— Serios?

— La mine aşa a fost, spuse Harry.

Nu o mai spusese niciunuia dintre copiii săi până atunci şi văzu că pe Al îl uimi să audă acest lucru. Dar acum uşile se trânteau peste tot de-a lungul trenului roşu şi siluetele nedesluşite ale părinţilor roiau pe lângă tren, pentru ultimele pupături şi  îndrumări. Albus sări în vagon şi Ginny închise uşa după el.

Elevii stăteau aplecaţi peste ferestrele cele mai apropiate de ei.  Multe feţe din tren şi de pe peron păreau să fie întoarse spre Harry.

— De ce se holbează toată lumea? întrebă Albus, în timp ce el şi Rose se întinseră pentru a se uita la ceilalţi elevi.

— Nu-ţi face griji, spuse Ron. Eu sunt de vină. Sunt extrem  de celebru. Albus, Rose, Hugo şi Lily râseră. Trenul se puse în  mişcare şi Harry merse alături de el, privind chipul slab al fiului  său, care era deja luminat de entuziasm. Harry îi zâmbi şi îi  făcu semn cu mâna în continuare, deşi se simţea un pic uşurat  să îşi vadă fiul plutind spre depărtări... Ultima urmă de abur se evaporă în aerul toamnei. Trenul coti. Harry avea încă mâna  ridicată, în semn de rămas-bun.

— O să fie bine, murmură Ginny.

Harry se uită la ea, îşi lăsă absent mâna în jos şi îşi atinse cicatricea în formă de fulger de pe frunte.

— Ştiu.

Pe Harry nu îl mai duruse cicatricea de nouăsprezece ani.  Totul era bine. Isi imagina ca el era posesorul Talismanelor, si  ca statea in fata lui Cap-De-Mort, ale carui Horcruxuri nu se comparau cu Talismanele… Nici unul nu poate trai atata timp cat celalalt supravietuieste oare acesta era raspunsul?  Talismanele contra Horcruxurilor? Oare exista totusi o cale de a  fi sigur ca va invinge el?

Sfârşit