href="Paul%20Kennedy%20-%20Ascensiunea%20si%20decaderea%20marilor%20puteri%20%28v1.0%29_split_050.htm#_edn37" title="" class="pcalibre pcalibre1" id="_ednref37">[37]. Ceea ce începuse ca un număr de expansiuni separate s-a transformat treptat într-un întreg întrepătruns: aurul de pe coasta Guineei şi argintul din Peru erau folosite de portughezi, spanioli şi italieni pentru a plăti mirodeniile şi mătăsurile din Orient; blănurile şi cheresteaua din Rusia ajutau la cumpărarea tunurilor de fier din Anglia; grânele din zona Balticii treceau prin Amsterdam în drumul lor către Mediterana. Toate acestea au generat o interacţiune continuă, ducând mai departe la expansiunea Europei, aducând noi descoperiri şi, astfel, noi oportunităţi comerciale, care au condus la câştiguri suplimentare ce au stimulat şi mai mult expansiunea. Nu a fost neapărat o progresie lină: un mare război în Europa sau instabilitatea internă puteau reduce simţitor activităţile de peste mări. Dar puterile coloniale au renunţat rar – dacă au făcut-o vreodată – la achiziţiile lor şi în scurtă vreme urma un nou val de expansiune şi explorare. Până la urmă, dacă naţiunile imperiale consacrate nu îşi exploatau poziţiile, existau altele dispuse să le ia locul.

În fond, acesta a fost cel mai important motiv pentru care dinamica a continuat în acelaşi fel: diferitele rivalităţi dintre statele europene, deja acute, se extindeau asupra sferelor transoceanice. Oricât ar fi încercat, Spania şi Portugalia nu puteau să îşi păstreze monopolul conferit de papă asupra teritoriilor de dincolo de mări, mai ales după ce s-a descoperit că nu există o cale prin nord-est sau prin nord-vest dinspre Europa spre Chitai. Deja în anii 1560 corăbiile olandeze, franceze şi engleze se aventurau dincolo de Atlantic şi puţin mai târziu chiar în oceanele Indian şi Pacific. Acest proces a fost grăbit de declinul comerţului englezesc cu stofe şi de revolta din Ţările de Jos. Noi expediţii comerciale şi de jaf au pornit din Europa nord-vestică, pentru a pune mâna pe o parte din pradă, patronate de capete încoronate şi de aristocraţie şi beneficiind de finanţarea marilor negustori din Londra şi Amsterdam şi de tot zelul religios şi naţionalist pe care îl generaseră Reforma şi Contrareforma. Exista perspectiva de a câştiga glorie şi bogăţii, de a lovi într-un rival, de a îmbogăţi resursele ţării şi de a converti alte suflete la singura credinţă adevărată. Ce contraargumente puteau fi aduse împotriva iniţierii unor asemenea aventuri[38]?

Aspectul cel mai evident al creşterii rivalităţilor comerciale şi coloniale a fost spirala ascendentă a cunoaşterii – în ştiinţă şi tehnologie[39]. Fără îndoială că multe dintre realizările acestei perioade erau derivate ale cursei înarmărilor şi ale competiţiei pentru comerţul transoceanic. Însă beneficiile ulterioare au depăşit originile lor lipsite de glorie. Ameliorarea cartografiei, tabelele de navigaţie, noile instrumente precum telescopul, barometrul, sextantul, busola cu suspensie giroscopică şi metodele mai bune de construire vaselor au făcut călătoriile maritime mai puţin impredictibile. Noi plante şi culturi nu doar au îmbunătăţit nutriţia, ci au reprezentat şi un stimul pentru botanică şi agronomie. Tehnicile metalurgice şi industria fierului în întregime au făcut progrese rapide, la fel şi tehnicile de minerit la adâncime. Astronomia, medicina, fizica şi ingineria au beneficiat în ele de accelerarea economiei şi creşterea valorii ştiinţei. Spiritul raţionalist şi cercetător se orienta mai mult spre observaţie şi experiment, iar tiparniţele cu teasc, pe lângă tipărirea de biblii şi tratate politice în limba vernaculară, răspândeau şi aceste descoperiri. Efectul cumulativ al acestei explozii de cunoaştere a constat în întărirea continuă a superiorităţii tehnologice – şi deci militare – a Europei. Chiar şi puternicii otomani sau cel puţin soldaţii şi marinarii lor din linia întâi resimţeau o parte din consecinţele acestei revoluţii încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Asupra altor societăţi, mai puţin dinamice, efectele aveau să fie mult mai serioase. Dacă anumite state din Asia s-ar fi angajat sau nu într-o revoluţie comercială şi industrială generată din interior – în condiţiile în care nu ar fi fost deranjate – este o chestiune asupra căreia se pot exprima numeroase îndoieli[40]. Însă era clar că pentru alte societăţi avea să fie extrem de dificil să urce pe ara puterii mondiale când statele europene mai dezvoltate ocupau treptele superioare.

Trebuie să spunem că depăşirea acestei dificultăţi avea să fie complicată, deoarece urcarea pe o treaptă superioară ar fi implicat nu doar achiziţionarea de echipamente şi tehnici europene, ci şi împrumutarea la scară largă a caracteristicilor generale care au diferenţiat societăţile vestice de toate celelalte. Ar fi presupus existenţa unei economii de piaţă, dacă nu la nivelul propus de Adam Smith, cel puţin în aşa fel încât comercianţii antreprenorii să nu fie descurajaţi, obstrucţionaţi şi spoliaţi în mod constant. Ar fi presupus, de asemenea, existenţa unei pluralităţi de centre de putere, pe cât posibil fiecare cu propria bază economică, pentru ca astfel să nu existe perspectiva centralizării impuse de un regim despotic de tip oriental, ci, dimpotrivă, cea a unui regim progresist, deşi turbulent şi ocazional brutal, care să stimuleze concurenţa. Prin extrapolare, această lipsă de rigiditate economică şi politică ar fi implicat o lipsă similară de conformitate ideologică şi culturală, adică o libertate de a pune întrebări, a disputa şi a experimenta, o credinţă în posibilităţile de ameliorare, o preocupare pentru practic mai degrabă decât pentru abstract şi un raţionalism care să sfideze codurile mandarinilor, dogmele religioase şi folclorul tradiţional[41]. În majoritatea cazurilor, erau implicate nu atât elemente pozitive, cât mai degrabă o diminuare a numărului de obstacole care limitau creşterea economică şi diversitatea politică. Avantajul cel mai mare al Europei consta în faptul că ea avea mai puţine dezavantaje decât celelalte civilizaţii.

Deşi este imposibil de demonstrat, putem presupune că aceste diferite caracteristici generale erau legate între ele printr-o logică internă, toate fiind astfel necesare. Era o combinaţie de laissez-faire economic, pluralism militar şi politic şi libertate intelectuală şi, oricât de rudimentar a fost fiecare din aceşti factori comparativ cu epocile ulterioare, interacţiunea lor constantă a produs „miracolul european”. Din moment ce miracolul a fost unic din punct de vedere istoric, pare plauzibil să presupunem că doar o replicare a tuturor părţilor sale componente ar fi putut produce un rezultat similar altundeva. Deoarece această combinaţie de ingrediente critice nu a existat în China dinastiei Ming, în imperiile musulmane ale Orientului Mijlociu şi Asiei sau în oricare dintre societăţile examinate mai înainte, acestea au părut să stea pe loc în timp ce Europa avansa spre centrul scenei mondiale.

Capitolul 2. Aspiraţia Habsburgilor la supremaţie: 1519–1659