Noi doi eram mama și tata. Nu ai copilului, ci ai noștri. Ne îngrijeam unul pe altul, ne dădeam câte un pas înapoi, lăsându-ne spațiu și timp să rămânem mici. Fuseserăm primii noștri copii înainte să ni se fi născut copilul. De-a mama și de-a tata. Asta ne jucaserăm ani de zile, căutând fiecare, pe partea lui, să refacem triunghiul din care plecaserăm și-n care noi eram copiii.

În primii ani, eu eram aia mică și el, ăla mare. Pisoiule, așa-mi spunea, și seara, la culcare, își lipea buzele de fruntea mea și mă învelea înainte să se întoarcă pe partea cealaltă. Apoi, am devenit eu mama. A lui. O mamă ideală care se mulțumea cu certitudinea că e iubită, fără să mai aibă nevoie de dovezi. Dovezile i le ceream copilului. Undeva, în mintea mea, făcusem pereche cu el și-i pretindeam, aproape cu furie, să-mi dea iubirea aia de care aveam nevoie, aia trăită, nu aia știută. Cu copilul era simplu, puteam să-i urlu de-a dreptul: iubește-mă, iubește-mă acum, iubește-mă pe mine, iubește-mă cel mai mult!! Era prea mică să se apere. În jurul nostru, lumea se învârtea, dar eu mă prefăceam că nu văd. Eu mă uitam la ea, doar la ea, tot timpul, pândindu-i fiecare mișcare, sorbindu-i fiecare respirație, luându-i bucăți din viață și umplând cu ele golurile din a mea, așa cum pui cărămizi lipsă la o casă ce dă să cadă. În timpul ăsta, ta-su stătea pe canapea și-mi reproșa că prea sunt nervoasă tot timpul.

Las' că acum încerc să mă calmez. Așa că iau iubirea asta de la mii de kilometri și încep să reașez lucrurile, în ordine: cu tata mort, cu copilul încă mic și cu mine care trebuie să mă fac bine.

La spital, de fiecare dată când aud zgomot de pași, tresar într-un gest deja reflex și, fără să vreau, mă ridic în capul oaselor și respir adânc, convingându-mi corpul să facă ce trebuie: să suporte. În timpul ăsta, mă gândesc la altceva. Important este ceea ce se petrece în cap, restul vine după! Știu, sună a frază din aceea motivațională, a heirupism de corporație, dar puțin îmi pasă, funcționează.

Doamna cea drăguță, așa îmi spune rezidentul care se ocupă de mine. Nu reușește să-mi țină minte numele, deși, să fim serioși, nu e greu deloc. Ada. Suficient de scurt cât să meargă și la un câine. Dar suntem prea mulți, fiecare cu numele noastre. Mi-au căzut părul, genele și sprâncenele. Nu-i nimic. Poți să fii și-n scaun cu rotile, îmi scrie F., eu tot pe tine te vreau. Și atunci, nu-mi pasă. Nu-l cred, dar tot nu-mi pasă.

Se deschide ușa de la salon și mă trezesc, în prag, cu o figură necunoscută. O doctoriță nouă. O să rămân cu dumneavoastră până se termină perfuzia, îmi zice și continuă pe un ton șoptit, ca și cum e pe cale să facă o indiscreție: Așa cere protocolul.

Treizeci și un pic de ani și un copil de grădiniță. Când sunt față-n față cu boala dintr-un corp aproape la fel de tânăr ca al lor, doctorițele se panichează și redevin oameni. Simple femei.

– Cum l-ați descoperit? Ați mai avut pe cineva în familie cu așa ceva?

Îi zâmbesc aproape cu compasiune pentru că știu deja că o s-o sperie ce urmează să-i spun. Nu, până la mine, niciun cancer de sân. Și nici n-am luat vreodată anticoncepționale orale și am născut înainte de 30 de ani și am alăptat vreo opt luni. O văd cum instinctiv își duce mâna la piept şi-şi atinge sânul sub halatul alb. Și atunci? Dau din umeri. Habar n-am. Așa a fost să fie. Lasă privirea în jos, jenată parcă de discuție. E rândul meu să atac.

– Auziți, cu chimioterapia asta, am intrat la menopauză și mă gândeam că asta o să afecteze și sexul. Mă întrebam, există oare vreun tratament care să mai atenueze din senzația aia de uscăciune?

În fața mea nu mai stă un doctor, ci o femeie ușor stânjenită. Deși se chinuie să aibă o atitudine profesionistă, roșește vizibil.

– Sunteți prima pacientă cu cancer care mă întreabă așa ceva. De obicei, bolnavii noștri sunt preocupați de colesterol, îmi zice și ne bușește râsul pe amândouă.

Suntem două femei. Atât. Boala nu-și mai are locul. Cancerul se retrage parcă, discret, în perfuzia care curge și mă lasă liberă. Important este ceea ce se petrece în cap, important este ceea ce se petrece în cap, în cap, în cap … mi-au căzut părul, genele și sprâncenele, dar sunt și trebuie să rămân doamnaceadrăguţă.

*

Am găsit o poză cu mine la 20 de ani. Eram prin grădinile de la Versailles, pe vremea când aveam părul lung și geacă de piele. Pe vremea când ascultam Scorpions cu gândul la iubitul meu francez și la toți iubiții ce aveau să vină. Pe vremea când nu știam ce se va întâmpla, dar toate scenariile erau posibile. Nu cu noi doi, ci cu mine. Poate și de-aia râdeam în poză. Că aveam timp, deși în rest nu simțeam să fi avut mare lucru. Acum, exact asta mă sperie.

În fiecare dimineață, când mă trezesc, mai stau un pic în pat și îmi pipăi capul, fața, buzele, apăs cu buricul degetului mare peste fiecare unghie în parte, ca să mă asigur că totul e încă acolo, la locul lui, de parcă atunci m-aș vedea prima dată. Așa am făcut și când mi-au adus copilul. Țin minte că au așezat-o în cutia aia cu pereți de sticlă, de lângă patul meu și stătea ghemuită, cu pumnii strânși și cu pielea zbârcită și părea cumva înțepenită în poziția aia în care își petrecuse probabil ultima vreme. Am ridicat-o încet, ținând-i bine capul care își lăsase toată greutatea în palma mea și m-am așezat cu ea peste mine,