așa cum crezusem, deși locul unde era așezată – undeva la marginea orașului, printre casele acelea rare și sărace, dar în care verdeața și mirosul florilor acopereau totul – era într-adevăr idilic: de-acolo se vedeau dealurile împădurite, simțeai curenții văilor în nări, iar cerul înstelat sporea tăcerea locului dîndu-ți acel sentiment, pe care îl simțim totdeauna în mijlocul naturii, de pace lăuntrică și de diminuare a obsesiilor, de scădere a importanței gîndirii și impulsurilor vieții noastre interioare: sîntem mai mici decît vasta natură, dar și mai mari cînd ne contopim cu ea, fiindcă știm, în timp ce un deal minunat, un munte superb nu sînt astfel decît fiindcă îi vedem noi…

Cînd am intrat înăuntru mi-am dat seama, fără să fi știut dinainte ce însemna acest lucru, că „Mama răniților” era un local de petrecere. Era lume multă, încăperea mare, pereții înnegriți de fumul țigărilor și la tejghea, într-adevăr o „mamă”, o doamnă între două vîrste, grasă, cu privirea de o duioșie intensă care se opri insistent asupra mea; parcă mă întrebă: Ești într-adevăr rănit? Sper că nu ești un destrăbălat, aici vin numai cei care au ceva pe suflet, o durere, o singurătate care îi chinuie, un vis care a fost sfărîmat; vei găsi ceea ce n-ai crezut că poate fi găsit, cu condiția să nu te îmbeți și să începi să urli, sau să arunci cu paharele în pereți… Mă uitai în jur, în timp ce Puloș vorbea ceva în șoaptă cu această femeie și chiar așa era, nimeni nu striga, nu cînta ca la beție, nimeni nu vorbea cu glas tare. Clienții erau aceiași pe care îi vedeai în restaurantele bune, domni bine îmbrăcați, și era de mirare că nu văzui nicăieri oameni din cartier, adică muncitori sau mahalagii. Femei puține. Găsirăm o masă pe care o chelneriță o șterse și puse peste ea o față albă și ni se aduseră vin și fripturi. Ciocnirăm… „De ce îi spune «Mama răniților»?” începui eu conversația. N-ai fi zis că era necesară, la toți ne juca bucuria în priviri, care nu totdeauna are nevoie de cuvinte ca s-o exprime, te simți bine așa, privind la ceilalți și tăcînd. „Nimeni nu știe, zise vînjosul și pateticul, în aparență sumbru, Asanache. A fost geniul ei cînd a născocit firma de afară.” „O fi datînd, zic, de pe vremea războiului mondial și o fi fost făcută special pentru răniți?” „Nu, zise Puloș, clădirea e nouă, e construită special de patroană pe un teren proprietatea ei, revenit de la o moștenire. «Mama răniților» are și o băcănie în centru, unde și stă deasupra, aici vine numai seara, ziua e închis. N-are bărbat, e văduvă și are un băiat care o stoarce de bani, un ofițer cam zurliu… A, ce surpriză! exclamă el ridicîndu-se în picioare, într-adevăr cu o surpriză extremă pe chip, ce faceți domnișoară, poftiți, luați loc… Permiteți?…” Și trase un scaun și toți făcură loc unei fete care apăruse la masa noastră ca din pămînt, nu băgasem de seamă cînd venise.

Își scoase pardesiul ușor, de toamnă, un pardesiu verde, elegant, îl puse pe spătarul scaunului și se așeză. Zîmbea, avea un chip luminos, ușor alungit, nasul mic, ochii ușor adormiți, dinții ca de copil. O fetiță! Dacă bluza decoltată n-ar fi lăsat să se ghicească sînii care mă amețiră chiar în clipa cînd o priveam. „Nu cunoști pe toată lumea – zise Asanache cu o voalată, șoptită voce fraternă, plină de acea căldură învăluitoare cu care vorbea de obicei, domnul Victor Petrini, domnișoara Nineta Romulus, elevă pe-a șasea…” Nu mai spuse la ce școală, la ce liceu, turnă vin în pahare și continuarăm masa. I se aduse și fetei o friptură. Nu-mi dădeam seama de ce, dar spre surpriza mea totul decurse ca și cînd am fi sărbătorit pe cineva. Dar pe cine? Fata avea un surîs fermecător și după primul pahar ochii ei adormiți se treziră și glasul i se auzi, inocent, cînd era întrebată dacă a mai văzut-o pe… o cunoștință comună, ce-a mai făcut de-atunci… (care atunci? am gîndit eu) a fost nu știu unde, sau a stat acasă și a citit…

Petrecerea era simplă; se rîse îndelung cînd eu, la un moment dat, adresîndu-mă lui Pretorian, îi spusei domnule Puloș și în alt moment cînd, trecînd la anecdote, Szekely, cu o distincție rară, ne povesti cum odată, pe timpul imperiului, un ofițer român, fiind invitat într-o înaltă societate, îl rugase pe un camarad al său, ungur, să-l învețe să spună în ungurește gazdei cîteva cuvinte frumoase cînd avea să fie întîmpinat. Și acela îl învăță să pronunțe următoarea expresie: Lofosoșeghedbe. Ofițerul l-a întrebat ce înseamnă și acela i-a răspuns că e ceva intraductibil, dar are semnificația de urare, de bine v-am găsit. Românul se prezintă deci la recepția respectivă, gazda îi ieși înainte și îi întinse mîna, el i-o sărută, apoi ridică fruntea, i se uită în ochi și pronunță distinct expresia. Înalta doamnă a scos un țipăt și s-a îndepărtat; i se spusese – și aici Szekely traduse exact și direct ce însemna acea expresie, adică o porcărie, în românește bizară – organul calului în curul dumitale. Domnișoara Romulus rîse tare, în cascade, cu rîsul ei cristalin, cînd auzi expresia pe șleau.

Era plăcut, oricum eram ascultat cînd vorbeam, firește nu despre filozofie, ci despre lucruri obișnuite, palpabile, care aveau grosime, în stilul care convenea spiritului lor ancorat în concret. Ce era mai curios e că ei nu pălăvrăgeau, cu pretenții de subtilități, cum făceau cei dintîi, și platoșa încă subțire, totuși platoșă, care le acoperea gîndirea secretă (aveam să-mi dau seama curînd că aveau o astfel de gîndire) sporea sensul cuvintelor obișnuite. Cînd Puloș spuse: „Ce părere aveți, ne îmbătăm?”, ceilalți reflectară, apoi cînd Asanache răspunse „Hai să ne îmbătăm!”, eu izbucnii în rîs, fiindcă un humor irezistibil dar și involuntar țîșnea din patetismul lui sumbru. Distincția cu care Szekely spunea anecdote deșucheate și fără un surîs făcea mai mult decît aroganța neacoperită de nimic a