în mare parte geografiei sale. Nu există câmpii enorme, peste care să îşi poată impune fulgerător dominaţia un imperiu de călăreţi, nici întinse zone fertile situate de-a lungul unor fluvii, cum sunt de-a lungul Gangelui, Nilului, Tigrului şi Eufratului, Fluviilor Galben şi Albastru, care să ofere hrană pentru masele de ţărani uşor de cucerit. Peisajul european era mult mai diversificat, cu lanţuri muntoase şi păduri întinse, care separau centre populate dispersate în văi, iar climatul său diferă considerabil de la est la vest şi de la nord la sud. Această situaţie a avut mai multe consecinţe importante. Pentru început, a făcut dificilă stabilirea unui control unificat până şi pentru un lider militar puternic şi hotărât şi, totodată, a minimizat posibilitatea ca acest continent să poată fi cucerit de o forţă externă ca hoardele mongole. Dimpotrivă, peisajul variat a încurajat dezvoltarea şi existenţa continuă a puterii descentralizate, cu regate locale, mărci senioriale, clanuri ale muntenilor şi confederaţii de oraşe în câmpii, toate acestea făcând ca după căderea Romei harta politică a Europei să arate mereu ca o cuvertură din bucăţi îmbinate. Tiparul acestor petice poate varia de la un secol la altul, dar niciodată nu putea fi folosită o singură culoare pentru a denota un imperiu unit[19].

Clima variată a Europei a dus la produse diferenţiate, potrivite pentru schimburi; şi, cu timpul, pe măsură ce s-au dezvoltat relaţiile de piaţă, ele au fost transportate dintr-o zonă în alta de-a lungul râurilor sau al potecilor ce traversau pădurile. Probabil cea mai importantă caracteristică a acestui comerţ a fost că era compus în mare parte din produse în vrac – cherestea, cereale, vin, lână, heringi şi aşa mai departe – ce aprovizionau populaţia în creştere a continentului în secolul al XV-lea. Acest comerţ era foarte diferit de caravanele orientale, care transportau produse de lux. Din nou, geografia a jucat un rol crucial, deoarece transportul acestor bunuri pe apă era mult mai economic, iar continentul are multe râuri navigabile. Faptul că Europa era înconjurată de mări a fost un stimulent suplimentar pentru industria vitală a construcţiilor navale, astfel că la sfârşitul Evului Mediu exista un comerţ maritim înfloritor între Baltica şi Marea Nordului, Mediterana şi Marea Neagră. Acest comerţ era întrerupt parţial de războaie şi afectat de dezastre locale, cum ar fi recoltele slabe sau epidemiile. Dar, în general, a continuat să se dezvolte, crescând prosperitatea Europei, îmbogăţind regimul alimentar al locuitorilor şi ducând la crearea unor noi centre de prosperitate, cum ar fi oraşele hanseatice sau cele italiene. Schimbul constant de mărfuri la distanţe mari a încurajat utilizarea tot mai frecventă a poliţelor, a sistemului de credite şi a activităţilor bancare la scară internaţională. Însăşi existenţa unor credite comerciale mercantile şi ulterior a poliţelor de asigurare indica o predictibilitate fundamentală a condiţiilor economice de care comercianţii privaţi din alte părţi ale lumii se bucuraseră rar sau deloc[20].

În plus, deoarece mare parte a acestui comerţ implica transportul pe apele neprietenoase ale Mării Nordului şi ale Golfului Biscaya, iar pescuitul la mare distanţă de ţărm devenise o sursă importantă de hrană şi de bogăţie, constructorii de nave au fost forţaţi să facă vase mai rezistente – chiar dacă erau mai degrabă lente şi neelegante –, capabile să transporte încărcături mari şi să îşi asigure forţa motrice folosindu-se doar de vânt. Deşi cu timpul au fost dotate cu mai multe vele şi catarge şi cu o cârmă la pupa, devenind astfel mai manevrabile, corăbiile Mării Nordului şi succesoarele lor nu arătau poate la fel de impresionant ca ambarcaţiunile care navigau în largul coastelor Mediteranei estice sau ale Oceanului Indian, dar, după cum vom vedea în cele ce urmează, aveau să beneficieze de o serie de avantaje distincte pe termen lung[21].

Consecinţele politice şi sociale ale acestei dezvoltări descentralizate şi în mare parte nesupravegheate a comerţului şi negustorilor, a porturilor şi pieţelor au fost extrem de importante. În primul rând, era cu neputinţă ca astfel de evoluţii economice să fie suprimate în totalitate. Aceasta nu înseamnă că apariţia forţelor pieţei nu a deranjat pe mulţi dintre cei înzestraţi cu autoritate. Seniorii feudali, suspicioşi că oraşele pot deveni centre ale disidenţei şi refugii pentru şerbi, au încercat adesea să le limiteze privilegiile. Ca peste tot, negustorii erau adesea jefuiţi sau li se confiscau proprietăţile. Sentinţele papale privind cămătăria sunt un ecou, în multe privinţe, al aversiunii confucianiştilor faţă de cămătari şi intermediarii care fac profit. Însă realitatea brută e că în Europa nu a existat o autoritate uniformă care să poată opri în mod efectiv o anumită evoluţie economică. Nu au existat o conducere centrală, ale cărei schimbări de priorităţi să poată cauza ascensiunea sau decăderea anumitor industrii şi nicio spoliere sistematică şi generalizată a oamenilor de afaceri şi a întreprinzătorilor de către perceptorii de taxe, ca în Imperiu Mogul, unde economia a fost afectată atât de profund. Pentru a da un exemplu concret, în circumstanţele politice complicate ale Europei din perioada Reformei era de neconceput ca toată lumea să recunoască împărţirea făcută de papă în 1493 a teritoriilor extraeuropene între spanioli şi portughezi. Cu atât mai puţin putea fi conceput că un ordin care să interzică negoţul peste mări (de felul celor promulgate în China dinastiei Ming şi în Japonia shogunatului Tokugawa) va avea vreun efect.

Realitatea e că în Europa au existat întotdeauna principi sau seniori locali dispuşi să tolereze negustorii şi particularităţile lor, chiar şi atunci când alţii îi jefuiau şi îi expulzau. Şi, după cum ne demonstrează istoria, negustorii evrei oprimaţi, lucrătorii flamanzi ruinaţi din sectorul textil şi hughenoţii persecutaţi au plecat, folosindu-şi priceperea în altă parte. Un baron din regiunea Rinului care le cerea taxe prea mari negustorilor ce îi tranzitau domeniul avea să afle că ruta comercială şi-a schimbat traseul, dispărând odată cu ea şi veniturile sale. Un monarh ce refuza să-şi plătească datoriile se confrunta cu dificultăţi uriaşe când voia să facă următorul împrumut, atunci când războiul bătea la uşă şi avea nevoie rapid de fonduri spre a-şi echipa armata şi flota. Bancherii, comercianţii de arme şi artizanii erau membri esenţiali, şi nu periferici ai societăţii. Gradual şi inegal, majoritatea regimurilor din Europa au intrat într-o relaţie simbiotică cu economia de piaţă, oferindu-i ordine internă şi un sistem juridic nearbitrar (chiar şi pentru străini), primind în schimb o cotă-parte din profiturile tot mai mari obţinute din comerţ, sub formă de taxe. Cu mult înainte ca Adam Smith să o fi formulat, conducătorii anumitor societăţi din vestul Europei recunoşteau tacit că, „pentru ca un stat să