Golul visator (Trilogia golului, partea I, ebook) carte gratis .Pdf 📖

Peter F. Hamilton s-a născut în Anglia, în 1960. La vârsta de douăzeci și opt de ani a debutat cu o povestire în revista Fear. Au urmat alte texte publicate în revista Interzone și în antologiile In Dreams și New Worlds. În 1993, a publicat primul roman, Mindstar Rising, iar până în 2004, când i-a apărut al zecelea roman, Steaua Pandorei, cărţile lui se vânduseră în două milioane de exemplare în toată lumea. În anul 2001, a câștigat Premiul British SF pentru nuvela „The Suspect Genome“. Între 1996 și 1999 a publicat trilogia Zorii nopţii, considerată renașterea genului space opera. Trilogia Golului este cea mai recentă creaţie a sa, apărută între 2007 și 2010. Din 2008, Peter F. Hamilton locuiește în Rutland cu soţia și cei doi copii ai săi.

Traducere din limba engleză C. Preda

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HAMILTON, PETER F. Golul visător /Peter F. Hamilton; trad.: C. Preda, Teofil Roll. - Bucureşti: Nemira Publishing House, 2014 ISBN print: 978-606-579-478-8 ISBN epub: 978-606-758-098-3 ISBN mobi: 978-606-758-099-0

I. Preda, C. (trad.)

821.111-31=135.1

PETER F. HAMILTON THE DREAMING VOID © 2007 by Peter F. Hamilton

© Nemira, 2014 Coperta: Cristian Florescu Lector: Nicoleta GHEMENT Tehnoredactor: Irina POPESCU Tehnoredactor ebooks: Mihai Eftimescu

Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict interzisă şi se pedepseşte conform Legii dreptului de autor.

Cuprins Despre autor Prolog 1 Primul vis al lui Inigo 2 Al doilea vis al lui Inigo 3 Al treilea vis al lui Inigo 4 Al patrulea vis al lui Inigo 5 Al cincilea vis al lui Inigo 6 Al şaselea vis al lui Inigo 7 Al şaptelea vis al lui Inigo Prolog

Nava stelară CNE Caragana aluneca în jos, desprinsă dintr-un cer de noapte, cu corpul gri-roşu iluminat de irizarea palidă a furtunilor masive de ioni ce asaltau spaţiul din toate direcţiile pe distanţe de ani-lumină. Sub vasul de cursă lungă, Staţia Centurion forma o semilună strălucitoare de lumină pe suprafaţa de stâncă prăfuită a planetei niciodată-numite. Şi echipajul, şi pasagerii priveau enclava locuibilă cu o senzaţie de uşurare. Chiar şi cu hiperpropulsorul care îi împingea cu o viteză de cincisprezece ani-lumină pe oră, tot le luase optzeci şi trei de zile pentru a ajunge la Staţia Centurion a Marii Confederaţii. Era cam maximul distanţei la care omul ajunsese să călătorească, în mod regulat, desigur, pe la mijlocul secolului al treizeci şi patrulea.

De pe canapeaua din holul principal, Inigo studia cu un interes detaşat peisajul străin ce se apropia încet. Tot ce vedea corespundea cu exactitate rapoartelor informative din fişierele proiectate cu luni în urmă, un platou monoton de lavă veche, ondulat de văi puţin adânci ce nu duceau nicăieri. Atmosfera subţire de argon stârnea nisipul cu rafale scurte, alungându-l în fuioare înguste de la o dună la alta. Dar ceea ce-i atrăsese atenţia cu adevărat fusese staţia.

Se aflau acum la doar douăzeci de kilometri de solul pe care luminile începeau să contureze forme distincte. Inigo putea zări cu uşurinţă marele dom-grădină din centrul secţiunii umane de pe segmentul din extremitatea nordică a semilunii locuite. Un cerc de smarald luminos, cu rol de pivot pentru nişte căi tubulare de culoare neagră ce se îndreptau către blocuri rezidenţiale mari, care ar fi putut fi transplantate de pe oricare staţiune din mediul exotic al Confederaţiei. De acolo tuburile îşi continuau drumul peste lavă, spre clădirile în formă de cub ale observatorului şi modulelor de suport tehnic.

Terenul accidentat din sud aparţinea habitatelor străine – forme şi structuri cu geometrii şi dimensiuni diferite, cele mai multe dintre ele luminate. În proximitatea oamenilor se aflau bulele de argint ale hominizilor Golant, urmate de terenurile de păşunat îngrădite pe care Ticothii le cutreierau în mijlocul turmelor lor. Veneau apoi tancurile-mamut interconectate ale Sulinilor, o specie acvatică. Turnul anost al Ethoxilor se ridica la zece kilometri distanţă de locul unde se terminau lacurile încapsulate în metal ale Sulinilor, întunecat în spectrul vizibil, dar cu o temperatură de suprafaţă de 180 de grade Celsius. Era una dintre speciile care nu interacţionau cu colegii observatori la niciun nivel, cu excepţia schimburilor oficiale de date referitoare la sondele care orbitau în jurul Golului. La fel de taciturni erau şi Forleenii care ocupau cinci domuri mari de cristal opac ce iradiau o lumină uşor violacee. Aceştia puteau fi categoric comparaţi din punct de vedere social cu Kandra, care trăiau într-un cub simplu de metal la treizeci de metri, mai într-o parte. Nicio navă Kandra nu aterizase vreodată acolo după ce oamenii se alăturaseră observării, cu două sute optzeci de ani în urmă. Nici măcar excepţional de longevivii Jadradesh nu văzuseră vreuna, iar Raielii îi invitaseră pe bolovănoşii aceia de locuitori de mlaştină să participe la proiect cu şapte mii de ani în urmă.

Un mic