apreciez eu pe-ăia cu guma de mestecat, The 1910 Fruitgum Company. Dar el este cel care m-a convins să-mi văd de drum... şi nu cumva Robert Frost era cel care spunea că acasă este locul unde trebuie să fii primit, atunci când baţi la uşă?

― Cred că mi s-a făcut dor de tine, mamă, declară el cu voce tare.

― De-aia îmi scrii aşa de des? pufni ea.

― Scrisorile nu sunt punctul meu forte.

Îşi ridica încet ţigara, trăgea din ea şi o lăsa din nou în jos. Inelele de fum se desprindeau alene din vârf, apoi se risipeau.

― Mai spune o data.

― Scrisorile nu sunt punctul meu forte, se conformă el, zâmbind.

― În schimb ştii să fii obraznic cu maică-ta. Nu te-ai schimbat deloc.

― Scuză-mă. Tu ce-ai mai făcut, mamă?

Femeia puse tigaia pe suport, la uscat, trase dopul chiuvetei şi-şi clăti dantela de săpun de pe mâinile înroşite.

― Nu foarte rău, îi răspunse ea, venind la masă şi aşezându-se. Mă mai doare spatele, dar am pilulele mele care mă ajută. Mă descurc.

― N-ai mai avut nicio criză de când am plecat?

― O, doar o dată. Dar doctorul Holmes s-a ocupat de mine.

― Mamă, tipii ăştia care încearcă să-ţi îndrepte coloana sunt nişte...

Nişte simpli şarlatani. Preferă să-şi muşte limba.

― Ce sunt?

Ridică încurcat din umeri, în timp ce ea-i zâmbea strâmb.

― În definitiv, eşti liberă, albă şi-ai împlinit douăzeci şi unu de ani. Dacă tu consideri că te-ajută, e-n regulă.

Femeia oftă şi scoase din buzunarul rochiei un tub de drajeuri Life Savers cu fructe.

― Am mult peste douăzeci şi unu de ani. Şi-mi simt anii. Vrei şi tu o bomboană?

El clătină din cap, refuzând-o, iar ea-şi vârî atunci în gură drajeul pregătit pentru el.

― Nu eşti decât o fetiţă, o tachină el linguşitor, ca pe vremuri. Stilul acesta îi făcuse întotdeauna mare plăcere, însă de această dată nu reuşi să-i smulgă decât umbra unui zâmbet. A apărut vreun bărbat nou în viaţa ta?

― Mai mulţi. Şi tu?

― Nu, răspunse el serios. Bărbaţi n-au apărut. Mai multe fete, este adevărat, însă bărbaţi, nu.

Sperase să o facă să râdă, dar se alese încă o dată cu acea stafie de zâmbet. Am tulburat-o, se gândi el. Asta s-a întâmplat. Nu ştie ce caut eu aici. Dacă stau să mă gândesc, de trei ani încoace, nici nu se mai aştepta să apar. Nu-şi dorea decât să nu mai calc pe-aici.

― Nu te-ai schimbat câtuşi de puţin. Nu poţi să vorbeşti şi tu serios. Eşti logodit? Ai o prietenă stabilă?

― Mă descurc şi eu cum pot, mamă.

― Aşa ai făcut întotdeauna. Cel puţin n-ai venit niciodată acasă cu vestea că ai cunoscut o tânără foarte simpatică, de religie catolică şi că vă gândiţi la o familie. Asta recunosc... Fie c-ai fost extraordinar de atent, fie foarte norocos, fie foarte politicos.

Se strădui să-şi păstreze o expresie impenetrabilă. Era pentru prima oară când discuta cu el o chestiune legată, direct sau indirect, de sex.

― Oricum, mai ai multe de învăţat, continuă Alice. Se zice că burlacii se distrează nemaipomenit. Nici vorbă. Pur şi simplu îmbătrâneşti şi te acreşti şi te înrăieşti, ca domnul Freeman. Stă în apartamentul de la parter şi pândeşte toată ziua de la fereastră, doar-doar o sufla o pală de vânt mai puternic.

