loc în relaţia dintre vasal şi suzeran. Cele două părţi se acomodaseră una cu cealaltă, deoarece domnitorii se dovedeau a fi loiali şi dispuşi să lucreze cu administraţia otomană în vederea atingerii unor obiective de politică externă avantajoase pentru ambele părţi. Dificultăţile politice şi fiscale interne din ce în ce mai mari şi situaţia internaţională tot mai precară a Imperiului Otoman, mai ales începând cu jumătatea secolului al XVII-lea, e posibil să fi slăbit controlul otoman asupra domnitorilor. Aceste schimbări s-au reflectat în disponibilitatea sultanilor de a le permite domnitorilor aleşi de boieri să urce pe tron şi de a le acorda o anumită libertate în ceea ce priveşte stabilirea contactelor cu alte state. Intenţia otomanilor de a folosi principatele drept zonă-tampon pentru stoparea înaintării habsburgilor spre sud ar putea explica temperarea lor. Cât despre domnitori, într-o anumită măsură, aceştia au primit cu braţele deschise protecţia oferită de suzeranul lor împotriva vecinilor agresivi.

Războiul care a izbucnit odată cu asediul Vienei de către otomani în 1683 şi care s-a încheiat cu Pacea de la Karlowitz în 1699 a afectat profund principatele. Succesele austriecilor şi ruşilor, care s-au alăturat conflictului în 1687, au arătat măsura în care statul şi armata otomană nu au reuşit să ţină pasul cu rivalii lor europeni. În urma războiului, vaste teritorii otomane au fost cesionate în Europa, mai ales în Transilvania, iar Imperiul Habsburgic a devenit un pion major în Europa de Sud-Est. Şi Rusia, în timpul ţarului Petru cel Mare (1682-1725), şi-a sporit implicarea în regiune şi a început să elaboreze o strategie de expansiune care avea să se bazeze pe sprijinul credincioşilor ortodocşi.

Implicaţiile tuturor acestor evenimente nu i-au ocolit pe domnitorii şi pe boierii din Moldova şi Valahia. Înfrângerile otomanilor au încurajat mişcări pentru independenţă, acum în consens cu ambiţiile austriece şi ruseşti din regiune. Domnitorul Şerban Cantacuzino din Ţara Românească (1678-1688) a încercat să-şi impună autoritatea în afacerile interne şi să se separe de Imperiul Otoman printr-un pact de alianţă cu Austria. Cu toate acestea, era precaut în faţa planurilor Austriei de expansiune la sud de Carpaţi şi de promovare a credinţei romano-catolice în Europa de Est, cultivând astfel relaţii mai apropiate cu Rusia ca o contrapondere faţă de Austria. A murit înainte să fie semnat tratatul cu Austria, însă urmaşul său, Constantin Brâncoveanu (1688-1714), i-a continuat iniţiativa. La început, în mediul periculos al concurenţei marilor puteri care era Europa de Sud-Est, a fost convins că doar Imperiul Otoman oferea Ţării Româneşti cea mai bună garanţie a existenţei sale ca stat de sine stătător. Drept urmare, s-a folosit de grupurile de interese ale sultanului din principat pentru a-şi menţine integritatea teritorială şi, nu mai puţin important, pentru a-şi asigura propriul mandat, chiar în timp ce negocia cu austriecii şi cu ruşii schimbarea statutului juridic al principatului. Dar în cele din urmă, mai ales după Pacea de la Karlowitz, domnitorul s-a orientat spre Rusia drept cel mai de încredere garant al independenţei şi integrităţii teritoriale a Valahiei, atât în faţa agresivităţii romano-catolice austriece, cât şi a redresării Imperiului Otoman. Totuşi prudenţa l-a făcut să amâne încheierea unei alianţe formale.

Aceeaşi atmosferă de expectativă predomina şi în Moldova, iar domnitorii de aici au urmărit aceleaşi obiective ca omologii lor valahi. Strădaniile lor pentru câştigarea independenţei au culminat cu semnarea, în 1711, de către domnul Dimitrie Cantemir (1710-1711) a unui pact de alianţă cu Petru cel Mare, care a recunoscut independenţa Moldovei şi a instituit o monarhie ereditară în familia Cantemir. Fără îndoială, când a respins regimul nobiliar promovat de boieri, Cantemir urma modelul reformelor absolutiste ale lui Petru, însă a consfinţit totuşi poziţia privilegiată a boierilor pentru a-şi atrage sprijinul acestora. Înfrângerea armatei lui Petru la Stănileşti, pe Prut, la 18-22 iulie 1711, a pus capăt subit tratativelor lui Cantemir şi Brâncoveanu cu Rusia şi Austria. Cantemir a fugit imediat în Rusia, Brâncoveanu a pierdut în cele din urmă tronul şi a fost executat în 1714 de către otomani, printre consecinţele pe termen lung numărându-se reluarea intervenţiilor directe ale otomanilor în problemele interne ale principatelor şi exploatarea economică necontenită a acestora.

Drumul spre modernitate

Pe parcursul secolului al XVII-lea, scriitorii şi intelectualii din principate s-au îndepărtat treptat de bazele medievale ale culturii lor, pe măsură ce au asimilat influenţe noi, unele provenind din surse tradiţionale, în vreme ce multe altele aveau origini occidentale. Curentele disparate care se formaseră mai devreme s-au contopit în a doua jumătate a secolului, dezvăluind faptul că populaţia educată îmbrăţişa ideile moderne despre lume, despre locul său în ea şi despre ţelurile supreme ale creativităţii omului. Aşadar secolul al XVII-lea a marcat o criză a conştiinţei în rândul elitelor clerice şi laice, fără legătură cu haosul politic şi economic care îi chinuia pe domnitori şi pe boieri. Erau cu toţii asaltaţi de noile curente intelectuale şi culturale ce emanau din Vest, de laicizarea culturii, de ideile noi despre scopul istoriei şi al literaturii şi de înlocuirea slavonei cu româna ca limbă a amândurora şi, din ce în ce mai mult, a Bisericii.

Deşi relaţiile dintre moldovenii şi valahii de frunte şi comunitatea ortodoxă mai vastă erau tensionate, tradiţia avea apărători convingători, mai ales în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Un fel de conştiinţă panortodoxă, opusă sentimentelor strict etnice, domnea pretutindeni. Ea se reflecta în simţul profund al responsabilităţii pe care Matei Basarab şi Vasile Lupu îl aveau faţă de comunităţile ortodoxe aflate sub stăpânire otomană. Aceştia au conştientizat faptul că erau singurii conducători ortodocşi din Europa de Sud-Est care păstraseră majoritatea atributelor independenţei sub suzeranitate otomană ; ba chiar se considerau urmaşii împăraţilor bizantini. Din aceste motive, au oferit un sprijin financiar generos bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe de la muntele Athos până la Constantinopol şi Ierusalim. Au primit cu braţele deschise preoţi şi cărturari din toată lumea ortodoxă şi le-au oferit poziţii de răspundere în educaţie şi