pentru a-i îndepărta pe asediatori, la fel masivele vase comerciale genoveze, veneţiene şi aragoneze foloseau oameni înarmaţi cu arbalete şi aşezaţi în „castele” la proră şi la pupă, pentru a se apăra de piraţii musulmani din Mediterana. Aceasta putea provoca pierderi mari în rândul echipajelor galerelor, deşi nu neapărat suficient pentru a salva o navă comercială confruntată cu un adversar cu adevărat hotărât şi cu lipsa vântului. Oricum, odată ce marinarii au sesizat progresele care se făcuseră în proiectarea tunurilor folosite pe uscat – care consta în faptul că noile tunuri din bronz erau mult mai mici, mai puternice şi mai puţin periculoase pentru echipajele care le deserveau decât enormele bombarde din fier forjat –, era de aşteptat ca un asemenea armament să fie instalat şi pe vase. La urma urmei, pe vasele de război din China şi din Occident fuseseră instalate catapulte, baliste şi alte tipuri de mecanisme care aruncau proiectile. Dar, chiar şi după ce tunurile au devenit mai puţin instabile şi periculoase pentru echipajele lor, ele încă puneau destule probleme. Dat fiind că se folosea un praf de puşcă mai eficient, reculul devenea foarte puternic, putând împinge un tun înapoi până în partea cealaltă a punţii, dacă nu era legat, iar aceste arme erau încă suficient de grele pentru a dezechilibra un vas, mai ales dacă erau în număr mare (mai ales în „castele”). Aici, constituţia solidă şi carena rotundă a corăbiilor cu trei catarge, capabile să navigheze pe orice vreme, a oferit un avantaj inerent faţă de galerele suple cu vâsle care navigau în apele interioare ale Mediteranei, ale Balticii sau ale Mării Negre şi faţă de dhow-urile”[29] arabe sau joncile[30] chinezeşti. Aceste vase puteau să tragă o salvă laterală puternică în orice condiţii şi să rămână totuşi stabile, cu toate că din când în când se întâmplau şi dezastre. Dar, odată ce s-a înţeles că aşezarea acestor arme la mijlocul vaselor – mai degrabă decât în „castelele” de la prora şi pupa – oferă o platformă de tragere mult mai sigură, puterea potenţială a acestor caravele şi galioane a devenit formidabilă. Prin comparaţie, navele mai uşoare sufereau de dezavantajul dublu al imposibilităţii de a pune mai multe tunuri la bord şi al vulnerabilităţii sporite în faţa ghiulelelor inamice.

Trebuie accentuată expresia putere potenţială, deoarece evoluţia corăbiilor de cursă lungă dotate cu tunuri a fost îndelungată şi adesea inegală. Au fost construite multe forme hibride, unele fiind dotate cu mai multe catarge, tunuri şi şiruri de vâsle. Vase de tipul galerelor puteau fi văzute încă în secolul al XVI-lea pe Canalul Mânecii. În plus, existau argumente întemeiate în favoarea utilizării galerelor în Mediterana şi în Marea Neagră. Ele erau în multe ocazii mai rapide şi mai uşor de manevrat în apropierea ţărmului. Prin urmare, erau mai uşor de utilizat în interdependenţă cu operaţiunile de pe coastă, lucru care pentru turci compensa dezavantajul lor de a nu putea naviga la distanţe mari de ţărm sau pe mări agitate[31].

În mod similar, nu ar trebui să ne închipuim că, imediat ce primele vase portugheze au trecut de Capul Bunei Speranţe, a început şi epoca dominanţei incontestabile a occidentalilor. Ceea ce istoricii numesc „epoca lui Vasco da Gama” sau „era lui Columb” – cele trei sau patru secole de hegemonie europeană de după 1500 – a fost un proces gradual. Exploratorii portughezi poate că au ajuns pe ţărmurile Indiei în anii 1490, dar corăbiile lor erau încă mici (adesea doar de 300 de tone) şi nu foarte bine înarmate. Cu certitudine nu se comparau cu puternicele corăbii ale Companiei Indiilor Olandeze de Est, care au navigat în aceste ape un secol mai târziu. În realitate, portughezii nu au putut pătrunde multă vreme în Marea Roşie, iar apoi au făcut-o doar cu mari riscuri. Nu au reuşit nici să stabilească un cap de pod solid în China, iar la sfârşitul secolului al XVI-lea şi-au pierdut o parte din bazele din Africa de Est în urma unei contraofensive arabe[32].

Ar fi, de asemenea, eronat să presupunem că puterile noneuropene s-au prăbuşit pur şi simplu ca un castel din cărţi de joc la primele semne ale expansiunii occidentale. Acest lucru s-a întâmplat cu siguranţă în Mexic, în Peru şi în alte societăţi mai puţin dezvoltate din Lumea Nouă atunci când au acostat aventurierii spanioli. În alte părţi, situaţia a fost foarte diferită. De vreme ce administraţia chineză întorsese spatele în mod voluntar comerţului maritim, acesteia nu i-a păsat dacă el avea să cadă în mâinile barbarilor. Nici măcar portul comercial cvasioficial pe care portughezii l-au înfiinţat în 1557 la Macao nu pare să fi tulburat indiferenţa Pekinului, oricât de lucrativ s-ar fi dovedit acesta pentru negustorii locali de mătăsuri şi pentru administratorii intriganţi dispuşi să închidă ochii, în ce-i priveşte pe japonezi, aceştia au fost mult mai aspri. Când portughezii au trimis o misiune, în 1640, ca să protesteze împotriva expulzării străinilor, aproape toţi membrii săi au fost ucişi, iar Lisabona nu a putut face nimic pentru a-i pedepsi pe japonezi. În fine, puterea navală a otomanilor se impusese în estul Mediteranei, iar forţa lor terestră a rămas o ameninţare serioasă pentru centrul Europei. În secolul al XVI-lea, într-adevăr, „pentru majoritatea oamenilor de stat europeni căderea Ungariei avea o importanţă mult mai mare decât stabilirea unor factorii în Orient, iar ameninţarea Vienei era pentru ei mult mai importantă decât propriile dificultăţi la Aden, Goa şi Malacca. Doar guvernele de pe coasta Atlanticului – şi istoricii care au scris despre ele mai târziu – puteau ignora acest fapt”[33].

Însă, chiar şi atunci când sunt formulate toate aceste rezerve, nu există niciun dubiu că dezvoltarea navelor dotate cu tunuri şi capabile să parcurgă distanţe mari a anunţat un avans fundamental al poziţiei Europei în lume. Cu aceste vase, puterile navale occidentale erau în poziţia de a controla rutele comerciale oceanice şi de a intimida toate societăţile vulnerabile la impactul puterii navale. Acest lucru a fost clar încă de la primele mari confruntări dintre portughezi şi adversarii lor musulmani în Oceanul Indian. Fără îndoială că, privind retrospectiv, ei au exagerat. Dar, citind jurnalele şi rapoartele lui da Gama şi ale lui Albuquerque, ce descriu cum vasele lor de război şi-au croit drum cu tunurile prin masa flotelor de dhow-uri şi alte ambarcaţiuni uşoare arabe pe