– OK. E impresionant, spuse Inigo.

DF-urile erau şi ele în fişiere, desigur, dar să vezi în realitate o maşinărie de dimensiunea aceea drept în faţa ta era extraordinar.

– O să te integrezi, declară fericit LionWalker, bătându-l pe Inigo pe umăr. Du-te şi ia-ţi ceva de băut. M-am asigurat că vom avea cele mai bune programe de sintetizare a alcoolului. Poţi s-o iei ca pe o provocare, zise el şi se îndreptă apoi către următorul sosit.

Cu ochii încă pe DF7, Inigo îşi croi drum către bar. LionWalker nu exagerase cu nimic, băuturile erau de primă calitate, chiar şi vodca ce ţâşnea din sirena sculptată în gheaţă.

Inigo rămase la petrecere mai mult decât prevăzuse. Era ceva în faptul de se fi trezit aruncat laolaltă cu o grămadă de entuziaşti care gândeau la fel, ceva care îi trezise instinctele sociale, de obicei adormite. Când, în sfârşit, se întoarse în apartament, biononicul său muncise deja timp de câteva ore ca să-i devieze înfiltraţiile de alcool din neuroni. Lăsase totuşi să-i treacă puţin dincolo de protecţia artificială, destul ca să-i genereze o uşoară stare de ebrietate cu toate meritele aferente. Urma să trăiască împreună cu oamenii aceştia pentru încă un an. Nu era în avantajul lui să pară un singuratic.

În timp ce se urca în pat, comandă o desaturare completă. Era unul dintre superbele beneficii ale biononicului: nici urmă de mahmureală.

Şi apoi Inigo avu primul vis pe Staţia Centurion. Dar nu era visul lui.

Aaron îşi petrecuse toată ziua amestecându-se printre adepţii mişcării Visul Viu în piaţa vastă din Golden Park, trăgând cu urechea la discuţiile animate despre succesiune, bând apă de la standurile mobile, încercând să găsească un pic de umbră ca să se apere de soarele ce ardea nemilos în timp ce căldura şi umiditatea de coastă creşteau fără încetare. Credea că-şi aminteşte că sosise în zorii zilei. Sigur, întinderea acoperită cu dale de marmură era, practic, pustie când o traversase. Vârfurile splendidelor coloane de metal ce înconjurau zona erau încununate de o lumină roz-aurie venită de la steaua locală ce se ridica deasupra orizontului. Zâmbise privind în jur apreciativ contururile oraşului-replică şi comparând topografia împrejurimilor Golden Park cu visele pe care le adunase din gaia-câmp timp de… ei bine, de ceva vreme. Golden Park începuse să se umple repede, după aceea, cu credincioşi care soseau din celelalte districte ale Makkathran2, fie traversând podurile canalului, fie îmbarcaţi într-o flotă de gondole. Pe la mijlocul zilei, trebuie să se fi adunat cam o sută de mii. Toţi stăteau cu faţa către Palatul Orchard ce se întindea posesiv peste districtul Anemone, de cealaltă parte a Canalului de Centură, ca o îngrămădire de dune înalte. Şi aşteptau, tot aşteptau ascunzându-şi prost nerăbdarea de a afla odată decizia Consiliului Clerical. Orice decizie! Consiliul era în conclav de trei zile deja, cât le mai trebuia ca să aleagă un nou Conservator?

În cursul dimineţii îşi croise drum până la Canalul de Centură, în apropierea podului de cabluri şi lemn ce se arcuia peste Anemone. Era închis, bineînţeles, ca şi celelalte două poduri din zonă. De obicei, oricine – de la ultracredincios până la turistul curios – putea traversa şi se putea plimba în jurul vastului Palat Orchard, dar astăzi fusese blocat de nişte clerici juniori bine clădiţi, care păreau să-şi fi antrenat din greu muşchii. De o parte a podului temporar închis erau campaţi sute de jurnalişti veniţi de peste tot din Marea Confederaţie, cei mai mulţi dintre ei ultragiaţi de refuzul încăpăţânat al Visului Viu de a le strecura vreo informaţie. Erau uşor de identificat după hainele şic, moderne, şi feţele evident menţinute la strălucire maximă de o membrană de solzi cosmetici. Nici chiar ADN-ul Avansat nu producea un ten atât de frumos.

În spatele lor se auzea rumoarea mulţimii care discuta despre candidatul favorit. Dacă Aaron aprecia corect, aproape nouăzeci la sută dintre ei erau în favoarea lui Ethan. Îl voiau pentru că se săturaseră să aştepte, să aibă răbdare, se săturaseră de statu-quoul predicat de toţi ceilalţi interimari mediocri de când Visătorul însuşi, Inigo, ieşise din viaţa publică. Voiau pe cineva care să le conducă mişcarea către acel moment de împlinire fericită ce le fusese promis din clipa în care gustaseră primul vis al lui Inigo.

La un moment dat, după-amiază, Aaron realiză că femeia îl urmărea cu privirea. Nimic evident, nu se uita insistent şi nu se ţinea după el. Cu un uşor declic, instinctul îl făcu s-o localizeze – calitate interesant de ştiut că o are. Din clipa aceea deveni conştient de felul în care se plimba cu nonşalanţă, având grijă să păstreze o oarecare distanţă între ei, de faptul că nu avea niciodată ochii îndreptaţi în direcţia lui atunci când el îi arunca din când în când o privire. Purta un top cu mâneci scurte portocaliu-ruginiu şi pantaloni albaştri, până la genunchi, făcuţi dintr-o ţesătură modernă. Puţin diferită de credincioşii care tindeau să poarte hainele mai rustic-primitive din lână, bumbac şi piele preferate de cetăţenii Makkathranului, dar nu atât de modernă încât să iasă în evidenţă. Nici chipul ei nu atrăgea privirea. Avea o faţă cam plată, cu un nas scurt, drăguţ. Uneori purta la ochi o bandă protectoare subţire de culoare arămie pe care adesea şi-o cocoţa în părul scurt, închis la culoare. Nu-i puteai aprecia vârsta. Ca toată lumea din Marea Confederaţie, avea imaginea exterioară încremenită la vârsta biologică de aproximativ douăzeci şi cinci de ani. Era convins că avea bine peste două sute de ani, deşi nici asta nu se putea dovedi. După ce se jucară de-a sateliţii pe orbită vreo patruzeci de minute, Aaron se îndreptă către ea cu un zâmbet plăcut pe buze. Nu veneau dinspre ea niciun fel de unde pe care clusterele lui macrocelulare să le poată detecta, niciun link la unisferă, şi nici vreun senzor activ în funcţiune. Din punct de