– Salut! spuse el.

Femeia îşi împinse banda protectoare în sus cu vârful degetului şi îi adresă un zâmbet jucăuş.

– Salut şi ţie! Aşadar, ce te aduce aici?

– E un eveniment istoric.

– Adevărat.

– Te cunosc?

Instinctul nu îl înşelase, se vedea că nu are nimic în comun cu amestecătura de credincioşi placizi din jurul lor, limbajul corpului fiind total diferit. Se putea controla foarte bine, suficient de bine pentru a păcăli pe oricine nu avea antrenamentul lui – antrenament? –, dar el îi putea simţi atitudinea diferită, mascată însă bine.

– Ar trebui să mă cunoşti?

Ezită un pic. Faţa ei îi inspira ceva familiar, ceva ce ar fi trebuit să ştie despre ea. Nu se putea gândi la ceva anume, pentru simplul fapt că nu avea niciun fel de amintiri la care să facă apel şi să le examineze. Nicio amintire despre absolut nimic, realiză el, şi în mod sigur părea să nu fi avut o viaţă până în ziua aceea. Ştia că nu e în regulă, dar nu-l deranja.

– Nu-mi amintesc.

– Ce curios. Cum te cheamă?

– Aaron.

Râsul ei îl luă prin surprindere.

– Ce-i? întrebă el.

– Numărul unu, eh? Ce drăguţ.

Aaron răspunse cu un zâmbet forţat.

– Nu înţeleg.

– Dacă ai vrea să listezi animalele terestre, de unde ai începe?

– Acum, m-ai pierdut de tot.

– Ai începe cu un aardwark – porcul termitelor. Dublu A e în capul listei.

– Oh, murmură el. Da, înţeleg.

– Aaron, chicoti ea. Cineva avusese simţul umorului când te-a trimis aici.

– Nu m-a trimis nimeni.

– Serios? Îşi arcui sprânceana groasă. Deci, te-ai trezit pur şi simplu la acest eveniment istoric, nu-i aşa?

– Cam aşa ceva.

Femeia îşi coborî banda protectoare arămie peste ochi şi clătină din cap mimând consternarea.

– Ştii, suntem câţiva aici. Nu cred că e o simplă întâmplare, nu-i aşa?

– Suntem?

Îşi roti mâna peste mulţime.

– Nu te consideri una dintre oile astea, nu? Adică un credincios? Adică cineva care îşi închipuie că poate găsi o viaţă la capătul viselor ăstora pe care Inigo le-a dăruit cu atâta generozitate Confederaţiei.

– Nu, cred că nu.

– O grămadă de lume urmăreşte ce se întâmplă aici. La urma urmei este important, şi nu numai pentru Marea Confederaţie. Unele specii susţin că, dacă va începe Pelerinajul spre Gol, acesta ar putea declanşa o fază de devorare, ceea ce ar presupune sfârşitul galaxiei. Ai vrea să se întâmple asta, Aaron? îl întrebă ea ţintuindu-l cu privirea.

– Evident, asta n-ar fi bine deloc, răspunse el cu întârziere.

Adevărul era că nu avea nicio părere. Era un lucru la care nu se gândise.

– Evident pentru unii, dar o foarte bună ocazie pentru alţii.

– Dacă spui tu...

– O spun. Îşi linse buzele cu un zâmbet răutăcios.

Şi-acum, ce-ai de gând? Vrei să-mi ceri codul de unisferă? Mă inviţi să bem ceva împreună?

– Nu azi.

Femeia se bosumflă ostentativ.

– Ce-ai zice atunci de o partidă de sex, oricum îţi place ţie?

– O s-o păstrez şi pe asta pentru altă dată, mulţumesc, râse el.

– Aşa să faci, spuse ea şi ridică uşor din umeri.La revedere, Aaron!

– Aşteaptă, spuse el în timp ce ea se întorcea să plece. Cum te cheamă?!

– Nu vrei să mă cunoşti, îi strigă ea. Eu sunt veşti proaste.

– La revedere, Veşti Proaste!

Când se uită înapoi spre el, avea un zâmbet sincer pe faţă. Un deget flutură în sus.

– De asta îmi amintesc cel mai bine, spuse ea şi dispăru în mulţime.

Aaron zâmbi privind-o depărtându-se rapid. Dispăru destul de iute în mulţime. După un minut nici nu o mai putea zări. Îşi dădu seama că la început o văzuse pentru că aşa dorise ea.

Suntem, spusese, suntem câţiva aici. Chestia asta nu prea avea sens. Şi totuşi stârnea o grămadă de întrebări. De ce mă aflu aici? se întrebă el. N-avea alt răspuns concret în minte decât că se afla acolo unde trebuia să fie şi că voia să vadă cine va fi ales. Dar amintirile? De ce nu am nicio amintire despre nimic altceva? Ştia că asta ar trebui să-l supere, căci amintirile erau nucleul fundamental al identităţii umane, dar nici sentimentul acesta nu-l avea. Ciudat. Oamenii erau entităţi emoţionale complexe, dar el nu părea să fie aşa. Cu toate astea nu-şi făcea probleme. În sinea lui, era sigur că în cele din urmă va rezolva misterul legat de el însuşi. Nicio grabă.

Către sfârşitul după-amiezii, mulţimea începu să se subţieze de vreme ce anunţul se încăpăţâna să nu fie făcut. Aaron putea vedea dezamăgirea pe feţele celor care treceau pe lângă el în drum spre casă, sentiment reflectat şi de şoaptele de emoţie ce rezonau în gaia-câmpul local. Îşi deschise mintea gândurilor din jurul lui, îngăduindu-le să intre plutind prin căile de acces pe care gaia-particulele germinaseră în capul lui. Era ca şi cum ai fi păşit printr-o perdea fină de spectre ce acopereau piaţa cu sclipiri în culori ireale, imagini ale unor timpuri de mult trecute, dar rememorate cu drag, sunete înăbuşite ca prin ceaţă.

Amintirile sale despre momentul în care se alăturase comunităţii gaia-câmpului erau la fel de neclare ca şi restul existenţei sale de până acum. Nu părea să fie genul de lucruri pe care le-ar face el, fiind ceva cam excentric. Gaia-câmpul era pentru adolescenţii care considerau că împărtăşirea multiplă a viselor şi a emoţiilor era ceva profund sau pentru fanaticii de la Visul Viu. Era însă suficient de competent cu privire la conceptul de împărtăşire voluntară a gândurilor şi a amintirilor pentru a putea decela