care le-au întâlnit în largul coastei Malabarului şi pe rutele către Ormuz şi Malacca, ai impresia că asupra nefericiţilor lor oponenţi s-a abătut o forţă extraterestră, supraomenească. Aplicând noua tactică după care „nu trebuiau în niciun caz să recurgă la abordaj, ci să lupte în schimb cu artileria”, echipajele portugheze erau practic invincibile pe mare[34]. Pe uscat lucrurile stăteau cu totul altfel, după cum au demonstrat-o cruntele bătălii (soldate uneori şi cu înfrângeri) de la Aden, Jeddah, Goa ş.a. Însă aceşti invadatori occidentali erau atât de hotărâţi şi de brutali, încât până la mijlocul secolului al XVI-lea ei îşi construiseră un lanţ de forturi ce se întindea de la Golful Guineei până în Marea Chinei de Sud. Deşi nu au reuşit niciodată să monopolizeze comerţul de mirodenii din Indii – o parte însemnată a acestuia, a continuat să curgă prin canalele tradiţionale către Veneţia –, portughezii au înşfăcat cu siguranţă o porţiune considerabilă a acestuia, profitând de avansul pe care îl aveau în cursa către crearea unui imperiu[35].

Profiturile au fost, desigur, mult mai mari în vastele imperii pe care conchistadorii le-au creat rapid în emisfera vestică. Din aşezările timpurii de pe Hispaniola şi din Cuba, expediţiile spaniole au înaintat pe continent, cucerind Mexicul în anii 1520 şi Peru în deceniul următor. În câteva zeci de ani, această dominaţie s-a extins de la Rio de la Plata în sud la Rio Grande în nord. Galioane spaniole care făceau curse regulate de-a lungul coastei vestice se întâlneau cu vase venite din Filipine, schimbând argintul peruan cu mătăsurile chinezeşti. În această „Lume Nouă” a lor, spaniolii şi-au manifestat clar intenţia de a rămâne, instalând o administraţie imperială, construind biserici şi implicându-se în agricultură şi în minerit. Exploatând resursele naturale ale acestor teritorii – şi, mai mult decât atât, forţa de muncă indigenă –, cuceritorii au trimis acasă un flux constant de zahăr, carmin, piei tăbăcite şi alte mărfuri. Mai presus de toate, ei trimiteau acasă argint din mina de la Potosi, care mai bine de un secol a fost cel mai mare depozit de acest fel din lume. Toate acestea au dus la o creştere fulgurantă a comerţului transatlantic, volumul său mărindu-se de opt ori între 1510 şi 1550 şi încă de trei ori între 1550 şi 1610[36].

Aşadar, toate semnele arătau că acest imperialism era menit a fi permanent. Spre deosebire de vizitele trecătoare ale lui Cheng Ho, acţiunile exploratorilor portughezi şi spanioli simbolizau un angajament de a modifica echilibrul politic şi economic al lumii. Cu tunurile de pe corăbii şi cu soldaţii lor înarmaţi cu muschete, ei au făcut exact acest lucru. Privind retrospectiv, pare dificil de înţeles cum o ţară cu o populaţie şi resurse limitate precum Portugalia a putut să ajungă atât de departe şi să realizeze atât de multe. Dar în circumstanţele speciale ale superiorităţii militare şi navale europene pe care le-am descris mai sus, acest lucru nu era nici pe departe imposibil. Odată ce a fost realizat, profiturile vădite ale imperiului şi dorinţa de mai mult au accelerat pur şi simplu procesul de extindere.

În această poveste a „expansiunii Europei” există, elemente care până acum au fost ignorate sau menţionate doar în treacăt. Aspectul personal nu a fost examinat şi totuşi – ca în toate marile strădanii – el a existat din plin: în încurajările unui om ca Henric Navigatorul, în ingeniozitatea unor constructori de nave, armurieri sau oameni de litere, în iniţiativele unor negustori şi, mai presus de toate, în veritabilul curaj al celor care au luat parte la călătoriile de peste mări, îndurând tot ceea ce forţa mării, climatele ostile, peisajele sălbatice şi oponenţii feroce au adus în faţa lor. Dintr-o combinaţie complexă de motive – câştig personal, glorie naţională, zel religios, poate şi un simţ al aventurii – au fost oameni dispuşi să rişte totul şi chiar au făcut-o în multe cazuri. De asemenea, nu a insistat prea mult asupra cruzimilor îngrozitoare la care cuceritorii europeni şi-au supus numeroasele victime din Africa, Asia şi America. Dacă aceste aspecte nu sunt menţionate aici este deoarece multe societăţi ale vremii au produs cu uşurinţă indivizi sau grupuri dornice de a îndrăzni totul şi de a face orice pentru ca lumea să devină a lor. Căpitanii, echipajele şi exploratorii europeni s-au distins prin faptul că posedau vasele şi puterea de foc cu ajutorul cărora să îşi împlinească ambiţiile, fiind favorizaţi şi de faptul că proveneau dintr-un mediu politic în care concurenţa, riscul şi spiritul întreprinzător erau prevalente.

Beneficiile rezultate din expansiunea Europei erau larg răspândite şi permanente. Însă, mai presus de toate, ele au ajutat la accelerarea unei dinamici deja existente. Accentul pus pe achiziţia de aur, argint, metale preţioase şi mirodenii, oricât de importante ar fi fost acestea, nu trebuie să umbrească valoarea unor mărfuri mai puţin strălucitoare care au inundat porturile europene odată ce marinarii au rupt frontiera oceanică. Accesul la zonele de pescuit din Newfoundland a însemnat o sursă de hrană aparent inepuizabilă, iar Atlanticul a oferit, de asemenea, uleiul sau grăsimea de balenă şi de focă, vitale pentru iluminat, lubrifiere şi multe alte scopuri. Zahărul, indigoul, tutunul, orezul, blănurile, cheresteaua şi noile plante, cum ar fi cartoful sau porumbul, au contribuit la creşterea bogăţiei şi prosperităţii generale a continentului. Mai târziu aveau să urmeze, desigur, fluxurile de grâne, cărnuri şi bumbac. Dar nu trebuie să anticipăm economia mondială cosmopolită a sfârşitului de secol XIX pentru a înţelege că descoperirile portughezilor şi spaniolilor au avut, în câteva decenii, o importanţă tot mai mare în creşterea prosperităţii şi puterii regiunilor vestice a continentului. Comerţul cu mărfuri în vrac, cum era peştele, angrena un mare număr de persoane, angajate atât în colectarea, cât şi în distribuirea produselor, lucru care stimula şi mai mult economia de piaţă. Toate acestea au încurajat cel mai mult industria europeană a construcţiilor navale, atrăgând un număr mare de meşteşugari, furnizori, afacerişti şi agenţi de asigurare în jurul unor porturi ca Londra, Bristol, Antwerp, Amsterdam şi multe altele. Efectul net a constat în faptul că un procent considerabil din populaţia Europei Occidentale – şi nu doar o elită restrânsă – a avut un câştig material constant din roadele comerţului de peste mări.

Dacă adăugăm la această listă de mărfuri şi comerţul care a însoţit expansiunea pe uscat a Rusiei – blănurile, pieile, lemnul, cânepa, sarea şi cerealele care veneau de aici spre Europa Apuseană –, atunci specialiştii au un anumit temei atunci când descriu această epocă drept începutul unui „sistem mondial modern”