplimentare. Japonezii au avut nevoie de un timp mai îndelungat de gândire, iar mulţi dintre ei au pus întrebări de genul: "În ce sens lucruri bune, pentru mine, pentru familie, pentru societate sau pentru toate la un loc?" Nu există un adevăr absolut conform căruia să se afirme că o mentalitate este mai bună decât alta Singura evaluare posibilă poate fi făcută avându-se în vedere efectele respectivelor mentalităţi asupra dezvoltării sociale, dar şi individuale din cadrul unui anumit tip de societate. În rest, toate celelalte interpretări nu pot fi decât subiective. Spre exemplu, japonezii, din punctul lor de vedere, îi pot acuza pe americani de egoism. La rândul lor, americanii îi pot acuza pe japonezi de slăbiciune şi nehotărâre. Asemenea acuze însă apar ca urmare a aprecierii unui sistem de valori prin intermediul standardelor unui sistem de valori diferit.

Studiul mentalităţilor este necesar şi pentru stabilirea unor contacte interumane importante. De pildă, cunoscând obiceiurile, tradiţiile, felul de a gândi şi de a se comporta al partenerilor, unii oameni de afaceri pot ghida negocierile în aşa fel, încât să obţină un profit maxim. Astfel cei care duc tratative în ţările arabe ştiu că acolo discuţiile importante se poartă înaintea mesei, iar musafirii, pentru a fi politicoşi, trebuie să se ridice de la masă şi să plece înainte de sfârşitul acesteia. La fel, oamenii de afaceri arabi, aflaţi la un dineu oficial în Europa sau în Statele Unite, ştiu că ar fi nepoliticos să înceapă tratativele înainte de masă sau să plece imediat după terminarea acesteia.

Dacă în ceea ce priveşte mentalităţile unor mari grupuri culturale este imposibilă alcătuirea unui "top" al valorii absolute, cu totul altfel se prezintă situaţia în cazul comparării celor două mari sisteme sociale ― totalitar şi democratic. Însuşi faptul că societăţile democratice au supravieţuit tuturor convulsiilor şi se dezvoltă în continuare, în timp ce sistemele totalitare s-au prăbuşit de la sine, după o perioadă mai scurtă sau mai lungă, demonstrează superioritatea democraţiei faţă de totalitarism.

Un efect tulburător şi grav al marii manipulări exercitate prin integrarea individului într-un anumit sistem este fenomenul de anomie, ce apare în cazul seismelor social-politice de anvergură, atunci când întregul sistem de valori, de concepţii şi standarde sociale se prăbuşeşte brusc.

Conceptul de anomie (din greceşte: a nomos ― fără lege) a fost introdus, în 1893, de profesorul Emile Durkheim, întemeietorul şcolii franceze de sociologie, în lucrarea sa La division du travail social (Diviziunea muncii sociale). Anomia desemnează un fenomen social anormal, patologic, generat de lipsa de reguli morale şi juridice menite să organizeze viaţa economică şi socială. Lipsa acestor norme se resimte la nivelul omului obişnuit prin apariţia şi accentuarea unui sentiment de insecuritate difuză, de teamă permanentă, ce duce la acţiuni revendicative în paralel cu creşterea agresivităţii. Cu alte cuvinte, o întreagă societate devine bolnavă atunci când regulile, tradiţiile şi legile se modifică brusc, dispar sau se întârzie înlocuirea lor la timp. Lipsiţi de vechiul sistem de valori prin care se raportau permanent la situaţiile sociale, oamenii devin vulnerabili, dezorientaţi, nervoşi.

Dezvoltând conceptul, Disertori şi Piazza observau că dezordinea psihopatologică de la nivelul colectivităţii este provocată de schimbările rapide ale normelor sociale pe care individul nu le poate asimila cu aceeaşi viteză. Efectul constă în creşterea numărului de agresiuni, sinucideri, alienări şi îmbolnăviri psihice.

Durkheim a studiat apariţia şi efectele fenomenului de anomie în perioada Revoluţiei Franceze. Dar observaţiile sale se regăsesc în analiza tuturor seismelor sociale. Spre exemplu, în 1994, un sondaj al Centrului de Studii şi Cercetări pentru Probleme de Tineret din România arăta că optzeci şi opt la sută dintre tinerii între cincisprezece şi douăzeci şi nouă de ani sufereau de anomie! O veritabilă generaţie de sacrificiu, pe care lipsa de legi şi regulamente, precum şi aplicarea defectuoasă a celor existente în perioada imediat următoare revoluţiei din decembrie '89 au făcut-o să-şi piardă încrederea în viitor şi să se adapteze foarte greu prezentului.

Depăşind cadrul analizei sistemelor sociale, se pot face diverse speculaţii, nu lipsite de interes şi de importanţă, referitoare la însuşi rolul speciei umane. Dezvoltarea umanităţii, în ultimele milenii şi mai ales în ultimele secole, s-a făcut pe baza progresului ştiinţei şi al tehnicii. Există însă păreri care susţin că un asemenea curs al dezvoltării reprezintă o "variantă falsă" a evoluţiei, prin care se creează