lang="RO" class="calibre4">În secolul al XVI-lea, luptele pentru putere din Europa o ajutau totodată să se ridice, din punct de vedere economic şi militar, deasupra celorlalte regiuni ale mapamondului. Însă nu era încă decis dacă vreunul dintre statele europene rivale ar fi putut acumula suficiente resurse pentru a le surclasa pe celelalte şi a le domina apoi. Timp de aproape un secol şi jumătate după 1500, o combinaţie la scară continentală de regate, ducate şi provincii conduse de ramura spaniolă şi cea austriacă a familiei de Habsburg ameninţa să obţină influenţa politică şi religioasă predominantă în Europa. Istoria acestei lupte prelungite şi, în final, a înfrângerii ambiţiilor habsburgice de către o coaliţie a altor state europene formează nucleul acestui capitol. În 1659, când Spania îşi recunoştea în cele din urmă înfrângerea prin Tratatul Pirineilor, pluralitatea politică a Europei – cinci sau şase state importante şi multe altele mai mici – era un fapt indiscutabil. Care dintre aceste state importante avea să beneficieze cel mai mult de schimbările ce aveau să apară în sistemul marilor puteri urmează a fi discutat în capitolul următor. Însă la mijlocul secolului al XVI-lea era clar că niciun bloc dinastico-militar nu era capabil să devină stăpânul Europei, cum păruse probabil cu diverse ocazii în deceniile anterioare.

Campaniile pentru dominaţia europeană, care s-au întreţesut de-a lungul unui secol şi jumătate, caracterizând această perioadă, au fost diferite atât ca intensitate, cât şi ca natură faţă de războaiele din perioada anterioară anului 1500. Luptele care au tulburat pacea Europei în secolul anterior fuseseră localizate. Încleştările dintre diferitele state italiene, rivalitatea dintre Coroana engleză şi cea franceză şi războaiele cavalerilor teutoni împotriva lituanienilor şi polonezilor erau exemple tipice[42]. Pe măsură ce se derula secolul al XVI-lea, aceste conflicte regionale tradiţionale erau totuşi fie subsumate, fie eclipsate de ceea ce contemporanilor le apărea drept o competiţie mult mai amplă pentru stăpânirea continentului.

Semnificaţia şi cronologia luptelor

Deşi au existat întotdeauna motive specifice pentru care un anumit stat era atras în acest context mai larg, au fost totuşi două motive mai generale responsabile în principal de transformările produse atât în intensitatea, cât şi în aria geografică a războaielor europene. Prima dintre ele a fost apariţia Reformei – declanşată de revolta personala a lui Martin Luther împotriva indulgenţelor papale în 1517 –, care a adăugat rapid o nouă dimensiune feroce rivalităţilor dinastice tradiţionale de pe continent. Din motive socio-economice particulare, apariţia Reformei protestante – şi răspunsul la ea sub forma Contrareformei catolice împotriva ereziei – a avut tendinţa să separe jumătatea sudică a continentului de cea nordică şi clasa mijlocie orăşenească în ascensiune de ordinea feudală, deşi au existat, desigur, multe excepţii de la aceste linii generale[43]. Însă problema centrală a fost că se fracturase „creştinătatea” şi că pe continent erau acum un mare număr de indivizi prinşi într-o luptă transnaţională motivată de doctrina religioasă. Abia la mijlocul secolului al XVII-lea, când oamenii şi-au manifestat aversiunea faţă de excesele şi futilitatea războaielor religioase, s-a ajuns la o recunoaştere generală, deşi plină de resentimente, a diviziunii confesionale a Europei.

Al doilea motiv al diseminării pe o scară mai largă şi la un nivel mult mai complex a structurii războiului după 1500 a fost apariţia unei combinaţii dinastice, a Habsburgilor, ce forma o reţea de teritorii care se întindeau din Gibraltar până în Ungaria şi din Sicilia până la Amsterdam, depăşind ca dimensiune tot ce cunoscuse Europa din vremea lui Carol cel Mare, cu 700 de ani înainte. Originari din Austria, Habsburgii au reuşit să fie aleşi în mod constant în poziţia de împărat al Sfântului Imperiu Roman, un titlu cu putere reală mult diminuată încă din Evul Mediu, dar căutat de prinţii dornici să joace un rol mai important în afacerile germane şi europene în general.

Practic, Habsburgii au fost fără egal în a-şi mări teritoriile prin căsătorii şi moşteniri. O astfel de mişcare, făcută de Maximilan 1 de Austria (1493–1519, împărat al Sfântului Imperiu între 1508 şi 1519), a adus în posesia Habsburgilor în 1477 bogata Burgundie şi, odată cu ea, Ţările de Jos. Cu altă ocazie, în urma unei convenţii maritale din 1515, Habsburgii aveau să obţină importantele teritorii ale Ungariei şi Boemiei. Cu toate că acestea nu făceau parte din Sfântul Imperiu şi posedau numeroase libertăţi, achiziţia lor le-a oferit Habsburgilor o parte importantă din Europa Centrală. Dar cea mai bogată în consecinţe dintre combinaţiile dinastice ale lui Maximilian a fost căsătoria fiului său Filip cu Ioana, fiica lui Ferdinand şi a Isabelei de Spania, a căror căsătorie unise posesiunile Castiliei şi Aragonului (care includeau Sicilia şi Napoli). „Moştenitorul rezidual”[44] al tuturor acestor convenţii matrimoniale a fost Carol, cel mai vârstnic dintre fiii lui Filip şi ai Ioanei. Născut în 1500, el a devenit duce de Burgundia la vârsta de 15 ani şi regele Carol I al Spaniei un an mai târziu. Ulterior, în 1519, i-a urmat bunicului său patern Maximilian I atât ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, cât şi ca moştenitor al posesiunilor ereditare ale Habsburgilor austrieci. Doar câţiva ani mai târziu, în 1526, moartea regelui Ludovic al Ungariei în bătălia împotriva turcilor de la Mohács i-a permis lui Carol să pretindă coroanele Ungariei şi Boemiei, deoarece Ludovic murise fără a lăsa urmaşi. În calitate de împărat, cunoscut sub numele Carol Quintul, el a controlat toate cele patru moşteniri până la abdicarea sa din 1555–1556 (vezi harta 3).

Harta 3. Moştenirea lui Carol Quintul

 

Veritabila eterogenitate şi răspândirea acestor teritorii, care vor fi examinate în cele ce urmează, pot sugera că imperiul Habsburgilor nu ar fi putut fi niciodată un echivalent real al imperiilor uniforme şi centralizate din Asia. Încă din anii 1520, Carol i-a cedat fratelui său Ferdinand administraţia şi suveranitatea princiară asupra posesiunilor ereditare austriece şi asupra noilor achiziţii: Ungaria şi Boemia. Aceasta reprezenta o recunoaştere, cu mult înaintea abdicării sale, a faptului că moştenirile spaniole şi cele austriece nu puteau fi conduse în mod eficient de aceeaşi persoană. Totuşi, celelalte state şi principii lor nu percepeau în acest fel uriaşa concentrare de putere din mâinile Habsburgilor. Pentru regii Franţei din Casa de Valois, care îşi consolidaseră recent autoritatea internă şi erau dornici de expansiune în bogata peninsulă italiană, posesiunile lui