dar ceva se vedea strălucind pe dedesubt, ca şi cum scalpul i-ar fi fost plin de pete aurii. Pentru a doua oară în cinci minute, Inigo se abţinu să se folosească de biononic, deşi o scanare de câmp i-ar fi dezvăluit cu ce fel de tehnologie fusese îmbunătăţit directorul. Cu siguranţă nu era una cunoscută. Trebuia să recunoască, părul îi dădea lui LionWalker Eyre un aspect tineresc, la fel ca majorităţii celor din rasa umană în ultimul timp. Indiferent din ce ramură făceau parte – Înaltă, Avansată, Naturală – vanitatea le era mai mult sau mai puţin aceeaşi. Dar ciocul gri subţire îi împrumuta un aer de distincţie, iar aceasta era cultivată în mod cât se poate de deliberat.

LionWalker îşi flutură paharul de whisky spre parcul întunecat, mişcarea făcând cuburile de gheaţă să scoată un clinchet.

– Deci, ce te aduce în celebrul nostru avanpost, tinere Inigo? Gândul la glorie? Bogăţiile? Sexul? La urma urmei, nu sunt prea multe de făcut pe aici.

Zâmbetul lui Inigo se crispă uşor, dându-şi seama cât de beat era directorul.

– Vreau doar să ajut. Cred că este important.

– De ce?

Întrebarea ţâşnise însoţită de o îngustare bruscă a ochilor.

– Ei bine, Golul este un mister pe care nici chiar ANA nu-l poate descifra. Dacă-l vom putea pătrunde vreodată, înseamnă că vom fi avansat în înţelegerea universului prin intermediul unui factor important.

– Hm. Fă-ţi un serviciu, amice, şi uită de ANA. O adunătură de aristocraţi decadenţi cu minţile împăiate. De parcă le-ar păsa de ceea ce se întâmplă cu oamenii fizici. Pe Raieli îi ajutăm noi, un popor care merită ceva investiţie. Dar până şi geniile alea îngâmfate sunt perplexe. Ştii ce au găsit inginerii Marinei când au excavat în fundaţia acestui dom-grădină?

– Nu.

– Alte ruine. LionWalker luă o înghiţitură confortabilă de whisky.

– Înţeleg.

– Nu, nu-nţelegi. Erau, practic, fosilizate, nimic mai mult decât straturi de praf vechi de peste trei sferturi de milion de ani. Şi, din ce am prins uitându-mă la înregistrările timpurii pe care Raielii au catadicsit să le facă disponibile, proiectul de observare durează de tot atâta timp. Să te holbezi un milion de ani la o problemă. Asta da dedicaţie! N-am fi capabili să ne descurcăm singuri, suntem prea neînsemnaţi.

– Vorbeşte în numele dumitale.

– Ah, ar fi trebuit să ştiu, cineva care crede.

– În ce?

– În rasa umană.

– Asta trebuie să fie, cu siguranţă, ceva destul de comun în rândul personalului de aici, nu-i aşa? Inigo se întreba cum să se eschiveze, deoarece directorul începea deja să-l irite.

– Al naibii de adevărat, prietene. Este unul dintre puţinele lucruri care-mi înveselesc singurătatea pe-aici. Ooh… iată că-ncepe.

LionWalker îşi înclină capul pe spate privind afară prin cupola în care stratul jos de lumină tulbure se stinsese. Deasupra, cristalul era complet transparent, lăsând să se vadă vastele nebuloase ostile ce împânzeau cerul. Sute de stele străluceau prin perdeaua de lumină, vârfuri arzând atât de intens încât băteau de la violet către indigo, înmulţindu-se spre orizont, pe măsură ce planeta se întorcea încet cu faţa spre Zid – o vastă barieră de aştri masivi ce formau învelişul exterior al nucleului galactic.

– Nu putem vedea Golul de aici, nu-i aşa? întrebă Inigo.

Ştia că era o întrebare stupidă. Golul era ascuns de partea cealaltă a Zidului, chiar în centrul galaxiei. Cu secole în urmă, înainte ca cineva să se fi aventurat în afara sistemului solar al Pământului, astronomii umani crezuseră că era vorba despre o gaură neagră masivă şi detectaseră chiar emisii de raze X venite de la marea buclă de particule supraîncălzite ce se răsucea de-a lungul orizontului, fapt ce îi ajutase să-şi confirme teoriile. Nimeni nu-şi dăduse seama care era adevărul până la Wilson Kime, căpitanul navei Endeavour din Marina Confederaţiei, care în 2560 întreprinsese cu succes prima circumnavigaţie făcută de om în galaxie. Era într-adevăr un orizont impenetrabil dispus chiar în nucleu, dar el nu înconjura nimic la fel de natural, să spunem, ca o banală masă superdensă de stele moarte. Golul era o graniţă artificială ce ocrotea o moştenire veche de miliarde de ani. Raielii susţineau că în interior exista un întreg univers, unul care fusese modelat de o rasă ce trăise în zorii galaxiei. Aceasta se retrăsese în el pentru a-şi desăvârşi călătoria către vârful absolut al evoluţiei. În urma sa, Golul consuma acum încet stelele rămase în galaxie. Prin asta nu se deosebea deloc de găurile negre naturale ancorate în centrul multor galaxii, dar, în timp ce acestea foloseau gravitaţia şi entropia pentru a atrage masă, Golul devora în mod activ stelele. Era un proces care se accelera lent, dar inexorabil şi, dacă nu era oprit, galaxia urma să moară tânără, poate cu trei sau patru miliarde ani înainte de vreme. Suficient de departe în viitor, când Soarele va fi devenit un cărbune rece, iar rasa umană nici măcar o amintire. Dar Raielilor le păsa. Aceasta era galaxia în care se născuseră şi care, credeau ei, merita şansa de a-şi trăi viaţa până la capăt.

LionWalker pufni amuzat.

– Nu, sigur că nu-l poţi vedea. Nu intra în panică, amice, nu există niciun coşmar vizibil pe cerul nostru. Răsare DF7, asta-i tot, spuse arătând cu degetul.

Inigo aşteptă şi, după un minut, un corn azuriu începu să se depărteze de orizont. Era cam cât jumătate din mărimea lunii Pământului şi avea nişte pete negre dispuse ciudat de regulat. Lăsă să-i scape un uşor oftat de admiraţie.

Cincisprezece dispozitive de mărimea unor planete orbitau în interiorul sistemului solar al staţiei Centurion – cuiburi sferice de reţele concentrice, fiecare cu altă masă, cultă intersecţie a câmpului cuantic şi cu carcasa exterioară aproximativ de acelaşi diametru ca al planetei Saturn. Erau construite de Raieli, un „sistem de apărare“ pentru situaţia în care una dintre fazele devoratoare ale Golului ar fi reuşit să