A făcut acelaşi lucru de patru ori, mormăind ceva în tot acest timp. Când a terminat cu o mişcare a capului la dreapta, apoi la stânga şi o scurtă meditaţie a deschis ochii, a zâmbit, s-a dat jos de pe covoraş şi l-a rulat cu o mişcare rapidă care trăda exerciţiu. L-a dus în camera de alături şi a revenit la mine.

— Ce spuneam? a întrebat.

Aşa a fost când am văzut prima oară un musulman rugându-se rapid, necesar, fizic, uimitor, murmurat. Următoarea dată când m-am rugat la biserică în genunchi, nemişcat, tăcut în faţa lui Isus pe Cruce mi-a venit în minte această imagine a comuniunii cu Dumnezeu printre saci de făină, în ritm de gimnastică suedeză.

M-am dus să-l văd din nou.

— Cum e religia ta? l-am întrebat.

Ochii i s-au aprins.

— E despre Cel Iubit, a replicat. Îndeamnă oamenii să înţeleagă Islamul, spiritul lui, nu să-l şi iubească. Este o religie a frăţiei şi a smereniei.

Moscheea era într-adevăr o construcţie deschisă, lui Dumnezeu şi vântului. Ne-am aşezat cu picioarele încrucişate şi am ascultat imamul până a venit timpul rugăciunii. Apoi, ne-am aliniat umăr la umăr, făcând să dispară distanţele ce ne separau, până când am format rânduri compacte de credincioşi care se rugau.

Îmi plăcea să ating podeaua cu fruntea. Mi se apărea că era o relaţie profund religioasă în acest gest.

Era un Sufi, un mistic musulman. Căuta fana, uniunea cu Dumnezeu, iar relaţia sa cu divinitatea era personală şi apropiată.

— Dacă faci doi paşi către Domnul, îmi spunea, Domnul vine la tine!

Era un om cu trăsături simple, care nu-ţi rămânea în minte prin niciun detaliu.

Nici nu mă surprinde că nu l-am observat prima oară. Chiar după ce îl văzusem de mai multe ori şi îl ştiam bine, îmi era greu să-l recunosc. Îl chema Satish Kumar. E un nume obişnuit în Tamil Nadu, deci coincidenţa nu e şocantă. Totuşi, îmi plăcea faptul că acest brutar pios, simplu ca o umbră şi sănătos tun, şi profesorul de biologie, comunistul şi omul de ştiinţă, muntele pe picioroange, care fusese bolnav de poliomielită în copilărie, aveau acelaşi nume.

Cei doi domni Kumar m-au învăţat biologie şi islamism, m-au determinat să studiez zoologia şi religia la Universitatea din Toronto. Amândoi au fost profeţii tinereţii mele indiene.

Ne rugam împreună şi practicam dhikr, recitarea celor nouăzeci şi nouă de nume existente ale lui Dumnezeu. El era hafiz, ştia Coranul pe de rost şi-l cânta într-un ritm simplu, liniştit. Nu prea ştiam arabă, dar îmi plăcea cum suna. Erupţiile guturale şi vocalele care curgeau se rostogoleau ca un pârâiaş care mi se părea frumos, dar de neînţeles. Mă oglindeam în el. Nu era mare, doar vocea unui singur om, dar era cât universul de adânc.

Am descris casa domnului Kumar ca pe o cocioabă. Totuşi, nicio moschee, biserică sau templu nu mi s-au părut mai sacre. Ieşeam câteodată din brutărie simţindu-mă greu de strălucire. Mă suiam pe bicicletă şi-mi plimbam strălucirea spre casă.

Într-una dintre aceste dăţi, am plecat din oraş şi, când, pe drumul de întoarcere, am ajuns la un loc de pe deal de unde se vedea marea, am simţit deodată că sunt în rai. Drumul era acelaşi ca întotdeauna, eu eram cel schimbat. Sentimentul, un amestec paradoxal de energie şi pace profundă, era intens şi înălţător. Dacă înainte, drumul, copacii, marea, aerul şi soarele vorbeau limbi diferite, acum erau la unison. Copacul vedea drumul, care vedea aerul, care se uita la mare, care împărţea totul cu soarele. Fiecare element trăia într-o relaţie armonioasă cu vecinul, cu rudele şi cunoscuţii; când am îngenuncheat, eram muritor, când m-am ridicat, eram veşnic. M-am simţit centrul unui cerc în centrul altuia, mai mare. Atman îl întâlni pe Allah.

Altă dată, l-am simţit pe Dumnezeu foarte aproape. Eram în Canada, mult mai târziu. Îmi vizitam nişte prieteni de la ţară. Era iarnă. Mă plimbam singur, pe proprietatea lor, şi mă îndreptam spre casă. Era o zi limpede, însorită, după o noapte cu ninsoare. Toată natura era albă. Cum mergeam spre casă, am întors capul. Era o pădure şi, în acea pădure, o poieniţă. Vântul, sau poate un animal, mişcase o crenguţă. Zăpada pulverizată zbura prin aer, strălucind în lumina soarelui. În acea poieniţă, în acel praf de aur, am văzut-o pe Fecioara Maria. Nu ştiu de ce tocmai pe ea. Nu era cea mai importantă figură în care credeam. Dar ea a fost. Pielea îi era palidă. Purta o rochie albă şi o mantie albastră; ţin minte că mi-au atras atenţia faldurile. Când am spus că am văzut-o, nu am spus adevărul, deşi avea corp şi culoare. Am simţit că am văzut-o, o viziune dincolo de viziune. M-am oprit şi am privit cu coada ochiului. Era frumoasă şi arăta ca o regină. Zâmbea la mine cu bunătate. A plecat după câteva secunde. Inima îmi bătea de teamă şi fericire.

Prezenţa lui Dumnezeu este cea mai mare recompensă.

Stau într-o cafenea din centru şi reflectez. Tocmai mi-am petrecut o după-amiază cu el. Întâlnirile noastre mă fac întotdeauna să mă gândesc la mulţumirea întunecată care-mi caracterizează existenţa. Oare care erau acele cuvinte care m-au şocat? A, da: „factualitatea uscată, fără esenţă creatoare”, „povestea cea mai bună”. Scot stiloul şi hârtia şi scriu:

Cuvintele conştiinţei divine: exaltarea morală; sentimente durabile de bucurie, de extaz, înălţătoare; o ascuţire a simţului moral, care te surprinde ca fiind mult mai important decât o înţelegere intelectuală a lucrurilor; o aliniere a Universului de-a lungul liniilor morale, nu intelectuale; realizarea faptului că principiul fondator al existenţei este ceea ce numim dragoste, care nu apare clar, curat, imediat, deşi