scriitor care, după cîte știu, n-a dorit cît timp a fost în viață să aibă și nici n-a avut, în fapt, altă putere decît puterea pe care i-o dădea literatura lui. N-a avut altă funcție decît aceea de director al Editurii „Cartea Românească” și asta, tîrziu, din 1970 pînă în 1980. Și ca director n-a fost un zbir, dimpotrivă, i-a publicat pe toți cei care meritau să fie publicați, chiar și pe dușmanii săi. N-a făcut politică, n-a dat pe nimeni în gît (cum se zice cu o vorbă neacademică), n-a fost, după cîte îmi amintesc, niciodată de partea politrucilor și nici nu i-a încurajat pe cei care voiau să facă prin literatură carieră politică (și nu erau puțini). Și atunci? De unde vine această ostilitate pe care cîțiva scriitori și critici o întrețin, de bune decenii, în jurul lui Preda? Îmi dau seama că unii nu-i iartă lui Preda faptul că vine din rîndul țăranilor și că nu s-a lepădat de clasa lui, așa cum fac mulți azi. Alții îi reproșează firea lui închisă, bănuitoare și, mai ales, spun despre el că era egoist și arghirofil. Cînd a apărut Cel mai iubit dintre pămînteni s-a zvonit că autorul a încasat o sumă uriașă de bani. O căruță de bani… sau un camion de bani, după situație. Toată lumea literară era în fierbere, avea sentimentul acut că este, pur și simplu, jefuită. „Ai auzit cît a luat Preda pe ultima lui carte? E ceva insuportabil, este o rușine națională”… Cum eram perceput ca un simpatizant al prozatorului (ceea ce era adevărat și, mărturisesc, nu mi-am schimbat nici acum sentimentele), devenisem, eu însumi, suspect. „Domnule, mi-a zis într-o zi un coleg de la revista unde publicam atunci, Preda al dumitale nu mai are măsură, a golit toate fondurile Uniunii, e un scandal, toată lumea vorbește, îți dau un sfat prietenesc: îndepărtează-te de el cît mai ai timp, nu-l mai apăra, treaba ta, să nu zici că nu ți-am spus”…

Intrasem și eu, trebuie să recunosc, la idei… dar m-am liniștit cînd, la moartea scriitorului, s-a găsit asupra lui un cec cu uriașa sumă de aproximativ 100.000 de lei, prețul unei mașini Dacia 1300. Asta era toată averea lui Preda, aceasta era răsplata unui roman în trei volume, scris în trei-patru ani, cu mare chin. Un roman care, într-un sens sau altul, i-a scurtat viața. I-a scurtat-o, ca să zic așa, de tot. Ideea despre arghirofilia lui Preda a continuat să circule și după dispariția lui. O mai întîlnesc și azi prin articolele unor publiciști care n-au altă grijă decît aceea de a-l toca mărunt, săptămînal, pe acest scriitor culpabil, după mintea lor mică și îmbîcsită, pentru că voia să fie răsplătit cum se cuvine pentru munca lui.

Adevărul este că ceea ce deranjează pe răuvoitorii lui Preda este talentul lui uriaș. Și sentimentul, recunosc, omenesc că este greu să treci peste el. Marin Preda a devenit de tînăr (după apariția Moromeților) un punct de reper estetic. A avut succes și, cum bine se știe, literatul român admite orice în afară de succesul altuia. Se simte ultragiat de izbînda confratelui. O jignire pe care n-o poate trece cu vederea…

Dar să revin la scriitura lui Preda, adică la chinul și canonul său. Cu acest mod de a fi și de a se apropia de lumea din afară – potrivit unui autor de povestiri și nuvele, nu unui romancier – s-a apucat Marin Preda să scrie, prin 1976, un roman amplu. Nu știu dacă și-a propus, de la început, să scrie peste o mie de pagini, dar, după trei ani, atîtea au ieșit. Părăsise Delirul (din volumul al doilea au rămas doar un proiect și cîteva fragmente) – un roman al generației sale – și a revenit la istoria din „obsedantul deceniu” (cum i-a zis tot el). Adică la tragediile abominabile ale individului în „era ticăloșilor”. Îl frecventam des, în această perioadă, la Mogoșoaia. O vreme am locuit și eu cîteva luni acolo și seara, înainte sau după masă, mă invita la o plimbare. Discuta despre orice, dar nu despre romanul la care lucra. „Cum merge romanul, domnule Preda?”, îl ispiteam eu. „Nu merge, mon cher – mi-a zis el odată – nu merge deloc, personajul meu refuză să se mai confeseze. Nu știu ce-i cu el.” Atît! Apoi a trecut la alt subiect. Am povestit în altă parte urmarea acestui dialog. Să spun doar atît privitor la refuzul personajului de a se confesa: l-am întrebat pe autor dacă își amintește de Micuța lui Hașdeu, o narațiune de la începutul anilor ’60, din secolul al XIX-lea… Și acolo istoria personajului este continuată de alt personaj… Marin Preda nu-și amintea de epica lui Hașdeu, probabil că n-o citise, dar, peste vreo cîteva săptămîni, mă întreabă, tam-nesam, în timp ce ne plimbam pe marginea lacului Mogoșoaia: „Mon cher, Dumneata ai citit Micuța lui Hașdeu” și, observînd mirarea de pe fața mea, continuă: „Să vezi ce tehnică epică interesantă folosește acest învățat filolog”… Și-mi povestește în amănunt scenariul nuvelei… Cînd a apărut Cel mai iubit dintre pămînteni, am remarcat că prozatorul utilizase și el într-un moment al povestirii această tehnică.

Întîmplări de demult, vorba lui I. L. Caragiale: „Mai dă dămult”. De acum 30 de ani. Eroul lor este un personaj fascinant, după gustul meu. Un prozator cu adevărat serios, convins că literatura este o uriașă responsabilitate. Nu credea, ca Jean-Paul Sartre, că sarcina scriitorului este umanitatea, dar era convins în mod profund că sarcina literaturii este să vorbească despre condiția omului. Bate cu degetul într-un gard, spunea el odată, cu sentimentul că dincolo de gard este cineva care așteaptă mesajul tău. De aceea, Preda nu-i prețuia prea mult pe noii romancieri occidentali și nu dădea nici o șansă metaromanului, adică romanului care vorbește nu despre condiția existențială a individului, ci despre el însuși. Scriitorii mai tineri (de pildă,