Larry mormăi ceva nedesluşit.

― Am auzit cântecul tău la radio. Le zic oamenilor, ăsta-i fiul meu. Este Larry. Cei mai mulţi nu vor să mă creadă.

― M-ai ascultat?

Se întrebă de ce nu-i spusese lucrul acesta de la bun început, în loc să flecărească despre tot soiul de prostii.

― Sigur că da, dau tot timpul melodia pe postul acela de muzică rock and roll pe care-l ascultă tinerele fete, WROK.

― Şi-ţi place?

― Atât cât îmi poate plăcea genul ăsta de muzică. Îl aţinti cu o privire fermă şi fixă. Cred că anumite fragmente sună foarte sugestiv. A dezmăţ.

Se surprinse târşindu-şi picioarele şi-şi impuse să înceteze.

― De fapt, intenţia ar fi să sune... pasional, mamă. Asta-i tot.

Obrajii i se aprinseseră. Nu-i trecuse prin minte că va avea vreodată ocazia să discute despre amor şi pasiune cu maică-sa, la ea în bucătărie.

― Pasiunea îşi are locul în dormitor, îi răspunse ea scurt, închizând astfel posibilitatea oricărei discuţii estetice despre discul lui de succes. Pe urmă, ai făcut ceva cu vocea. Sună de parc-ai fi negru.

― Acum? se interesă el amuzat.

― Nu, la radio.

― Păi moare lumea după muzica dă negri, pronunţă Larry cu voce profundă, ca a lui Bill Withers.

― Chiar aşa, confirmă ea. Când eram mică, consideram că Frank Sinatra e îndrăzneţ. Dar acum există rap. Ei îi zic rap. Dar eu numesc asta urlat. Îl măsură mustrător. Cel puţin, pe discul tău nu se aud urlete.

― Obţin nişte drepturi de autor, începu el. Un anume procent din fiecare disc vândut. Cu alte cuvinte, dacă...

― Ei, ia lasă, îl întrerupse ea, făcând un semn a lehamite. N-am reuşit să trec niciun examen de matematică. Ţi-au plătit deja banii, sau ţi-ai luat maşinuţa aia pe datorie?

― Nu mi-au dat prea mulţi bani, zise el, ajungând până la limita minciunii, fără să facă însă şi pasul decisiv. Pentru maşină am plătit un avans. Restul voi plăti în rate.

― Împrumut în condiţii avantajoase, spuse ea cu durere în glas. Aşa a ajuns şi bietul taică-tu la faliment. Medicul a zis că a murit de atac de cord, dar nu asta a fost cauza. Inima lui s-a frânt. Tatăl tău s-a dus în mormânt din cauza împrumutului în condiţii avantajoase.

Ăsta era un rap vechi, iar Larry nu-i acordă nicio atenţie, având însă grijă să dea din cap la momentele potrivite. Tatăl lui fusese proprietarul unei galanterii bărbăteşti. Un magazin al reţelei Robert Hall se deschisese în apropiere, iar un an mai târziu afacerea lui ajunsese pe drojdie. Spre consolare, se refugiase în mâncare, îngrăşându-se cu vreo cincizeci de kilograme în trei ani. Căzuse fulgerat în micul restaurant din colţ, când Larry avea nouă ani, cu un sendviş cu chiftele pe jumătate mâncat pe farfuria de dinaintea lui. La priveghi, când sora ei încercase să aducă alinare unei fiinţe care, se vedea prea bine, nu avea nevoie de aşa ceva, Alice Underwood spusese că s-ar fi putut şi mai rău de-atât. Ar fi putut să fie băutura, adăugase ea, privind ţintă peste umărul soră-sii, către cumnatul ei.

Alice continuase