zâmbet licări pe faţa lui Inigo în timp ce mătura cu privirea diversele zone. Era impresionant să vezi atât de multe specii străine grupate fizic într-un singur loc, o adunare ce sublinia, de fapt, importanţa misiunii lor. Cu toate acestea, când privirea i se abătu spre umbrele aruncate de staţie, trebui să admită că cei în viaţă erau complet eclipsaţi de cei care se săvârşiseră înaintea lor. Creşterea şi vârsta staţiei Centurion puteau fi măsurate cu uşurinţă la fel ca acelea ale oricărui umil copac terestru. Ea se dezvoltase în inele adăugate de-a lungul secolelor, pe măsură ce noi specii se alăturaseră proiectului. Cercul larg de teren dispus de-a lungul părţii concave a semilunii era împânzit cu ruine, schelete fărâmiţate ale habitatelor abandonate cu milenii în urmă, pe măsură ce civilizaţiile care le susţinuseră decăzuseră, se mutaseră ori evoluaseră treptat, dincolo de simplele preocupări astrofizice. Chiar în centru, vechile structuri se transformaseră în mormane de metal compactat şi fragmente de cristal ce depăşeau capacitatea oricărui arheolog de a le descifra. Expediţiile de recunoaştere stabiliseră că vechea inimă a staţiei fusese construită cu peste patru sute de mii de ani în urmă. Desigur, raportat la perioada de observare acoperită de Raieli, asta nu însemna foarte mult.

Un inel de lumină verde clipea intermitent pe câmpul de lavă ce servea drept port spaţial pentru secţiunea ocupată de oameni, chemând în jos CNE Caragana. Mai multe nave spaţiale se aflau pe stânca cenuşie lângă zona de aterizare activă: două imense aparate de zbor de cursă lungă din aceeaşi categorie cu Caragana şi alte câteva mai mici, folosite pentru plasarea şi deservirea sondelor îndepărtate care monitorizau în mod constant Golul.

Nava se aşeză cu o mică trepidaţie, după care câmpul gravitaţional intern se opri făcându-l pe Inigo să simtă cum se ridică uşor de pe pernele canapelei sub influenţa gravitaţiei de şaptezeci la sută a planetei care prelua controlul. Fu linişte în holul comun până când pasagerii se dezmeticiră, după care un murmur fericit de conversaţie izbucni, sărbătorind sosirea. Stewardul-şef îi invită pe toţi să coboare la sasul principal ca să-şi pună costumele pentru a putea păşi pe staţie. Înainte de a se ridica prudent în picioare şi de a ieşi din hol, Inigo îi aşteptă întâi să plece pe colegii mai nerăbdători. Strict vorbind, el nu avea nevoie de un costum spaţial. Biononicele lui înalte îi puteau înconjura în perfectă siguranţă trupul ca într-un cocon, protejându-l astfel de atmosfera subţire malignă şi chiar de radiaţia cosmică ce provenea de la stelele masive ale Zidului aflate la o depărtare de cinci sute de ani-lumină. Dar călătorise până aici în parte pentru a scăpa de moştenirea lui nedorită. Nu era momentul să iasă în evidenţă, aşa că începu să se îmbrace la fel ca şi ceilalţi.

Festivitatea de predare avea o îndelungată tradiţie pe Staţia Centurion. De fiecare dată când o navă a Marinei ajungea aici aducând noi observatori, exista o scurtă perioadă de suprapunere înainte ca grupul precedent să plece. Sărbătorirea avea loc în domul-grădină sub forma unei gale de seară, cu cel mai bun bufet pe care programele unităţii culinare îl puteau produce. Mesele erau întinse afară, sub stejarii bătrâni în care străluceau sute de lanterne magice, iar partea de sus a domului purta o aură de amurg auriu. O proiecţie solidă a unui cvartet de coarde interpreta muzică clasică pe o mică scenă înconjurată de un pârâu.

Inigo ajunse destul de devreme, aranjându-şi încă mânecile costumului de seară ultranegru. Nu prea îi plăceau cozile lungi, tăiate drept, ale vestei un pic prea în vogă pentru gustul său, dar trebuia să admită că croitorul de pe Anagaska făcuse o treabă foarte bună. Chiar şi astăzi, dacă voiai haine cu adevărat de calitate, aveai nevoie de un om în cercurile modei şi stilului. Ştia că arăta bine în costum, adică suficient de bine pentru a nu simţi nici cea mai mică urmă de stânjeneală.

Directorul staţiei îi saluta personal pe toţi cei sosiţi. Inigo se aşeză şi el în capătul şirului scurt, aşteptându-şi rândul. Câţiva extratereştri se învârteau în jurul meselor. Golanţii arătau ciudat în hainele croite aproximativ la fel cu cele purtate de oameni. Cu pielea lor gri-albastră şi capetele înalte şi înguste, încercarea politicoasă de a se amesteca printre ceilalţi îi făcea să pară şi mai deplasaţi. Mai era un cuplu de Ticothi ghemuiţi împreună pe iarbă, ambii de dimensiunea unor ponei, orice asemănare oprindu-se însă aici. Aceştia erau cât se poate de evident nişte prădători carnivori, cu pielea verde întunecat întinsă peste fasciculele musculare puternice. Dinţi alarmant de mari şi de ascuţiţi ieşeau la vedere de fiecare dată când mormăiau unul către celălalt şi către grupul de oameni cu care stăteau de vorbă. Inigo îşi verifică instinctiv funcţia câmpului de forţă integral, simţindu-se apoi ruşinat c-a făcut-o. Câţiva Sulini erau şi ei prezenţi, plutind în rezervoare mari de sticlă semisferice, ca nişte cupe de şampanie gigantice susţinute de mici dispozitive regrav. Translatorii lor bolboroseau de zor în timp ce ei se uitau la oameni. Corpurile bulboase li se vedeau distorsionate şi mărite de sticla curbată.

– Inigo, presupun, se auzi răsunând mult prea tare vocea directorului. Îmi face plăcere să te cunosc. Elegant şi sosit devreme pentru petrecere. De-a dreptul lăudabil, amice!

Inigo zâmbi cu respect profesional, strângând mâna bărbatului înalt.

– Domnule director Eyre, răspunse el.

În afară de faptul că vârsta lui ar fi depăşit o mie de ani, CV-ul inclus în fişierele de informare îi spusese prea puţin despre director. Inigo suspecta datele ca fiind corupte, deşi hainele bărbatului erau, cu siguranţă, suficient de istorice, un sacou scurt asortat cu un kilt imprimat ţipător în carouri mov şi negre.

– Oh, te rog, spune-mi Walker.

– Walker? se miră Inigo.

– Prescurtarea de la LionWalker. Poveste lungă. Nu-ţi face griji, prietene. N-o să te plictisesc cu ea în seara asta.

– Ah. Sigur. Inigo îşi stăpâni privirea. Directorul avea o chică groasă de păr şaten,