subțire, ficatul, plămânii și inima. Vocea profesoarei ține ritmul, dar cuvintele îmi scapă. În momentele alea, sunt doar îngrozită de ceea ce am făcut. Mi-aș dori să pot să-l cos înapoi și să-l trezesc. Las cadavrul pe masă, mă ridic de la locul meu și ies din clasă. Cât vomit, încerc să nu mă ating de nimic din jur. Ușa de la toaletă nu se închide, iar veceul are vasul crăpat și cu smalțul sărit și sfoara aia de care trebuie să apuci ca să tragi apa e ruptă. Mă uit la niște bucățele de mâncare maronii care plutesc acolo, în apa de sub ochii mei, și-mi aduc aminte că-mi făcuse mama sandvici cu crenvurst de-ăla subțire și moale, la conservă. Probabil din soia. Păcat de el, că era bun!

 

Termin cafeaua, las ceașca cu I Love Paris lângă mine și brusc mă ia un fel de toropeală, de parcă aș fi bătrână sau nedormită. Copilul încă nu s-a trezit. Pun capul pe birou și rămân cu ochii deschiși și privirea fixă, ca și cum pleoapele mi s-ar fi blocat în partea de sus. Îmi las palmele să alunece pe blatul negru și încerc să nu mă gândesc la nimic. Mă simt la fel de prăfuită ca și mobila asta greoaie, indiferent de cât de des încerc să șterg praful. Adevărul este că, de la un timp, să tot fie câțiva ani buni, am renunțat să mai fac curat pe dinăuntru. Am observat că, dacă te obișnuiești cu mizeria, ajungi să nu o mai vezi. Înveți să calci pe lângă, să ocolești, să ignori, să respiri în inspirații mici, insuficiente pentru a simți că te bucuri efectiv de aer, dar destul cât să-ți asiguri oxigenul pentru încă o zi.

 

– Nu e praf, e depresie, mi-a spus psihologul.

Am ales să încep terapia la câteva săptămâni după ce am aflat diagnosticul. Să nu care cumva să-mi reproșeze cineva că nu am făcut tot ce trebuia pentru a ieși din căcatul în care mă aflu. Prima dată am plâns. Aproape fără oprire, aproape fără aer. Cică așa e la toată lumea. Mă țineam de pachetul de șervețele de pe măsuța aia, de lângă fotoliu, unde-i lăsam și banii, și trăgeam, rând pe rând, ba o bucată din mine, ba una de hârtie cu care ștergeam apoi urmele lăsate de cuvinte. Niște cratere!

E o boală a tristeții, știți asta. Dădeam din cap că da și continuam să plâng. De milă și de frică. Mă legănam ca orfanii, ca vagabonzii, ca aurolacii, cu ochii umflați, cu buzele crispate, cu degetele agățate de-a dreapta și de-a stânga mea, ca și cum mă vârâsem singură într-o cămașă de forță care mă strângea, ca și cum acolo, în camera aia de 12 metri pătrați, eu trebuia să vărs tot ceea ce trăisem fără să pricep ce mi se întâmplă. A doua oară, am început să povestesc și, cu fiecare cuvânt, mai luam parcă o gură de aer și mai curățam un fir de praf.

– Deci să înțeleg că v-a scris după 20 de ani. Ce ați simțit când ați văzut mesajul?

Respir adânc, îmi suflu mucii și rămân așa, prostită, cu privirea întoarsă spre interior. Îmi dau seama că nu știu. Adică, m-am bucurat, dar nu asta a fost important. Mai degrabă faptul că trecutul nu e complet mort, complet rămas în urmă, iar ceea ce am trăit deja se poate întoarce. Cred că asta am simțit. Apoi tac. Tace și psihologul. Între noi, rămân suspendate întrebări.

– Avem tot timpul să discutăm, îmi spune.

Aș vrea să cred. De când cu boala, timpul s-a schimbat. Asemenea copiilor, am ajuns să trăiesc doar în prezent. Mâine e prea departe, iar ieri începe să nu mai conteze. Nu e ușor să te mulțumești cu momentul de acum, cu clipa în interiorul căreia te afli, fără să vezi spre ce duce sau de unde vine. Fac din boală un pretext ca să mă dau la o parte pe mine, cea de altădată, cea slabă și cuminte, cea mică și speriată. Rămâne cealaltă. Și-n timp ce stau cu capul pe birou și mă uit la firele de praf care lucesc în lumină, mintea mea ia o cârpă și se apucă de curățenie.

 

Capitolul 7

 

Știi ce mi-aș dori? Fac o pauză, ca și cum F. ar fi în fața mea și ar putea să-mi răspundă. Apoi, scriu mai departe, oprindu-mă la capătul fiecărui rând și recitindu-l cu voce tare. Sunt singură acasă, copilul e la școală și până la prânz, când se întoarce, mă simt mai mult femeie decât mamă. Aș vrea, continui, să mă iei în brațe și să mă ții strâns. Cât poți de strâns. Atât. Ca în seara aia de noiembrie. Mai ții minte? îl întreb cu voce tare. Sincer, nu cred că-și mai aduce aminte. Bărbații uită prea ușor. Uită și apoi se miră că suntem tot timpul nemulțumite.

Așa că-i spun eu: eram împreună, la tine în cameră. Stăteam pe canapeaua aia acoperită cu o husă plină de păr de pisică. Nu mă simțeam prea bine, iar tu m-ai luat atunci în brațe, cum iei un copil, lipindu-i corpul de tine, lăsându-l să-și înfășoare mâinile în jurul gâtului tău, apropiindu-ți buzele de fruntea lui și legănându-l încet, ca pentru a liniști furtuna din interior. Nimic sexual. Nimic erotic. Nimic din ceea ce mă așteptam că fac băieții la 20 de ani și de care mi-era frică. Mâinile au stat cuminți pe spatele meu, au pornit în sus, s-au amestecat în păr, apoi au coborât spre ceafă și s-au dus mai departe, în jos, buzele nici măcar nu le-au căutat pe ale mele, ci s-au mulțumit cu fruntea, sprâncenele și pleoapele închise. Atât. La un moment dat, am simțit ceva care venea din mine și care m-a făcut să strâng picioarele cât am putut de tare. Mi-ar fi plăcut să-mi spui că mă iubești. Dar tu n-ai spus nimic.