tradus poemele din greaca veche și – în introducerea colecției – menționează că acestea au fost descoperite pe pereții unui mormînt din Cipru, scrise de o femeie din Grecia Antică, numită Bilitis, o curtezană și contemporană a lui Sappho (n. r.)

[2] Referire la Søren Kierkegaard (1813–1855), filozof, teolog, poet, critic social și autor religios danez, care este considerat a fi primul filozof existențialist (n. r.)

Capitolul VIII

Și abia într-un tîrziu aflară părinții mei că nu la ceaiuri mă duceam eu cînd veneam acasă după miezul nopții și aflară și unde fusesem cînd mă întorsesem în zori: la „Mama răniților”, după care dormisem toată noaptea cu „o depravată”. Cuvîntul acesta îl rosti tata. De unde aflaseră? Și de ce așa de tîrziu? Oricum aflaseră atunci, în ziua aceea, cînd mă întîmpinară îndată ce intrai în casă, cu acea stare de spirit bizară care ne arată cît de puțin fluid e sufletul omenesc și cum deplasările în el seamănă cu deplasările geologice, surpări de roci sau de pămînt ireversibile. „Bine, mă, începu tata, fără introducere, ca o erupție, adică fără înțelegere, departe de orice gînd că mai exista pentru mine vreo speranță, de-aia te-am crescut noi și muncim pentru tine, ca tu să te faci de rîsul orașului cu o curvă? Maică-ta te închină în fiecare seară ca pe-un copil cu sufletul curat și drept orice răsplată tu cazi în noroi și îți terfelești cinstea în patul unei fete depravate? Ce-ai să te faci tu acum, strigă el ridicîndu-și brațele în sus ca în fața unei nenorociri ireparabile, cînd toată lumea știe și o să te arate cu degetul? Ce-ai să te faci tu dacă se află la liceu și tocmai acum, cînd trebuie să-ți dai bacaloriatul, te dă afară din toate liceele din țară? Ce-ai să ajungi, cu studiile neterminate și cu obrazul tău de cavaler murdărit? Ce fată o să se mai uite la tine, cînd tu te-ai plimbat cu aia prin oraș și te-a văzut toată lumea?”

Mama stătea nemișcată la masă, cu lacrimi care îi curgeau șiroaie pe chipul împietrit. Își ținea o palmă pe jumătate de gură, care era crispată de o suferință copleșitoare, pe care o îndura însă cu mai multă înțelegere pentru mine, suferință în adîncurile căreia ea contempla păcatul și nu urmările lui, cum făcea tata. Această palmă care îi acoperea numai jumătate de gură, n-am uitat-o! Parcă se ruga, în acele clipe, pentru mine. Acest gest pios era adresat parcă sfintei fecioare, într-o implorare mută, să-i salveze copilul. Dar numai în amintire, în viața mea ulterioară, a început să tresară acest gest; în clipele acelea însă eu simțeam cum încep să jubilez, dîndu-mi seama cum crește în mine o furie rece și orgolioasă… „Ce e, mamă?”, am spus eu cînd tata s-a oprit. Mă adresam ei, care suferea cu adevărat, și nu lui, care era doar jignit și înspăimîntat că lumea o să mă arate cu degetul, ca și cînd n-aș fi fost bărbat, ci fată mare. „Cum s-a purtat, mamă, Cristos cu femeia desfrînată? Te duci la biserică și nu înțelegi nimic din învățătura lui, el care a spus celor ca voi, care aruncați cu piatra, să arunce primul cu piatra cel care se consideră în sinea lui fără păcat.”

Știam că era fără păcat și că n-ar fi aruncat cu piatra, dar nu știu de ce, tocmai pe ea voiam s-o rănesc și mai tare, căci cu adevărat gestul ei îmi făcea rău. Voiam să i-l alung, să-și ia palma de la gură, fiindcă nu știam cum să răspund la suferința ei, în timp ce pentru tata pregăteam, mintal, ceva violent, să-l învăț minte pentru totdeauna să mai ridice brațele în aer și să-mi spună el mie ce este și ce nu este nenorocire pentru mine. Nenorocire e numai ceea ce simt eu, nu un altul și nici măcar el, care mi-era tată, sau cu atît mai puțin. „Trebuie iertată, fiindcă a iubit mult, așa a spus Cristos”, am continuat citînd o replică din Dostoievski. „Nu despre o astfel de iubire vorbește Cristos”, mi-a răspuns atunci tata exact ca în Dostoievski, pe care nu-l citise. Și eu am strigat: „Ba da, și despre o astfel de iubire.” „Cristos nu e o pavăză pentru toți dezaxații, a strigat atunci și tata. Ai să ajungi un dezaxat, o să vezi, ai pornit-o bine.” „Cu tine o să vorbesc pe urmă, i-am răspuns cu o voce sardonică, acuma vreau să-i spun ceva mamei. Crezi, mamă, că nu ți-am ghicit păcatul? Te-ai măritat fără să iubești și nici pe urmă nu l-ai iubit pe tata, și nu fiindcă ți-ar fi plăcut altul, ci așa. Dar de măritat te-ai măritat, în loc să te fi dus într-o mînăstire. Dar aia e, că nici mînăstirea nu ți-a plăcut și, femeie tînără, ți-ai gonit bărbatul din pat, și el tînăr, crezi că nu știu?” „Nu ți-e rușine, a strigat tata, să vorbești cu maică-ta ca un dezmățat?”

Și a sărit în sus și m-a izbit peste față de cîteva ori la rînd făcîndu-se palid și gîfîind de furie. Am rînjit: „Cu asta nu rezolvi nimic! Vezi că sînt mai voinic ca tine și dacă mai încerci să dai în mine o să te împiedic. Ești un tată admirabil, te respect, dar și eu am fost un copil bun și nu te-am silit să mă lovești cînd eram mic. Nu te gîndi acum că o să mai îndrepți ceva cînd sînt mare. Stai liniștit, că discutăm noi. Ți-am spus că vreau să-i spun ceva mamei.” „Spune-i, nefericitule, dar dacă nu-ți pui frîu la vorbă în casa asta n-ai ce să mai cauți!” „Da, i-am răspuns, cunosc, clasica gonire de-acasă a unui fiu care a apucat pe căi greșite, plecarea lui, apoi suferința mamei și neînduplecarea părintelui, care are principii și nu vrea să-l reprimească. Numai că eu n-o să mai mă întorc, aici