— Ușor-ușor fetelor, nu-i cazu’ să vă certați! le zic. Dacă lipsea una dintre voi, mă dădeam tare la ailaltă. Da’ așa formați o pereche tare dulce împreună și vă anulați, ca să zic așa, una pe alta – și nu uitați de muștar, da’ fără ceapă.

— Ai pe vreuna? mă-ntreabă roșcovana.

— Aș, zic, slabe speranțe. Numai că nu mănînc niciodată ceapă. E periculos. Nu ști niciodată ce-o să se-ntîmple. Am cunoscut odată un tip care-a mîncat crenvurști cu ceapă și n-a trecut o oră, că tipa cu care-ncerca să se cupleze a și sunat la Departamentul Apărării să i se dea o mască de gaze.

Îmi împinge haleala peste tejghea.

— Ești nou prin zonă, spune ea.

Arată oarecum îmblînzită.

— Mda, zic. Vin de la Magdalena, din Mexic. Îl caut pe-un amic de-al meu, un tip de-l cheamă Sagers – Jeremy Sagers. I-a lăsat unu’ din Arispe niște gologani și cre’ că l-ar interesa. L-ai văzut cumva?

— Nostimă chestie, zice roșcovana. Cred că-l știm pe Sagers ăsta. Îl văd mereu în vorbă cu Annie Crenvurșt și cre’ că drăgălașa l-a plasat la una din speluncile pe unde s-adapă – un local d-alea de soi de care găsești prin deșertul ăsta.

— Sînt și p-aici din astea? mă lansez. Mă da’ grozav oraș mai e și ăsta!

— Păi cum nu? spune ea. Nu ne lipsește nimic p-aici. Acu’ că te-avem și pe tine, sîntem gata pentru marea aventură!

— Ți-ar conveni, scumpo, îi răspund prompt. Da’ ia zi, cine mai e și Annie Crenvurșt asta?

— E o figură, spune blondina. Pe la șase începe să tragă cîte-un Martini dublu, unu după altu’, și pe la miezul nopții o culegi de pe jos. Atunci aterizează aici să-și ia o-ncărcătură de crenvurști. Zice c-ajută s-absoarbă otrava ș-o-mpiedică să vadă cowboy chipeși acolo unde nu-i nici unu’. Așa s-a ales cu porecla.

Apoi, în surdină:

— Gura, c-a venit, șoptește.

Mă răsucesc.

O damă tocmai își făcuse apariția, și aveai cu siguranță la ce să te uiți. Era-mbrăcată c-un fel de bluză tricotată ș-o pereche de pantaloni scurți, albaștri, de drumeție. În picioare avea un soi de încălțări de se poartă prin deșert, din alea cu tălpi cu striuri, de l-ar fi ținut pe orice om normal vreo trei ani. Da’ dracu știe cum, părea că are clasă… știți voi ce vreau să spun.

Se-ndreaptă către o masă și se așază cu greu. În spatele tejghelei fetele își făceau de lucru. Au pregătit o farfurie de crenvurști ș-o ceașcă mare de cafea. Le iau pe toate, le duc și le așez pe masă în fața damei.

Ea mă măsoară cu privirea.

— Și tu cine mai ești? zice ea.

— Eu… un adorator al zînelor, îi răspund. Ascultați doamnă, încep eu, pînă să nu-mi trîntească vreo vorbă. Poate că mă puteți ajuta. Fetele d-aici îmi spun că i-ați găsit o slujbă unui tip pe care-l caut – un băiat pe care-l cheamă Jeremy Sagers. Am ceva vești bune pentru băiatu’ ăsta – i-a lăsat un păpălău niște gologani.

Se ia la trîntă cu un crenvurșt.

— L-am băgat la hotelul Miranda House, zice, da’ era atît de puturos că l-au pus pe liber. După aia și-a găsit ceva singur. Lucrează la o speluncă, departe, în deșert – hacienda[1] Altmira – și-n ce mă privește, n-are decît să rămînă acolo.

O podidesc lacrimile. Dama asta-i plină de zeamă ca o prună coaptă.

— Liniștește-te, îi zic. Și zi-mi pe unde vine Altmira asta.

Coboară pe pămînt.

— Traversează orașu’ și ține-o tot înainte, zice, și cînd ai ieșit pe partea ailaltă, o iei la dreapta, pe la benzinărie, pe drumu’ care intră-n deșert. Mai mergi ceva și – după ce-ai făcut vreo cincizeci de kilometri și drumu’ se cam subțiază – ai s-o vezi mai încolo pe dreapta. Numai că-n locul tău mi-aș lăsa carnetu’ de cecuri acasă. Ăia’s cam ciudați p-acolo…

Îi mulțumesc din plin. Îi plătesc roșcovanei ș-o șterg.

Gonesc cît mă țin anvelopele. Încet-încet pătrund în deșert. Las în urmă fel de fel de așezări, hanuri și vreo două ranch-uri[2]. Nu trece mult timp și-ncep să se rărească, și puțin după asta nu mai e nimic, decît coline și copaci din ăia de deșert, șosea și cactuși. Kilometrajul arată c-am făcut vreo douăzeci, și-ncep să fredonez „Cactus Lizzie” iarăși, fin’că am impresia că – de cîte ori cînt cîntecul ăsta – parcă gonesc mai tare.

Îmi zburdă gîndurile… Mă tot întreb cum o mai duce tipul ăsta, Sagers, și dacă găsește viața interesantă prin locurile astea. Mă preocupă oarecum. Altfel, e băiat tînăr…

Apoi văd spelunca. Șoseaua se îngustează, e bună încă dar are cîteva gloduri. Se curbează către dreapta, și-nlăuntru’ curbei, înfiptă drept în mijlocul unei movile dezolante, e conacul Altmira. E-o clădire obișnuită, din adobe[3], înconjurată de-o verandă tencuită, c-o fațadă decorată și cîțiva cactuși ornamentali pe ici, pe colo. Cîteva neoane atîrnă deasupra intrării, și – pe măsură ce mă apropii – se-aude o melodie languroasă. Niște tipi cîntă la chitare și chiar cîntă bine.

Găsesc un loc pentru mașină și-o las acolo. Cînd spun c-am găsit un loc, vreau să zic c-am lăsat-o într-o parte, în umbra unui perete din cărămizi de pămînt, ca să pot pune mîna pe ea repede în caz c-am nevoie s-o șterg repede de-aici. Au mai fost cazuri cînd am vrut să mă evaporez pronto dintr-un loc, și-ntotdeauna am constatat că n-are rost să-ți lași mașina în fața intrării, unde orice tip poate să-ți înfigă cuțitu-n cauciucuri.

Intru pe ușa din față. Casa e clădită-n stil mexican și are un fel de coridor c-o perdea la capăt. Sunetu’ chitarelor vine din cealaltă parte a perdelei. O iau de-a lungu’ coridorului, trag perdeaua și mă strecor ’năuntru.

Sînt surprins. Localu-i mai arătos decît credeam. E o-ncăpere mare, cu