Și ce urmărește-n fond cu toate astea? Oare ca să m-aducă aici pentru c-ar fi mai ușor să mă șteargă din controale decît în oricare alt loc?

Mă ridic de pe ladă. Afacerea asta de falsuri începe să mă captiveze. Ițele se-ncurcă-ntr-așa hal, încît n-o să treacă mult ș-am să cred că eu sînt autoru’.

Da-n străfundurile capului meu am o idee pe care-o voi exploata. Ideea că pungașul ăla de secretar, Burdell, a fost cel care mi-a trimis scrisoarea aia anonimă, pentru ca să vin aici și să mă apropii de Henrietta și să declanșez ceva ce s-ar termina cu arestarea ei pentru omor cu premeditare. Și dacă nu greșesc în privința asta, pentru ce o face? Oare o face pentru că se crede util în felul ăsta justiției sau pentru că are vreun motiv s-o lichideze pe Henrietta?

Mai trag o dușcă de tequila și-mi pun poza la loc în lada de gunoi – adică-n locul unde-ar vrea să mă vadă o grămadă de bandiți – ș-o iau din loc. Ies afară, pornesc mașina ș-o iau ’napoi spre Palm Springs, pentru c-am ajuns la convingerea c-a sosit momentu’ să acționez în afacerea asta. Socotesc că dacă nimeni altu’ nu vrea declanșeze ceva, n-ar strica să-ncep eu.

Cînd ajung înapoi la hotelu’ Miranda House găsesc o telegramă care m-aștepta. E cifrată și conține răspunsu’ la cea pe care-am trimis-o biroului central de cercetări din New York cerînd informații despre oamenii din serviciul lui Granworth Aymes la data morții sale. Sună așa:

„Salariații lui Aymes precum urmează stop Langdon Burdell de șapte ani în serviciu în prezent continuatorul afacerilor lui Aymes sub propriul său nume la New York stop Enrico Palantza fecior în apartament de patru ani în serviciu domiciliul actual necunoscut stop Marie Therese Dubuinet cameristă a doamnei Henrietta Aymes actualmente în serviciul doamnei John Vlaford la New York stop Juan Termiglo șofer de trei ani în serviciu domiciliul actual necunoscut. Vă expediem fotografii Palantza Dubuinet și Termiglo în decurs de două zile stop”.

N-am aflat mare lucru din asta și-ntre noi fie zis nici n-am crezut atunci c-o să-mi fie de mare folos dacă o să am fotografiile acestor indivizi.

Aprind o țigară și iar îmi pun creierii la treabă. Cred că deocamdată nu mai am ce face p-aci. Mi-e perfect perpendicular dacă Henrietta se hotărăște să se-njuge cu Maloney sau cu Fernandez, căci nu asta e cheia problemei.

O altă chestie e c-aș vrea să am o mică parolă cu tipul ăsta, Burdell. Socotesc c-ar putea să-mi spună vreo cîteva lucruri pe care-aș dori să le cunosc și dacă poate, eu zic c-am să mă-ntorc aici, să fac o ispravă-n toată regula.

În fundu’ capului mă obsedează ideea că Henrietta mă driblează. E ceva foarte plăcut în mutra acestei dame, da’ asta nu dovedește absolut nimic.

Mi-aduc aminte de-o muiere din Nogales la frontiera dintre Arizona și Mexic. Era o păpușică de femeie. Muierea asta avea o mutrișoară de sfîntă și vorbea ca din Scriptură. Era mexicană și-și propusese să-și îmbogățească bagaju’ de cunoștințe și să-nvețe engleza, pe deasupra citind în fiecare seară soțului ei istoria războiului civil. El era ceva mai în vîrstă decît ea și cam urîcios din fire. În timp ce c-o mînă ea-i citea istoria războiului civil, cu cealaltă îi mesteca arsenic în cafea.

Într-o zi tipul ăsta o mierlește. Îi trage o văicăreală mare și dă ortu’ popii. Un sticlete bănuitor o bagă pe damă la răcoare pentru omor, deși ea pretindea că istoria războiului civil trebuie să-i fi cauzat junghiul ăla în stomac.

Cînd e trimisă-n judecată, găsește-un avocat pișicher, uns cu toate alifiile, care o-nvață să-și acopere toată fața c-un văl și să plîngă tot timpu’ cît va sta în fața curții. Norocul îi surîde. Juriul nu cade de acord și se trimite procesu’ spre rejudecare. De data asta-și angajează un alt avocat. Asta habar n-are de lege, da’ credeți-mă că știe să tragă sforile. Pentru proces, o-mbracă-ntr-o rochie neagră de dantelă, lipită pe corp și-n ciorapi roz de culoarea pielii, din mătase naturală. O plasează-n boxă, c-un juriu selecționat anume din domni în vîrstă de peste șaptezeci de ani fiecare, fără excepție, și ăștia se zgîiesc la ea și se pronunța că-i nevinovată, fără să iasă măcar din sală pentru deliberare.

Judecătoru’ – care și el e-un mameluc bătrîn – o dezbracă cu privirea și se declară de acord cu verdictu’. După proces îi găsește o slujbă la curățătoria din cartier, iar felu-n care moșulică obișnuia s-o frecventeze ca să-și ducă rufele la spălat nu e treaba nimănui.

Ceea ce demonstrează că nu poți ști niciodată cum stai cu daniele – mai ales cînd au pe vino-ncoa. O damă, cu cît are mai mult lipici, cu atît ies buclucuri mai mari.

Iar Henrietta are lipici cu vîrf și-ndesat. Băiete, are tot ce-i trebuie și din toate cu prisosință. Cînd o priveam bînd cafea, mă gîndeam că era, poate, la fel ca muierea din Nogales.

Da’ nici chiar în cazul ăsta n-aș fi regretat dac-aș fi fost bărbat-su. Aș fi renunțat doar la cafea, asta-i tot.

Sînt înapoi la New York.

Poate mă credeți fraier că-mi dau atîta osteneală, dar iată cum văd eu lucrurile:

Mi-ar fi fost ușor s-o-nhaț pe Henrietla pentru prezumție de omor și s-o aduc înapoi aici. Aș fi putut determina poliția din New York să redeschidă ancheta pentru stabilirea circumstanțelor decesului lui Aymes, și poate că dînd în vileag scrisorile ei către Granworth aș fi fost justificat. Da’ la ce-ar servi, dacă ea n-are habar despre falsuri; și chiar dacă i-ar fi făcut de petrecanie lui Aymes, trebuie totuși să-nțelegeți că nu-s decît un copoi federal, care cercetează o afacere de falsuri și nicidecum un individ care-și face de lucru dînd lecții sticleților din New York cum să-și facă meseria.

Pe deasupra, mai îmi forfotesc în cap o mulțime de idei. Am o bănuială ș-am de gînd s-o verific,