Carol Quintul păreau că încercuiesc statul francez. Astfel, afirmaţia că de-a lungul următoarelor două secole obiectivul principal al Franţei în Europa a fost să contracareze influenţa Habsburgilor nu este exagerată. În mod similar, principii şi electorii germani, care luptaseră îndelung pentru ca împăratul să nu aibă o autoritate reală în teritoriile germane, nu puteau fi decât alarmaţi când au văzut că poziţia lui Carol a fost întărită prin atât de multe teritorii adiţionale, care acum îi puteau oferi resursele necesare pentru a-şi impune voinţa. Multor papi le-a displăcut, de asemenea, această acumulare de putere a Habsburgilor, chiar dacă aceasta era necesară adesea pentru a lupta împotriva turcilor, a luteranilor şi a altor inamici.

Date fiind rivalităţile endemice din sistemul european de state, era deci puţin probabil ca Habsburgii să nu fie contestaţi. Ceea ce a transformat acest potenţial de conflict într-o realitate dureroasă şi îndelungată a fost suprapunerea cu disputele religioase provocate de Reformă. Realitatea este că monarhii Habsburgi mai puternici şi mai proeminenţi ai acestui secol şi jumătate – împăratul Carol Quintul însuşi şi succesorul său de mai târziu Ferdinand al II-lea (1619–1637), precum şi regii spanioli Filip al II-lea (1556–1598) şi Filip al IV-lea (1621–1665) – au fost totodată şi cei mai energici în apărarea catolicismului. În consecinţă, în cazul rivalităţilor care răvăşeau continentul în această perioadă, a devenit practic imposibilă separarea între aspectul politicii de putere şi cel religios. După cum putea aprecia orice contemporan, în cazul în care Carol Quintul ar fi reuşit să îi zdrobească pe prinţii protestanţi ai Germaniei în anii 1540, aceasta nu ar fi fost o victorie doar pentru credinţa catolică, ci şi pentru influenţa habsburgică. Acelaşi lucru era valabil şi pentru eforturile lui Filip al II-lea de a înăbuşi tulburările religioase din Ţările de Jos după 1566 şi, de asemenea, pentru tentativa Armadei spaniole de a invada Anglia în 1588. Pe scurt, rivalităţile naţionale şi dinastice fuzionaseră cu zelul religios, făcându-i pe oameni să lupte pentru lucruri asupra cărora înainte ar fi fost dispuşi să facă compromisuri.

Chiar şi aşa, folosirea unui titlu ca „Aspiraţia Habsburgilor la supremaţie” poate părea puţin forţată pentru a descrie întreaga perioadă de la urcarea lui Carol Quintul pe tronul Sfântului Imperiu Roman, în 1519, până la recunoaşterea de către spanioli a înfrângerii prin Tratatul Pirineilor din 1659. Evident, adversarii lor chiar credeau cu tărie că monarhii Habsburgi erau orientaţi către dominaţia absolută. Astfel, scriitorul elisabetan Francis Bacon putea descrie în 1595 în termeni lugubri „ambiţia şi opresiunea Spaniei”:

 

Franţa este întoarsă pe dos… Portugalia uzurpată… Ţările de Jos sunt atacate… Acum au încercat să facă la fel şi în Aragon… Bieţii indieni sunt transformaţi din oameni liberi în sclavi[45].

 

Dar în ciuda retoricii ocazionale a unora din miniştrii Habsburgilor cu privire la o „monarhie universală”[46], nu a existat un plan conştient de a domina Europa în maniera lui Napoleon sau Hitler. Unele dintre căsătoriile şi succesiunile dinastice ale Habsburgilor nu au fost dovezi ale unui plan pe termen lung de extindere teritorială, ci au fost fortuite sau, în cel mai bun caz, inspirate. În anumite cazuri – cum ar fi frecventele invazii franceze în nordul Italiei – conducătorii Habsburgi au fost mai degrabă provocaţi decât provocatori. În Mediterana, după anii 1540, forţele spaniole şi imperiale au fost puse în mod repetat în defensivă de către forţele unui islam renăscut.

În orice caz, adevărul e că, dacă liderii Habsburgi şi-ar fi atins toate obiectivele limitate, regionale – chiar şi cele defensive –, dominaţia asupra Europei practic le-ar fi aparţinut. Imperiul Otoman ar fi fost împins înapoi din apele Mediteranei estice spre linia coastei nord-africane. În Germania erezia ar fi fost înăbuşită, revoltele din Ţările de Jos ar fi fost zdrobite, iar în Franţa şi Anglia ar fi fost menţinute regimuri prietenoase. Doar Scandinavia, Polonia, Moscova şi teritoriile care erau încă sub dominaţie otomană nu ar fi fost supuse puterii şi influenţei habsburgice – şi triumfului concomitent al Contrareformei. Chiar dacă Europa nu ar fi atins nici atunci unitatea de care se bucura China Dinastiei Ming, principiile politice şi religioase promovate de centrele habsburgice gemene Madrid şi Viena ar fi erodat semnificativ pluralismul care fusese atâta timp cea mai importantă trăsătură a continentului.

 

Cronologia acestei perioade de un secol şi jumătate de război poate fi prezentată doar pe scurt într-o lucrare de analiză ca aceasta. Ceea ce probabil îi sare în ochi cititorului modern mult mai mult decât numele şi rezultatele diferitelor bătălii (Pavia, Lützen etc.) este durata acestor conflicte. Luptele împotriva turcilor au continuat decenii la rând. Încercarea spaniolilor de a zdrobi revolta din Ţările de Jos a durat din anii 1560 până în 1648, cu o foarte scurtă întrerupere. Acest conflict este numit în unele lucrări Războiul de 80 de Ani, în timp ce marele război multidimensional purtat de Habsburgii spanioli şi austrieci din anul 1618 până la Pacea din Westfalia din 1648 împotriva unor coaliţii succesive de state adverse a fost numit întotdeauna Războiul de 30 de Ani. Aceasta a pus, în mod evident, un mare accent pe capacităţile relative ale diferitelor state de a purta povara războiului ani la rând, decenii la rând. Iar semnificaţia suportului material şi financiar al războiului a devenit cu atât mai importantă deoarece în această perioadă a avut loc o „revoluţie militară” care a transformat natura războiului, făcându-l mult mai costisitor decât înainte. Motivele acestei schimbări şi principalele ei caracteristici vor fi discutate pe scurt. Dar înainte de a începe o descriere sumară a evenimentelor, este bine de ştiut că ciocnirile militare ale anilor 1520 (să spunem) vor părea minore comparativ cu cele ale anilor 1630, atât în privinţa combatanţilor, cât şi a banilor implicaţi.

Prima serie de războaie majore s-a concentrat asupra Italiei, ale cărei oraşe-state bogate şi vulnerabile i-au tentat pe monarhii francezi la invazii încă din 1494 – şi, la fel de predictibil, au determinat diferite coaliţii de puteri rivale (Spania, Habsburgii austrieci sau chiar Anglia) să îi forţeze pe francezi să se retragă[47]. În 1519, când s-a aflat de alegerea lui Carol Quintul ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, reunind posesiunile spaniole şi austriece ale familiei de Habsburg, Spania şi Franţa încă aveau dispute legate de pretenţiile celei din urmă asupra oraşului Milano. Această acumulare de titluri de către principalul său rival l-a făcut pe ambiţiosul rege francez Francise I (1515–1547) să provoace o întreagă serie de contramişcări, nu doar în Italia, ci