timp când îţi dai seama că şoapta care te-a tot necăjit spune în sfârşit groaznicul adevăr: n-o să meargă. Lipseşte ceva, acea scânteie care dă viaţă unei poveşti adevărate, fără să ţină seamă dacă istoria sau hrana sunt potrivite. Povestea ta este moartă din punct de vedere emoţional, asta e principalul. Vă mărturisesc, descoperirea e deprimantă. Rămâi cu o foame dureroasă.

Din Matheran, am trimis notiţele romanului meu eşuat la o adresă fictivă din Siberia, cu o adresă de întoarcere din Bolivia, tot fictivă. După ce funcţionarul a ştampilat şi a aruncat scrisoarea în cutia de sortare, m-am aşezat, întunecat şi descurajat.

— Şi acum încotro, Tolstoi? Ce alte idei nemaipomenite ai pentru viaţa ta? m-am întrebat.

Mai aveam ceva bani şi încă mă simţeam neliniştit. M-am ridicat şi am ieşit din oficiul poştal pentru a explora sudul Indiei.

Mi-ar fi plăcut să pot spune, „Sunt doctor”, celor care mă întrebau ce meserie am, doctorii fiind cei care erau responsabili cu magia şi miracolele. Dar sunt sigur că am fi avut un accident de autobuz la următoarea curbă şi ar fi trebuit să explic, în mijlocul victimelor care ţipau şi gemeau, cu toţi ochii aţintiţi asupra mea, că sunt doctor în drept; apoi, la somaţia lor de a-i ajuta să dea în judecată guvernul pentru nenorocire, ar fi trebuit să le spun că de fapt am o diplomă în filosofie; apoi, la întrebarea ce poate însemna toată această tragedie, ar fi trebuit să recunosc faptul că nu prea îl cunoşteam pe Kirkegaard, şi aşa mai departe. M-am mărginit la adevărul umil, dureros.

Am ajuns în oraşul Pondicherry, un minuscul teritoriu unional la sud de Madras, pe coasta lui Tamil Nadu. În ceea ce priveşte populaţia şi mărimea, este o parte inconsecventă a Indiei prin comparaţie, Insula Prince Edward este un gigant în Canada dar istoria a făcut-o cunoscută. Căci Pondicherry a fost odată capitala acestui cel mai modest imperiu colonial care a existat vreodată, India Franceză. Francezilor le-ar fi plăcut să fie rivalii englezilor, dar singurul Raj pe care au putut să-l obţină a fost o mână de porturi mici. Le-au ţinut cu dinţii timp de aproape trei sute de ani. Au plecat din Pondicherry în 1954, lăsând în urmă clădiri albe, străzi largi construite în unghi drept, nume de străzi ca strada Marinei şi strada Saint-Louis şi chipiuri pentru poliţişti.

Eram în Cafeneaua Indiană, pe strada Nebru. E o cameră mare, cu pereţi verzi şi un tavan înalt. Ventilatoare se rotesc deasupra pentru a mişca aerul cald şi umed. Locul este mobilat la refuz cu acelaşi tip de mese pătrate, cu patru scaune fiecare. Stai la masă unde poţi şi cu cine se nimereşte. Cafeaua e bună şi se serveşte pâine prăjită. Conversaţia începe firesc. Şi aşa, un bărbat în vârstă, vioi, cu ochi strălucitori, cu părul de un alb pur, a început să-mi vorbească. I-am confirmat că era frig în Canada şi că într-adevăr se vorbea franceza în anumite zone şi că îmi plăcea India şi aşa mai departe conversaţia obişnuită între indienii prietenoşi şi curioşi şi turiştii străini veniţi în drumeţie. Când i-am spus ce sunt, a făcut ochii mari şi a încuviinţat. Era timpul să plec. Am ridicat mâna, încercând să-i atrag atenţia chelnerului ca să-mi aducă nota.

Atunci, bătrânul a spus:

— Am o poveste care o să te facă să crezi în Dumnezeu.

N-am mai chemat chelnerul. Dar eram suspicios. Oare nu-mi bătea la uşă un Martor al lui Iehova?

— Povestea ta are loc acum două mii de ani, într-un colţ îndepărtat din Imperiul Roman? am întrebat.

— Nu.

Era cumva vreun mahomedan evanghelist?

— Are loc în secolul al XVII-lea?

— Nu, nu. Începe aici, în Pondicherry, acum câţiva ani, şi se termină, vă spun cu plăcere, chiar în ţara de unde veniţi.

— Şi o să mă facă să cred în Dumnezeu?

—