CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÎNTENI cărți romantice online .Pdf 📖

Faceți cinste cu-o cafea?

PayPal

VĂ MULȚUMESC!!!

ALTE CĂRȚI GRATUITE GĂSIȚI AICI Contact:

blu.duaine@gmail.com

Marin Preda

CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÎNTENI Prefață: EUGEN SIMION Tabel cronologic și referințe istorico-literare: VICTOR CRĂCIUN Coperta: Solitary Man, ulei pe hîrtie de LINDA BURGESS www.lindaburgess.com Format electronic: ANTON BUDILEANU Ediţia reproduce textul integral al romanului apărut la Editura Cartea Românească Bucureşti, 1987 UUID: bde76985-7b9f-4db6-9e7a-b8568b5e69ca Data versiunii curente: 04-05-2021 © BLU DUAINE PRESS, 2020

CUPRINS Prefață PARTEA ÎNTÎIA PARTEA A DOUA PARTEA A TREIA PARTEA A PATRA PARTEA A CINCEA PARTEA A ȘASEA PARTEA A ȘAPTEA PARTEA A OPTA PARTEA A NOUA PARTEA A ZECEA Cronologie Referințe istorico-literare Prefață

Reapare într-o ediție nouă ultimul roman al lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pămînteni. Ultimul pe care a apucat să-l scrie prozatorul dispărut (la 15 mai 1980) în chip încă neelucidat, cu cîteva luni înainte de a împlini 58 de ani (n. 5 august 1922). Romanul apăruse la începutul lui martie 1980 și a avut un succes uriaș. Zeci, sute de mii de oameni l-au citit, l-au împrumutat, i-au înțeles mesajul și, mai ales, au înțeles că „era ticăloșilor” la care se referă Victor Petrini, personajul central al cărții, este chiar epoca lor. Un roman în trei tomuri, însumînd peste 1200 de pagini. E narațiunea cea mai întinsă pe care a scris-o Preda, un autor care, așa cum a mărturisit el însuși în mai multe rînduri, nu scria ușor, nu avea darul improvizației, în fine, scrisul era pentru el un chin lung, nu o bucurie. Bucuria apărea la urmă, cînd romanul era încheiat. Atunci, da, Preda dădea semne de satisfacție. Era senin, îi plăcea să povestească întîmplări auzite de la alții sau făcea, detașat, reflecții morale despre existență sau despre indivizii pe care-i întîlnise.

Se poate spune, cu o vorbă populară foarte expresivă, că Preda „se canonea”. Cuvintele nu-i veneau ușor sub condei cînd era vorba de scris. În zilele bune scria două-trei pagini și era foarte mulțumit. „Romanul meu merge, mon cher – spunea el unui prieten, seara, la masă – azi am scris trei pagini”… Și se uita la tine cu ochii măriți, ușor speriați, de după lentilele groase. Fața lui era suptă, concentrată, ca după un mare efort… „Cum – ziceam eu în gînd – cum, să stai o zi întreagă la masa de lucru de la Mogoșoaia (căci aici se mutase scriitorul, în celebra cameră nr. 6) – să stai, așa, nemișcat, să scrii numai trei pagini? Și, mai ales, să fii așa de bucuros de această modestă performanță?” Nu-l întrebam, pentru că știam răspunsul. Citisem confesiunile sale și discutasem cu el de multe ori despre productivitatea prozatorului. Visul lui Preda era să devină un scriitor profesionist, așa, ca Balzac: să se așeze la masa de scris și, în zece-douăzeci de zile, să scrie un roman de cîteva sute de pagini… „N-am ajuns la această performanță, mon cher, îmi zicea el cu o tristețe sinceră, mă învîrt zile întregi în jurul mesei pînă pot să scriu o pagină-două. Mă canonesc. Asta înseamnă că încă n-am devenit scriitor profesionist” – încheia el confesiunea. Și nu părea deloc că se răsfață, că se joacă cu vorbele, cum fac deseori scriitorii. Preda nu se juca, în mod sigur. Lua lucrurile în serios. „Domnule, i-a zis el, îmi amintesc, unui scriitor mai tînăr care-l plictisea la masă cu fel de fel de comentarii stupide despre talent, scriitură, viziune asupra lumii, etica scriitorului etc. – Domnule, dumneata știi că eu sînt un om serios?!” Atît. A continuat, apoi, să mănînce, aparent calm, cu fața întunecată – semn de enervare – în timp ce scriitorul vorbăreț se uita buimac la acest clasic în viață atît de imprevizibil. Unii, mai răi, ziceau despre el, după asemenea incidente, că este un tip nesociabil, un tip chiar „scîrbos”, după vorba rea și proastă a unui poet din generația lui. Fals! Preda era un om civilizat, un om delicat, pot spune chiar timid, nu suporta însă să fie agresat de cineva într-un fel sau altul… Nu rămînea dator nimănui… Ranchiunos? Nu, dar avea convingerea că injustiția și mitocănia trebuie sancționate. Și le sancționa într-un mod original, după principiul că răzbunarea este un fel de mîncare ce se servește totdeauna rece… La acest capitol, prozatorul nu se „canonea” prea mult. Știa să aștepte.

Cînd privești însă o pagină de manuscris, cu scrisul ordonat, cu puține ștersături, citeț, caligrafic, rămîi uimit de disciplina rîndurilor și buna organizare a discursului epic. Semn că chinul, canonul, se consumă înainte, în gîndirea care precede scriitura ca atare. Alt semn este că propozițiile lui Preda au totdeauna un rost, vor să dovedească ceva, nu apar la întîmplare, nu sînt frumoase decît prin exactitatea lor. Prozatorul detesta pe „făcătorii de cuvinte” și a scris prin anii ’60, de nu mă înșel, un articol în Contemporanul împotriva lor. S-au supărat toți, tineri și bătrîni, și supărarea a luat forme, uneori, foarte agresive… Și a ținut mult, poate și astăzi. Nu l-au iubit mulți confrați pe autorul Moromeților. Unii chiar l-au urît cu temeinicie cît a trăit și l-au urît cu dezinvoltură și cu mai mare temei după ce n-a mai fost. N-aș putea spune că azi, după aproape 30 de ani de la moarte, Preda este stimat, respectat, apreciat la justa lui valoare. M-am întrebat și mă întreb mereu de unde vine această animozitate față de un mare